Aplicaţie

Enunţ. O conductă din oţel de diametru , lungime şi grosime

a pereţilor este prevăzută la capătul aval cu o vană. Prin conductă se transportă un
debit de apă . Se cunosc: modulul de elasticitate al apei şi modulul
de elasticitate al oţelului . Să se determine:
a) valoarea suprapresiunii care ia naştere în conductă ca urmare a loviturii de berbec
elastice;
b) valoarea suprapresiunii, dacă conducta este considerată rigidă şi lichidul incompresibil,
iar timpul de închidere a vanei este .
Rezolvare. a) Mai întâi se determină viteza de propagare a undei de presiune elastice şi
viteza medie în mişcare permanentă

respectiv

Timpul de reflexie a undei de presiune elastice este

.
Deoarece timpul de închidere a vanei este mai mic decât timpul de reflexie a undei de
presiune, rezultă că manevra executată asupra vanei este bruscă, iar lovitura de berbec directă. În
acest caz, valoarea suprapresiunii se poate calcula cu relaţia lui Jukovski (15.49)
.
b) În cazul loviturii de berbec absolut rigide, întreaga energie cinetică a forţelor de inerţie
se transformă în energie potenţială a forţelor de presiune. Potrivit legii a doua a lui Newton, forţa
de inerţie a apei se poate calcula cu relaţia

care raportată la aria secţiunii transversale a conductei, dă valoarea suprapresiunii dezvoltate

deci

Datorită neglijării compresibilităţii apei şi elasticităţii pereţilor conductei, se constată o

creştere a suprapresiunii de aproximativ 10 ori, în comparaţie cu lovitura de berbec elastică.

AERODINAMICA
 1. Introducere în aerodinamică
La gazele care curg cu viteze mici, efectul compresibilităţii se manifestă slab şi în multe
aplicaţii practice gazul în mişcare se poate considera drept fluid incompresibil. Însă, la viteze
apropiate, egale sau mai mari decât viteza sunetului, influenţa compresibilităţii şi implicit
variaţia densităţii poate fi atât de semnificativă, încât legile de mişcare ale fluidelor
incompresibile devin inaplicabile. Deseori variaţia densităţii gazului este însoţită de modificări
esenţiale ale temperaturii sau de desfăşurarea unor procese de transfer de căldură. Din acest
motiv, pentru descrierea mişcării fluidelor compresibile, pe lângă ecuaţiile mecanicii, mai sunt
necesare şi ecuaţiile termodinamicii.
Dinamica fluidelor compresibile sau dinamica gazelor este ştiinţa, care studiază legile de
mişcare ale gazelor la viteze comparabile cu viteza de propagare a sunetului, când
compresibilitatea şi fenomenele termice nu pot fi neglijate. Este o ramură relativ tânără a ştiinţei,
care s-a dezvoltat vertiginos în secolul al XX-lea odată cu realizarea unor viteze mari de zbor.
Studiul mişcării fluidelor compresibile prezintă importanţă pentru tehnică, deoarece
permite cunoaşterea fenomenelor ce se produc în camerele de ardere ale motoarelor cu reacţie,
difuzoarele supersonice, turbinele cu gaze, ejectoare, tuneluri aerodinamice, conducte de
transport de gaze etc.
În cele ce urmează, vor fi tratate mai ales procesele permanente de curgere a gazelor în
tuburile cilindrice circulare. Curgerea prin aceste conducte are un caracter unidirecţional şi de
cele mai multe ori se ia în considerare numai viteza medie din secţiune.
În afară de aceasta, aria problemelor abordate în cadrul acestui capitol se limitează la
examinarea curgerii unidirecţionale a gazului perfect, a cărui ecuaţie termică de stare are forma
, (13.1)
unde T este temperatura absolută, în K, iar constanta gazului, dependentă doar de structura
moleculară internă a gazului, în
Experienţa confirmă corectitudinea ecuaţiei lui Clapeyron (13.1) numai în domeniul
temperaturilor mari şi al presiunilor scăzute. Abateri esenţiale ale comportării gazelor reale de la
cele ale gazului perfect se constată la temperaturi joase şi presiuni înalte (în apropierea punctului
de lichefiere al gazelor), precum şi la temperaturi înalte când se produce fenomenul de disociere
a moleculelor.
Din cele expuse rezultă că dinamica gazelor are la bază ecuaţiile dinamicii fluidelor
compresibile şi termodinamicii, şi anume ecuaţia de stare (13.1), de continuitate (5.44) sau
(5.45), cantităţii de mişcare (6.109), momentului cinetic (6.131), Bernoulli (6.92) şi al doilea
principiu al termodinamicii. Unele din aceste ecuaţii se aduc la forma aplicabilă în studii şi
calcule gazodinamice.

2. Viteza de propagare a perturbaţiilor mici în gazul perfect. Viteza sunetului

Pentru a elucida particularităţile curgerii unui curent de gaz, este extrem de importantă
compararea vitezei lui cu o mărime caracteristică pentru gazul dat şi dependentă de starea lui
termodinamică, şi anume cu viteza de propagare a perturbaţiilor mici sau, ceea ce este
echivalent, cu viteza de propagare a sunetului (celeritatea). Se reaminteşte aici că prin
perturbaţii mici se înţeleg acele perturbaţii din mediul compresibil, în care variaţia locală a
presiunii mediului în punctul de perturbaţie poate fi neglijată în raport cu presiunea totală.
Prin compararea vitezei a gazului cu viteza a sunetului, curenţii de gaz se pot diviza
în subsonici, pentru care şi în supersonici, pentru care O asemenea divizare în
două clase este determinată de comportarea principial diferită a curenţilor subsonici şi
supersonici. În afară de aceasta, din compararea vitezei absolute a curentului de gaz cu viteza de
propagare a unor perturbaţii mici (cu viteza sunetului) rezultă limita vitezelor, pentru care fluidul
mai poate fi considerat incompresibil şi de a nu lua în considerare variaţia densităţii.
Drept ,,barieră” între fluidele incompresibile şi cele compresibile s-a acceptat viteza
gazului egală cu 30 % din viteza sunetului, adică Fluidul se consideră incompresibil
dacă În acest caz, gazele respectă toate legile dinamicii fluidelor incompresibile. Dacă
fluidul este compresibil şi la descrierea curgerii gazelor se aplică legile dinamicii
fluidelor compresibile.
De notat că divizarea fluidelor în compresibile şi incompresibile este convenţională şi este
legată de precizia admisă în calculele tehnice. Pentru unele probleme efectul compresibilităţii
fluidului nu se face simţit chiar când Evident, eroarea calculului în acest caz creşte.
Din cele expuse devine clar că de calculul corect al celerităţii sunetului depinde nu numai
metoda de rezolvare adoptată pentru problema concretă de curgere a fluidului compresibil, dar şi
corectitudinea rezultatelor finale.
Pentru a calcula viteza de propagare a perturbaţiilor mecanice mici într-un mediu
compresibil, se consideră un cilindru circular de arie A plin cu un gaz aflat în repaus şi în care se
găseşte un piston P (fig. 13.1). Fie parametrii gazului în repaus şi Dacă pistonului i se
comunică brusc o deplasare mică cu viteza acesta provoacă mai întâi comprimarea gazului
din stratul adiacent, manifestată prin creşterea presiunii cu mărimea şi a densităţii
cu Perturbaţia se propagă în gaz cu viteza la abscisa în timpul
parcurge distanţa Particulele de gaz din stratul comprimat au viteza pistonului

Fig. 13.1. Propagarea perturbaţiilor de presiune într-un cilindru.

În momentul , în volumul limitat de secţiunile 1-1 şi 2-2 masa de gaz este
Această masă de gaz trebuie să fie egală, potrivit legii conservării materiei, cu
masa iniţială a gazului din acest volum plus masa intrată în el
adică

sau
(13.2)
Considerând forţa de presiune drept unica forţă exterioară exercitată asupra volumului
delimitat de gaz, teorema cantităţii de mişcare se scrie sub forma

din care rezultă

(13.3)
Prin eliminarea viteza din relaţiile (13.2) şi (13.3), se obţine
 Considerând acum atât variaţia presiunii cât şi variaţia corespunzătoare a
densităţii drept mărimi infinitezimale, se poate scrie

sau

. (13.4)

Întrucât undele sonore reprezintă perturbaţii locale de presiune soldate cu compresiuni şi

expansiuni mici ce se produc succesiv în mediul elastic, rezultă că relaţia obţinută exprimă viteza
de propagare a sunetului în gaz. Relaţia (13.4) are semnificaţie fizică numai în cazul în care
presiunea este funcţie de densitate, adică atunci când fluidul este barotrop. Pentru determinarea
derivatei , este necesară cunoaşterea naturii procesului de propagare a undelor sonore.
Considerând procesul de propagare a sunetului în gaze izoterm şi apelând la ecuaţia
Boyle–Mariotte, pentru o transformare izotermă din gazul perfect,
(13.5)
şi apoi diferenţiind, astfel încât

Newton obţine relaţia

. (13.6)

Prin aplicarea acestei relaţii la calculul vitezei de propagare izotermă a sunetului în aer la
presiune atmosferică şi temperatură obişnuită (în aceste condiţii aerul poate fi cu suficientă
exactitate considerat drept gaz perfect), Newton găseşte în anul 1687 pentru celeritate valoarea
valoare de altfel mai mică decât cea experimentală cu aproximativ 20 %.
Cu toate că asupra necorespunderii relaţiei lui Newton (13.6) au indicat marii
matematicieni şi fizicieni ai lumii, Euler, Lagrange şi însăşi autorul ecuaţiei, problema calculului
vitezei de propagare a sunetului în aer a fost soluţionată până la capăt numai de către Laplace. El
a arătat că variaţiile de presiune din undele sonore se produc atât de rapid, încât timpul nu este
suficient pentru evacuarea căldurii latente rezultate din comprimarea aerului. Deci, se poate
admite cu suficientă exactitate că fenomenul de propagare a undelor sonore se produce adiabatic
şi izentropic. Această supoziţie ingenioasă a lui Laplace a fost verificată ulterior prin numeroase
experienţe, viteza reală a sunetului în gaze coincizând bine de fiecare dată cu cea calculată în
acest mod. Având în vedere ecuaţia izentropei

(13.7)

prin diferenţiere se obţine

cu care relaţia (13.4) devine

 (13.8)

şi care reprezintă ecuaţia lui Laplace pentru calculul vitezei de propagare a undelor sonore cu
celeritatea într-un spaţiu umplut cu un fluid compresibil, care are presiunea densitatea
şi exponentul adiabatic Se vede că viteza laplaceană a sunetului este mai mare decât cea
newtoniană cu rădăcina pătrată a exponentului adiabatic al lui Poisson, exact cu mărimea
necesară ca viteza teoretică să fie egală cu cea reală obţinută prin măsurători directe. Experienţa
confirmă pe deplin corectitudinea relaţiei lui Laplace. De aceea, prin celeritatea sunetului se
înţelege, în continuare, viteza de curgere adiabatică a acestuia (13.8).
Dacă se ţine seama de ecuaţia termică de stare a gazului perfect, relaţia lui Laplace (13.8)
devine
, (13.9)
din care rezultă că viteza de propagare a undelor sonore într-un curent de gaz perfect depinde
numai de temperatura absolută şi de proprietăţile fizice ale gazului, dar nicidecum de condiţiile
de curgere. Valoarea găsită de Laplace la 1822 cu această relaţie era egală cu
Exprimând, în continuare, constanta gazului prin masa molară a gazului şi
acceleraţia gravitaţională potrivit relaţiei

se obţine

(13.10)

Pentru aer şi la temperatura absolută de viteza de

propagare a sunetului în aer constituie Întrucât acceleraţia căderii libere variază
cu altitudinea, rezultă că şi viteza sunetului în aerul atmosferic este funcţie de această coordonată
geografică. Tabelul 13.1 cuprinde valorile presiunii, densităţii, temperaturii şi vitezei sunetului în
atmosfera standard (până la înălţimea de 11 km), datele fiind stabilite pe baza unor investigaţii
spaţiale.
Celeritatea sunetului depinde, aşa cum rezultă din relaţia (13.10), şi de masa molară a
gazului. Astfel, în condiţii normale, viteza sunetului în oxigen este mai mică decât în aer, fiind
egală cu 327 încă mai mică în dioxidul de carbon, 269 iar în freon-12 (CCl2F2)
viteza sunetului, la temperatura de 20 coboară până la 152

Tabelul 13.1
Caracteristicile fizice ale atmosferei standard în funcţie de altitudine
Altitudine Presiune Densitate Temperatură Viteza sunetului

0 101325 1,2250 288,15 340,29

1000 89880 1,1117 281,65 336,44
2000 79500 1,0066 275,15 332,53
3000 70120 0,9093 268,66 328,58
4000 61660 0,8194 262,17 324,59
 5000 54050 0,7364 255,68 320,55
6000 47220 0,6601 249,19 316,45
7000 41110 0,5900 242,70 312,31
8000 35660 0,5258 236,22 308,11
9000 30800 0,4671 229,73 303,85
10000 26500 0,4135 223,25 299,53
11000 22700 0,3648 216,77 295,15

Se observă că ecuaţia (13.8) este valabilă atât pentru gazele perfecte, cât şi gazele reale
(inclusiv pentru lichide şi solide), în timp ce relaţia (13.9) este valabilă numai pentru gazele
perfecte.
Dacă s-ar presupune că fluidul este total incompresibil , din relaţia lui Laplace
(13.8) ar rezulta adică viteza de propagare a undelor sonore este infinită. Dar cum o
astfel de viteză nu există, înseamnă că toate substanţele, indiferent de starea lor de agregare, sunt
mai mult sau mai puţin compresibile. S-a constat că cu cât fluidul este mai puţin compresibil, cu
atât sunetul se propagă prin el mai rapid. Astfel, în lichide sunetul se propagă mult mai rapid
decât în gaze, iar în solide mai rapid decât în lichide. Pe această proprietate a lichidelor de-a
propaga energia sub formă sonoră prin conducte în mod aproape integral este bazat fenomenul
de sonicitate descoperit de ilustrul inginer român George Constantinescu.

3. Ecuaţia conservării energiei

Se studiază aspectul termodinamic al curgerii permanente a fluidelor prin conducte de
secţiune variabilă (fig. 13.2). În timpul mişcării, fluidul poate primi căldură şi produce lucru
mecanic. Conform legii generale a conservării şi transformării energiei, energia schimbată de
fluidul în mişcare cu mediul exterior este egală cu diferenţa dintre energia fluidului la ieşirea din
conductă şi energia lui la intrarea în conductă , deci
. (13.11)
Dar energia totală a fluidului fie la intrarea, fie la ieşirea din conductă, prezintă o sumă de
energii, care include energia cinetică , energia potenţială de poziţie şi energia
internă , deci

, (13.12)

unde indicele inferior i ia valori .

 Fig. 13.2. Curgerea printr-o conductă de secţiune variabilă.
Fie cantitatea de căldura pe care o primeşte fluidul în timpul mişcării sale în
conductă. La intrarea în conductă, fluidul primeşte lucrul mecanic de dislocare de la o
pompă, ventilator sau compresor, iar la ieşirea din conductă el cedează lucrul mecanic .
În general, fluidul în conductă poate efectua şi alte forme de lucru mecanic, de exemplu, să pună
în funcţiune o turbină hidraulică, o turbină de gaz sau o turbină cu abur, sau chiar să producă
energie electrică prin efect magnetohidrodinamic, dacă fluidul este electroconductibil şi se mişcă
într-un câmp magnetic. În termodinamică, această formă de lucru mecanic se numeşte lucru
mecanic tehnic şi se notează . Fluidul poate nu numai să producă lucru mecanic tehnic, dar
şi să absoarbe. Astfel, pentru deplasarea fluidului în conductă, o pompă hidraulică sau o pompă
electromagnetică consumă lucru mecanic tehnic. În consecinţă, energia schimbată cu mediul
exterior este dată de relaţia
. (13.13)
Prin substituţia relaţiilor (13.12) şi (13.13) în ecuaţia bilanţului energetic (13.11), rezultă
ecuaţia conservării energiei pentru sisteme deschise

. (13.14)

Pentru o unitate de masă, se obţine

. (13.15)

Introducând entalpia specifică , ecuaţia conservării energiei pentru sisteme

deschise se mai poate scrie

. (13.16)

Prin urmare, diferenţa dintre căldura introdusă şi lucrul mecanic tehnic produs sau absorbit
este egală cu suma variaţiilor de entalpie, de energie cinetică şi de energie potenţială de poziţie.
Ultima formă de energie este, de obicei, neglijată, în cazul gazelor, dacă se operează cu diferenţe
mici de nivel geodezic.
 Prin mărimea din ecuaţia (13.16) se înţelege atât căldura primită de fluidul curgător
prin transfer de căldură cu mediul exterior, cât şi căldura degajată în mediul fluid de sursele
interioare de căldură (de exemplu, datorită arderii unei părţi din fluid etc.). După cum se observă,
ecuaţia (13.16) nu conţine nici căldura degajată prin frecare şi nici lucrul mecanic ,
consumat pentru învingerea forţelor de frecare. Dacă se consideră atât căldura degajată prin
frecare , cât şi lucrul mecanic de frecare , atunci ecuaţia conservării energiei pentru
sisteme deschise devine

. (13.17)

Deoarece lucrul mecanic disipativ se transformă integral în căldură, rezultă că aceste două
mărimi se reduc şi dispar din ecuaţia (13.17). Prin urmare, ecuaţia (13.17) este justă atât pentru
curgerea cu frecare, cât şi pentru curgerea fără frecare.
Având în vedere că variaţiile de entalpie, viteze şi nivel se produc treptat pe toată durata
curgerii, ecuaţia (13.17) trebuie scrisă şi sub formă diferenţială
. (13.18)
Dacă conducta este orizontală, deci , şi dacă fluidul nu produce şi nici nu absoarbe
lucru mecanic tehnic, deci , atunci ecuaţia (13.18) devine
, (13.19)
ceea ce arată că căldura primită de fluidul în mişcare continuă se consumă pentru variaţia
entalpiei şi majorarea vitezei de curgere.
Ecuaţia conservării energiei va fi utilă la calculul conductelor care transportă gaze.

4. Alte forme date relaţiei lui Bernoulli

Spre deosebire de fluidele incompresibile, relaţia lui Bernoulli pentru fluide compresibile
se poate scrie în mai multe variante. Astfel, dacă între două puncte ale liniei de curent, unul
arbitrar în care viteza de curgere este şi altul unde viteza se produce o mişcare
adiabatică, ecuaţia lui Bernoulli (6.92) are forma

. (13.20)

Punctul în care viteza de curgere a curentului de gaz este nulă este numit, în continuare,
punct de stagnare sau de frânare, iar parametrii gazului în această stare se notează cu indicele
inferior 0. Asupra semnificaţiei fizice a acestui punct se va reveni în paragraful următor.
Dacă raportul se substituie cu produsul se obţine

. (13.21)

Se vede că dacă viteza gazului creşte, temperatura lui scade şi, dimpotrivă, dacă viteza
curentului de gaz scade, acesta se încălzeşte. O asemenea variaţie a temperaturii este determinată
de caracterul adiabatic al desfăşurării transformării de stare.
Având în vedere relaţia lui Laplace (13.9), relaţia lui Bernoulli (13.21) poate fi pusă şi sub
forma

, (13.22)

din care rezultă că dacă viteza de curgere adiabatică a gazului creşte, viteza sunetului în el scade,
iar dacă viteza gazului scade, viteza sunetului creşte. Evident, această dependenţă între viteza de
propagare a sunetului şi viteza de curgere a gazului este rezultatul doar al variaţiei temperaturii
gazului cu viteza de curgere.
Având în vedere relaţia de definiţie a entalpiei specifice , în care este
energia internă specifică, dar şi relaţiile echivalente , unde şi
reprezintă căldura specifică la volum constant, respectiv la presiune constantă, relaţia lui
Bernoulli (6.100)

poate fi pusă şi sub formele

(13.23)

Constanta din ecuaţiile (13.23) se poate exprima prin parametrii de stagnare

, rezultând

(13.24)

Ecuaţiile (13.23) şi (13.24) sunt valabile şi pentru mişcarea adiabatică ireversibilă (cu
frecare). Într-adevăr, cu toate că pentru învingerea forţelor de frecare se consumă o parte din
energia mecanică a curentului de gaz, energia disipată se transformă în cele din urmă în căldură,
conducând la creşterea energiei interne şi la constanţa sumei
Ecuaţiile (13.23) se mai pot scrie şi sub formă diferenţială,
sau . (13.25)
Această ecuaţie poate fi scrisă direct aplicând principiul conservării energiei pentru
întreaga energie potenţială şi energie cinetică, pentru unitatea de masă.
În sfârşit, se poate scrie

(13.26)

ţinând seama de relaţiile şi , cunoscute din

termodinamica gazelor perfecte.

5. Mişcarea gazelor în conducte lungi

Această problemă se pune la calculul conductelor de transport de gaze, când acestea au pe
o mare parte de lungime secţiunea constantă, deci când . Ecuaţia de continuitate a
fluidelor compresibile, pentru mişcarea unidirecţională în conducte de secţiune constantă, este
acum
sau . (13.27)
Datorită frecării interne a gazului şi frecării acestuia cu pereţii conductei, se produce o
scădere a presiunii, care are ca efect micşorarea densităţii gazului. Deoarece secţiunea conductei
este invariabilă, rezultă că viteza gazului creşte, aşa cum rezultă din ecuaţia (13.27).
Curgerea gazului poate avea loc adiabatic, când datorită izolaţiei termice a conductei se
anulează orice transfer de căldură cu mediul ambiant, politropic, când procesul de curgere se
produce cu transfer de căldură şi schimb de lucru mecanic, şi izotermic, când datorită unei răciri
foarte bune a conductei temperatura gazului nu se modifică. Cu cât conducta de gaz este mai
scurtă şi deci, mai mic timpul de curgere, cu atât procesul de curgere este mai aproape de cel
adiabatic. Dimpotrivă, probabilitatea curgerii izoterme creşte pe măsură ce lungimea conductei
de gaz, raportată la diametrul ei, creşte.

5.1. Curgerea adiabatică

În acest caz, . Dacă se mai admite că în lungul conductei orizontale nu se produce şi
nici nu se consumă lucru mecanic tehnic, deci , atunci ecuaţia conservării energiei pentru
sisteme deschise (13.19) ia forma
sau , (13.28)
deoarece pentru gazele perfecte .
Pentru un element de lungime , pierderile de presiune cauzate de rezistenţa vâscoasă a
gazului se exprimă cu relaţia Darcy–Wiesbach

. (13.29)

Dar cum , se obţine relaţia lui Blasius

. (13.30)

Datorită frecării vâscoase, se produce şi o variaţie a entropiei gazului, care conform

principiului al doilea al termodinamicii pentru transformări de stare reversibile se exprimă cu
relaţia

, (13.31)

astfel că după substituţie se obţine

. (13.32)

Pe de altă parte, ecuaţia unită a primului principiu şi al principiului al doilea al

termodinamicii are forma
(13.33)
sau considerând prima relaţie (13.28)
. (13.34)

Înlocuind pe din expresia , obţinută prin diferenţierea ecuaţiei de stare

a gazelor perfecte , rezultă

. (13.35)
A doua relaţie (13.28) permite calculul variaţiei elementare a temperaturii absolute la
mişcarea adiabatică a gazului,

, (13.36)
deoarece căldura specifică la presiune constantă a gazelor perfecte este . Dacă se mai
consideră şi relaţia vitezei de propagare a sunetului , atunci ecuaţia unită a celor două
principii ale termodinamicii (13.35) devine

sau . (13.37)

Substituind relaţia (13.37) în (13.32), rezultă

sau . (13.38)

Dacă la intrarea într-o conductă de secţiune constantă viteza de curgere a gazului este mai
mică decât celeritatea, deci , atunci curentul de gaz se accelerează , aşa cum
rezultă din relaţiile (13.38). Creşterea vitezei gazului se produce şi datorită scăderii presiunii
cauzate de frecare. În acelaşi timp, relaţiile (13.37) arată că creşterea vitezei gazului conduce la
scăderea temperaturii şi majorarea entropiei . Valoarea maximă a entropiei se obţine
atunci când viteza gazului este egală cu celeritatea, deci . Dar creşterea vitezei de curgere a
gazului este limitată de valoarea celerităţii, deoarece, în caz contrar, derivata devine
negativă, ceea ce este imposibil în cazul transformărilor ireversibile. Prin urmare, valoarea
maximă a vitezei gazului este egală cu celeritatea şi se numeşte viteză critică . Lungimea
conductei străbătută de gaz până la atingerea acestei valori poartă numele de lungime critică
, iar presiunea gazului în secţiunea ce corespunde lungimii critice este cunoscută sub numele de
presiune critică .
Dimpotrivă, dacă la intrare în conductă viteza gazului este mai mare decât celeritatea, deci

, atunci curentul de gaz decelerează . Este cazul care nu prezintă importanţă

practică.
O mărime care trebuie cunoscută este lungimea critică a conductei. Ea se obţine prin
integrarea primei ecuaţii (13.38) între limitele şi , respectiv între şi ,

rezultând

, (13.39)

unde este viteza gazului în secţiunea determinată de lungimea . De exemplu, dacă la

intrarea într-o conductă orizontală cu diametrul interior viteza metanului este
, atunci pentru valori , luate în
condiţii normale de presiune şi temperatură, se obţine .
Lungimea critică a conductei prezintă importanţă la amplasarea staţiilor de pompare a
gazului într-un gazoduct.

5.2. Curgerea izotermă

Se presupune că gazul are pe toată lungimea conductei temperatura constantă, deci
şi . Dacă se mai admite că în lungul conductei nu se produce şi nici nu se consumă lucru
mecanic tehnic, deci , atunci ecuaţia conservării energiei pentru sisteme deschise (13.18)
are acum forma
, (13.40)
unde este căldura elementară schimbată cu mediul ambiant, iar lucrul mecanic
disipativ elementar.

Deoarece şi (la scrierea relaţiei lui Blasius s-a ţinut

seamă de faptul că în lungul curgerii subsonice presiunea scade, deci ), ecuaţia

conservării energiei (13.40) devine

. (13.41)

La ecuaţia (13.41) se poate ajunge pe altă cale şi anume, dacă se pleacă de la teorema
cantităţii de mişcare aplicată unui element de fluid de lungime (fig. 13.3). Considerând
viteza constantă în secţiune, se notează cu viteza gazului în secţiunea din amonte, cu
viteza în secţiunea din aval, iar presiunea corespunzător cu şi . Rezultanta forţelor de
presiune şi de rezistenţă aplicate elementului considerat este

, (13.42)

unde este tensiunea tangenţială la peretele conductei.

Pe de altă parte, variaţia cantităţii de mişcare a elementului de fluid în unitatea de timp este
dată de relaţia

. (13.43)

Egalând impulsul secund al forţelor aplicate elementului de fluid cu variaţia cantităţii de

mişcare în unitatea de timp, se obţine

Fig. 13.3. Schema de calcul a curgerii izoterme.

Dacă se admite că relaţia pentru tensiunea tangenţială la perete este (10.69),

, unde este coeficientul lui Darcy al mişcării, atunci rezultă ecuaţia (13.41).
 Multiplicând ecuaţia (13.41) cu şi explicitând pătratul vitezei din expresia
, obţinută prin diferenţierea ecuaţiei continuităţii (13.27) pusă sub forma
, se obţine

(13.44)

În ipoteza gazului perfect, se poate scrie

. (13.45)

Deoarece în lungul curgerii temperatura gazului este constantă, prin integrare între limitele
şi , respectiv între şi , se obţine

, (13.46)

de unde rezultă relaţiile pentru viteza masică

, (13.47)

şi debitul masic de gaz transportat

(13.48)

Cum la curgerea gazelor în conducte se produc variaţii nesemnificative ale presiunii, într-o

primă aproximaţie se poate considera cazul , pentru care relaţiile (13.47) şi (13.48)

devin

, (13.49)

. (13.50)

Coeficientul lui Darcy al mişcării , dependent de numărul Reynolds şi de rugozitatea

suprafeţei, se determină tocmai ca la fluidele incompresibile.
Aplicând ecuaţia continuităţii (13.27), ecuaţia de stare a gazelor perfecte şi legea Boyle–
Mariotte la exprimarea presiunii din formula (13.46) prin viteză, se obţine relaţia pentru
lungimea adimensională a conductei

sau . (13.51)

Derivând a doua ecuaţie (13.51) în raport cu lungimea adimensională a conductei şi

considerând pentru secţiunea de intrare , se obţine

 . (13.52)

Se constată că pentru valori viteza gazului în lungul curgerii creşte ,

iar pentru valori , dimpotrivă, viteza gazului scade . Prin urmare, mărimea

reprezintă o valoare critică, pentru mişcarea izotermică a gazelor în conducte lungi.

Cum pentru aer şi majoritatea gazelor biatomice exponentul adiabatic are valoarea ,
rezultă .
Lungimea critică a conductei rezultă din prima relaţie (13.51), pentru valori şi

. (13.53)

Pentru valori , relaţia (13.53) dă

pentru lungimea critică a conductei valoarea . În cazul curgerii metanului
prin aceiaşi conductă, se obţin , respectiv . Calculul
efectuat demonstrează că lungimea critică a conductei pentru mişcarea izotermică a gazului este
mai mare decât cea corespunzătoare curgerii adiabate. Prin urmare, curgerea izotermică a gazelor
prin conducte lungi este mai avantajoasă termoaerodinamic decât mişcarea adiabatică.

6. Curgerea fluidelor compresibile prin conducte de secţiune variabilă

Dacă toate mărimile dinamice şi termodinamice ale unui curent de gaz sunt funcţii numai
de o singură coordonată, în general, curbilinie, şi de timp, curentul se numeşte unidirecţional.
Deci, într-un curent inidirecţional de gaz toţi parametrii lui – viteza, presiunea, temperatura şi
densitatea – sunt mărimi constante în secţiune, dar variabile de la o secţiune la alta. O astfel de
abordare a problemei curgerii fluidelor compresibile prin conducte de secţiune variabilă permite
stabilirea legilor de bază şi efectuarea calculelor tehnice cu o precizie suficientă.
În cele ce urmează, se stabilesc legile de variaţie a principalilor parametri dinamici şi
termodinamici ai gazului în lungul axei curentului, neglijând curbura lui şi considerând
coordonata carteziană x drept unicul argument. Curentul de gaz se consideră adiabatic şi perfect.
În aceste condiţii, după cum a fost arătat mai sus, curgerea gazului poate fi considerată
izentropică.
Ecuaţia de continuitate a fluidelor compresibile se poate scrie unidirecţional sub forma
(13.54)
Dacă se logaritmează această ecuaţie şi apoi se diferenţiază, se obţine
(13.55)
expresie considerată drept ecuaţia diferenţială unidirecţională a continuităţii.
 Pentru a se obţine dependenţa funcţională existentă între variaţia secţiunii vii şi variaţia
parametrilor dinamici şi termodinamici, se aplică relaţia lui Bernoulli (6.92)

care prin diferenţiere dă

sau

Deoarece ecuaţia poate fi pusă sub forma

de unde rezultă variaţia relativă a densităţii

Cu aceasta, ecuaţia continuităţii devine

, (13.56)

care reprezintă ecuaţia lui Hugoniot. Relaţia (13.56) a fost stabilită de matematicianul francez
Pierre-Henri Hugoniot (1851-1887) în anul 1880 şi permite stabilirea variaţiei vitezei în lungul
conductei de secţiune variabilă.
Înainte de analiza ecuaţiei lui Hugoniot, se obţin relaţii similare şi pentru presiune şi
densitate. Din ecuaţia de continuitate în formă adimensională cu considerarea ecuaţiei lui
Hugoniot (13.56) rezultă

, (13.57)

iar prin aplicarea ecuaţiei adiabatei se obţine

. (13.58)

Din ecuaţiile (13.56) - (13.58) se deduc următoarele concluzii importante pentru profilarea
conductelor de curgere a gazului:
1. Dacă curentul de gaz se mişcă cu viteză subsonică ( ) printr-o conductă de
secţiune variabilă, viteza acestuia se micşorează ( ) într-o conductă divergentă ( ) şi
se măreşte ( ) în una convergentă ( ). Deci curentul subsonic se comportă calitativ la
fel ca un curent de fluid incompresibil.
2. Dacă curentul de gaz se mişcă cu viteză supersonică ( ) şi aria secţiunii
transversale a conductei se măreşte, viteza gazului creşte ( ) şi, dimpotrivă, dacă aria
secţiunii transversale a conductei scade, viteza lui scade ( ). Acest caz, paradoxal la prima
vedere, se explică prin faptul că la destindere densitatea gazului se reduce mai repede decât
creşte aria A. Aşa că produsul din ecuaţia continuităţii în formă finită (13.54) se micşorează,
contribuind astfel la creşterea vitezei
 3. Variaţiile presiunii şi densităţii sunt inverse variaţiei vitezei; presiunea şi densitatea
curentului subsonic în conducta divergentă cresc, iar în conducta convergentă scad. Pentru
curentul supersonic regula se inversează.
Trecerea curentului de gaz peste starea critică ( ), după cum arată experienţa şi
teoria, poate fi efectuată fie în mod continuu, fie prin discontinuitatea parametrilor dinamici ai
gazului. Trecerea continuă peste starea critică sau peste viteza sunetului, ceea ce este totuna, nu
se poate produce decât într-o secţiune unde respectiv unde tubul prezintă un maximum
sau un minimum. Deci numărul Mach poate fi atins în această secţiune numai dacă
derivata vitezei are o valoare finită.
Trecerea prin salt peste starea critică este fizic posibilă numai într-un curent supersonic,
care pentru o astfel de trecere se transformă într-un curent subsonic. Se produce un salt de
densitate a gazului, care formează o undă de compresiune sau de şoc. Trecerea similară a
curentului subsonic în supersonic ar trebui să se producă cu unde de expansiune. Dar existenţa
lor este în contrazicere cu principiul al doilea al termodinamicii, pentru care motiv trecerea este
imposibilă.
Trecerea lentă peste starea critică este o problemă de mare importanţă practică. Se poate
trage uşor concluzia că trecerea curentului subsonic în unul supersonic poate fi realizată numai în
tubul cu secţiunea minimă (fig. 13.4, a). Într-un astfel de tub, denumit ajutaj de Laval, curentul
subsonic se va accelera în partea convergentă (confuzor) şi dacă secţiunea minimă este calculată
exact, în ea se va atinge viteza sunetului, iar în partea divergentă (difuzor) care urmează se va
produce accelerarea mai departe a curentului supersonic. Evident, în tubul cu secţiunea maximă
(fig. 13.4, b) este imposibilă trecerea curentului subsonic în unul supersonic, deoarece curentul
subsonic intrat în partea divergentă se va frâna şi viteza de curgere a gazului nu va atinge viteza
sunetului în secţiunea critică, ci, dimpotrivă, va fi mai mică decât cea de la intrare. În partea
convergentă curentul de gaz se va accelera, astfel încât viteza sunetului să poată fi atinsă doar în
secţiunea de ieşire.

Fig. 13.4. Variaţia parametrilor gazului la curgerea printr-un tub de secţiune variabilă:
a) tub cu secţiune extremală, în care este posibilă trecerea curentului
subsonic în unul supersonic; b) tub cu secţiune extremală, în care este
imposibilă trecerea curentului subsonic în curent supersonic.
Prezintă interes, de asemenea, problema frânării curenţilor de gaz. Din primele două
concluzii trase la analiza ecuaţiei lui Hugoniot rezultă că un curent subsonic poate fi frânat
numai într-un tub divergent, iar curentul supersonic într-un tub convergent. În ultimul caz, după
cum arată experienţa, curentul este instabil şi în el apar uşor un sistem de unde normale şi oblice
de compresiune, în care se produce fenomenul de frânare. Undele de compresiune reprezintă
suprafeţe de discontinuitate, la trecerea prin care se produce variaţia parametrilor curentului de
gaz. Deoarece undele de compresiune sunt însoţite de disipaţii de energie, în mod firesc apare
întrebarea unei astfel de profilări a ajutajului care ar asigura sistemul de unde cu pierderi
minime.

10. Curgerea gazelor sub formă de jeturi

10.1. Noţiuni generale. Clasificarea jeturilor
Această problemă se pune în mod imperios la cercetarea fenomenelor aerodinamice, care
însoţesc propagarea flăcărilor în focare şi camere de ardere, curgerea fluidelor prin orificii,
ajutaje, ejectoare, arzătoare şi injectoare.
Prin jet fluid sau vână fluidă se înţelege un flux continuu de fluid, care se propagă într-un
alt mediu fluid.
Curgerea fluidelor sub formă de jeturi este un fenomen fizic extrem de complex, care din
punct de vedere structural prezintă forme variate. Pentru descrierea curgerii fluidelor sub formă
de jeturi şi aplicarea rezultatelor în practică, au fost făcute numeroase clasificări. Astfel, în
funcţie de natura fizică a mediului în care se propagă jetul de fluid, se disting două tipuri
principale de jeturi:
- jeturi înecate, când vâna fluidă se propagă într-un mediu cu aceleaşi proprietăţi fizico-
mecanice, ca ale jetului. Propagarea jeturilor înecate este însoţită întotdeauna de un transfer de
masă continuu între cele două medii fluide, în urma căruia masa jetului creşte treptat. Din această
categorie fac parte jeturile de tip lichid-lichid şi gaz-gaz;
- jeturi neînecate, când vâna fluidă evoluează într-un mediu cu proprietăţi fizico-
mecanice diferite de a jetului. Dispersarea şi evazarea jeturilor neînecate se produce fără
transferul de masă între particulele jetului şi ale mediului înconjurător. Din această categorie face
parte, de exemplu, jetul de apă în aer.
Din punctul de vedere al regimului de mişcare a mediului fluid în jet, acestea se împart în:
- jeturi laminare, când curgerea este laminară, condiţie satisfăcută când numărul Reynolds

al mişcării ;

- jeturi turbulente, când mişcarea este turbulentă, deci când . În

majoritatea cazurilor practice jeturile sunt turbulente şi nu mai în cazuri rare laminare.
După spaţiul disponibil pentru curgere, se disting:
- jeturi libere, când vâna fluidă neperturbată de pereţii solizi ai orificiilor şi ajutajelor se
propagă într-un spaţiu nelimitat. Din această categorie fac parte jeturile motoarelor cu reacţie şi
motoarelor rachetă;
- jeturi forţate, când propagarea vânei fluide este influenţată de prezenţa pereţilor solizi ai
orificiilor şi ajutajelor. Drept exemplu de jet forţat serveşte jetul evacuat de arzătoare şi
injectoare într-o cameră de ardere sau un focar.
După forma geometrică a orificiului sau ajutajului din care ies, jeturile pot fi rotunde,
pătrate, triunghiulare şi plane, iar în dependenţă de direcţia de curgere axiale, torsionate şi
tornade. Cum jeturile fluide fac parte din categoria mişcărilor bidimensionale, ele pot fi plane şi
axial-simetrice.
Clasificarea făcută poartă un caracter paralel, astfel că un jet de fluid poate fi, în acelaşi
timp, liber, înecat, turbulent şi axial-simetric (rotund).
10.2. Jeturi înecate
Atunci când un fluid în mişcare pătrunde într-un alt fluid aflat în repaus, dar de aceeaşi
natură, între ele se creează o forţă de forfecare, care provoacă turbulizarea şi amestecarea lor. În
natură, situaţia apare atunci când un râu se varsă într-un lac, un ocean sau într-o mare. Experienţa
arată că jeturile clar definite sunt cele evacuate într-un mediu printr-o conductă relativ îngustă,
când operatorul se află pe malul unui râu, lac sau ocean. Deoarece proprietăţile fluxului turbulent
depind în mare măsură de geometria curentului şi de tipul forţelor care acţionează asupra
fluidului, aproape fiecare situaţie este o problemă separată care necesită investigaţii specifice. De
aceea ne vom limita la un caz mai general şi anume al unui jet care pătrunde într-un fluid aflat în
repaus. Imaginea reală a unui astfel de jet se prezintă în figura 13.7. Se arată evoluţia
longitudinală şi transversală a unei flăcări produsă la arderea combustibilului gazos într-un
arzător.

.
Fig. 13.7. Imaginea reală a unui jet turbulent de gaze (flăcări).
Fie un jet rotund de fluid, care este evacuat dintr-un ajutaj cu viteza distribuită uniform
în secţiunea iniţială (fig. 13.8). Se consideră că jetul se propagă într-un spaţiu nelimitat, care
conţine un mediu gazos aflat în repaus şi care are aceleaşi proprietăţi fizice şi aceeaşi
temperatură, ca şi gazul evacuat din ajutaj. Datorită contactului cu mediul înconjurător,
distribuţia de viteze în lungul curgerii se modifică treptat. La început, pe o anumită porţiune a
jetului, valoarea vitezei în axa jetului se menţine egală cu , urmând ca valoarea ei să scadă
până la zero. Porţiunea de jet în limitele căreia viteza în axă nu se modifică se numeşte fază
iniţială. Porţiunea de jet în care valoarea vitezei în axă scade de la viteza iniţială până la
zero poartă numele de fază principală. Dar viteza jetului se modifică şi în secţiune transversală,
obţinându-se două domenii caracteristice de curgere şi anume un nucleu central cu viteza
descrescătoare în sensul mişcării, care păstrează distribuţia iniţială de viteze, şi stratul limită,
format de domeniul mărginit în interior de sâmburele central şi în exterior de o suprafaţă
aproximativ conică, de-a lungul căreia viteza este nulă.
Profesorul rus G. Abramovici recomandă pentru distanţa dintre polul al jetului
rotund şi secţiunea de ieşire a ajutajului (secţiunea iniţială a jetului), pentru lungimea fazei
iniţiale a jetului rotund , cât şi pentru distanţa maximă de penetrare a jetului rotund ,
numită bătaia maximă, relaţiile semiempirice

, (13.92)

, (13.93)

, (13.94)
în care este un coeficient de structură al jetului turbulent cu valori cuprinse între 0,066 şi
0,076, pentru jetul rotund.
Cercetările experimentale arată că unghiul de desfacere al jetului depinde de gradul de
turbulenţă şi de forma jetului. Pentru jetul rotund se poate recomanda relaţia simplă
. (13.95)

Fig. 13.8. Curgerea gazului sub formă de jet înecat:

1 – ajutaj; 2 – nucleu central; 3 – strat limită.
Studiul analitic al jeturilor de fluid are la bază prima teoremă a impulsului. Astfel,
cantitatea de mişcare pe care o posedă jetul rotund la ieşirea din ajutaj în unitatea de timp este
dată de relaţia
, (13.96)
unde este debitul masic de gaz, densitatea gazului, raza
ajutajului la ieşire.
Pentru un debit masic de fluid ce se deplasează cu viteza în sensul
propagării jetului, se poate defini o cantitate de mişcare elementară,
, (13.97)
în timp ce cantitatea de mişcare a jetului, în unitatea de timp, este egală cu suma sau cu integrala
cantităţilor de mişcare elementare, în aceeaşi unitate de timp,

, (13.98)

unde este densitatea gazului care formează mediul înconjurător; raza jetului într-o
secţiune oarecare; ordonata punctului considerat.
În ipoteza că cantitatea de mişcare a jetului se conservă în sensul propagării, se poate scrie
 . (13.99)

Considerând , expresia (13.99) poate fi prezentată adimensional astfel:

. (13.100)

Pentru a lua integrala (13.100), se fac substituţiile şi . Cercetările

experimentale au arătat că rapoartele şi depind numai de distanţa faţă de secţiunea de

ieşire a ajutajului, adică de abscisa , nu şi de ordonata a punctului. Drept confirmare celor

spuse serveşte relaţia lui G. Abramovici, stabilită pentru viteza în axa ajutajului pe faza
principală a jetului,

. (13.101)

Cu aceste precizări, integrala (13.100) devine

. (13.102)

Pentru viteza adimensională se adoptă relaţia teoretică a lui Schlichting

, (13.103)

cu care se obţine

. (13.104)

Această relaţie arată că în secţiunea de trecere de la faza iniţială la faza principală, în care
, raza jetului este de 3,3 ori mai mare decât raza ajutajului la ieşire.
Debitul volumic de gaz care trece printr-o secţiune oarecare a jetului rotund se obţine prin
integrarea vitezei pe secţiunea transversală,

(13.105)

sau

, (13.106)

după unele transformări.

Pe de altă parte, debitul volumic de gaz evacuat din ajutaj este dat de relaţia
. (13.107)
Prin împărţirea relaţiei (13.106) la (13.107) şi înlocuirea expresiei (13.103), rezultă

. (13.108)
 Relaţia obţinută arată că profilul debitelor de gaz este similar cu profilul vitezelor, în toate
secţiunile fazei principale a jetului. În acelaşi timp, debitul de gaz care traversează o secţiune
oarecare depinde numai de distanţa faţă de secţiunea de ieşire a ajutajului, aşa cum rezultă din
relaţia lui G. Abramovici

, (13.109)

stabilită pe cale semiempirică.

Debitul masic de gaz evacuat din ajutaj este dat de relaţia
, (13.110)
în timp ce prin secţiunea de rază trece un debit masic de gaz
. (13.111)
Dacă se apelează la relaţia (13.104) şi se consideră , din împărţirea relaţiilor
(13.110) şi (13.111) rezultă

. (13.112)

Se constată că pe măsură ce viteza în axa jetului scade, debitul de gaz creşte. Astfel,
debitul de gaz care traversează secţiunea de trecere de la faza iniţială la cea principală este de
10,89 ori mai mare decât cel evacuat din ajutaj.
Plecând de la relaţia de calcul a energiei cinetice într-o secţiune oarecare a jetului, se poate
arăta că aceasta scade odată cu depărtarea secţiunii respective de ieşirea din ajutaj. Variaţia
energiei potenţiale fiind mică, se poate neglija.
Cercetările experimentale în domeniu au arătat următoarele: dacă densitatea gazului din jet
se deosebeşte semnificativ de densitatea mediului înconjurător, atunci jetul se abate de la poziţia
rectilinie, jetul mai dens decât mediul înconjurător deviind în jos, şi invers, jetul mai puţin dens
abătându-se în sus.

11. Bazele fizice ale tirajului natural

În unele aplicaţii practice, influenţa forţelor masice asupra mişcării poate fi semnificativă
sau chiar determinantă. Această situaţie apare în mod imperios la calculul sistemelor de
distribuţie a gazelor la presiune joasă, sistemelor de ventilare naturală, canalelor de evacuare a
gazelor şi coşurilor de fum. În toate aceste aplicaţii are loc curgerea unui gaz mai uşor decât
aerul atmosferic, iar extremităţile amonte şi aval ale canalelor de gaze sunt dispuse la înălţimi
diferite, datorită cărui fapt în acestea apare o diferenţă de presiune suplimentară. Acest fenomen
se numeşte tiraj natural.
Pentru a se expune bazele fizice ale tirajului natural, se consideră un canal de evacuare a
unui gaz de densitate , diferită de densitatea aerului (fig. 13.9). Se admite că viteza de
curgere a gazului este cu mult mai mică decât celeritatea. În ipoteza fluidului incompresibil,
relaţia lui Bernoulli scrisă între secţiunile ortogonale 1-1 şi 2-2, în raport cu planul de referinţă
O-O arbitrar ales, are forma

, (13.113)

unde sunt pierderile de presiune între cele două secţiuni.

 Fig. 13.9. Canal de evacuare a gazelor.
Adunând şi scăzând presiunile aerului şi la înălţimea secţiunilor 1-1 şi 2-2, se
obţine

. (13.114)

Dacă densitatea aerului se consideră constantă, ceea ce este just pentru o diferenţă mică de
înălţime, atunci în baza ecuaţiei fundamentale a hidrostaticii se poate scrie
şi . (13.115)
Cu această precizare, relaţia (13.114) devine

. (13.116)

Rezolvând ecuaţia (13.116) în raport cu diferenţa de presiune , se obţine

. (13.117)

Se fac notaţiile: , numită presiune statică manometrică (diferenţa dintre

presiunea statică şi presiunea aerului înconjurător în secţiunea dată); presiune

dinamică a curentului; presiune geometrică manometrică, cu care

relaţia (13.117) se rescrie
. (13.118)
sau
, (13.119)
unde este presiunea manometrică totală în secţiunea corespunzătoare.
Se constată că curgerea gazului printr-un canal de evacuare se produce sub acţiunea căderii
de presiune manometrice totale şi a căderii de presiune geometrice (tirajul natural). Această
diferenţă de presiune se consumă pentru compensarea pierderilor de energie mecanică (presiunii
totale) între secţiunile de intrare şi ieşire ale canalului.
 Presiunea geometrică manometrică se datorează capacităţii gazului de a coborî sau urca, în
funcţie de mediul în care se află gazul dat. Această presiune poate fi pozitivă sau negativă, dacă
susţine sau împiedică mişcarea curentului de gaze.
De notat că tirajul natural este posibil numai în sisteme de conducte, ale căror extremităţi
comunică cu mediul înconjurător. În canale izolate, acest fenomen nu se produce.

7. Calculul conductelor de gaze

7.1. Consideraţii generale
Conductele de gaze sunt elemente cu o pondere însemnată în instalaţiile de transport şi
distribuţie a gazelor. Domeniul lor de utilizare s-a extins mult mai ales în ultimele decenii, când
transportul gazelor prin conducte a devenit viabil datorită calităţilor pe care le prezintă, în
comparaţie cu alte mijloace: continuitate şi capacitate mare de transport; posibilitate de
automatizare; fiabilitate în exploatare; cost redus la capacităţi mari de transport. În acelaşi timp,
transportul gazelor prin conducte necesită investiţii mari, care nu întotdeauna sunt justificate
economic.
Pentru facilitarea calculului conductelor de gaze şi aplicarea rezultatele în practică, au fost
făcute numeroase clasificări. Astfel, după valoarea presiunii manometrice, conductele de gaz pot
fi: a) conducte de presiune joasă, dacă presiunea manometrică a gazului nu depăşeşte 5 kPa;
b) conducte de presiune medie, atunci când presiunea manometrică este cuprinsă între 5 kPa şi
300 kPa; c) conducte de presiune înaltă, dacă presiunea manometrică este mai mare de 300 kPa.
Din punctul de vedere al gazului transportat, conductele pot fi: pentru gaze naturale, aer sau
abur. Relaţiile de calcul utilizate în practică nu diferă pentru aceste gaze.
De regulă, la calculul conductelor de gaze se pun trei tipuri de probleme: a) probleme de
dimensionare, prin care se determină diametrele şi lungimile conductelor, dacă se cunosc
pierderile de presiune admisibile şi cantităţile de gaze care trebuie transportate prin conducte; b)
probleme de verificare, prin care se determină căderile de presiune pe fiecare tronson al
conductei, când se cunosc dimensiunile conductei de gaz (diametrul şi lungimea) şi cantităţile de
gaz transportate prin tronsoanele conductei; c) probleme de exploatare, prin care se cere
determinarea debitelor transportate, când se cunosc dimensiunile conductelor şi pierderile de
presiune admisibile.
La rezolvarea acestor probleme se aplică trei ecuaţii fundamentale ale dinamicii gazelor şi
anume ecuaţia continuităţii, ecuaţia de stare a gazelor perfecte şi ecuaţia energiei sub forma
relaţiei lui Bernoulli pentru curgerea permanentă cu frecare.
Pentru conductele unui sistem de transport şi distribuţie a gazelor, ecuaţia continuităţii are
forma

, (14.63)

unde este viteza medie în secţiune a gazului, în ; diametrul conductei, în m;

debitul volumic de gaz la o anumită presiune şi temperatură, în .
Recalcularea debitului în condiţii normale sau standarde se face pe baza ecuaţiei de stare a
gazelor perfecte. Astfel, dacă două stări ale gazului se caracterizează prin presiunea absolută
şi temperatura absolută , respectiv presiunea absolută şi temperatura absolută , atunci
se poate deduce

, (14.64)
unde şi sunt densităţile gazului în cele două stări distincte, în .
În conductele de presiune joasă, când presiunea manometrică a gazului nu depăşeşte 5 kPa
şi presiunea absolută nu se deosebeşte esenţial de presiunea standardă (101325 Pa), se poate
admite , cu care ecuaţia (14.64) devine

. (14.65)

Pentru cele două stări, asimilate cu două secţiuni drepte, ecuaţia de continuitate este
, (14.66)
care pentru o conductă de secţiune constantă devine
. (14.67)
Gazul se mişcă în flux continuu datorită conversiei energiei potenţiale a gazului comprimat
în energie cinetică. Datorită frecării între gaz şi pereţii conductei, respectiv între straturile interne
de gaz, o parte din energia cinetică se consumă pentru efectuarea unui lucru mecanic de frecare.
În acest caz, relaţia lui Bernoulli are forma

, (14.68)

unde este căderea (pierderea) de presiune pe conductă.

Deseori la dimensionarea conductelor de gaze este necesară cunoaşterea valorilor vitezelor
de curgere a gazelor prin conducte. Vitezele medii de curgere a gazelor sunt, în general, cuprinse
între o valoare limită maximă şi o valoare limită minimă, care depind de natura gazului
transportat, de condiţiile de curgere şi de starea lui termică. Valorile recomandate ale vitezei
economice de curgere a gazelor sunt prezentate în tabelul A.10.
Cunoscând viteza de curgere a gazului şi debitul volumic de gaz transportat prin conductă,
cu relaţia (14.63) se poate determina orientativ diametrul conductei de gaz.
Calculul aerodinamic al conductelor rectilinii de gaz are la bază relaţia Darcy–Weisbach
(8.64) pentru determinarea pierderilor de presiune la frecare,

.
unde este coeficientul lui Darcy al mişcării, dependent de numărul Reynolds şi de rugozitatea
suprafeţei.
Relaţia Darcy–Weisbach este justă pentru fluidele incompresibile, dar poate fi aplicată cu
suficientă exactitate şi gazelor aflate la presiune joasă (până la 5 kPa). Coeficientul lui Darcy
pentru mişcarea laminară, când , se determină cu relaţia lui Poiseuille (9.57),
,
pentru mişcarea tranzitorie, când , cu relaţia lui Zaicenko
(14.69)
sau

, (14.70)

iar pentru mişcarea turbulentă, când şi , cu relaţia lui

Haaland
 (14.71)

sau cu relaţia lui Altşul (10.107),

unde este rugozitatea absolută a pereţilor conductei, în m.

În afară de pierderi distribuite liniar, pe tronsoanele conductei de gaz se mai produc şi
pierderi locale: în coturi, la modificarea secţiunii transversale, în ventile, în vane etc. Pierderile
de presiune locale se determină cu formula lui Darcy (8.98)

în care este coeficientul de pierderi locale, numit şi coeficientul lui Weisbach al mişcării.
La calculul conductelor de gaze este comod ca pierderile locale să fie luate în seamă prin
majorarea lungimii conductei, înlocuind fiecare rezistenţă locală cu lungimea echivalentă
(14.72)

astfel încât lungimea totală a conductei să fie .

7.2. Calculul conductelor de presiune joasă

Pentru conductele de presiune joasă se poate neglija variaţia densităţii gazului în lungul
conductei. Dacă se presupune că mişcarea gazului este laminară şi se recurge la relaţia lui
Poiseuille pentru coeficientul lui Darcy, atunci căderea de presiune într-o conductă este dată de
relaţiile

şi . (14.73)

În mod similar se obţin relaţiile

şi , (14.74)

pentru regimul tranzitoriu de curgere,

şi , (14.75)

pentru curgerea turbulentă. La stabilirea relaţiilor (14.74) s-a recurs la relaţia lui Zaicenko pentru
coeficientul lui Darcy, iar la deducerea relaţiilor (14.75) s-a apelat la formula lui Altşul. Dar, la
proiectarea sistemelor de transport şi distribuţie a gazelor, de altfel ca şi pentru cele cu lichide,
trebuie să se ţină seama de faptul că funcţionarea lor în regim tranzitoriu de curgere nu este
recomandată.
Pentru gazele naturale uscate se poate adopta densitatea , constanta
gazului şi viscozitatea cinematică . Valorile
rugozităţii absolute pentru diferite materiale sunt prezentate în tabelul 10.2. Pentru conducte
de oţel se pot adopta valorile: (noi); (uzate);
(curăţate); (galvanizate).

7.3. Calculul conductelor de presiune medie şi înaltă

 În conductele de presiune medie şi înaltă, densitatea gazului şi implicit viteza şi debitul lui
variază treptat în sensul curgerii. De aceea deducerea relaţiei de calcul trebuie efectuată în formă
diferenţială. Pentru aceasta se dispune de relaţia Darcy–Weisbach pentru un element de lungime
infinitezimală , de ecuaţia continuităţii şi de ecuaţia de stare a gazelor perfecte

, , , (14.76)

unde s-a admis că viteza de curgere este repartizată uniform în secţiune, astfel încât , şi s-
au notat cu indicele mărimile corespunzătoare stării normale (temperatura 15°C şi presiunea
760 mm Hg).
Dacă se apelează la a doua ecuaţie din sistemul (14.76), atunci a treia ecuaţie din acest
sistem se poate pune sub forma

. (14.77)

Înlocuind expresia (14.77) în prima relaţie din sistemul (14.76) şi integrând între limitele şi
, respectiv 0 şi , se obţine

(14.78)

sau

, (14.79)

unde şi sunt presiunea iniţială, respectiv presiunea finală a gazului într-o conductă de
lungime .
Curgerea gazelor în conductele de transport şi distribuţie poate fi considerată ca având o
evoluţie izotermică. Considerând şi exprimând coeficientul lui Darcy prin relaţia lui
Altşul (10.107), se obţine pentru mişcarea turbulentă

. (14.80)

Relaţiile obţinute pot fi aplicate şi la calculul capacităţii de transport a conductei. Astfel,

exprimând viteza de curgere a gazului prin diferenţa pătratelor presiunilor iniţiale şi finale
şi înlocuind relaţia astfel obţinută în (14.63), rezultă debitul volumic de gaz raportat la starea
normală

. (14.81)

În practică, calculul conductelor de gaze se face cu multe simplificări şi aproximaţii.

Astfel, debitul de gaz transportat în conducte de presiune joasă se determină cu relaţia
simplificată

, (14.82)

unde este debitul de gaz transportat în condiţii normale de temperatură şi presiune, în

; diametrul interior al conductei, în cm; lungimea conductei (tronsonului), în km;
 presiunea gazului, în bar; densitatea relativă a gazului în raport cu aerul ;
temperatura absolută, în K.
Pentru presiuni cuprinse între 15-20 bar, relaţia de mai sus devine

, (14.83)

iar pentru presiuni foarte mari este necesară cunoaşterea coeficientului , care ţine seama de
abaterea gazului real de la legea gazelor perfecte

. (14.84)

În relaţiile (14.83) şi (14.84) mărimile fizice au semnificaţia şi unităţile mărimilor din

formula (14.82).
Calculul conductelor de transport şi distribuţie a gazelor este comod să se efectueze cu
ajutorul unor nomograme special elaborate.

Aplicaţii
Exemplul 1. La o centrală termică, canalul de evacuare a gazelor arse are aria secţiunii
transversale de 2 ori mai mare decât a coşului de fum (fig.13.10). Diametrul interior al coşului de
fum este , iar depresiunea în canalul de gaze este coloană de apă.
Ştiind densitatea gazelor , densitatea aerului , coeficientul lui
Darcy şi coeficientul de rezistenţă la intrare în coş , se cere să se determine:
a) înălţimea coşului de fum pentru a crea tirajul necesar, dacă debitul masic de gaze este
;
b) debitul masic de gaze, dacă înălţimea coşului, măsurată de la axa de simetrie a canalului
de evacuare, este .

Fig. 13.10. Coşul de fum şi canalul de evacuare a gazelor.

Rezolvare. a) Viteza gazelor de ardere în coşul de fum este

Aplicând relaţia lui Bernoulli între secţiunile 1-1 şi 2-2, în raport cu un plan de referinţă O-
O, care coincide cu axa de simetrie a canalului de eşapare a gazelor, rezultă
 ,

în care .

Pierderile de sarcină între cele două secţiuni ale coşului de fum se compun din pierderi
liniar distribuite şi pierderi locale, adică

astfel încât rezultă

de unde

deci

b) Rezolvând ecuaţia obţinută în prima parte a problemei în raport cu viteza V, rezultă

deci

Prin urmare, debitul masic de gaze evacuate prin coşul de înălţime este

Se constată o diminuare a debitului de gaze cu înălţimea coşului de fum.

Exemplul 2. Nord Stream 1 este o conductă de gaze naturale din Rusia către Germania cu
o capacitate maximă de 27,5 miliarde de metri cubi pe an. Conducta are diametrul convenţional
şi lungimea . Peretele interior are rugozitatea absolută
Presiunea în secţiunea iniţială este iar în secţiunea finală este
Să se determine debitul de gaz, dacă temperatura de funcţionare a gazoductului
este
 Rezolvare. Coeficientul lui Darcy al mişcării nu este cunoscut. Iniţial, se presupune că
regimul de curgere se găseşte în zona pătratică, iar valoarea lui este dată de relaţia lui
Nikuradse

Conform relaţiei (13.48), debitul masic de gaz transportat prin gazoduct este

unde este constanta gazelor naturale.

Gazele naturale au densitatea

la capătul amonte al gazoductului, şi

la capătul aval.
Se admite valoarea medie cu care
viteza mediată de curgere este

Pentru precizarea valorii coeficientului lui Darcy, se determină numărul Reynolds al

mişcării

în care este viscozitatea cinematică a gazului, precum şi numerele

Reynolds limite

şi .

Deoarece numărul Reynolds se conţine între numerele Reynolds limite, regimul de curgere
este turbulent de tranziţie şi coeficientul lui Darcy se poate determina cu suficientă exactitate cu
relaţia lui Haaland

Debitul masic de gaz transportat prin gazoduct este

cu care viteza medie devine

Numărul Reynolds în cea de a doua aproximaţie este

Se observă că şi de data aceasta regimul de mişcare este turbulent de tranziţie, iar pentru
calculul coeficientului se utilizează aceeaşi relaţie Haaland, cu care se obţine

Debitul masic de gaz transportat prin gazoduct, în cea de a treia aproximaţie, este

iar viteza medie are valoarea

Numărul Reynolds în cea de a treia aproximaţie este

deci regimul de mişcare este turbulent de tranziţie. Coeficientul lui Darcy al mişcării are
valoarea

Deoarece deosebirea relativă între valoarea obţinută pentru coeficientul lui Darcy şi
valoarea precedentă este 0,65 %, rezultă debitul de gaz . Debitul volumic
de gaz raportat la condiţiile standard de presiune şi temperatură este

în comparaţie cu capacitatea maximă a gazoductului de 27,5 miliarde de metri cubi pe an.