Sunteți pe pagina 1din 4

Levantul- Mircea Cărtărescu

Caracterul hibrid al epopeii cărtăresciene

Masterand: Boboc Irina

TPT, an II.

Considerată de unii critici literari a doua epopee din literatura română, după Țiganiada
sau Tabăra Țiganilor a lui Ion-Budai Deleanu din secolul al XIX-lea, Levantul de Mircea
Cărtărescu reprezintă singura epopee postmodernă din literatura română, scrisă în anul 1988,
dar publicată în anul 1990 în cadrul editurii Cartea Românească. Chiar dacă epopeea lui
Cărtărescu nu propune vreo formulă inovatoare postmodernistă, ci este scrisă în aceleași linii
clasice ale literaturii române, Levantul surprinde prin forma literară adoptată, aceea de
epopee, acest gen fiind considerat o formulă ce nu mai corespundea de mult vreme spiritului
literar al vremii. Anacronismul acestui gen este observat anterior epocii lui Cărtărescu precum
Ion Heliade Rădulescu, Costache Negruzzi și de Mihai Eminescu, chiar dacă în poemele mai
elaborate ale acestora se poate observa și componenta epică, specifică epopeilor.

Importanța și specificitatea acestui poem epic este susținută chiar de Mircea


Cărtărescu, acesta rezervând un loc special epopeii Levantul într-un dialog cu Mircea
Mihăieș, acesta singularizând-o: „Singurul text complet izolat din punctul meu de vedere e
Levantul. Nu-l consider ca făcând parte din latura mea poetică, nici din cea prozastică. Este cu
totul și cu totul altceva.” Structura Levantului este dispusă, așa cum se întâmplă cu orice
epopee, pe un schelet epic, o structură elaborată și extrem de complexă, bazată pe detalii și pe
frumusețea surprinderii elementelor aparent nesemnificative, o redescoperire a elementelor
vechi, un paradox ce împletește o lume pestriță cu o impresionantă lecție de istorie literară.
Astfel, universul din poemul epic Levantul surprinde protagonistul, un june poet, Manoil, într-
o perioadă sensibilă a neamului românesc, aceea de trezire a conștiinței naționale în zona
Balcanilor, acesta ajungând să strângă în jurul lui variate personaje, altele de bună-credință,
alții fiind impostori sau trădători, favorizând astfel ca în interiorul poemului epic să se
desfășoare o serie de peripeții insolite, fantastice ori terifiante, pline de culoare locală.

Idealitatea spațiului discursiv din epopeea lui Cărtărescu este favorizată de


multitudinea existenței diverselor niveluri textuale1, coexistența intertextului, a hipertextului,
paratextului, metatextului și tehnica discursului liber ajută la asigurarea unei unități

1
http://convorbiri-literare.dntis.ro/POPESCUdec9.html
semantice, dar mai ales la conturarea unei formule postmoderne a epopeii. În ceea ce privește
perspectiva narativă, aceasta este ușor de sesizat încă din incipit, autorul avertizându-și
protagonistul în ceea ce privește existența efemeră ce se concretizează doar în interiorul
textului și a soartei sale de hârtie:

„Năzăriri de suflet nobil. Manoile, cum te plâng!


În poema mea bizară, ai plecat cu pasul stâng.
Mi-e să nu îți pierzi simțirea, dac-ai ști ce se urmează,
Dac-ai vede că periplu-ți, nu-i decât o anabază.
Dacă ai afla ca soarta-ți e doar una de papir...”2
În acest pasaj, se poate observa cum autorul își deconspiră propriul personaj, îi dezvăluie
mecanismele prin care acesta a fost creat, dar și scopul și finalitatea acestuia în interiorul
textului său. Ipostaza auctorială în care autorul este pus față în față cu personajele sale este
ilustrată și de Iulian Boldea într-un articol de-al său în care acesta pledează pentru forma
singulară a autorului de a se poziționa superior lumii ficționale și a demasca mecanismele prin
care acesta își creează propriul univers ficțional: „Imaginea auctorelui aşezat faţă în faţă cu
lumea ficţională pe care el însuşi o manipulează, insertul livresc, jocul necontenit între text,
intertext şi metatext, fac din Levantul un poem în care comicul şi parodicul, pastişa şi ironia
se întâlnesc pentru a configura o comedie a literaturii rescrisă în grilă postmodernă.”3

Dimensiunea metatextuală reprezină o altă trăsătură definitorie a epopeii cărtăresciene,


aceasta fiind demascată atunci când lumea eroilor și cea a autorului ajung să se intersecteze:

„Deodată dân lentil o rază vâscă


Decupă din epopee bucățica cu balonul
Ca p-o poză-n patru colțuri. Preț de-o clipă, în cotlonul
Deschis astfel în Levantul, apărui chiar eu, bătând
La mașină cântul nouă, chip prelung, obraz plăpând,
Ochi ce obsedați de sine doar spre sine se întorc.”4
Intersectarea celor două lumi transformă timpul din poemul lui Mircea Cărtărescu într-un
prezent gnomic, în care barierele temporale și spațiale nu îți mai regăsesc importanța,

2
Mircea Cărtărescu, Levantul, București, Editura Humanitas, 2012, p 7.
3
https://vatraoficial.wordpress.com/2016/03/25/mircea-cartarescu-portret-interior-7/
4
Mircea Cărtărescu, op. cit. p. 130.
Levantul devenind astfel un poem al meditației filosofice: „Epopee cu o tramă complicată şi
cu un limbaj savuros, Levantul poate fi considerat şi un text cu valenţe metatextuale, în
măsura în care poetul retranscrie liniile de forţă ale istoriei poeziei româneşti, din perspectivă
ludic-ironică şi parodică. Dexteritatea stilistică a autorului e uimitoare, ca şi stăpânirea
desăvârşită a unor registre ale limbii de o deconcertantă diversitate.”5 Dacă în secvența
anterioară, autorul pătrunde în propriul univers ficțional, în epopeea lui Cărtărescu, se poate
întâmpla și opusul acestei situații, adică evadarea personajelor din fantastic în real, în
realitatea autorului: „Tu nu ești de aici, nu ai ce să cauți aici! [...] Ia uite-l cum stă pe jumătate
în epopee ca un portar de polo, bate apa, iar eu în timpul ăsta trebuie să spun ceva inteligent
despre poezie.”

Datorită propriilor interpretări ale autorului, cititorul nu trebuie să depună nici o formă
de efort întru înțelegerea textului cărtărescian, astfel epopeea postmodernă își deconspiră până
și cele mai întunecate secrete legate de propria înfăptuire: „EU- MIRCEA CĂRTĂRESCU,
AM SCRIS LEVANTUL ÎNTR-UN MOMENT GREU AL VIEȚII MELE, LA VÂRSTA DE
TREIZECI ȘI UNU DE ANI, CÂND, NEMAI CREZÂND ÎN POEZIE, (TOATĂ VIAȚA
MEA DE PÂNĂ ATUNCI) ȘI ÎN REAZLITATEA LUMII ȘI ÎN DESTINUL MEU ÎN
ACEASTĂ LUME, M-AM HOTĂRÂT SĂ ÎMI OCUP TIMPUL CLOCIND O ILUZIE.”6

În concluzie, epopeea postmodernistă a lui Mircea Cărtărescu reprezintă o


impresionantă pledoarie a frumuseții poezii, dar și o inepuizabilă sursă de citate și trimiteri
intertextuale, toate acestea contribuind la enorma disponibilitatea combinatorie a textului
însuși, favorizând astfel unicitatea scrierii, specificitatea acestui text postmodernist fiind de
altfel și motivul alegerii pentru a fi discutat în acest eseu.

5
Iulian Boldea în https://vatraoficial.wordpress.com/2016/03/25/mircea-cartarescu-portret-interior-7/ .
6
Mircea Cărtărescu, op. cit., p. 137.
Bibliografie:

Mircea Cărtărescu, Levantul, București, Editura Humanitas, 2012.


Mircea Diaconu, „Mircea Cărtărescu“, în Poezia postmodernă, Brasov, Editura Aula, 2002.

Sitografie:

http://www.sulinet.hu/oroktar/data/kulhoni_magyarsag/2010/ro/kriza_tarsasag_evkonyv_33/p
ages/015_levantul_lui.htm (accesat 14. 05. 2016)

http://www.romaniantribune.net/a6404_Levantul_-_de_Mircea_Cartarescu.aspx (accesat 14.


05. 2016)

http://atelier.liternet.ro/articol/5211/Daniel-Cristea-Enache/O-epopee-orientala-Levantul-de-
Mircea-Cartarescu.html (accesat 14. 05. 2016)

http://www.poeziile.com/autori/Mircea-Cartarescu/levantul-comentariu4420141714.php
(accesat 14. 05. 2016)

https://vatraoficial.wordpress.com/2016/03/25/mircea-cartarescu-portret-interior-7/ (accesat
14. 05. 2016)

http://convorbiri-literare.dntis.ro/POPESCUdec9.html (accesat 14. 05. 2016)