DETERMINAREA INDICATORILOR DE CALITATE PENTRU

CARACTERIZAREA APELOR DE SUPRAFAŢĂ. CARACTERISTICI

FIZICE

GENERALITĂŢI

Sursele de alimentare cu apă a centrelor populate şi industriilor pot fi:

 Surse de apă de suprafaţă care sunt constituite din ape curgătoare (râuri, afluenţi şi
fluvii), lacuri naturale şi artificiale şi apele mărilor şi oceanelor;
 Surse de apă subterană.
Apele de suprafaţă reprezintă cea mai importantă sursă de apă potabilă pentru
ţara noastră. Scopul analizei compoziţiei apelor de suprafaţă îl reprezintă stabilirea
caracteristicilor fizice şi organoleptice, chimice, biologice şi bacteriologice şi
radioactive, în raport cu condiţiile impuse în legislaţia în vigoare, pentru a se putea
aprecia calitatea sau gradul de poluare al apelor de suprafaţă. Astfel, în HG nr. 100/2002
(actualizată) sunt prezentate Normele de calitate pe care trebuie să le îndeplinească
apele de suprafaţă utilizate pentru potabilizare şi Normativul privind metodele de
măsurare şi frecvenţa de prelevare şi analiză a probelor din apele de suprafaţă destinate
producerii de apă potabilă.

Poluarea apei reprezintă alterarea calităţilor fizice şi organoleptice, chimice,

biologice, bacteriologice şi radioactive ale acesteia, produsă direct sau indirect de o
activitate umană, apele rezultate devenind improprii pentru pentru folosirea normală ca
apă de băut, industrială, agrement, în agricultură.

Sursele de poluare pot fi clasificate în:

 Surse de poluare concentrate sau organizate (ape uzate municipale epurate, ape
uzate industriale);

 Surse de poluare neorganizate (dispersate pe suprafaţă bazinului hidrografic şi sunt

constituite din apele de precipitaţii care spală suprafeţele urbanizate, depozitele de
reziduuri, terenuri pe care s-au aplicat îngrăşăminte sau pesticide).

Categorii de poluanţi:

 Bacterii, virusuri, paraziţi;

 Compuşi organici biogeni;
 Compuşi poluanţi toxici;
 suspensii inerte, materiale coloidale sau materiale fin divizate ;

1
 compuşi anorganici;
 apa caldă;
 substanţe petroliere;
 detergenţi;
 grăsimi şi uleiuri;
 substanţe radioactive.
Indicatorii fizici şi organoleptici sunt: gustul, mirosul, culoarea, temperatura,
conductivitatea electrică, turbiditatea, solidele în suspensie.

RECOLTAREA PROBELOR DE APĂ

Recoltarea probelor de apă de suprafaţă se face conform standardelor în vigoare.
În mod curent recoltarea se face în recipienţi de polietilenă sau sticlă cu condiţia ca
acestea să fie închise ermetic şi să nu conţină bule de aer. Pentru analizele
bacteriologice se folosesc recipienţi din sticlă, deoarece pot fi spălaţi şi sterilizaţi prin
încălzire.

Principalele consideraţii generale privind alegerea recipienţilor de prelevare a

probelor de apă sunt:

1) Materialul recipienţilor poate produce contaminarea probelor, de exemplu: sodiul şi

siliciul pot fi eliberaţi în sticlă, iar substanţe organice din materialul plastic;

2) Poluanţii ce trebuiesc analizaţi pot fi adsorbiţi pe pereţii recipienţilor, de exemplu:

urme de metale prin proces de schimb ionic pe suprafaţa sticlei, adsorbţia benzinelor
pe material plastic etc.

3) Constuienţii din probe pot reacţiona cu materialul recipientului, de exemplu: fluorurile

pot reacţiona cu sticla etc.
De aceea, înainte de folosire se spală recipienţii de sticlă cu acid cromic şi cei de
polietilenă cu acid clorhidric 1 M. Se recomandă evitarea folosirii acidului azotic
concentrat pentru recipientele de polietilenă, deoarece acest acid are proprietăţi
schimbătoare de ioni.
Nu se recomandă spălarea cu detergenţi (probele pot fi contaminate cu ioni PO 43-
. Dacă se impune spălarea cu detergenţi, se recomandă clătirea foarte bine cu apă şi
apoi cu soluţie de acid în conformitate cu cele precizate mai sus.

2
DETERMINAREA CARACTERISTICILOR FIZICE A APELOR DE SUPRAFAŢĂ

1. Determinarea pH-ului şi a conductivităţii

pH-ul se determină prin citiri directe la un pH-metru digital sau folosind hârtie
indicatoare. pH-ul se poate modifica repede datorită proceselor fizice şi biologice ce au
loc în proba de apă. Trebuie să se măsoare pH-ul cât mai repede posibil la locul de
prelevare, într-un interval scurt nedepăşind 6 h de la prelevare. Dacă aceasta pare a fi
imposibil sau inutil în anumite cazuri, se fixează un tub flexibil între robinetul de prelevare
şi recipientul de prelevare şi se umple recipientul până când deversează. Altă variantă
este aceea de a clăti recipientul şi de a-l imersa în proba de apă. Se umple evitând orice
turbulenţă. Se elimină toate bulele de aer ale probei agitând uşor recipientul, apoi se
închide. Se procedează la efectuarea analizei cât mai repede posibil, dar nu mai târziu
de 24 h de la prelevare. Trebuie evitată orice schimbare de temperatură şi schimbul
gazos cu atmosfera.
Materiale şi aparatură
- aparat pH/cond 340i, care permite efectuarea măsurătorilor de pH, Redox şi
conductivitate rapid şi sigur.
Modul de lucru
Se spală electrodul cu apă deionizată şi cu probă, apoi se imersează în probă. Se
agită soluţia şi se citeşte valoarea pH-ului (se citeşte fără agitare).
Se spală electrodul cu apă şi se imersează pentru a evita orice urmă provenind de la
probă sau de la soluţia tampon.
Pentru măsurarea conductivităţii se conectează celula TetraCon 325. Aparatul va
recunoaşte automat celula de măsură şi comută automat la modul de măsură a
conductivităţii. Dacă celula este deja conectată, apăsaţi în mod repetat tasta M până
afişează SAL.

2. Determinarea turbidităţii

Noţiunea de turbiditate realizează o corelare cu proprietăţile optice ale apelor,

exprimând reducerea transparenţei acestora datorită atât materiilor în suspensie cât şi
materiilor coloidale. Corelaţia turbidităţii cu cantitatea de materii în suspensie este dificilă
datorită dimensiunilor, formei şi indicilor de refracţie diferiţi ai particulelor componente.

Coloizii sunt agregate de atomi, molecule sau materiale mixte care au dimensiuni
cuprinse între 0,001 si 0,1 μm, şi au proprietăţi diferite faţă de cele ale dispersiilor sau
suspensiilor. Coloizii posedă sarcină electrică, fie datorită grupelor funcţionale din

3
structura lor, fie datorită adsorbţiei ionilor din soluţia în care se găsesc, fapt care le
conferă un grad mare de stabilitate (practic coloizii sunt nesedimentabili în mod natural -
sedimentarea se poate face numai prin adăugare de reactivi de coagulare şi floculare).
Principiul metodei

Metoda se bazează pe compararea intensităţii luminii dispersate de proba de

analizat cu intensitatea luminii dispersate de către suspensia standard de referinţă, în
aceleaşi condiţii de lucru (aceeaşi lungime de undă, aceleaşi condiţii de agitare). Cu cât
este mai mare intensitatea luminii dispersate, cu atât este mai mare turbiditatea.
Formazina este un polimer (obţinut din soluţie de sulfat de hidrazină şi
hexametilen-tetramină) utilizată ca suspensie cu turbiditate standard (pentru metodele
fotometrice), deoarece este mai uşor de preparat şi rezultatele sunt reproductibile
comparativ cu soluţiile care conţin argilă. Turbiditatea poate fi exprimată în unităţi de
formazină (FTU) sau în unităţi nephelometrice (NTU) funcţie de metoda după care se
face determinarea.
Turbiditatea se mai poate exprima prin grade de turbiditate în scara silicei. Gradul
de turbiditate, denumit şi grad SiO2, reprezintă turbiditatea realizată de 1 gram caolin sau
pământ de infuzori într-un litru de apă.

Materiale şi aparatură:

- Spectrofotometru de tip JASCO;

- Apă demineralizată pentru proba martor.

De asemenea, turbiditatea poate fi măsurată cu ajutorului turbidimetrului de tip HANNA.

Modul de lucru

Determinarea turbidităţii prin metoda fotometriei de absorbţie se efectuează la 450

nm prin citirea absorbaţei faţă de o probă martor de apă distilată şi calcularea valorii
turbidităţii din curba de etalonare. Se va lucra la spectrofotometrul JASCO sau la un alt
tip de spectrofotometru.

Experimental se va aplica metoda cu ajutorul turbidimetrului HANNA.

2. Determinarea materiilor în suspensie totale şi materiilor sedimentabile

Substanţele în suspensie care apar în apele de suprafaţă pot fi: nisip, argilă,
nămol fin, subsţante organice şi anorganice fin divizate (de exemplu: fibre fine din
industria celulozei, plancton, organisme microscopice).

4
 Materiile în suspensie sunt substanţe insolubile care se pot separa prin: filtrare,
centrifugare, decantare (dimensiuni de maxim 2 mm).

Materiile în suspensie se determină conform STAS 6953-81 astfel:

- conţinut total de materii în suspensie;

- conţinut de materii în suspensie: sedimentabile, nesedimentabile, plutitoare;
- determinarea pierderii la calcinare a materiilor totale în suspensie (conţinut în
materii organice);
- determinarea reziduului la calcinare al materiilor totale în suspensie (conţinut în
materii minerale).
a) Conţinut total de materii în suspensie
Principiul metodei

Separarea materiilor în suspensie prin filtrare, urmată de uscarea şi cântărirea

acestora. Pentru ape uzate cu conţinut mare de materii în suspensie, filtrarea se face în
laborator pe hârtie de filtru, iar pentru ape uzate cu conţinut mic de materii în suspensie
filtrarea se face pe creuzet filtrant tip G4, cu strat de azbest.
Materiale si aparatură

- etuvă termoreglabilă la temperatura de 105,3 oC;

- capsule de portelan;
- hârtie de filtru de porozitate mică; hârtia de filtru se spală cu apă distilată fierbinte,
se lasă să se scurgă bine şi se introduce în capsula de porţelan, şi apoi la etuvă
timp de 1 oră, la 105,3 oC. Se răceşte jumătate de oră în exicator şi se cântăreşte
la balanţă analitică. Se repetă operaţiile de uscare, răcire, cântărire până se
aduce la pond constant;
- pâlnie de filtrare.
Modul de lucru

Proba de apă omogenizată în prealabil se filtrează pe hârtie de filtru. Reziduul se

spală cu apă distilată pentru îndepărtarea sărurilor solubile. Precipitatul şi hârtia de filtru
se usucă la 105,3 oC, timp de o oră, se răceşte jumătate de oră în exicator şi se
cântăreşte la balanţa analitică.

m 2 - m1
Materii totale suspensie= * 1000 (mg/l) (2.1)
V

în care:
m1- masa capsulei cu hârtia de filtru, mg;
5
 m2- masa capsulei cu hârtia de filtru şi solid, mg;
V - volumul de apă uzată luat în analiză, ml.

b) Determinarea materiilor în suspensie sedimentabile

Principiul metodei

Metoda volumetrică - se determină materiile sedimentabile după un interval de 30

- 120 minute în cilindru gradat sau în con Imhoff. Se va aplica experimental.
Metoda gravimetrică - materiile în suspensie sedimentabile se determină prin
diferenţa între materialele totale în suspensie şi materialele în suspensie
nesedimentabile din supernatant (după ce a avut loc sedimentarea liberă un timp
determinat).
Materiale şi aparatură

- Conuri Imhoff sau cilindru de sticlă de 1 l (pentru conţinut mare de sedimente);

- Baghetă (cu manşon de cauciuc);
Modul de lucru

Proba de apă de suprafaţă omogenizată în prealabil se introduce în cilindrul

gradat sau în conul Imhoff şi se menţine în poziţie verticală şi în repaus. După 2 ore se
citeşte volumul sedimentului, observând linia de separare între sediment şi supernatant.
Rezultatele se exprimă în (ml/l).

3. Determinarea temperaturii

Temperatura este o caracteristică importantă ce influentează majoritatea

proceselor fizice, chimice şi biologice care au loc pentru descompunerea materiei
organice în procesul de autoepurare al apelor de suprafaţă.
Variaţiile de temperatură implică fie deversarea apei calde provenite din procesele
tehnologice în amonte (având ca rezultat scăderea cantităţii de oxigen dizolvat din
emisar) sau infiltrări ale apelor de suprafaţă sau subterane (scăderea temperaturii cu
10°C conduce la încetinirea proceselor biologice).
Se determină prin menţinerea termometrului în apă timp de minimum 5 min.

4. Determinarea culorii

În conformitate cu SR ISO 7887/1997, o apă pură analizată în lumina transmisă,

într-o adâncime de mai mulţi metri, emite o culoare albastru deschis care se poate
modifica în prezenţa poluanţilor, pentru a produce o varietate infinită de culori.

6
 Apele industriale şi uzate proaspete au coloraţie gri-deschis, spre deosebire de
cele conţinând materie organică în descompunere care au coloraţie gri-închis.
Apele uzate industriale au diferite coloraţii funcţie de compuşii poluanţi pe care-i
conţin (exemplu: coloranţi, clor - ape uzate galbene etc.).
În conformitate cu acelaşi standard sunt definite următoarele:

 Culoarea aparentă a apei: culoarea datorată substanţelor dizolvate şi materiilor în

suspensie; ea se determină în proba de apă brută nesupusă filtrării sau
centrifugării;
 Culoarea reală a apei: culoarea datorată numai substanţelor dizolvate; ea se
determină după filtrarea probei de apă prin membrană cu porozitate de 0,45 μm.

Pentru nevoi analitice, culoarea reală este cea care interesează. In practică,
culoarea reală a apei poate fi neglijabilă, înteresând mai mult culoarea aparentă a
probelor.
Se va observa culoarea sau se va determina utilizând spectrofotometrul HACH
2000.