rm2003 PDF

I. ANDREESCU ŞT.
MOCANU
PROBLEME DE
REZISTENŢA MATERIALELOR
BUCUREŞTI
2003
PREFAŢĂ
Proiectarea cu succes a elementelor de construcţii de maşini este

imposibilă fără o cunoaştere profundă a Rezistenţei Materialelor.
Alegerea formei, dimensiunilor şi materialului piesei, astfel ca aceasta
să prezinte siguranţă în exploatare într-un mod cât mai economic, este
posibilă numai pe baza unor studii privind rezistenţa, deformabilitatea,
stabilitatea şi durabilitatea la modul general şi particular al problemei;
principiile care stau la baza rezolvării acestor probleme constituie obiectul
Rezistenţei Materialelor.
Lucrarea de faţă prezintă noţiunile, metodele şi procedeele de calcul
sub o formă adecvată înţelegerii aspectelor fizice şi a aplicării acestora în
cazuri specifice din domeniul construcţiilor de maşini şi utilajelor din
construcţii.
Fiecare capitol cuprinde formulele de calcul necesare, urmate de
probleme rezolvate ce constituie exemple concrete de calcul de proiectare a
unor piese de maşini şi utilaje, exemple ce sunt utile studenţilor ca aplicaţii
la cursul de Rezistenţa Materialelor, cât şi la elaborarea proiectelor de an şi
diplomă.
AUTORII
1
Cuprins
Prefaţă---------------------------------------------------------------------------1
1. Diagrame de eforturi pentru structuri static determinate alcătuite din
bare drepte ---------------------------------------------------------------------4
1.1 Diagrame de eforturi la bare drepte plane-------------------------------7
1.2 Diagrame de eforturi pe grinzi cu console şi articulaţii--------------21
1.3 Diagrame de eforturi pe cadre plane ( sisteme de bare plane
încărcate în planul lor)---------------------------------------------------------29
1.4 Diagrame de eforturi pentru sisteme spaţiale--------------------------39
1.5 Diagrame de eforturi pe sisteme plane încărcate cu sarcini normale
pe plan-----------------------------------------------------------------------------44
2. Caracteristicile geometrice ale suprafeţelor plane ----------------------50
3. Solicitarea axială centrică--------------------------------------------------62
3.1 Verificare, dimensionare, deplasări-------------------------------------62
3.2 Calculul îmbinărilor barelor solicitate axial---------------------------63
3.2.1 Îmbinări nituite------------------------------------------------------63
3.2.2 Îmbinări sudate------------------------------------------------------64
3.3 Sisteme static nedeterminate solicitate axial--------------------------66
3.3.1 Influenţa variaţiei de temperatură la sisteme static
nedeterminate--------------------------------------------------------------66
4. Încovoierea barelor drepte---------------------------------------------------82
4.1 Încovoiere pură-----------------------------------------------------------82
4.2 Încovoiere simplă--------------------------------------------------------84
4.3 Lunecare longitudinală--------------------------------------------------85
4.3.1 Solidarizarea cu nituri la grinzile metalice---------------------86
4.3.2 Solidarizarea prin sudură la grinzile metalice------------------87
5. Deformarea grinzilor drepte solicitate la încovoiere-------------------110
5.1 Ecuaţia diferenţială a fibrei medii deformate-----------------------110
5.2 Metoda integrării directe a ecuaţiei diferenţiale--------------------111
5.2.1 Rezemări ideale. Condiţii la limită--------------------------- 112
5.3 Metoda grinzii conjugate----------------------------------------------112
5.3.1 Corespondenţa între reazemele grinzii reale şi conjugate---113
5.4 Metoda parametrilor în origine---------------------------------------114
6. Variaţia tensiunilor în jurul unui punct-----------------------------------134
6.1 Starea de tensiune spaţială---------------------------------------------134
6.2 Starea plană de tensiuni------------------------------------------------135
7. Torsiune----------------------------------------------------------------------146
7.1 Torsiunea barelor cu secţiune circulară------------------------------146
2
7.2 Torsiunea barelor cu secţiune oarecare------------------------------148
7.3 Sisteme static nedeterminate la torsiune-----------------------------151
7.4 Arcuri elicoidale cu pasul mic----------------------------------------153
8. Studiul deplasărilor prin metode energetice-----------------------------180
8.1 Metoda Mohr – Maxwell----------------------------------------------180
8.2 Metoda Veresceaghin--------------------------------------------------181
8.3 Energia potenţială de deformaţie în funcţie de eforturi------------182
8.3.1 Energia potenţială de deformaţie totală a barelor------------183
9. Teorii de rezistenţă----------------------------------------------------------196
9.1 Relaţii între tensiuni şi deformaţii------------------------------------196
9.2 Teorii de rezistenţă-----------------------------------------------------197
10. Solicitări compuse----------------------------------------------------------202
10.1 Încovoiere dublă sau oblică------------------------------------------203
10.2 Încovoiere simplă cu forţă axială------------------------------------204
10.3 Încovoiere dublă cu forţă axială-------------------------------------206
10.4 Încovoiere cu torsiune-------------------------------------------------209
11. Sisteme static nedeterminate-----------------------------------------------240
11.1 Metoda eforturilor-----------------------------------------------------240
11.2 Grinzi continue---------------------------------------------------------242
12. Bare curbe plane-------------------------------------------------------------262
13. Flambaj-----------------------------------------------------------------------270
13.1 Flambajul barei drepte solicitată la compresiune------------------270
13.2 Calculul practic la flambaj--------------------------------------------272
13.3 Flambajul barelor cu secţiune compusă-----------------------------273
13.4 Calculul barelor comprimate şi încovoiate-------------------------276
14. Solicitări dinamice----------------------------------------------------------290
14.1 Solicitări dinamice prin şoc-------------------------------------------290
15. Solicitări variabile-----------------------------------------------------------298
15.1 Solicitări staţionare----------------------------------------------------298
15.2 Factorii care influenţează rezistenţa la oboseală-------------------299
15.3 Calculul coeficientului de siguranţă la solicitări variabile-------300
Bibliografie-------------------------------------------------------------------305
3
CAPITOLUL 1
DIAGRAME DE EFORTURI PENTRU STRUCTURI STATIC

DETERMINATE ALCĂTUITE DIN BARE DREPTE
Graficele care se obţin prin reprezentarea valorilor eforturilor prin

ordonate în dreptul secţiunilor reprezintă diagramele de eforturi.
Eforturile sunt forţele de legătură de pe feţele unei secţiuni, ce
reprezintă acţiunea mecanică (efectul) părţii îndepărtate.
Structurile de bare sunt static determinate atunci când atât reacţiunile
cât şi eforturile pot fi determinate numai din ecuaţii de echilibru static;
structurile pot fi plane sau spaţiale.
Reazemele sistemelor plane pot fi:
reazem simplu;
articulaţie plană;
încastrare.
4
Eforturile din secţiunea unei bare plane, cu forţe acţionînd în planul
său, sunt în număr de trei:
N-forţa axială, reprezintă suma proiecţiilor pe axa barei din secţiunea

considerată a tuturor forţelor de la stânga secţiunii (sau a celor de la
dreapta); se consideră pozitivă când, pe faţa din dreapta a secţiunii, este de
sens invers în raport cu axa x (sens fizic-este de întindere);
T-forţa tăietoare, reprezintă suma proiecţiilor pe normala la axa barei
în secţiunea considerată a tuturor forţelor de la stânga secţiunii (sau a celor
de la dreapta); se consideră pozitivă când, pe faţa din dreapta a secţiunii, are
sens invers în raport cu axa y (sens fizic-roteşte corpul pe care se aplică în
sens orar);
M-moment încovoietor, reprezintă suma momentelor în raport cu
centrul de greutate al secţiunii considerate a tuturor forţelor de la stânga
secţiunii (sau a celor de la dreapta); se consideră pozitiv dacă, în
reprezentare cu vector cu săgeată dublă, are acelaşi sens cu al axei ce
serveşte drept suport.(sens fizic-întinde fibra inferioară a barei sau întinde
jos/comprimă sus). Ordonata pozitivă pentru momentul încovoietor se
reprezintă sub linia de referinţă ,adică de partea fibrei întinse a barei.
La trasarea diagramelor de efort se ţine în permanenţă seama de
relaţiile diferenţiale între eforturi:
d 2 M dT
= = −p,
dx 2 dx
în care p reprezintă intensitatea sarcinii distribuite, pe intervalul de trasare
considerat.
5
Pornindu-se de la aceste relaţii se stabilesc următoarele reguli, utile în
construirea diagramelor de eforturi:
1) În dreptul unei sarcini concentrate, diagrama forţei tăietoare
prezintă un salt egal cu sarcina normală din punctul
respectiv şi în sensul acesteia, când sensul de parcurgere al
barei este de la stânga la dreapta; în cazul sarcinilor
concentrate diagrama forţei tăietoare este constantă iar
diagrama de moment încovoietor este liniară, în plus, în
dreptul sarcinii concentrate diagrama de moment încovoietor
are un vârf în dreptul forţei concentrate.
2) Diagrama de moment încovoietor prezintă salt în dreptul
unui cuplu concentrat care acţionează asupra barei.
3) Pe un reazem simplu sau articulat de capăt al barei,
neîncărcat cu moment concentrat, momentul încovoietor este
nul.
4) Când pe bară acţionează sarcini uniform distribuite, forţa
tăietoare variază liniar, iar momentul încovoietor are variaţie
parabolică.
5) În secţiunile în care forţa tăietoare se anulează, diagrama de
moment încovoietor prezintă un punct de extrem, curba de
variaţie a diagramei (de moment) ţinând sarcina.
6
1.1 Diagrame de eforturi la bare drepte plane
Să se traseze diagramele de efort pentru următoarele grinzi simplu

rezemate:
Problema 1 (fig.1.1.1)
fig.1.1.1
7
Calculul reacţiunilor: Verificarea reacţiunilor:
∑ X = 0; HC = 0, ∑ Y = 0 ; − P + 3P / 2 − P / 2 = 0 .
∑M B = 0 ; Pl − VC 2l = 0 , Calculul forţelor tăietoare:
TAdr = − P = TBst ,
VC = P / 2.
TBdr = − P + 3P / 2 = P / 2 = TCst .
∑M C = 0 ; P3l − VB 2l = 0 ,
Calculul momentelor încovoietoare:
VB = 3P / 2. M A = 0,
M B = − Pl ,
M C = 0.
Problema 2 (fig1.1.2)
fig.1.1.2
8
Calculul reacţiunilor: Un alt mod de calcul al
reacţiunilor verticale:
∑ X = 0; H A = 0 , sistemul fiind simetric
∑M D = 0 ;VA 3l − P 2l − Pl = 0 ;VA = P , d.p.v. geometric şi V
mecanic, reacţiunile sunt
∑M A = 0 ;VD 3l − P 2l − Pl = 0 ;VD = P.
egale între ele şi egale cu
jumătate din încărcare;
Verificarea reacţiunilor: încărcarea exterioară: 2P;
∑Y = 0; P − P − P + P = 0 . VA = VD = 2 P / 2 = P .
Calculul forţelor tăietoare: Calculul momentelor încovoietoare:

TA = P = TBst , M A = 0,
TBdr = P − P = 0 = TCst , M B = Pl ,
TCdr = P − P − P = − P = TDst . M C = P 2l − Pl = Pl ,
M D = 0.
Problema 3(fig.1.1.3)
fig. 1.1.3
9
Calculul reacţiunilor:
∑ X = 0; HC = 0,
∑M C = 0 ;VA ⋅ 3000 − 9 ⋅ 2000 = 0 ;VA = 6 kN ,
∑M A = 0 ;VC ⋅ 3000 − 9 ⋅ 1000 = 0 ;VC = 3 kN .
Calculul forţelor tăietoare: Calculul momentelor încovoietoare:

TA = 6kN = TBst , M A = 0,
TBdr = 6 − 9 = −3kN = TCst . M B = 6 ⋅ 1000 = 6000 kNmm = 6 kNm ,
M C = 0.
fig.1.1.4
10
∑ X = 0; H A = 0,
∑ M = 0; V
C A ⋅ 3000 − 9000 = 0 ; VA = 3kN ,
∑ M = 0; V
A C ⋅ 3000 − 9000 = 0 ; VC = 3kN .
Alt mod de calcul al reacţiunilor se bazează pe observaţia că reacţiunile
formează un cuplu egal şi de sens contrar cuplului extern (încărcare) de 9
kNm, aşadar:
VA = −VC ; VA ⋅ 3000 = 9000 [kNmm]; VA = −VC = 3kN .
Calculul forţei tăietoare:
TA = −3kN = TCst .
M A = 0;
M Bst = −3 ⋅ 1 = −3kNm ;
M Bdr = −3 + 9 = 6kNm ;
M C = 0.
Problema 5 (fig. 1.1.5)
fig.1.1.5
11
Calculul reacţiunilor: Calculul forţei tăietoare:
∑ X = 0 ; H A = 0, TAdr = 0,
∑M C = 0 ; 6 ⋅ 3 ⋅ 1.5 − VB ⋅ 2 = 0 ; TBst = −6 ⋅ 1 = −6kN ,
VB = 13.5kN , TBdr = −6 + 13.5 = 7.5kN ,
∑M B = 0 ; 6 ⋅ 3 ⋅ 0.5 − VC ⋅ 2 = 0 ; TCst = −6 ⋅ 3 + 13.5 = −4.5kN .
VC = 4.5kN . Calculul mom. încovoietoare:
M A = 0,
Verificarea reacţiunilor:
6 ⋅ 3 − 13.5 − 4.5 = 0. M B = −6 ⋅ 1 ⋅ 0.5 = −3kNm ,
M C = 0,
M max = 4.5 ⋅ 0.75 − 6 ⋅ 0.75 ⋅ 0.75 / 2 ;
M max = 1.68 kNm.
Diagrama de forţă tăietoare intersectează axa de referinţă la distanţa x faţă
de extremitatea din dreapta:
Tx = −4.5 + 6 ⋅ x = 0 ; x = 4.5 / 6 = 0.75m.
fig. 1.1.6
12
Calculul reacţiunilor: Calculul momentelor încovoietoare:
2⋅6 M A = 0;
VA = VD = = 6 kN .
2 M Bst = 6 ⋅ 3 = 18 kNm ;
M Bdr = 18 − 6 = 12 kNm ;
TAdr = 6 kN = TB ;
M max = 6 ⋅ 6 − 6 − 2 ⋅ 3 ⋅ 1.5 = 21kNm ,
TC = 6 − 2 ⋅ 6 = −6 kN = TDst
(x = 6m );
M Cst = 6 ⋅ 9 − 6 − 2 ⋅ 6 ⋅ 3 = 12 kNm ;
M Cdr = 12 + 6 = 18 kNm ;
M D = 0.
fig.1.1.7
13
∑ X = 0; HC = 0,
∑M C = 0 ; VB ⋅ 4a − 5qa ⋅ 2.5a + qa 2 = 0,
VB = 2.875qa ,
∑M B = 0 ; VC ⋅ 4a − 5a ⋅ qa − 4qa ⋅ 2a + 0.5 ⋅ qa 2 = 0,
VC = 3.125qa.
∑ Y = 0 ; 3.125qa + 2.875qa − 5qa − qa = 0.
TA = 0 ,
TBst = −qa ,
TBdr = − qa + 2.875qa = 1.875qa ,
TCst = − q ⋅ 5a + 2.875qa = −2.125qa ,
TCdr = −2.125qa + 3.125qa = qa = TDst .
M A = 0,
a
M B = −qa ⋅ = −0.5qa 2 ,
2
TX = 0 ; − q(a + x ) + 2.875qa = 0 ; x = 1.875a ,
=1.875 a 2.875a
M max ⎯x⎯ ⎯⎯→ = −q ⋅ 2.875a ⋅ + 2.875qa ⋅ 1.875qa = 1.26qa 2 ,
2
M C = −qa ⋅ a = −qa 2 .
14
fig.1.1.8
Calculul reacţiunilor: Verificarea reacţiunilor:

∑ X = 0 ; H B = 1kN , ∑ Y = 0 ; 2.4 − 0.5 ⋅ 3 − 2 − 1 + 2.1 = 0.
∑M F = 0;
VA ⋅ 5 − 0.5 ⋅ 3 ⋅ 3 − 2 ⋅ 3.5 − 1 ⋅ 0.5 = 0;
VA = 2.4kN ,
∑M A = 0;
VF ⋅ 5 − 2 ⋅1.5 − 0.5 ⋅ 3 ⋅ 2 − 1⋅ 4.5 = 0; Calculul forţei axiale:
VF = 2.1kN . N E = 1.41 ⋅ cos 450 = 1kN = N F .
15
Calculul forţei tăietoare: Calculul momentelor încovoietoare:
TAdr = 2.4kN = TB , M A = 0,
TCst = 2.4 − 0.5 ⋅ 1 = 1.9kN , M B = 2.4 ⋅ 0.5 = 1.2kNm ,
TCdr = 1.9 − 2 = 0.1kN , M C = 1.2 + 2.4 ⋅ 1 − 0.5 ⋅ 0.5 = 3.35kNm ,
TD = −0.1 − 1 = −1.1kN = TEst , M D = 3.35 − 0.1 ⋅ 2 − 0.5 ⋅ 2 = 2.15kNm ,
TEdr = −1.1 − 1 = −2.1kN = TFst . M E = 2.1 ⋅ 0.5 = 1.05kNm.
fig.1.1.9
3
∑X = 0 ; H A = 4qa ⋅ cos α = 4qa ⋅
5
= 2.4qa , tgα=4/3;
sinα=4/5;
∑M F = 0; cosα=3/5.
1 1
VA ⋅10a − 4 sin α ⋅ qa ⋅ 8a − q ⋅ 3a ⋅ 5.5a + 2 qa 2 + 2q ⋅ ⋅1.5 a ⋅1.5 a = 0 ;
2 3
VA = 3.935qa.
16
∑M A = 0;
1 ⎛ 1 ⎞
4qa ⋅ sinα ⋅ 2a + q ⋅ 3a ⋅ 4.5a + 2qa2 + 2q ⋅1.5a ⋅ ⋅ ⎜10a + ⋅ 1.5a ⎟ − VF ⋅ 10a = 0;
2 ⎝ 3 ⎠
VF = 3.765qa.
1
∑ Y = 0 ; 3.765qa + 3.935qa − 4qa ⋅ sin α − q ⋅ 3a − 2q ⋅1.5a ⋅ 2 = 0.
Calculul forţelor tăietoare:
TA = 3.935qa = TBst ,
TBdr = 3.935qa − 3.2qa = 0.735qa = TC ,
TD = 0.73qa − 3qa = −2.3qa = TFst ,
2q ⋅ 1.5a
TFdr = = 1.5qa.
2
M A = 0,
M B = VA ⋅ 2a = 3.935qa ⋅ 2a = 7.87qa 2 ,
M C = 7.87qa 2 + 0.735qa ⋅ a = 8.57 qa 2 ,
M D = 8.57 qa 2 + 0.7 qa ⋅ 3a − 4.5qa 2 = 6.17 qa 2 ,
M Est = 6.17qa 2 − 2.3qa ⋅ 2a = 1.57qa 2 ,
M Edr = 1.57 qa 2 + 2qa 2 = 3.57qa 2 ,
1
M F = − ⋅ 1.5qa ⋅ 1.5a = −0.75qa 2 ,
2
x = 0.735qa / q = 0.735a;
M max = M x = 3.93qa(3a + 0.735a ) − 4qa ⋅ sin α ⋅ 1.735a −
0.735a
− q ⋅ 0.735a ⋅ = 8.815qa 2 .
2
17
fig.1.1.10
Calculul forţei axiale:

N A = −2 F ⋅ cos 300 = − F 3 = N D .
T Adr = − F = TBst ,
TBdr = − F − F = −2 F ,
TBdr = TDst .
18
M A = 0,
M B = −2 F ⋅ sin 300 ⋅ a = − Fa,
M Cst = −2 F ⋅ sin 300 ⋅ 2a − Fa = −3Fa,
M Cdr = −3Fa + 3Fa = 0,
M D = − F ⋅ 3a − F ⋅ 2a + 3Fa = −2 Fa.
fig.1.1.11
19
TE = 0,
TD = −2qa = TCdr ,
TCst = −2qa + 3qa = qa = T A .
M E = 0,
M D = q ⋅ 2a ⋅ a = 2qa 2 ,
M Bdr = 4qa 2 − qa 2 = 3qa 2 ,
M Bst = 4qa 2 − qa 2 − 2qa 2 = qa 2 ,
M A = qa ⋅ a − qa 2 = 0.
20
1.2 Diagrame de eforturi pe grinzi cu console şi articulaţii
Sunt sisteme de bare drepte fixate la teren printr-o articulaţie sau

încastrare şi reazeme simple, barele sistemului fiind legate între ele prin
articulaţii intermediare.
Se studiază dacă sistemul este sau nu static determinat; se defineşte
gradul de nedeterminare statică al unui sistem ca fiind:
n = L − 3C (pentru sisteme de bare plane);
în care s-au notat:
C-numărul de corpuri libere deschise,
L-numărul de legături echivalente legăturilor simple care trebuie
suprimate pentru obţinerea a C corpuri;
pentru n = 0 sistemul este static determinat.
Ecuaţiile de echilibru pentru sistem se pot scrie pentru tot sistemul în
ansamblu sau pentru fiecare corp în parte; un sistem precum cel în discuţie
este format dintr-o parte independentă şi una sau mai multe părţi
fundamentale.
Părţile independente sau corpurile de tip I sunt corpuri ale căror forţe
de legătură pot fi determinate din ecuaţiile de echilibru proprii. Forţele de
legătură ale părţilor independente depind numai de forţele exterioare care
acţionează asupra lor.
Părţile fundamentale sau corpurile de tip II sunt elemente pentru care
nu se pot determina în mod direct reacţiuni din ecuaţii de echilibru; forţele
de legătură de pe părţile independente devin sarcini ce acţionează asupra
părţilor fundamentale.
21
Problema 1.2.1 (fig.1.2.1)
fig.1.2.1
Determinarea gradului de nedeterminare statică:
n = L − 3C = 6 − 3 ⋅ 2 = 0 ;
partea independentă este ABCD.
22
4M
VA = VD = = 1.33M / a,
3a
VD devine încărcare (acţiune) pe partea fundamentală DEF,
∑ M E = 0;
M M
1.33 ⋅ 2a + 2 ⋅ 2a ⋅ a − VF ⋅ 4a = 0 ;
a a
VF = 1.16 M / a ,
∑M F = 0;
M M
1.33 ⋅ 6a + 2 ⋅ 2a ⋅ 5a − VE ⋅ 4a = 0 ;
a a
VE = 4.5M / a .
TA = TD = −1.33M / a,
M M
TEst = −1.33 − ⋅ 2a = −3.33M / a,
a a2
TEdr = VF = 1.16 M / a.
M
M Bst = −1.33 ⋅ a = −1.33M ,
a
M
M Bdr = −1.33 + M = 0.33M ,
a
M Cst = (1.33 − 3)M = −1.67 M ,
M
M Cdr = 1.33 ⋅ a = 1.33M ,
a
M M
M E = −1.33 ⋅ 2a − 2 ⋅ 2a ⋅ a = −4.66 M .
a a
23
fig.1.2.2
24
Partea independentă este CD; din raţiuni de simetrie se poate scrie:
VC = VD = 2qa,
∑M ABC
B = 0 ; VA = 0.6qa,
∑M DEF
F = 0 ; VE = 1.33qa.
M B = −VC ⋅ 2a − 2qa ⋅ a = −6qa 2 ,
M G = 0.6qa ⋅ 2a = 1.2qa 2 ,
M Hst = qa 2 − 4qa 2 = −3qa 2 ,
M Hdr = 0.67qa ⋅ 1.5a = qa 2 .
Partea independentă este C4D5; calcul reacţiunilor:

∑ X = 0 ; H C = 3.46qa,
− q ⋅ 2a ⋅ a + 2qa ⋅ 3a
∑ M DC 5 = 0 ; VC = 6a
= 0.67 qa,
6qa ⋅ a + 3qa ⋅ 4a − 2qa 2 + 0.67 qa ⋅ 10a

∑ M A = 0 ; VB =
1C
8a
= 2.83qa. .
Calculul forţelor tăietoare şi al momentelor încovoietoare:
TBdr = 0.67 qa − 2.83qa = −2.16qa,
TAst = −2qa,
TAdr = 0.834qa + 4qa = 4.834qa,
M A = −2qa 2 ,
M 2 = −2qa 2 + 4.834qa ⋅ 4a − 4 ⋅ 2qa 2 = 9.332qa 2 ,
M B = 9.332qa 2 − 2.166qa ⋅ 4a = 0.64qa 2 ,
M 3dr = VC ⋅ a = −0.667 qa 2 ,
M 3 st = −0.67qa ⋅ 3a = 2qa 2 ,
M D = −2qa 2 .
25
fig.1.2.3
26
Problema 1.2.4
fig.1.2.4
27
Partea independentă EFGI; calculul reacţiunilor:
4qa 2 − 2qa 2
VE = −VI = = 0.5qa,
4a
− qa 2 + qa ⋅ 3a + 5qa ⋅ 0.5a − 0.5qa ⋅ 2a
∑ M D = 0 ; VB =
AE
5a
= 0.7 qa,
Calculul forţelor tăietoare şi al momentelor încovoietoare:
2q ⋅ 3a
TJ = 0.5qa − = −2.5qa,
2
2q x
Tx 0 = 0.5qa ⋅ x − ⋅ x ⋅ = 0 ; x = 1.22a,
3a 2
M C = qa + 0.7 qa ⋅ 2a = 2.4qa 2 ,
2
M D = 2.4qa 2 − 0.3qa ⋅ 3a − 3qa ⋅ 1.5a = −3qa 2 ,

M Fst = 0.5qa 2 ,
2q ⋅ 3a 1
M J = 0.5qa ⋅ 3a − ⋅ ⋅ 3a = −1.5qa 2 ,
2 3
3q 1.22a 1
M max = 0.5qa ⋅ 1.22a − ⋅ 1.22a ⋅ ⋅ ⋅ 1.22a = 0.41qa 2 .
2a 2 3
28
1.3 Diagrame de eforturi pe cadre plane (sisteme de bare plane
încărcate în planul lor)
Intersecţia a două bare reprezintă un nod; dacă unghiul făcut de cele

două bare rămâne constant şi după deformare, nodul se consideră rigid.
Structurile (sistemele) de bare care au cel puţin un nod rigid se
numesc cadre; cadrele pot fi plane sau spaţiale.
În cazul unui nod rigid (în plan), în care se intersectează numai două
bare, momentele sunt egale şi întind aceeaşi fibră.
Linia de referinţă pentru reprezentarea diagramelor este dată chiar de

schema sistemului de bare; pentru fiecare bară în parte trebuie ales un sistem
de referinţă propriu, în care axa x este intotdeauna dată de axa longitudinală
a barei în discuţie.
Dacă diagramele de efort sunt trasate corect, nodurile sistemului
trebuie să fie în echilibru. Pentru verificare se separă fiecare nod, prin
secţionarea barelor din nod şi se introduc pe feţele secţiunilor eforturile,
ţinându-se seama de convenţia de semne şi de sensul de parcurgere.
29
Calculul reacţiunilor: Verificarea nodului C:

∑ X = 0 ; H E = P,
∑M A = 0 ; 4 P ⋅ a − P ⋅ 2a − VE ⋅ 2a = 0;
VE = P,
∑M E = 0 ; P ⋅ 2a + 4 P ⋅ a − VA ⋅ 2a = 0;
VA = 3P.
Corpul A-C este parte independentă;calcul reacţiunilor şi eforturilor:

∑ M CAC = 0 ; V B ⋅ 4a − 5qa ⋅ 2.5a = 0 ; V B = 3.125qa,
∑M AC
B = 0 ; − VC ⋅ 4a + 5qa ⋅1.5a = 0 ; VC = 1.875qa,
∑M EJ
J = 0 ; V E ⋅ 6a − 1.875qa ⋅ 7 a − qa ⋅ 6.5a + 3qa 2 − 4qa ⋅ 2a + 3qa ⋅ 3a = 0 ;
V E = 2.604qa,
∑M E = 0 ; − 1.875qa ⋅ a − qa ⋅ 0.5a + 3qa 2 + 4qa ⋅ 4a + 3qa ⋅ 3a − V J ⋅ 6a = 0 ;
V J = 4.271qa,
TDDF = −2.875qa + 2.604qa = −0.271qa;
M DCD = −1.875qa 2 − 0.5qa 2 = −2.375qa 2 ,
TC2 (1.875qa )
2
M max = MC + = = 1.758qa 2 ,
2q 2q
M Fst = −2.375qa 2 − 0.271qa ⋅ 2a = −2.917 qa 2 ,
M Fdr = −2.917 qa 2 + 3qa 2 = 0.083qa 2 ,
M G = 0.083qa 2 − 0.271qa ⋅ 2a = 0.459qa 2 ,
M I = −3qa ⋅ 3a = −9qa 2 .
30
31
32
33
Calculul reacţiunilor şi al eforturilor secţionale:

∑ X = 0 ; H B = 2qa,
∑M B = 0 ; VA ⋅ 10a − q ⋅ 10a ⋅ 5a + 2qa ⋅ 4a = 0, VA = 4.2qa,
∑M A = 0 ; VB ⋅ 10a + 2qa ⋅ 4a − q ⋅ 10a ⋅ 5a − 4qa ⋅ 4a = 0 ; VB = 5.8qa,
sin α = 0.8 ; N A = −VA ⋅ sin α = −3.36qa,
cosα = 0.6 ; TA = VA ⋅ cosα = 2.52qa,
M A = 0,
M DAD = 4.2qa ⋅ 3a = 12.6qa 2 ,
M DCD = − q ⋅ 3a ⋅ 1.5a = −4.5qa 2 ,
M DDE = M DAD + M DCD = 12.6qa 2 − 4.5qa 2 = 8.1qa 2 ,
N DDE = N DCD + TDAD ⋅ sin α + N DAD ⋅ cosα = −4qa,
TDDE = TDCD − TDAD ⋅ cosα + N DAD ⋅ sin α = 1.2qa,
TEDE = TDDE − q ⋅ 7 a = 1.2qa − 7 qa = −5.8qa,
M EEB = −2qa ⋅ 4a = −8qa 2 ,
2
TDDE 1.44q 2 a 2
M max = M DDE + = 8.1qa +
2
= 8.82qa 2 .
2q 2q
34
35
∑ M B = 0 ; VA ⋅ 8a − 4qa ⋅ 6a − 4qa ⋅ 2a = 0 ;
VA = 4qa,
∑M AC
C = 0 ; − H A ⋅ 3a + 4qa ⋅ 4a − 4qa ⋅ 2a = 0 ;
H A = 8 / 3⋅ qa.
Nodul D: 8/3qa
4qa
8/3qa
4qa

∑ M B = 0 ; VA ⋅ 8a − H A ⋅ 2a + 2qa ⋅ 4a − 7qa ⋅1.5a = 0 ;
∑M AC
C = 0 ; VA ⋅ 3a + H A ⋅ 2a = 0 ;
2 ⎛ 16 ⎞
VA = − H A ; H A ⎜ − ⋅ a − 2a ⎟ = 2.5qa 2 ;
3 ⎝ 3 ⎠
H A = −0.34qa ;
VA = 0.22qa,
TECE = 0.22qa − 5qa = −4.78qa,
TEEF = 2qa,
M ECE = −2qa 2 ,
M EEB = 2.34qa 2 ⋅ 4a = 9.36qa 2 .
36
37
38
1.4 Diagrame de eforturi pentru sisteme spaţiale
În cazul unei structuri spaţiale, eforturile într-o secţiune sunt: N-efort

axial, Ty, Tz – forţe tăietoare, My, Mz – momente încovoietoare, Mx = Mt –
moment de torsiune. Aceste eforturi se pot calcula într-o secţiune curentă la
fel ca la sistemele plane, prin reducerea forţelor fie de la stânga, fie de la
dreapta.
Convenţia de semne pentru aceste eforturi: se consideră pozitive dacă,
pe faţa din dreapta a unei secţiuni oarecare, sunt dirijate ca în figură:
Pentru fiecare bară a structurii se figurează un sistem (triedru) de axe

de referinţă: axa x paralelă cu axa barei, orientată în sensul de parcurgere,
axa y orientată pe verticală în jos, în măsura în care este posibil, iar axa z
orientată astfel încât, pentru un observator situat pe axa x şi privind către
origine, axa y să se rotească în sens orar cu 90 0pentru a se suprapune cu axa
z.
39
Problema 1.4.1
Să se traseze diagramele de eforturi pentru cadrul spaţial din figura
1.4.1.
Problema 1.4.2
Să se traseze diagramele de eforturi pentru sistemul spaţial din figura
1.4.2.
Calculul eforturilor secţionale:
A − B : x ∈ [0, a ]; B − C : x ∈ [0,2a ]; C − D : x ∈ [0,3a ];

N = F , M x = 0, N = 2 F , M x = 0, N = 0, T y = − F ,
T y = −2 F , M y = 0, T y = − F , M y = 0, T z = −2 F , M y = 2 F ⋅ x,
T z = 0, M z = −2 F ⋅ x. T z = 0, M z = 2 F ⋅ a − F ⋅ x. M z = − F ⋅ x, M x =
= 2 Fa − 2 Fa = 0.
Problema 1.4.3
Să se traseze diagramele de eforturi pentru cadrul din figura 1.4.3.
Calculul eforturilor secţionale:
A − B : x ∈ [0, a ]; B − C : x ∈ [0,2a ];
N = 0, Ty = − F , N = −2 F , Ty = − F ,
Tz = 2 F , M x = 0, Tz = −3F , M x = Fa,
M y = −2 F ⋅ x, M z = − F ⋅ x. M y = −2 Fa + 3F ⋅ x, M z = − F ⋅ x.
C − D : x ∈ [0,3a ];
N = − F , M x = −2 Fa + 3F ⋅ 2a,
Ty = 2 F , M Y = − Fa + 3F ⋅ x,
Tz = −3F , M z = − F ⋅ 2a + 2 F ⋅ x.
40
41
42
43
1.5 Diagrame de eforturi pe sisteme plane încărcate
cu sarcini normale pe plan
Din cele şase eforturi care apar într-o secţiune curentă în cazul
structurilor spaţiale, pentru sistemele plane cu forţe normale pe plan vor
rămâne un număr de trei eforturi, anume: forţa tăietoare Ty, momentele Mz şi
Mx=Mt. Pentru determinarea reacţiunilor se pot scrie trei ecuaţii de echilibru:
o ecuaţie de proiecţii după normala la plan şi două ecuaţii de moment faţă de
două drepte cuprinse în planul sistemului.
Problema 1.5.1
∑ M CE = 0 ; − VA ⋅ 4a + 4qa ⋅ 2a = 0, VA = 2qa,
∑ M = 0;
CB VE ⋅ 2a − 3qa ⋅ 0.5a − 2qa ⋅ 3a = 0, VE = 3.75qa,
∑Y = 0; V C = 1.25qa.
Problema 1.5.2
Să se traseze diagramele de eforturi pentru sistemul de bare din figura
1.5.2.
∑ MCDE = 0; VA ⋅ 4a − 2qa ⋅ 4a − 4qa ⋅ 2a = 0, VA = 4qa,
∑M AD = 0; − VC ⋅ 2a + 4qa ⋅ 2a + 2qa ⋅ a − qa ⋅ a = 0, VC = 4.5qa,
∑M AC = 0; VD ⋅ 4a ⋅ sinα + 2qa ⋅ a ⋅ cosα + 4qa ⋅ 2a ⋅ sinα − qa ⋅ 3a ⋅ cosα = 0,
VD = −1.5qa,
M zG = 4qa ⋅ a = 4qa2 ,
M zBAB = 4qa ⋅ 2a − 2qa ⋅ a = 6qa2 ,
CD
M zC = 2qa ⋅ a − 4qa ⋅ 2a = −6qa2 ,
M zD = −qa ⋅ a = −qa2 .
44
45
46
Problema 1.5.3
∑ M DE = 0 ; VA ⋅ 3a − q ⋅ 3a ⋅ 1.5a = 0, VA = 1.5qa,
∑ M = 0;
DD1 VE ⋅ 2a − 3qa ⋅ a − VA ⋅ a = 0, VE = 2.25qa,
∑Y = 0; V D = 0.75qa.
Problema 1.5.4
Să se traseze diagramele de eforturi pentru sistemul de bare din figura
1.5.4.
∑ M BE = 0 ; q ⋅ 3a ⋅ 0.5a − V D ⋅ 2a = 0, V D = 0.75qa,
∑M AC = 0 ; V D ⋅ 3a − V E ⋅ 3a = 0, V E = 0.75qa,
∑M ED = 0 ; q ⋅ 3a ⋅ 3a − V B ⋅ 3a = 0, V B = 3qa,
verificare
∑Y = 0; V B − q ⋅ 3a + V D − V E = 0,
3qa − q ⋅ 3a + 0.75qa − 0.75qa = 0.
47
48
49
CAPITOLUL 2
CARACTERISTICILE GEOMETRICE ALE SUPRAFEŢELOR

PLANE
Fie notaţiile y1, z1 ale coordonatelor centrului de greutate al

elementului de suprafaţă dA din figură:
Momentele statice ale secţiunii plane, în raport cu axele de coordonate

Y1, Z1 sunt:
S Z 1 = ∫ y1 ⋅ dA ;
A
SY 1 = ∫ z1 ⋅ dA.
În cazul în care momentele statice sunt nule, Sz = Sy =0, rezultă faptul

că axele Z şi Y sunt axe centrale (trec prin centrul de greutate al suprafeţei).
Coordonatele centrului de greutate vor avea expresiile:
50
y = y1 − a ;
z = z1 − b .
∫ y ⋅ dA ∑ y ⋅ A
1 i i
y1G = A
= ; i
∫ dA ∑ A
i
i
A
∫ z ⋅ dA ∑ z ⋅ A
1 i i
z1G = A
= . i
∫ dA ∑ A
i
i
A
Momentul de inerţie axial al secţiunii plane în raport cu axa Z1 se

defineşte ca:
I Z 1 = ∫ y12 ⋅ dA ,
A
iar momentul de inerţie axial al secţiunii plane în raport cu Y1, respectiv:
IY 1 = ∫ z12 ⋅ dA.
A
►momentele de inerţie axiale geometrice sunt intotdeauna pozitive.
Momentul de inerţie centrifugal al secţiunii plane în raport cu axele de
referinţă ale aceluiaşi sistem se defineşte ca:
I Z 1Y 1 = ∫ z1 ⋅ y1 ⋅ dA ;
A
iar momentul de inerţie polar al secţiunii plane:
I p1 = ∫ r12 ⋅ dA ;
A
în care r1 reprezintă vectorul de poziţie al centrului de greutate. În plus:
r12 = y12 + z12 ;
rezultă că:
I p1 = I Z 1 + IY 1 .
Sistemul de axe care trece prin centrul de greutate al suprafeţei este
definit ca un sistem de axe centrale.
Axele faţă de care momentul de inerţie centrifugal este nul sunt axe
principale de inerţie; dacă aceste axe trec şi prin centrul de greutate acestea
se vor numi axe centrale principale de inerţie.
51
Se definesc drept raze de inerţie sau giraţie următoarele caracteristici:
I I Ip
iZ = Z ; iY = Y ; i p = .
A A A
Calculul momentelor de inerţie la translaţia axelor se face cu

ajutorul relaţiilor de forma:
I Z1 = I Z + a 2 ⋅ A;
IY 1 = I1 + b 2 ⋅ A ;
I Z 1Y 1 = I ZY + a ⋅ b ⋅ A.
Momentele de inerţie axiale sunt mici pentru elementele de suprafaţă
din apropierea centrului de greutate al întregii secţiuni; cu cât acestea se
depărtează de centru cu atât caracteristicile geometrice corespunzătoare se
vor mări.
În cazul în care forma suprafeţei în discuţie se compune din mai multe
figuri geometrice simple, la care se consideră cunoscute momentele de
inerţie în raport cu axele centrale proprii, momentele de inerţie în raport cu
sistemul general central de axe se calculează cu expresiile:
(
I Z = ∑ I Zi + ai2 ⋅ Ai ; )
i
IY = ∑ (I Yi + bi2 ⋅ A );
i
i
I ZY = ∑ (I ZiYi + ai ⋅ bi ⋅ Ai ).
i
Calculul momentelor de inerţie la rotaţia axelor cu un unghi α

se va efectua cu relaţiile:
I Z + IY I Z − IY
I Z1 = + cos 2α − I ZY sin 2α ;
2 2
I +I I −I
IY 1 = Z Y − Z Y cos 2α + I ZY sin 2α ;
2 2
I −I
I Z 1Y 1 = Z Y sin 2α + I ZY cos 2α .
2
52
Valorile extreme ale momentelor de inerţie axiale, numite momente
de inerţie principale, sunt date de relaţia:
2
I + IY ⎛I −I ⎞
I1, 2 = Z ± ⎜ Z Y ⎟ + I ZY 2
;
2 ⎝ 2 ⎠
în care, prin convenţie:
I1 > I 2 .
Axele faţă de care momentele de inerţie au valori extreme se numesc
axe principale de inerţie; din condiţia:
d I Z1
= 0 , rezultă:
d (2α )
2 I ZY
tg (2α ) = ;
IY − I Z
cu rădăcinile α şi α+π/2. Rezultă că direcţiile 1 şi 2 sunt ortogonale, în plus,
pentru precizarea direcţiei principale 1 se foloseşte inegalitatea:
tgα1
< 0;
I ZY
obţinută din condiţia de extrem, în forma:
d 2 I Z1
< 0.
d (2α )
2
53
Problema 2.1
Să se calculeze momentele de inerţie centrale principale pentru
secţiunea din figura 2.1.
− 300 ⋅ 305
y1G = = −101.7 mm,
600 + 300
10 ⋅ 600 3 300 ⋅ 103
IZ = + 10 ⋅ 600 ⋅ 101.7 2 + +
12 12
+ 300 ⋅ 10 ⋅ 203.32 = 36593 ⋅ 10 4 mm 4 = I1 ,
600 ⋅ 103 10 ⋅ 3003
IY = + = 2255 ⋅ 10 4 mm 4 = I 2 .
12 12
Problema 2.2
− 157.5 ⋅ 2250 + 1600 ⋅160

y 2G = =
2250 + 3000 + 1600
= −14.3mm,
150 ⋅15 3 10 ⋅ 300 3
IZ = + 2250 ⋅143.2 + 2
+
12 12
80 ⋅ 20 3
+ 3000 ⋅14.3 +
2
+ 1600 ⋅174.3 2 =
12
= 1.18 ⋅10 mm 4 = I 1 ,
8
15 ⋅150 3 300 ⋅10 3 20 ⋅ 80 3

IY = + + =
fig.2.2 12 12 12
= 5.097 ⋅10 6 mm 4 = I 2 .
54
Problema 2.3
fig.2.3
π ⋅ a ⎛ 2a ⎞
2
− ⎜− ⎟
8 ⎝ 3π ⎠
y1G = = 0.01a ;
π ⋅ a2
2a ⋅ 4a −
8
2a ⋅ (4a ) ⎡ 2a ⎞ ⎤
2
3
π ⋅ a2 ⎛
+ 2a ⋅ 4a ⋅ (0.01a ) − ⎢ I Z 2 +
2
I Z = I1 = ⎜ 0.01a + ⎟ ⎥,
12 ⎢⎣ 8 ⎝ 3π ⎠ ⎥⎦
2
1 π ⋅ a 4 ⎛ 2a ⎞ π ⋅ a 2
IZ 2 = −⎜ ⎟ ⋅ = 0.007 a 4 ,
2 64 ⎝ 3π ⎠ 8
I1 = 10.648a 4 ;
4a ⋅ (2a ) 1 π ⋅ a 4
3
IY = I 2 = − = 2.642a 4 .
12 2 64
55
Problema 2.4
fig.2.4
π
I Z = IY = I1 = I 2 =
64
(426 4 10.8
)
− 406 4 +
12
( )
673.63 − 4263 +
123.8 ⋅ 10.8 16.2 ⋅ 1253

( )
3
125
+ 706 − 673.6 + 2 ⋅
3 3
+ 2⋅ =
12 12 12
= 9.76 ⋅ 108 mm 4
56
Problema 2.5
U20, din tabel:

A1 = 32.2 cm 2 ,
I Z 1 = 1910 cm 4 ,
I Y 1 = 148 cm 4 ,
e = 2.01 cm.
fig.2.5
− 300 ⋅ 12 ⋅ 106
yG1 = = −38mm ;
2 ⋅ 32.2 ⋅ 102 + 300 ⋅ 12
30 ⋅ 1.23
IZ = I2 = + 36 ⋅ 6.82 + 2 ⋅ (1910 + 32.2 ⋅ 3.82 ) = 6418.9cm 4 ;
12
I Y = I1 =
1.2 ⋅ 303
12
[ ]
+ 2 ⋅ 148 + 32.2 ⋅ (2.01 + 10) = 12285.06cm4 .
2
Problema 2.6
I20, din tabel:
A1 = 33.5cm 2 ; I Z 1 = 2140cm 4 ;
I Y 1 = 117cm 4 .
− 100 ⋅ 20 ⋅ 110
yG1 = = −41mm ;
33.5 ⋅ 102 + 100 ⋅ 20
10 ⋅ 23
I Z = I1 = 2140 + 33.5 ⋅ 4.1 +2
+
12
+ 20 ⋅ (11 − 4.1) = 3661cm 4 ;
2
103 ⋅ 2
IY = I 2 = 117 + = 283.67cm 4 .
fig.2.6 12
57
Problema 2.7
Să se calculeze momentele de inerţie centrale principale şi direcţiile
principale pentru secţiunea din figura 2.7.
fig.2.7
∑z ⋅ A 2i i
6t 2 ⋅ 3.5t + 20t 2 ⋅ 5.5t
zG 2 = i
= = 2.62t ;
∑A i
i 6t 2 + 24t 2 + 20t 2
∑y ⋅A 2i i
6t 2 ⋅ (− 11.5t ) + 20t 2 ⋅ 11t
yG 2 = i
= = 3.02t ;
∑A i
i 6t 2 + 24t 2 + 20t 2
t ⋅ (24t )
3
6t ⋅ t 3
(
I Z = ∑ I Zi + d 2
ZZ i ⋅ Ai =
12
) + 6t 2 ⋅ (14.52t ) +
2
12
+ 24t 2 ⋅ (3.02t ) +
2
10t ⋅ (2t )
3
+ 20t 2 ⋅ (7.98t ) = 3916.6t 4 ;
2
+
12
58
t ⋅ (6t )
3
24t ⋅ t 3
(
I Y = ∑ I Yi + d 2
YY1 )
⋅ Ai =
12
+ 6t ⋅ (088t ) +
2 2
12
+ 24t 2 ⋅ (2.62t ) +
2
2t ⋅ (10t )
3
+ 20t 2 ⋅ (2.88t ) = 413.65t 4 ;
2
+
12
I ZY = ∑ (I ZiYi + d ZZi ⋅ d YYi ⋅ Ai ) =0 + (− 14.25t ) ⋅ (0.88t ) ⋅ 6t 2 + 0 +
i
+ (3.02t ) ⋅ (− 2.62t ) ⋅ 24t 2 + 0 + (7.98t ) ⋅ (2.88t ) ⋅ 20t 2 = 572.88t 4 ;

2
I Z + IY ⎛ I Z + IY ⎞ 3916.6t 4 + 413.65t 4
I1, 2 = ± ⎜ ⎟ + I ZY =
2
±
2 ⎝ 2 ⎠ 2
±
(3916.6t− 413.65t 4
4
)2
+ (572.88) ;
2
4
I1 = 4007.1t 4 ; I 2 = 322.34t 4 ;
2I ZY 2 ⋅ 572.88t 4
tg 2α = = = −0.327; α ' = −908' ; α '' = 88052' ;
IY − I Z − 3916.6t + 413.65t
4 4
tg α1 π
< 0 , tg α1 < 0 , α1 > .
I ZY 2
Problema 2.8
Să se determine momentele de inerţie centrale principale şi direcţiile
principale pentru secţiunea din figura 2.8.
fig.2.8
59
∑z ⋅ A 2i i
− 2.5a ⋅ 9a 2
zG 2 = i
= = −1.5a ;
∑A i
i 9a 2 + 6a 2
∑y ⋅A 2i i
− 5a ⋅ 9a 2
yG 2 = i
= 2 = −3a ;
∑A i
i 9a + 6a 2
a ⋅ (9a )
3
6a ⋅ a 3
+ 9a ⋅ (2a ) + + 6a 2 ⋅ (3a ) = 151.25a 4 ;
2 2
IZ = 2
12 12
a ⋅ (6a )
3
9a ⋅ a 3
+ 6a 2 ⋅ (1.5a ) ;
2
IY = + 9a ⋅ a +
2 2
12 12
I ZY = 0 + (− 2a ) ⋅ (− a ) ⋅ 9a 2 + 0 + (1.5a ) ⋅ (3a ) ⋅ 6a 2 = 45a 4 ;
2
151.25a 4 + 41.25a 4 ⎛ 151.25a 4 − 41.25a 4 ⎞
I1, 2 =
2
± ⎜⎜
2
2
⎟⎟ + 45a 4 ; ( )
⎝ ⎠
I1 = 167.31a 4 ; I 2 = 25.187 a 4 ;
2 ⋅ 45a 4
tg 2α = ;
41.25a 4 − 151.25a 4
α ' = −190 44'26'' ;
π
α '' = −190 44'26'' + = 70015'24'' ;
2
π
I ZY > 0 , tg α1 < 0 , ⇒ α1 > ; α1 = −190 44'26'' .
2
60
Problema 2.9
Dintr-o secţiune circulară cu diametrul d se taie o figură

dreptunghiulară de dimensiuni bxh (fig.2.9); ce valoare va trebui să aibă
parametrul b pentru ca momentul de inerţie Iz să fie maxim şi ce valoare va
avea Iz pentru acest caz.
fig.2.9
b ⋅ h3
fie h > b; momentul de inerţie axial are expresia I Z = , iar între
12
parametrii b, h, d există relaţia b 2 + h 2 = d 2 sau h 2 = d 2 − b 2 . Momentul de
( )
3
b
I
inerţie IZ se mai poate scrie: Z = ⋅ d 2
− h 2 2
; condiţia de maxim (extrem)
12
este:
( ) ( )
3 1
d IZ 1 b 3
= ⋅ d − b + ⋅ ⋅ (− 2b ) d − b = 0 ,
2 2 2 2 2 2
d b 12 12 2
sau
1
12
( )( )
⋅ d 2 − b 2 ⋅ d 2 − 4b 2 = 0 .
Rezultă:
3
d d ⎛ 2 d 2
⎞2
b= ; I Z max = ⋅⎜d − ⎟⎟ = 0.027 d 4 .
2 24 ⎜⎝ 4 ⎠
61
CAPITOLUL 3
SOLICITAREA AXIALĂ CENTRICĂ
3.1 Verificare, dimensionare, deplasări
În secţiunea transversală a unei bare solicitată la forţe axiale apar

tensiuni normale, distribuite uniform pe suprafaţa secţiunii, de forma:
N
σ = ;
A
În metoda rezistenţelor admisibile, condiţia de rezistenţă este:
σ max ≤ σ a ;
de unde rezultă relaţia de verificare:
N
σ max ef . = max ef . ≤ σ a ;
Aef .
respectiv, formula de dimensionare, din condiţia de rezistenţă:
N max ef .
Anec = ≤ Adim ;
σa
în care Adim reprezintă aria secţiunii transversale în funcţie de dimensiuni şi
Aef = Anet ;
Anet = Abrut − Aslabiri ;
în cazul unei secţiuni cu slăbiri.
Deformaţia liniară specifică, într-o secţiune curentă a barei este:
σ N
εx = = ;
E E⋅A
din care, prin integrare, se obţine alungirea totală:
l
N ⋅ dx
Δl = ∫ ε x ⋅ dx = ∫ .
0 E ⋅ A
62
3.2 Calculul îmbinărilor barelor solicitate axial
Barele metalice solicitate axial se îmbină prin intermediul niturilor,

buloanelor sau al cordoanelor de sudură.
3.2.1 Îmbinări nituite
Tablele din figura 3.2.1 sunt îmbinate cu un nit:
fig.3.2.1
Tablele din figura 3.2.1 sunt îmbinate cu un nit; nitul este solicitat la
forfecare şi strivire. Efortul capabil al nitului la forfecare este dat de:
π ⋅d2
Rnitf = ⋅ τ a ; τ a = 0.8 σ a .
4
Efortul capabil (rezistenţa) nitului la strivire este:
str
Rnit = d ⋅ tmin ⋅ σ a str ; σ a str = 2σ a .
în care tmin reprezintă cea mai mică grosime a pieselor sau a pachetului de
piese care lucrează în acelaşi sens: tmin= min(t1, t2), pentru situaţia din figura
3.2.1; pentru figura 3.2.2, de exemplu, tmin= min(t1+t3,t2):
63
fig.3.2.2
Se defineşte rezistenţa unui nit ca fiind:

(
Rnit = min Rnit str
)
; Rnitf ;
Determinarea numărului necesar de nituri se face cu relaţia:
N cap
n= ; unde N cap - efortul capabil al barei.
Rnit
Pentru cazul din figura 3.2.2, rezistenţa nitului la forfecare este dată
de relaţia:
πd 2
Rnit = 2 ⋅
f
⋅τ a .
4
64
3.2.2 Îmbinări sudate
Sudura poate fi de tipul cap la cap (cordoane de sudură frontale)sau de

colţ (cordoane de sudură laterale); cordoanele de sudură frontale sunt
solicitate axial, pe când cele de tip lateral lucrează la forfecare.
Elementele de calcul ale unui cordon de sudură de colţ sunt: grosimea
(a), respectiv lungimea (ls).
fig.3.2.3
Fie cazul prinderii pe guseu a profilului cornier din figura 3.2.3 cu

ajutorul a două cordoane laterale de sudură,de lungimi diferite (ls1,ls2) şi
grosimi a1 respectiv a2. În cazul unei îmbinări centrate (forţa N trece prin
centrul de greutate al profilului), forţele N1 şi N2 ce revin cordoanelor de
sudură sunt:
b−e e
N1 = N ⋅ ; N2 = N ⋅ ;
b b
aceste valori trebuiesc a fi inferioare in raport cu efortul capabil al
cordonului:
N1 ≤ a1 ⋅ l1 ⋅ τ as ,
N 2 ≤ a2 ⋅ l2 ⋅ τ as ; cu τ as = 0.65σ a .
Lungimile reale ale cordoanelor sunt:
ls 1 = l1 + 2a1 ; ls 2 = l2 + 2a2 .
65
3.3 Sisteme static nedeterminate solicitate axial
Pentru rezolvare, pe lângă ecuaţiile de echilibru trebuie introduse

relaţii de compatibilitate geometrică a deplasărilor, în număr egal cu gradul
de nedeterminare statică a structurii. Aceste relaţii se stabilesc în baza
particularităţilor sistemului, când se cunosc direcţiile deplasărilor.
3.3.1 Influenţa variaţiei de temperatură la sisteme static nedeterminate
Pentru un sistem static determinat solicitat la o variaţie de temperatură

Δt, alungirea va fi:
Δl = α ⋅ l ⋅ Δt ;
Δt = t1 − t0 ;
α − coeficient de dilatare termic ,
t0 − temperatura la care bara are
lungimea l.
În cazul sistemului static

nedeterminat din figura 3.3.2,
deformaţia datorată variaţiei de
temperatură Δt>0 va fi egală cu
alungirea barei datorate încălzirii
minus scurtarea datorată forţei axiale
N de compresiune, rezultatul fiind nul (schema de rezemare nu permite

deplasare pe direcţia axei longitudinale a barei):
N ⋅l
Δl = α ⋅ l ⋅ Δt − = 0.
E⋅A
66
Problema 3.1
Se consideră sistemul de bare 1, B, 2, articulat în punctele 1, B şi 2,
având geometria din figura 3.1; se doreşte dimensionarea barelor , ştiind că
acestea sunt de secţiune transversală circulară plină, precum şi determinarea
deplasării punctului B.
Se cunosc: σa = 150N / mm 2 ,E = 2,1 ⋅ 10 5 N / mm 2 .
Se izolează nodul B:
ΣX = 0; N 1 = N 2 ,
ΣY = 0; 2N 1 ⋅ cos 300 = F;
N 1 = N 2 = 86 ,6kN.
1. dimensionarea barelor:
N 1 86,6 ⋅ 10 3
A nec = = = 577 mm 2 ;
σa 150
π ⋅ d2
A ef = , ⇒ d nec = 27,1mm;
4
se alege def = 27 mm.
verificare :
N 1 86 ,6 ⋅ 10 3
σmax = = = 151,26 N / mm 2 < 1,02 ⋅ σa = 153N / mm 2 .
A ef π ⋅ 27 2
4
2. calculul deplasării punctului B:
67
Δl
BB/ = 0
, α ≈ 300 ;
cos 30
N ⋅l 3
Δl = B1B/ = 2 , l = = 3, 46m;
EA cos 300
N2 ⋅ l 86,6 ⋅ 10 3 ⋅ 3, 46 ⋅ 10 3
BB =
/
= = 2,058mm.
EA ⋅ cos 300 2,1 ⋅ 10 5 ⋅ 572,5 ⋅ cos 30 0
Problema 3.2
Fie sistemul de bare articulate AB şi BC, având geometria din figura
3.2, cu secţiunea transversală formată din două corniere L 100x100x10. Să
se determine forţa capabilă P, cunoscându-se σa = 160N / mm 2 .
Se izolează nodul B:
ΣX = 0;
N 1 ⋅ sin α 1 + N 2 ⋅ sin α 2 = 0,
ΣY = 0;
N 1 ⋅ cos α 1 + N 2 ⋅ cos α 2 − P = 0 ,
astfel, se obţine:
68
sin α 2 0,69
N1 = P ⋅ = P = 0,6997 P,
sin ( α 1 + α 2 ) 0,9561
sin α 1 0,5146
N2 = P ⋅ = P = 0,5381P,
sin ( α 1 + α 2 ) 0,9561
sin ( α 1 + α 2 ) = sin α 1 ⋅ cos α 2 + sin α 2 ⋅ cos α 1 = 0,9561;
sin α 1 = 0,5145; cos α 1 = 0,8575;
sin α 2 = 0,669; cos α 2 = 0 ,7433 ,
N 1 > N 2 ⇒ 0,6997 ⋅ Pcap = 160 ⋅ 2 ⋅ 19,2 ⋅ 10 2 ,
Pcap = 87090N.
Problema 3.3
Să se dimensioneze bara de secţiune circulară plină, solicitată ca în
figura 3.3; să se determine alungirea totală a barei, cunoscându-se:
σa = 150N / mm 2 ,E = 2,1 ⋅ 10 5 N / mm 2 .
Dimensionare:
N max lim . π ⋅ d2
A nec = = A dim = ,
σa 4
4 ⋅ 30 ⋅ 10 3
d nec = = 15,96 mm; se alege d ef = 16 mm.
π ⋅ 150
69
Alungire totală:
π ⋅ 16 2
A ef = = 201,06 mm 2 ,
4
3
Ni ⋅ l i 10 ⋅ 10 3 ⋅ 3 ⋅ 10 3 30 ⋅ 10 3 ⋅ 10 3 20 ⋅ 10 3 ⋅ 2 ⋅ 10 3
Δl = ∑ ⇒ Δl = + − ,
i =1 E i ⋅ A i 2,1 ⋅ 10 5 ⋅ 201,06 2,1 ⋅ 10 5 ⋅ 201,6 2,1 ⋅ 10 5 ⋅ 201,06
Δl = 0, 4736 mm.
Problema 3.4
Pentru grinda cu zăbrele din figura 3.4 se cere dimensionarea
tronsonului 3-5, ştiind că acesta este alcătuit din două corniere prinse cu
nituri pe un singur rand şi apoi să se calculeze prinderea. Niturile sunt de
diametru d = 20 mm , iar grosimea guseului este de 12 mm. Se cunosc:
σa = 150N / mm 2 ; σastr. = 2 σa ; τaf = 0,8 σa .
calculul reacţiunilor şi a eforturilor necesare:
ΣM 7 = 0; V1 ⋅ 9 − 200 ⋅ 6 − 300 ⋅ 3 = 0; V1 = 233,33kN,

ΣM st.
4 = 0; − N 35 ⋅ 2 − 200 ⋅ 1,5 + 233.33 ⋅ 4,5 = 0; N 35 = 375kN.
N 35 375 ⋅ 10 3
A 35
nec. = = = 2500mm 2 = 25 cm 2 ;
σa 150
pentru un cornier:
A 35
A1 = nec.
= 12,5 cm 2 ,
2
70
dar A ef = A net = A brut − A slabiri , unde Aslabiri reprezintă 20% din aria brută:
A ef = 1,25 ⋅ 12,5 = 15,625cm 2 .
Din standard se adoptă profilul L 90x90x9, de arie A 1 = 15,5cm 2 .
Verificare:
A net = 2 ⋅ ( 15,5 − 0,9 ⋅ 2 ) = 27, 4 cm 2 > 25cm 2 ;
N max 375 ⋅ 10 3
σmax = = = 136,86N / mm 2 < σa = 150 N / mm 2 .
A ef 27, 4 ⋅ 10 2
Calculul prinderii:
π ⋅ d2 f 2 π
R nit
f =2 ⋅ τa = ⋅ 20 2 ⋅ 0,8 ⋅ 150 = 75398N;
4 4
nit
R str = t ⋅ d ⋅ σa = 12 ⋅ 20 ⋅ 2 ⋅ 150 = 72000 N;
str
t = min ( 12;9 + 9 ) = 12 mm;

R nit = min ( R nit
f ;R str ) = 72000N;
nit
N cap
n nec = ;
R nit
N cap = A ef ⋅ σa = 27, 4 ⋅ 10 2 ⋅ 150 = 411 ⋅ 10 3 N,
411000
n= ≅ 6 nituri.
72000
Problema 3.5
Se dă cadrul din figura 3.5; se cere trasarea diagramelor de eforturi N,
T şi M, precum şi dimensionarea barei A-B având secţiunea ca în figură,
materialul folosit la confecţionarea acesteia admiţând σa = 150N / mm 2 .
71
ΣM E = 0; HA ⋅ 2 − 180 ⋅ 2 + 18 ⋅ 1 ⋅ 0,5 = 0; HA = 175, 5kN ,

ΣX = 0; − 175,5 + 180 − HB = 0; HB = 4,5kN,
ΣM A = 0; 18 ⋅ 1 ⋅ 3,5 − 4,5 ⋅ 2 − VB ⋅ 3 = 0; VB = 18kN.
Trasarea diagramelor de eforturi:
Bara A-B fiind solicitată numai axial:

N
A nec = A −B = A dim ;
σa
A dim = a 2 − 2 ⋅ ( 0,3a ) = 0,82 a 2 ,
2
175,5 ⋅ 10 3
0,82 a 2 = ;
150
1,17 ⋅ 10 3
a nec = = 37,7 mm ⇒ aef = 40 mm.
0,82
72
Problema 3.6
Se dă sistemul de două bare articulate din figura 3.6; se cere trasarea
diagramelor de eforturi. Dacă bara B-C este alcătuită din două profile
cornier tip L 65x80x8 şi prinderea în nodul B este realizată cu patru nituri de
diametru de 21 mm, se mai cere verificarea acestei îmbinări cunoscându-se:
σa = 160N / mm 2 , σstr
a = 280N / mm , τa = 140N / mm .
2 f 2
9
ΣM AB −B = 0; VA ⋅ 9 − 4 ⋅ 9 ⋅
= 0 ⇒ VA = 18kN,
2
⎛ 2⎞ ⎛9 2⎞ 2 2
ΣM C = 0; 18 ⎜ 9 + 8 ⎟ − 4 ⋅ 9⎜ + 8 ⎟ − 120 ⋅ 8 + HA ⋅ 8 = 0;
⎝ 2 ⎠ ⎝2 2 ⎠ 2 2
HA = 138kN,
2
ΣX = 0; − HA + R C = 0 ⇒ R C = 138 ⋅ 2 = 195,16 kN.
2
73
Verificarea îmbinării:
A net = 2 ( 11 − 0,8 ⋅ 2,1 ) = 18,645cm 2 ;

195160
σmax = = 104,7 N / mm 2 < σa = 150N / mm 2 ,
1864,5
195160
τf = = 70, 43N / mm 2 < τaf = 140 N / mm 2 ,
π ⋅ 21 2
4⋅2⋅
4
195160
σstr = = 232,3N / mm 2 < σstr
a = 280N / mm .
2
4 ⋅ 21 ⋅ 10
Problema 3.7
Se dă sistemul de platbande din OL37 prinse cu nituri pe două
rânduri, supus unei solicitări axiale de întindere (figura 3.7); cunoscându-se
diametrul nitului de 26 mm, σa = 140N / mm 2 , E = 2,1 ⋅ 10 5 N / mm 2 , se
cere efortul capabil precum şi dimensionarea îmbinării (determinarea
numărului necesar de nituri).
74
N cap = A ef ⋅ σa ;
(
A ef = min A 1 net ;A 2 net ; )
A 1 net = 2 ⋅ ( 2200 − 2 ⋅ 26 ⋅ 10 ) = 3360mm 2 ;
A 2 net = 4800 − 2 ⋅ 26 ⋅ 20 = 3760mm 2 ;
A ef = 3360mm 2 ;
N cap = 3360 ⋅ 140 = 470 400N,
N cap
n nec = ; R nit = min ( R str ;R f ) ;
R nit
π ⋅ d2 π
Rf = 2 ⋅ τa f = 2 ⋅ 26 2 ⋅ 0,8 ⋅ 140 = 118867 N;
4 4
R str = t ⋅ d ⋅ σa str ; t = min ( 20; 2 ⋅ 10 ) = 20mm;
R str = 20 ⋅ 26 ⋅ 2 ⋅ 140 = 145600N;
470 400
R nit = 118867 N; n = ≅ 4 nituri.
118867
Problema 3.8
Pentru sistemul de bare din figura 3.8 se cer:
1. trasarea diagramelor de eforturi;
2. dimensionarea barei A-B alcătuită fiind din două table bxt cu b = 12t ,
prinderea în nodul B fiind realizată printr-un bulon de diametru 40
mm;
3. verificarea îmbinării între elementele A-B şi B-C; σa = 150N / mm 2 .
75
ΣM E = 0; VA = 215kN,
ΣX = 0; HE = 0,
ΣM A = 0; VE = 175kN.
Dimensionarea barei A-B
215 ⋅ 10 3
A nec = = 1433mm 2 = 2 ( b ⋅ t − 40t ) ; t nec = 9, 41mm;
150
t ef = 10 mm, bef = 120 mm.
Verificarea îmbinării
215 ⋅ 10 3
τeff = 2
= 85,5N / mm 2 < τaf = 0,8 ⋅ σa ;
40
2⋅π⋅
4
215 ⋅ 10 3
σstr
ef = = 268,75N / mm 2 < σstr
a = 2 ⋅ σa ,
40 ⋅ 20
îmbinarea rezistă.
76
Problema 3.9
Să se determine Pcap din condiţia de rezistenţă, pentru bara A-B,
alcătuită din două profile L 100x100x10, îmbinate cu nituri cu diametrul de
23 mm; să se dimensioneze îmbinarea din A, grosimea guseului fiind de
t g = 14 mm , materialul având σa = 150N / mm 2 .
Calculul efortului în bara A-B:

2
ΣM D = 0; N A −B ⋅ 3 − 2P = 0; N A −B = 0,94 P.
2
Determinarea forţei capabile Pcap :
A ef = 2 ( 1920 − 23 ⋅ 10 ) = 3380mm 2 ;
N Acap−B = 3380 ⋅ 150 = 507 000N; Pcap = 538,2 kN ,
Dimensionarea îmbinării în nodul A:
π ⋅ 232
Rf = 2 ⋅ ⋅ 120 = 99714N;
4
R str = 23 ⋅ 14 ⋅ 300 = 96600N;
R nit = min ( R f ,R str ) = 96,6kN ;
507
n nec = ≅ 6 nituri.
96,6
77
Problema 3.10
Pentru sistemul de bare din figura 3.10 se cer:
1. trasarea diagramelor de eforturi;
2. verificarea barei B-C, ştiind că prinderea în B se face prin cordoane
laterale de sudură, bara B-C fiind alcătuită din două table 80x14,
guseul având grosimea de 16 mm; materialul are σa = 150N / mm 2 .
Verificarea barei B-C:

N max ?
σmax = ≤σa ;
A ef
A ef = 2 ⋅ 80 ⋅ 14 = 2 240mm 2 ;
148,9 ⋅ 10 3
σef = = 66, 48N / mm 2 < σa ,
2 240
bara rezistă.
Determinarea lungimii cordoanelor de sudură (dimensionarea îmbinării):
78
N cap = A ef ⋅ σa = 2 240 ⋅ 150 = 336 ⋅ 10 3 N;
lim .
N cap = A s ⋅ τas , A s = a ⋅ l;
N cap = a ⋅ l ⋅ τas ;
N cap 336 ⋅ 10 3
l= = = 351,65mm cu a = 0,7 ⋅ t min ,
τas ⋅ a 0,65 ⋅ 150 ⋅ 0,7 ⋅ 14
t min = min ( 14,16 ) = 14 mm;
l
ls = + 2a = 107,51mm ≅ 110 mm.
4
Problema 3.11
Pentru bara din figura 3.11, dublu articulată, alcătuită pe deschiderea
B-C-D din OL 37, iar pe D-E-G din aluminiu (Al), se cer:
1. trasarea diagramei de efort axial;
2. determinarea deplasării punctului D;
3. forţa maximă suportată de sistem, condiţionată de tronsonul B-C-D, în
situaţia în care nu sunt posibile pierderi de stabilitate;
4. eforturile produse de creşterea temperaturii cu gradientul Δt = 60 0 C .
1. Sistemul fiind dublu articulat, este static nedeterminat; condiţia de

compatibilitate geometrică este Δl = 0 , altfel:
79
Δl =
HB ⋅ a
+
( HB − F ) ⋅ a + ( HB − 3F ) ⋅ a + ( HB − 6F ) ⋅ a = 0 ;
EOL ⋅ A OL EOL ⋅ A OL EAl ⋅ A Al EAl ⋅ A Al
E ⋅A
1 + 9 OL OL
EAl ⋅ A Al
HB = F ;
⎛ EOL ⋅ A OL ⎞
2⎜1 + ⎟
⎝ EAl ⋅ A Al ⎠
A OL = π ( 2 500 − 1600 ) = 2 827, 43mm 2 ;
A Al = π ( 100 2 − 80 2 ) = 11309,73mm 2 ,
în final se obţine HB = 2,2 F .
2. Deplasarea punctului D este dată de relaţia:
2, 2 F ⋅ a 1,2 F ⋅ a F⋅a
uD = + = 3, 4 .
EOL ⋅ A OL EOL ⋅ A OL EOL ⋅ A OL
3. Determinarea forţei maxime în sistem:
N max = 2,2 F ≤ N cap = σa ⋅ A OL ;
σa ⋅ A OL 150 ⋅ 2 827, 43
Fmax = = = 192779N.
2,2 2,2
4. Determinarea efortului datorat variaţiei de temperatură:
2
⎛ N ⋅l ⎞
Δl = ∑ ⎜ α i ⋅ l i ⋅ Δt − i i ⎟ = 0;
i =1 ⎝ Ei ⋅ A i ⎠
HB ⋅ 2a H ⋅ 2a
− − B + α OL ⋅ Δt ⋅ 2a + αAl ⋅ Δt ⋅ 2a = 0;
EOL ⋅ A OL EAl ⋅ A Al
HB = 778 478N;
778 478
σΔt = = 275,3N / mm 2 > σc = 240N / mm 2 ,
2 827, 43
sistemul flambează, prin urmare se distruge sub efectul variaţiei de
temperatură.
Problema 3. 12
Să se dimensioneze barele sistemului din figura 3. 12, de secţiune
circulară plină.
Se cunosc P = 18kN, σa = 140N / mm 2 , E = 2,1 ⋅ 10 5 N / mm 2 .
80
S-a notat cu “1” poziţia iniţială a sistemului, înainte de solicitare; din
condiţia de echilibru de proiecţii de forţe pe direcţia verticală, pentru poziţia
deformată “2” a sistemului, rezultă:
2 N ⋅ cos α = P, (1)
în care:
BB/
cos α = ;
A B/
NL σ
A B/ = l + Δl = l + = l + l;
EA E
2
⎛ σ⎞ l
BB = l ⎜ l + ⎟ − l 2 =
/ 2
σ ( 2E + σ ) ;
⎝ E⎠ E
σ ( 2E + σ )
cos α = ;
E+σ
prin înlocuire în relaţia (1), se obţine:
2 N σ ( 2E + σ ) P (E + σ)
= P sau N = .
E+σ 2 σ ( 2E + σ )
Din condiţia de rezistenţă la solicitarea axial – centrică, se obţine:
N
A nec = = A dim . ;
σa
P (E + σ) π d2
= ,
2 σ σ ( 2E + σ ) 4
după înlocuiri:
18 ⋅ 10 3 ( 2,1 ⋅ 10 5 + 140 ) π d2
= , ⇒ d = 48mm.
2 ⋅ 140 140 ( 2 ⋅ 2,1 ⋅ 10 5 + 140 ) 4
81
CAPITOLUL 4
ÎNCOVOIEREA BARELOR DREPTE
4.1 Încovoiere pură
O bară este solicitată la încovoiere pură când eforturile

secţionale se reduc la un vector moment dirijat după una din axele centrale
principale de inerţie ale secţiunii transversale; în acest caz, pe suprafaţa
secţiunii transversale apar tensiuni normale σ, ca în figura 4.1.1.
x
1
dA
Mz
1
σ =σ
1 x 1
y
1
z
1
y
1
fig. 4.1.1
Tensiunile normale σ se determină cu formula lui Navier:
M
σ = z ⋅ y;
Iz
în care s-au notat:
M z – momentul încovoietor după axa z;
I z – momentul de inerţie al secţiunii după axa z;
y – ordonata măsurată de la axa z până în punctul în care se calculează σ.
Axa z, axă care coincide cu direcţia vectorului moment M z, se
numeşte axă neutră.
82
Tensiunile normale σ au semnul corespunzător momentului
încovoietor în secţiune, iar distribuţia de tensiuni în secţiune este liniară,
conform figurii 4.1.2:
-
Mz
z
1
y
σ
1
1
ymax
1
+
σ
1
max
1
y
1
fig.4.1.2
Mz
σ max = ⋅ ymax ;
Iz
în care ymax reprezintă distanţa de la axa neutră la fibra cea mai îndepărtată
de axa neutră, iar:
Iz
= Wz ;
ymax
cu Wz reprezentînd modulul de rezistenţă axial faţă de axa z, o caracteristică
geometrică a secţiunii transversale.
Condiţia de rezistenţă la încovoiere este:
M
σ max = z max ≤ σ a ;
Wz
valorile uzuale ale modulelor de rezistenţă, pentru secţiuni de formă simplă:
-dreptunghi:
bh 2
Wz = ;
6
-cerc:
πd3
Wz = ;
32
-inel:
π
Wz =
32 D
(D 4
− d 4 );
la secţiunile compuse, se calculează Iz pentru întreaga secţiune, apoi:
83
Iz
. Wz =
y max
Formula de dimensionare, pentru materiale cu aceeaşi rezistenţă
admisibilă la întindere şi compresiune, este:
Mz
Wznec = ≥ Wzdim ;
σa
Momentul încovoietor capabil al secţiunii se va exprima prin:
M zcap = Wzef ⋅ σ a ≥ M z max .
4.2 Încovoiere simplă
În secţiune, eforturile se reduc la un vector moment dirijat după

una din axele centrale principale de inerţie şi la o forţă tăietoare
corespunzătoare (figura 4.2.1).
x
1
Ty
Mz
τ xy
1
τ xz
1
τ xy
1
max
σx
1
σx
1
z
1
τ xy
1
1
1
b
σx
1
max
1
y
1
fig.4.2.1
Pe secţiunea transversală apar tensiuni normale σx şi tensiuni
tangenţiale τxy şi τxz; tensiunile tangenţiale τxy se determină cu formula lui
Juravski:
T ⋅S
τ xy = τ yx = y z ;
b ⋅ Iz
84
în care:
Ty - forţa tăietoare în secţiunea transversală a barei;
Iz - momentul de inerţie al întregii secţiuni, în raport cu axa neutră;
b- lăţimea secţiunii în punctul în care se calculează τxy;
Sz – momentul static al părţii din secţiunea transversală care tinde să
lunece, în raport cu axa neutră a secţiunii.
4.3 Lunecare longitudinală
Grinzile compuse sunt alcătuite din elemente solidarizate între

ele pentru împiedicarea lunecării; la grinzile metalice elementele de
solidarizare sunt cordoanele de sudură şi niturile, care asigură conlucrarea la
încovoiere a părţilor componente.
Tronsonul de bază din figura 4.3.1 are diagramele T şi M
corespunzătoare încărcării:
fig.4.3.1
Forţa de lunecare se determină prin evaluarea rezultantei tensiunilor

τyx, obţinîndu-se:
dL = τ yx ⋅ b ⋅ dx ;
2
S
L1−2 = z ∫ d ΩT ; cu d ΩT = T ⋅ dx ;
Iz 1
85
Sz T
L1−2 = ⋅ Ω1−2 ;
Iz
sau:
Sz
L 1− 2 = (M 2 − M 1 ).
Iz
4.3.1 Solidarizarea cu nituri la grinzile metalice
În acest caz, calculul se va face numai pentru niturile de gât, mai

puternic solicitate decât cele de cap (figura 4.3.1.1):
nit de cap
1
^
nit de gat
1
e
1
fig.4.3.1.1
Forţa de lunecare pe intervalul dintre două nituri successive, e:
Tmax ⋅ S z
max =
L nit ⋅ e;
Iz
trebuie să îndeplinească criteriul de rezistenţă:
max ≤ R nit ;
L nit
de unde rezultă distanţa dintre două nituri:
R nit ⋅ I z
e≤ ; în care:
S z ⋅ T max
Sz – momentul static al suprafeţei ce tinde să lunece;
Iz - momentul de inerţie al întregii secţiuni, brut;
Rnit – min (Rf ,Rstr);
Rstr = d tmin σa str;
Rf = 2πd2/4 τa f.
86
4.3.2 Solidarizarea prin sudură la grinzile metalice
Solidarizarea tălpilor de inimă se face cu cordoane de sudură continue

sau întrerupte (fig.4.3.2.1):
e1
a
1
l
1
fig.4.3.2.1
La cordoanele continue, forţa de lunecare pe unitatea de lungime:
T max ⋅ S z
L 1 max = ⋅ 1;
Iz
este preluată de cordoanele de sudură de grosime a şi lungime egală cu
unitatea; condiţia de rezistenţă va fi de forma:
L 1 max ≤ 2 a ⋅ 1 ⋅ τ a s ;
de unde rezultă grosimea cordonului de sudură:
S T
a ≥ z max .
2 I z τ as
În cazul în care a < amin = 3mm, se vor realiza cordoane întrerupte;
forţa de lunecare pe distanţa e trebuie să îndeplinească criteriul de rezistenţă:
T ⋅S e 2 a ⋅ I z ⋅ τ as
L e max = max z ⋅ e ≤ 2 a ⋅ l ⋅ τ as ; iar ≤ ;
Iz l Tmax ⋅ S z
în care l reprezintă lungimea de calcul a cordonului de sudură.
87
Problema 4.1
Se dă secţiunea T din figura 4.1 ce este supusă la încovoiere. Se cere
să se determine valoarea momentului încovoietor capabil Mz şi aflarea
tensiunii de la nivelul fibrelor superioare ale secţiunii, σa = 140N/mm2.
fig.4.1
Calculul poziţiei centrului de greutate:
300 ⋅ 12 ⋅ 406 + 400 ⋅ 9 ⋅ 200

y1= = 303 mm ;
3600 + 3600
y 2 = 412 − 303 = 109 mm.
Din raportul de asemănare al triunghiurilor formate în diagrama σ, se obţine:
104 σ min
= ; σ min = 50.36 N / mm 2 ;
303 109
Calculul caracteristicilor geometrice ale secţiunii şi al momentului capabil:
300 ⋅ 123 9 ⋅ 4003

+ 3600 (406 − 303) + + 3600 (200 − 303) ;
2 2
Iz =
12 12
I z = 12442.8 ⋅ 104 mm 4 ;
M cap = σ max ⋅ Wz ;
Iz 12442.8 ⋅ 104
Wz = = = 410653 mm3 ;
ymax 303
M cap = 140 ⋅ 410653 = 57491420 N mm .
88
Problema 4.2
Se cere verificarea cadrului din figura 4.2, avînd secţiunea compusă
dintr-o tablă nituită pe un profil I20. Niturile sunt de diametru d = 20mm, iar
materialul utilizat are σa = 150N/mm2.
fig.4.2
52 + 34
VA = VE =
= 28.67 kN ;
3
Conform diagramei de moment, secţiunea cea mai solicitată este Cdr. Aici
se aplică condiţia de rezistenţă la încovoiere:
M I
σ max ef = max ≤ σ a ; Wz = z ;
Wz y max
∑y ⋅A i i
− 90 ⋅ 12 ⋅ 100.6
y 1G = i
= = −24.52 mm ;
∑A i
i 90 ⋅ 12 + 33.5 ⋅ 102
I z = I z net = I z brut − I z slabiri ;

90 ⋅ 123
+ 90 ⋅ 12 (100.6 − 24.52 ) + 2140 ⋅ 104 + 33.5 ⋅ 10 2 ⋅ 24.522 ;
2
I z brut =
12
I z brut = 2.96 ⋅ 107 mm 4 ;
89
⎡ 20 ⋅ 23.33 ⎛ 11.3 + 12 ⎞ ⎤
2
I z slabiri = 2⎢ + 20 ⋅ 23.3 ⎜ 75.48 − 11.3 + ⎟ ⎥;

⎢⎣ 12 ⎝ 2 ⎠ ⎥⎦
I z slabiri = 5.4 ⋅ 106 mm 4 ;
I z net = 2.42 ⋅ 107 mm 4 ;
2.42 ⋅ 107
Wz = = 1.944 ⋅ 105 mm3 ;
124.52
28.67 ⋅ 106
σ max ef = = 147.52 N / mm 2 < σ a = 150 N / mm 2 .
1.944 ⋅ 10 5
Problema 4.3
Să se dimensioneze bara simplu rezemată, cu secţiunea casetată ca în
figura 4.3. Să se determine tensiunea normală σ în punctul J, secţiunea cea
mai solicitată. Se dau q = 15kN/m, a = 0,6m, σa = 150N/mm2.
fig.4.3
90
∑ M C = 0 ; VA ⋅ 5a − 3qa ⋅ 2a + q ⋅ 2a ⋅ a = 0 ; VA = 0.8qa ,
∑M A = 0 ; 3qa ⋅ 3a − VC ⋅ 5a + 2qa ⋅ 6a = 0 ; VC = 4.2qa .
1. Conform diagramei de moment secţiunea cea mai solicitată este B; aici

se va face dimensionarea:
M 2.4 ⋅ 15 ⋅ 0.6 2 ⋅ 106
Wznec = max = = 86.4 ⋅ 103 mm3 ;
σa 150
10t (16t ) 8t (12t )
3 3
−
Iz 12 12
Wzdim = = = 282.67 t 3 ;
ymax 8t
Wzdim = Wznec ⇒ t = 6.74 mm ≅ 7 mm ;
Verificare:
M max 2.4 ⋅ 15 ⋅ 0.62 ⋅ 106
σ max ef = ef = = 133.7 N / mm 2 < σ a = 150 N / mm 2 .
282.67 ⋅ (7 )
3
Wz
2. Conform formulei lui Navier:
M 2.4 ⋅ 15 ⋅ 0.6 2 ⋅ 106
σ J = z yJ = ⋅ 6 ⋅ 7 = 100.25 N / mm 2 ;
2261.33 ⋅ (7 )
4
Iz
cu Mz în secţiunea cea mai solicitată egal cu Mz max.
Problema 4.4
Să se dimensioneze secţiunea structurii din figura 4.4 şi să se
determine σ şi τ în punctul J din secţiunea C stânga. Se dau: F = 10kN, a =
1m, σa = 150N/mm2.
2 F ⋅ 3a + Fa − Fa
∑M D = 0 ; VA =
4a
= 1.5 F ;
2 Fa + F ⋅ 3a + Fa
∑ M A = 0 ; VD = 4a
= 1.5 F .
91
fig.4.4
Calculul centrului de greutate al secţiunii:
∑i y i ⋅ A i 2 ⋅11t ⋅ 20t 2
y 1G = = = 6.875 t ;
∑ A i 2 ⋅ 20t 2 + 24t 2
i
Calculul momentului de inerţie axial Iz :
Iz = 2
(20t ) t
3
+ 2 (4.125t ) ⋅ 20 t +
2 2 12t ⋅ (2t )
3
+ (6.875t ) ⋅ 24t 2 ;
2
12 12
I z = 3156.33 t .
4
1. Dimensionarea se face în secţiunea cea mai solicitată,în care momentul

încovoietor are valoarea maximă (C):
M z max 1.5 ⋅ 10 ⋅ 106
Wz =
nec
= = 1 ⋅ 105 mm3 ;
σa 150
Iz 3156.33 t 4
W z
dim
= = = 223.46 t 3 ;
ymax 14.125 t
Wznec = Wzdim ⇒ t = 7.65 mm ;
tef ≅ 8 mm .
92
2. Calculul tensiunii σJ din secţiunea Cst se va face utilizînd formula lui
Navier:
M C st 1.5 ⋅ 10 ⋅ 106
σJ = ⋅ yJ = (− 5.875 ⋅ 8);
3156.33 ⋅ (8)
4
Iz
σ J = −54.53 N / mm 2 ;
Calculul tensiunii τxy J din secţiunea Cst se va face cu ajutorul formulei
Juravski:
Ty C st ⋅ S z
τ xy J = ;
b ⋅ Iz
Ty C st = 1.5 ⋅ 104 N ;
S z = 12 ⋅ 2 ⋅ 82 ⋅ 6.875 ⋅ 8 = 84480 mm3 ;
b = 2 ⋅ 8 = 16 mm ;
τ xy J = 6.12 N / mm 2 .
Problema 4.5
Să se dimensioneze secţiunea de mai jos, ce corespunde structurii din
figura 4.5. Să se determine σx şi τxy în punctul J, secţiunea cea mai solicitată.
Se dau: σa = 150N/mm2, q = 15kN/m.
fig.4.5
93
2qa ⋅ 6a + 6qa ⋅ a + 2qa 2
∑ M D = 0 ; VB = 5a
= 4qa ;
− 2qa ⋅ a + 6qa ⋅ 4a − 2qa 2

∑ M B = 0 ; VD = 5a
= 4qa .
Calculul centrului de greutate al secţiunii:
∑i y i ⋅ A i 15.5t ⋅ 25t 2 + 4t ⋅ 20t ⋅ 28t
yG1 = = = 19.1t .
∑ i A
i
15t ⋅ 2t + 25 t 2
+ 4t ⋅ 20t
Calculul momentului de inerţie axial Iz:
15t ⋅ (2t ) t ⋅ (25t ) 20t ⋅ (4t )

3 3 3
+ (19.1) ⋅ 30t 2 + + (19.1t − 13.5t ) ⋅ 25t 2 +
2 2
Iz = +
12 12 12
+ (28t − 19.1t ) ⋅ 80t 2 = 19483.87 t 4 .
2
1. Dimensionarea se va face în secţiunea cea mai solicitată, conform

diagramei de moment încovoietor secţiunea C, prin urmare:
M z max I
Wznec = = Wzdim = z ;
σa ymax
6qa 2 19483.87 t 4
= ;
150 20.1t
6 ⋅ 106 ⋅ 20.1 ⋅ 15
t= 3 = 8.52 mm ≅ 9 mm ;
150 ⋅ 19483.87
Verificare:
M z max
σ max = ≤ σa ;
Wz
6 ⋅ 15 ⋅ 106
σ max = ⋅ 20.1 ⋅ 9 = 127.36 N / mm 2 < σ a = 150 N / mm 2 .
19483.87 ⋅ 9 4
bara rezistă.
94
2. Tensiunea normală σJ se calculează utilizînd formula lui Navier:
Mz J 6 ⋅ 15 ⋅ 106
σJ = ⋅ yJ = (− 18.1 ⋅ 9) = −114.69 N / mm2 ;
19483.87 ⋅ (8)
4
Iz
iar tensiunea tangenţială τJ se va determina cu formula lui Juravski:
Ty Cdr ⋅ S z
τ xy CJ = ;
b ⋅ Iz
Ty Cdr = −4qa ;
S z = 15t ⋅ 2t ⋅ 19.1t = 573 t 3 = 417717 mm3 ;
4 ⋅ 15 ⋅ 103 ⋅ 417717
τ xy CJ = − = −21.78 N / mm 2 .
(9) ⋅ 19483.87
5
Problema 4.6
Pentru cadrul din figura 4.6, să se traseze diagramele de eforturi, să se
determine qmax pe consola B-C şi să se determine σx şi τxy în punctele P, Q şi
S (punctul S aparţine axei neutre), în secţiunea Cst. Se dau: a = 0,8m, σa =
150N/mm2.
fig.4.6
95
∑ Y = 0 ; VF = 10qa ;
2q ⋅ 5a ⋅ 2.5a
∑ M = 0; H =
D st A
3a
= 8.33qa ;
∑ X = 0 ; H = 6.33qa ;
F
∑ M = 0 ; M + 2qa ⋅ 4a − 2q ⋅ 5a ⋅ 2.5a = 17qa

F F
2
.
1.Trasarea diagramelor de eforturi:
2. Determinarea sarcinii capabile q se face în secţiunea cea mai solicitată pe

consola B-C:
32.2 (− 7.5 + 2.01) + 24 ⋅ 1 ⋅ 0.5 + 30 ⋅ 0.8 ⋅ 16
yG = = 2.73 cm ;
32.2 + 24 + 24
24 ⋅ 13 303 ⋅ 0.8
I z = 148 + 32.2 (7.5 + 2.73 − 2.01) +
2
+ 24 ⋅ 1 ⋅ 2.23 +
2
+
12 12
+ 30 ⋅ 0.8 (16 − 2.73) = 8471.3 cm 4 ;
2
8471.3
Wz = = 299.7 cm3 ;
28.27
M max B − C = qa 2 ;
din condiţia de rezistenţă la încovoiere, rezultă Mcap:
M
σ max = max ≤ σ a ;
Wz
M cap = σ a ⋅ Wz ;
qa 2 = 150 ⋅ 299.7 ⋅ 103 ;
qmax = 70.24 N / mm 2 .
96
3. Tensiunile σx şi τxy se determină folosind formulele lui Navier respectiv
Juravski în secţiunea Cst , la nivelul punctelor P, Q şi S din secţiune:
M Cst 70.24 ⋅ 8002
σx =
P
⋅ yP = ⋅ 102.3 = 54.3 N / mm 2 ;
Iz 8471.3 ⋅ 10 4
⇑
y P = 102.3 mm ,
τ xyP = 0 ;
deoarece în fibrele extreme tensiunile tangenţiale τxy sunt nule;
M Cst 70.24 ⋅ 800 2
σx =
Q
⋅ yQ = ⋅ 17.3 = 9.2 N / mm 2 ;
Iz 8471.3 ⋅ 10 4
⇑
yQ = 17.3 mm ,
Ty C ⋅ S z − 2 ⋅ 70.24 ⋅ 800 ⋅ 300 ⋅ 8 ⋅ 132.7
τ xyQ = = = −1.76 N / mm 2 ;
b ⋅ Iz 8 ⋅ 8471.3 ⋅ 10 4
⇑
Ty C = 2 ⋅ 70.24 ⋅ 800 ,
S z = 300 ⋅ 8 ⋅ 132.7 ,
σ xS = 0 ;
deoarece la nivelul axei neutre tensiunile normale σx sunt nule;
282.7
− 2 ⋅ 70.24 ⋅ 800 ⋅ 282.7 ⋅ 8 ⋅
τ xyS = 2 = −53 N / mm 2 ;
8 ⋅ 8471.3 ⋅ 10 4
⇑
282.7
S zS = 282.7 ⋅ .
2
Problema 4.7
Pentru grinda simplu rezemată, cu secţiunea din figura 4.7, se cer:
1. verificarea grinzii;
2. calculul tensiunilor normală σmax, respectiv tangenţială τ yx max în
secţiunea Cdr.
Se dă: σa = 150N/mm2.
97
fig.4.7
∑ M C = 0 ; 48 − VB ⋅ 2 − 26 ⋅ 1.4 = 0 , VB = 5.8 kN ;
∑M B = 0 ; 48 + VC ⋅ 2 − 26 ⋅ 3.4 = 0 , VC = 20.2 kN .
1. Tronsonul de grindă cel mai solicitat este A-B iar momentul încovoietor
are valoatea maximă M max = 48kNm; relaţia de verificare este:
M z max Iz
σ max = ≤ σ a ; Wz = ;
Wz ymax
∑y ⋅ A i i
2 ⋅ 280 ⋅ 8 ⋅ 148
y2 G = i
= = 90.09 mm;
∑A i
i 180 ⋅ 16 + 2 ⋅ 280 ⋅ 8
180 ⋅ 163 ⎛ 8 ⋅ 2803 ⎞

Iz = + 180 ⋅ 16 ⋅ 90.092 + 2 ⎜⎜ + 8 ⋅ 280 ⋅ 57.912 ⎟⎟ = 6773⋅104 mm4 ;
12 ⎝ 12 ⎠
6773⋅104
Wz = = 3.422 ⋅105 mm3 ;
280 − 82.09
48 ⋅106
σ max = = 140.3 N / mm2 < σ a .
3.422 ⋅10 5
98
2. Tensiunea normală σx în secţiunea C dreapta se calculează folosind
formula lui Navier, ştiind că valoarea maximă a acesteia apare la nivelul
celei mai depărtate fibre a secţiunii în raport cu axa neutră a secţiunii:
− 36.4 ⋅ 106
σ max =
C dr
= 106.4 N / mm 2 ;
3.422 ⋅ 10 5
tensiunea tangenţială τxy în secţiunea C dreapta se calculează folosind

formula lui Juravski, cunoscîndu-se faptul că valoarea maximă se va obţine
la nivelul punctelor situate pe axa neutră a secţiunii:
26 ⋅10 3 ⋅ 313.3 ⋅10 3
τ xy max =
C dr
= 7.51 N / mm 2 .
16 ⋅ 6773 ⋅10 4
⇑
1
S z = 2 (280 − 82.09) ⋅ 8 ⋅ = 313.3 ⋅10 3 mm 3 ,
2
Problema 4.8
Pentru grinda simplu rezemată cu consolă, avînd secţiunea alcătuită
din două profile I18 solidarizate cu nituri cu diametrul de 20mm (fig.4.8), se
cer:
1. determinarea sarcinii capabile;
2. calculul distanţei între nituri.
Se dau: σa = 150N/mm2, a = 0,8m.
fig.4.8
99
∑ M B = 0 ; qa ⋅ 6a + q ⋅ 2a ⋅ 5a + 3qa ⋅ 2a − 5qa 2 − VA ⋅ 4a = 0 ;
VA = 4.25qa ;
∑M A = 0 ; qa ⋅ 2a + q ⋅ 2a ⋅ a − 5qa 2 − 3qa ⋅ 2a + VB ⋅ 4a = 0 ;
VB = 1.75qa .
1. Din diagrama de momente încovoietoare rezultă că secţiunea cea mai
solicitată este A, în care momentul are cea mai mare valoare, în modul,
M z max = 4qa 2 ; aici se aplică condiţia de rezistenţă la încovoiere, de unde
rezultă qcap:
M z max = W z ⋅ σ a = 4qa 2 ;
Wz ⋅σ a
q cap = ;
4a 2
(
2 1450 + 27.9 ⋅ 9 2
)− 2 (2 ⋅1.04) ⋅ 2
3
I 12
W z= z = = 412.21 cm 3 ;
y max 18
412.21 ⋅10 3 ⋅150
q cap = = 24 N / mm 2 .
4 ⋅ 800 2
2. Distanţa între nituri se calculează cu relaţia:

2 ⋅ Rnit ⋅ I z
e≤ ;
Sz ⋅T
2 = 2 nituri ;
( )
I z = I z brut = 2 1450 + 27 .9 ⋅ 9 2 = 7419 .8 cm 4 ;
S z = 27 .9 ⋅ 9 ⋅ 10 3 = 251 .1 ⋅ 10 3 mm 3 ;
T = 3qa ;
(
Rnit = min Rnitf ; Rnit
str
; )
π d2 π 20 2
R f
nit = ⋅ τ af = ⋅ 0.8 ⋅ 150 = 37699 N ;
4 4
str
Rnit = d t ⋅σ astr = 20 ⋅ 10 .4 ⋅ 2 ⋅ 150 = 62400 N ;
Rnit = 37699 N ;
e ≤ 403 .6 mm ; dar cu restrictia constructi va : e ≤ 8d = 8 ⋅ 20 = 160 mm ;
se alege: e = 160mm.
100
Problema 4.9
Grinda din figura 4.9 are secţiunea alcătuită di două profile I40 prinse
cu nituri de diametrul de 23mm. Se cere:
1. determinarea sarcinii uniform distribuite maxime pe care o poate suporta
grinda simplu rezemată, R = 220N/mm2;
2. verificarea niturilor de solidarizare, τaf = 170N/mm2, σastr = 420N/mm2.
fig.4.9
1. Determinarea sarcinii distribuite maxime:
pl2
M cap = = R ⋅ Wz ;
8
( )
2 29210 + 0.5 ⋅ 118 ⋅ 40 − 2
2 (2 ⋅ 2.16 ) ⋅ 2.3
3
Iz 12
Wz = = = 3820.5 cm3 ;
ymax 40
8 ⋅ 220
p= ⋅ 3820.5 ⋅ 103 = 83.013 N / mm .
(
9 ⋅ 10 )
3
2. Condiţia de verificare a niturilor este:

1
Lnit ≤ Rnit ;
2
în care 1/2Lnit – forţa de lunecare preluată de unul din cele două nituri din
secţiune;
1 1 T ⋅S
Lnit = τ max ⋅ b ⋅ e ; cu τ max = max max ;
2 2 b ⋅ Iz
cu e – distanţa dintre două nituri succesive: e = 8d = 8⋅23 =184mm.
101
S max = 0.5 ⋅ 118 ⋅ 102 ⋅ 40 = 2.36 ⋅ 105 mm3 ;
1
Lnit = 53073.7 N ;
2
Rnit = min (R f ; Rstr );
π 232
Rf = 170 = 70630 N ;
4
Rstr = d ⋅ t ⋅ σ astr = 23 ⋅ 21.6 ⋅ 420 = 208660 N ;
Rnit = 70630 N ;
rezultă că:
1
L nit < R nit ;
2
53073.7 N < 70630 N,
îmbinarea rezistă.
Problema 4.10
Pentru consola avînd secţiunea alcătuită din două profile I20, prinse
cu cu nituri de diametru 17mm (fig.4.10), se cer:
1. determinarea forţei maxime suportate de sistem;
2. calculul numărului necesar de nituri ce împiedică lunecarea, pe zona
A-B; se cunoaşte σa = 150N/mm2.
fig.4.10
102
1. Forţa maximă suportată de sistem se determină din condiţia de rezistenţă
la solicitarea de încovoiere simplă:
M z max
σ max = ≤ σa ;
Wz
M cap = σ a ⋅ Wz ef = M z max ; conform diagrama M z max = 9 Fm ;
I z net
Wz = ;
ymax
(
I z net = 2 2140 + 10 2
⋅ 33.5) − 2 ⋅ 1.7 ⋅
(1.13 ⋅ 2)
2
= 10976 cm 4 ; ymax = 20 cm ;
12
10976
Wz = = 548.84 cm3 ;
20
M cap = 150 ⋅ 548840 = 82.3 ⋅ 106 N m = 9 Fm ;
Fcap = 9.1kN .
2. Forţa de lunecare pe zona A-B se exprimă:
S
LA − B = z ΩTA − B ;
Iz
S z = 33.5 ⋅ 10 = 335 cm3 ;
ΩTA − B − aria diagramei fortei taietoare pe A − B ;
ΩTA − B = 7 ⋅ 9.1 ⋅ 1 = 63.7 kNm ;
din condiţia de împiedicare a lunecării se obţine numărul de nituri
corespunzător intervalului A-B:
LA − B ≤ n A − B Rnit ; Rnit = min (R f ; Rstr );
π d2 π 17 2
Rf = ⋅ τ af = 0.8 ⋅ 150 = 27237 N ;
4 4
Rstr = d ⋅ t ⋅ σ astr = 17 ⋅ 11.3 ⋅ 2 ⋅ 150 = 57630 N ;
Rnit = 27237 N ;
numărul necesar de nituri pe intervalul A-B:
LA − B 194.41
nA− B = = = 7.13 nituri ; ⇒ n = 8 nituri.
Rnit 27.237
103
Problema 4.11
Se dă grinda cu secţiunea din figura 4.11. Se cer:
1. determinarea forţei capabile, Pcap; a = 2m, σa = 160N/mm2;
2. determinarea tensiunilor σx, τxy în punctul de coordonate x =2,7m,
y = - 370mm;
3. verificarea cordoanelor de sudură continue dintre tălpi şi inimă;
τas = 135N/mm2.
fig.4.11
P a
3P ⋅ 3a + 2 P ⋅ 2a + 0.5 Pa − a⋅
a 2 = 2.89 P ;
∑M E = 0 ; VA =
4.5a
P
3P ⋅ 1.5a + 2 P ⋅ 2.5a + 0.5 P ⋅ 3.5a + a ⋅ 5a
a
∑M A = 0 ; VE =
4.5a
= 3.61P.
1. Pcap rezultă din egalarea valorii momentului maxim, obţinut în diagrama
de moment încovoietor, cu momentul capabil din condiţia de rezistenţă
la încovoiere:
M cap = Wzef ⋅ σ a = 4.33 Pa = M z max ;
104
0.9 ⋅ 753 21
I
+ (
77.43 − 753 +
18
) (
79.83 − 77.43 )
Wz = z = 12 12 12 = 4299.12 cm3 ;
ymax 39.9
P cap = 79.37 kN .
2. Tensiunea σx în punctul de coordonate x = 2,7m şi y = -370mm se
calculează cu ajutorul formulei lui Navier:
M z ( x = 2 .7 m ) 2.889 ⋅ 79.73 ⋅ 103 ⋅ 2.7 ⋅ 103
σx = ⋅y=− ⋅ 370 ;
Iz 17153496 ⋅ 102
σ x = −133.54 N / mm 2 ;
tensiunea τxy în punctul de coordonate x = 2,7m şi y = -370mm se calculează
cu ajutorul formulei lui Juravski:
T y ( x = 2.7 m ) ⋅ S z
τ xy = ;
b⋅Iz
T y = 2.889 ⋅ 79.37 = 229.3 kN ;
S z = 18 ⋅1.2 (37.5 + 1.2 + 0.6 ) + 21 ⋅1.2 (37.5 + 0.6 ) + 0.5 ⋅ 0.9 (37 + 0.25) ;
S z = 1825.76 cm 3 ;
b = 9 mm ;
229.3 ⋅10 3 ⋅1825.76 ⋅10 3
τ xy = = 27.12 N / mm 2 ;
9 ⋅171534.96 ⋅10 4
3. Condiţia de verificare a cordoanelor de sudură continue este:

L T ⋅ Sz
τs = = ≤ τ as ;
2a 2 I z ⋅ a
T = Ty max = 229.3 kN ;
Sz – momentul static al tălpii în raport cu axa neutră;
S z = 18 ⋅ 1.2 (37.5 + 1.2 + 0.6 ) + 21 ⋅ 1.2 (37.5 + 0.6) = 1809 cm3 ;
a = 0.7 t = 0.7 ⋅ 0.9 = 0.63 cm ;
t – grosimea piesei cele mai subţiri care se sudează;
229.3 ⋅10 3 ⋅1809 ⋅10 3
τs = = 18.6 N / mm 2 < τ as = 135 N / mm 2 ,
2 ⋅171534.96 ⋅10 ⋅ 0.63 ⋅10
4
cordoanele rezistă.
105
Problema 4.12
Pentru grinda cu secţiunea din figura 4.12, se cer:
1. dimensionarea secţiunii grinzii;
2. efectuarea calculului cordoanelor de sudură;
3. determinarea tensiunilor σx şi τxy în secţiunea cea mai solicitată, la
nivelul îmbinării inimii cu talpa.
fig.4.12
1. Relaţia de dimensionare la încovoiere este:
M I
Wznec = z max = Wzdim = z ;
σa ymax
Mz max rezultă din diagrama de moment încovoietor:
M z max = 14 qa 2 ;
t (36t ) ⎡18t (2t )3 2⎤
3
Iz = + 2⎢ + 18t ⋅ 2t (19t ) ⎥ = 29904 t 4 ;
12 ⎣ 12 ⎦
ymax = 20t ;
14 ⋅ 20 ⋅ 106 29904 t 4
= ;
150 20t
t = 10.76 mm ≅ 11mm .
106
2. Calculul cordoanelor de sudură se reduce la determinarea grosimii
cordoanelor continue, a:
T S
a = max z ;
2 I z τ as
în care Sz este momentul static al tălpii care ar tinde să lunece în absenţa
cordoanelor de sudură;
S z = 18t ⋅ 2t ⋅ 19t = 18 ⋅ 2 ⋅ 19 ⋅ 113 = 91.03 ⋅ 104 mm3 ;
τ as = 0.65σ a = 97.5 N / mm 2 ;
11 ⋅ 20 ⋅ 103 ⋅ 91.03 ⋅ 10 4
a= = 2.34 mm < 4 mm = amin ;
2 ⋅ 4.378 ⋅ 108 ⋅ 97.5
în care amin reprezintă grosimea minimă admisă a cordoanelor de sudură; în
concluzie nu pot fi folosite cordoane continue. Se vor executa cordoane
întrerupte de grosime a = 4mm şi lungime l = 40mm; se va determina
distanţa e între două cordoane succesive în aceste condiţii:
e τ as ⋅ I z ⋅ 2a
= ;
l Tmax ⋅ S z
e = 68 mm.
3. Tensiunea σx în secţiunea cea mai solicitată, la nivelul punctului dorit,
se determină cu ajutorul formulei lui Navier:
M
σ x = z ⋅ y;
Iz
M z = 14qa 2 ;
y = 18t ;
14 ⋅ 20 ⋅ 106
σx = ⋅ 18 ⋅ 11 = 126.63 N / mm 2 ;
4.387 ⋅ 10 8
tensiunea τxy în secţiunea cea mai solicitată, la îmbinarea inimii cu talpa, se

determină cu ajutorul formulei lui Juravski:
T ⋅S
τ xy = y z ;
b ⋅ Iz
Tz în secţiunea cea mai solicitată se alege dintre cele două valori, ca cea mai
mare valoare în modul; în secţiunea C, cea mai solicitată:
107
Ty = max[ 2qa ; 4qa ];
4 ⋅ 20 ⋅ 103 ⋅ 18 ⋅ 19 ⋅ 2 ⋅ 113
τ xy = = 15.123N / mm2 .
11⋅ 4.378 ⋅ 10 8
Problema 4.13
Grinda din figura 4.13 este realizată prin suprapunerea a două profile
I40 solidarizate cu nituri avînd diametrul de 23mm. Se cer:
1. determinarea sarcinii uniform distribuite maxime pe care o poate suporta
grinda simplu rezemată, σa = 220N/mm2;
2.verificarea niturilor ce alcătuiesc solidarizarea, τaf = 170N/mm2;
σa str = 420N/mm2.
fig.4.13
1. Secţiunea cea mai solicitată este la mijlocul deschiderii grinzii A-B,
momentul încovoietor maxim fiind:
p ⋅l2
M max = ;
8
din condiţia de rezistenţă rezultă:
M cap = σ a ⋅ Wz ;
din egalarea expresiilor de mai sus, se obţine:
σ a ⋅ Wz ⋅ 8 8 ⋅ 220 ⋅ 3820.5 ⋅ 103
p= = = 83.013 N / mm ;
l2 (
9 ⋅ 10 3 2
)
în care:
(
2 29210 + 118 ⋅ 20 2
)− 2 (2 ⋅ 2.16 ) ⋅ 2.3
3
I 12
Wz = z = = 3820.5 cm3 .
ymax 40
108
2. Condiţia de verificare a niturilor este:
1
L ≤ Rnit ;
2
în care:
1 1 Tmax ⋅ S z
L= ⋅ e;
2 2 Iz
reprezintă forţa de lunecare ce revine unui singur nit;
Rnit = min (R f ; Rstr );
π ⋅ 232
Rf = ⋅ 170 = 70630 N ;
4
Rstr = 23 ⋅ 21.6 ⋅ 420 = 208660 N ;
83.013 ⋅ 9 ⋅ 103
⋅ 0.5 ⋅ 118 ⋅ 10 2 ⋅ 400
1 1 2
L= ⋅ 8 ⋅ 23 = 53073.7 N ;
2 2 152820 ⋅ 10 4
cu e = 8 ⋅ d = 8 ⋅ 23 = 184 mm ;
1
Rezultă că: L < Rnit , aşadar solidarizarea este dimensionată corespunzător.
2
109
CAPITOLUL 5
DEFORMAREA GRINZILOR DREPTE SOLICITATE LA

ÎNCOVOIERE
5.1 Ecuaţia diferenţială a fibrei medii deformate
Grinzile drepte solicitate la încovoiere se deformează sub acţiunea

încărcărilor, axa longitudinală a acestora fiind denumită după deformare,
fibra medie deformată a grinzii. Studiul deformaţiilor urmăreşte stabilirea
formei deformate a grinzii sau determinarea deplasărilor liniare şi a rotirilor
produse la nivelul diverselor secţiuni ale grinzii.
Starea deformată se caracterizează prin (fig.5.1.1):
fig.5.1.1
- proiecţia pe verticală a deplasării secţiunii în discuţie (situată la cota x),
numită generic săgeată, notată cu v;
- unghiul format între tangenta la fibra medie deformată în secţiunea în
cauză şi axa longitudinală a grinzii, cantitate denumită rotire a secţiunii,
notată cu ϕ.
Studiul deformaţiilor constă în a cunoaşte funcţiile v = f1(x), ϕ = f2(x)
în orice secţiune a barei; deformaţiile se consideră pozitive dacă au sensurile
reprezentate în figura 5.1.1 .
În ipoteza deformaţiilor mici (deplasări şi rotiri):
dv
tg ϕ = ≅ϕ;
dx
110
Relaţia dintre rotire şi momentul încovoietor este:
1 dϕ Mz
= =− ;
ρ dx E⋅Iz
rezultă:
d 2v M
=− (5.1.1) ;
dx 2
E⋅I
denumită ecuaţia diferenţială de ordin II a fibrei medii deformate.
Ştiind că, în baza relaţiilor diferenţiale între eforturi şi încărcări:
d 2 M dT
= = − q;
dx 2 dx
rezultă:
d 4v q
= (5.1.2) ;
dx 4 E ⋅ I
ce reprezintă ecuaţia diferenţială de ordin IV a fibrei medii deformate.
5.2 Metoda integrării directe a ecuaţiei diferenţiale
Se consideră cazul barei de secţiune constantă şi se presupune

cunoscută legea de variaţie a momentului încovoietor M = M(x); prin
integrări succesive ale ecuaţiei (5.1.1) se obţine rotirea ϕ(x) şi săgeata v(x):
1
ϕ (x ) = − M (x )dx + C1 ;
E Iz ∫
1
v( x ) = −
E Iz ∫ ∫
( )
M ( x )dx dx + C1 x + C 2 ;
Pentru determinarea constantelor de integrare C1 şi C2 se pun condiţii

la limită, care reprezintă valori ale săgeţii v sau ale rotirii ϕ în punctele de
rezemare sau în alte secţiuni caracteristice ale grinzii.
111
5.2.1 Rezemări ideale.Condiţii la limită
Tipul de reazem Condiţii în deplasări Condiţii în eforturi
reazem simplu v = 0; ϕ ≠ 0 M = 0; T ≠ 0
încastrare v = 0; ϕ = 0 M ≠ 0; T ≠ 0
capăt liber v ≠ 0; ϕ ≠ 0 M = 0; T = 0
vst = vdr = 0; Mst = Mdr ≠ 0;

reazem simplu
intermediar ϕst = ϕdr ≠ 0 Tst ≠ Tdr ≠ 0
vst = vdr ≠ 0; Mst = Mdr = 0;

articulaţie
intermediară ϕst ≠ ϕdr ≠ 0 Tst = Tdr ≠ 0
tabelul 5.2.1
5.3 Metoda grinzii conjugate
Etape de calcul pentru determinarea fibrei medii deformate:

- se trasează diagrama de momente încovoietoare pe grinda reală;
- se determină grinda conjugată din echivalenţa între tipurile de
legături(tabelul 5.3.1) şi se încarcă grinda conjugată cu o sarcină distribuită
avînd legea de distribuţie corespunzătoare diagramei de moment răsturnate;
- se determină pe grinda conjugată diagramele de eforturi T f şi M f ;
- se determină rotirile şi săgeţile grinzii reale, cu relaţiile: v = M f/EI,
ϕ = T f/EI.
112
Grinda conjugată este o grindă convenţională, care îndeplineşte în
eforturi condiţiile pe care grinda reală le îndeplineşte în deplasări.
5.3.1 Corespondenţa între reazemele grinzii reale şi conjugate
grinda reală grinda conjugată

tip de reazem condiţii în deplasări condiţii în eforturi tip de reazem
ϕ≠ 0; v = 0 T f ≠ 0; M f =0
reazem simplu reazem simplu
ϕ = 0; v = 0 T f =0; M f =0
încastrare capăt liber
ϕ≠ 0; v ≠ 0 T f ≠ 0; M f ≠0
capăt liber încastrare
ϕst = ϕdr ≠ 0; T fst = T fdr ≠ 0;
reazem vst = vdr =0 M fst = M fdr = 0 articulaţie

intermediar intermediară
ϕst ≠ ϕdr ≠ 0; T fst ≠ Tfdr ≠0;

articulaţie vst = vdr ≠0 M fst = M fdr ≠ 0 reazem
intermediară intermediar
tabelul 5.3.1
113
5.4 Metoda parametrilor în origine
Soluţia generală a ecuaţiei (5.1.2), în baza parametrilor în origine v0,

ϕ0, M0 şi T0, pentru o grindă cu diferite încărcări (fig.5.4.1), are forma:
M 0 ⋅ x 2 T0 ⋅ x 3 Fj
v = v0 + ϕ 0 ⋅ x − −
M
− ∑ i (x − a i ) + ∑
2
(x − b j )3 +
2EI 6 EI i 2 EI j 6 EI
qk q
+∑ ( x − c k )4 − ∑ k ( x − d k )4 ; (5.4.1)
k 24 EI k 24 EI
fig.5.4.1
expresia generală a rotirilor este:

M 0 ⋅ x T0 ⋅ x 2 Fj
ϕ = ϕ0 − −
M
− ∑ i (x − a i ) + ∑ (x − b j )2 +
EI 2 EI i EI j 2 EI
3
q q
+ ∑ k (x − c k ) − ∑ k (x − d k ) ; (5.4.2)
3
k 6 EI k 6 EI
Pentru o secţiune oarecare, din expresiile (5.4.1) şi (5.4.2) se reţin
numai termenii ai căror paranteze sunt pozitive.
114
Problema 5.1
Să se determine săgeata în capătul liber (secţiunea C), al grinzii
simplu rezemate din figura 5.1.a. Se va folosi metoda integrării directe şi
apoi a grinzii conjugate.
fig.5.1.a
1. în cazul metodei integrării directe se porneşte de la ecuaţia fibrei medii

deformate:
d 2v M (x )
2
=− ;
dx EI
pl ⋅ x p ⋅ x 2
M (x ) = − ;
2 2
prin integrări succesive se vor obţine expresiile rotirii, respectiv săgeţii:
dv 1 ⎛ pl ⋅ x 2 p ⋅ x 3 ⎞
ϕ= = ⎜⎜ − + C1 ⎟⎟ ;
dx EI ⎝ 4 6 ⎠
1 ⎛ pl ⋅ x 3 p ⋅ x 4 ⎞
v=− ⎜ − ⎟ + C1 ⋅ x + C 2 ;
EI ⎜⎝ 12 24 ⎟⎠
pentru determinarea constantelor de integrare se pun condiţiile la limită în
reazemele A şi B:
x = 0 , v A = 0 ⇒ C2 = 0 ;
1 ⎛ pl 4 pl 4 ⎞ pl 3
x = l , vB = 0 ⇒ C1 ⋅ l = ⎜ − ⎟ ; C1 = .
EI ⎜⎝ 12 24 ⎟⎠ 24
Pe intervalul B-C momentul încovoietor este nul, de unde rezultă că
dv
= ϕ = ct , adică fibra medie deformată este o linie dreaptă cu înclinarea
dx
dată de rotirea secţiunii din B; astfel:
vC = ϕ B ⋅ a ;
1 ⎛ pl ⋅ x 2 p ⋅ x 3 ⎞ 1 pl 3
ϕ =− ⎜⎜ − ⎟⎟ + ⋅ ;
EI ⎝ 4 6 ⎠ EI 24
115
1 ⎛ pl 3 pl 3 pl 3 ⎞ pl 3
ϕB = ⎜⎜ − + + ⎟⎟ = − ;
x =l EI ⎝ 4 6 24 ⎠ 24 EI
pl ⋅ a
3
vC = − .
24 EI
2. în cazul metodei grinzii conjugate se trasează diagrama de moment, se

reprezintă apoi grinda conjugată avînd rezemările conform tabelului 5.3.1,
încărcată cu diagrama de moment răsturnată (fig.5.1.b):
M Cf VBf ⋅ a
vC = = ;
EI EI
1 2 pl 2 pl 3
VB = VA = ⋅
f f
⋅l = ;
2 3 8 24
pl 3 ⋅ a
vC = − .
24 EI
fig.5.1.b
Problema 5.2
Folosind metoda integrării directe şi apoi metoda grinzii conjugate, să
se determine săgeata în capătul liber al grinzii simplu rezemate (secţiunea
A).
Se dau: E = 2,1x105 N/mm2, Iz = 171cm4; (fig.5.2.a).
116
fig.5.2.a
1. ecuaţia fibrei medii deformate este:
d 2v M (x )
2
=− ;
dx EI
pe intervalul C-D momentul încovoietor este:
M C − D ( x ) = 3 ⋅ 103 ⋅ x ;
prin integrare succesivă se obţin expresiile rotirii respectiv săgeţii:
3 ⋅10 3 ⋅ x 2
ϕ C −D = − + C1 ;
2 EI
3 ⋅10 3 ⋅ x 3
vC − D = − + C1 ⋅ x + C 2 ;
6 EI
pe intervalul B-C momentul încovoietor este:
M B − C ( x ) = 3 ⋅ 103 ⋅ x − 6 ⋅ 103 ( x − 1000);
integrînd succesiv, se obţin expresiile rotirii şi săgeţii:
3 ⋅10 3 ⋅ x 2 6 ⋅10 3 ⋅ x 2 6 ⋅10 6 ⋅ x
ϕ B −C = − + − + C3 ;
2 EI 2 EI EI
3 ⋅10 3 ⋅ x 3 6 ⋅10 3 ⋅ x 3 6 ⋅10 6 ⋅ x 2
v B −C = − + − + C3 ⋅ x + C 4 .
6 EI 6 EI 2 EI
Pentru determinarea constantelor de integrare se pun condiţiile la limită: pe
reazemele D şi B săgeata este nulă, iar în secţiunea C, tg ϕ ≅ ϕ = 0, astfel, pe
intervalul C-D:
x = 0 , vD = 0 ⇒ C2 = 0 ;
3 ⋅10 9
x = 1000 , ϕ = 0 ⇒ C1 = ;
2 EI
117
respectiv, pe B-C:
3 ⋅103 ⋅106 6 ⋅103 ⋅106 6 ⋅109 4.5 ⋅109
x = 1000, ϕ = 0 ⇒ 0 = − + − + C3 ; C3 = ;
2 EI 2 EI EI EI
1⋅1012
x = 2000, vB = 0 ⇒ C4 = − .
EI
Pe intervalul A-B momentul încovoietor este nul, de unde rezultă că ϕ = ct,
adică fibra medie deformată este o linie dreaptă cu panta de aceeaşi valoare
ca rotirea secţiunii B.
v A = ϕ B ⋅1000 ;
3 ⋅10 3 ⋅ 4 ⋅10 6 6 ⋅10 9 ⋅ 4 6 ⋅10 9 ⋅ 2 4.5 ⋅10 9
ϕ B (x = 2000) = − + − + ;
2 EI 2 EI EI EI
1012 ⎛ 12 24 ⎞ 1.5 ⋅1012
v A = ϕ B ⋅1000 = ⎜− + − 12 + 4.5 ⎟ = − ;
EI ⎝ 4 2 ⎠ EI
− 1.5 ⋅1012
vA = = −4.177 mm .
2.1⋅10 5 ⋅171 ⋅10 4
2. în metoda grinzii conjugate se trasează diagrama de moment, se
reprezintă apoi grinda conjugată încărcată cu diagrama de moment
răsturnată avînd rezemările conform tabelului 5.3.1(fig.5.2.b):
M Af
vA = ; M Af = VBf ⋅ 1000 ;
EI
3 ⋅ 10 6 ⋅ 2000 1
V =V =
D
f
B
f
⋅ =
2 2
= 1.5 ⋅ 10 9 kNm 2 ;
1.5 ⋅ 10 9 ⋅ 10 3
vA = − = −4.177 mm .
2.1 ⋅ 10 5 ⋅ 171 ⋅ 10 4
fig.5.2.b
118
Problema 5.3
Pentru consola din figura 5.3, să se calculeze săgeţile şi rotirile
folosind metoda grinzii conjugate. Se dau: E = 2,1 x 105 N/mm2; F = 9,1kN;
Iz =10976cm4.
fig.5.3
Se trasează diagrama de moment şi apoi se reprezintă grinda conjugată cu

rezemările corespunzătoare tabelului 5.3.1 şi se încarcă cu diagrama de
moment răsturnată.
Se calculează pe grinda conjugată valorile momentelor fictive şi ale forţelor
tăietoare fictive corespunzătoare secţiunilor caracteristice B şi C:
1
M Bf = 2 Fm ⋅ 1m ⋅ 0.5 m + 7 Fm ⋅ 1m ⋅ m = 3.33 Fm3 ;
2
1
TBf = 2 Fm ⋅ 1m + 7 Fm ⋅ 1m ⋅ = 5.5 Fm 2 ;
2
1 2
M Cf = M Bf + TBf ⋅ 2 m + 2 Fm ⋅ 2 m ⋅ ⋅ ⋅ 2m = 17 Fm3 ;
2 3
2
TCf = 5.5Fm 2 + 2m ⋅ ⋅ Fm = 7.5 Fm 2 ;
2
119
rezultă valorile săgeţilor şi rotirilor pe grinda reală:
M Bf 3.33 ⋅ 9.1⋅10 3 ⋅10 9

vB = = = 1.3 mm ;
EI 2.1⋅10 5 ⋅10976 ⋅10 4
TBf 5.5 ⋅ 9.1⋅10 3 ⋅10 6
ϕB = = = 2.17 ⋅10 −3 rad = 0 0 7 / 27 // ;
EI 2.1⋅10 ⋅10976 ⋅10
5 4
M Cf 17 ⋅ 9.1⋅10 3 ⋅10 9
vC = = = 6.74 mm ;
EI 2.1 ⋅10 5 ⋅10976 ⋅10 4
TCf 7.5 ⋅10 3 ⋅10 6 ⋅ 9.1
ϕC = = = 2.96 ⋅10 −3 rad = 0 0 9 /14 // .
EI 2.1 ⋅10 ⋅10976 ⋅10
5 4
Problema 5.4
Folosind metoda grinzii conjugate, să se determine săgeţile şi rotirile
în secţiunile A şi D, pentru grinda din figura 5.4.
fig.5.4
120
Se trasează diagrama de moment pe grinda reală, se construieşte grinda
conjugată (cu schema de rezemare conform tabelului 5.3.1) şi se încarcă cu
diagrama de moment răsturnată; se rezolvă grinda cu console şi articulaţii
obţinută.
Se calculează momentele şi forţele tăietoare fictive în punctele A şi D:
1 16
TAf = 4qa 3 + 2qa 2 ⋅ 2a = qa 3 ;
3 3
TDf = 4qa 3 + 2qa 2 ⋅ a = 6qa 3 ;
1 3
M Af = 4qa 3 ⋅ 2a + ⋅ 2qa 2 ⋅ 2a ⋅ ⋅ 2a = 10qa 4 ;
3 4
a
M Df = 4qa 3 ⋅ a + 2qa 2 ⋅ a ⋅ = 5qa 4 .
2
Se calculează săgeţile şi rotirile în A şi D:
M Af 10qa 4 M Df 5qa 4
vA = = ; vD = = ;
EI EI EI EI
T Af 16 qa 3 T Df 6qa 3
ϕA = = ; ϕD = = .
EI 3 EI EI EI
Problema 5.5
Pentru grinda simplu rezemată, încărcată ca în figura 5.5, se cere să se
determine valoarea forţei Q astfel încât săgeata în capătul liber să fie nulă; se
consideră I2 < I1.
Pentru calculul săgeţii în secţiunea dorită (A), se foloseşte metoda

suprapunerii efectelor, considerînd separat efectul forţei Q şi al sarcinii
distribuite de intensitate p.
Aplicînd metoda grinzii conjugate se trasează diagrama Mp din efectul
sarcinii distribuite, se construieşte grinda conjugată cu rezemările conform
tabelului 5.3.1 şi se încarcă cu diagrama Mp răsturnată.
121
fig.5.5
122
se calculează VBf ′ şi apoi MAf ′:
1 2 pl 2 pl 3
V = ⋅ ⋅
B
f '
⋅l = ;
2 3 8 24
pl 3 ⋅ a
M A = VB ⋅ a =
f ' f '
;
24
M Af ' pl 3 a
vA =
'
=− .
EI1 24 EI
Se trasează diagrama MQ din efectul forţei concentrate Q, se construieşte

grinda conjugată şi se calculează VBf ″, apoi MAf ″:
2 1 Q a l Qal
VBf '' = l⋅ = ;
3 2 l 3
1 2
M Af '' = VBf '' ⋅ a + ⋅ Qa ⋅ a ⋅ a ;
2 3
1 3 2
Qa ⋅
VB ⋅ a 2
f ''
3 Qa 3 ⎛ l a⎞
vA =
''
+ = ⎜⎜ + ⎟⎟ ;
EI1 EI 2 3E ⎝ I1 I 2 ⎠
conform condiţiei impuse de problemă, vA′+ vA″ = 0, rezultă:
− pl 3 ⋅ a Qa 2 ⎛ l a⎞
+ ⎜⎜ + ⎟⎟ = 0 ;
24 EI1 3 E ⎝ I1 I 2 ⎠
pl 2 1
Q= .
8 a 1 + a I1
l I2
Problema 5.6
Să se traseze fibra medie deformată cu toate valorile caracteristice
pentru săgeţi şi rotiri pentru grinda din figura 5.6.
123
fig.5.6
Se trasează diagrama de moment încovoietor pentru grinda cu articulaţie

intermediară ABC; se construieşte grinda conjugată, avînd rezemările
conform tabelului 5.3.1 şi încărcarea cu legea de variaţie a diagramei de
moment încovoietor răsturnată. Se calculează reacţiunile VB f şi VC f:
124
∑M C
f
= 0;
2⎛4 ⎞ 2
4 ⋅ ⎜ + 4 ⎟ qa 4 − ⋅ 2 ⋅ 4 ⋅ 2 qa 4
2⎝3 ⎠ 3
VBf = = 2.67 qa 3 ;
4a
∑ M Bf = 0 ;
2 2 2
4 ⋅ ⋅ ⋅ 2 qa 4 + ⋅ 4 ⋅ 2 ⋅ 2 qa 4
VCf = 2 3 3 = 4 qa 3 .
4a
Se trasează diagramele de eforturi T f şi M f:
TAf = 0 ;
1
TBf st = 4 ⋅ 2 ⋅ qa 3 = 4 qa 3 ;
2
TB = 4 qa − 2.67 qa 3 = 1.33 qa 3 ;
f dr 3
TCf = −VCf = −4qa 3 ;

M Af = 0 = M Cf ;
1 2 16
M Bf = ⋅ 4 ⋅ 2 ⋅ ⋅ 2 qa 4 = qa 4 = 5.33 qa 4 .
2 3 3
Se calculează săgeata în punctual B şi rotirile în Bst,Bdr şi C:
M Bf 5.33qa 4
vB = = ;
EI EI
TBf st 4qa 3
ϕB =
st
= ;
EI EI
TBf dr 1.33qa 3
ϕB =
dr
= ;
EI EI
TCf 4qa 3
ϕC = =− .
EI EI
125
Problema 5.7
Folosind metoda parametrilor în origine, să se determine săgeţile şi
rotirile în punctele C şi E pentru grinda din figura 5.7.
fig.5.7
10qa ⋅ a + 5qa ⋅ 4a + q ⋅ 2a ⋅ 9a
∑M A = 0 ; VD =
8a
= 6qa ;
10qa ⋅ 7 a + 5qa ⋅ 4a − q ⋅ 2a ⋅ a
∑ M D = 0 ; VA = 8a
= 11qa .
Plecându-se de la relaţia de calcul a săgeţilor, conform metodei
parametrilor în origine, se obţine:
M 0 ⋅ x 2 T0 ⋅ x 3 10qa
v = v0 + ϕ 0 ⋅ x − − + (x − a )3 + 5qa (x − 4a )3 −
2 EI 6 EI 6 EI 6 EI
6qa
− (x − 8a )3 + q (x − 8a )4 ;
6 EI 24 EI
respectiv, pentru relaţia rotirilor:
dv M 0 ⋅ x T0 ⋅ x 2 10qa
ϕ= = ϕ0 − − + (x − a )2 + 5qa (x − 4a )2 −
dx EI 2 EI 2 EI 2 EI
6qa
− (x − 8a )2 + q (x − 8a )3 .
2 EI 6 EI
Parametrii în originea A sunt:
v0 = 0 ⇒ pe reazem săgeata este nulă;
M0 = 0 ⇒ reazem situat în extremitate;
T0 = VA =11qa;
ϕ0 ≠ 0 ⇒ rotirea ϕ0 se determină ştiind că pe reazeme săgeata este nulă, deci
pentru x = 8a, v = 0:
126
11qa
( x = 8a ) ; v D = 0 = ϕ 0 ⋅ 8a − (8a )3 + 10qa (7a )3 + 5qa (4a )3 ;
6 EI 6 EI 6 EI
39.2 qa 3
ϕ0 = .
EI
Ecuaţiile săgeţilor şi rotirilor devin:
39.2 qa 3 11qa 3 10qa
v= x− x + (x − a )3 + 5qa (x − 4a )3 −
EI 6 EI 6 EI 6 EI
6qa
− ( x − 8a ) 3 + q ( x − 8 a ) 4 ;
6 EI 24 EI
3
39.2 qa 11qa 2 10qa
ϕ= − x + (x − a )2 + 5qa (x − 4a )2 −
EI 2 EI 2 EI 2 EI
6qa
− (x − 8a )2 + q (x − 8a )3 .
2 EI 6 EI
Săgeata şi rotirea în C se determină înlocuind în expresiile săgeţilor şi
rotirilor parametrul x = 4a; se scriu numai termenii ale căror paranteze sunt
pozitive, astfel:
x = 4a ;
39.2qa 3 ⋅ 4a 11qa ⋅ (4a ) 10qa ⋅ (3a )
3 3
qa 4
vC = − + = 84.46 ;
EI 6 EI 6 EI EI
39.2qa 3 11qa ⋅ (4a ) 10qa ⋅ (3a )
2 2
qa 3
ϕC = − + = −3.89 .
EI 2 EI 2 EI EI
Pentru punctul E, cu parametrul x = 10a, se obţin:
x = 10 a ;
39.2qa 3 ⋅10a 11qa ⋅ (10a ) 10qa ⋅ (9a ) 5qa ⋅ (6a )
3 3 3
vE = − + + −
EI 6 EI 6 EI 6 EI
6qa ⋅ (2a ) q ⋅ (2a )
3 4
qa 4
− + = −53.69 ;
6 EI 24 EI EI
39.2qa 3 11qa ⋅ (10a ) 10qa ⋅ (9a ) 5qa ⋅ (6a )
2 2 2
ϕE = − + + −
EI 6 EI 2 EI 2 EI
6qa ⋅ (2a ) q ⋅ (2a )
2 3
340.2
− + = .
2 EI 6 EI EI
127
Problema 5.8
Să se calculeze săgeţile şi rotirile pentru grinda din figura 5.8,
folosind metoda parametrilor în origine.
fig.5.8
2qa ⋅ a
∑M B = 0 ; VA =
5a
= 0.4qa ;
2qa ⋅ 6a
∑ M A = 0 ; V B = 5a 2.4qa.
Pornind de la cazul general al expresiilor săgeţii şi rotirii, cu metoda
parametrilor în origine, se obţine:
M 0 x 2 T0 x 3 2.4qa
v = v0 + ϕ 0 ⋅ x − − − (x − 5a )3 + q (x − 5a )4 ;
2 EI 6 EI 6 EI 24 EI
2
M x T x 2.4qa
ϕ = ϕ0 − 0 − 0 − (x − 5a )2 + q (x − 5a )3 .
EI 2 EI 2 EI 6 EI
În origine parametrii sunt:
v0 = 0⇒ reazem;
ϕ0 ≠ 0;
M0 = 0⇒ reazem de capăt;
T0 = -0,4qa;
expresiile săgeţilor şi rotirilor devin:
0.4qa 3 2.4qa
v = ϕ0 x + x − (x − 5a )3 + q (x − 5a )4 ;
6 EI 6 EI 24 EI
0.4qa 2 2.4qa
ϕ = ϕ0 + x − (x − 5a )2 + q (x − 5a )3 .
2 EI 2 EI 6 EI
Rotirea ϕ0 se calculează punîndu-se condiţia ca săgeata să fie nulă pe
reazemul B, vB = 0, pentru x = 5a:
128
0.4qa 4 ⋅ ( 5a )
3
φ0 ⋅ 5a + = 0;
6 EI
5 qa 3
φ0 = − ⋅ .
3 EI
Expresiile săgeţilor şi rotirilor devin:
5 qa 3 0.4qa 3 2.4qa
v=− ⋅x+ ⋅x − ( x − 5a ) 3 + q ( x − 5 a ) 4 ;
3
5 qa 0.4qa 2 2.4qa
ϕ =− + ⋅x − ( x − 5a ) 2 + q ( x − 5a ) 3 .
3 EI 2 EI 2 EI 6 EI
Rotirea în B va fi, (x = 5a):

5 qa 3 0.4qa qa 3 10
ϕB = − ⋅ (5a ) =
2
+ ⋅ .
3 EI 2 EI EI 3
Rotirea şi săgeata în C, (x = 7a):

qa 3 5 0.4qa
ϕC = − ⋅ + (7a )2 − 2.4qa (2a )2 + q (2a )3 ;
EI 3 2 EI 2 EI 6 EI
3
14 qa
ϕC = ⋅ ;
3 EI
5 qa 3 0.4qa
vC = − ⋅ ⋅ 7a + (7a )3 − 2.4qa (2a )3 + q (2a )4 ;
4
qa
v C = 9.33 .
EI
Secţiunea în care săgeata este maximă se obţine prin egalarea expresiei

rotirii cu zero, pe intervalul A-B:
5 qa 3 0.4 qa 2
ϕ = 0; − + ⋅ x = 0; x = 2.886 a ,
3 EI 2 EI
qa 4 5 0.4qa
A− B
v max = − ⋅ 2.886 a + (2.886 a )3 ;
EI 3 6 EI
4
A− B qa
v max = −3.207 .
EI
129
Problema 5.9
Pentru grinda din figura 5.9, folosind metoda parametrilor în origine,
să se calculeze săgeata şi rotirea în punctul C.
fig.5.9
Expresiile săgeţii şi rotirii sunt:
l
2 3 F⋅ 2
M0 x T0 x 4 ⎛ l⎞
v = v0 + ϕ 0 x − − − ⎜x− ⎟ ;
2 EI 6 EI 2 EI ⎝ 3⎠
l
2 F⋅
M x T x 4 ⎛ x − l ⎞.
ϕ = ϕ0 − 0 − 0 − ⎜ ⎟
EI 2 EI EI ⎝ 3⎠
Ţinându-se seama de:
v0 = v A = 0 ;
ϕ0 = ϕ A ≠ 0;
M 0 = M A = 0;
F
T0 = T A = − ;
4
şi înlocuind în expresiile generale ale săgeţilor şi rotirilor, rezultă:
2
F Fl ⎛ l⎞
v = ϕ0 x + x −
3
⎜x− ⎟ ;
24 EI 8 EI ⎝ 3⎠
F 2 Fl ⎛ l⎞
ϕ = ϕ0 + x − ⎜ x − ⎟.
8 EI 4 EI ⎝ 3⎠
Constanta de integrare ϕ0 se determină exprimîndu-se săgeata în reazemul
B, cu valoarea nulă:
x = l ; vB = 0 ;
F 3 F l 4l 2 F l2
ϕ0 l + l − = 0; ϕ0 = .
24 EI 8 EI 9 72 EI
130
Expresiile săgeţii şi rotirii devin:
2
F l2 F Fl ⎛ l⎞
v= x+ x3 − ⎜x− ⎟ ;
72 EI 24 EI 8 EI ⎝ 3⎠
F l2 F 2 Fl ⎛ l⎞
ϕ= + x − ⎜ x − ⎟.
72 EI 8 EI 4 EI ⎝ 3⎠
În punctul C, x = l/3, rezultă vC şi ϕC :
F l3
vC = ;
162 EI
F l2
ϕC = .
36 EI
Problema 5.10
Pentru grinda din figura 5.10, se cere determinarea săgeţii în punctul
D folosindu-se metoda parametrilor în origine. Se dau: E = 2,1 x 105 N/mm2,
Iz = 6773 cm4.
fig.5.10
48 − 26 ⋅ 1.4
∑M C = 0 ; VB =
2
= 5.8 kN ;
− 48 + 26 ⋅ 3.4
∑ M B = 0 ; VC = 2
= 20.2 kN .
Expresiile săgeţilor şi rotirilor sunt:
M 0 x 2 T0 x 3 5.8( x − 1)3 20.2(x − 3)3 26(x − 4.4)3
v = v0 + ϕ 0 x − − − − + ;
2 EI 6 EI 6 EI 6 EI 6 EI
M 0 x T0 x 2 5.8( x − 1)2 20.2( x − 3)2 26( x − 4.4 )2
ϕ = ϕ0 − − − − + .
EI 2 EI 2 EI 2 EI 2 EI
131
În origine, parametrii sunt:
v0 = v A ≠ 0 ;
ϕ0 = ϕ A ≠ 0;
M 0 = M A = −48 kNm ;
T0 = T A = 0 .
Expresiile săgeţilor şi rotirilor devin:
48 x 2 5.8( x − 1)3 20.2( x − 3)3 26( x − 4.4)3

v = v0 + ϕ 0 x + − − + ;
2 EI 6 EI 6 EI 6 EI
48 x 5.8( x − 1)2 20.2( x − 3)2 26( x − 4.4)2
ϕ = ϕ0 + − − + .
EI 2 EI 2 EI 2 EI
Constantele de integrare v0 şi ϕ0 se determină punând condiţiile ca pe

reazemele B şi C săgeţile să fie nule:
x = 1m ⇒ vB = 0 ;
x = 3 m ⇒ vC = 0 ;
⎧ 48 2
⎪⎪v 0 + ϕ 0 ⋅1 + 2 EI ⋅1 = 0 ,
⎨
⎪v + ϕ ⋅ 3 + 48 ⋅ 3 − 5.8 ⋅ 2 .
2 3
⎪⎩ 0 0
2 EI 6 EI
92.13 68.13
ϕ0 = − ; v0 = .
EI EI
Săgeata în secţiunea D, pentru x = 4,4 m, este:
68.13 92.13 48 ⋅ 4.42 5.8 ⋅ 3.43 20.2 ⋅ 1.43 71.54

vD = − ⋅ 4.4 + − − = ;
EI EI 2 EI 6 EI 6 EI EI
71.54 ⋅ 1012
vD = = 5.03 mm .
2.1 ⋅ 105 ⋅ 6773 ⋅ 104
132
Problema 5.11
Să se calculeze rotirea în punctul C pentru grinda din figura 5.11,
folosindu-se metoda parametrilor în origine:
fig.5.11
Expresiile săgeţilor şi rotirilor sunt:
M 0 x 2 T0 x 3 F ( x − 3a )3 F ( x − 6a )3
v = v0 + ϕ 0 x − − + + ;
2 EI 6 EI 6 EI 6 EI
M 0 x T0 x 2 F ( x − 3a )2 F ( x − 6a )2
ϕ = ϕ0 − − + + .
EI 2 EI 2 EI 2 EI
Parametrii în originea A sunt v0 = 0; ϕ0 = 0, iar în secţiunea D, vD = 0;

φD = 0, pentru x = 9a; expresiile săgeţilor şi rotirilor pentru punctul D sunt:
⎧ M0 T0 F F
−
⎪⎪ 2 EI (9 a )2
− (9 a )3
+ (6 a )3
+ (3a )3 = 0 ,
6 EI 6 EI 6 EI
⎨
⎪− M 0 (9a ) − T0 (9a )2 + F (6a )2 + F (3a )2 = 0.
⎪⎩ EI 2 EI 2 EI 2 EI
Rezultă: M 0 = −2 Fa ; T0 = F .
Expresia rotirii devine:
2 Fa F 2 F
ϕ= x− x + (x − 3a )2 + F (x − 6a )2 ;
EI 2 EI 2 EI 6 EI
în punctul C, x = 3a, rotirea fiind:

2 Fa F 3 Fa 2
ϕC = ⋅ 3a − (3a ) =
2
.
EI 2 EI 2 EI
133
CAPITOLUL 6
VARIAŢIA TENSIUNILOR ÎN JURUL UNUI PUNCT
6.1 Starea de tensiune spaţială
Câmpul de tensiuni într-un punct P al unui corp elastic este conform

figurii 6.1.1; pe fiecare element de suprafaţă tensiunea are o componentă
normală şi două componente tangenţiale după două direcţii ortogonale între
ele.
fig.6.1.1
Ansamblul celor nouă componente ale tensiunii care acţionează

asupra triedrului dreptunghic Oxyz reprezintă tensorul tensiunilor:
⎡σ x τ xy τ xz ⎤
⎢ ⎥
Tσ = ⎢τ yx σ y τ yz ⎥ ;
⎢τ zx τ zy σ z ⎥
⎣ ⎦
tensiunile se consideră pozitive când au sensuri opuse sensului axelor.
134
6.2 Starea plană de tensiuni
Se consideră o bară de secţiune dreptunghiulară de lăţime egală cu

unitatea, forţele ce acţionează asupra acesteia considerându-se uniform
distribuite; în consecinţă, se consideră şi tensiunile ca fiind uniform
distribuite (fig.6.2.1).
fig.6.2.1
Se secţionează bara cu planele 1-1, 2-2 şi 3-3, planul 3-3 fiind înclinat cu
unghiul α în raport cu axa y ; se izolează prisma triunghiulară obţinută, prin
reducere la planul median obţinîndu-se triunghiul dreptunghic din figura
6.2.2:
fig.6.2.2
Din ecuaţia de momente faţă de M se obţine legea dualităţii tensiunilor
tangenţiale:
τ xy = τ yx ;
din ecuaţiile de proiecţii pe direcţiile σα şi τα se obţin expresiile:
135
σx +σy σx −σ y
σα = + cos 2α + τ xy sin 2α ;
2 2
σx −σ y
τα = − sin 2α + τ xy cos 2α .
2
Deoarece pentru:
d σα
τα = 0 ⇒ = 0;
d (2α )
rezultă:
2τ xy
tg 2α = ;
σx −σ y
ecuaţie ce are soluţiile α1 şi α1+π/2. Pentru a se stabili care este unghiul α1,
se pune condiţia:
tg α 1
> 0.
τ xy
Există două direcţii normale între ele, denumite direcţii principale de
tensiuni; tensiunile normale pe aceste direcţii se numesc tensiuni principale,
σ1 = σmax şi σ2 = σmin , acestea constituind valorile extreme ale tensiunilor
normale în jurul punctului P considerat:
2
σx +σy ⎛σx −σ y ⎞
σ1 = + ⎜⎜ ⎟⎟ + τ xy2 ;
2 ⎝ 2 ⎠
2
σx +σy ⎛σx −σ y ⎞
σ2 = − ⎜⎜ ⎟⎟ + τ xy2 .
2 ⎝ 2 ⎠
Pe suprafeţele pe care acţionează tensiunile normale principale, tensiunile
tangenţiale sunt nule; tensiunile tangenţiale au valori maxime pe planele
bisectoare ale planelor principale.
Particularizînd expresiile tensiunilor σα şi τα, în cazul solicitării de
întindere sau compresiune monoaxială, tensiunile pe o suprafaţă înclinată
vor fi:
σ α = σ x cos 2 α ;
σ sin 2α
τα = x .
2
136
tensiunile principale şi unghiurile direcţiilor principale de tensiune sunt:
π
σ1 = σ x ; σ 2 = 0; α1 = 0 ; α 2 = .
2
tensiunea tangenţială maximă este:
σx
τ max = − .
2
În cazul stării de forfecare pură:
σ x = σ y = 0;
σ α = τ xy sin 2α ;
τ α = τ xy cos 2α
tensiunile principale şi unghiurile direcţiilor principale de tensiune, în acest

caz, sunt:
π 3π
σ 1 = τ xy ; σ 2 = −τ xy ; α1 = ; α 2 = .
4 4
tensiunea tangenţială maximă este:
τ max = τ xy pentru α = 0 .
În cazul stării de încovoiere simplă:

σ y = 0 ; σ x - se calculează cu formula lui
Navier, τ xy , τ yx se calculează cu formula lui Juravski; rezultă:
σx σ x2
σ 1, 2 = ± + τ xy2 ;
2 4
având intotdeauna semne contrarii.
137
Problema 6.1
În jurul unui punct P al unui corp se cunosc tensiunile σx = 80N/mm2,
σy = 60N/mm2, τxy = 50N/mm2 (fig.6.1). Se cere determinarea tensiunilor
principale şi a direcţiilor acestora.
fig.6.1
Tensiunile principale se calculează cu relaţia:
2
σx +σy ⎛σx −σ y ⎞ 80 + 60 ⎛ 80 − 60 ⎞
2
σ 1, 2 = ± ⎜⎜ ⎟⎟ + τ xy =
2
± ⎜ ⎟ + 50 ;
2
2 ⎝ 2 ⎠ 2 ⎝ 2 ⎠
σ 1 = 120.91 N / mm 2 ;
σ 2 = 19.01 N / mm 2 .
Pentru calculul direcţilor principale se foloseşte relaţia:

2τ xy
tg 2α = ; ⇒ α / = 390 20 / 22 // ; α // = α / + 900 = 1290 20 / 22 // .
σx −σ y
Pentru a cunoaşte direcţia 1(α1),se face discuţia:
tg α 1 π
> 0 ; τ xy > 0 , rezulta tg α1 > 0 ⇒ α1 < ;
τ xy 2
deci:
α1 = α / = 390 20/ 22// ; α 2 = α // = 1290 20/ 22// .
138
Problema 6.2
În jurul unui punct P al unui corp se cunosc tensiunile σx = 90N/mm2,
σy = -40N/mm2, τxy = 60N/mm2 (fig.6.2). Se cere determinarea tensiunilor
principale şi a direcţiilor principale ale acestora.
fig.6.2
Tensiunile principale se calculează cu relaţia:

2
σx +σy ⎛σx −σ y ⎞ 90 − 40 ⎛ 90 + 40 ⎞
2
σ 1, 2 = ± ⎜⎜ ⎟⎟ + τ xy =
2
± ⎜ ⎟ + 50 ;
2
2 ⎝ 2 ⎠ 2 ⎝ 2 ⎠
σ 1 = 113.4 N / mm 2 ;
σ 2 = −63.4 N / mm 2 .
Pentru calculul direcţiilor principale se calculează tg2α:
2τ xy 2 ⋅ 60
tg 2α = = ; ⇒ α / = 210 21/ 43// ; α // = 1110 21/ 43// .
σ x − σ y 90 + 40
Pentru a se cunoaşte direcţia principală 1(α1), se face discuţia:
tg α 1 π
> 0 ; τ xy > 0 ⇒ tg α 1 > 0 ;α < ;
τ xy 2
α 1 = α / = 210 21/ 43// ;
α 2 = α // = 1110 21/ 43//.
139
Problema 6.3
Să se calculeze tensiunile principale, direcţiile principale de tensiune
şi σα , τα pentru α = 300 în jurul punctului din figura 6.3; σx = 140N/mm2,
τyx = 50N/mm2.
fig.6.3
Tensiunile principale sunt:
2
σx σ x2 140 ⎛ 140 ⎞
σ 1, 2 = ± +τ 2
xy = ± ⎜ ⎟ + 50 ;
2
2 4 2 ⎝ 2 ⎠
σ 1 = 156.02 N / mm 2 ;
σ 2 = −16.02 N / mm 2 .
Se calculează direcţiile principale:
2τ xy 2 ⋅ 50
tg 2α = =− ;
σx −σ y 140
α / = −17 0 45/ ;
α // = 72015/ .
Pentru a se cunoaşte direcţia 1(α1), se face discuţia:
tg α 1 π
; τ xy < 0 ⇒ tg α 1 < 0 ;α > ;
τ xy > 0 2
α 1 = −17 0 45/ ;
α 2 = 72015/.
Pentru determinarea tensiunilor de pe secţiunea înclinată cu unghiul α, se
scriu relaţiile:
σ α = σ x cos 2 α + σ y sin 2 α + τ xy sin 2α ;
140
3 3
σ30 = 140⋅ − 50⋅
0 = 61.69N / mm2 ;
4 2
σ x −σ y
τα = − sin2α +τ xy cos2α ;
2
140 3 1
τ30
0 = − ⋅ − 50⋅ = −85.62N / mm2.
2 2 2
Problema 6.4
Se dă grinda în consolă, solicitată ca în figura 6.4. Cunoscînd
tensiunea σα = σβ1 = 50N/mm2 şi aria secţiunii A = 10cm2, se cere
determinarea Fmax, τβ1, τβ2,
σβ2.
fig.6.4
Pentru determinarea forţei Fmax se pleacă de la relaţia tensiunii σα

corespunzătoare solicitării axiale:
141
F
σ α = σ β 1 = σ x cos 2 β ; σ x = ;
A
σα F
σx = = ;
cos β
2
A
F = 66.67 ⋅10 3 N .
Pentru determinarea tensiunilor τβ1, τβ2 şi σβ2 se folosesc relaţiile
corespunzătoare tensiunilor tangenţiale şi normale funcţie de tensiunea
normală din solicitarea axială centrică:
σ 66.67 3
τ β 1 = − x sin 2 β1 = − ⋅ = −28.87 N / mm 2 ;
2 2 2
σ 66.67 3
τ β 2 = − x sin 2 β 2 = ⋅ = 28.87 N / mm 2 ;
2 2 2
cu σx corespunzător lui τβ2, σx = - F/A, iar:
1
σ β 2 = σ x cos 2 β 2 = −66.67 ⋅ = −16.67 N / mm 2 .
4
Problema 6.5
Pentru grinda avînd secţiunea dintr-un profil I24, ca în figura 6.5, se
cer tensiunile principale şi direcţiile acestora, la nivelul îmbinării inimii cu
talpa, în secţiunea A. Se dau: l =1m, F =17,7 kN.
fig.6.5
142
În punctul i, tensiunea normală va avea expresia:
M
σ i = A yi ;
Iz
M A = −3Fl ;
yi = −106.9 N / mm 2 , I z = 4250 cm 4 ;
în care:
3 ⋅ 17.7 ⋅ 106
σi = − (− 106.9) = 133.56 N / mm2 .
4250 ⋅ 10 4
În punctul i, tensiunea tangenţială va avea expresia:

T ⋅S
τ xy i = A z ;
b ⋅ Iz
TA = 3F = 3 ⋅ 17.7 = 53.1kN ;
⎛ 13.1 ⎞
S z = 106 ⋅ 13.1 ⋅ ⎜120 − ⎟ = 157536.67 mm ;
3
⎝ 2 ⎠
în care: b = 8.7 mm ;
53.1 ⋅ 103 ⋅ 157536.67
τ xy i = = 22.62 N / mm 2 .
8.7 ⋅ 4250 ⋅ 10 4

2 2
σx ⎛σ ⎞ 133.56 ⎛ 133.56 ⎞
σ 1, 2 = ± ⎜ x ⎟ + τ xy2 = ± ⎜ ⎟ + 22.62 ;
2
2 ⎝ 2 ⎠ 2 ⎝ 2 ⎠
σ 1 = 137.29 N / mm 2 ;
σ 2 = −3.73 N / mm 2 .
Direcţiile principale de tensiune se determină cu relaţia:
2τ xy 2 ⋅ 22.62
tg 2α = = ;⇒ α / = 90 21/ 22 // ,α // = 990 21/ 22 // ;
σx 133.56
tg α1
în urma discuţiei: > 0 ; τ xy > 0 , tg α1 > 0 ;
τ xy
π
rezultă: α1 < , prin urmare: α1 = 90 21/ 22 // , α 2 = 990 21/ 22 / / .
2
143
Problema 6.6
Pentru grinda de lemn cu secţiunea dreptunghiulară din figura 6.6, se
cere determinarea tensiunilor principale şi a direcţiilor principale de tensiune
în secţiunea Cst, la y =h/4; se cunosc h = 25 cm, b = 10 cm.
fig.6.6
Pentru calculul tensiunilor principale se determină iniţial:

MzC 10 ⋅ 106
σ ( y =h / 4) = ⋅y= ⋅ 62.5 = 4.8 N / mm 2 ;
10 ⋅ (25)
3
Iz
⋅ 104
12
T ⋅S
τ ( y = h / 4 ) = z Cst z ;
b ⋅ Iz
⎛h h⎞ 3h 100 ⋅ 2502 ⋅ 3
Sz = ⎜ − ⎟ ⋅ b ⋅ = = 5859.37 ⋅ 10 2 mm3 ;
⎝2 4⎠ 8 32
b = 100 mm ;
20 ⋅ 103 ⋅ 585937
τ xy = = 0.9 N / mm 2 .
10 ⋅ (25)
3
100 ⋅ ⋅ 104
12
144
2
σx ⎛σ ⎞ 4.8
σ 1, 2 = ± ⎜ x ⎟ + τ xy2 = ± 2 .4 2 + 0.9 2 ;
2 ⎝ 2 ⎠ 2
σ 1 = 4.96 N / mm 2 ;
σ 2 = −0.16 N / mm 2 .
Direcţiile principale de tensiune se calculează cu ajutorul relaţiei:
2τ xy 2 ⋅ 0.9
tg 2α = = ; ⇒ α / = 10017 // 4 // , α // = 100017 / 4 // ;
σx 4.8
pentru determinarea direcţiei de tensiune principală 1(α1), se face discuţia:
tg α1
> 0 ; τ xy > 0 ; ⇒ tg α1 > 0 ;
τ xy
aşadar:
π
α1 < ;
2
α1 = 10017 / 4 // ;
α 2 = 100017 / 4 // .
145
CAPITOLUL7
TORSIUNE
7.1 Torsiunea barelor cu secţiune circulară
La torsiunea barelor de secţiune circulară, pe secţiunea transversală

tensiunile tangenţiale variază liniar (fig.7.1.1) şi se determină cu relaţia:
M
τ = t ⋅r ;
Ip
în care Ip reprezintă momentul de inerţie polar al secţiunii.
fig.7.1.1
Tensiunea tangenţială maximă, constantă în toate punctele de pe

conturul secţiunii se determină cu relaţia:
M t max
τ max = ;
Wp
în care:
Ip
Wp = ; - modul de rezistenţă polar al secţiunii.
R
Rotirea relativă între două secţiuni aflate la distanţa l una de alta este:
146
M t dx
ϕ=∫ ;
l
G Ip
cu G modul de elasticitate transversal.
Condiţia de rezistenţă la torsiunea barelor cu secţiune circulară este:
M t max
τ max = ≤ τa ;
Wp
astfel, formula de dimensionare rezultă:
M t max
W nec
p ≥ ; cu W pnec = W pdim ;
τa
de unde se obţin dimensiunile secţiunii transversale.
Formula de determinare a momentului de torsiune capabil ete:
M t cap = W p ef ⋅τ a ;
În afara condiţiei de rezistenţă la torsiune trebuie îndeplinită şi
condiţia de deformaţie (rigiditate):
Mt
θ ef = ≤ θa ;
G ⋅ Ip
astfel, formula de dimensionare din condiţia de rigiditate este:
Mt
I p nec =
.
G ⋅θ a
Formula de determinare a momentului de torsiune capabil din condiţia
de rigiditate este:
M t acp = G ⋅ I p ⋅ θ a .
Dacă bara solicitată la torsiune este un arbore, momentul de torsiune
se poate obţine cu relaţia:
P
M t = 9.55 ⋅
; [kNm]
n
cu P – puterea în kW, iar n – turaţia arborelui în rot/min.
147
7.2 Torsiunea barelor de secţiune oarecare
În cazul barelor de secţiune oarecare solicitate la torsiune cu deplasări

libere în secţiune apar numai tensiuni tangenţiale τ care se determină prin
metodele teoriei elasticităţii.
Condiţiile de rezistenţă şi deformaţie pentru barele cu secţiune
oarecare solicitate la torsiune se scriu în forma:
Mt
τ max = ≤ τ a ; cu Wt modul de rezistenţă la torsiune;
Wt
Mt
θ max = ≤ θ a ; cu It moment de inerţie la torsiune.
G ⋅ It
Pentru secţiunea dreptunghiulară din figura 7.2.1, se definesc:
Mt
τ max = ; la mijlocul laturii lungi;
Wt
Wt = α ⋅ h ⋅ b ; 2
Mt la mijlocul laturii scurte.

Wt1 = α1 ⋅ h ⋅ b ; 2 τ 1 max = ;
Wt1
I t = β ⋅ h ⋅ b3 ; Mt
θ max = .
G ⋅ It
fig.7.2.1
148
În figura 7.2.1 s-a reprezentat şi distribuţia tensiunilor τ de-a lungul
axelor principale, de-a lungul diagonalelor şi pe contur; constantele α, α1, β
sunt funcţii de raportul laturilor h/b şi pot fi găsite conform tabelului 7.2.2.
h/b 1 1,25 1,5 1,75 2,0 2,5 3,0 4,0 5,0 6,0 8,0 10,0 ∞
α 0,208 0,221 0,231 0,239 0,246 0,258 0,267 0,282 0,292 0,299 0,307 0,313 0,333
α1 0,208 0,238 0,269 0,292 0,309 0,336 0,354 0,378 0,393 0,402 0,414 0,421 0,449
β 0,141 0,172 0,196 0,214 0,229 0,249 0,263 0,281 0,292 0,399 0,307 0,313 0,333
tabelul 7.2.2
Pentru profilele subţiri deschise (fig.7.2.3), cu secţiunea transversală

alcătuită din dreptunghiuri înguste legate rigid între ele având aceeaşi
torsiune specifică, tensiunea tangenţială maximă în porţiunea „i” a secţiunii
este:
M
τ max i = t ⋅ bi ;
It
cu It – moment de inerţie la torsiune pentru întreaga secţiune:
1
It = ∑
3 i
hi ⋅ bi3 ;
149
Tensiunea tangenţială maximă va fi:
Mt
τ max = ⋅ bmax ;
It
cu bmax grosimea maximă a elementelor componente ale secţiunii; tensiunea
τmax are loc la mijlocul dreptunghiului component de grosimea cea mai mare.
La profilele laminate, având o rigiditate mai mare datorită racordărilor
constructive, momentul de inerţie la torsiune este:
1
I t = ⋅ η ⋅ ∑ hi ⋅ bi3 ;
3 i
cu: η = 1, pentru profile “L”;

η = 1,1÷1,2, pentru profile “U”;
η = 1,3, pentru profile “I”.
La secţiunile cu pereţi subţiri, deschise (fig.7.2.4), tensiunile
tangenţiale sunt tangente la contur şi datorită grosimii mici pot fi considerate
constante pe grosime. Acestea se calculează cu relaţia:
Mt
τ= ;
2⋅Ω⋅b
Condiţia de rezistenţă este:
Mt
τ max = ≤ τa ;
2 ⋅ Ω ⋅ bmin
150
Condiţia de deformaţie este:
Mt
θ= ≤ θa ;
4 ⋅ Ω2
G⋅
ds
∫s b
cu Ω - aria închisă de conturul median al secţiunii, iar It – momentul de
inerţie la torsiune al secţiunii, în forma:
4 ⋅ Ω2
It = ;
ds
∫s b
în situaţia în care b = ct., rezultă:
s ds
s
∫b
= ;
b
cu s – lungimea conturului median al secţiunii.
7.3 Sisteme static nedeterminate la torsiune
Cazul general al sistemelor static nedeterminate la torsiune se studiază

pe o bară dublu încastrată solicitată la torsiune (fig.7.3.1).
Pentru rezolvarea sistemului o dată static nedeterminat se suprimă o
legătură obţinându-se o formă de bază. Condiţia ca forma de bază să se
comporte identic cu sistemul real este:
ϕ At = ϕ At (X 1t ) + ϕ At (M t ) = 0 ;
151
în care:
X 1t ⋅ a X 1t ⋅ b /
ϕ (X
t
A
t
1 ) =− − ;
G ⋅ I1t G ⋅ I 2t
Mt ⋅ b
ϕ At (M t ) = ;
G ⋅ I 2t
astfel, rezultă:
b
I 2t
X 1t = M t ⋅ ;
a b
+
I1t I 2t
cu lungimile reduse:
I 0t I
a/ = a ⋅ ; b / = b ⋅ 0t ;
I1t I 2t
în care I0t reprezintă un moment de inerţie arbitrar ales. În final, se obţin:
152
b/ a/
X = M t ⋅ / ; M t − X1 = M t ⋅ / .
t
1
t
l l
Diagrama de momente de torsiune este similară cu o diagramă de
forţe tăietoare produsă de o forţă concentrată pe o grindă simplu rezemată.
Pe baza acestei observaţii se consideră o grindă convenţională simplu
rezemată (fig.7.3.2), cu deschiderile a/, b/, l/, încărcată cu o forţă transversală
convenţională egală cu vectorul Mt rotit cu 900 în sens antiorar. Diagrama de
forţe tăietoare pe această grindă este chiar diagrama de momente de torsiune
pe grinda reală.
Această metodă de rezolvare a sistemelor static nedeterminate la
torsiune se numeşte metoda grinzii convenţionale. Ca moment de inerţie I0t
se alege momentul de inerţie al unuia din tronsoane.
7.4 Arcuri elicoidale cu pasul mic
La arcuri elicoidale cu pasul mic (fig.7.4.1), unghiul de înclinare al

spirei fiind foarte mic, se fac aproximările sin α = 0 şi cos α = 1.
Secţiunea spirei este solicitată la un moment de torsiune Mt = F⋅R şi o

forţă tăietoare T = F; ambele eforturi secţionale produc tensiuni tangenţiale .
153
Prin suprapunerea efectelor în punctul de la interiorul arcului care este
cel mai solicitat, rezultă tensiunea tangenţială maximă şi condiţia de
rezistenţă:
Mt 4 T Mt ⎛ d ⎞
τ 1 = τ max = + ⋅ = ⋅ ⎜1 + ⎟ ≤ τa ;
Wp 3 A Wp ⎝ 3 R ⎠
în care d – diametrul spirei;
R – raza cilindrului de înfăşurare a spirelor.
Deplasarea după axa cercului este (fig.7.4.2):
64 FR 3n
Δ arc = ;
Gd4
Problema 7.1
Să se dimensioneze bara cu secţiune circulară, încărcată ca în figura
7.1. Se dau: F = 9 kN, τa = 50 N/mm2, θa = 0,9 0/m, G = 8,4⋅104 N/mm2.
154
Calculul momentelor de torsiune în dreptul secţiunilor caracteristice:
M At = 0.3F = 2.7 kNm ;

M Bt = 0.5 ⋅ 2 F = 9 kNm ;
M Ct = 0.4 ⋅ 1.5 F = 5.4kNm.
Se trasează diagrama de momente de torsiune, reprezentarea făcându-se ca la
forţele axiale (Mt pozitiv deasupra axei şi invers). Intervalul cel mai solicitat
al barei este B-C, cu ⎢Mtmax ⎢= 6,3 kNm.
Se dimensionează bara din condiţia de rezistenţă:
t
M max
τ max = ≤ τa ;
Wp
astfel, rezultă:
t
M max π d3
W nec
= =W dim
= ;
τa
p p
16
6.3 ⋅10 6 π d 3
= ; ⇒ d nec = 86.25 mm ;
50 16
d ef = 90 mm .
Se verifică condiţia de rezistenţă:
t
M max
6.3 ⋅ 106
τ = ef
= = 44.55 N / mm 2 < τ a .
max
Wp ef
π ⋅ 90 3
16
Se verifică condiţia de deformaţie:
t
M max
θ max = ≤ θa ;
G ⋅ Ip
1 π
θ a = 0.9 0 / m = 0.9 ⋅ 3
= 1.57 ⋅ 10− 5 rad / mm ;
⋅
180 10
π ⋅ d 4 π ⋅ 904
I pef = = = 644.12 ⋅ 104 mm 4 ;
32 32
155
6.3 ⋅ 106
θ =
ef
max = 1.164 ⋅ 10 − 5 rad / mm < θ a ;
8.4 ⋅ 10 ⋅ 644.12 ⋅ 10
4 4
⇒ d ef = 90 mm .
Problema 7.2
Consola ABC din figura 7.2 este supusă acţiunii cuplurilor
concentrate din punctele B şi C. Să se dimensioneze bara cu secţiune
circulară plină, ştiind că: τa = 100 N/mm2, θa = 0,25 0/m, G = 8,4⋅104 N/mm2.
Să se determine rotirea punctului C.
Se calculează momentele de torsiune în dreptul secţiunilor caracteristice:
M Ct = 260 ⋅ 200 = 52 ⋅ 103 Nmm ;

M Bt = 400 ⋅ 150 = 60 ⋅ 103 Nmm .
Se trasează diagrama de momente de torsiune. Intervalul cel mai solicitat al
barei este AB. Plecând de la condiţia de rezistenţă se face dimensionarea:
t
M max 112 ⋅ 103
W nec
p = = = 1120 mm3 ;
τa 100
π ⋅ d3
W nec
p =W dim
p = ;
16
156
astfel, rezultă:
16 ⋅ 1120
d =3 = 18 mm .
π
t
M max
τ ef
max = ≤ τa ;
W pef
π ⋅ 183
W ef
p = = 1145.11mm3 ;
16
112 ⋅ 103
τ max =
ef
= 97.8 N / mm 2 < τ a = 100 N / mm 2 .
1145.11
t
M max
θ max = ≤ θa ;
G ⋅ Ip
π ⋅ 184
Ip = = 10305.99 mm 4 ;
32
112 ⋅ 103
θ ef = = 12.9 ⋅ 10− 5 rad / mm ;
8.4 ⋅ 10 ⋅ 10306
4
1 1 π 1
θ a = 0/ m = ⋅ ⋅ 3 = 0.436 ⋅ 10− 5 rad / mm ;
4 4 180 10
θ ef > θ a ;
aşadar, diametrul de 18 mm nu verifică condiţia de deformaţie.
Se redimensionează din această condiţie:
t
M max 112 ⋅ 103 π ⋅d4
I =
nec
= = 305.81 ⋅ 10 mm =
3 4
= I pdim ;
G ⋅ θ a 8.4 ⋅ 10 ⋅ 0.436 ⋅ 10
p 4 −5
32
astfel, se obţine:
d ef = 42 mm .
157
Calculul rotirii punctului C:
C
M t ⋅ dx
ϕC −ϕ A = ∫ ;
A
G ⋅ I p
112 ⋅10 3 ⋅ 300 52 ⋅10 3 ⋅ 400

ϕC −ϕ A = + ;
π ⋅ 42 4
π ⋅ 42 4
8.4 ⋅10 4 ⋅ 8.4 ⋅10 4 ⋅
32 32
ϕ A = 0;
ϕ C − A = 2.12 ⋅10 −3 rad .
Problema 7.3
Să se dimensioneze arborele din figura 7.3, ştiind că roata „2” este
conducătoare, transmiţând o putere P = 95 kW şi că roata „1” preia 60% din
puterea totală (randament ideal). Se consideră roţile aşezate lângă lagăre
pentru a nu produce şi încovoieri ale arborelui. Se cunosc: n = 200 rot/min,
τa = 45 N/mm2, G = 8,4⋅104 N/mm2, θa = 0,25 0/m. Să se determine rotirea
relativă între roţile „2” şi „3”.
158
Se consideră momentul motor, pozitiv (în lungul axei x):
P 95
M t 2 = 9.55 ⋅
= 9.55 ⋅ = 4.536 kNm .
n 200
Momentul de torsiune în dreptul roţii „1” va fi:
M t1 = 0.6 M t 2 = 0.6 ⋅ 4.536 = 2.7216 kNm .

Pe intervalul 1-2 momentul de torsiune are valoarea maximă |Mt1 max| =
2,7216 kNm. Pe acest interval se face dimensionarea, plecând de la condiţia
de rezistenţă:
M t max
τ max = ≤ τa ;
Wp
M t max
W pnec = = W pdim ;
τa
2.7216 ⋅ 106 π ⋅ d 3
W pnec = = = W pdim ;
45 16
d = 67.5 mm ; d ef = 70 mm .
M t max 2.7216 ⋅ 106

θ max
ef
= = = 1.37 ⋅ 10− 5 rad / mm ;
G ⋅ Ip π ⋅ 70 4
8.4 ⋅ 104 ⋅
32
1 π 1
θa = ⋅ ⋅ 3 = 0.436 ⋅ 10− 5 rad / mm ;
4 180 10
θ max > θ a .
ef
Se redimensionează din condiţia de deformaţie:
M t max 2.7216 ⋅ 106

I nec
p ≥ = = 743.11 ⋅ 104 mm 4 ;
G ⋅θ a 8.4 ⋅ 10 ⋅ 0.436 ⋅ 10
4 −5
π ⋅d4
I dim
p = ;
32
astfel, rezultă:
159
d = 93.27 mm ; d ef = 95 mm ;
π ⋅ 954
I ef
p = = 799.63 ⋅ 104 mm 4 ;
32
2.7216 ⋅ 106
θ = ef
max = 0.405 ⋅ 10 − 5 rad / mm < θ a .
8.4 ⋅ 10 ⋅ 799.63 ⋅ 10
4 4
Rotirea relativă între secţiunile „2” şi „3” este:
3
M t dx 0.4 ⋅ 4.53 ⋅ 106 ⋅ 600
ϕ3 − ϕ 2 = ∫ = = 1.62 ⋅ 10− 3 rad .
2 G ⋅ Ip 8.4 ⋅ 10 ⋅ 799.63 ⋅ 10
4 4
Problema 7.4
O secţiune casetată are dimensiunile din figura 7.4. Ştiind că
rezistenţa admisibilă este τa = 96 N/mm2 se cere momentul de torsiune
capabil Mtcap. Ce devine momentul de torsiune dacă secţiunea are o tăietură
la nivelul unuia din pereţii laterali?
Figura reprezintă o secţiune cu pereţi subţiri, închisă; condiţia de rezistenţă

în acest caz este:
Mt
τ max = ≤ τa ;
2 ⋅ Ω ⋅ bmin
de unde rezultă relaţia pentru momentul capabil:
M t cap = 2 ⋅ Ω ⋅ bmin ⋅ τ a ;
160
în care Ω - aria conturului median al secţiunii:
Ω = 400 ⋅ 300 = 120000 mm 2 ;

M t cap = 2 ⋅ 12 ⋅ 10 4 ⋅ 12 ⋅ 96 = 2.76 ⋅ 108 Nmm ;
în care bmin reprezintă grosimea celui mai subţire perete:
bmin = min (12,20) = 12 mm .

Dacă secţiunea este tăiată la nivelul unuia din pereţii laterali, aceasta devine
o secţiune cu pereţi subţiri deschisă, condiţia de rezistenţă fiind:
Mt
τ max =
⋅ bmax ≤ τ a ;
It
în care It este momentul de inerţie la torsiune al secţiunii:
1
It =∑
3 i
2
( )
bi3 ⋅ hi = 400 ⋅ 123 + 300 ⋅ 203 = 2.06 ⋅ 106 mm 4 ;
3
grosimea peretelui celui mai gros:
bmax = max(12,20) = 20 mm ;
astfel, rezultă:
τ a ⋅ It 96 ⋅ 2.06 ⋅ 106
M cap =
t
/
= = 9.89 ⋅ 106 Nmm ;
bmax 20
În acest caz, Mt/cap este de:
9.89 ⋅10 6
≈ 20 ori mai mic în raport cu Mtcap corespunzător secţiunii în
2.06 ⋅10 6
varianta iniţială (netăiată).
Problema 7.5
Sistemul ABC este plan fiind încărcat cu forţa F perpendiculară pe
acest plan (fig.7.5). Secţiunea barei este un profil I28. Să se determine forţa
maximă suportată de sistem. Se dau: σa = 150 N/mm2, τa = 75 N/mm2, a = 1
m.
161
Se trasează diagramele de moment încovoietor şi moment de torsiune; se
constată faptul că bara B-C este solicitată la încovoiere iar bara A-B la
torsiune.
Se va determina Fmax = min (FmaxBC; FmaxAB); astfel, pentru bara B-C
(încovoiere), se determină FmaxBC din condiţia de rezistenţă la încovoiere:
M z max
σ max = ≤ σa ;
Wz
Wz = 542 cm3 ; M z max = F ⋅ a ;
M zcap = σ a ⋅ Wzef = 150 ⋅ 542 ⋅ 103 = 81.3 ⋅ 106 Nmm ;
M z max ≤ M zcap ;
F ⋅ a ≤ 81.3 ⋅ 106 Nmm ;
BC
Fmax ≤ 81.3 kN .
Pentru bara A-B (torsiune), se determină FmaxAB din condiţia de rezistenţă la
torsiune (bară cu pereţi subţiri, profil deschis):
M t max
τ max = ⋅ bmax ≤ τ a ;
It
I t = 47.36 ⋅ 10 4 mm 4 ;
τ a ⋅ It 75 ⋅ 47.36 ⋅ 104
M t
cap
= = = 2.34 ⋅ 106 Nmm ;
bmax 15.2
162
M tcap ≥ M tmax ; M tmax = F ⋅ a .
Fiind o secţiune din profil laminat, la racordări apar concentrări de tensiuni:
τ max
ef
= α k ⋅ τ max
no min al
;
Mt
τ max
no min al
= ⋅ bmax ;
It
în care αk – coeficient de concentrare de tensiuni:
b 15.2
α k = 1.74 ⋅ 3 = 1.74 ⋅ 3 = 2;
r 10.1
F ⋅a
τ max
ef
= 2 ⋅ τ max
no min al
= 2⋅ ⋅ bmax ≤ τ a = 75 N / mm 2 .
It
Rezultă FmaxAB = 1,17 kN, forţa maximă suportată de sistem va fi:
Fmax = min (81.3 kN ;1.17 kN ) = 1.17 kN .
Problema 7.6
Bara ABCDE, dublu încastrată, are secţiune pătrată pe ABC, inelară
pe CD şi circulară pe DE (fig7.6 a). Cunoscând a = 1 m, F = 6 kN, τa = 80
N/mm2, G = 8,4⋅104 N/mm2, se cer:
a) dimensionarea barei pe secţiuni;
b) determinarea rotirilor ϕB, ϕC şi ϕD.
163
Bara este dublu încastrată, solicitată la torsiune; sistemul este o dată static
nedeterminat. Se foloseşte metoda grinzii convenţionale pentru trasarea
diagramei de momente de torsiune.
Se determină momentele de inerţie la torsiune pentru cele trei tipuri de
secţiune ale grinzii:
4
⎛ 2 ⎞
I t
ABC = β ⋅ b = 0.141 ⋅ ⎜⎜
4
D ⎟⎟ = 0.035 D 4 ;
⎝ 2 ⎠
π ⋅d4 ⎡ ⎛ d ⎞ ⎤
4
t
I CD = I CD =
p
⎢1 − ⎜ ⎟ ⎥ = 0.057 D ;
4
32 ⎢⎣ ⎝ D ⎠ ⎦⎥
π ⋅d4
I p
DE = = 0.098 D 4 ;
32
164
Se alege drept moment de inerţie de referinţă: I 0 = 0.035 D ;
t 4
Se calculează lungimile reduse ale tronsoanelor grinzii:
I 0t
a = aj ⋅ t ;
/
j
Ij
/
l ABC = 2a;
0.035 D 4
/
l
CD = a = 0.614 a ;
0.057 D 4
0.035 D 4
/
lDE = a = 0.357 a .
0.098 D 4
Momentele de torsiune în dreptul secţiunilor caracteristice sunt:
M Bt = 6 ⋅ 0.4 = 2.4 kNm ; M Ct = 2 ⋅ 6 ⋅ 0.6 = 7.2 kNm ;

M Dt = 1.5 ⋅ 6 ⋅ 0.4 = 3.6 kNm .
Pe grinda simplu rezemată convenţională se introduc vectorii momentelor
care se rotesc antiorar cu 900 şi se obţin forţe transversale convenţionale
(fig.7.6b):
165
Din ecuaţia de momente faţă de E/ rezultă VA/ :
∑M = 0 ; VA/ = 1.193 kNm ;

E/
cu ajutorul lui VA/ se determină diagrama TC care este echivalentă chiar cu
diagrama Mt.
Intervalul cel mai solicitat este DE; se dimensionează pe acest interval, apoi
se verifică celelalte două tronsoane.
Intervalul DE
Condiţia de rezistenţă pentru secţiunea circulară:
Mt
τ max = ≤ τa ;
Wp
astfel, condiţia de dimensionare va fi:
Mt 7.207 ⋅ 106
W pnec = = = 90.085 ⋅ 103 mm3 ;
τa 80
π ⋅ D3
W dim
p = = W pnec .
16
Diametrul D rezultă: D = 77,12 mm şi Def = 78 mm.

Mt 7.207 ⋅ 106
τ ef
= ef = = 77.34 N / mm 2 < τ a .
78 ⋅ π
max 3
Wp
16
Intervalul CD
Condiţia de rezistenţă pentru secţiunea inelară:
Mt
τ max = ≤ τa ;
Wp
π ⋅ D3 ⎡ ⎤ π ⋅ 783 ⎡ ⎛ 62 ⎞ 4 ⎤
4
⎛d⎞
Wp = ⎢1 − ⎜ ⎟ ⎥= ⎢1 − ⎜ ⎟ ⎥ = 55.98 ⋅ 10 mm
3 3
16 ⎢⎣ ⎝ D ⎠ ⎥⎦ 16 ⎢⎣ ⎝ 78 ⎠ ⎥⎦
M t = 3.607 kNm
τ max
CD
= 64.43 N / mm 2 < τ a .
166
Intervalul ABC
Condiţia de rezistenţă pentru secţiunea pătrată:
Mt
τ max = ≤ τa ;
Wt
3
⎛ 2 ⎞
Wt = α ⋅ b3 = 0.208 ⋅ ⎜⎜ D ⎟⎟ = 0.208 ⋅ 55.143 ;
⎝ 2 ⎠
3.593 ⋅ 106
τ max =
ABC
= 103.03 N / mm 2 > τ a .
0.208 ⋅ 55.14 3
Se redimensionează sistemul pornind de la zona BC:
Mt 3.593 ⋅ 106
Wt nec
= = = 44.912 ⋅ 103 mm3 ;
τa 80
Wt dim = 0.208 b3 ; Wt nec = Wt dim ;
0.208 b3 = 44.912 ⋅ 103 ; ⇒ b = 60 mm ; D = 85 mm .
Verificarea condiţiei de rezistenţă:
3.593 ⋅ 106
τ =
ef
max = 79.8 N / mm 2 < τ a = 80 N / mm 2 .
0.208 ⋅ 60 3
Calculul rotirilor:
B
M t dx 1.193 ⋅ 106 ⋅ 103
ϕB = ∫ = = 7.7 ⋅ 10 − 3 rad ;
A G ⋅ It 8.4 ⋅ 10 ⋅ 0.141 ⋅ 60
4 4
ϕ A = 0;
3.593 ⋅ 106 ⋅ 103
ϕC = ϕ B + = 31.1 ⋅ 10 − 3 rad ;
8.4 ⋅ 10 ⋅ 0.141 ⋅ 60
4 4
− 7.207 ⋅ 106 ⋅ 103

ϕD = − = 16.74 ⋅ 10 − 3 rad .
π ⋅ 85 4
8.4 ⋅ 10 4 ⋅
32
167
Problema 7.7
Bara dublu încastrată AG are secţiunea casetată pe ABC, pătrată pe
CDE şi circulară pe EFG. Să se determine forţa maximă Fmax pe care o
suportă bara. Se dau: τa = 70 N/mm2, b = 300 mm (fig.7.7a).
Se foloseşte metoda grinzii convenţionale; se determină momentele de

inerţie la torsiune pe intervalele grinzii:
π ⋅ D4
t
I EFGt = = 1.57 ⋅ 104 cm 4 ;
32
t
I CDE = β ⋅ c 4 ; c 2 = 20 cm ; c = 14.18 cm ;
t
I CDE = 0.141 ⋅ 14.184 = 0.57 ⋅ 10 4 cm 4 ;
4 ⋅ Ω2 ds ⎛ 18 11 ⎞
= ; Ω = 11 ⋅ 18 = 198 cm 2 ; ∫s b ⎜⎝ 1 + 2 ⎟⎠ ;
=
t
I ABC 2
ds
∫s b
168
4 ⋅ 1982
t
I
ABC = = 0.334 ⋅ 104 cm 4 .
⎛ 18 11 ⎞
2⎜ + ⎟
⎝1 2⎠
Se alege I0t = IABCt = 0,334⋅104 cm4; se calculează lungimile reduse:
I 0t
l /
AC = l AC ⋅ t
= 2a;
I ABC
0.334
/
lCDE = 2a ⋅ = 1.771a ;
0.57
0.334
/
lEFG = 2a ⋅ = 0.425 a .
1.57
Se calculează momentele de torsiune în dreptul secţiunilor caracteristice:
M Bt = F ⋅ b = M t ;
M Dt = −2 F ⋅ b = −2M t ;
M Ft = −2 F ⋅ b = −2M t .
Se construieşte grinda convenţională simplu rezemată (fig 7.7b), pe care se
introduc vectorii moment de torsiune care se rotesc antiorar cu 900,
obţinându-se astfel forţele transversale convenţionale.
169
Din ecuaţia de momente faţă de G/ rezultă VA/ :
∑M G/
= 0;
− VAt / ⋅ 3.596 a + M t ⋅ 2.596 a − 2 M t ⋅ 1.011a − 2 M t ⋅ 0.212 a = 0 ;
VAt / = −0.0422 M t .
Fmax se determină din condiţia:
[ ]
M tmax = F ⋅ b = min M t/ ; M t// ; M t/// ;
/ // ///
în care M t ; M t ; M t rezultă din egalarea, pe fiecare interval, a momentului
de torsiune capabil cu momentul de torsiune maxim:
max
M tABC ≤ M tABC
cap
;
max
M tCDE ≤ M tCDE
cap
;
max
M tEFG ≤ M tEFG
cap
.
Intervalul ABC:
cap
M tABC τ a ⋅ 2 Ω ⋅ bmin 70 ⋅ 2 ⋅ 198 ⋅ 102 ⋅ 10
M =t
/
= = = 28.96 ⋅ 106 Nmm .
0.957 0.957 0.957
Intervalul CDE:
cap
M tCDE τ a ⋅ α ⋅ c 3 70 ⋅ 593.05 ⋅ 103
M = t
//
= = = 39.8 ⋅ 106 Nmm .
1.043 1.043 1.043
Intervalul EFG:
π ⋅ 203
cap ⋅ 70
M tEFG 16
M t
///
= = = 36.11 ⋅ 106 Nmm .
3.043 3.043
Astfel, rezultă:
M tmax = 28.96 ⋅ 106 Nmm = F ⋅ 300 ;

Fmax = 96.5 ⋅ 103 N .
170
Problema 7.8
Să se determine forţa maximă pe care o poate suporta bara din figura
7.8a, având secţiunea un profil I28. Să se determine deplasarea punctului de
aplicaţie al forţelor F; se dau: τa = 75 N/mm2, G = 8,1⋅104 N/mm2.
Secţiunea B nu se poate roti faţă de axa x datorită celor doi penduli

verticali, aceasta fiind practic încastrată în raport cu axa x. Sistemul este
încastrat la ambele capete pentru solicitarea de torsiune, deci o dată static
nedeterminat.
Pentru determinarea intervalului celui mai solicitat se foloseşte
metoda grinzii convenţionale (fig. 7.8b).
Intervalul cel mai solicitat este AC; aici momentul de torsiune are valoarea
maximă:
171
M tmax ≤ M tcap ; M tcap = 0.57 Fh ;
Mtcap rezultă din condiţia de rezistenţă la torsiune pentru profile deschise cu
pereţi subţiri:
Mt
τ max = ⋅ bmax ≤ τ a ;
It
I t = 47.36 ⋅ 104 mm 4 ;
bmax = max (binima , btalpa );
I t ⋅ τ a 47.36 ⋅ 104 ⋅ 75
M tcap = = = 2.69 ⋅ 106 Nmm .
bmax 15.2
Datorită concentrărilor de tensiuni la racordări rezultă că:
τ max
ef
= α k ⋅ τ max
nom
≤ τa ;
b 1.52
α k = 1.74 ⋅ 3 = 1.74 3 = 1.993;
r 10.1
astfel, rezultă:
It ⋅ τ a
0.57 Fh ≤ ;
bmax ⋅ α k
2.69 ⋅ 106
Fmax ≤ , ⇒ Fmax ≤ 8.45 ⋅ 103 N .
1.993 ⋅ 0.28 ⋅ 0.57
Deplasarea punctului de aplicaţie al forţelor F
Linia care uneşte punctele de

aplicaţie ale forţelor, CD, se roteşte şi
devine C/D/ (fig.7.8c).
CC/ = DD/ = OC ⋅ ϕt;

deoarece ϕt este foarte mic se face
aproximarea: tg ϕt = ϕt, astfel:
OC = 1402 + 59.52 = 152.119 mm .
172
Deoarece ϕA = 0 (încastrare), rezultă:
M t ⋅ dx 0.57 ⋅ 0.28 ⋅ 8.45 ⋅ 0.6 ⋅ 109

ϕC = ∫ = = 21.12 ⋅ 10− 3 rad ;
G ⋅ It 8.1 ⋅ 10 ⋅ 47.36 ⋅ 10
4 4
CC / = 152.119 ⋅ 21.12 ⋅ 10 − 3 = 3.2 mm .
Problema 7.9
Pentru cadrul plan din figura 7.9, încărcat cu forţe normale pe plan se
cere: 1. trasarea diagramelor de efort; 2. verificarea barei C-D, ştiind că
secţiunea este de formă dreptunghiulară. Se dau h = 110 mm, b = 55 mm, τa
= 60 N/mm2.
1. Diagramele de efort
2. Bara C-D este solicitată la torsiune. Pentru secţiunea dreptunghiulară

condiţia de rezistenţă la torsiune este:
Mt
τ efmax = ≤ τ a ; Wt = α ⋅ h ⋅ b 2 ;
Wt
173
pentru h/b = 0,5, din tabele rezultă α = 0,246. Astfel, rezultă:
4 ⋅ 106
τ max
ef = = 48.9 N / mm 2 < τ a = 60 N / mm 2 .
0.246 ⋅ 110 ⋅ 55 2
Problema 7.10
Arcul elicoidal din figura 7.10, având n = 12 spire, R = 7 cm, suportă
o forţă F = 30 kN. Ştiind că τa = 300 N/mm2, să se determine: a) diametrul
spirei arcului; b) deplasarea totală a arcului, se dă G = 8⋅104 N/mm2.
a) Condiţia de rezistenţă în punctul de la interiorul arcului, ( cel mai

solicitat), este:
⎛ Mt d ⎞
τ max =
⋅ ⎜⎜1 + ⎟⎟ ≤ τ a ; M t = F ⋅ R ;
⎝ Wp 3 R ⎠
Pentru dimensionarea spirei arcului se neglijează iniţial efectul forţei
tăietoare, obţinându-se condiţia:
Mt
τ max = ≤ τ a ; formula de dimensionare este:
Wp
Mt 30 ⋅ 70 ⋅ 103 π ⋅ d3
W nec
p = = = 7000 mm ; W p = W p =
3 nec dim
;
τa 300 16
174
din care se obţine:
7 ⋅ 103 ⋅ 16
d =3 = 32.91 ≅ 33 mm .
π
Pentru a se ţine seama de termenul neglijat se majorează diametrul:
d 33
d ef = d ⋅ 3 1 + = 33 ⋅ 3 1 + = 34.65 ≅ 35 mm ;
3R 3 ⋅ 70
30 ⋅ 103 ⋅ 70 ⎛ 35 ⎞
τ max = ⋅ ⎜1 + ⎟ = 291.02 N / mm < τ a = 300 N / mm .
2 2
π ⋅ 35 3
⎝ 3 ⋅ 70 ⎠
16
b) Deplasarea totală a arcului este:
64 ⋅ F ⋅ R 3 ⋅ n 64 ⋅ 30 ⋅ 103 ⋅ 703 ⋅ 12
ΔB = = = 65.82 mm .
G ⋅d4 8 ⋅ 104 ⋅ 354
Problema 7.11
Sistemul de arcuri din figura 7.11a are următoarele caracteristici: R1 =
6 cm, d1 = 3 cm, n1 = 8 spire, R2 = 7 cm, d2 = 4 cm, n2 = 11 spire, G = 8⋅104
N/mm2 şi τa = 300 N/mm2. Să se determine Fmax suportat de sistem şi
deplasarea punctului C.
175
Se secţionează sistemul deasupra şi dedesubtul punctului C,
obţinându-se sistemul de forţe din figura 7.11b, în care:
F = F1 + F2 ;
Condiţia de compatibilitate geometrică este:
Δ C = Δ1 = Δ 2 ;
sau:
F F F + F2 F
ΔC = 1 = 2 = 1 = ;
k1 k2 k1 + k2 k1 + k2
în care k1, k2 – constantele elastice ale celor două arcuri.
Se obţin expresiile lui F1 şi F2:
F ⋅ k1
F1 = k1 ⋅ Δ C = ;
k1 + k2
F ⋅ k2
F2 = k2 ⋅ Δ C = ;
k1 + k2
Din condiţia de rezistenţă pentru arcuri elicoidale, rezultă:
τ a ⋅ W p1
F1 ≤ F1 cap = ;
⎛ d ⎞
R1 ⎜⎜1 + 1 ⎟⎟
⎝ 3 ⋅ R1 ⎠
τ a ⋅ Wp 2
F2 ≤ F2 cap = ;
⎛ d2 ⎞
R2 ⎜⎜1 + ⎟⎟
⎝ 3 ⋅ R2 ⎠
G ⋅ d14 8 ⋅ 10 4 ⋅ 304
k1 = = = 586 N / mm ;
64 R13 ⋅ n1 64 ⋅ 603 ⋅ 8
G ⋅ d 24 8 ⋅ 10 4 ⋅ 404
k2 = = = 848 N / mm .
64 R23 ⋅ n2 64 ⋅ 703 ⋅ 11
Forţa capabilă a unui arc este:

303
300 ⋅ π ⋅
F1 cap = 16 = 22.72 ⋅ 103 N ;
⎛ 30 ⎞
60 ⎜1 + ⎟
⎝ 3 ⋅ 60 ⎠
176
403
300 ⋅ π ⋅
F2 cap = 16 = 45 ⋅ 103 N .
⎛ 40 ⎞
70 ⎜1 + ⎟
⎝ 3 ⋅ 70 ⎠
Din condiţia F1 ≤ F1 cap şi F2 ≤ F2 cap, rezultă:
586
F/ ⋅ ≤ 22.72 ; ⇒ F / = 56.8 kN ;
586 + 848
848
F // ⋅ ≤ 45 ; ⇒ F // = 76.09 kN ;
586 + 848
Forţa maximă a sistemului este:
[ ]
Fmax = min F / , F // = 56.8 kN .
Deplasarea punctului C este:
F 56.8 ⋅ 103
ΔC = = = 39.6 mm .
k1 + k2 848 + 586
Problema 7.12
Bara rigidă AD este acţionată de forţele 4F şi F şi se sprijină în C pe
un sistem de două arcuri elicoidale (fig.7.12). Se dau R1 = 8 cm, R2 = 5cm,
d1 = 1,5d2, n1 = 8 spire, n2 = 13 spire, τa = 300 N/mm2,F = 12 kN. Se cere
dimensionarea arcurilor sistemului.
177
Forţa care acţionează asupra sistemului de arcuri din C este reacţiunea
VC; această mărime rezultă din ecuaţia de momente:
∑M = 0 ; VC = 2.8 F .
A
Din compatibilitatea geometrică a deplasărilor rezultă:
Δ C = Δ1 = Δ 2 ;
F1 F2 F1 + F2 F
= = = ;
k1 k2 k1 + k2 k1 + k2
Forţele în cele două arcuri vor fi:
k1 1
F1 = F ⋅ =F⋅ ;
k1 + k 2 k2
1+
k1
k2
k2 k
F2 = F ⋅ =F⋅ 1 ;
k1 + k2 k
1+ 2
k1
G ⋅ d 24
4 3
k2 64 R23 ⋅ n2 ⎛ d 2 ⎞ ⎛ R1 ⎞ n1
= = ⎜⎜ ⎟⎟ ⋅ ⎜⎜ ⎟⎟ ⋅ = 0.497 ;
k1 G ⋅ d14 ⎝ d1 ⎠ ⎝ R2 ⎠ n2
64 R1 ⋅ n1
3
1 1
F1 = 2.8 F ⋅ = 33.6 ⋅ = 22.44 kN ;
1.497 1.497
0.497
F2 = 2.8 F ⋅ = 11.15 kN .
1.497
Arcul „1” suportă forţa cea mai mare, forţă la care se face dimensionarea:
M t1 ⎛ d ⎞
τ max 1 = ⎜⎜1 + 1 ⎟⎟ ≤ τ a ;
W p1 ⎝ 3R1 ⎠
Se face o predimensionare numai din efectul lui Mt1 (se neglijează forţa
tăietoare T1). Rezultă d1, astfel:
178
16 ⋅ F ⋅ R 16 ⋅ 22. 44 ⋅ 10 3
⋅ 8 ⋅ 10
d1 = 3 1 1
= 3 = 31.23 mm ;
π ⋅ 300 π ⋅ 300
Se dimensionează ţinând cont şi de T1:
31.23
d1 ef = 31.23 ⋅ 3 1 + = 33 mm .
3 ⋅ 80
Verificare:
π ⋅ 333
W p1 = = 7056.21mm3 ;
16
22.44 ⋅ 80 ⋅ 103 ⎛ 33 ⎞
τ max 1 = ⋅ ⎜1 + ⎟ = 289 N / mm ;
2
7056.21 ⎝ 3 ⋅ 80 ⎠
Diametrul d2 = d1/1,5 = 22 mm, în plus:
π ⋅ 223
Wp 2 = = 2090.72 mm3 .
16
Se verifică arcul „2”:
11.15 ⋅ 50 ⋅ 103
⎛ 22 ⎞
τ max 2 = ⋅ ⎜1 + ⎟ = 305 N / mm ,
2
2090.72 ⎝ 3 ⋅ 50 ⎠
τ max = 305 N / mm 2 < 1.02 ⋅ 300 = 306 N / mm 2 ;
Se acceptă d2 = 22 mm.
179
CAPITOLUL 8
STUDIUL DEPLASĂRILOR PRIN METODE ENERGETICE
8.1 Metoda Maxwell – Mohr
Se consideră o bară în două situaţii de încărcare: prima este încărcarea

reală, sub care se produce deplasarea Δi, în punctul „i”, care trebuie
determinată (fig.8.1.1a); a doua este o încărcare auxiliară fictivă, dată de o
forţă unitară virtuală în punctul şi pe direcţia deplasării căutate (fig.8.1.1b).
Diagramele de eforturi produse de încărcarea reală sunt N, T, M;

diagramele de eforturi produse de forţa 1 sunt ni, ti, mi.
Prin aplicarea teoremei lui Clapeyron, potrivit căreia lucrul mecanic al
forţelor exterioare este egal cu energia de deformaţie acumulată de corp, se
obţine expresia:
M dx T dx N dx
1 ⋅ Δ i = ∫ mi + ∫ ti η + ∫ ni ;
EI GA EA
care reprezintă formula Mohr – Maxwell pentru calculul deplasărilor
produse de sarcini.
Integralele corespunzătoare forţelor tăietoare şi axiale au valori mici şi
se pot neglija; în consecinţă formula Mohr – Maxwell devine:
M dx
Δ i = ∫ mi ;
EI
180
Sarcina unitară se aplică pe direcţia deplasării căutate; aceasta poate fi
forţă sau moment concentrat, pentru determinarea săgeţii sau rotirii în
punctul respectiv.
Dacă Δi rezultă pozitiv din calcul, deplasarea are sensul sarcinii
unitare, dacă este negativ are sens invers sarcinii unitare.
8.2 Metoda Veresceaghin
Când una dintre diagrame are o variaţie liniară se poate folosi un

procedeu simplu pentru efectuarea integralelor care intervin în formula
Maxwell – Mohr.
Pe intervalul AB, având momentul de inerţie “I”, diagrama “M” are o
formă oarecare (fig.8.2.1), iar diagrama “mi” are o variaţie liniară.
Rezultatul integralei produsului celor două diagrame pe intervalul AB

este dat de relaţia:
B
EI ⋅ Δ i = ∫ M mi dx = Ω ⋅ yG ;
A
cu: Ω - aria diagramei “M” pe intervalul AB;
yG – ordonata din diagrama “mi”, ordonată citită în dreptul centrului de
greutate G al diagramei “M”.
181
Dacă ambele diagrame sunt liniare se poate considera aria oricăreia
dintre ele.
Dacă ambele diagrame sunt curbilinii nu se poate aplica metoda
Veresceaghin.
8.3 Energia potenţială de deformaţie în funcţie de eforturi
Pentru determinarea energiei potenţiale de deformaţie specifice se

face ipoteza că solicitările se aplică static, tensiunile crescând lent de la 0 la
valoarea finală σ.
Pentru o creştere elementară dσ se produce o alungire suplimentară dε
şi o energie potenţială de deformaţie elementară:
dU s = (σ + dσ )dε ≅ σ dε ;
dar σ = E ⋅ ε din legea lui Hooke, astfel rezultă:
dU s = E ⋅ ε dε ;
iar prin integrare se obţine:
E ⋅ε 2 1
Us = = ⋅σ 2 .
2 2E
În cazul unei solicitări pe două direcţii principale 1 şi 2, energia
potenţială de deformaţie specifică este:
Us =
1
2E
(σ 12 + σ 22 − 2μ σ 1 σ 2 ).
În cazul tensiunilor tangenţiale τ, legea lui Hooke fiind τ = G ⋅ γ ,

energia specifică este:
G ⋅γ 2 1
Us = = ⋅τ 2 .
2 2G
Energia potenţială elementară pentru un element de volum
paralelipipedic dV = dx ⋅ dy ⋅ dz , va fi:
dU = U s dV ;
182
iar energia potenţială de deformaţie totală a barei va fi:
1 1
U tot =
2 ∫ σ ⋅ ε dV ; U tot = ∫ τ ⋅ γ dV .
2
8.3.1 Energia potenţială de deformaţie totală a barelor
Solicitare axială
N
Ţinând seama că σ = , se obţine:
A
l
N2 1 1 N2
U tot = ∫∫ 2 ⋅ dA dx = ∫ dx .
A 2E 2 0 EA
Încovoiere
Mz
În acest caz σ = ⋅ y , astfel:
Iz
2
⎛ Mz ⋅ y ⎞ 1 l
1 M z2
U tot = ∫∫ ⎜⎜ ⎟⎟ dA dx = ∫ dx .
I
⎝ z ⎠ 2 E 2 0
EI
Torsiune
Mt
Se porneşte de la relaţia: τ = ⋅ r , în final:
Ip
2
1
l
⎛ Mt ⋅r ⎞ 1
l
M t2
dx ⎜ ⎟ dA =
2 G ∫0 (∫A )⎜⎝ I p ⎟⎠ 2 ∫0 GI p
U tot = dx .
Dacă bara este supusă simultan la mai multe solicitări simple, energia
potenţială se obţine prin însumarea termenilor corespunzători fiecărei
solicitări.
Problema 8.1
Pentru grinda simplu rezemată, încărcată cu o sarcină uniform
distribuită, ca în figura 8.1, se cere să se calculeze săgeata în capătul liber C.
183
Se reprezintă diagrama de momente „M” datorată sarcinii uniform
distribuite. Se introduce în C o sarcină virtuală unitară şi se trasează
diagrama de momente „mC”. Se calculează săgeata în C:
mC M 1 2 pl 2 ⎛ a ⎞ pl 3 a
vC = ∫ = ⋅ ⋅ l⎜− ⎟ = − ;
EI EI 3 8 ⎝ 2 ⎠ 24 EI
semnul „-„ indică faptul că deplasarea „vC” se produce în sens invers
sensului sarcinii unitare aplicate în punctul C.
Problema 8.2
Pentru grinda simplu rezemată încărcată cu forţa de 6kN, se cere să se
calculeze săgeata în capătul liber A (fig.8.2). Se dau: Iz = 171 cm4, E =
2,1⋅105 N/mm2.
184
Se reprezintă diagrama de momente “M” datorată forţei concentrate
exterioare. Se introduce în A o sarcină virtuală unitară şi se trasează
diagrama de momente “ mA”. Se calculează săgeata în A:
3 ⋅ 106 ⋅ 2 ⋅ 103
− ⋅ 0.5 ⋅ 103
vA = 2 = −4.177 mm .
2.1 ⋅ 105 ⋅ 171 ⋅ 104
semnul „-„ indică faptul că deplasarea „vA” se produce în sens invers
sensului sarcinii unitare aplicate în A.
Problema 8.3
Să se calculeze săgeata în punctul C pentru grinda din figura 8.3. Se
dau: Iz = 171 cm4, E = 2,1⋅105 N/mm2.
Se reprezintă diagrama de momente “M” din sarcina distribuită

exterioară. Se introduce în C o sarcină virtuală unitară şi se trasează
diagrama de momente “mC”. Diagrama “mC” fiind o linie frântă (caz
particular de diagramă curbilinie), la calculul săgeţii se va înmulţi aria
diagramei “mC” cu ordonata din diagrama “M”:
1
⋅ 0.5 ⋅ 103 ⋅ 2 ⋅ 103 ⋅ 1.5 ⋅ 106
vC = − 2 = −2.09 mm .
2.1 ⋅ 105 ⋅ 171 ⋅ 10 4
semnul „-„ indică faptul că deplasarea „vC” se produce în sens invers
sensului sarcinii unitare aplicate în C.
185
Problema 8.4
Cadrul din figura 8.4 este acţionat în punctul C de forţa verticală de 4
kN. Să se calculeze săgeata în punctul de aplicaţie al forţei de 4kN; se dau:
Iz = 171 cm4, E = 2,1⋅105 N/mm2.
Se reprezintă diagrama „M” din efectul forţei exterioare, apoi

diagrama „mC” din efectul forţei unitare virtuale aplicată în punctul C. Cele
două diagrame sunt linii frânte şi spre a putea aplica regula lui Veresceaghin
(cel puţin una din diagrame să aibe variaţie liniară), se va lucra pe intervalele
BC şi CD, separat:
1 2
2 ⋅ 3 ⋅ 106 ⋅ ⋅ 1500 ⋅ ⋅ 0.75 ⋅ 103
vA = 2 3 = 6.26 mm .
171 ⋅ 10 ⋅ 2.1 ⋅ 105
4
Problema 8.5
Pentru grinda din figură să se determine săgeata şi rotirea capătului
liber.
Se reprezintă diagrama de moment „M” (fig.8.5), din sarcina uniform

distribuită şi se introduce în punctul C o sarcină verticală virtuală unitară
pentru obţinerea diagramei „mvC”. Pentru integrarea diagramelor se
descompune diagrama „M” pe fiecare din intervalele AB şi BC în câte un
triunghi cu semn negativ şi o parabolă simetrică cu semn pozitiv. Fiecare
dintre parabole are la mijloc ordonata pl2/8, unde l reprezintă lungimea
intervalului respectiv.
186
Aplicând regula lui Veresceaghin se obţine:
⎡ 2 pa 2 ⎛ a ⎞ 1 ⎛ pa ⎞
2
⎛ 2 ⎞ 2 pa
2
⎛ a⎞ ⎤
⎢ ⋅ 2 a ⎜ − ⎟ + ⎜ −
⎜ 2 ⎟ ⎟ ⋅ 2 a ⎜ − a ⎟ + ⋅ a ⎜ − ⎟ +⎥
1 ⎢ 3 2 ⎝ 2 ⎠ 2 ⎝ ⎠ ⎝ 3 ⎠ 3 8 ⎝ 2⎠ ⎥
vC = ⎥;
EI ⎢ 1 ⎛ pa 2 ⎞⎛ 2 ⎞
⎢+ ⎜ − a ⎟⎟⎜ − a ⎟ ⎥
⎜
⎢⎣ 2 ⎝ 2 ⎠⎝ 3 ⎠ ⎥⎦
pa 4
vC = .
8 EI
Pentru rotirea din punctul C se introduce un moment concentrat unitar

virtual în punctul C şi se obţine diagrama „mϕC”. Se integrează diagrama
„M”, descompusă în elementele ei componente, cu diagrama „mϕC”:
⎡2 pa 2 ⎛ 1 ⎞ 1 ⎛⎜ pa ⎞⎟
2
⎛ 2 ⎞ 2 pa
2
⎤
⎢ ⋅ 2a ⎜ − ⎟ + ⎜ − ⋅ 2 a ⎜ − ⎟ + ⋅ a (− 1) − ⎥
1 ⎢3 2 ⎝ 2⎠ 2⎝ 2 ⎟⎠ ⎝ 3⎠ 3 8 ⎥;
ϕC =
EI ⎢ 2
pa 1 ⎥
⎢− ⋅ a (− 1) ⎥
⎣ 2 2 ⎦
187
pa 3
ϕC = .
6 EI
Problema 8.6
Pentru cadrul din figura 8.6, încărcat cu o sarcină uniform distribuită
să se calculeze deplasarea totală a punctului C, rotirea din punctul C şi
rotirea din punctul B.
Se reprezintă diagrama de momente din încărcarea exterioară “M”.

Deoarece nu se cunoaşte direcţia deplasării totale a punctului C, pentru
determinarea acesteia se vor calcula mai întâi componentele vC şi uC, după
care se obţine Δ C = vC + uC .
2 2
Pentru determinarea deplasării vC se introduce în C o forţă verticală

virtuală unitară, care produce diagrama de momente “mCv”. Se calculează
vC:
1 ⎡⎛ ql 2 ⎞ l 2 2 ql 2 ⎛ l ⎞ ⎛ ql 2 ⎞ l ⎤ 9 ql 4
vC = ⎜
⎢⎜ − ⎟
⎟2 3⋅ l + ⋅ l ⎜ − +
⎟ ⎜⎜ − ⎟ ⋅
⎟ 2 (− l )⎥= .
EI⎣⎝ 2 ⎠ 3 8 ⎝ 2 ⎠ ⎝ 2 ⎠ ⎦ 24 EI
Pentru integrare s-a descompus diagrama „M” pe intervalul BC într-
un triunghi cu semn negativ şi o parabolă simetrică cu semn pozitiv;
parabola are la mijloc ordonata ql2/8 .
188
Pentru deplasarea orizontală uC, se introduce o sarcină virtuală unitară
pe orizontală în C şi se trasează diagrama ”mCu”. Aplicând regula lui
Veresceaghin şi integrând diagrama „M” descompusă în elementele ei
componente cu diagrama ”mCu”, se obţine:
1 l l 1 ql 2 ql 4
uC = − ⋅ ⋅ =− ;
EI 2 2 2 2 16 EI
rezultă:
2 2
⎛ 9 ql 4 ⎞ ⎛ ql 4 ⎞ ql 4
Δ C = ⎜⎜ ⎟⎟ + ⎜⎜ ⎟⎟ = 0.38 .
⎝ 24 EI ⎠ ⎝ 16 EI ⎠ EI
Pentru calculul rotirii în punctul C se introduce în acest punct un

cuplu unitar virtual şi se trasează diagrama „mCϕ”. Prin integrarea produsului
dintre „M” şi „mCϕ” se obţine:
1 ⎡⎛ ql 2 ⎞ l 1 ⎛ ql 2 ⎞ ⎤ 5 ql 3
ϕC =
EI
⎜
⎢⎜ −
2 ⎟ 2 (− 1) + 3 ⎜ − 2 ⎟ ⋅ l (− 1)⎥ = 12 EI .
⎟ ⎜ ⎟
⎣⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎦
Pentru calculul rotirii în nodul B se introduce în acest punct un cuplu

unitar virtual şi se determină diagrama „mBϕ”. Se integrează produsul dintre
„M” şi „mBϕ”, astfel:
1 ⎛ ql 2 ⎞ l ql 3
ϕB = ⎜− ⎟ (− 1) = .
EI ⎜⎝ 2 ⎟⎠ 2 4 EI
Problema 8.7
Pentru cadrul din figura 8.7a se cer deplasarea punctului B şi rotirea
punctului C, deplasarea totală la mijlocul laturii BC.
Se reprezintă diagrama de momente „M” pentru încărcarea exterioară.

Pentru calculul deplasării punctului B se observă că acesta nu se poate
deplasa decât pe orizontală (deplasarea pe verticală fiind împiedicată de
reazemul articulat din A).
Se introduce o forţă unitară virtuală orizontală în punctul B şi se
trasează diagrama de moment „muB”.
189
Se calculează deplasarea folosind regula lui Veresceaghin:
⎛ 3a ⋅ 3a 2 6qa 2 ⋅ 6a 2 ⎞
⎜ ⋅ 6qa +2
⋅ 3a + ⎟
m ⋅ M dx 1 ⎜ 2 3 2 3 ⎟=
Δ B = u B = ∫ Bu =
EI EI ⎜ 2 3a ⎟
⎜ + 4.5qa ⋅ 6a ⋅
2
⎟
⎝ 3 2 ⎠
81qa 4
= .
EI
Pentru integrare s-a descompus diagrama „M” pe intervalul BC într-
un triunghi cu semn pozitiv şi o parabolă simetrică cu acelaşi semn. Parabola
ql 2 q ⋅ (6a )
2
are la mijloc ordonata = , l fiind lungimea intervalului BC.

8 8
Pentru calculul rotirii punctului C, se introduce în acest punct un
cuplu unitar virtual şi se trasează diagrama „mCϕ”:
mCϕ ⋅ M dx 1 ⎛ 6qa 2 ⋅ 6a 1 2 1⎞ 15qa 3

ϕC = ∫ =− ⎜⎜ ⋅ + 4.5qa 2 ⋅ 6a ⋅ ⎟⎟ = − .
EI EI ⎝ 2 3 3 2⎠ EI
190
Pentru calculul deplasării totale la mijlocul laturii BC (punctul D), se
calculează cele două deplasări în acest punct, pe orizontală şi pe verticală; se
remarcă din figura 8.7b că diagrama „mDu” este identică cu „mBu”, aşadar uD
= uB = 81qa4/EI.
Pentru calculul deplasării pe verticală în punctual D se trasează

diagrama “mDv”. Se observă că pe intervalul BC atât diagrama “M” cât şi
“mDv” sunt curbilinii; pentru a putea aplica regula lui Veresceaghin, se
desparte calculul pe două intervale, BD şi DC (BD = DC), pentru efectuarea
produsului dintre parabola de pe “M” şi triunghiul de pe “mDv”. Astfel, se
obţine:
1 ⎡ 6a ⋅ 1.5a ⎛ 4.5qa 2 ⋅ 3a 2 2 9qa 2 1.5a ⎞ ⎤

vD = ⎢ ⋅ 3qa + ⎜⎜
2
⋅ 1.5a + ⋅ ⋅ 3a ⋅ ⎟⎟ ⋅ 2⎥ ;
EI ⎣ 2 ⎝ 2 3 3 8 2 ⎠ ⎦
4
30.31qa
vD = ;
EI
Deplasarea totală a secţiunii (punctului) D, este:
2 2
⎛ 81qa 4 ⎞ ⎛ 30.31qa 4 ⎞
ΔD = v +u 2
D
2
D = ⎜⎜ ⎟⎟ + ⎜⎜ ⎟⎟ ;
⎝ EI ⎠ ⎝ EI ⎠
86.5qa 4
ΔD = .
EI
191
Problema 8.8
Să se calculeze deplasarea punctului B şi rotirile ϕC şi ϕA pentru
cadrul din figura 8.8a.
Deplasarea punctului B se produce numai pe orizontală datorită

rezemării din acest punct.
M mB dx 1 1 17 Fa 3
Δ B = uB = ∫ = ⋅ 3a ⋅ 3Fa ⋅ 3a + ⋅ 3a ⋅ 4 Fa ⋅ 3a = ;
EI 3EI 3E ⋅ 1.5I EI
M mϕC dx 1 2.67 Fa 2
ϕC = ∫ = ⋅ 3a ⋅ 4 Fa ⋅ 1 = ;
EI 3E ⋅ 1.5 I EI
M mϕA dx 1 3Fa ⋅ 3a ⋅ 1 1 7.17 Fa 2
ϕA = ∫ = ⋅ + ⋅ 3a ⋅ 4 Fa ⋅ 1 = .
EI EI 2 E 1.5I EI
Problema 8.9
Un stâlp al unui cadru de beton armat are înălţimea h = 4,6 m şi
secţiunea 35x50 cm. Diagramele N, T, M sunt date în figura 8.9; se cere
192
determinarea energiei potenţiale de deformaţie a stâlpului. Se dau: E =
1,8⋅104 N/mm2, G = 7,65⋅103 N/mm2.
Energia potenţială de deformaţie a stâlpului este suma energiilor

potenţiale de deformaţie din încovoiere, forţă axială şi forţă tăietoare:
U tot = U tot M + U tot N + U tot T ;

cu:
1 M 2 (x )
l
U tot M = ∫ dx ;
2 0 EI
η l T2
2 ∫0 GA
U tot T = dx ; η = 1.2 ;
l
1 N2
U tot N = ∫ dx .
2 0 EA
în care η - coeficient de formă a secţiunii.
Se calculează expresia momentului încovoietor M(x); fiind o funcţie
liniară, se poate scrie:
M (x ) = A + Bx ;
x = 0 , ⇒ M = M1 = A;
x = l ,⇒ M = M 2 ;
astfel:
193
M 2 − M1
M 2 = M1 + B ⋅ l ; B = ;
l
x l−x x
M x = M 1 + (M 2 − M 1 ) = M 1 + M2 .
l l l
Energia potenţială din încovoiere va fi:
l 2
l−x
U tot M =
1 ⎛
∫ ⎜
2 EI 0 ⎝
M 1
l
+ M 2
x⎞
⎟
l⎠
dx =
l
6 EI
(M 12 + M 1 M 2 + M 22 );
făcând înlocuirile numerice, se obţine:
U tot M =
( )
4600 3.3 2 − 3.3 ⋅ 6.6 + 6.6 2 ⋅1012
= 381.67 Nmm ;
6 ⋅1.8 ⋅10 4 ⋅ 3.6458 ⋅10 9
350 ⋅ 5003
în care: I z = = 3.6458 ⋅ 109 mm 4 .
12
Energia potenţială la solicitarea axială este:
U tot N =
(5.1⋅10 )
3 2
⋅ 4600
= 1899.14 Nmm ;
2 ⋅1.8 ⋅10 4 ⋅175 ⋅10 3
cu: A = 350 ⋅ 500 = 175 ⋅ 10 mm .
3 2
Energia potenţială la tăiere este:
1.2 ⋅ (2.13 ⋅ 103 ) ⋅ 4600

2
U tot T = = 9.35 Nmm .

2 ⋅ 7.65 ⋅ 103 ⋅ 175 ⋅ 103
Energia potenţială totală va fi:
U tot = 381.67 + 9.35 + 1899.14 = 2290.16 Nmm .
Problema 8.10
O placă dreptunghiulară este solicitată pe contur de încărcările p1 şi p2
constante (fig.8.10), după direcţiile 1 şi 2 ale laturilor. Ştiind că placa are
laturile axb şi grosimea t mult mai mică decât a şi b, se cere să se determine
energia potenţială specifică Us şi totală Utot. Se dau: p1 = 1440 N/mm, p2 =
102 N/mm, a = 3m, b = 1,8m, t = 12 mm, E = 2,1⋅105 N/mm2, μ = 0,3.
194
În absenţa încărcărilor tangenţiale direcţiile 1 şi 2 sunt direcţii
principale:
p1 1440
σ1 == = 120 N / mm 2 ;
t 12
p 102
σ2 = 2 = = 8.5 N / mm 2 .
t 12
Energia potenţială de deformaţie specifică este:
1202 + 8.52 − 2 ⋅ 0.3 ⋅ 120 ⋅ 8.5

Us =
1
2E
(
σ 1 + σ 2 − 2μ σ 1σ 2 =
2 2
) 2 ⋅ 2.1 ⋅ 10 5
= 0.033 N / mm 2 .
Energia totală va fi:
a b t
U tot = ∫ ∫ ∫ U s dx dy dz = U s ⋅ a ⋅ b ⋅ t ;
0 0 0
U tot =
abt 2
2E
( )
σ 1 + σ 22 − 2μ σ 1σ 2 = 0.033 ⋅ 3000 ⋅ 1800 ⋅ 12 ;
U tot = 2138438.5 Nmm .
195
CAPITOLUL 9
TEORII DE REZISTENŢĂ
9.1 Relaţii între tensiuni şi deformaţii
În cazul corpurilor continue, omogene şi izotrope relaţiile între

tensiuni şi deformaţii în domeniul de proporţionalitate sunt date de legea
generalizată a lui Hooke:
εx =
1
E
[
σ x − μ (σ y + σ z ) ; ]
1
[
ε y = σ y − μ (σ z + σ x ) ;
E
]
[
ε z = σ z − μ (σ x + σ y ) ;
1
E
]
τ xy τ yz τ xz
γ xy = ; γ yz = ; γ xz = .
G G G
Între constantele elastice E (modul de elasticitate longitudinală), G

(modul de elasticitate transversală) şi μ (coeficientul lui Poisson), există
relaţia:
E
G= .
2 (1 + μ )
Deformaţia specifică volumică este:
1 − 2μ
εV = ε x + ε y + ε z = (σ x + σ y + σ z ).
E
196
9.2 Teorii de rezistenţă
Starea limită la solicitarea axială de întindere se determină

experimental, caracterizându-se prin valorile σc, εc sau σr, εr.
Pentru o stare de tensiuni oarecare se admite că un anumit factor este
preponderent în atingerea stării limită şi pe baza acestuia se stabileşte o
tensiune de întindere echivalentă σech, care se compară cu tensiunea limită σk
(σc sau σr), determinată experimental.
Ipoteza că un anumit factor este preponderent în atingerea stării limită
şi că valoarea limită a acestuia este cea corespunzătoare solicitării axiale
simple la întindere, constituie o teorie de rezistenţă.
Teoriile de rezistenţă poartă denumirea factorului ales ca fiind
preponderent. Dintre teoriile de rezistenţă cele cu aplicabilitate practică sunt:
- Teoria tensiunilor normale maxime (Tσ);

σ ech = max [σ 1 ; σ 2 ; σ 3 ].
- Teoria tensiunilor tangenţiale maxime (Tτ);
σ ech = max [σ 1 − σ 2 ; σ 1 − σ 3 ; σ 2 − σ 3 ].
- Teoria energiei potenţiale de deviaţie (TED);
σ ech = σ 12 + σ 22 + σ 32 − (σ 1σ 2 + σ 2σ 3 + σ 3σ 1 ) .
Teoria tensiunii normale maxime se aplică numai pentru stări de
tensiune apropiate de întinderea uniformă triaxială, pentru care teoriile Tτ şi
TED nu dau rezultate corespunzătoare; pentru orice alte stări de tensiune se
aplică Tτ şi TED confirmate satisfăcător experimental.
Condiţia de rezistenţă pentru stări de tensiune efective este:
σ ech ≤ σ a .
În cazul barelor, starea de tensiuni generală se reduce la σx şi τ, iar
condiţia de rezistenţă în funcţie de teoria de rezistenţă adoptată este:
σx σ x2
Tσ ⇒ σ ech = + +τ 2 ≤ σa ;
2 4
Tτ ⇒ σ ech = σ x2 + 4τ 2 ≤ σ a ;
TED ⇒ σ ech = σ x2 + 3τ 2 ≤ σ a .
197
Problema 9.1
Cilindrul de cauciuc „A” este introdus forţat în cilindrul de oţel „B”
cu ajutorul forţei P (fig.9.1). Să se determine tensiunea care apare între
cauciuc şi oţel; se cunosc coeficientul lui Poisson pentru cauciuc, μ = 0,45 şi
diametrul d al cilindrului de cauciuc. Se va neglija frecarea dintre cauciuc şi
oţel.
Tensiunea de compresiune în lungul axei x din cauciuc este:

P
σx = −p = − ;
π ⋅d2
4
se notează cu q tensiunea care apare între cauciuc şi oţel:
σ y = σ z = −q .
Considerând că cilindrul de oţel este perfect rigid,deformaţia specifică
în lungul razei este nulă. Conform legii lui Hooke generalizată, rezultă:
[
1
]
ε y = σ y − μ σ z − μ σ x = 0;
E
sau făcând înlocuirile:
μ 0.45 p
q − μ ( p + q) = 0; q = p = = 0.818 p .
1 − μ 1 − 0.45
198
Problema 9.2
Un paralelipiped de laturi a, b, c este aşezat într-un canal rigid având
lăţimea c şi înălţimea mai mare decât a (fig 9.2). Să se determine tensiunea
normală şi deformaţiile specifice corespunzătoare care apar datorită unei
sarcini uniform distribuite p care acţionează la partea superioară a laturii b.
Tensiunile normale pe cele trei direcţii principale vor fi:
σ1 = 0;
σ2 = necunoscută;
σ3 = -p;
Deformaţiile specifice corespunzătoare sunt:
1 μ
ε1 = [σ1 − μ (σ 2 + σ 3 )] = − (σ 2 − p );
E E
1 1
ε 2 = [σ 2 − μ (σ 3 + σ1 )] = (σ 2 + μ p ).
E E
Datorită introducerii forţate a paralelipipedului în canal deformaţia
specifică pe direcţia 2 este nulă:
ε2 = 0;
rezultă:
1
(σ 2 + μ p ) = 0 ; ⇒ σ 2 = − μ p ;
E
1 1
ε 3 = [σ 3 − μ (σ 1 + σ 2 )] = (− p − μ σ 2 );
E E
înlocuind în expresiile lui ε1 şi ε3 valoarea lui σ2, rezultă:
199
μ (1 + μ )
ε1 = p;
E
ε2 = −
(
1− μ2
p.
)
E
Problema 9.3
Să se determine care din cele trei stări de tensiune într-un punct este
cea critică (fig.9.3). Se va folosi TED (teoria energiei de deviaţie).
Se calculează σech pe baza teoriei energiei de deviaţie:
σ ech = σ 12 + σ 22 + σ 32 − σ 1σ 2 − σ 2σ 3 − σ 3σ 1 .
Prima stare de tensiune este caracterizată astfel:
σ1 = 100 N/mm2;
σ2 = 250 N/mm2;
σ3 = 750 N/mm2;
prin urmare:
σ ech
a)
= 100 2 + 250 2 + 750 2 − 100 ⋅ 250 − 250 ⋅ 750 − 750 ⋅ 100 = 589.49 N / mm 2 .
A doua stare de tensiune este caracterizată astfel:

σ1 = -500 N/mm2;
σ2 = 0;
σ3 = 700 N/mm2;
rezultă:
200
σ ech
b)
= 5002 + 7002 + 500 ⋅ 700 = 1044.03 N / mm 2 .
A treia stare de tensiune:

σ1 = 0;
σ2 = 200 N/mm2;
σ3 = 800 N/mm2;
implică:
σ ech
c)
= 200 2 + 800 2 − 200 ⋅ 800 = 721.11 N / mm 2 .
Rezultă că starea critică este starea b) unde σech are valoarea maximă.
Problema 9.4
Prin folosirea teoriei tensiunilor normale maxime, a teoriei tensiunilor
tangenţiale maxime şi a teoriei energiei potenţiale de deviaţie să se calculeze
tensiunile normale echivalente σech pentru următoarele stări spaţiale de
tensiune:
a ) σ 1 = 140 N / mm 2 ; σ 2 = 100 N / mm 2 ; σ 3 = 80 N / mm 2 .
b) σ 1 = 140 N / mm 2 ; σ 2 = 100 N / mm 2 ; σ 3 = −80 N / mm 2 .
c) σ 1 = 140 N / mm 2 ; σ 2 = −100 N / mm 2 ; σ 3 = −80 N / mm 2 .
d ) σ 1 = −140 N / mm 2 ; σ 2 = −100 N / mm 2 ; σ 3 = −80 N / mm 2 .
201
CAPITOLUL 10
SOLICITĂRI COMPUSE
Solicitarea compusă este starea de tensiune şi deformaţie a barelor,

pentru care, în secţiunile transversale ale acestora apar cel puţin două
componente ale eforturilor secţionale.
În cazul cel mai general torsorul eforturilor din secţiunea transversală
a barei are componentele N, Ty, Tz, Mx, My, Mz. Eforturile sunt considerate
pozitive când au sensul din figura 10.
Cazurile de solicitări compuse sunt:

- încovoiere dublă sau oblică (My, Mz);
- încovoiere simplă cu forţă axială (N, My sau N, Mz);
- încovoiere dublă cu forţă axială (N, My, Mz);
- încovoiere cu torsiune (Mx, My sau Mx, Mz sau Mx, My, Mz).
Tensiunile şi deformaţiile se vor determina prin suprapunerea efectelor
produse de solicitările simple componente.
202
10.1 Încovoiere dublă sau oblică
Se numeşte încovoiere oblică, încovoierea unei bare la care planul de

acţiune al momentului încovoietor nu conţine în secţiune nici una din axele
principale de inerţie ale secţiunii (fig.10.1.1).
Vectorul moment M este înclinat cu unghiul α faţă de axa principală

z. Componentele sale după axele y şi z sunt:
M z = M ⋅ cosα ; M y = M ⋅ sin α .
Acţiunea independentă a fiecărei componente My şi Mz reprezintă o
încovoiere pură sau simplă, cu distribuţia de tensiuni σ dată de formula lui
Navier. Suprapunând efectele se obţine tensiunea σ corespunzătoare
încovoierii oblice:
Mz My
σ = σ ( M ) + σ (M ) = ⋅ y − ⋅z;
z y
Iz Iy
cu y şi z coordonatele punctului curent P al secţiunii transversale.
203
Distribuţia de tensiuni este liniară, axa neutră finală η-η fiind o
dreaptă care trece prin centrul de greutate al secţiunii şi este înclinată cu
unghiul β faţă de axa z:
y Iz M y Iz
tg β = = = ⋅ tg α .
z Iy Mz Iy
Se duc două drepte, paralele cu axa neutră, tangente la contur prin
punctele S şi S/, cele mai depărtate de axa neutră, în care tensiunea σ este
maximă, respectiv minimă.
Dacă rezistenţele admisibile ale materialului sunt σa i la întindere şi σac
la compresiune, condiţia de rezistenţă este:
Mz My
σ max = σ S = yS − zS ≤ σ a i ;
Iz Iy
Mz My
σ min = σ S =
/ yS / − z / ≤ σac.
Iz Iy S
La secţiunea dreptunghiulară sau cele care se înscriu într-un
dreptunghi cu colţuri pline (profilele U şi I), condiţia de rezistenţă este:
Mz My
σ max = + ≤ σa ;
Wz Wy
dacă rezistenţa admisibilă este aceeaşi la întindere şi compresiune.
Relaţia de dimensionare va fi:
M z ⎛ Wz M y ⎞
Wznec = ⎜1 + ⎟ = Wzdim ;
σ a ⎜⎝ Wy M z ⎟⎠
raportul Wz/Wy la secţiunea dreptunghiulară este h/b, la profilele laminate
acest parametru variind între valorile 7 şi 10.
10.2 Încovoiere simplă cu forţă axială
Dacă în secţiunea transversală a barei, eforturile secţionale se reduc la

un moment încovoietor şi o forţă axială, atunci bara este solicitată la
încovoiere simplă cu forţă axială.
204
Se consideră secţiunea oarecare (fig.10.2.1) şi eforturile N şi Mz
pozitive. Diagrama σ se obţine prin suprapunerea distribuţiilor de tensiuni
date de N şi Mz:
N Mz
σ = σ ( N ) + σ (M ) =
+ ⋅ y;
z
A Iz
ecuaţia axei neutre se obţine egalând expresia tensiunii normale σ cu zero,
astfel:
Iz N
σ = 0 ; ⇒ y0 = − ⋅ .
A Mz
Axa neutră este o dreaptă, paralelă cu axa vectorului moment
încovoietor, intersectând axa y în punctul de coordonată y0.
Tensiunile normale sunt maxime respectiv minime în punctele cele
mai depărtate de axa neutră n-n (S şi S/).
[
σ ech = max σ S ; σ S ≤ σ a ;
/ ]
pentru secţiuni cu axa z axă de simetrie, condiţia de rezistenţă fiind:
N Mz
σ ech = σ max = + ≤ σa.
A Wz
205
10.3 Încovoiere dublă cu forţă axială
Dacă în secţiunea transversală a barei, eforturile secţionale se reduc în

centrul de greutate la momentele încovoietoare după axele principale de
inerţie My, Mz şi N ca forţă axială de întindere sau compresiune, atunci bara
este solicitată la încovoiere dublă cu forţă axială (fig.10.3.1).
Tensiunile normale se determină cu expresia:
N Mz My
σ= + ⋅y− ⋅ z;
A Iz Iy
în cazul secţiunii din figura 10.3.2 forţa normală N, aplicată în punctul A de
coordonate y0 şi z0, se reduce în centrul de greutate al secţiunii, obţinându-se
eforturile:
N = N;
M z = N ⋅ y0 ;
M y = − N ⋅ z0 .
206
Axa neutră este o dreaptă, a cărei ecuaţie sub formă normală
y z
+ = 1 , este:
y0 z 0
y z
+ = 1;
iz2 i y2
− −
y0 z0
tăieturile fiind:
iz2 i y2
a y = − ; az = − .
y0 z0
În concluzie, axa neutră este o dreaptă care nu trece prin centrul de
greutate; se duc tangente la conturul secţiunii transversale, paralele cu axa
neutră şi se determină distribuţia de tensiuni din care rezultă că punctele S şi
S/ sunt cele mai solicitate.
Condiţile de rezistenţă sunt:
N Mz My
σS = + ⋅ yS − ⋅ zS ≤ σ a i ;
A Iz Iy
N Mz My
σS =
/ + ⋅ yS / − ⋅ z / ≤ σac.
A Iz Iy S
Condiţia de rezistenţă devine:
[ ]
σ ech = max σ S ; σ S ≤ σ a ; pentru σ a i = σ a c = σ a ;
/
Operaţia de dimensionare se face prin încercări.
Secţiunea dreptunghiulară sau care se înscrie într-un dreptunghi cu

colţuri pline
Punctele cele mai solicitate (S şi S/), sunt două colţuri opuse;

tensiunile în aceste puncte sunt:
N M M
σS = + z + y ;
A Wz Wy
N Mz My
σS =
/ − − .
A Wz Wy
207
N Mz My
σ max = + + ≤ σa .
A Wz Wy
Calculul practic la dimensionare se face astfel:
- se neglijează efectul forţei axiale, făcându-se o predimensionare la
încovoiere oblică.
- se măreşte secţiunea ţinând seama de efectul forţei axiale, după care,
obligatoriu se verifică condiţia de rezistenţă.
Sâmburele central
Domeniul din secţiune din jurul centrului de greutate, în interiorul

căruia poate fi aplicată o forţă normală excentrică, astfel ca tensiunile
normale σ să fie de acelaşi semn pe întreaga secţiune, se numeşte sâmburele
central al secţiunii.
Dacă punctul de aplicare al forţei axiale se găseşte în interiorul
sâmburelui central, atunci axa neutră va fi în afara secţiunii. Când axa neutră
este tangentă la conturul secţiunii, punctul de aplicare al forţei axiale se va
situa pe limita domeniului sâmburelui central.
Conturul sâmburelui central se determină cu relaţiile:
iz2 i y2
y0 = − ; z 0 = − .
ay az
Locul geometric al punctului de aplicaţie al forţei axiale de
coordonate y0 şi z0, când axa neutră se deplasează pe conturul secţiunii,
rămânând mereu tangentă la aceasta, fără să taie secţiunea va închide
domeniul sâmburelui central.
Zona activă
La elementele din materiale care nu pot prelua eforturi de întindere

pot exista situaţii când forţa normală excentrică va cădea în afara sâmburelui
central. Deoarece tensiunile de întindere trebuie să fie nule, echilibrul
trebuie realizat prin intermediul tensiunilor de compresiune. Partea din
secţiunea transversală pe care apar tensiuni de compresiune echivalente cu
torsorul forţelor exterioare se numeşte zonă activă (fig.10.3.3).
208
Pentru secţiunea de formă dreptunghiulară:
2N
σ max c = .
3bc
10.4 Încovoiere cu torsiune
În secţiunea transversală a unei bare solicitată la încovoiere cu

torsiune apar eforturile Mx, My, Mz (fig.10.4.1).
În punctele cele mai solicitate pe contur apar concomitent tensiuni σx

şi τ. Aprecierea rezistenţei barei se va face pe baza teoriilor de rezistenţă
(Tτ), teoria tensiunilor tangenţiale maxime şi (TED), teoria energiei potenţiale
de deviaţie. Astfel, condiţia de rezistenţă este:
209
σ ech = σ ⋅ kT ≤ σ a ;
în care:
2
⎛τ ⎞
kT = kτ = 1 + 4 ⎜ ⎟ ; când se aplică Tτ;
⎝σ ⎠
2
⎛τ ⎞
kT = k ED = 1 + 3 ⎜ ⎟ ; când se aplică TED.
⎝σ ⎠
Bara de secţiune circulară. Arbori
La barele cu secţiune circulară (fig.10.4.2), în punctele S şi S/

tensiunea normală σ atinge valoarea maximă simultan cu tensiunea
tangenţială τ; se cunosc:
Mi M
σ max = , τ max = t .
Wi Wp
Mi
σ ech = ⋅ kT ≤ σ a ;
Wi
ştiind că raportul modulelor de rezistenţă la încovoiere şi torsiune
Wi
este: = 0.5 , rezultă parametrul kT în forma:
Wp
210
2
⎛M ⎞
kT = 1 + k0 ⎜⎜ t ⎟⎟ ;
⎝ Mi ⎠
cu k0 = 1 pentru Tτ, k0 = 0,75 pentru TED.
Condiţia de dimensionare va fi:
M i ⋅ kT
Wi nec = = Wi dim .
σa
Secţiunea dreptunghiulară
Din studiul diagramelor σ şi τ produse de fiecare efort considerat,

rezultă că trebuie verificată condiţia de rezistenţă în punctele în care una din
componentele tensiunilor este maximă (1, 2, sau 3). Nu se poate şti de la
început care dintre puncte este cel mai solicitat şi de aceea se aplică condiţia
de rezistenţă pentru fiecare dintre cele trei puncte; se determină un număr de
trei seturi de valori (b, h) şi apoi cele mai mari se aleg drept valori efective.
Problema 10.1
Grinda din figura 10.1a este alcătuită dintr-un profil cornier L
120x120x12 şi are rezemări identice în planele determinate de axa barei şi
axele principale de inerţie ale secţiunii transversale. Forţele acţionează în
lungul liniei mediane a aripii verticale. Se cere valoarea maximă admisibilă
a forţei F. Se dă: σa = 150 N/mm2, a = 1m.
211
Sarcina exterioară F trece prin centrul de încovoiere torsiune
(fig.10.1b); vectorul Mi are direcţia axei z1, care face cu axele principale z,
y unghiuri de 450, deoarece cornierul este cu aripi egale. Bara este supusă la
încovoiere oblică; momentele de încovoiere pe axele z şi y sunt:
2 2
M y = −M i ; M z = Mi .
2 2
212
Înclinarea axei neutre este:
I z M y 584
tg β = ⋅ = ⋅ (− 1) = −3.868 ; ⇒ β = −75030 / .
I y M z 151
Se reprezintă distribuţia de tensiuni care pune în evidenţă punctele
cele mai solicitate, astfel, în secţiunea B care este cea mai solicitată:
Mz My ⎛ 1.06 ⋅ 103 − 1.06 ⋅ 103 ⎞

σS = ⋅ yS − ⋅ zS = F / ⎜⎜ ⋅ 84.84 − ⋅ 36.84 ⎟⎟ ≤ 150 N / mm2 ;
⎝ 584 ⋅ 10 151⋅10
4 4
Iz Iy ⎠
F / = 3635N ;
în care:
2
M z = 1.5F / ⋅ 103 = 1.06 F / ⋅ 103 ;
2
2
M y = −1.5 F / ⋅ 103 = −1.06 F / ⋅ 103 ;
2
2
yS = 120 = 84.84 mm ;
2
2
zS = 120 − 48 = 36.85 mm .
2
My // ⎛ 1.06 ⋅ 10
3
⎞
σS / =− ⋅ zS / = F ⎜ − ⎜ ⋅ 48 ⎟⎟ ≤ 150 N / mm 2 ;
⎝ 151 ⋅ 10
4
Iy ⎠
yS / = 0 ;
F // = 4459 N ;
[ ]
Fmax = min F / ; F // = 3635 N .
Problema 10.2
Fermele unui acoperiş au tălpile superioare înclinate cu 300 faţă de
orizontală şi suportă în nodurile lor pane din profile I (fig.10.2b). Acestea
constituie grinzi simplu rezemate încărcate cu o sarcină uniform distribuită q
= 15 kN/m, care trece prin centrul profilului (fig. 10.2a). Cunoscând l = 3m
şi σa = 150 N/mm2, să se dimensioneze panele, rezemările acestora în
planele xy şi xz fiind considerate identice.
213
Se determină diagrama “Mi” în planul forţelor. Secţiunea cea mai
solicitată este la mijlocul deschiderii grinzii, în care momentele după axele
principale au valorile:
ql 2
M z = M i ⋅ cosα = ⋅ cos 300 = 14.61kNm ;
8
ql 2
M y = M i ⋅ sin α = ⋅ sin 300 = 8.43 kNm .
8
Solicitarea este de încovoiere oblică; condiţia de dimensionare va fi:
M z ⎛ Wz M y ⎞
Wznec = ⎜1 + ⎟ = Wzdim ;
σ a ⎜⎝ Wy M z ⎟⎠
Pentru determinarea raportului Wz/Wy se face o predimensionare
considerând doar solicitarea de încovoiere după axa z:
(M y = 0);
Mz 14.61 ⋅ 106
Wz = = = 97.4 ⋅ 103 mm3 .
σa 150
214
Se alege din tabele profilul I16 cu Wz = 117 cm3 şi Wy = 14,8 cm3;
raportul Wz /Wy = 117/14,8 = 7,9 se introduce în condiţia de dimensionare la
încovoiere oblică:
14.61 ⋅ 106
W =z
nec
(1 + 7.9 ⋅ 0.577 ) = 541.37 ⋅ 103 mm3 ;
150
Se alege din tabele profilul I30 cu Wz = 653 cm3 şi Wy = 72,2 cm3; se
verifică în mod obligatoriu condiţia de rezistenţă:
Mz My 14.61 ⋅ 106 8.43 ⋅ 106

σ max = + = + = 139.32 N / mm 2 < σ a ;
Wz Wy 653 ⋅ 10 3
72.2 ⋅ 10 3
deci secţiunea este un profil I30.

Înclinarea axei neutre este:
I z M y 9800
tg β = = ⋅ 0.577 = 12.53; ⇒ β = 850 26 / 23//.
Iy Mz 451
Problema 10.3
Grinda AD este alcătuită dintr-un profil I (fig.10.3a). Se cere
dimensionarea grinzii (σa = 150 N/mm2).
Se descompune sistemul spaţial în două sisteme plane: planul xy cu

diagrama de moment Mz şi planul xz cu diagrama de moment My (fig.10.3b).
215
Secţiunea cea mai solicitată este B; solicitarea este de încovoiere
oblică, se scrie condiţia de dimensionare:
M z ⎛ Wz M y ⎞
Wznec =⎜1 + ⋅ ⎟ = Wzdim ;
σ a ⎜⎝ Wy M z ⎟⎠
Pentru determinarea raportului Wz /Wy se face o predimensionare la
încovoiere simplă după axa z (My = 0):
31.35 ⋅ 106
Mz
W = nec
= = 20.9 ⋅ 104 mm3 .
σa
z
150
Din tabele rezultă profilul I20 cu Wz = 214 cm3 şi Wy = 26 cm3;
raportul Wz /Wy = 214/26 = 8,23 se introduce în condiţia de dimensionare la
încovoiere dublă, astfel:
31.35 ⋅ 106 ⎛ 1.5 ⎞

W = z
nec
⎜1 + 8.23 ⋅ ⎟ = 291.3 ⋅ 10 mm ;
3 3
150 ⎝ 31.35 ⎠
se alege din tabele profilul I24 cu Wz = 354 cm3 şi Wy = 41,7 cm3. Se
verifică în mod obligatoriu condiţia de rezistenţă la încovoiere dublă:
Mz My 31.35 ⋅ 106 1.5 ⋅ 106

σ max = + = + = 124 N / mm 2 < σ a ;
Wz Wy 354 ⋅ 10 3
41.7 ⋅ 10 3
rezultă că secţiunea este un profil I24.
216
Problema 10.4
Să se determine eforturile secţionale N şi M care acţionează asupra
secţiunii I, producând distribuţia de tensiuni σ reprezentată în figura 10.4.
Secţiunea este solicitată la încovoiere simplă cu forţă axială (axa

neutră este paralelă cu axa care trece prin centrul de greutate). Tensiunile în
fibrele extreme sunt:
N M
σS = − − z , cu σ S = −130 N / mm 2 ;
A Wz
N Mz
σS = −
/ + , cu σ S / = 50 N / mm 2 .
A Wz
Rezultă:
80 A
N= = 180 ⋅ 102 ⋅ 40 = 72 ⋅ 104 N ;
2
A = 2 ⋅ 30 ⋅ 1.8 + 60 ⋅ 1.2 = 180 cm 2 ;
Iz =
30
12
(
63.63 − 603 + ) 1.2
12
⋅ 603 = 124748.64 cm 4 ;
124748.64
Wz = = 3922.9 cm3 ;
31.8
⎛ N⎞ ⎛ 720 ⋅ 103 ⎞
M z = ⎜ 50 + ⎟ ⋅ Wz ; M z = ⎜⎜ 50 + ⎟ ⋅ 3922 ⋅ 103 = 353.1 ⋅ 106 Nmm .
2 ⎟
⎝ A⎠ ⎝ 180 ⋅ 10 ⎠
217
Problema 10.5
Cadrul din figura 10.5 are secţiunea alcătuită din două profile I sudate
unul lângă altul. Se cunosc q = 20 kN/m, a = 1m, σa = 150 N/mm2. Se cer:
a) dimensionarea cadrului; b) distribuţia de tensiuni σ în secţiunea cea
mai solicitată.
a) Se determină diagramele de efort (fig.10.5b):
Secţiunea cea mai solicitată este D, unde momentul încovoietor este

maxim, Mmax = 12,5qa2. Se cţiunea D este solicitată la încovoiere simplă cu
forţă axială. Condiţia de rezistenţă este:
218
N Mz
σ max = + ≤ σa ;
A Wz
Se neglijează efectul forţei axiale, făcându-se o dimensionare numai
din efectul momentului încovoietor:
Mz 250 ⋅ 106
Wznec = = = 1667 ⋅ 103 mm3 ;
σa 150
secţiunea fiind alcătuită din două profile, modulul de rezistenţă al unui
singur profil va fi:
1667
1 =
Wznec = 833 cm3 , din tabele rezultă profilul
2
I36 cu Wz = 1090 cm şi A = 97,1 cm2.
3
Se verifică condiţia de rezistenţă corespunzătoare solicitării de

încovoiere simplă cu forţă axială:
200 ⋅ 103 250 ⋅ 106

σ max = + = 124.97 N / mm 2 < σ a ;
2 ⋅ 97.1 ⋅ 10 2
2 ⋅ 1090 ⋅ 10 3
200 ⋅ 103 250 ⋅ 106

σ min = − = −104.38 N / mm 2 ;
2 ⋅ 97.1 ⋅ 10 2
2 ⋅ 1090 ⋅ 10 3
aşadar, secţiunea aleasă este corespunzătoare.
b)
Distribuţiile de tensiuni din forţa axială N şi a momentului încovoietor

Mz sunt reprezentate în figura 10.5c. Suprapunând efectele se obţine
219
distribuţia de tensiuni finală “σ”; axa neutră n-n este paralelă cu axa
vectorului moment, poziţionată fiind la distanţa y0:
N Mz I N
σ = + ⋅ y = 0 ; ⇒ y0 = − z ;
A Iz A Mz
19610 ⋅ 104 200 ⋅ 103
y0 = − ⋅ = −16.5 mm .
97 ⋅ 102 250 ⋅ 106
Problema 10.6
Să se verifice presiunile pe teren produse de zidul de sprijin din figura
10.6. Se dau: a = 1,5m, h = 2,5m, b = 1m, H = 6m, γbeton = 2200 daN/m3, R =
10 tf/m, σa = 2,5 daN/cm2.
Se consideră lungimea zidului ca fiind foarte mare; se va considera o

problemă plană şi se va face calculul pe un tronson de lungime egală cu
unitatea (l m liniar).
Secţiunea de contact între zid şi teren lucrează la compresiune
excentrică, datorită greutăţii proprii a zidăriei şi a rezultantei R datorată
acţiunii de împingere a vântului.
Excentricitatea punctului de aplicaţie a greutăţii proprii în raport cu
centrul de greutate al secţiunii transversale a fundaţiei este:
220
h
f = −d;
2
h − a ⎡1
a
a⋅H ⋅ + H ⋅ ⎢ (h − a ) + a ⎤⎥ 2 2
⎦ h + a + ah 1.5 + 1.5 ⋅ 2.5 + 2.5
2 2
2 2 ⎣3
d= = = ;
a+h 3(a + h ) 3(1.5 + 2.5)
⋅h
2
d = 1.021 m ;
2.5
f = − 1.021 = 0.229 m .
2
Momentul încovoietor este:
H 6
M = G⋅ f − R⋅ = 26400 ⋅ 0.229 − 10000 ⋅ = 13954 daNm / m ;
3 3
a+h 1 .5 + 2 .5
G =γ ⋅ ⋅ H = 2200 ⋅ ⋅ 6 = 26400 daN / m .
2 2
Excentricitatea punctului de aplicare a forţei axiale N = G, este:
M 13954
e= = = 0.529 m ;
N 26400
dar limita sâmburelui central este h / 6 = 2.5 / 6 = 0.417 m , aşadar e > h/6.
Rezultă că forţa normală cade în afara sâmburelui central, deci vor apare şi
tensiuni de întindere; deoarece terenul nu poate prelua astfel de tensiuni
(întindere), se verifică:
σ max ≤ σ a ;
cu σmax dat de relaţia corespunzătoare determinată pentru zona activă:
2N − 2 ⋅ 26400
σ max = = = −2.44 daN / cm 2 < σ a ;
3bc 3 ⋅ 100 ⋅ 72.1
h 2 .5
c = −e = − 0.529 = 0.721 m .
2 2
Problema 10.7
Să se determine sâmburele central pentru secţiunea din figura 10.7 şi
să se compare cu cel al secţiunii pătrate 3a x 3a.
221
y z
Ecuaţia axei neutre este: + = 1;
iz2 i y2
− −
y0 z0
Iz Iy
în care: iz = ; i y = ,
2 2
A A
a ⋅ (3a ) a 4 55 4
3
Iz = 2 + = a ;
12 12 12
Iy =
(3a )
4
−2 =
a 4 79 4
a ;
12 12 12
A = 7a 2 .
Particularizând poziţiile “1” şi “2”:
“1” - y = -3a/2, rezultă z0 = 0; y0 = 55a/126 = 0,4365a;
“2” - z = -3a/3, rezultă y0 = 0; z0 = 79a/126 = 0,627a.
Sâmburele central este un romb.
În cazul pătratului, sâmburele central este un pătrat cu diagonalele
egale cu “a”.
Problema 10.8
O secţiune dreptunghiulară de lăţime b = 40cm este solicitată de o
forţă axială N = 540 kN şi de un moment M = 135 kNm. Neglijând
tensiunile de întindere, tensiunea maximă de compresiune este σmax = 60
daN/cm2. Se cere: a) să se determine înălţimea zonei active; b) să se
222
determine înălţimea h a întregii secţiuni; c) care ar fi distribuţia de tensiuni
în cazul în care secţiunea ar putea prelua şi tensiuni de întindere (fig.10.8).
a) Din condiţia de maxim a tensiunii pentru zona activă rezultă c care

defineşte punctul de aplicaţie a forţei normale N:
2N 2N 2 ⋅ 54000
σ max = ; c= = = 15 cm ;
3bc 3bσ max 3 ⋅ 40 ⋅ 60
înălţimea zonei active este: 3c = 45 cm.
b) Excentricitatea de aplicare a forţei normale este:
M 135
e= = = 0.25 m ;
N 540
înălţimea secţiunii este:
h = 2(c + e ) = 2(15 + 25) = 80 cm .
c)
N⎛ 6 e ⎞ 54000 ⎛ 6 ⋅ 25 ⎞
σ max ,σ min = ⎜−1± ⎟ = ⎜−1± ⎟; A = 40 ⋅ 80 = 3200 cm 2 ;
A⎝ h ⎠ 3200 ⎝ 80 ⎠
σ max = −48.516 daN / cm 2 ;
σ min = 14.766 daN / cm 2 .
223
Problema 10.9
Să se determine forţa capabilă F care poate solicita secţiunea din
figura 10.9. Forţele sunt paralele cu axa grinzii; se dă σa = 160 N/mm2.
Pentru a determina solicitarea la care este supusă secţiunea se

determină mai întâi centrul de greutate:
− 300 ⋅ 12(6 + 400 ) + 250 ⋅ 14(7 + 400 )

y2 G = = −2.6 mm ;
300 ⋅ 12 + 800 ⋅ 9 + 250 ⋅ 14
În raport cu centrul de greutate al secţiunii eforturile care apar sunt:
N = F + 2 F + 1.5F = 4.5F ;
M y = 2 F ⋅ 150 + 1.5 F ⋅ 125 = 487.5 F Nmm ;
M z = 2F (400 + 6 − 2.6 ) − F ⋅ 2.6 − 1.5 F (7 + 400 + 2.6 ) = 189.8 F Nmm .
Solicitarea este deci de încovoiere dublă cu forţă axială; condiţia de
rezistenţă este:
N My Mz
σ max = + + ≤ σa .
A Wy Wz
224
Caracteristicile geometrice ale secţiunii sunt:
A = 300 ⋅ 12 + 800 ⋅ 9 + 250 ⋅ 14 = 14300 mm 2 ;

9 ⋅ 8003 300 ⋅ 123
+ 9 ⋅ 800 ⋅ (2.6) + + 300 ⋅ 12 ⋅ (6 + 400 − 2.6) +
2 2
Iz =
12 12
250 ⋅ 143
+ 250 ⋅ 14 ⋅ (7 + 400 + 2.6 ) = 155718.52 ⋅ 104 mm 4 ;
2
+
12
12 ⋅ 3003 14 ⋅ 2503 93 ⋅ 800
Iy = + + = 4527.77 ⋅ 104 mm 4 ;
12 12 12
I 155718.52 ⋅ 10 4
Wz = z = = 3737.84 ⋅ 103 mm3 ;
ymax 416.6
Iy 4527.77 ⋅ 10 4
Wy = = = 301.8 ⋅ 103 mm3 ;
zmax 150
prin înlocuirea tuturor datelor în condiţia de rezistenţă, se obţine:
4.5 F 487.5 F 189.8F

σ max = + + ≤ 150 N / mm 2 ;
14300 301.8 ⋅ 10 3737.84 ⋅ 10
3 4
F = 80.85 ⋅ 103 N .
Problema 10.10
Consola AB are secţiunea în formă de I şi este solicitată de un sistem
de forţe, fiecare acţionând în axa barei corespunzătoare, ce participă la
alcătuirea profilului I (fig.10.10a). Să se determine Fcap suportată de sistem;
se dă σa = 150 N/mm2.
225
Se determină diagramele N, My, Mz (fig.10.10b):
Secţiunea cea mai solicitată este în încastrare, această secţiune fiind

supusă la încovoiere dublă cu forţă axială; condiţia de rezistenţă este:
N Mz My
σ = + + ≤ σa .
A Wz Wy
Caracteristicile geometrice ale secţiunii sunt:
A = 7800 mm 2 ;
10 ⋅ 3003 ⎛ 203 ⋅ 120 ⎞
Iz = + 2 ⎜⎜ + 1602 ⋅ 120 ⋅ 20 ⎟⎟ = 14554 ⋅ 104 mm 4 ;
12 ⎝ 12 ⎠
103 ⋅ 300 20 ⋅ 1203
Iy = + 2⋅ = 578.5 ⋅ 104 mm 4 ;
12 12
Iz 14554 ⋅ 104
Wz = = = 85.6117 ⋅ 104 mm3 ;
ymax 170
Iy 578.5 ⋅ 104
Wy = = = 9.6416 ⋅ 104 mm3 .
zmax 60
Introducând toate datele în condiţia de rezistenţă se determină
valoarea lui Fcap:
226
3F 2160 F 180 F
σ max = + + ≤ 150 N / mm 2 ;
7800 856117 96416
aşadar:
Fcap = 31.42 ⋅ 103 N .
Problema 10.11
Consola din figura 10.11a este alcătuită din două profile I26. Se cere
să se verifice structura, ştiind că σa = 150 N/mm2; să se traseze distribuţia de
tensiuni σ în secţiunea cea mai solicitată; să se calculeze deplasarea
punctului B. Se dau a = 0,6 m, q = 12 kN/m.
Se trasează diagramele de efort pentru consolă, descompunând

sistemul spaţial în două sisteme plane xy şi xz (fig.10.11b).
227
Secţiunea periculoasă este C unde solicitarea este de încovoiere dublă
cu forţă axială; condiţia de rezistenţă este:
N Mz My
σ max = + + ≤ σa ;
A Wz Wy
în care:
N = 6qa = 6 ⋅ 12 ⋅ 0.6 = 43.24 kN ;
M z = −14.2 qa 2 = −14.2 ⋅ 12 ⋅ 0.62 = −61.344 kNm ;
M y = 5.2 qa 2 = 5.2 ⋅ 12 ⋅ 0.62 = 22.464 kNm ;
A = 53.4 ⋅ 2 cm 2 ;
Wz = 2 ⋅ 442 = 884 cm3 ;
Wy =
Iy
=
(
2 288 + 5.652 ⋅ 53.4 )
= 352.68 cm3 ;
z max 11.3
43.2 ⋅103 61.344⋅106 22.464⋅106
σ max = + + = 137.125 N / mm2 < σ a .
53.4 ⋅ 2 ⋅10 2
884⋅10 3
352.68 ⋅10 3
Pentru trasarea distribuţiei de tensiuni (fig.10.11c), se trasează axa

neutră; tăieturile acesteia vor fi:
N Iz N 43.2
= −(10.4)
2
y0 = − ⋅ = −iz2 ⋅ = 0.76 cm ;
Mz A Mz − 61.344 ⋅ 10 2
N I y 3985.39 43.2
z0 = ⋅ = ⋅ = 0.71cm .
My A 2 ⋅ 53.4 22.464 ⋅ 102
228
N Mz My
σ min = − − = −129.04 N / mm 2 .
A Wz Wy
Deplasarea punctului B se determină folosind regula lui Veresceaghin:
se introduce pe direcţia deplasării căutate o sarcină unitară virtuală; pentru
deplasarea pe direcţia y, sarcina va acţiona pe direcţia y şi pentru deplasarea
pe direcţia z, sarcina virtuală va acţiona pe direcţia z corespunzătoare. Se
trasează diagramele mBz şi mBy (fig.10.11d):
Se calculează Δ B şi Δ B :
y z
mBz ⋅ M z
Δ =∫
y
B dx ;
EI z
mBy ⋅ M y
Δ =∫
z
B dx ;
EI y
iar deplasarea totală se obţine prin compunerea celor doi termeni:
ΔB = (Δ ) + (Δ ) .
y 2
B
z 2
B
Diagrama Mz se descompune, în vederea aplicării relaţiei Maxwell –

Mohr prin regula de înmulţire Veresceaghin, în figuri componente
elementare, conform figurii 10.11e:
229
1 ⎛ 2 11 12 ⎞
Δ yB = ⎜ − 4a ⋅ 2qa ⋅ 2a −
2
4a ⋅1.8qa 2 ⋅ 4a + 14.2qa 2 ⋅ 4a ⎟ ;
EI z ⎝ 3 23 23 ⎠
60.27 qa 4
Δ =
y
B ;
EI z
1 ⎛ 4qa 2 ⋅ 4a 2 ⎞ 30.93qa 4
ΔzB = ⎜⎜ − 1.2qa 2 ⋅ 4a ⋅ 2a − ⋅ 4a ⎟⎟ = − ;
EI y ⎝ 2 3 ⎠ EI y
qa 4 60.27 2 30.93 2
ΔB = + =
E I z2 I y2
12 ⋅ 0.6 4 ⋅1012 60.27 2 30.93 2

= + ;
2.1 ⋅10 5 (2 ⋅ 5740 ⋅10 ) (3985.39 ⋅10 )
4 2 4 2
Δ B = 6.93 mm .
Problema 10.12
Folosind teoria a III-a de rezistenţă, să se determine, pentru
mecanismul de ridicare din figura 10.12, diametrul arborelui cu secţiune
circulară şi sarcina P1 care poate fi ridicată. Se cunosc: P2 = 1200 N, σa = 60
N/mm2 (se va considera un randament ideal).
230
Datorită randamentului ideal, MtC = MtD, adică:
P1 ⋅ R1 = P2 ⋅ R2 ;
P2 ⋅ R2 1200 ⋅ 300
P1 = = = 400 N ;
R1 900
M tC = M tD = P1 ⋅ R1 = 400 ⋅ 900 = 360000 Nmm = 0.36 kNm .
Pentru trasarea diagramei de moment încovoietor se calculează
reacţiunile VA şi VB:
P1 ⋅ 2200 + P2 ⋅ 600
VA = = 571.4 N ;
2800
P ⋅ 2200 + P1 ⋅ 600
VB = 2 = 1028.5 N ;
2800
se trasează diagramele Mi şi Mt, secţiunea cea mai solicitată este D. Se
calculează momentul echivalent în D folosindu-se teoria a III-a de rezistenţă:
M echD = M i2 + M t2 = 0.617 2 + 0.362 = 0.714 kNm ;
condiţia de dimensionare este:
231
M echD π ⋅ d3
Wi nec
= = Wi dim
= .
σa 32
Astfel, diametrul arborelui rezultă:
32 M echD 3 32 ⋅ 0.714 ⋅ 106

d =3 = = 49.5 ≅ 50 mm .
π ⋅σ a π ⋅ 60
Problema 10.13
Sistemul de bare plan cu secţiunea circulară din figura 10.13a este
acţionat de forţa de 800 daN pe direcţia y şi de forţa H pe direcţia z. Să se
dimensioneze barele sistemului conform teoriei a III-a de rezistenţă,
cunoscându-se: σa = 80 N/mm2 ( se consideră randamentul ideal).
Datorită randamentului ideal, MtB = MtD sau:
800 ⋅ 0.3 = H ⋅ 0.2 ; H = 1200 daN .

Se trasează diagramele de momente încovoietoare Mz, My şi diagrama
de moment de torsiune Mt (fig.10.13b); secţiunea periculoasă este D,
solicitarea fiind de încovoiere dublă cu torsiune iar momentul încovoietor
echivalent va avea expresia:
M ech = 64 2 + 2882 + 240 2 = 380.31daNm ;

Din condiţia de dimensionare rezultă diametrul barelor:
M ech π d3
Wi =
nec
= Wi =
dim
;
σa 32
32 ⋅ 104 ⋅ 380.31
d= = 78.52 ≅ 80 mm .
80 ⋅ π
232
Problema 10.14
Să se dimensioneze arborele cu secţiune circulară, având montate
roţile „1” şi „2”, solicitate ca în figura 10.14. Se cunosc r1 = 90 mm, r2 = 160
mm, P = 5,5 kN, n = 320 rot/min, FR = FT ⋅ tg 200, FA = 0,2 ⋅ FT, σa = 80
N/mm2. Se va utiliza teoria a III-a de rezistenţă.
Momentul de torsiune în funcţie de putere şi turaţie se calculează cu

relaţia:
P 5.5
M t = 9.55
= 9.55 ⋅ = 0.164 = 0.164 kNm ;
n 320
în plus, momentul de torsiune în funcţie de FT este:
M t = FT ⋅ r ;
astfel, rezultă:
M t 0.164 M 0.164
FT 1 = = = 1.82 kN ; FT 2 = T = = 1.025 kN ;
r1 0.09 r2 0.16
233
FR1 = FT 1 ⋅ tg 200 = 0.66 kN ;
FR 2 = FT 2 ⋅ tg 200 = 0.37 kN ;
FA1 = 0.2 ⋅ FT 1 = 0.36 kN .
Se traesază diagramele de moment încovoietor Mz şi My precum şi
diagrama de moment de torsiune Mt; secţiunea periculoasă este A:
M echA = M yA
2
+ M zA
2
+ M tA2 = 0.047 2 + 0.2182 + 0.1642 = 0.277 kNm ;
M echB = 0.0542 + 0.1532 + 0.1642 = 0.228 kNm .
234
În secţiunea A se face dimensionarea la solicitarea de încovoiere
dublă cu torsiune, în care:
M iA = M yA
2
+ M zA
2
= 0.23 kNm ;
Mi M t2 π ⋅d3
Wi nec
= 1 + 2 = Wi =
dim
;
σa Mi 32
0.23 ⋅ 106 0.0268 π ⋅ d 3
1+ = ;
80 0.0538 32
d ef = 35 mm .
M ech 0.277 ⋅ 106

σ ech = = 3
= 65.8 N / mm 2 < σ a .
Wi 35
π⋅
32
Problema 10.15
Arborele de secţiune circulară din figura 10.15 transmite o putere de P
= 6 kW la turaţia de n = 200 rot/min. Roata „1” este o roată de curea iar
roata „2” este o roată dinţată care antrenează o altă roată „2/ ”. Masele celor
două roţi sunt m1 = 250 kg; m2 = 180 kg. Se cere dimensionarea arborelui
folosind teoria energiei potenţiale de deviaţie maximă TED. Se cunosc: σa =
60 N/mm2, R1 = 200 mm, R2 = 150 mm.
Momentul de torsiune în funcţie de putere şi turaţie este:
P 60
M t = 9.55 = 9.55 ⋅ = 2.865 kNm ;
n 200
iar în funcţie de eforturile ce iau naştere în cele două roţi:
M t1 2.865
M t1 = 2 T1R1 , cu T1 = = = 7.162 kN ;
2 R1 2 ⋅ 0.2
M t 2 2.865
M t 2 = T2 R2 , cu T2 = = = 19.1kN .
R2 0.15
235
Greutăţile celor două roţi sunt:
G1 = m1 ⋅ g ; G2 = m2 ⋅ g ;
G1 = 250 ⋅ 9.81 = 2450 N = 2.45 kN ;
G2 = 180 ⋅ 9.81 = 1765.8 N = 1.765 kN .
Forţele în dreptul roţilor „1” şi „2” după axele y şi z vor fi:
F1 y = 4 T1 cos 300 + G1 = 27.25 kN ; F1z = 4 T1 sin 300 = 14.34 kN ;

F2 y = G2 = 1.765 kN ; F2 z = −T2 = −19.1kN .
236
Secţiunea periculoasă este cea în care Mech are valoare maximă:
M ech 1 = M y21 + M z21 + M t21 ⋅ k0 = 1.282 + 5.812 + 0.75 ⋅ 2.8652 = 6.51kNm ;
M ech 2 = M y2 2 + M z2 2 + M t22 ⋅ k0 = 2.722 + 2.812 + 0.75 ⋅ 2.8652 = 4.63 kNm .
Secţiunea cea mai solicitată este „1”. Condiţia de dimensionare la

solicitarea de încovoiere dublă cu torsiune:
2
Mi ⎛ Mt ⎞ π d3
Wi nec
= 1 + 0.75 ⎜⎜ ⎟⎟ = Wi =
dim
;
σa M
⎝ i⎠ 32
M i 1 = 1.282 + 5.882 = 6.02 kNm ;

2
6.02 ⋅ 106 ⎛ 2.865 ⎞ π d3
1 + 0.75 ⎜ ⎟ = ;
60 ⎝ 6.02 ⎠ 32
d = 104 mm .
M ech 6.51 ⋅ 106

σ ech = = = 58.94 N / mm 2 < σ a .
Wi π ⋅ 104 3
32
Problema 10.16
Sistemul de bare cu secţiune dreptunghiulară (h/b = 1,5), din figura
10.16a este acţionat de forţele F şi 2F normale pe planul sistemului. Se cere
dimensionarea barelor după teoria de rezistenţă a tensiunilor tangenţiale
maxime ( σa = 150 N/mm2; a = 1 m; F = 8 kN).
237
Adoptând pentru fiecare bară un sistem de axe de coordonate (cu axa
x în lungul barei şi axa y pe verticală), se determină diagramele de efort Mz
şi Mx (fig.10.16b).
Secţiunea periculoasă este “A” unde solicitarea este de încovoiere

simplă cu torsiune. Din diagramele de tensiuni σ şi τ (fig.10.16c), produse
de momentul încovoietor Mz şi momentul de torsiune Mx se observă că
există două puncte periculoase “1” şi “2”. Se va face dimensionarea în “2” şi
se va verifica punctul “1”.
Mt
În punctul “2” σ = 0 ; τ = τ max = ≤ 0.5σ a , iar τ a = 0.5σ a
α h b2
conform teoriei TIII; pentru h/b = 1,5 implicit α = 0,231, rezultă:
238
Mt 5 ⋅ 8 ⋅ 103 ⋅ 103
b= 3 = 3 = 115.4 ≅ 116 mm ;
α ⋅ 1.5 ⋅ τ a 0.231 ⋅ 1.5 ⋅ 75
h = 1.5 b = 174 mm .
Se verifică punctul „1”:
Mz 4 ⋅ 8 ⋅ 106
σ = = = 54.67 N / mm 2 ;
Wz 116 ⋅ 174 2
6
Mt 5 ⋅ 8 ⋅ 106
τ = τ1 max = = = 63.51 N / mm 2 ;
α1 h b 2
0.269 ⋅ 174 ⋅ 116 2
cu α1 = 0,269 pentru h/b = 1,5.

Conform teoriei de rezistenţă TIII:
σ ech = σ 2 + 4τ 2 = 54.67 2 + 4 ⋅ 63.512 = 138.267 N / mm 2 ;

σ ech < σ a = 150 N / mm 2 ;
aşadar dimensiunile secţiunii sunt b = 116 mm şi h = 174 mm.
239
CAPITOLUL 11
SISTEME STATIC NEDETERMINATE
Un sistem este static nedeterminat când numărul forţelor de legătură

este mai mare decât numărul ecuaţiilor de echilibru static care pot fi scrise.
Gradul de nedeterminare statică reprezintă diferenţa dintre numărul
necunoscutelor şi numărul ecuaţiilor de echilibru static.
11.1 Metoda eforturilor
Metoda eforturilor are ca necunoscute reacţiuni sau eforturi care nu

pot fi determinate din ecuaţii de echilibru.
Etape de calcul
1) se determină gradul de nedeterminare statică cu relaţia:
n = L − 3C ;
pentru sisteme plane, în care L reprezintă numărul de legături simple
suprimate pentru obţinerea a C corpuri libere deschise.
Tot pentru sistemele plane, gradul de nedeterminare statică se poate
stabili şi prin relaţia:
n = 3k − ∑ s;
unde k reprezintă numărul contururilor închise, iar Σs suma tuturor
condiţiilor static cunoscute.
2) unei structuri reale (fig.11.1.1a), i se suprimă un număr de legături, egal
cu gradul de nedeteminare statică, care se înlocuiesc cu forţele sau cuplurile
corespunzătoare X1, X2, ..., Xn. Sistemul obţinut, static determinat, este
denumit forma de bază a sistemului real (fig.11.1.1b).
240
3) scrierea sistemului de ecuaţii de continuitate:
⎧Δ1 = X 1 δ 11 + X 2 δ 12 + … + X j δ 1 j + … + X n δ 1n + Δ10 = 0 ;
⎪
⎪
⎪
⎨Δ j = X 1 δ j1 + X 2 δ j 2 + … + X j δ jj + … + X n δ jn + Δ j 0 = 0 ;
⎪
⎪
⎪⎩Δ n = X 1 δ n1 + X 2 δ n 2 + … + X j δ nj + … + X n δ nn + Δ n 0 = 0 ;
cu δnj deplasarea pe direcţia lui Xn produsă pe forma de bază de Xj = 1, iar
Δj0 deplasarea produsă pe direcţia lui Xj de către sarcinile exterioare.
Pentru calculul acestor deplasări punctuale prin aplicarea formulei
Maxwell – Mohr se obţin expresiile:
dx
δ nj = ∫ mn m j ;
EI
dx
Δ j0 = ∫ m j M 0 ;
EI
care pot fi integrate direct sau cu regula lui Veresceaghin.
4) încărcarea formei de bază, pe rând, cu fiecare din cele n necunoscute,
de valoare unitară:
X1 = 1 ( X 2 = X 3 = … = X n = 0);
X2 = 1 ( X 1 = X 3 = … = X n = 0);
X n = 1 ( X 1 = X 2 = … = X n −1 = 0);
precum şi cu forţele iniţiale F, urmate apoi de trasarea diagramelor de
eforturi corespunzătoare.
5) determinarea deplasărilor δnj şi Δj0.
6) rezolvarea sistemului de ecuaţii de continuitate.
7) trasarea diagramelor de eforturi pe sistemul real prin suprapunerea
efectelor sau prin rezolvarea formei de bază încărcată simultan cu forţele F
şi X1, X2,..., Xn.
Astfel, pentru diagrama de moment încovoietor finală M, rezultă
expresia:
n
M = M 0 + ∑ mi X i .
i =1
241
Calculul deplasărilor punctuale pe sisteme static nedeterminate se face
utilizănd formula Maxwell – Mohr:
dx
Δ i = ∫ mi0 M ;
EI
cu Δi – deplasarea pe sistemul real, M – diagrama de momente pe sistemul
real, mi0 – diagrama de momente produsă de forţa unitară, virtuală aplicată
în punctul i, după direcţia deplasării căutate, pe forma de bază utilizată la
rezolvarea sistemului static nedeterminat sau orice formă de bază a
sistemului real.
11.2 Grinzi continue
O bară dreaptă, fără discontinuităţi, fixată printr-o articulaţie plană şi

mai multe reazeme simple constituie o grindă continuă.
Gradul de nedeterminare statică se calculează cu relaţia:
n = L − 3C ;
cu L numărul de legături exterioare şi C numărul de corpuri.
Se consideră grinda continuă de n ori static nedeterminată
(fig.11.2.1a). Aceasta se consideră a avea momente de inerţie constante pe
fiecare deschidere, dar diferite de la o deschidere la alta. Prin introducerea
de articulaţii pe reazemele intermediare se obţine sistemul de bază static
determinat, format dintr-o succesiune de grinzi simplu rezemate încărcate cu
sarcinile exterioare şi cu momentele necunoscute introduse în articulaţii şi
care asigură continuitatea grinzii pe reazeme (fig.11.2.1b).
242
Din condiţia ca ϕist = ϕidr pentru fiecare din reazemele „i” pe care
momentul încovoietor este static nedeterminat rezultă un sistem de ecuaţii de
forma:
( )
l i/ M i −1 + 2 l i/ + l i/+1 M i + l i/+1 M i +1 + l i/ mi −1,i + l i/+1 mi +1,1 = 0 ;
având denumirea de ecuaţiile celor trei momente sau ecuaţiile lui Clapeyron.
Lungimile li/ şi li+1/ sunt lungimile reduse ale deschiderilor respective:
I0 I
li/ = li
; li/+1 = li +1 0 ;
Ii I i +1
unde I0 este un moment de inerţie ales arbitrar.
Mărimile mi-1,i şi mi+1,i se numesc termeni de încărcare sau
caracteristici de încărcare şi se determină cu relaţiile:
6
mi −1,i = Si −1,i ;
li2
6
mi +1,i =
Si +1,i ;
li2+1
cu Si-1,i momentul static al diagramei de moment Mi-1,i0 in raport cu punctul
„i-1” şi Si+1,i momentul static al diagramei Mi+1,i0 în raport cu punctul i+1
(fig.11.2.2a şi b).
Se consideră separat deschiderile li şi li+1 ca grinzi simplu rezemate

acţionate de sarcinile exterioare respective şi se trasează diagramele de
moment Mi-1,i0 şi Mi+1,i0.
243
Caracteristica de încărcare pentru o sarcină uniform distribuită pe
toată deschiderea (fig.11.2.3), este:
ql2
m 12 = m 21= .
4
Caracteristica de încărcare pentru o forţă concentrată aplicată la

mijlocul deschiderii (fig.11.2.4), este:
3
m 12 = m 21= Pl.
8
Din rezolvarea sistemului de ecuaţii Clapeyron se determină

momentele necunoscute (pe reazemele intermediare). Diagrama M se
compune din diagrama dată de momentele pe reazeme şi diagrama M0 dată
de sarcinile exterioare când fiecare deschidere este o grindă simplu
rezemată.
Deplasările punctuale se calculează folosind formula Maxwell – Mohr
pentru sisteme static nedeterminate:
M dx
Δ i = ∫ m i0 ;
EI
în care mi0 reprezintă diagrama de momente produsă pe un sistem static
determinat (forma de bază a sistemului real) de către o forţă unitară, virtuală
244
aplicată în punctul „i” pe direcţia deplasării reale Δi, iar M este diagrama de
moment produsă de încărcările reale pe grinda continuă.
Problema 11.1
Pentru cadrul din figura 11.1a să se determine: a) diagramele de
eforturi; b) deplasarea orizontală a nodului E, rotirea nodului D.
245
a) Sistemul este o dată static nedeterminat. Se suprimă legătura
orizontală din A, se înlocuieşte cu forţa X1 şi se obţine forma de bază
(fig.11.1b). Se încarcă forma de bază cu X1 = 1 şi se determină diagrama de
momente m1 (fig.11.1c). Apoi se încarcă forma de bază cu sarcinile
exterioare şi se determină diagrama de momente M0 (fig.11.1d).
Se aplică ecuaţia de condiţie:
X 1 ⋅δ 11 + Δ 10 = 0 ;
dx m M dx
δ 11 = ∫ m 12; Δ 10 = ∫ 1 0 .
EI EI
Se foloseşte regula lui Veresceaghin:
⎛ 1.5a ⋅ 6a 2 ⎞
⎜ 6a ⋅ 3a ⋅ 3a + ⋅ 1.5a + ⎟
1 ⎛2 4.5a ⋅ 4.5a ⎞ 1 ⎜ 2 3 ⎟+
δ 11 = ⎜ ⋅ 4.5a ⋅ ⎟+
EI ⎝ 3 2 ⎠ 2 EI ⎜ 1.5a ⎟
⎜ + 2 ⋅ 3a ⋅ 6a ⋅ ⎟
⎝ 2 ⎠
1 ⎛ 3a ⋅ 3a 2 ⎞ a 3
+ ⎜ ⋅ 3a ⎟ = 82.125 ;
EI ⎝ 2 3 ⎠ EI
1 ⎡ 2qa 2 ⋅ 6a ⎛ 2 ⎞ 2 ⎤ qa 4
Δ10 = ⎜ 3a + 1.5a ⎟ − 4.5qa ⋅ 6a ⋅ 3.75a ⎥ = −21.75
2
⎢ ;
2 EI ⎣ 2 ⎝ 3 ⎠ 3 ⎦ EI
Δ10 21.75
rezultă: X 1 = − = qa = 0.264 qa .
δ 11 82.125
Diagramele de eforturi se construiesc prin suprapunerea efectelor:
M = M 0 + X1 ⋅m 1 ;
T = T0 + X 1 ⋅ t1 ;
N = N0 + X1 ⋅n 1 ;
M D 1 = 0 + 0.264qa ⋅ (− 4.5a ) = −1.188qa 2 ;
M D 2 = −2qa 2 + 0 = −2qa 2 ;
M D 3 = −2qa 2 + 0.264qa ⋅ (− 4.5qa ) = −3.188qa 2 ;
M E = 0 + 0.264qa ⋅ (− 3a ) = −0.792qa 2 ;
(3.188 − 0.792) qa 2
V D 3 = 3qa + = 3.39qa = TD 3 ;.
6a
246
VE 2 = 6qa − 3.39qa = 2.61qa .
Din echilibrul de forţe al nodurilor E şi D rezultă NAD şi NBE :
b) Se introduce o forţă virtuală, unitară în nodul E pe forma de bază şi

integrând diagrama mE0 (fig.11.1f) cu diagrama M (fig.11.1e), rezultă:
m E 0 Mdx 1 ⎛1 2 ⎞
ΔE = ∫ =− ⎜ ⋅ 3a ⋅ 3a ⋅ 0.792qa ⎟ +
EI EI ⎝ 3 ⎠
1 ⎛1 1 2 2 3a ⎞
+ ⎜ ⋅ 6a ⋅ 3a ⋅ 0.792qa + ⋅ 6a ⋅ 3a ⋅ 3.188qa − ⋅ 6a ⋅ 4.5qa ⋅ ⎟ ;
2 2
2 EI ⎝ 3 6 3 2 ⎠
qa 4
Δ E = −3.96 .
EI
c) Se introduce un cuplu virtual unitar în nodul D pe forma de bază şi se
determină diagrama mD0 (fig.11.1g); astfel, se obţine:
⎛ 1 1 ⎞
⎜ − ⋅1 ⋅ 6a ⋅ 3.188qa − ⋅ 6a ⋅1 ⋅ 0.792qa + ⎟
2 2
m Mdx 1 ⎜ 3 6 ⎟=
ϕ D = ∫ D0 =
EI 2 EI ⎜ 2 2 1 ⎟
⎜ + ⋅ 6a ⋅ 4.5qa ⋅ ⎟
⎝ 3 2 ⎠
qa 3
= 0.916 .
EI
247
Problema 11.2
Se consideră cadrul din figura 11.2a, cu dimensiunile şi sarcinile
indicate. Se cere trasarea diagramelor de eforturi.
Sistemul este o dată static nedeterminat. Se suprimă legătura

orizontală din E, se înlocuieşte cu forţa X1 şi se obţine forma de bază
(fig.11.2b). Se încarcă forma de bază cu X1 = 1 şi se determină diagrama de
momente m1 (fig.11.2c). Apoi se încarcă forma de bază cu sarcinile
exterioare şi se determină diagrama de momente M0 (fig.11.2d).
248
Ecuaţia de condiţie este:
X 1 ⋅ δ 11 + Δ10 = 0 ;
cu:
dx M dx
δ 11 = ∫ m12 ; Δ 10 = ∫ m1 0 ;
EI EI
⎛ 3a ⋅ 3a ⋅ 3a 3a ⋅ 6a ⋅ 3a ⎞ 1 27 a
3
δ 11 =⎜ + ⎟ = ;
⎝ 3 3 ⎠ EI EI
⎡ 2 3a ⋅ 3a 1 ⎤
⎢15qa ⋅ 3 + 3 ⋅ 2a ⋅ 4a ⋅ 5.32qa +⎥
2
1 ⎢ ⎥ 125qa 4
Δ 10 = ⎢+ 2a ⋅ 5.32qa 2 ⋅ 2.5a + ⎥= .
EI ⎢ ⎥ EI
⎢+ 1 (20 − 5.32 )qa 2 ⋅ 2a ⎛⎜ 2a + 2 a ⎞⎟ ⎥
⎢⎣ 2 ⎝ 3 ⎠ ⎥⎦
Rezultă:
Δ10
125
X1 = − =−
qa = −4.63qa .
δ 11 27
Diagramele de efort sunt reprezentate în figura 11.2e.
Problema 11.3
Pentru cadrul din figura 11.3a să se traseze diagramele de eforturi.
Sistemul este o dată static nedeterminat. Forma de bază (fig.11.3b), se

obţine suprimând încastrarea din A şi înlocuind-o cu un reazem articulat şi
un moment X1. Se încarcă forma de bază cu momentul X1 = 1 şi se
determină diagrama m1 (fig.11.3c). Se încarcă forma de bază cu sarcinile
exterioare şi se trasează diagrama M0 (fig.11.3d).
Din ecuaţia de condiţie:
X 1 δ 11 + Δ10 = 0 ;
Δ
X 1 = − 10 ;
δ 11
rezultă necunoscuta: 1 ⎛ 1 ⎞ 4.66 a
δ 11 = ⎜ 3a ⋅ 1 ⋅ 1 + ⋅ 1 ⋅ 1 ⋅ 5a ⎟ = ;
EI ⎝ 3 ⎠ EI
249
1 ⎛ 15.99qa 2 1 2 1⎞
Δ10 = ⎜⎜1 ⋅ 3a ⋅ + ⋅ 15.99qa 2 ⋅ 5a ⋅ 1 + ⋅ 3.125qa 2 ⋅ 5a ⎟⎟ ;
EI ⎝ 2 3 3 2⎠
X 1 = −11.98qa
Diagramele de eforturi sunt reprezentate în figura 11.3e.
250
Problema 11.4
Să se traseze diagramele de eforturi pentru cadrul din figura 11.4a.
Sistemul este o dată static nedeterminat. Se suprimă reazemul simplu

din C şi se înlocuieşte cu forţa X1, obţinându-seforma de bază (fig.11.4b). Se
încarcă forma de bază cu X1 = 1 şi se determină diagrama m1. Se încarcă
forma de bază cu sarcinile exterioare şi se determină diagrama M0.
Se scrie ecuaţia de condiţie:
δ 11 ⋅ X 1 + Δ10 = 0 ;
251
în care:
1 ⎛ 4a ⋅ 4a ⎞ 69.33 a
3
δ 11 = ⎜ 4a ⋅ 3a ⋅ 4a + ⋅ 4a ⎟ = ;
EI ⎝ 3 ⎠ EI
⎛2 1 ⎞
⎜ 2qa ⋅ 4a ⋅ 2a − 8qa ⋅ 4a ⋅ 4a − 4a ⋅ 6qa ⋅ 3a − ⎟
2 2 2
1 ⎜3 3 ⎟ 158qa 4
Δ10 = =− ;
EI ⎜ 1 ⎟ EI
⎜ − 9qa ⋅ 3a ⋅ 4a
2
⎟
⎝ 2 ⎠
astfel, rezultă:
Δ
X 1 = − 10 = 2.28qa .
δ 11
Diagramele de eforturi sunt reprezenatte în figura 11.4e.
Problema 11.5
Cadrul din figura 11.5a este simetric din punct de vedere geometric şi
elastic faţă de axa I-I. Se cer: a) diagramele de eforturi; b) rotirea nodului B.
a) Cadrul simetric este încărcat antisimetric.

Forma de bază (fig.11.5b), se obţine prin tăierea la nivelul axei de
simetrie a cadrului şi introducerea celor trei necunoscute corespunzătoare
X1, X2, X3, X1 fiind antisimetric iar X2 şi X3 simetrice şi de aceea egale cu
zero. Rezultă că sistemul este o dată static nedeterminat.
Se încarcă forma de bază cu X1 = 1, rezultând diagrama m1
(fig.11.5c). Se încarcă forma de bază cu sarcinile exterioare, rezultând
diagrama M0 (fig.11.5d).
Se calculează termenii:
1 ⎛l l 1 l l l ⎞ 0.583 3
δ 11 = ⎜ ⋅ l ⋅ ⋅ 2 + ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ 2⎟ = l ;
EI ⎝ 2 2 3 2 2 2 ⎠ EI
1 ⎛1 ql 2 l ⎞ ql 4
Δ10 = ⎜ ⋅l ⋅ ⋅ ⋅ 2⎟ =
EI ⎜⎝ 3 2 2 ⎟⎠ 6 EI .
Din condiţia de continuitate:
Δ10
X 1 ⋅ δ 11 + Δ10 = 0 ; rezultă necunoscuta X 1 = − = −0.285 ql .
δ 11
Prin suprapunerea efectelor M = M 0 + X 1 ⋅ m1 , se obţine diagrama M
şi apoi T şi N.
252
b) Pe una din formele de bază posibile se introduce un cuplu virtual
unitar în nodul B şi se determină diagrama mB0 (fig.11.5f) şi apoi rotirea ϕB:
M dx 1 ⎛ 0.357 + 0.142 2 2 ql 2 ⎞ 0.0236 ql 3

ϕB = ∫ m 0
= ⎜ ql ⋅ l ⋅ 1 − ⋅ l ⋅ ⎟= .
EI ⎜⎝ 8 ⎟⎠
B
EI 2 3 EI
253
Problema 11.6
Cadrul închis din figura 11.6a, cu două axe de simetrie I-I şi II-II este
acţionat de forţele F. Se cer: a) diagrama de momente încovoietoare; b)
variaţia distanţei A-A/.
a) Cadrul este de trei ori static nedeterminat (fig.11.6b).
254
Necunoscuta X3 este antisimetrică faţă de axa II-II; sistemul şi
încărcarea fiind simetrice faţă de II-II rezultă că X3 = 0.
Eforturile din A şi A/ sunt simetrice (fig.11.6c).
Se scrie ecuaţia de proiecţii faţă de I –I:
2 X 2 − F = 0;⇒ X 2 = F / 2.
Ecuaţia de continuitate este:
X 1 δ 11 + Δ10 = 0 .
Se încarcă forma de bază cu X1 = 1 şi rezultă diagrama m1 (fig.11.6e).
Se încarcă forma de bază cu forţele exterioare şi rezultă diagrama de
moment M0 (fig.11.6f).
Se calculează termenii ecuaţiei de continuitate:
20a
δ 11 = ;
EI
1 1.5Fa
Δ10 = 6a ⋅ ⋅ 2 = 9 Fa 2 ;
EI 2
Δ10 − 9 Fa 2
rezultă: X1 = − = = −0.45 Fa .
δ 11 20a
Rezultă diagrama de moment din suprapunerea efectelor (fig.11.6g).
b) Variaţia distanţei A-A/ se obţine introducând pe direcţia şi în
punctul deplasării căutate o forţă unitară virtuală (fig.11.6h) pe una din
formele de bază posibile. Se trasează diagrama m 0AA / . Astfel, se obţine:
⎛ 1 1.05Fa ⎞
M dx 1 ⎜ − 2a ⋅ 2a ⋅ 0.45Fa ⋅ 2 + 6a ⋅ ⋅ 2a − ⎟ Fa3
Δ AA/ = ∫ m
0
AA/
= ⎜ 2 2 ⎟ = −0.9 EI .
EI EI ⎜ ⎟
⎝ − 6a ⋅ 0.45Fa ⋅ 2a ⎠
Problema 11.7
Pentru grinda continuă din figura 11.7a, având dimensiunile şi
încărcările indicate se cere trasarea diagramelor de eforturi.
Sistemul este o dată static nedeterminat. Scriind ecuaţia celor trei

momente se obţine:
M A lB/ + 2 M B (lB/ + lC/ ) + M C lC/ + mAB lB/ + mCB lC/ = 0 ;
255
dar:
M A = 0;
M C = −2qa 2 ;
ql 2 q
= (8a ) = 16qa 2 ;
2
mAB =
4 4
3Fl 3 ⋅ 3qa ⋅ 6a
mCB = = = 6.75qa 2 .
8 8
Se alege I0 = I şi atunci lungimile reduse sunt:
I0 1
lB/ = lB = 8a = 4a ;
I 2
I
lC/ = lC 0 = 6a .
I
Ecuaţia celor trei momente devine:
2 M B ⋅ 10a − 2qa 2 ⋅ 6a + 16qa 2 ⋅ 4a + 6.75qa 2 ⋅ 6a = 0 ;

astfel, rezultă:
M B = −4.62qa 2 .
Se calculează pe forma de bază pe intervalul AB reacţiunile
(fig.11.7b) şi momentul maxim:
256
− 4.625qa 2 + 8qa ⋅ 4a
V =dr
A = 3.42qa = TAdr ;
8
TA2 (3.42qa )
2
M max = M A + = = 5.848qa .
2q 2q
Cunoscând VAdr se calculează TB = 3.42qa − 8qa = −4.58qa .
st
Pe forma de bază BC se calculează reacţiunile, momentul în dreptul

forţei şi forţele tăietoare (fig.11.7c):
3qa 2.625qa 2
V =
B
dr
+ = 1.92qa = T Bdr ;
2 6a
2.625qa 2
VC = 1.5qa −
st
= 1.08qa = −TCst ;
6a
M F = −4.625qa + 1.92qa ⋅ 3a = 1.135qa 2 .
2
Problema 11.8
Grinda continuă din figura 11.8a are dimensiunile şi încărcările
indicate. Se cere trasarea diagramelor de eforturi.
Sistemul este de două ori static nedeterminat. Momentele static

nedeterminate sunt cele de pe reazemele intermediare: MB şi MC. Ecuaţia
celor trei momente se scrie pentru reazemele intermediare MB şi MC astfel:
intervalul ABC:
M A lB/ + 2M B (lB/ + lC/ ) + M C lC/ + mAB lB/ + mCB lC/ = 0 ; a)

intervalul BCD:
M B lC/ + 2 M C (lC/ + lD/ ) + M D lD/ + mBC lC/ + mDC lD/ = 0 ; b)

dar:
M A = 0;
M D = −2qa 2 ;
mCD = 0 , intervalul CD nefiind încărcat cu
sarcini exterioare.
257
Se consideră I0 = I şi rezultă astfel lungimile reduse:
I 1
lB/ = lB 0 = 6a ⋅ = 3a ;
I 2
258
I0
lC/ = lC
= 5a ;
I
lD/ = 4a .
Pentru a determina termenul de încărcare mAB se consideră grinda
simplu rezemată AB acţionată de sarcinile exterioare (fig.11.8b). Se
determină diagrama de momente MAB0. Se obţine:
⎛2 2.66qa 2 2 ⎞
⎜ ⋅ 4a ⋅ 2qa ⋅ 2a + 4a ⋅
2
⋅ 4a + ⎟
6S 6 ⎜3 2 3 ⎟ = 6.21qa 2 .
mAB = 2 AB = 2 ⎜ ⎟
l AB (6a ) ⎜ + 2.66 ⋅ 2a ⎛⎜ 1 2a + 4a ⎞⎟ ⎟⎟
⎜ 2 3
⎝ ⎝ ⎠ ⎠
Pentru termenii de încărcare mBC şi mCB se consideră grinda simplu
rezemată BC acţionată de sarcinile exterioare (fig.11.8c). Se determină
diagrama de momente MBC0. Se obţine:
6S 6 ⎡ 2 2a ⎛ 1 ⎞ 2.4qa 2 ⋅ 3a 2 ⎤
mCB = 2CB = ⎢− 1.6qa ⎜ 3a + 2a ⎟ + ⋅ 3a ⎥ = 0.32qa 2 ;
lC 25a 2 ⎣ 2 ⎝ 3 ⎠ 2 3 ⎦
6S 6 ⎡ 2 2a 2 2.4qa 2 ⋅ 3a ⎛ 1 ⎞⎤
mBC = 2BC = 2 ⎢ − 1.6 qa ⋅ 2 a + ⎜ 2 a + 3a ⎟⎥ = 2.08qa 2 .
lC 25a ⎣ 2 3 2 ⎝ 3 ⎠⎦
Introducând aceste date în ecuaţiile a) şi b) se obţine sistemul:
⎧⎪2M B (3a + 5a ) + 5a M C + 6.21qa 2 ⋅ 3a + 0.32qa 2 ⋅ 5a = 0 ;

⎨ .
⎪⎩M B 5a + 2M C (5a + 4a ) − 2qa 2 ⋅ 4a + 2.08qa 2 ⋅ 5a = 0
din care rezultă:
M C = 0.238qa 2 şi M B = −1.33qa 2 .
Se determină diagrama de momente M pornind de la cele două valori
MC şi MB şi calculând diagramele de moment produse de sarcinile exterioare
în situaţia că fiecare deschidere reprezintă o grindă simplu rezemată
(fig.11.8d, e şi f).
Se consideră grinda simplu rezemată AB acţionată de momentul MB la
capăt şi sarcina uniform distribuită pe intervalul A-1; se determină
reacţiunile VAdr = 2,447qa = TAdr, VBst = 1,553qa = −TBst, se calculează
momentul M1:
M 1 = 2.447qa ⋅ 4a − 4qa ⋅ 2a = 1.788qa 2 şi
259
TA2 (2.44qa )
2
M max = = ; M max = 2.99qa 2 .
2q 2q
Se consideră apoi grinda simplu rezemată BC acţionată la capete de
momentele MB şi MC şi de momentul din punctul 2. Se calculează
reacţiunile:
4qa2 − 0.238qa2 − 1.33qa2
V Bdr = = 0.486qa; VBdr = −TBdr , VCst = VBdr = −TCst .
5a
Se calculează momentele:
M 2 st = −1.33qa 2 − 0.486qa ⋅ 2a = −2.302qa 2 ;

M 2 dr = 4qa 2 − 2.302qa 2 = 1.698qa 2 .
Se consideră apoi intervalul CD încărcat cu momentele MC şi MD pe
reazeme. Rezultă reacţiunile:
0.238qa 2 + 2qa 2
VCdr = VDst = = 0.559qa = −TCdr = −TDst .
4a
Problema 11.9
Grinda continuă din figura 11.9a, încastrată perfect în A are momentul de
inerţie I pe deschiderea AB şi 2I pe BD. Se cere determinarea diagramelor
de eforturi.
260
Sistemul este de două ori static nedeterminat. Încastrarea din A este
echivalentă cu o articulaţie în A şi un reazem simplu în A/, punctele A şi A/
fiind infinit apropiate (ε→0).
Momentele static nedeterminate sunt cele de pe reazemele
intermediare MA şi MB. Ecuaţia celor trei momente se va scrie pentru
intervalele A/AB şi ABC:
A / AB
( )
M A/ ε / + 2M A ε / + l B/ + M B l B/ + m A / A ε / + m BA l B/ = 0 , a)
ABC
( )
M A l B/ + 2M B l B/ + l C/ + M C l C/ + m AB l B/ + mCB l C/ = 0 ; b)
dar:
M A/ = 0, ε = 0, m A / A = 0, M C = −qa 2 , m BA = m AB = 0,
ql 2 q(6a )
2
m BC = = = 9qa 2 ;
4 4
Se consideră I0 = 2I; lungimile reduse vor fi:
2I 2I
l B/ = ⋅ 4a = 8a ; l C/ = ⋅ 6a = 6a .
I 2I
Introducând aceste date în ecuaţiile a) şi b) se obţine sistemul:
⎧⎪2 M A lB/ + M B lB/ = 0 ;
⎨
( )
⎪⎩M A lB/ + 2 M B lB/ + lC/ − qa 2 lC/ + 9qa 2 lC/ = 0 .
rezultă: MA = qa2, MB = -2qa2.
Se determină diagrama de moment M pornind de la cele două valori
MA şi MB şi calculând diagramele de moment produse de sarcinile exterioare
în situaţia în care fiecare deschidere reprezintă o grindă simplu rezemată. Se
consideră grinda simplu rezemată AB (fig.11.9b), acţionată de momentele de
qa 2 + 2qa 2 3
capăt MA şi MB. Se determină reacţiunile VA dr = = qa = −TA dr ,
4a 4
− TA dr = −TB st . Se consideră apoi grinda simplu rezemată BC (fig.11.9c)
acţionată la capete de momentele MB şi MC şi de sarcina uniform distribuită
pe intervalul BC. Se determină reacţiunile şi momentul maxim:
1 1
VB dr = 3qa + qa = 3.167 qa = TB dr ; VC st = 3qa − qa = 2.833qa = −TC st ,
6 6
T2
M max = M C + C = −qa 2 +
(2.833qa ) = 3.01qa 2 .
2
2q 2q
261
CAPITOLUL 12
BARE CURBE PLANE
Barele curbe plane (fig.12.1.1) se împart în funcţie de raportul R/h în

bare cu mare curbură când R/h < 10 şi bare cu mică curbură când R/h ≥ 10,
unde R reprezintă raza de curbură a fibrei mediane şi h , înălţimea secţiunii
în planul fibrei mediane.
La barele cu mică curbură solicitate la întindere cu încovoiere

tensiunile normale se deternină ca în cazul barelor drepte:
N M
σ = + ⋅ y.
A Iz
La barele cu mare curbură expresia tensiunii normale este:
N M y
σ = + ;
A A ⋅ e R0 − y
unde e reprezintă distanţa de la centrul de greutate la axa neutră
corespunzătoare acţiunii în exclusivitate a momentului încovoietor iar R0,
raza de curbură corespunzătoare acestei axe neutre:
262
A
R0 = ;
dA
∫
( A) ρ
cu ρ raza de curbură a unei fibre curente.
După determinarea lui R0, e se calculează cu relaţia:
e = R − R0 .
Tensiunile în fibrele extreme sunt:
N M yint N M yint
σ int = − = − ;
A A ⋅ e R0 − yint A A ⋅ e Rint
N M yext N M yext
σ ext = + = + .
A A ⋅ e R0 + yext A A ⋅ e Rext
Pentru dimensionare se foloseşte condiţia de rezistenţă:
σ ech = max [σ int ; σ ext ] ≤ σ a .
Problema 12.1
Un cârlig de macara cu secţiune dreptunghiulară (fig.12.1a), suportă o
sarcină F = 150 kN. Cunoscând R = 9cm, h = 8cm, σa = 200N/mm2 se cere
să se dimensioneze secţiunea (b = ?).
263
Secţiunea cea mai solicitată este 1 – 1. Eforturile în secţiune sunt:
N = F; M = - F⋅R
Se determină :
h 8
R0 = = = 8.372 cm ;
Rext 13
ln ln
Rint 5
264
cu:
h
Rext = R +
= 9 + 4 = 13 cm ;
2
h
Rint = R − = 9 − 4 = 5 cm .
2
Rezultă e = R − R0 = 0.628 cm .
Se calculează tensiunile:
F FR (− yint ) F ⎛ (40 − 6.28) ⎞ = 10.68 F ;

σ int = − = ⎜1 + 90 ⎟
A Ae Rint A⎝ 6.28 ⋅ 50 ⎠ A
cu:
h
yint = − e = 40 − 6.28 = 33.72 mm ,
2
h
yext = + e = 40 + 6.28 = 46.28 mm ;
2
F FR yext F ⎛ 46.28 ⎞ F
σ ext = − = ⎜1 − 90 ⎟ − 4.102 .
A Ae Rext A⎝ 6.28 ⋅ 130 ⎠ A
Se aplică condiţia de rezistenţă:
σ ech = max [σ int ; σ ext ] ≤ σ a .

150 ⋅ 103
σ ech = 10.68 ⋅ = σ int ≤ σ a = 150 N / mm 2 ;
80 ⋅ b
rezultă lăţimea:
b = 100 mm.
Problema 12.2
Bara din figura 12.2a are secţiunea în formă de I, cu dimensiunile din
figură. Ştiind că σa = 150 N/mm2 se cer:
a) trasarea diagramelor de eforturi;
b) sarcina Fmax pe care o suportă bara.
265
266
Într-o secţiune curentă a porţiunii curbe, expresiile momentului
încovoietor şi a forţei axiale sunt (fig.12.2b):
Nϕ = − F sin ϕ ;
.
M ϕ = − F (l + R sin ϕ )
Secţiunea cea mai solicitată este H, unde se obţin următoarele valori:
N = − F ; M = −205 F .
Se calculează R0:
3
A ∑b h i i
b1 h1 + b2 h2 + b3 h3
R0 = = i =1
= ;
dA 3 Re xt
dρ R2 R3 R4
∫ ρ ∑b ∫ ρ
i
b1 ln
R1
+ b2 ln
R2
+ b3 ln
R3
i =1 R int
40 ⋅ 10 + 10 ⋅ 30 + 40 ⋅ 10
R0 = = 101.95 mm.
90 120 130
40 ln + 10 ln + 40 ln
80 90 120
Rezultă e = 105-101,95 = 3,05 mm.
Coordonatele fibrelor din interior şi exterior sunt:
⎛h ⎞
yint = −⎜ − e ⎟ = −(25 − 3.05) = −21.95 mm ;
⎝2 ⎠
h
yext = + e = 25 + 3.05 = 28.05 mm .
2
Se calculează tensiunile (fig.12.2c):
σ int =
N
+
M yint
⋅ =−
F
+
205 F
⋅
(− 21.95) = −0.0176 F ;
A A ⋅ e Rint 1100 1100 ⋅ 3.05 80
N M yext F 205 F 28.05
σ ext = + ⋅ =− + ⋅ = 0.012 F .
A A ⋅ e Rext 1100 1100 ⋅ 3.05 130
Din condiţia de rezistenţă:
σ ech = max[σ int ; σ ext ] ≤ σ a ;

rezultă valoarea Fmax:
σ ech = 0.0176 F ≤ σ a = 150 N / mm 2 ; ⇒ Fmax = 8000 N .
267
Problema 12.3
Pentru bara cu mare curbură din figura 12.3a, având R = 130mm, D =
80mm, se cer: a) diagramele de eforturi; b) verificarea barei pe intervalul
CDE ştiind că σa = 150N/mm2 şi F = 45kN.
268
Expresiile eforturilor într-o secţiune curentă pe porţiunea curbă, în
raport cu unghiul curent ϕ sunt:
Nϕ = − P sin ϕ ; Tϕ = P cos ϕ ; M ϕ = − PR sin ϕ .
Din diagramele de eforturi rezultă că secţiunea cea mai solicitată este
D cu MD = - PR şi ND = - P.
D2 80 2
R + R2 − 130 + 130 2 −
4 4
Se calculează R0 = = = 126.85 mm ;
2 2
rezultă e = R – R0 = 130 – 126,85 = 3,15 mm.
Se determină ordonatele:
D
yext = + e = 40 + 3.15 = 43.15 mm ;
2
⎛D ⎞
yint = −⎜ − e ⎟ = −36.85 mm.
⎝2 ⎠
Se obţin tensiunile (fig.12.3c):
N M yint
σ int = + ;
A Ae Rint
σ int = −
P P ⋅ 130
−
(− 36.85) = 45000 ⎛ − 1 + 130 ⋅ 36.85 ⎞ ;
⎜ ⎟
A A ⋅ 3.15 (126.85 − 36.15) π ⋅ 802 ⎝ 3.15 ⋅ 90.7 ⎠
4
σ int = 141.162 N / mm ;
2
N M yext
σ ext = + ;
A Ae Rext
P P ⋅ 130 43.15 45000 ⎛ 130 ⋅ 43.15 ⎞
σ ext = − − = 2 ⎜
−1− ⎟;
A A ⋅ 3.15 (126.85 + 43.15) π ⋅ 80 ⎝ 3.15 ⋅ 170 ⎠
4
σ ext = −102.78 N / mm .
2
Condiţia de rezistenţă este: σ ech = max [σ int ; σ ext ] ≤ σ a ; în cazul

problemei de faţă, condiţia de rezistenţă este verificată:
σ ech = 141.62 N / mm 2 < σ a = 150 N / mm 2 .
269
CAPITOLUL 13
FLAMBAJ
Trecerea formei deformate a unei structuri sub acţiunea sarcinilor

exterioare dintr-o poziţie de echilibru stabil într-o poziţie de echilibru
instabil este denumită flambaj sau pierdere de stabilitate. Valoarea sarcinii
exterioare la care se produce flambajul se numeşte sarcină critică sau de
flambaj (Pcr). În asemenea cazuri echilibrul structurii se exprimă pe forma
deformată a barei, principiul suprapunerii efectelor nemaifiind valabil.
Structura nu va flamba dacă este solicitată de o sarcină maximă (Pmax),
astfel încât faţă de sarcina critică (Pcr) să se realizeze un coeficient de
siguranţă la flambaj:
P
c = cr > 1.
Pmax
13.1 Flambajul barei drepte solicitată la compresiune
Pentru bara AB (fig.13.1.1a), cât timp P< Pcr bara rămâne dreaptă,
aflându-se într-o poziţie de echilibru stabilă (1). Dacă P≥ Pcr, bara ajunge în
poziţia (2) care reprezintă deformata de flambaj. Aplicând metoda statică
care constă în scrierea ecuaţiilor de echilibru pe forma deformată (2) şi
stabilirea condiţiilor în care această formă este posibilă, se obţine valoarea
minimă a sarcinii critice de flambaj:
π 2 EI min
Pcr = ; (13.1)
l 2f
denumită formula lui Euler, în care Imin – momentul de inerţie minim al
secţiunii transversale a barei şi lf – lungmea de flambaj, care depinde de
modul de rezemare la extremităţi al barei (fig.13.1.1b, c, d).
Lungimea de flambaj reprezintă distanţa dintre două puncte succesive
de inflexiune ale formei deformate de pierdere a stabilităţii.
Formula lui Euler este valabilă în cazul în care rezemările barei după
axele principale de inerţie sunt aceleaşi; în caz contrar sarcina critică este:
π 2 EI z π 2 EI y
[ ]
Pcr = min Pcr ; Pcr ; Pcr = 2 ; Pcr = 2 .
z y z
lf z
y
lf y
270
Tensiunea care apare în secţiune când forţa aplicată atinge valoarea
critică se numeşte rezistenţă critică de flambaj:
P
σ cr = cr .
A
Din formula lui Euler rezultă:
π 2E
σ cr = 2 ; (13.2)
λ
cu λ - coeficientul de svelteţe sau subţirime al barei:
l I
λ = f ; şi imin = min ; raza de inerţie (giraţie) minimă.
imin A
Formula (13.2), stabilită în domeniul elastic, este valabilă numai
pentru σcr ≤ σp, cu σp limita de proporţionalitate a materialului. Rezultă că
flambajul are loc în domeniul elastic numai pentru:
π 2E
λ ≥ λ0 = .
σp
Dacă λ < λ0 flambajul are loc în domeniul plastic şi σcr se calculează
pe baza cercetărilor experimentale cu diferite relaţii dintre care cea mai
cunoscută şi aplicată este relaţia Tetmajer – Jasinski:
σ cr = a − bλ ;
cu a şi b constante, determinate experimental depinzând de material.
Diagrama σ cr = f (λ ) reprezentată în figura 13.1.2 este denumită
curba caracteristică la flambaj.
271
Pentru λ < λ1 se consideră că bara nu flambează, calculul făcându-se
la compresiune simplă.
Cunoscând σcr şi adoptând coeficientul de siguranţă la flambaj
recomandat se poate determina rezistenţa admisibilă la flambaj:
σ cr
σ af = .
cf
Rezistenţa admisibilă la flambaj se calculează în funcţie de rezistenţa
admisibilă la compresiune σac şi coeficientul de reducere la flambaj ϕ care
este o funcţie de λ:
σ af = σ ac ⋅ ϕ .
Condiţia de verificare a unei bare la flambaj se poate scrie:
P
σϕ = ≤ σ ac ;
ϕ⋅A
cu σϕ tensiune convenţională.
13.2 Calculul practic la flambaj

Calculul de verificare
Se determină coeficientul de svelteţe λ. Dacă λ > λ0 calculul continuă
folosind formula lui Euler:
π 2 EI min
Pcr = .
l 2f
Bara este în echilibru instabil dacă:
P
c f = cr ≥ c f a ;
P
cu cf a – coeficientul de siguranţă admisibil.
272
Dacă λ1 < λ ≤ λ0 se utilizează o relaţie de calcul din domeniul plastic:
σ a = a − bλ ; Pcr = σ a ⋅ A.
Bara este în echilibru stabil dacă:
P
c f = cr ≥ c f a .
P
Dacă λ < λ1 atunci bara se verifică numai la compresiune simplă.
Calculul de dimensionare
Se consideră că flambajul are loc în domeniul elastic şi aplicând
formula lui Euler, rezultă:
c f ⋅ Pmax ⋅ l 2f
I min nec = = I min dim ;
π 2E
Se alcătuieşte secţiunea transversală astfel încât Imin ef ≥ Imin nec, se
calculează λ şi se determină ϕ. Se calculează σϕ. Dacă σϕ ≤ σac secţiunea
aleasă este bună, dacă nu, se modifică secţiunea până la satisfacerea
condiţiei de verificare la flambaj.
Dacă nu se cunoaşte ϕ se compară λ cu λ0. Când λ > λ0 flambajul are
loc în domeniul elastic şi formula lui Euler a fost corect aplicată. Se
calculează:
σ crelastic P
σ af = ; σ max = ;
cf A
Dacă λ < λ0 flambajul are loc în domeniul plastic; se calculează:
σ crplastic P
σa f = ; σ max = ;
cf A
se face verificarea : σ max ≤ σ af .
Dacă nu se verifică se măreşte secţiunea până la verificarea condiţiei
de rezistenţă.
13.3 Flambajul barelor cu secţiune compusă

Ţinând seama de deplasarea produsă de forţa tăietoare rezultă expresia
sarcinii critice de flambaj:
PE
Pcr = ;
1 + γ ⋅ PE
π 2 EI min
cu PE = , sarcina critică a lui Euler în care nu s-a ţinut seama de
l 2f
influenţa forţei tăietoare şi γ - lunecarea produsă de o forţă tăietoare T = 1.
273
Se observă că Pcr < PE ceea ce înseamnă că influenţa forţei tăietoare
constă în micşorarea sarcinii critice de flambaj. La secţiunile pline γ este
foarte mic şi efectul forţei tăietoare poate fi neglijat. La secţiunile compuse
produsul γ ⋅ PE nu mai este neglijat (fig.13.3.1a,b).
Se calculează tensiunea critică:

Pcr π 2E π 2E
σ cr = = = 2 ;
A λ2y + γ π 2 EA λtr
unde λtr – mărime convenţională. Calculul său fiind dificil, se poate exprima
prin următoarea relaţie:
- pentru plăcuţe λtr = λ y + λ1 ;
2 2
A ld3
- pentru zăbreluţe λtr = λ + ⋅ 2
y ;
Ad l1 ⋅ a 2
lf
unde λ y =
y
; cu lf y - lungimea de flambaj după axa y, iy - raza de inerţie a
iy
secţiunii barei după axa y, λ1 = l1/imin - coeficientul de svelteţe al unui singur
profil, cu l1 distanţa dintre două plăcuţe iar imin raza de inerţie minimă a unui
274
singur profil, A - aria întregii secţiuni, Ad - aria secţiunii transversale a
zăbreluţelor dintr-un panou, pe ambele feţe ale barei.
Pentru ca flambajul individual să nu se producă înaintea celui general
se recomandă ca:
λ1 < λz ;
λ1 < λ y ;
λ1 ≤ 50
Verificarea la flambaj a barelor cu secţiune compusă se efectuează
procedând la fel ca la barele cu secţiune plină cu următoarele precizări:
- faţă de axa z, calculul se face utilizând coeficientul de svelteţe
l
λz = f z ;
iz
- faţă de axa y, calculul se face utilizând λtr.
Dimensionarea barelor cu secţiune compusă se efectuează având în vedere
ca flambajul între două solidarizări să nu fie mai periculos decât flambajul
general al barei:
- se efectuează operaţia de dimensionare, ca la barele cu secţiune plină,
luând în considerare axa care taie materialul secţiunii (axa z); rezultă
profilele din care este alcătuită secţiunea.
- se determină distanţa dintre axele profilelor, din condiţia ca flambajul
în raport cu axa care nu taie materialul secţiunii (axa y), să nu fie mai
periculos;
λtr = λz .
Plăcuţele sau zăbreluţele trebuie să împiedice lunecările dintre profile
şi de aceea prinderea lor de fiecare profil se face prin sudură sau cel puţin
două nituri. Calculul necesită evaluarea forţei de lunecare pe baza forţei
tăietoare.
În cazul solidarizării prin păcuţe (fig.13.3.2), forţa de lunecare pe
lungimea unui panou (l1) este:
T ⋅ l1
L= ;
a
275
cu forţa de lunecare aferentă unei plăcuţe (dacă în secţiune sunt două
plăcuţe):
L T ⋅ l1
= .
2 2a
În cazul solidarizării cu zăbreluţe, capacitatea zăbreluţelor şi a
îmbinării respective fiind mică, se admite că bara de secţiune compusă se
comportă ca o grindă cu zăbrele.
13.4 Calculul barelor comprimate şi încovoiate
În cazul solicitării de flambaj cu încovoiere, pentru cazul deplasărilor

transversale relativ mici se poate folosi formula lui Iasinski (fig.13.4.1).
P MQ
σ max = + ≤ σa.
ϕ⋅A W
Formula nu are justificare teoretică.
Problema 13.1
Să se verifice la flambaj bara cu secţiune inelară din figura 13.1
articulată la un capăt şi încastrată la celălalt. Se dau: ca f = 4,5, λ0 =105, E =
2,1·105 N/mm2.
276
Se calculează coeficientul de siguranţă la flambaj şi se compară cu cel
admisibil.
Coeficientul de siguranţă la flambaj este:
P
c f = cr .
P
Se determină domeniul de flambaj:
I
imin = min = 19.2 mm ;
A
cu Imin pentru secţiunea inelară:
π
I min =
64
(D 4
)
− d 4 = 375600 mm 4 ,
şi
π
A=
4
(D 2
)
− d 2 = 1018 mm 2 ;
coeficientul de svelteţe este:
l 2100
λ= f = = 109.4 > λ0 = 105 ;
imin 19.2
cu lf – lungimea de flambaj egală cu 0,7l pentru bara încastrată la un capăt şi
articulată la celălalt.
Flambajul are loc în domeniul elastic, λ fiind mai mare ca λ0; se
calculează Pcr cu formula lui Euler:
π 2 EI min π 2 ⋅ 2.1 ⋅ 105 ⋅ 375600
Pcr = = ;
l 2f (2100)2
Se calculează coeficientul de siguranţă care se compară cu cel
admisibil:
Pcr
c/ = = 4.64 > cef = 4.5.
P
Rezultă că bara nu flambează.
Problema 13.2
Să se verifice tija pistonului unei maşini, având secţiunea circulară cu
diametrul de 60 mm ştiind că forţa maximă de compresiune necesară este P
= 100 kN, iar lungimea tijei lf = 1,2 m. Coeficientul de siguranţă la flambaj
este ca f = 8 şi λ0 = 86. (Se va lua oţel aliat cu nichel 5%).
Se determină domeniul de flambaj, calculându-se coeficientul de

svelteţe λ:
277
lf 1200 1200
λ= = = = 80 < λ0 = 86 ;
imin d 15
4
π ⋅d4
I min 64 = d .
(la secţiunea circulară imin = A
=
π ⋅d2 4 ).
4
Flambajul are loc în domeniul plastic; pentru verificare se foloseşte
formula lui Iasinski la calculul lui σcr:
σ cr = a − b ⋅ λ ;
se cunosc a = 470 N/mm , b = 2,3 N/mm2, astfel:
2
σ cr = 470 − 2.3 ⋅ 80 = 286 N / mm 2 .

Rezistenţa admisibilă la flambaj este:
σ 286
σ af = cr = = 35.75 N / mm 2 .
ca f 8
Rezistenţa barei la compresiune este:
P 100 ⋅ 103
σ = = 2
= 35.37 N / mm 2 ;
A 60
π⋅
4
deoarece σ < σa f , bara rezistă la flambaj.
Problema 13.3
Să se verifice diagonala comprimată a unei grinzi cu zăbrele supusă la
un efort de compresiune de calcul P = 840 kN şi având lungimea de flambaj
lf = 4,6 m. Secţiunea este alcătuită din patru corniere L 100x100x10 dispuse
ca în figura 13.3. Se dă σa c = 220 N/mm2.
278
Pentru verificare se foloseşte metoda coeficientului de reducere ϕ:
P
σϕ = ≤ σ ac .
ϕ⋅A
Se calculează coeficientul de svelteţe:
l
λ= f ;
imin
I min
cu: imin = ;
A
⎡ ⎛ 1.2 ⎞ ⎤
2
I min = I y = I z = 4 ⎢177 + 19.2 ⎜ 2.82 + ⎟ ⎥ = 1606.28 cm ;

4
⎢⎣ ⎝ 2 ⎠ ⎥⎦
1606.28
i y = iz = imin = = 4.573 cm ;
76.8
4600
λ= = 100.59 .
45.73
Din tabele rezultă ϕ = 0,609, astfel:
840 ⋅ 103
σϕ = = 179.6 N / mm 2 < σ ac = 220 N / mm 2 .
0.609 ⋅ 7680
Problema 13.4
Să se dimensioneze tija bielei unui motor cu explozie având forma
schematizată din figura 13.4. Se cunosc diametrul pistonului d = 100 mm,
presiunea maximă la nivelul suprafeţei de lucru a pistonului p = 4 N/mm2,
lungimea bielei l = 320 mm. Materialul este oţel cu 5% nichel pentru care se
admite relaţia Tetmajer- Iasinski σ cr = a − bλ , cu a = 470 N/mm2, b = 2,3
N/mm2, valabilă pentru λ ≤ 86. Coeficientul de siguranţă la flambaj este cf =
5, E = 2,1·105 N/mm2.
279
Forţa care acţionează asupra pistonului este:
π d2 π ⋅ 1002
P = p⋅ = 4⋅ = 31416 N .
4 4
Momentul de inerţie minim este:
c ⋅ (3c ) 3c ⋅ c 3
3
I min = I y = 2 ⋅ + = 4.75c 4 .
12 12
Aria secţiunii este:
A = 2 ⋅ 3c ⋅ c + 3c ⋅ c = 9c 2 .
Se presupune că domeniul de flambaj este cel elastic şi se
dimensionează:
c f ⋅ l 2f ⋅ P 5 ⋅ 320 2 ⋅ 31416
I min nec = = = 7760.7 mm 4 ;
π E2
π ⋅ 2.1 ⋅10
2 5
I min nec = I min dim = 4,75c 4 ;

7760.7
rezultă c = 4 = 6.358 mm ≅ 7 mm.
4.75
Se calculează coeficientul de svelteţe:
320
λ= = 62.92 < λ0 = 86 ;
5.085
I min 4.75c 4
cu imin = = = 0.726c = 5.085 mm.
A 9c 2
Domeniul de flambaj este plastic; se redimensionează, se pleacă de la
expresia lui σcr în domeniul plastic:
l
σ cr = a − bλ = a − b f ;
imin
P
dar σ cr = c f , astfel:
A
P lf
cf = a − b ;
A imin
31416 2.3 ⋅ 320
5⋅ = 470 − ,
9c 2 0.726c
sau
2.3 ⋅ 320 5 ⋅ 31416
c2 − c− = 0;
470 ⋅ 0.726 470 ⋅ 9
280
c = 7.26 ≅ 7.5 mm .
Rezultă:
A = 9 c 2 = 9 ⋅ 7.52 = 506.25 mm 2 ; imin = 0.726 ⋅ 7.5 = 5.448 mm ;
320
λ= = 58.7 < λ0 = 86.
5.448
Domeniul de flambaj este plastic; se aplică condiţia de verificare în
acest domeniu:
P σ
σ ef = < σ a f = cr ;
A caf
astfel,
470 − 2.3 ⋅ 58.7
σa f = = 67 N / mm 2 ;
5
P 31416
σ ef = = = 62.06 N / mm 2 .
A 506.25
Rezultă σef < σa f şi c = 7,5 mm.
Problema 13.5
Bara din figura 13.5a se realizează din oţel OL37 şi are rezemări
diferite în planele xy şi xz. Secţiunea este casetată. Se cere dimensionarea
structurii cunoscându-se: ca f = 2,3, E = 2,1·105 N/mm2.
281
Flambajul va avea loc după direcţia cu λmax:
[
λmax = max λz , λ y ; ]
lf z lf
λz = ; λy =
y
;
iz iy
Iz 123 ⋅ 20 − 103 ⋅ 18
iz = =t = 4.79t ;
A 12(20 ⋅ 12 − 10 ⋅ 18)
Iy 203 ⋅ 12 − 183 ⋅ 10
iy = =t = 7.23t ;
A 12(20 ⋅ 12 − 10 ⋅ 18)
2.8m 0.58m 8m 1.10m
λz = = ; λy = = .
4.79t t 7.23t t
Direcţia y este mai periculoasă; pe această direcţie se face
dimensionarea. Se consideră că flambajul are loc în domeniul elastic:
2.3 ⋅ 340 ⋅ 103 ⋅ (8 ⋅ 103 )
2
c f ⋅ Pmax ⋅ l 2f
Iy =
nec
= = 24,147 ⋅ 109 mm 4 ;
π E
2
π ⋅ 2.1 ⋅ 10
2 5
Iy = Iy ;
max dim
rezultă t = 9,364 mm ≅ 10 mm.

Se verifică domeniul de flambaj, calculându-se λy:
1.10 ⋅ 103
λy = = 110 > λ0 = 105 ;
10
deci flambajul are loc în domeniul elastic, cum s-a presupus. Se verifică şi
condiţia de rezistenţă:
σ ϕ y ≤ σ ac .
Se determină tabelar ϕy = 0,496, rezultă:
Pmax 340 ⋅ 103
σϕ y = = = 114.247 N / mm 2 < σ ac = 150 N / mm 2 .
ϕ y ⋅ A 0.496 ⋅ 6000
Problema 13.6
Un dispozitiv de ridicat este alcătuit din două bare dispuse ca în figura
13.6. Barele sunt alcătuite din două profile U16, material oţel OL37, σac =
220 N/mm2. Să se determine greutatea maximă care poate fi ridicată.
282
Bara B-C este solicitată la flambaj:
P
N BC = ;
sin α
32
cu sin α = = 0.848.
2 + 3.2
2 2
Pentru secţiunea compusă din două profile U 16 se calculează forţa

Pmax pe care o suportă dispozitivul din flambajul pe cele două direcţii y şi z:
[
Pmax = min Py ; Pz . ]
Flambaj în raport cu axa z:
Pz = N BC z sin α ;
N BC z = ϕ z ⋅ A ⋅ σ ac ;
ϕz se extrage din tabele calculându-l pe λz:
lf 22 + 3.2 2 ⋅ 102
λz = = = 60.77 ; ⇒ ϕ z = 0.822 ;
iz 6.21
Pz = 0.822 ⋅ 48 ⋅ 102 ⋅ 220 ⋅ 0.848 = 736.09 ⋅ 103 N .
Flambaj în raport cu axa y:
Py = N BC y sin α ;
N BC y = ϕ y ⋅ A ⋅ σ ac ;
se calculează λy :
l
λ y = f ; iy =
Iy
=
[
2 85.3 + 24(1.84 + 1.6 / 2)
2
]
= 3.24 cm ;
iy A 48
283
377.4
λy = = 116.2 ;
3.24
rezultă din tabele ϕy = 0,448, prin urmare:
Py = 0.448 ⋅ 48 ⋅ 102 ⋅ 220 ⋅ 0.848 = 402 ⋅ 103 N .
Sarcina maximă pe care o poate ridica dispozitivul este:
Pmax = min [402 kN ;736.09 kN ] = 402 kN .
Problema 13.7
Să se verifice o bară de la talpa comprimată a unei grinzi cu zăbrele
având secţiunea compusă ca în figura 13.7. Aceasta are de suportat efortul N
= 2200 kN, lungimile de flambaj sunt lf z = 4,25 m, lf y = 3,4 m. Se cunoaşte
σac = 220 N/mm2.
Se determină poziţia axei z:

2 ⋅ 4230 ⋅ (120 + 7.5)
yG1 = = 83.23 mm.
300 ⋅ 15 + 2 ⋅ 4230
Verificarea la flambaj după axa z presupune calculul σϕ z şi
compararea cu σac:
N
σϕ z = ;
ϕz ⋅ A
ϕz se extrage din tabele după determinarea λz:
l I
λ z = f z ; iz = z ;
iz A
300 ⋅ 153
Iz = + 300 ⋅ 15 ⋅ 83.232 + 2 ⋅ 3600 ⋅ 104 + 2 ⋅ 4230 ⋅ 44.27 2 ;
12
I z = 11983.71 ⋅ 104 mm 4 ;
A = 300 ⋅ 15 + 2 ⋅ 4230 = 12960 mm 2 ;
284
11983.71 ⋅ 104
iz = = 96.16 mm ;
12960
3400
λz = = 35.36 ; ⇒ ϕ z = 0.902 ;
96.16
2200 ⋅ 103
σϕ z = = 188.2 N / mm 2 < σ ac = 220 N / mm 2 .
0.902 ⋅ 12960
Verificarea la flambaj după axa y presupune calculul lui σϕ y şi
compararea cu σac:
N
σϕ y = < σ ac .
ϕy ⋅ A
Pentru determinarea lui ϕy se calculează λy:
l I
λ y = f y ; iy = y ;
iy A
15 ⋅ 3003
+ 2 ⋅ 248 ⋅ 10 4 + 2 ⋅ 4230 ⋅ (60 + 22.3) = 9601.2 ⋅ 104 mm 4 ;
2
Iy =
12
9601.2 ⋅ 104
iy = = 86.07 mm ;
12960
4250
λy = = 49.38.
86.07
Din tabele rezultă ϕy = 0,883, aşadar:
2200 ⋅ 103
σϕ y = = 192.25 N / mm 2 < σ ac = 220 N / mm 2 .
0.883 ⋅ 12960
Problema 13.8
Să se determine capacitatea portantă la flambaj a unui stâlp dublu
articulat cu secţiunea alcătuită din două profile U 30 ( fig.13.8). Lungimea
stâlpului este de 5,4 m. Se dă σac = 220 N/mm2. La ce distanţă trebuie
aşezate cele două profile pentru a avea Iy = 1,1Iz. Bara este solidarizată cu
plăcuţe, astfel încât să existe un număr de cinci intervale între ele.
285
Pentru calculul distanţei între profile se calculează momentele de
inerţie ale secţiunii compuse:
[ ]
I y = 2 495 + 58.8(2.7 + z0 ) = 1.1 ⋅ 8030 ⋅ 2 = I z ⋅ 1.1;
2
z0 = 9.223 cm ; 2 z0 ≅ 185 mm.

Pentru determinarea capacităţii portante a stâlpului se calculează
capacităţile portante după cele două axe y şi z şi se alege valoarea minimă.
Capacitatea portantă după axa z:
N cap z = ϕ z ⋅ A ⋅ R.
Pentru determinarea lui ϕz se calculează λz:
l f z 5400
λz = = = 46.15;
iz 117
se extrage din tabele valoarea lui ϕz = 0,898, astfel:
N cap z = 0.898 ⋅ 2 ⋅ 58.8 ⋅ 10 2 ⋅ 220 = 2323300 N .
Capacitatea portantă după axa y:
N cap y = ϕ y ⋅ A ⋅ R .
Pentru determinarea lui ϕy se calculează λtr:
l l
λtr = λ2y + λ12 ; λ y = f y ; λ1 = 1 ;
iy imin
lf 5400
l1 = = = 1080 mm ;
5 5
1080
λ1 = = 37.24 ;
29
⎡ ⎛ 18.5 ⎞ ⎤
2
2 ⎢495 + 58.8 ⎜ 2.7 + ⎟ ⎥

Iy ⎣⎢ ⎝ 2 ⎠ ⎦⎥
iy = = = 12.297 mm ;
A 2 ⋅ 58.8
286
5400
λy = = 43.91;
122.97
λtr = 43.912 + 37.24 2 = 57.58;
din tabele rezultă ϕy = 0,84, aşadar:
N cap y = 0.84 ⋅ 2 ⋅ 58.8 ⋅ 102 ⋅ 220 = 2173248 N .
[ ]
Rezultă N cap = min N cap y , N cap z = 2173 kN .
Problema 13.9
Să se dimensioneze stâlpul cu secţiune inelară, având raportul
diametrelor d/D = 0,8 (fig.13.9). În ipoteza în care P = 400 kN, ce sarcină Q
orizontală poate suporta stâlpul (se va utiliza formula lui Iasinski). Se cunosc
E = 2,1·105 N/mm2, cf a = 2,3, λ0 = 105, σac = 150 N/mm2.
1) Pentru dimensionarea stâlpului se comsideră că flambajul are loc în

domeniul elastic şi se utilizează formula lui Euler:
π 2 EI min
Pcr = = Pmax ⋅ ca f ;
l 2f
l 2f ⋅ caf ⋅ Pmax 2.3 ⋅ 60002 ⋅ 800 ⋅ 103
I min nec = = = 3154.28 ⋅ 10 4 mm 4 ;
E ⋅π 2 2.1 ⋅ 10 ⋅ π
5 2
π
I dim =
64
(D 4
)
− d 4 = 0.0289 D 4 .
Din condiţia ca Imin nec = Idim , rezultă D = 182 mm.
Se verifică premiza de calcul (dacă domeniul este de flambaj elastic):
λ=
lf
; imin =
(
π D 4 − d 4 / 64 )
= 58.25 mm ;
imin (
π D2 − d 2 / 4 )
287
cu D = 182 mm şi d = 0,8D. Rezultă:
6000
λ= = 103 < λ0 = 105 ;
58.25
domeniul este de flambaj plastic şi trebuie verificată condiţia de rezistenţă:
P
σϕ = ≤ σ ac .
ϕ⋅A
Pentru λ = 103 din tabele rezultă ϕ = 0.567, astfel:
800 ⋅ 103
σϕ = = 150.73 N / mm 2 < 1.02σ ac = 152 N / mm 2 .
π
[
0.567 ⋅ 1822 − (0.8 ⋅ 182 )
4
2
]
Deci diametrul exterior este D 0 182 mm.
2) Sarcina Q se determină aplicând formula lui Iasinski pentru flambaj
cu încovoiere:
P Q ⋅l
+ ≤ σ ac ;
ϕ ⋅ A Wz
400 ⋅ 103 Q ⋅ 3000
+ = 150 ;
0.567 ⋅
π
4
[182 2
− (0.8 ⋅ 182 )
2
] π ⋅ 1823
(1 − 0.8 )
4
32
de unde rezultă Q = 8689 N.
Problema 13.10
Pentru bara cu secţiune dreptunghiulară din figura 13.10a să se
stabilească raportul h/b pentru ca pericolul de flambaj să fie acelaşi pe
direcţiile y şi z. Să se dimensioneze stâlpul folosind formula lui Iasinski; σa
= 150 N/mm2, E = 2,1·105 N/mm2, c = 2,3.
Pentru ca pericolul de flambaj să fie identic, trebuie ca λy = λz:
288
l fz l fy
λz = ; λy = .
iz iy
Din figura 13.10b şi c rezultă:
b h
iz = ; iy = ;
12 12
se egalează λy cu λz şi rezultă:
12 ⋅ 0.7 ⋅ 3000 12 h
= ⋅ 2 ⋅ 3000 ; = 2.857.
b h b
Pentru dimensionarea secţiunii stâlpului se foloseşte formula lui
Iasinski:
P Ql
σ max = + ≤ σ ac .
ϕ A Wz
Se consideră iniţial sistemul supus numai la flambaj; se
dimensionează şi se verifică apoi cu formula lui Iasinski. Se presupune
domeniul de flambaj elastic:
I min =
nec
( )
c f ⋅ Pmax l f z
2
=
2.3 ⋅ 600 ⋅ 103 ⋅ (0.7 ⋅ 3000)
2
=
b h3
;
π 2E π 2 ⋅ 2.1 ⋅ 105 12
rezultă b = 60 mm, h = 170mm, în plus:
l 0.7 ⋅ 3000
λz = f z = = 121;
iz 60
12
din tabele rezultă ϕz = 0,403.
Condiţia de verificare va fi:
600 ⋅ 103 20 ⋅ 103 ⋅ 3000
σ max = + > 150 = σ ac .
0.403 ⋅ 60 ⋅ 170 60 ⋅ 1702
6
Se măresc dimensiunile secţiunii; fie b = 70 mm, h = 200 mm, rezultă:
l
λ = f z = 90.36 ; ⇒ ϕ z = 0.633;
iz
600 ⋅ 103 20 ⋅ 103 ⋅ 3 ⋅ 103
σ max = + = 132 N / mm 2 < σ ac = 150 N / mm 2 .
0.633 ⋅ 70 ⋅ 200 70 ⋅ 200 / 6
2
Dimensiunile secţiunii vor fi deci b = 70 mm şi h = 200 mm.
289
CAPITOLUL14
SOLICITĂRI DINAMICE
Solicitările dinamice apar când asupra unui sistem acţionează sarcini a

căror intensitate variază în timp. Sarcinile, în acest caz, se numesc sarcini
dinamice. La calculul eforturilor şi al deplasărilor se va ţine seama de
acceleraţii. În funcţie de modul de variaţie al acceleraţiilor, solicitările
dinamice se clasifică astfel:
- solicitări dinamice cu acceleraţie constantă în mărime şi direcţie;
- solicitări dinamice prin şoc, caracterizate prin variaţii foarte rapide ale
acceleraţiilor;
- solicitări dinamice cu acceleraţii variabile în timp.
14.1 Solicitări dinamice prin şoc
Se consideră un sistem elastic având în punctul de ciocnire masa mr

obţinută prin înlocuirea corpului real cu masă distribuită cu un corp liber cu
o masă echivalentă concentrată în punctul de contact, cu aceeaşi energie
cinetică şi cantitate de mişcare ca şi corpul lovit în momentul şocului
(fig.14.1.a).
Săgeata dinamică Δd (fig.14.1.c) se consideră produsă de o forţă

dinamică Fd = ΨF, în care Ψ este coeficientul dinamic sau multiplicator de
impact. În consecinţă, calculul dinamic la şoc se reduce la determinarea
coeficientului Ψ.
290
Prin aplicarea teoremei energiei cinetice pentru corpuri elastice se
obţine expresia:
v2 m
Ψ = 1+ 1+ k1 ; k1 = ;
g Δ st m + mr
în care k1- coeficient ce ţine seama de masa corpului lovit, mr = mtot.k2, mtot-
2
1 ⎛ Δx ⎞
l
masa totală a barei şi k2 = ∫ ⎜⎜ ⎟ dx.

l 0 ⎝ Δ st ⎟⎠
În cazul şocului produs de căderea masei m, v2 = 2gh şi Ψ devine:
2h
Ψ = 1+ 1+ ⋅ k1 .
Δ st
În cazul şocului orizontal, coeficientul dinamic este:
v02
Ψ= ⋅ k1 .
g Δ st
Problema 14.1
Pentru sistemul de bare din figura 14.1 se cere să se determine
mărimea forţei P aplicată brusc, astfel ca tensiunea maximă să nu depăşească
valoarea σa = 240 N/mm2. Se dau α = 300, A1 = 5 cm2, A2 = 4 cm2.
291
Datorită ipotezei micilor deformaţii se aproximează α1 cu α, E/E//
reprezintă alungirea barei ED sub acţiunea forţei P, E/E reprezentând
alungirea barei EC sub acţiunea forţei P, astfel:
Δl2 = Δl1 cosα ; Δl2 = E / E ; Δl1 = E / E // .
Din ecuaţia de proiecţii pe verticală rezultă (fig.14.1b):
2 N1 cosα + N 2 − P = 0 ;
N 2 l2 N l
Δl2 = ; Δl1 = 1 1 ;
EA2 EA1
astfel rezultă sistemul de ecuaţii:
⎧ N 2 l2 N1 l1
⎪ = ⋅ cosα ;
⎨ EA2 EA1
⎪2 N ⋅ cosα + N − P = 0 ;
⎩ 1 2
cu
A1 5
cos 2 α cos 2 300
A2
N1 = P =P 4 = 0.353P ;
A1 5
1 + 2 cos α 3
1 + 2 cos 30 3 0
A2 4
respectiv
1
N2 = P = 0.381P.
A1
1 + 2 cos α 3
A2
Rezultă că N2 > N1.
Datorită aplicării bruşte a forţei P, Ψ = 2; condiţia de rezistenţă este:
Ψ N2 2 ⋅ 0.381P
σd = ≤ σa ; = 240 ;
A2 400
rezultă P = 125950 N.
Problema 14.2
Pe grinda de lemn din figura 14.2a, cu secţiunea pătrată cu latura l =
80 mm, cade greutatea P = 20 N cu viteza v = 3 m/s. Se cere verificarea
grinzii, dacă σa = 10 N/mm2 şi E = 104 N/mm2.
292
Condiţia de verificare pentru solicitarea de încovoiere dinamică este:
σ d = Ψ ⋅ σ st ≤ σ a ;
M v2
cu σ st = ; Ψ = 1 + 1 + .
W g Δ st
Δst se calculează cu metoda de integrare Veresceaghin considerând
forţa P = 20 N aplicată static în punctul A (fig.14.2b;c):
Mm
Δ st = ∫ dx ;
EI
⎛ 0.02 ⎞
9 109 ⎜ + 0.03 ⎟
10 ⎛ 1 2 ⎞ ⎝ 3 ⎠;
Δ st = ⎜ 0.02 ⋅ + 1.5 ⋅ 0.02 ⎟ = 4
⎠ 10 ⋅ 341.33 ⋅ 10
4
EI ⎝ 2 3
Δ st = 1.074 mm ;
cu:
l 4 804
I= = = 341.33 ⋅ 104 mm 4 ;
12 12
l 3 803
W = = = 85.33 ⋅ 103 mm3 .
6 6
Astfel, rezultă:
0.02 ⋅ 106
σ st = = 0.234 N / mm 2 ;
85.33 ⋅ 10 3
30002
Ψ = 1+ 1+ = 30.2 ;
9810 ⋅ 1.074
293
σ d = 30.2 ⋅ 0.234 = 7.07 N / mm 2 < σ a = 10 N / mm 2 .
Problema 14.3
Pe grinda simplu rezemată din figura 14.3a, având secţiunea profil
I30, cade o greutate de masă m = 100 kg de la înălţimea h = 4 cm. Se
consideră masa totală a barei mtot I30 = 166 kg. Să se verifice grinda ţinându-
se seama de masa corpului lovit. Se dă σa = 50 N/mm2.

σ d = Ψ ⋅ σ st ≤ σ a ;
presupune determinarea lui Ψ:
2h 1
Ψ = 1+ 1+ k1 ; k1 = ; mr = mtot ⋅ k2 ;
Δ st mr
1+
m
2
1 ⎛Δ ⎞
l
k2 = ∫ ⎜⎜ x ⎟⎟ dx.
l 0 ⎝ Δ st ⎠
Pentru calculul lui Δst se aplică regula lui Veresceaghin considerând
forţa F = mg aplicată static în punctul C pe grindă (fig.14.3b):
Mm
Δ st = ∫ dx ;
EI
1 l Fl l
Δ st = ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ 2
1
=
Fl 3
=
( )
3
100 ⋅ 9.81 ⋅ 103 ⋅ 3
= 0.0268 m.
3 2 4 4 EI 48EI 48 ⋅ 2.1 ⋅ 105 ⋅ 9800 ⋅ 104
Pentru calculul săgeţii Δx se foloseşte metoda grinzii conjugate pentru
acelaşi caz de solicitare statică, (fig.14.3c):
294
M xf
Δx = .
EI
Datorită simetriei geometrice şi mecanice reacţiunile sunt egale între
ele şi egale cu jumătate din încărcare:
1 Fl l Fl 2
VA =
f
= ;
2 4 2 16
Fl 2 x Fx 1 x Fl 2 x Fx 3
Mx =f
− x = − .
16 2 2 3 16 12
Se calculează k2 ştiind că:
Δx
(1
)
= 3 3l 2 x − 4 x 3 ;
Δ st l
l
( )
2
1 2 17
k2 = 7
2 ∫ 3l 2 x − 4 x 3 dx = .
l 0 35
Se calculează k1 ştiind că:
mr = mtot ⋅ k2 = 80.507 kg ;
1
k1 = = 0.553;
80.507
1+
100
2 ⋅ 40
Ψ = 1+ 1+ ⋅ 0.553 = 41.64.
0.0268
Condiţia de rezistenţă devine:
Fl 100 ⋅ 9.81 ⋅ 3 ⋅ 103
σd = Ψ ⋅ = 41.64 ⋅ = 46.91 N / mm 2 < σ a = 50 N / mm 2 .
4W 4 ⋅ 653 ⋅ 10 3
Problema 14.4
Pe cadrul din figura 14.4a cade în punctul C o greutate de masă m =
80 kg, de la înălţimea h = 5 cm. Se consideră masa cadrului redusă în
punctul C cu mr = 1,2 t. Secţiunea cadrului este alcătuită din două profile
U26 pe tronsoanele AB şi BC, iar pe tronsonul BD un singur asemenea
profil. Să se calculeze săgeata dinamică în C; se cunoaşte a = 1 m.
295
296
Săgeata dinamică se calculează cu relaţia:
2h
Δ d = Ψ ⋅ Δ st ; Ψ = 1 + 1 + ⋅ k1 ;
Δ st
1 1
k1 = = = 0.0625.
mr 1.2 ⋅ 103
1+ 1+
m 80
Δst se calculează cu regula lui Veresceaghin aplicând static forţa F =
mg în punctul C. Sistemul este o dată static nedeterminat; se alege o formă
de bază (fig.14.4b). Se trasează diagramele M0 şi m1 (fig.14.4c şi d). Se
calculează termenii:
m12 15a 3 m1 M 0 2 Fa 3
δ 11 = ∫ dx = ; Δ10 = ∫ dx = .
EI EI EI EI
Din relaţia δ11 X1 + Δ10 = 0, rezultă X1 = -0,133F.
Se trasează diagrama M; pentru calculul lui Δst se trasează diagrama
0
mC pe forma de bază (fig.14.4f), astfel:
M mC0
Δ st = ∫ dx ;
EI
3
1 ⎛1 1 ⎞ 0.56 Fa
Δ st = ⎜ a ⋅ a ⋅ Fa + 4 a ⋅ a ⋅ 0. 6 Fa ⎟ = ;
2 EI ⎝ 3 3 ⎠ EI
0.56 ⋅ 80 ⋅ 9.81 ⋅ 109
Δ st = = 0.0438 mm ;
2.1 ⋅ 105 ⋅ 4820 ⋅ 104
2 ⋅ 50
Ψ = 1+ 1+ ⋅ 0.0625 = 12.98.
0.0438
Săgeata dinamică în punctul de ciocnire va fi:
Δ dc = Ψ ⋅ Δ stC = 12.98 ⋅ 0.0438 = 0.568 mm.
297
CAPITOLUL 15
SOLICITĂRI VARIABILE
Solicitările variabile sunt solicitări la care tensiunile variază în timp;

după modul în care variază, acestea pot fi solicitări aleatoare sau periodice.
Solicitările periodice pot fi staţionare (când tensiunile variază între o limită
superioară σmax sau τmax şi una inferioară σmin sau τmin), respectiv
nestaţionare, când tensiunile variază ca amplitudine în decursul unei
perioade.
15.1 Solicitări staţionare
Variaţia tensiunii, pornind de la o valoare oarecare până ajunge din

nou la aceeaşi valoare şi acelaşi sens de variaţie, formează un ciclu de
solicitare. Timpul în care se produce ciclul de solicitare, T, se numeşte
perioada ciclului (fig.15.1.1a).
298
Ciclurile pot fi ondulante (fig.15.1.1a), la care σmax şi σmin au acelaşi
semn, respectiv cicluri alternante (fig.15.1.1c) la care σmax şi σmin au semne
contrarii. Un ciclu ondulant devine pulsator când tensiunea σmin (sau σmax)
este nulă (fig.15.1.1b). Ciclul alternant este simetric când σmax = - σmin
(fig.15.1.1d).
În funcţie de σmax şi σmin se definesc:
- tensiunea medie σm = (σmax + σmin)/2;
- amplitudinea tensiunii σa = (σmax - σmin)/2;
- coeficientul de asimetrie al ciclului R = σmin / σmax.
Piesele supuse la solicitări variabile se rup după un număr de cicluri
de solicitare la tensiuni inferioare limitei de rezistenţă statică. Acesta
reprezintă fenomenul de oboseală a materialelor.
Valoarea tensiunii maxime la care o epruvetă nu se rupe oricât de
mare ar fi numărul ciclurilor de solicitare reprezintă rezistenţa la oboseală a
materialului din care a fost confecţionată epruveta.
Rezistenţa la oboseală se determină experimental, pe epruvete
solicitate variabil; se reprezintă curba σ - N (număr de cicluri – fig.15.1.2),
denumită curba lui Wöhler.
15.2 Factorii care influenţează rezistenţa la oboseală
a) Factori constructivi Influenţa factorilor constructivi se

introduce în calcule prin concentratorul de tensiune βk > 1 şi coeficientul
dimensional εk < 1.
b) Factori tehnologici În calculele de rezistenţă se introduce
coeficientul de stare a suprafeţei γk < 1.
c) Factorii de exploatare.
299
15.3 Calculul coeficientului de siguranţă la solicitări variabile
Diagrama în coordonate σm, σa dă o reprezentare clară a rezistenţei

materialului în cazul tensiunilor variabile. Datorită dificultăţilor obţinerii pe
cale experimentală a curbei limită şi a efectuării calculelor la oboseală sub
formă analitică, se folosesc reprezentări simplificate şi aproximative ale
acestei curbe care se numesc diagrame schematizate.
Coeficientul de siguranţă la solicitările prin cicluri alternant simetrice
se calculează cu relaţia:
σ −1
c= .
βk
σa
εγ
Coeficientul de siguranţă la solicitările prin cicluri asimetrice este:
1
c= ;
βk σ a σ m
+
ε γ σ −1 σr
în cazul materialelor fragile, respectiv:
1
c= ;
βk σ a σ m
+
ε γ σ −1 σc
în cazul materialelor tenace.
Coeficientul de siguranţă la solicitări compuse, produse de sarcini
variabile ciclice este:
cσ cτ
c= ;
cσ2 + cτ2
în care cσ şi cτ reprezintă coeficienţii de siguranţă la solicitările variabile
simple corespunzătoare tensiunilor σ, τ obţinute.
Coeficientul de siguranţă odată determinat trebuie să fie mai mare sau
egal cu cel admisibil pentru categoria respectivă de piese:
c ≥ ca .
Problema 15.1
Pe arborele cu secţiune circulară plină sunt montate roţile de curea
având razele R1 = 20 cm şi R2 = 30 cm (fig.15.1). Se cunosc puterea
transmisă P = 70 kW, turaţia n = 200 rot/min, σc = 460 N/mm2, σ-1 = 120
N/mm2, σa = 50 N/mm2, (βk/εγ)σ = 1,85, (βk/εγ)τ = 1,56. Folosind teoria III
300
de rezistenţă să se dimensioneze arborele. Se cunoaşte coeficientul de
siguranţă admisibil ca = 1,5.
Cunoscând puterea şi turaţia se determină momentul de torsiune:

P
M t = 9.55 = 3.34 kNm ;
n
în dreptul primei roţi momentul de torsiune este:
M
M t = 2 T1R1 ; ⇒ T1 = t = 8.35 kN ; F1 y = 4T1 = 33.4 kN ;
2T1
iar în dreptul roţii 2 momentul de torsiune este:
M t = 1.5T2 R2 ; ⇒ T2 = 7.42 kN ; F2 y = 3.5T2 = 25.98 kN .
Se trasează diagramele Mt şi Mi. Secţiunea cea mai solicitată este B;
condiţia de rezistenţă la solicitarea compusă de încovoiere este:
M
σ ech = ech ≤ σ a ;
Wi
M ech π d3
Wi nec = = Wi dim = ;
σa 32
M ech B = 18.186 2 + 3.342 = 18.5 kNm ; ⇒ d = 156 mm.
Solicitarea fiind variabilă se consideră un diametru efectiv de 180
mm. Se calculează coeficientul de siguranţă ţinând cont că solicitarea de
301
încovoiere reprezintă un ciclu alternant simetric (R = -1), iar solicitarea de
torsiune reprezintă un ciclu pulsant (R = 0) ca urmare a pornirilor şi opririlor
dese în acelaşi sens.
Coeficientul de siguranţă la încovoiere este:
1
cσ = ; σ max = −σ min ;
⎛ β k ⎞ σ max − σ min σ max + σ min
⎜⎜ ⎟⎟ +
⎝ ε γ ⎠σ 2σ −1 2σ c
M max 18.186 ⋅ 106
σ max = = = 31.78 N / mm 2 ;
W π ⋅ 180 3
32
1 σ ⎛εγ ⎞
cσ = = −1 ⎜⎜ ⎟ = 2.04.
⎛ β k ⎞ 2σ max σ max ⎝ β k ⎟⎠σ
⎜⎜ ⎟⎟
⎝ ε γ ⎠σ 2σ −1
Coeficientul de siguranţă la torsiune este:
1
cτ = , (τ min = 0);
⎛ β k ⎞ τ max τ max
⎜⎜ ⎟⎟ +
⎝ ε γ ⎠τ −1 2τ c
2 τ
M t 3.34 ⋅ 106
τ max = = = 2.92 N / mm 2 ;
Wp π ⋅ 180 3
16
1
cτ = = 22.6.
2.92 2.92
1.56 ⋅ +
2.60 2 ⋅ 230
La solicitarea compusă de încovoiere cu torsiune coeficientul de
siguranţă este:
cσ cτ 2.04 ⋅ 22.6
c= = = 2.043 > ca = 1.5.
cσ2 + cτ2 2.042 + 22.62
Diametrul ales, d = 180 mm, este corespunzător.
Problema 15.2
Pe un arbore cu secţiunea circulară plină sunt montate roţile 1 şi 2
solicitate ca în figura 15.2. Folosind teoria III de rezistenţă să se
dimensioneze arborele. Se dau R1 = 250 mm, R2 = 200 mm, P = 60 kW, n =
302
100 rot/min, σc = 350 N/mm2, σ-1 = 230 N/mm2, τc = 180 N/mm2, τ-1 = 130
N/mm2, σa = 50 N/mm2, ca = 1,5, (βk/ε γ)σ = 2,3, (βk/ε γ)τ = 2,083.
Se trasează diagramele de momente My, Mz, Mt; secţiunea cea mai

solicitată este 2.
Din condiţia de dimensionare la solicitarea de încovoiere rezultă
diametrul:
2
Mi ⎛M ⎞ π ⋅d 3
Wi nec
= 1 + ⎜⎜ t ⎟⎟ = Wi dim = ;
σa ⎝ Mi ⎠ 32
M i = 8953 2 + 13.19 2 ⋅10 3 = 15.94 ⋅10 6 Nmm ;

2
15.94 ⋅10 6 ⎛ 5.7 ⎞ π ⋅d 3
1+ ⎜ ⎟ = ; ⇒ d = 151.12 mm.
150 ⎝ 15.94 ⎠ 32
303
Se alege un diametru de 180 mm, solicitarea fiind variabilă.
Se verifică coeficientul de siguranţă la solicitarea compusă:
cσ cτ
c= > ca .
cσ + cτ
2 2
Solicitarea de încovoiere reprezintă un ciclu alternant simetric (R = -1).

Solicitarea de torsiune reprezintă un ciclu pulsant ( R = 0) datorită pornirilor
şi opririlor dese în acelaşi sens.
Coeficientul de siguranţă la solicitarea de încovoiere este:
1
cσ = ; σ max = −σ min ;
⎛ β k ⎞ σ max − σ min σ max + σ min
⎜⎜ ⎟⎟ +
⎝ ε γ ⎠σ 2σ −1 2σ c
M max 15.94 ⋅10 6
σ max = = = 27.78 N / mm 2 ;
W π ⋅180 3
32
1 σ ⎛ε γ ⎞ 230
cσ = = −1 ⎜⎜ ⎟⎟ = = 3.6.
⎛ β k ⎞ 2σ max σ max ⎝ β k ⎠ σ 27.78 ⋅ 2.3
⎜⎜ ⎟⎟
⎝ ε γ ⎠ σ 2σ −1
Coeficientul de siguranţă la solicitarea de torsiune este:
1
cτ = ; τ min = 0 ;
τ max − τ min ⎛ β k ⎞ τ max + τ min
⎜ ⎟ +
2τ −1 ⎜⎝ ε γ ⎟⎠τ 2τ c
Mt 5.7 ⋅ 106
τ max = = = 4.98 N / mm 2 ;
πd 3
π ⋅ 180 3
16 16
2
cτ = = 18.57.
4.98 4.98
2.083 ⋅ +
130 180
Coeficientul de siguranţă la solicitarea compusă este:
3.6 ⋅ 18.57
c= = 2.53 > ca .
3.6 + 18.57
2 2
Diametrul ales de 180 mm este corespunzător.
304
Bibliografie
1. C. Bia, V. Ille, M. Soare – Rezistenţa Materialelor şi Teoria

elasticităţii. Ed. Didactică şi Pedagogică Buc. 1983
2. D. Boiangiu, C. Georgescu, M. Soare – Probleme de Rezistenţa
Materialelor. Ed. Tehnică 1989
3. Al. Constantinescu – Probleme elementare de calcul integral şi
diferenţial. Ed. Cezara Print Buc. 1998
4. Al. Constantinescu – Mecanica pentru colegii universitare. Ed. Matrix
Rom Buc. 2001
5. N. Posea, Al. Anghel, C. Manea, Gh. Hotea – Rezistenţa Materialelor.
Probleme. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică Buc. 1986
6. M. Soare, D. Iordache, I. Andreescu – Rezistenţa Materialelor.
Culegere de probleme. Solicitări compuse. Institutul de Construcţii
Buc. 1992
7. M. Soare, D. Iordache, I. Andreescu, C. Aldea – Rezistenţa
Materialelor. Culegere de probleme. Probleme speciale de încovoiere.
Flambaj. Şoc. Institutul de Construcţii Buc. 1993
305

rm2003 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

rm2003 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

I. ANDREESCU ŞT.

Proiectarea cu succes a elementelor de construcţii de maşini este

DIAGRAME DE EFORTURI PENTRU STRUCTURI STATIC

Graficele care se obţin prin reprezentarea valorilor eforturilor prin

N-forţa axială, reprezintă suma proiecţiilor pe axa barei din secţiunea

Să se traseze diagramele de efort pentru următoarele grinzi simplu

Calculul forţelor tăietoare: Calculul momentelor încovoietoare:

Calculul forţelor tăietoare: Calculul momentelor încovoietoare:

Calculul reacţiunilor: Verificarea reacţiunilor:

Calculul forţei axiale:

Sunt sisteme de bare drepte fixate la teren printr-o articulaţie sau

Problema 1.2.3 (fig.1.2.3)

Partea independentă este C4D5; calcul reacţiunilor:

6qa ⋅ a + 3qa ⋅ 4a − 2qa 2 + 0.67 qa ⋅ 10a

M D = 2.4qa 2 − 0.3qa ⋅ 3a − 3qa ⋅ 1.5a = −3qa 2 ,

Intersecţia a două bare reprezintă un nod; dacă unghiul făcut de cele

Linia de referinţă pentru reprezentarea diagramelor este dată chiar de

Calculul reacţiunilor: Verificarea nodului C:

Problema 1.3.2 (fig.1.3.2)

Corpul A-C este parte independentă;calcul reacţiunilor şi eforturilor:

Calculul reacţiunilor şi al eforturilor secţionale:

Problema 1.3.5 (fig.1.3.5)

Calculul reacţiunilor şi al eforturilor secţionale:

În cazul unei structuri spaţiale, eforturile într-o secţiune sunt: N-efort

Pentru fiecare bară a structurii se figurează un sistem (triedru) de axe

A − B : x ∈ [0, a ]; B − C : x ∈ [0,2a ]; C − D : x ∈ [0,3a ];

CARACTERISTICILE GEOMETRICE ALE SUPRAFEŢELOR

Fie notaţiile y1, z1 ale coordonatelor centrului de greutate al

Momentele statice ale secţiunii plane, în raport cu axele de coordonate

În cazul în care momentele statice sunt nule, Sz = Sy =0, rezultă faptul

Momentul de inerţie axial al secţiunii plane în raport cu axa Z1 se

Calculul momentelor de inerţie la translaţia axelor se face cu

Calculul momentelor de inerţie la rotaţia axelor cu un unghi α

− 157.5 ⋅ 2250 + 1600 ⋅160

15 ⋅150 3 300 ⋅10 3 20 ⋅ 80 3

123.8 ⋅ 10.8 16.2 ⋅ 1253

U20, din tabel:

+ (3.02t ) ⋅ (− 2.62t ) ⋅ 24t 2 + 0 + (7.98t ) ⋅ (2.88t ) ⋅ 20t 2 = 572.88t 4 ;

Dintr-o secţiune circulară cu diametrul d se taie o figură

SOLICITAREA AXIALĂ CENTRICĂ

3.1 Verificare, dimensionare, deplasări

În secţiunea transversală a unei bare solicitată la forţe axiale apar

Barele metalice solicitate axial se îmbină prin intermediul niturilor,

3.2.1 Îmbinări nituite

Tablele din figura 3.2.1 sunt îmbinate cu un nit:

Se defineşte rezistenţa unui nit ca fiind:

Sudura poate fi de tipul cap la cap (cordoane de sudură frontale)sau de

Fie cazul prinderii pe guseu a profilului cornier din figura 3.2.3 cu

Pentru rezolvare, pe lângă ecuaţiile de echilibru trebuie introduse

3.3.1 Influenţa variaţiei de temperatură la sisteme static nedeterminate

Pentru un sistem static determinat solicitat la o variaţie de temperatură

În cazul sistemului static

N de compresiune, rezultatul fiind nul (schema de rezemare nu permite

calculul reacţiunilor şi a eforturilor necesare:

ΣM 7 = 0; V1 ⋅ 9 − 200 ⋅ 6 − 300 ⋅ 3 = 0; V1 = 233,33kN,

t = min ( 12;9 + 9 ) = 12 mm;

ΣM E = 0; HA ⋅ 2 − 180 ⋅ 2 + 18 ⋅ 1 ⋅ 0,5 = 0; HA = 175, 5kN ,

Trasarea diagramelor de eforturi:

Bara A-B fiind solicitată numai axial:

Trasarea diagramelor de eforturi:

A net = 2 ( 11 − 0,8 ⋅ 2,1 ) = 18,645cm 2 ;

Trasarea diagramelor de eforturi:

Dimensionarea barei A-B