Strategii ale

discursului narativ
3

Modul
1) Distanța

- primul parametru în funcție de care se definește

modul narativ

= poziția în care se plasează naratorul față de discurs

În cadrul parametrului distanță, Gérard Genette trece

în revistă conceptele showing și telling.
a) showing:

- prezența minimală, discretă a informatorului

/naratorului;

b) telling:

- prezența pregnantă/declarată a naratorului.

Practic, diferența dintre cele două tehnici este
aceasta:

- în showing, naratorul încearcă să-i creeze

receptorului iluzia că asistă/participă direct la acțiune,
la diegeză;

- în telling, naratorul furnizează informațiile în mod

asumat.
 G. Genette observa că, în literatură, showing nu
poate fi decât o iluzie atent construită.

→ un telling deghizat.

În narațiunea vizuală, din contră:

- avem frecvent impresia că asistăm direct la scenă

(showing)
- fără a conștientiza faptul că povestea din imagini
este spusă de cineva.
  Ceea ce vedem, însă, este rezultatul unui filtru
regizoral.

- faptul că un personaj e privit frontal sau din profil

- că spațiul alocat peisajului este mai mare sau mai
mic
- că vedem o scenă aflată în prim-plan sau pierdută în
zare
- toate acestea sunt aspecte ce țin de reglarea
distanței narative.
 2) Perspectiva/focalizarea

- cel de-al doilea parametru în funcție de care e

analizată categoria modului narativ.

= reglarea informației narative în funcție de locul/

poziția din care sunt văzute evenimentele.
Discursul narativ poate fi cu:

a) focalizare zero (sau nefocalizat)

- narator omniscient, „demiurgic”;

- vede/știe tot ce se întâmplă,

inclusiv cauzele ascunse, colaterale;
- nu adoptă un punct de vedere anume

- îi arată receptorului mai mult decât știe orice personaj

din diegeză
(„agentul focalizant” este mai mult decât personajul)

Jean Pouillon (Temps et roman, 1946) vorbea, în

acest caz, de „vision par derrière”.

- o perspectivă atotcuprinzătoare, din spate și de sus

- tehnică definitorie pentru narațiunea clasică

 b) focalizare internă:

- naratorul adoptă punctul de vedere al unui

personaj
(„agentul focalizant” este un personaj);

- restrânge informația narativă la ceea ce vede

și știe acesta;
- privim prin „ochii/ochelarii” lui.
cf. lui Jean Pouillon: „vision avec”:

- umăr la umăr;
- câmp vizual și de înțelegere restrâns;
- perspectiva unei instanțe dinăuntrul diegezei, din
interiorul evenimentelor;
- prin urmare, luăm contact doar cu imaginea –
limitată – pe care și-o face un personaj asupra lor.
 Focalizatorul poate fi:

- un protagonist al evenimentelor,
- un martor,
- un spectator marginal.

Că este vorba despre:

- un observator competent și pătrunzător

- ori unul miop sau retardat,
informația ne parvine prin filtrul său.

- nu doar ce vede, ci și ce pricepe și cum interpretează.

→ subiectivism
 Tipuri de focalizare internă:

● fixă:
nu părăsim niciodată perspectiva unui personaj
(Henry James, Ambasadorii sau, mai pregnant, în Ce știa Maisie);

● variabilă:
perspectiva se mută de la un personaj la altul
(William Faulkner, Zgomotul și furia);

● multiplă:
același eveniment este evocat de mai multe ori, din
puncte de vedere diferite
(romanul epistolar – v. Choderlos de Laclos, Legături primejdioase;
sau filme precum Rashômon – Akira Kurosawa, 1950)
 c) focalizare externă
„vision du dehors”, din afară

- agentul focalizator vede/știe mai puțin decât un

personaj.

- narațiunea cu cel mai limitat câmp al cunoașterii.

- narațiune behavioristă, obiectivă:
- înregistrează sec ceea ce se petrece, fără
comentarii, fără explicații;
- nu avem acces la gândurile și sentimentele
personajelor;
- doar le vedem mișcându-se în fața noastră.

(Gus Van Sant, Elephant, 2003; Last Days, 2005)

 Puținenarațiuni sunt, în privința focalizării,
„monocorde”.

De obicei întâlnim combinații, glisări de perspectivă

– clare sau subtile, imperceptibile.