FILOSOFIA DATULUI LA MIRCEA FLORIAN ŞI

GÂNDIREA METAFIZICĂ TRADIȚIONALĂ

MI H AI -D R AG OŞ V AD AN A *

M I R C E A F LO R I A N ’ S P H I L O S O P H Y O F GI V E N A N D
T R A D I TI O N A L M E T AP H Y S I C A L TH I N K I N G
A B S T R A C T : In Mircea Florian’s philosophy, the object of traditional metaphysics
is critically disqualified in order to establish the given in general as a new beginning for
philosophical thinking. In spite of this explicit departure, Florian’s philosophy of given
is still being interpreted as a metaphysical thinking. This paper analyzes Florian’s
concept of given and establishes several distinct figures of this concept. It compares
them with the ontological and theological objects of traditional metaphysics. It shows
that the figures of given work with an ontological postulate while removing an
ontological project. On this basis, the author argues that the philosophy of given is both
dependent and different from traditional metaphysics. Moreover, the author confirms
his thesis with regard to the ontological conception of knowledge, one of Florian’s main
theme of interest.
KEYWORDS: philosophy of given; traditional metaphysics; ontology; knowledge;
Mircea Florian.

§ 1. INTRODUCERE

Privită în ansamblu, opera filosofului român, Mircea Florian (1888-1960),

constituie un amplu program de cercetare și de reconstrucție a obiectului filosofiei
în calitatea acesteia de știință fundamentală. Începând cu studiile din perioada de
tinerețe, „Filosofia ca disciplină teoretică” (1923) și „Problema datului” (1925)1,
până la impresionanta lucrare, Recesivitatea ca structură a lumii (1959), publicată
postum în două volume (1983, 1987)2, obiectul filosofiei este continuu tematizat și
reconstruit de Florian: mai întâi ca dat în genere, iar apoi drept dat recesiv, dat
structurat potrivit unei anumite relații de opoziție denumită „recesivitate”.
În cuprinsul acestui program, un loc preeminent îi revine, fără îndoială,
examinării critice a obiectului metafizicii tradiționale cu intenția explicită de a

1 Studii reunite și republicate de Florian în volumul Reconstrucție filosofică, București, Editura

Casa Școalelor, 1943. Ediția pe care am urmat-o este Experiența ca principiu de reconstrucție
filosofică, postfață de Valeriu Râpeanu, București, Editura 100+1 Gramar, 2002.
2 Recesivitatea ca structură a lumii, vol. I, II, ed. îngrijită, studiu introductiv, postfață și note

de Nicolae Gogoneață și Ioan C. Ivanciu, București, Editura Eminescu, 1983, 1987.

* Doctorand, Universitatea din București: Centrul de Cercetare în Istoria Ideilor Filosofice

 Studii de istorie a filosofiei românești, XII

înțelege neșansele modelului de gândire întemeiat pe acest obiect, de a delimita

datul și de a-l propune drept veritabil obiect al filosofiei. Privitor la obiectul
metafizicii tradiționale, acesta nu poate fi admis și nu poate pretinde un model
legitim de filosofare întrucât se referă la ceea ce nu poate fi dat ca obiect de
experiență. Se referă la „realitatea absolută și necondiționată”3; la întregul lumii
deosebit de părțile sale sau la „totalitate”4; la inteligibilul care „transcende” în mod
necesar experiența5. Situarea filosofului român față de gândirea metafizică
tradițională nu cunoaște echivoc: „[...] suntem convinși că filosofia nu va păși pe
calea biruinței decât după ce va înceta de a fi o «metafizică» în înțelesul tradițional
al acestei termen”6. Desigur, filosofia își poate asuma sarcina reorientării obiectelor
metafizice în orizontul unei experiențe lărgite tocmai prin această reorientare, dar,
se întreabă retoric Florian,
„[…] mai e permis a vorbi de «metafizică», dacă temele ei se inserează pe planurile
experienței fie acestea mai adânci decât cele obișnuite? Nu păstrează metafizica,
asemenea unei pecetii neșterse, orientarea spre ceea ce e «dincolo» și ca atare e învăluit
în mister, e «transinteligibil», problematic în mod definitiv?”7.

În ciuda acestei situări lipsite de echivoc, studiile consacrate gândirii lui

Florian continuă a admite o figură metafizică a acestei gândiri, mai cu seamă în
ceea ce privește interpretarea conceptului de dat în genere8. Lăsând deoparte
examinarea conceptului de dat recesiv în studiul de față, ne putem întreba ce
anume susține caracterizarea filosofiei datului drept figură a metafizicii? În ce
măsură filosofia datului aparține ea metafizicii? – ne putem întreba și din
perspectiva interesului pe care conștiința istorico-filosofică a ultimelor decenii îl
manifestă față de problematica gândirii metafizice, a tehnicilor de reconstrucție și
de constituire metafizică, a posibilităților de a reconstrui obiectul filosofiei altfel
decât metafizic, ori a sensurilor non-metafizice cuprinse tocmai în formulele
metafizicilor istorice. Potrivit acestei din urmă perspective, lucrarea de față își
propune o încercare de răspuns la problema ridicată, cercetând filosofia datului în
corelație cu gândirea metafizică tradițională. În corelație cu acest veritabil orizont

3 „Filosofia ca disciplină teoretică”, în Experiența ca principiu de reconstrucție filosofică, p.

19.
4 Mircea Florian, „Metafizica și problematica ei”, în Revista de filozofie (București), vol. XVII,

1932, p. 238; studiul este republicat la Editura Societatea Română de Filosofie, București, 1932.
5 Mircea Florian, Metafizica și arta, București, Editura Casa Școalelor, 1945. Ed. urmată este

cea îngrijită de Ion Ianoși și Ilie Pârvu, Cluj-Napoca, Editura Echinox, 1992, p. 19.
6 „Filosofia ca disciplină teoretică”, în op. cit., p. 10.
7 Metafizica și arta, pp. 66-67.
8 Gheorghe Cazan, primul dintre exegeții filosofiei lui Mircea Florian, caracterizează filosofia

datului drept o „filozofie sau o metafizică a datului”, calificată mai departe drept „o metafizică a
cunoașterii”; vezi „80 de ani de la nașterea lui Mircea Florian. Conceptul de metafizică și semnificația
lui în opera lui Mircea Florian”, în Revista de filozofie (București), vol. 15, nr. 12, 1968, pp. 1434-
1435. Pentru un sens metafizic tradițional caracteristic filosofiei datului, vezi Gheorghe Vlăduțescu,
Neconvențional, despre filosofia românească, București, Editura Paideia, 2002, p. 80.
Mihai-Dragoș Vadana – Filosofia datului la Mircea Florian

de referință, ipoteza mea este că filosofia datului este o figură dependentă și,
totodată, diferită de gândirea metafizică. Înainte însă de a încerca dezvoltarea
acestei ipoteze, întrebarea apartenenței sau a deosebirii semnalată trebuie ea însăși
construită. Stăruind în această întrebare, voi angaja elemente structurante ale
orizontului gândirii metafizice, și voi încerca să răspund treptat, prin completări
succesive, evaluând potențialul metafizic și non-metafizic al filosofiei datului.

§ 2. FILOSOFIA DATULUI ȘI METAFIZICA TRADIȚIONALĂ

Tema studiilor „Filosofia ca disciplină teoretică” și „Problema datului”

constă în reconstrucția obiectului filosofiei. În termenii filosofului român,
reconstrucția este „operația de smulgere a superstițiilor, prejudecăților și idolilor
care stau în drumul unei redări oneste a faptelor”9; este examinarea critică a
teoriilor și tezelor filosofice în scopul stabilirii unui principiu filosofic cert,
imposibil de clătinat. Tot reconstrucția epuizează cea mai mare parte a demersului
lui Florian, în aceste studii dar și în altele, precum un element central al metodei
sale. Interesul nostru urmărește însă rezultatul acestei reconstrucții, descrierea și
deslușirea acestui rezultat.
i) În acest sens, potrivit lui Florian și în acord cu Rehmke10, obiectul
filosofiei ca știință fundamentală este datul în genere:
„Punctul ei de reazem, a cărui certitudine trebuie să dezarmeze orice îndoială, nu poate
fi decât datul în genere, pentru cuvântul unic că acesta cuprinde un minimum de
supoziții acceptabile de oricine. Că datul este dat, e o propoziție ce înfruntă orice
îndoială, fie ea și radicală”11.

Datul în genere își afirmă, cu alte cuvinte, caracterul său apodictic întrucât
este corelatul necesar al oricărei critici. Este obiectul necesar pe care o critică în
general îl vizează și îl presupune. Cum am putea să ne îndoim de ceva dacă acel
ceva nu este dat? – se întreabă adesea Florian. Datul în genere este tocmai acest
„obiect” pe care orice demers critic și, într-un sens mai larg, orice discurs (Cum am
putea vorbi despre ceva fără a fi dat?) și orice cunoaștere (Cum am putea cunoaște
ceva fără a fi dat?) îl presupun.

9 „Filosofia ca disciplină teoretică”, în op. cit., p. 5.

10 Pentru un studiu comparativ ce pune în lumină comunitatea de teme, de interese
metodologice, dar și deosebirile dintre filosofia lui Mircea Florian și filosofia conducătorului tezei
sale de doctorat de la Greifswald, Johannes Rehmke (1848-1930), vezi Alexandru Boboc, „Mircea
Florian și Johannes Rehmke: Fundamentul filosofiei și «Știința fundamental㻓, în Filosofie
românească, Studii istorico-filosofice, București, Editura Academiei Române, 2011, pp. 75-98.
Trimiterile pe care le fac în această lucrare la concepțiile lui Rehmke (precum tema datului, „das
Gegebene”, tema filosofiei ca știință a fundamentului, „Grundwissenschaft” etc.) se sprijină pe acest
studiu.
11 „Filosofia ca disciplină teoretică”, în op. cit., p. 60.
 Studii de istorie a filosofiei românești, XII

Dincoace însă de acest caracter corelativ al datului în genere, atestat în chip

necesar în orice tip de demers, obiectul filosofiei la Florian trebuie văzut mai cu
seamă în absoluta sa generalitate, independentă cumva față de orice demers în
genere. Datul în genere este „cu totul nedeterminat”12. Florian subliniază vehement
neșansele de a nu respecta generalitatea și nedeterminarea datului, singurele care
nu angajează gândirea pe anumite coordonate anticipate de un sens determinat
atribuit datului: „Spune-mi ce înțelegi prin dat și voi ghici ce filosofie ai
îmbrățișat!”13. Care sunt însă șansele pentru a concepe fără dificultăți datul în
genere în absoluta sa nedeterminare? Nu este datul în genere nedeterminat un
concept la limită contradictoriu? Fără a încerca să evităm dificultatea/paradoxul
conceptului de dat în genere nedeterminat, fără a nesocoti tensiunea dintre
generalitatea datului și nedeterminarea sa, consider că datul în genere este totuși
determinat în calitate de obiect corelativ al unui demers în genere. Mai departe,
putem admite datul în genere nedeterminat într-un sens secundar, atenuat. Datul în
genere nedeterminat indică exigența reconstrucției de a proiecta datul dincoace de
orice determinație anume, în sensul unei precedențe față de orice tip de demers,
față de un demers în genere chiar (inclusiv față de acțiunea constituantă a
conștiinței). Precedent oricărui demers, am putea continua, datul în genere
„determinat” este mai mult decât un simplu obiect corelativ; el devine temă ce
inaugurează și susține apoi orice demers. Mai mult, datul în genere este
nedeterminat în măsura în care nu este identificat cu un dat determinat, cu un
obiect particular (lume, conștiință, un anumit lucru). Datul în genere este
nedeterminat în sensul unei interdicții de a identifica datul cu un dat determinat14.
ii) Mai departe, datul în genere este „infinit determinabil”. Potrivit lui
Florian,
„[…] datul în genere, obiectul filosofiei, este constituit din tot ceea ce este mai general,
din tot ceea ce în conștiința noastră are summum din generalitate. Obiectul filosofiei
este generalitatea în dat”15.

Datul în genere nedeterminat „suferă” de o penurie a determinațiilor, și tot

datul în genere este un summum din generalitate, o generalitate logică de această
dată, constituită cumva cumulativ în urma generalizării datelor determinate ale
conștiinței noastre. Datul în genere ca summum din generalitate cuprinde, potrivit

12 „Filosofia ca disciplină teoretică”, în op. cit., p. 62.

13 „Problema datului”, în op. cit., p. 69.
14 Aporiile conceptului de dat în genere sunt semnalate de Viorel Cernica, mai întâi cu privire

la determinația de generalitate a datului, iar apoi cu privire la ipostazierea empirică a datului, vezi
„Forma filosofică a teoriei datului recesiv”, în Studii de istorie a filosofiei românești (București), vol.
VI, 2010, p. 15, p. 17. Am încercat în rândurile de mai sus să atenuez aporia generalității datului,
dezvoltând laturile sale. Privitor la a doua dificultate, socotesc că nu datul în genere este ipostaziat
empiric, ci o altă figură a datului, și anume datul nemijlocit. Dincolo însă de această precizare, cred
că datul nemijlocit rămâne un concept aporetic; vezi mai jos.
15 „Filosofia ca disciplină teoretică”, în op. cit., p. 62.
Mihai-Dragoș Vadana – Filosofia datului la Mircea Florian

lui Florian: spațiul în genere (generalizare a spațiului cu un număr determinat de

dimensiuni, propriu științelor geometrice), corp în genere (și nu anorganic sau
organic), suflet în genere (și nu suflet individual sau colectiv); în rândul datele
generale numărăm și individualitate, universalitate, realitate, cauzalitate, finit,
infinit, timp etc.16
iii) Potrivit uneia dintre repetatele sale reluări ale problematicii obiectului
filosofiei, Florian discută concepția datului în genere potrivit distincției rehmkiene
dintre dat nemijlocit și dat mijlocit. Trebuie, pesemne, subliniat faptul că reluările
efectuate de către Florian nu sunt simple repetiții. Ele precizează, nuanțează, pun
mai degrabă în lumină aspecte noi ale unui obiect. În acest sens,
„[…] dat nemijlocit e datul care nu e avut printr-un dat premergător, e datul oarecum
primordial, nederivat, neconchis, dimpotrivă dat mijlocit e datul derivat, «dedus»,
conchis dintr-un alt dat, care în ultimă analiză trebuie să fie tot un dat nemijlocit”17.

Trecerea de la un dat nemijlocit la un dat mijlocit este operată, potrivit lui

Florian, prin intermediul noțiunii. Noțiunea este „exponentul general al datelor
nemijlocite”. Noțiunea generalizează ceea ce este dat în mod nemijlocit. Noțiunea
își legitimează valabilitatea tocmai în măsura în care pleacă și se sprijină pe
materialul dat nemijlocit. Și tot noțiunea este cea care „amplifică” sau „simplifică
ipotetic” ceea ce este dat în chip nemijlocit în vederea obținerii unui dat mijlocit
(de exemplu, deducem prin amplificare ipotetică existența unui anumit element
chimic, plecând de la existența dată nemijlocit a elementelor chimice, și prin
noțiunea de „element chimic”). Ancorate astfel în elementele datelor nemijlocite, și
rămânând în orizontul lor, datele, atât cele mijlocite cât și cele nemijlocite, au
propriile lor însușiri, independente cumva de orice demers, independente de orice
preluare subiectivă: datele sunt o „unitas multiplex” (datele sunt unite în relații și
sunt, totodată, deosebite una de alta); datele au în chip originar o anumită „formă”,
„configurație” sau „structură”; datele se înlănțuie potrivit unei ordini și necesități
interne. Independente de orice demers, de orice preluare subiectivă, datele (cele
nemijlocite, în mod deosebit) se identifică totuși cu mai multe instanțe: individualul
sensibil, generalul („intuit” tot la fel de nemijlocit ca și individualul), faptele
nemijlocit trăite18, „datul nemijlocit sau «realitatea empiric㻓, experiența.
Rămâne totuși anevoie de înțeles în demersul lui Florian nu doar identificarea
datului nemijlocit cu percepția, experiența, realitatea empirică etc. pe baza cărora
deducem ipotetic alte date mijlocite. Rămâne dificil de înțeles independența și
obiectivitatea datului nemijlocit. Dacă datul nemijlocit este identificat cu realitatea
empirică, sau cu percepția, dacă aceasta din urmă este sau presupune acte ale
preluării unei conștiințe, cum putem admite însușirile intrinseci ale datului

16 Loc. cit; vezi și „Metafizica se apără”, p. 278.

17 „Problema datului”, în op. cit., p. 81 și următoarele.
18 „Directivele unei filosofii autonome”, în Experiența ca principiu de reconstrucție filosofică,

p. 113 și următoarele.
 Studii de istorie a filosofiei românești, XII

nemijlocit fără intervenția conștiinței? Căutând în structura datelor nemijlocite

însușirile lor intrinseci, nu întâlnim în chip corelativ actele conștiinței prin care
aceste însușiri sunt constituite, nu mai puțin însă ca însușirile proprii datelor însele?
Trebuie să ne întrebăm, mai departe, în ce măsură datul în genere, datul
summum din generalitate și datul nemijlocit sunt una și aceeași figură a obiectului-
principiu urmărit de către Florian. Și putem răspunde că sunt astfel din punctul de
vedere al operației de reconstrucție; ori cel puțin tind a îndeplini același oficiu lipsit
de prejudecăți. Privit metodologic, datul în genere nedeterminat este obiectul-temă
al oricărui demers, precedent acestuia și independent de o anume determinație sau
predeterminație. Am putea spune, mai departe, că datul summum din generalitate
aplică indicația metodologică a datului în genere: acela este obținut prin
generalizare plecând doar de la ceea ce este dat în științele speciale și în orizontul
mai larg al experienței și al culturii. Același lucru este valabil și pentru datul
nemijlocit, îndeosebi cu privire la trăsăturile sale obiective, independente de
preluarea subiectivă.
Cu toate acestea, luate în afara operației de reconstrucție, datul în genere,
datul-summum din generalitate și datul nemijlocit sunt, de fapt, trei figuri diferite
ale obiectului-principiu al filosofiei. În ciuda a ceea pretinde Florian, din cercetarea
datului în genere nu decurge nimic cu privire la datul summum din generalitate;
suma generalităților nu decurge dintr-o analiză a datului în genere ci sunt
desprinse/abstrase/induse din datele determinate sau mai puțin generale. Pe
deasupra, datul în genere este nedeterminat spre deosebire de datul-summum din
generalitate determinat. Cu privire la aceeași caracteristică a determinării, datul
nemijlocit este de la bun început determinat potrivit relației și unității, structurii
interne și ordinii necesare. Această idee a datului determinat va fi menținută și mai
târziu de către Florian, pecetluită prin formularea „principiului determinației”;
determinația este
„[…] însușirea fundamentală a oricărui dat sau obiect: orice obiect este determinat;
orice dat are o proprietate sau proprietăți, datorită cărora el se deosebește de oricare
altul, deci este un «altul» decât restul obiectelor”19.

Odată distinse cele trei figuri ale datului la Florian, trebuie să ne întrebăm ce
raport întrețin acestea cu obiectul metafizicii tradiționale. Iar această întrebare
trebuie ea însăși construită plecând de la orizontul istoric al metafizicii, de la
obiectul propriu al acestui orizont vizat însă fără o intenție critică.
În acest sens, metafizica este denumirea acordată de către Andronicus din
Rhodos (sec. I, d.Hr.), primul editor al operei aristoteliciene, ansamblului
cercetărilor lui Aristotel cu privire la două științe: o știință fără nume, veșnic
căutată („aei zetoumenon”, Metafizica, Z (VII), 1, 1028b 3)20 și filosofia primă
(„prote philosophia”) sau teologia.

19 Curs de logică, III, litografiat, 1944-1945, p. 236.

20 Aristotel, Metafizica, trad. Ștefan Bezdechi, note Dan Bădărău, București, Editura IRI, 1999.
Mihai-Dragoș Vadana – Filosofia datului la Mircea Florian

Obiectul „științei căutate” este introdus de Aristotel în Metafizica, cartea G

(IV): există o știință care cercetează ființa ființării sau ființarea în faptul său de a fi
(„to on he on”) și atributele sau determinațiile care îi revin în această calitate (prin
sine, „kath’auto”; 1, 1003a, 21-22). Spre deosebire de științele particulare ce își
asumă o „parte” din ființa ființării, o anume determinație generală, desfășurându-și
mai departe cercetarea în orizontul aceleia (de exemplu spațiul pentru geometrie),
știința lui to on he on consideră ființarea în ființa ei, în universalitatea („katholou”)
faptului său de a fi. Reconducerea ființării la purul său fapt de a fi și reconstrucția
ființării pe aceste temei este elaborată de către Aristotel prin ceea ce astăzi numim
teoria categoriilor: teoria figurilor de predicare prin care ceva angajează de fiecare
dată sensul de ființare sau, echivalent, teoria sensurilor multiple prin care ființa în-
ființează ceva. În termenii lui Aristotel, „ființă” se spune în mai multe feluri, este
un pollachos legomen ce semnifică/în-ființează lucrurile în multiple sensuri, și
anume potrivit categoriilor:
„Ființa în sine [kath’auta de einai] se ia în tot atâtea accepții câte feluri de categorii
sunt [ta schemata tes categorias], căci sensurile Ființei sunt tot atât de numeroase ca
aceste categorii. Deoarece, așadar, dintre categorii una indică substanța [ti esti], alta
calitatea, alta cantitatea, alta relația, alta acțiunea sau pasiunea, iar altele locul și timpul,
urmează că Ființa [to einai] înseamnă același lucru ca fiecare din aceste categorii” (D
(V), 7, 1017a, 22-27).

Mai departe, dacă obiectul științei lui to on he on este ființa ființării, ființarea
luată în universalitatea faptului de a fi, obiectul filosofiei prime este o anumită
substanță sau ousia, ceva în-ființat ca act („energeia”) ce se manifestă în chip
desăvârșit în prezență, veșnic („aidion”, în sensul unei prezențe continue), nemișcat
(„akineton”, neamestecat cu potența implicată de mișcare; împlinit în prezență fără
ek-stazele temporale ale mișcării) și separat („choriston”, față de lumea sublunară
supusă schimbării și, implicit, față de materie); prim, pentru că anterior
(„proteron”) celorlalte științe teoretice, și anume fizicii, ce se ocupă cu lucrurile
separate și în mișcare, și matematicii, ce are drept obiect lucrurile nemișcate dar
neseparate; prim, am putea spune, pentru că mai aproape de acțiunea de în-
ființare/timporizare a ființei decât toate celelalte ființări, obiectul filosofiei prime
nefiind, desigur, el însuși ființa; divin („theion”), fiind cel mai vrednic slavă, cel
mai înalt („timiotaton”)21, de unde și denumirea de teologie acordată științei sau
filosofiei prime; temei al celorlalte ființări, nu însă în sensul unei în-ființări operate
de ființă, ci indirect, prin modelul pe care îl oferă preluării și imitării de către
celelalte ființări, ca model al actului pur, ca model al primului motor, sau ca model
al gândirii care se gândește pe sine22.

21 Metafizica, E (VI), 1, 1026a, 10-16, 19-23, 29-32;

22 Metafizica, L (XII), 7 și 9. Pentru un comentariu amplu asupra științei lui to on he on și a
celei teologice la Aristotel, asupra originilor diferite ale celor două proiecte, asupra problematicii,
aporiilor și soluțiilor pe care Aristotel le dezvoltă, a raporturilor dintre cele două științe, vezi Pierre
 Studii de istorie a filosofiei românești, XII

Fără a fi definitiv articulate în relația lor de către Aristotel, știința lui to on he

on și filosofia primă sau teologia, veritabile axe de reconstrucție metafizică, sunt
statornicite în cadrul aceluiași concept, mai cu seamă în filosofia medievală. Așa
cum este preluată, atât cât este păstrată prin traducerea în latină, și transmisă mai
departe tradiției filosofiei de către Toma de Aquino, metafizica tratează deopotrivă
(„simul”) atât ființarea în general („ens în communi”) cât și ființarea primă,
separată de materie („ens primum, a materia separatur”)23. Francisco Suárez
asumă, peste trei veacuri de filosofie scolastică, conceptul aristotelic de metafizică
și îi pecetluiește formularea: metafizica este știința ființării ca ființare („ens in
quantum ens”) și a ființării desprinse de materie („ens a materia abstrahit”)24. De
unde, mai apoi, conceptul este preluat și sistematizat în ultima tradiție scolastică,
cea a școlii germane, ca metafizică generală (metaphysica generalis) sau ontologie,
și metafizică specială (metaphysica specialis), împărțită în teologie, psihologie și
cosmologie rațională. Cu o modificare însă, trebuie adăugat, pe care filosofia
modernă o aduce și care schimbă însăși esența (acel ti esti a) obiectului metafizicii.
To on sau ens nu are a mai fi recondus către purul său fapt de a fi, ci
reconstruit/constituit în și prin cunoaștere ca ens ut notum sau ens ut cogitabile.
Cunoașterea devine temeiul ce hotărăște în privința ființei ființării. Cunoașterea
determină modul de reconstrucție metafizică, până într-acolo încât metafizica se
identifică cu principiile cunoașterii sau cu „primele principii ale intelectului pur”25.
În lumina acestui orizont abia schițat, aparține filosofia datului gândirii
metafizice tradiționale? Datul în genere, datul summum din generalitate, datul
nemijlocit, sunt ele „obiecte” ale gândirii metafizice, deschid ele către conceptul
metafizicii tradiționale? i) Și putem răspunde că datul în genere nedeterminat nu
este un obiect metafizic, nu deschide către un concept metafizic, mai cu seamă în
sensul conceptului ontologic. Datul în genere constituie o premisă pentru orizontul
ontologiei tradiționale prin orientarea cercetării nu asupra determinațiilor generale
ale datului ci asupra datului ca atare, dar nu tematizează ființa datului astfel încât
datul să fie reconstruit în faptul său de a fi dat. Datul în genere lasă deschisă
posibilitatea ontologiei dar nu se constituie drept proiect ontologic.
Mai departe, ii) datul summum din generalitate nu este un concept metafizic,
în același sens ontologic. Desigur că ontologia cuprinde o cercetare efectivă a celor

Aubenque, Problema ființei la Aristotel, trad. Daniela Gheorghe, prefață și control științific Ioan-
Lucian Muntean, București, Editura Teora, 1998.
23 „Et inde est quod Philosophus in Metaphysica simul determinat de enti in communi et de

ente primo, quod est a materia separatur”, In Aristotelis de Generatione et Corruptione, Prooemium 2,
ed. de R. Spiazzi, Roma, 1952, p. 316.
24 „Sub qua ratione definiri potest metaphysicam esse scientiam qua ens, in quantum ens, seu

in quantum a materia abstrahit secundum esse, contemplatur”, Disputationes Metaphysicae, I, 3, 1, în

Opera omnia, tom 25, ed. de C. Berton, Paris, 1866, p. 22.
25 Cf. judecății lui Immanuel Kant din perioada precritică a activității sale: „Philosophia autem

prima continens principia usus intellectus puri est Metaphysica”, Kants Gesammelte Schriften, tom II,
Berlin, 1902, reeditat la Akademie-Textausgabe, 1968, p. 395.
Mihai-Dragoș Vadana – Filosofia datului la Mircea Florian

mai generale determinații; în sensul lui Aristotel, a celor mai generale determinații
potrivit figurilor predicării sau categoriilor; la Florian, a celor mai generale
determinații în sensul datelor generale: spațiu în genere, suflet în genere etc., în
orizontul cărora își desfășoară investigația științele particulare. Dar conceptul
ontologic presupune cercetarea determinațiilor generale în corelație cu ființa sau,
mai curând, reconducerea lor către ființa ființării; categoriile sunt modalitățile prin
care ființa înființează, la Aristotel; potrivit conceptului ontologic, datele generale
sunt modalitățile în care ființa datului în genere întemeiază datele în multiple
sensuri, ceea ce nu întâlnim la Florian. Din acest motiv, datul summum din
generalitate nu deschide cel mai important și problematic segment al ontologiei,
cel al corelației ființă-dat și al actului de înființare. Datul summum din generalitate
postulează ontologia, limitându-se la cercetarea efectivă a determinațiilor
ontologice generale ale datului, mai degrabă dinspre orizontul lărgit al experienței,
ca orizont al științei și al culturii26.
Într-un ultim rând, iii) datul nemijlocit nu este un concept metafizic. Din
punct de vedere al ontologiei, datul nemijlocit al experienței etc. este figura prin
excelență a postulatului ontologiei. Datul este pentru că este nemijlocit dat
percepției, experienței – această concepție asupra datului blochează în principiu
orice interogație propriu-zis ontologică. Privit, mai departe, dinspre latura teologică
a metafizicii, datul nemijlocit nu numai că nu are o semnificație teologică, ci se
opune chiar posibilității obiectului teologiei: transcendent, acesta nu este un obiect
dat. Dincoace însă de intenția critică explicită a conceptului de dat nemijlocit,
consider că acesta are mai degrabă o semnificație originar a-teologică ce poate fi
pusă în evidență din modul în care se articulează filosofia datului ca postulat de
ontologie și absență a proiectului ontologic. Proiectul ontologic (ce este ființa
ființării?) este cel care deschide proiectul teologic (ce este ființarea în cel mai înalt
grad?) pentru a oferi, pe de o parte, un model desăvârșit de ființare; iar pe de altă
parte, pentru a regândi posibilitatea întemeierii nu direct prin actul ființei, ci
indirect, printr-o ființare supremă. Aceasta constituire onto-teo-logică a metafizicii
este, fără îndoială, una dintre cele mai importante contribuții ale lui Heidegger la
problematica istoriei filosofiei (citită ca istorie a uitării a ființei)27. Absența unui
proiect ontologic propriu-zis la Florian este cea care, înaintea oricărei intenții

26 Potrivit unui punct de vedere diferit față cel al studiului de față, datul nu este „o teză
ontologică”, „un angajament ontologic primar, nereflectat”, ci „o condiție metodologică a construcției
unei experiențe extinse, bază a întregii arhitecturi științifice și filosofice”; datul este „un principiu
care determină condiția de posibilitate a legilor sau a ipotezelor pe care le va testa experiența”, Ilie
Pârvu, „Reconstrucția teoretică a metafizicii în secolul XX. Perspectiva lui Mircea Florian”, în Mircea
Florian, Reconstrucția datului și ideea recesivității, coord. Mihaela Pop, Viorel Cernica, București,
Editura Universității din București, 2010, p. 26.
27 Privitor la modelul de constituire onto-teo-logică, la determinațiile acestui model

(simultaneitate a ontologiei și teologiei, circularitate a întemeierii ca „gründen” și „begründen”,

caracterul de structură), vezi Martin Heidegger, Identität und Differenz, Pfullingen, Neske, 1957.
 Studii de istorie a filosofiei românești, XII

critice, hotărăște asupra semnificației originar a-teologice a conceptului de dat

nemijlocit.
Să precizăm acum ipoteza noastră: filosofia datului, prin cele trei figuri pe
care datul le ia la Mircea Florian, este dependentă și, totodată, deosebită de
gândirea metafizică tradițională. Filosofia datului este dependentă prin postularea
ca obiect (datul este dat) a ceea ce în metafizica tradițională constituie elementul
problematic, proiectul însuși al acestei gândiri (ce este ființa datului? care este
modelul prin excelența al datului în faptul sau de a fi dat?). Filosofia datului este
deosebită de gândirea tradițională nu însă prin surplus, ci prin absență. Măsurată
strict prin conceptul metafizicii tradiționale, filosofia datului ne dezvăluie mai
degrabă insuficiența asumării și a dezvoltării unui proiect ontologic pe cont
propriu; ne dezvăluie neșansa de a adresa o interogație teologică pe care proiectul
ontologic însuși o legitimează. Dependentă de gândirea metafizică tradițională prin
postularea și preluarea ontologiei, deosebită prin absența unui proiect ontologic și
teologic – această ipoteză a înțelegerii filosofiei datului poate fi ea confirmată mai
departe în alte orizonturi ale operei lui Florian?

§ 3. CONCEPȚIA ONTOLOGICĂ A CUNO AȘTERII

Concepția filosofiei filosofiei datului cunoaște cu proiectul amplei lucrări,

Cunoaștere și existență28, o dublă împletire: pe de o parte, potrivit mărturiei
autorului din prefața lucrării de epistemologie, proiectul acesteia a fost elaborat
inițial după întoarcerea sa la București, în 1915, după obținerea titlului de doctor la
Greifswald (1914). Proiectul epistemologic din Cunoaștere și existența precede,
așadar, studiile programatice ale concepției filosofiei datului, publicate începând
din 1922. Pe de altă parte, aceste studii din urmă sunt reunite de Florian și
publicate în volumul Reconstrucție filosofică, în 1943, sugerând, cred, actualitatea
lor pentru activitatea sa filosofică. Concepția filosofiei datului rămâne în acest sens
valabilă și pentru proiectul din Cunoaștere și existență. Pe lângă această ipoteză
susținută biobliografic, continuitatea și reorientarea concepției filosofie datului în
orizontul cunoașterii este indicată în chip explicit: „Orice obiect e pregăsit de
cunoștință, este dat acesteia din urmă”29; respectiv:
„Punctul de plecare al filosofiei, pentru a avea toată certitudinea dorită, trebuie să fie un
fapt sau un dat, care e cel mai cuprinzător și cel mai sigur, «ceva de nesguduit» (aliquid
inconcussum). Punctul de plecare al filosofiei trebuie să fie în stare a înfrunta orice
îndoială, condiție pe care n-o poate îndeplini decât un dat, și anume un dat universal,
deosebit de datele singulare ale științelor pozitive”30.

28 Mircea Florian, Cunoaștere și existență, București, Editura Societatea Română de Filosofie,

1939.
29 „Filosofia ca disciplină teoretică”, în op. cit., p. 55.
30 Cunoaștere și existență, p. 13.
Mihai-Dragoș Vadana – Filosofia datului la Mircea Florian

În lumina acestor „date”, în ce măsură filosofia datului construită ca postulat

de ontologie și absență a proiectului ontologic determină concepția cunoașterii la
Florian? Într-un sens contrar, ne putem întreba privitor la eventualitatea unui
proiect ontologic elaborat tocmai în orizontul cunoașterii. Așa cum am indicat
sumar mai devreme, cunoașterea este unul dintre topos-urile privilegiate de
constituire metafizică. În lipsa acestei constituiri, și într-un sens mai tare, în ce
măsură cunoașterea la Florian este cea care protejează postulatul ontologiei,
blocându-i astfel tocmai deschiderea către proiect? Ce înseamnă, până la urmă,
concepția ontologică a cunoașterii la Florian?
Spre a răspunde acestor întrebări, lăsăm deoparte examinarea critică a
teoriilor cunoașterii, precum teoria transcendentală, dualismul epistemologic, teoria
reprezentării, a imaginii sau a copiei etc., examinare ce ocupă, încă o dată, cea mai
parte din demersul lui Florian din Cunoaștere și existență. Urmărim, în schimb,
mai departe, latura constructivă a demersului prin care filosoful român propune
reconstrucția ontologică a cunoașterii. Demersul lui Florian cunoaște, în acest sens,
mai mulți pași. i) Decisiv pentru concepția sa, obiectul și posibilitatea ontologiei
trebuie tematizate înaintea cunoașterii: „Ontologicul primează asupra
cunoașterii”31, și este independent de cunoaștere: „ontologia consideră obiectele ca
atare, nu obiectele în «dependența» lor față de conștiință, eu sau «rațiune»“, „«a fi
obiect» (esse) nu constă în «a fi perceput» și «a fi gândit»“32. Potrivit aceluiași
Florian, ontologia tratează „obiectul în genere”, identic cu „existentul”, identic cu
„datul”. Independent de condițiile de cunoaștere, obiectul în genere sau datul în
genere cuprinde: 1) obiecte reale (corpuri și suflete); 2) obiecte fictive sau nereale
(obiecte ale imaginației, iluzii); 3) obiecte neutrale, suprareale sau ideale (obiecte
matematice și logice)33. Poate fi însă ontologia, înțeleasă în această veritabilă
expansiune a sa, un obiect efectiv de cunoaștere? Poate fi ontologia reorientată în
discursul epistemic fără a fi constituită în și prin acest discurs?
ii) Posibilitatea unei cunoașteri efective a ontologicului, a obiectului așa cum
este dat, precum și protejarea acestui obiect față de activitatea constituantă a
conștiinței, depinde în scenariul lui Florian de „reformă psihologiei cunoașterii”, și
anume de combaterea principalei prejudecăți a oricărei teorii a cunoștinței:
„spațializarea conștiinței”. Într-un chip cât se poate de judicios semnalat de Florian,
pe urmele lui Rehmke, psihologia cunoașterii aduce sau este de la bun început o
determinare atât a esenței cunoașterii cât și a esenței conștiinței. Esențialmente,
cunoașterea este definită tradițional în termeni de „conținut-conținere”, „aparținut-
aparținere”, „co-existență sau co-relație”, iar această definiție se sprijină la rândul
său pe determinația spațială, corporală, localizabilă a sufletului/conștiinței,
determinație nu mai puțin esențială. Potrivit lui Florian, conștiința nu este spațială,

31 Ibidem, p. 179.
32 Ibidem, p. 195.
33 Vezi ibidem., p. 180 și următoarele.
 Studii de istorie a filosofiei românești, XII

dar se poate localiza prin acțiunea sa, determinând astfel efecte în trup și, prin
acesta, în univers. Fără a fi spațială, cunoașterea conștiinței concepute astfel este o
funcție posesivă: „posesia prin conștiința e însăși cunoașterea”34. „A cunoaște” în
acest sens, non-psihologic (non-psihofiziologic) echivalează cu „a sta înaintea
obiectului fără nici o relaționare, dincolo de mijlocit și nemijlocit, dincolo de
imanent și transcendent”35; echivalează cu o „avuție” a obiectului, cu o „prindere”
a lui, am putea completa, conform bogăției semantice și lexicale a lui
„prehendare”.
Putem să ne întrebăm, desigur, dacă, pentru Florian, nespațialitatea
conștiinței și cunoașterea ca posesie nemijlocită sunt probleme în sine. Am putea,
de exemplu, discuta despre nespațialitatea conștiinței pentru a pune problema
independenței acesteia față de corpul material și a nemuririi sale; ori pentru a
formula premisele unei uniuni mistice, mai presus de uniunea/împletirea cu trupul.
Luând ca premisă concepția cunoașterii ca posesie nemijlocită, am fi poate tentați
să gândim cunoașterea ca unitate originară, în care lucru și conștiință sunt mai
întâi, iar abia apoi se desprind, nu fără a înțelege un rost al intimei lor unități. Ceea
ce vreau să subliniez este faptul că Florian nu discută în sine despre aceste
probleme și nu le are în vedere decât în cadrul propriului proiect. „Reforma
psihologiei cunoașterii”, cu cele două rezultate ale sale, este prefigurată de filosofia
datului potrivit modului în care aceasta este articulată. Nespațialitatea conștiinței și
cunoașterea ca posesie nemijlocită sunt reconstrucții ale postulatului de ontologie
al căror scop principal constă în preluarea ontologicului în cunoaștere, fără a
deschide către un proiect ontologic de constituire prin cunoaștere. Cunoașterea este
ontologică nu pentru că reconduce datul către un obiect de cunoaștere (ens ut
notum). Datul este dat, obiectul este ceea ce este iar conștiința îl „prinde”.
Conștiința „prinde” datul fără a-l interoga în privința faptului său de a fi dat, de a
se da sau de „a fi prins”. Cunoașterea este ontologică întrucât conștiința își află o
cale de prindere a obiectului ce presupune un minimum de supoziție ontologică:
nespațială, conștiința poate prinde și poseda obiectul. Pe deasupra, conștiința
„prinde” datul fără a se interoga în privința propriilor sale criterii și condiții; fără a
tematiza condițiile de valabilitate ale cunoștinței. Cunoașterea ontologică
presupune și un minimum de supoziție epistemologică. Cunoaștere ontologică,
deci, pentru că deopotrivă posesie nemijlocită și absență a condițiilor de constituire
la care obiectul să fie supus.
iii) Nu este însă conștiința cunoscătoare ea însăși un dat ce are propria sa
constituție psihofizică? Chiar dacă a cunoaște înseamnă a poseda în chip nerelativ,
non-spațial, obiectul ce există, cunoașterea nu implică mai puțin angajarea a două
instanțe: lucrul și conștiința cunoscătoare. Or în ce mod cunoașterea ca posesie a
obiectului recuperează ea particularitatea datului conștiinței cunoscătoare înseși?

34 Ibidem, p. 209.
35 Ibidem, p. 214.
Mihai-Dragoș Vadana – Filosofia datului la Mircea Florian

Aceste probleme nu apar ca atare la Florian. Filosoful le asumă însă în formularea

concepției sale nuanțate asupra cunoașterii. Cunoașterea este alcătuită din două
straturi suprapuse: stratul ontologic, primar, și stratul psihologic sau
psihofiziologic, secundar:
„Eroarea tuturor epistemologiilor e de a fi nesocotit cele două planuri sau strate ale
cunoașterii: planul ontologic, primar, și planul psihologic, secundar. Tot ce e dat e o
posesie nemijlocită a ceea ce există, așa cum există: cunoașterea e totdeauna o posesie
fără relație, nerelativă sau nemijlocită de ceva. Reflecția secundară și cercetări
ulterioare descoperă nu numai la nereal, ci [...] și la real, anumite relații între obiectele
date și organizația psihofizică a omului. Aceste relații, dezvăluite mai târziu, nu
modifică întru nimic cunoașterea primară ca posesie fără relație. Numai pe planul
subordonat, psihic, nu pe cel primar, ontologic, e prezentă relaționarea”36.

Lucrând pe temeiul postulatului de ontologie, Florian reconstruiește în sens

ontologic cunoașterea ca posesie nemijlocită a obiectului ce există așa cum există.
Nevoit să recupereze în cunoaștere particularitatea datului conștiinței cunoscătoare,
Florian admite aspectul relațional al cunoașterii ce adaugă note, calități pe temeiul
relației obiectului cu datul psihofizic al omului. Pentru a proteja sensul ontologic al
cunoașterii, tot Florian concepe cunoașterea în chipul nuanțat al unei duble
stratificări: stratul psihologic secundar nu modifică stratul ontologic primar. Pe
scurt, ceva este obiect de cunoaștere dar nu este astfel pentru conștiința în
particularitatea sa psihofizică. Ceva este obiect de cunoaștere potrivit relației cu
datul psihofizic al omului dar nu este astfel în sine, nu are în acest sens o
valabilitate ontologică. Este aceasta însă, trebuie să ne întrebăm, o soluție coerentă
privind concepția cunoașterii? Nu ascultă stratificarea cunoașterii de două
probleme distincte? Articularea lor într-un concept al cunoașterii nu este mai
degrabă o ipostaziere a aporiei cunoașterii decât o soluționare a sa? Sau un cadru
aporetic inițial ce alimentează, mai departe, nu atât o sumă de soluții cât o
aglomerare de aporii?

§ 4. CONCLUZII

Gândirea metafizică tradițională și filosofia datului sunt termenii unui raport

constant în filosofia lui Mircea Florian. De la o lucrare la alta, raportul este reluat,
critica se adâncește și tinde a descalifica obiectul metafizicii tradiționale în
favoarea unui nou punct de plecare al gândirii, datul în genere. Filosofia datului nu
aparține gândirii metafizice, se desprinde critic de acest model de gândire – aceasta
este pe scurt situarea lui Florian însuși. Cercetarea ce se apleacă asupra filosofiei
sale urmărește diferitele sistematizări sau nuanțări ale criticii elaborate de Florian
în raport cu metafizica tradițională, dar admite, în cele din urmă, o anume figură

36 Ibidem, p. 197.
 Studii de istorie a filosofiei românești, XII

metafizică în ceea ce privește însăși filosofia datului. Sub o înfățișare sau alta,
tradițională sau modernă, filosofia datului este gândire metafizică – tot pe scurt,
aceasta este concluzia cercetătorilor lui Florian. Am încercat în lucrarea de față să
rezist asumării laturii critice a demersului lui Florian, precum și atribuirii prea
facile a unui sens metafizic filosofiei datului. Ascultând mai degrabă de rigorile
conștiinței istorico-filosofice actuale, am supus obiectul filosofiei la Florian
modelului de constituire propriu obiectului metafizicii tradiționale. Datul, sub cele
trei figuri distincte ale obiectului filosofiei la Florian, anume datul în genere, datul
ca summum din generalitate, datul nemijlocit, nu este un „obiect” metafizic, nu
deschide către principalele concepte de constituire proprii/a gândirii metafizice,
conceptul ontologic și cel teologic; datul postulează însă rezultatele acestor
concepte, mai cu seamă rezultatele care țin de conceptul ontologic (datul are deja o
semnificație ontologică; el este deja constituit în acest sens). În ipoteza lucrării de
față, filosofia datului este dependentă și, totodată, deosebită de gândirea metafizică
tradițională; dependentă prin postularea obiectului ontologiei, deosebită prin
absența unui proiect de constituire a acestui obiect. Am încercat să confirm pe scurt
această ipoteză într-unul dintre topos-urile principale ale operei lui Florian, cel al
cunoașterii. În chip surprinzător, poate, concepția ontologică a cunoașterii la
Florian este reconstruită tocmai pe temeiul postulatului de ontologie și a absenței
unui proiect ontologic proprii filosofiei datului.
Rămâne să confirmăm această ipoteză în alte orizonturi la Florian, îndeosebi
în cel logic, articulat în cursurile sale de logică, precum și în principala sa operă de
reconstrucție filosofică, Recesivitatea ca structură a lumii. Aș dori, în încheiere, să
însoțesc această intenție cu un gând: ca postulat de ontologie și absență a
proiectului de constituire ontologică, filosofia datului se situează în cadrul
metafizicii, în marginea metafizicii, la periferia ei, am putea spune. Situată astfel,
filosofia datului asumă rezultatele metafizicii fără a prelua operațiile de constituire
metafizică (ontologice și teologice). Dacă filosofia datului recesiv constituie, în
termenii platonicieni asumați de Florian în prefața Recesivității, o „a doua
navigație” (deuteros plous), iar dacă această a doua navigație prelungește filosofia
datului nu înspre centrul gândirii metafizice, cel al operațiilor de constituire, ci
dincolo de acest orizont chiar, am putea pune problema unui sens non-metafizic al
filosofiei lui Florian. Sau am putea măcar bănui această orientare. Procedând astfel,
am avea o șansă să recuperăm ceea ce este deosebit în filosofia lui Florian de
gândirea metafizică, nu însă prin absență, ci prin surplus. Tematizând și recuperând
acest sens, filosofia datului recesiv s-ar deschide astfel într-un mod cu totul
tulburător către problematica conștiinței istorico-filosofice actuale de a reconstrui
obiectul filosofiei altfel decât metafizic. Potrivit acestui gând, care este și cum
putem determina figura non-metafizică a filosofiei datului recesiv?37
37 Vezi, în acest sens, Mihai-Dragoș Vadana, „Recesivitatea ca ipostază a judicativului
regulativ”, în Studii de Hermeneutică Pre-judicativă și Meontologie, vol. 1, coord. Viorel Cernica,
București, Editura Universității din București, 2016 (în curs de apariție).