FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI

Proiect de semestru Intervenții cognitiv-comportamentale în domeniul Educațional

Diță Cristina-Daiana

Master Tehnici, anul II

 Timiditatea nu este echivalentă cu stima de sine scăzută, singurătatea, neuroticismul,
conștiința de sine, lipsa sociabilității, lipsa de asertivitate sau lipsa de extraversiune (Jones, Briggs
& Smith, 1986). Cercetătorii care au încercat să ajungă la o definiție comună au susținut că
timiditatea cuprinde trei dimensiuni distincte, dar non-ortogonale: afective, cognitive și
comportamentale (Cheek & Melchior, 1990). Aspectele afective ale timidității includ sentimente
de tensiune și îngrijorare, în timp ce aspectele cognitive includ gânduri îngrijorătoare și temeri de
evaluare negativă. Componentele comportamentale ale timidității includ aversiunea față de privit
(gaze), evitarea și inhibarea comportamentală.Timiditatea reprezintă o dificultate socială mare
pentru copii. Unii copii experiențiază dificultăți în a se integra ușor în joacă sau relații sociale cu
ceilalți, fie ei adulți sau copii. În California, 42% din copii de vârstă școlară se cred timizi
(Zimbardo & Radl, 1981). Aceștia se percep ca fiind mai temători, mai pasivi, mai puțin sociabili,
mai introvertiți, se plac mai puțin pe ei înșiși și sunt mai puțin toleranți cu ceilalți. Asendorpf
(1990) caracterizează copiii timizi ca fiind prinși într-un conflict de abordare-evitare; sunt motivați
să se joace cu ceilalți (adică, au o dorință de abordare), dar sunt îngrijorați sau precauți din cauza
anxietății. Prin urmare, mulți copii timizi ar putea să experiențieze interacțiuni sociale limitate.

După cum sugerează Hartup, interacțiunile pozitive cu covârstnicii sunt esențiale pentru
dzvoltarea normală a copilului (Hartup,1983, p. 221). Nu este neobișnuit ca mulți copii să se simtă
oarecum timizi sau conștienți de sine atunci când întâlnesc oameni necunoscuți sau întâlnesc noi
situații. Cu toate acestea, aproximativ 15% dintre copiii mici sunt considerați

extrem de inhibați în prezența colegilor și în mod frecvent se confruntă cu frică și anxietate și,
deseori, se retrag din oportunități de interacțiune între covârstnici (Kagan, 1997). În comparație cu
colegii lor mai sociabili, preșcolarii mai timizi dispun de strategii de coping mai puțin pozitive și
au probleme de internalizare (Bohlin, Hagekull, & Andersson, 2005; Coplan et al., 2004, 2008;
Eisenberg, Shephard, Fabes, Murphy, & Guthrie, 1998; Kienbaum, Volland, & Ulich, 2001;
Weeks, Coplan, & Kingsbury, 2009). Copiii extrem de inhibați au, de asemenea, o probabilitate
mai mare să experimenteze alte probleme legate de neregulile scolare precoce, inclusiv
respingerea din partea colegilor, izolarea socială, singurătatea, dificultățile academice și refuzul
școlar (Coplan, Closson, & Arbeau, 2007; Kearney & Silverman, 1990).
 Cele mai răspândite tratamente pentru tulburările de anxietate la copii și adolescenți mai
mari implică terapia cognitiv-comportamentală (CBT). Astfel de programe CBT pentru tineri
constau în mod obișnuit dintr-o combinație de psihoeducație, management somatic, restructurare
cognitivă, rezolvarea problemelor, expunere și prevenirea recidivei (de exemplu, Coping Cat
Program, Kendall, 1990). De-a lungul timpului, a fost utilizată o gamă largă de strategii de
intervenție, inclusiv expunerea "la explozii” în activitățile de grup (de exemplu, Lowenstein,
1983) și procedurile de întărire contingentă (de exemplu Lindeman, Fox, & Redelheim, 1993).

Cea mai populară strategie de intervenție pentru copiii retrași social a fost formarea în
domeniul abilităților sociale (SST). Majoritatea programelor SST implică formarea în abilități
verbale și non-verbale de comunicare și încorporează componente ale formării de tip coaching,
modelare și rezolvare a problemelor sociale (Schneider, 1992). Unele programe SST au demonstrat
succese moderate pe termen scurt în creșterea competențelor sociale ale copiilor retrași ( Bienert
& Schneider, 1995; Christoff et al., 1985; Schneider & Bryne, 1987).

O perspectivă mai recentă în literatură legată de intervenția în cazul timidității la copii este
cea a sportului. Sportul a fost asociat anterior cu astfel de beneficii pozitive, precum

îmbunătățirea relațiilor de la egal la egal, creșterea stimei de sine și scăderea anxietății (Kirkcaldy,
Shephard, & Siefen, 2002, Marsh, 1998, Smith, 2003). În unele studii, autorii au explorat rolul
sportului ca potențial factor de protecție în adaptarea socio-emoțională a copiilor timizi prin
examinarea participării sportive ca moderator ( Baron & Kenny, 1986) între

timiditate și rezultatele psihosociale (Findlay & Coplan, 2008). Promovarea și dezvoltarea

relațiilor cu colegii sunt motive esențiale pe care copiii le invocă pentru participarea la activități

sportive (Ebbeck & Weiss, 1998; Smith, 2003), în timp ce impactul relațiilor sportive la

covârstnici asupra copiilor este mult subestimat.

Deși există puține date empirice din literatură care abordează caracteristicile
comportamentului social al copiilor (de exemplu, timiditatea) și sportul, există dovezi care
sugerează că sportul are un efect pozitiv asupra bunăstării sociale a copiilor în ansamblu, atât în
ceea ce privește relațiile cu colegii (Smith, 1999), cât și în funcționarea psihologică (Kirkcaldy

et al., 2002; Marsh, 1998).

Obiectivul acestei intervenții este învățarea unor abilități sociale precum recunoașterea
propriilor emoții și a emoțiilor celorlalți, exprimarea emoțiilor, păstrarea contactului vizual,
comunicarea asertivă, abilități care sunt prezente într-o măsură prea mică la copiii timizi. De

asemenea, copiii vor învăța cum să facă față situațiilor de bullying cu care s-ar putea confrunta în
mediul școlar. Totodată, vor avea la îndemână mai multe perspective prin care să vadă acest
fenomen.

Ca și activitate principală vom avea trainingul abilităților sociale prin intermediul

joculețelor prezentate în cele ce urmează. Pe toată durata taberei, vom defășura seri de jocuri
sportive, întrucât, potrivit literaturii, implicarea copiilor timizi în activități sportive de grup are
multiple beneficii și reduc barierere de integrare ale acestora (Kirkcaldy, Shephard, & Siefen,
2002, Marsh, 1998, Smith, 2003).

Altfel spus, vom organiza o tabără de vară pentru copiii de vârstă școlară mică, în care se
vor desfășura atât activități sportive, precum și ateliere de „teatru” în care să dezvoltăm abilitățile
sociale și să facilităm integrarea copiilor timizi. Astfel, vom realiza o serie de activități care să
implice o latură didactică, de dobândire a unor abilități sociale, dar și mișcare.

O componentă importantă a abilităților sociale o reprezintă recunoașterea emoțiilor proprii

și a celorlalți. În acest sens ne vom folosi de cutiile fermecate cu emoții. Regula jocului este să
răspundă pe rând, numai când sunt întrebați. Vom avea la dispoziție două cutii „fermecate”. Se vor
pune într-o cutie toate cartonașele cu emoții pozitive, iar în cealaltă cele cu emoții negative.
Îndrumătorul le cere copiilor să scoată din cele două cutii câte un cartonaș pe care este reprezentată
o emoție pozitivă, respectiv una negativă, iar apoi copiii trebuie să se gândească la o situație în
care s-au simțit bucuroși, veseli și o situație în care s-au simțit furioși, triști etc. Copiii le vor
povesti colegilor acele situații. Dacă dorim să complicăm puțin jocul,

atunci putem amesteca într-o singură cutie și cartonașele cu emoții pozitive și pe cele cu emoții
negative. Îndrumătorul va alege un copil care extrage un cartonaș din cutie, îl arată colegilor, apoi
numește emoția reprezentată pe cartonaș. Scopul acestei activități este acela de identificare a
emoțiilor, de conștientizare a lor.

Un alt aspect important este reprezentat de reglarea emoțională. O activitate care implică
această abilitate este Povestea broaștei țestoase. Sarcina copiilor este să eticheteze corect emoțiile
personajelor, să diferențieze reacțiile emoționale neadecvate de cele adecvate. Copiii primesc
fișele cu broscuța, iar îndrumătorul adresează întrebări despre aceasta, despre modul în care se
ascunde în carapace. Copiii imită acest lucru, iar apoi colorează fișa la libera alegere.

Exprimarea emoțiilor face și ea parte din repertoriul abilităților sociale. O activitate ce se

leagă de aceasta este intitulată „Ce mi se întâmplă când mă simt...”. Sarcina copiilor este să
conștientizeze reacțiile care însoțesc anumite stări emoționale. Copiii vor fi așezați în semicerc pe
scăunele. Îndrumătorul le arată copiilor „harta emoțiilor”, numește un copil care vine în fața
colegilor și alege o emoție, apoi verbalizează ce simte când trăiește emoția respectivă. Apoi,
împreuna cu colegii identifică reacțiile pozitive și negative spunând de ce nu este bine să
reacționăm într-un anumit fel. Dacă dorim să complicăm jocul vom proceda astfel: fiecare copil
va primi câte un cartonaș cu emoții și el trebuie să identifice dacă este o emoție pozitivă sau
negativă.

O altă parte importantă a procesului de socializare este contactul vizual. În acest sens, ne
vom folosi de exercițiul numit „Ochii la mine!”. Prin acest joc simplu vom învăța copiii timizi să
aibă contact vizual bun cu ceilalți. Nu va trebui decât să punem copiii în perechi de câte doi și să
le spunem că trebuie să se uite unul în ochii celuilalt și să facă o mică „întrecere”. Cine rezistă
mai mult fără să înceapă să râdă sau să clipească. Un alt exercițiu este „Ochii pe frunte”. Ca și în
cazul exercițiului anterior, micuții se vor obișnui să se uite la cel cu care vorbește, amuzându-se
în același timp. Vei avea la dispoziție stickere cu ochi pe care le vei lipi pe fruntea copiilor. Îl vei
ruga pe fiecare copil să se uite la acel ochi.
„Indienii și căpetenia lor” este un joc în care putem creea un scenariu în care copilul
timid să fie pus în ipostaza de lider. Va fi un bun exercițiu întrucât copiii se vor obișnui să preia
responsabilități, să formuleze instrucțiuni și să colaboreze cu ceilalți copii. Activitatea presupune
ca pe rând, fiecare copil să fie căpetenia unui trib de indieni. Copiii vor trebui să traseze celorlalți
diferite sarcini, precum construirea unei fortărețe, pictarea unui cort etc.

De asemenea, copiii vor fi nevoiți să îi impulsioneze pe ceilalți prin anumite semnale ca

de pildă suflatul într-un fluier, bătutul într-o tobă.

O altă activitate este numită „sardinele” și vizează tot colaborarea cu ceilalți copii. Este o
altă versiune a jocului „de-a v-ați ascunselea”. Unul din copii se va ascunde în așa fel încât să nu
fie văzut de ceilalți, iar aceștia vor trebui să se ajute reciproc pentru a-l găsi.

O problemă cu care se confruntă des copiii ce prezintă nivele ridicate de timiditate este
bullyingul și respingerea din partea colegilor. În acest sens, vom organiza o mini-scenetă, un joc
de rol, în care copiii să evidențieze părțile rele ale acestui comportament și consecințele negative
pe care acesta le are asupra copiilor care sunt victimele acestuia. Putem da un exemplu de o situație
de bullying și ne vom folosi de Metoda celor 6 pălării gânditoare, care pleacă de la 6 roluri
simbolice, atribuite prin convenție unor pălării. Fiecare pălărie are o culoare: albă, roșie, galbenă,
verde, albastră și neagră. Culoarea pălăriei îți influențează modul de gândire și trebuie să te exprimi
în acord cu semnficația acesteia:
– pălăria albă este neutră, posesorul ei trebuie să gândească obiectiv
– pălăria roșie te determină să dai frâu liber sentimentelor și să tratezi conflictul din punct de
vedere afectiv

– pălăria verde te determină să fii creativ, să-ți folosești foarte mult imaginația
– pălăria galbenă este a optimistului, a încrezătorului
– pălăria neagră este a pesimistului, a gândirii negativiste
– pălăria albastră o deține cel ce conduce acțiunea și el rezumă ceea ce gndesc celelalte pălării.

Prin această metodă, fiecare copil este pus în situația de a rezolva problema bullyingului
din perspectiva fiecărei pălării. La finalul „scenetei”, se va purta o discuție despre bullying
împreună cu copiii.
Bibliografie:

Coplan, R. J., Prakash, K., O'Neil, K., & Armer, M. (2004). Do you "want" to play?
Distinguishing between conflicted shyness and social disinterest in early childhood.
Developmental Psychology, 40, 244—258.

Coplan R.J., Schneider B.H., Matheson A., Graham A. (2010).‘Play Skills’ for Shy Children:
Development of a Social Skills Facilitated Play Early Intervention Program for Extremely
Inhibited Preschoolers. Infant and Child Development.19, 223-237

Findlay L.C., Coplan R.J. (2008). Come out and Play: Shyness in Childhood and the Benefits of
Organized Sports Participation. Canadian Journal of Behavioural Science, 40, 153-161

Honig A.S. (1987). The shy child. YC Young Children

Spooner A.L, Evans M.A. (2005).Hidden Shyness in Children: Discrepancies Between Self-
Perceptions and the Perceptions of Parents and Teachers. Merrill-Palmer Quarterly, 51, 437-466