gen

1. 1. În limba română există trei genuri: masculin, feminin şi neutru. Numai pentru un
anumit număr de substantive animate şi în special nume de persoană (- substantiv1)
opoziţia dintre masculin şi feminin corespunde diferenţei de sex: student – studentă,
vecin – vecină, leu – leoaică.
  Această concordanţă apare nu numai la numele comune, ci şi la numele proprii
de persoană: Ion – Ioana, Gabriel – Gabriela, Alexandru – Alexandra.
  Există situaţii când concordanţa dintre genul gramatical şi sex nu mai este
respectată. [util.] Unele substantive ca ministru, ambasador au şi o formă feminină
ministră, ambasadoare care este însă foarte rar folosită, preferându-se forma masculină:

Doamna ministru a hotărât…

  În afară de substantivele care denumesc animate, genul gramatical nu are

legătură cu sexul. Genul gramatical este justificat numai de terminaţie.
  Criteriul terminaţiei este decisiv în apartenenţa unui substantiv la un gen sau
altul, deşi nu există reguli stricte în această privinţă. Nimic din forma substantivului nu
ne poate da indicii în privinţa genului. Singura regulă ce poate fi amintită este că nici un
substantiv terminat în consoană nu este feminin, ci masculin sau neutru. Reciproca nu
este însă valabilă. Un substantiv terminat în vocală poate fi masculin: popă, tată, frate,
munte, pui, unchi, dar şi neutru: nume, prenume, taxi, fotoliu, colegiu.
Identificarea genului se face prin articol sau prin forma adjectivului care însoţeşte
substantivul, deşi pentru un străin care învaţă limba română acestea nu sunt revelatoare.
De aceea, substantivele se învaţă de obicei în asociere cu numeralul: un – doi (pentru
masculin), o – două (pentru feminin), un – două (pentru neutru).

2. 2. Câteva reguli care permit aprecierea genului.

Aprecierea genului după înţeles este aproape imposibil de făcut, deoarece numele de
obiecte, de abstracte, de localităţi pot aparţine în egală măsură la toate genurile. Totuşi
se pot face câteva precizări în unele cazuri.
  Majoritatea numelor inanimate sunt neutre: pahar, dulap, frigider, afiş, obraz,
impas, piept, drog, ajutor, deceniu, măr, lac, minut, cămin, dans, turneu, studiu, dig
etc., deşi pot fi şi masculine: cartof, perete, pom, pantof, dinte, idol, castravete, munte
sau feminine: pijama, ţară, schemă, capcană, cafea, brăţară, crimă, artă etc.
  Sunt, de asemenea, neutre numele de jocuri şi sporturi: box, fotbal, şah şi
numele de vânturi: austru, ciclon, crivăţ.
  Sunt numai masculine numele literelor alfabetului: a, b, c, d, numele lunilor
anului: aprilie, mai, iunie, numele notelor muzicale: do, re, mi, fa etc.
  Sunt întotdeauna feminine numele continentelor: Europa, Asia, Africa, numele
zilelor săptămânii: luni, marţi, joi, numele anotimpurilor: primăvară, vară, iarnă, numele
de fructe: pară, cireaşă, caisă, prună. Fac excepţie strugure, pepene, ananas care sunt
masculine şi măr care este neutru.
Sunt, de asemenea, feminine numele de limbi: româna, latina, franceza, spaniola.
  Numele de ţări: România, Italia, Iran.
Sunt feminine numele de ţări care se termină în a: Franţa, Italia, Canada, Brazilia,
Portugalia.
Sunt masculine cele terminate în consoană sau într-o altă vocală: Iran, Irak, Congo,
Peru.
  Numele de maşini: Dacia, Ford.
Substantivul maşină este feminin. Când maşina este însă numită după marca ei, genul
diferă în funcţie de terminaţia cuvântului care indică marca. Dacă acesta se termină în
vocală, este feminin:
 Şi-a cumpărat o Dacia (o Lancia, o Toyota) albă.

Dacă se termină în consoană, este masculin pentru forma de singular.

Şi-a cumpărat un Ford (un Citroën, un Fiat) nou.

Diferenţa se face prin selectarea articolului de masculin sau feminin şi prin acordul
adjectivului.

3. 3. Formaţii feminine.
  Formaţii feminine în – ă.
Multe substantive feminine sunt formate de la masculin prin adăugarea sufixului -ă:
coleg – colegă, vecin – vecină, elev – elevă, pianist – pianistă.

  Formaţii feminine în -iţă.

Tot de la forma de masculin se pot obţine feminine cu ajutorul sufixului - iţă: frizer –
frizeriţă, poştar – poştăriţă, doctor – doctoriţă, sudor – sudoriţă.
Femininul doctoriţă nu se foloseşte pentru a indica titlul şi nici în adresarea directă. Vom
spune deci:

Doamnă doctor, aţi avut dreptate.

sau
Doamna doctor Ionescu lipseşte astăzi.

Fie că este vorba de o femeie sau de un bărbat, nu ne adresăm niciodată simplu cu

Doctore!, ci Doamnă doctor sau Domnule doctor.
Ca titlu ştiinţific, doctor nu are formă de feminin. Spunem:

Ea este doctor în ştiinţe juridice.

  Feminine în -toare.
Masculinele formate cu sufixul -tor sunt punct de plecare pentru formarea femininului cu
ajutorul variantei feminine a acestui sufix, -toare: învăţător – învăţătoare, muncitor –
muncitoare, animator – animatoare, vânzător – vânzătoare.

  Feminine în -că.
Sufixul -că se adaugă la masculine pentru a obţine substantive feminine denumind o
persoană: ţăran – ţărancă, bucureştean – bucureşteancă, ţigan –ţigancă, orăşean –
orăşeancă, român – româncă, elveţian – elveţiancă.
[util.] Sufixul – că este rezervat pentru numele de persoană. Nu vom spune deci
niciodată *limba româncă.

  Feminine în -oaică.
Femininele obţinute de la masculin cu sufixul -oaică sunt mai ales nume de animale: lup
– lupoaică, leu – leoaică sau denumesc fiinţele de sex feminin aparţinând unui anumit
popor: turc – turcoaică, francez – franţuzoaică, grec – grecoaică, rus – rusoaică.

  Feminine în -easă.
Femininele obţinute cu sufixul -easă sunt în număr mai redus: lăptar – lăptăreasă, croitor
– croitoreasă, mire – mireasă. Cele câteva substantive feminine terminate în -esă sunt
împrumuturi din limba franceză: poetesă, negresă, prinţesă.

  Profesor – profesoară.
[util.] Profesor, cu forma corespunzătoare de feminin profesoară se foloseşte curent şi în
adresarea curentă, dar întotdeauna precedată de apelativul Domnule sau Doamnă. Când
ne referim însă la titlu, se utilizează numai masculinul:
 Ea este profesor emerit.

  Avocat – avocată.
Masculinului avocat îi corespunde femininul avocată care nu se folosesc singure în
adresarea directă, ci precedate de Domnule sau Doamnă.

  Autor – autoare.
Femininul autoare este folosit curent, atât când vorbim despre o femeie – autor, cât şi ca
semnătură, de exemplu după o prefaţă.

  Medic.
Nu are formă corespunzătoare de feminin. Când spunem medicii, înţelegem deopotrivă şi
femeile şi bărbaţii medici. Dacă vrem să specificăm că este vorba despre o femeie,
folosim termenul doctoriţă.

4. 4. Substantive cu forme diferite după gen.

Anumite substantive au pentru feminin o formă complet diferită de forma masculină:
berbec – oaie, pisic㠖 motan, cocoş – găină, frate – soră, ginere – noră, unchi – mătuşă,
ţap – capră.

5. 5. Formaţii masculine.
Mult mai rar se înregistrează substantive masculine formate de la feminin.

  Masculine în -oi.
Cele câteva substantive formate cu sufixul – oi (care are, implicit, şi valoare
augmentativă) sunt nume de animale şi păsări: cioar㠖 cioroi, broasc㠖 broscoi, raţ㠖
răţoi, vulpe – vulpoi.

[util.] Aceste nume masculine se utilizează în limbajul curent numai când vorbitorul ţine
să precizeze că este vorba despre un mascul din specie. Ca termen generic se foloseşte
forma feminină.

  Masculine în -an.
Ca şi în cazul precedent, derivatele masculine în -an sunt puţine şi sunt folosite când
vorbitorul ţine să precizeze genul: curc㠖 curcan, gâsc㠖 gâscan, ciocârlie – ciocârlan.

6. 6. Substantivele mascul şi femelă.

Se folosesc pentru a preciza, în caz de nevoie, sexul animalelor al căror nume au numai
formă de masculin sau numai formă de feminin: o panteră mascul, un elefant femelă.
Au numai formă de masculin: şarpe, jaguar, hipopotam, elefant, râs, rinocer etc.
Au numai formă de feminin: lama, puma, antilopă, panteră, girafă, hienă etc.

7. 7. Anumite substantive cu formă de feminin desemnează bărbaţi: ordonanţă,

sentinelă, strajă, ştafetă, papă.

8. 8. Ascendent şi descendent.
Sunt nume masculine care desemnează fie un bărbat, fie o femeie. Spunem, folosind
masculinul:
Ea era singurul descendent în viaţă al unei familii cu tradiţie.

9. 9. Cuvinte cu formă dublă de gen şi sens identic.

  Un număr redus de substantive au la singular două forme, una de feminin şi alta
de neutru, cu sens identic: cătun – cătună, colind – colindă. [stil.] Limba literară preferă
pentru acestea primul termen al perechii, respectiv cătun şi colind. În cazul perechilor
următoare, în limba literară se utilizează al doilea termen al perechii, adică forma
feminină: axiom – axiomă, bonet – bonetă, beret – beretă, basc – bască.
  [stil.] În limbajul tehnic specializat există tendinţa de a crea o formă de masculin
plural pentru cuvinte care sunt, în mod obişnuit, neutre: robineţi, izolatori, suporţi,
vagoneţi, conductori. Limba literară utilizează pluralul neutru: robinete, izolatoare,
suporturi, vagonete.

10.10. Cuvinte cu formă dublă de gen şi sens diferit.

  Uneori, celor două forme de singular le corespunde o diferenţă de sens: fascicul
„rază de lumin㔠şi fascicul㠄un număr de pagini, legate, ale unei publicaţii”.
  În cazul unui număr redus de substantive cele două forme diferite de gen se
manifestă la plural şi corespund la sensuri diferite:

sg. corn – pl. corni (masculin) „instrument muzical”;

– pl. cornuri (neutru) „pâine mică, curbată”;
– pl. coarne (neutru) „formaţie osoasă pe capul animalelor”;

sg. ochi – pl. ochi (masculin) „organul vederii”

– pl. ochiuri (neutru) „ouă prăjite” şi „laţ de tricotaj”;

sg. colţ – pl. colţi (masculin) „dinţi lungi la animale”;

– pl. colţuri (neutru) „unghiuri (în geometrie)”;

sg. timp – pl. timpi (masculin) „etapă a mişcării”;

– pl. timpuri (neutru) „vreme”.

11.11. Crevete.
[util.] O greşeală frecventă este interpretarea substantivului feminin plural crevete (cu
singularul o crevetă) ca fiind masculin singular (de tipul perete – pereţi, burete – bureţi,
castravete – castraveţi). Astfel s-a format un plural creveţi corespunzător unui masculin
singular un crevete. Utilizarea acestora este o greşeală, forma corectă fiind o crevet㠖
două crevete.

12.12. Oaspete.
[util.] Este un substantiv masculin (un oaspete – doi oaspeţi). În transmisiile sportive,
când joacă două echipe feminine, se aude însă frecvent:

*Oaspetele au marcat un gol.

utilizare, evident, greşită, deoarece această formă de feminin plural presupune existenţa
unui singular *o oaspătă, care nu există.

temporal

Exprimarea timpului se face prin diferite mijloace:

1. Subordonare (vezi acest cuvânt) prin adverbe relative sau nehotărâte, conjuncţii şi
locuţiuni conjuncţionale:

- cu indicativul (de preferinţă) sau condiţionalul: când, îndată ce, după ce, imediat ce,
de când, până când, câtă vreme, cât timp, ori de câte ori, oricând, până, cum, dacă
(familiar şi popular) etc.
 Îndată ce mă întorc îţi dau un telefon (= mă întorc şi imediat îţi
telefonez).

Ori de câte ori îl întâlnesc, mă salută (= de fiecare dată … mă salută).

Vino pe la mine oricând vrei tu.

- cu conjunctivul, toate în componenţa cărora intră să: înainte ca…să, până să, când să
(popular şi familiar):

Aş vrea să plec până să vină mama (= înainte de a veni).

Mijloacele concrete diferă în funcţie de tipul de raport temporal.

2. Adverbele şi locuţiunile adverbiale de timp: curând, mâine, totdeauna, anul trecut,

acum, zi de zi, la săptămână, din an în an, din lună în lună etc.

3. Prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale care însoţesc substantive, pronume, numerale,

adjective posesive: în, către, după, până, în timpul, o dată cu, din etc.:

Ne-am cunoscut într-o excursie, acum zece ani.

După spectacol, ne întâlnim să luăm masa împreună.

A intervenit în timpul discuţiei fără să aibă nici un drept.

4. Verbe la infinitiv precedate de înainte de, până:

Te rog să mănânci înainte de a pleca la şcoală.

5. Substantive în acuzativ fără prepoziţie, însoţite de determinanţi cu sens cantitativ:

Te-am aşteptat două ore şi n-ai venit.

M-am dus în audienţă zile întregi până am rezolvat.

6. Utilizarea gerunziului:

Sosind, s-a culcat imediat, că era obosit .

Auzind vestea bună, a sărit în sus de bucurie.

7. Utilizarea de adjective privitoare la vârstă, însoţite de prepoziţia de:

subiect

1. În mod tradiţional, subiectul verbului este definit ca termenul care desemnează

fiinţa sau lucrul care îndeplineşte o acţiune, care este în starea exprimată prin verbul
activ sau care suferă acţiunea verbului pasiv. În mod normal, el poate fi identificat prin
întrebările cine? ce? puse înaintea verbului (Tata pleacă. Cine pleacă? Tata).

Acesta este un test de substituţie, pentru că cine nu poate fi decât subiect, pe când cu
întrebarea ce? identificăm şi complementul direct. Acest test nu poate pune însă în
evidenţă şi subiectele exprimate prin verbe la moduri nepersonale.

Subiectul imprimă verbului o anumită persoană şi număr, când acesta este un verb la
mod personal (- subordonare1)

2. Subiectul se poate referi şi la un alt verb, care nu este predicatul propoziţiei (-

gerunziu4, infinitiv III1, participiu4).

3. Există propoziţii în care subiectul nu este exprimat, acesta putându-se deduce din
context (a mai fost exprimat anterior), fie din forma verbului.

În limba română, formele verbului sunt bine diferenţiate, aşa că prezenţa pronumelui
subiect înaintea verbului nu este absolut necesară. Când spunem Mâine mergem la
teatru sau Când vă întoarceţi din vacanţă? subiectul este noi şi, respectiv, voi, dedus din
forma verbală.

4. În propoziţie, subiectul poate fi un substantiv sau orice parte de vorbire

substantivizată (- substantiv2), un pronume sau un numeral. El poate fi însă şi un verb
la infinitiv sau la supin. În frază, poziţia de subiect poate fi ocupată de o propoziţie.

5. Uneori subiectul poate fi repetat în aceeaşi propoziţie fie când este la o distanţă prea
mare faţă de verb şi legătura dintre acestea se poate pierde:
 Tata, care suferise atâta în timpul războiului şi apoi din cauza pierderii
fratelui meu mai mare, tata îşi pierduse memoria.,

fie când reluarea are o valoare afectivă:

Bănuia ea biata mama ce năzbâtii am făcut în lipsa ei.

[stil.] Această construcţie este rezervată limbajului familiar.

[stil.] O altă construcţie cu subiectul repetat, admisă de limba literară este aceea în care
subiectul în poziţia a doua este un pronume personal precedat de adverbul de întărire şi:

Părinţii fetei îşi puneau şi ei această întrebare.

[stil.] O altă situaţie în care subiectul apare repetat, nejustificată nici de distanţa faţă
de verb, nici de insistenţa afectivă, se întâlneşte numai în vorbirea populară, aparţine
deci unui limbaj neîngrijit şi este nerecomandată:

*Cum cine? Ana, care stă la colţul străzii, aia care are ea doi băieţi
gemeni.

6. Uneori vorbitorul nu este interesat de cine face acţiunea. Ea poate fi făcută de

oricine şi în acest caz, subiectul său nu este exprimat deloc:

Spunea astăzi la radio că va ploua toată săptămâna.

Vezi că bate la uşă.

sau este exprimat prin persoana a II-a singular (tu) sau persoana I plural (noi), explicite
în text sau sugerate prin forma verbului:

Când eşti tânăr, crezi că bătrâneţea şi moartea sunt pentru alţii.

 N-ai carte, n-ai parte.

Nu ştim niciodată când ne vine rândul să murim.

7. Locul subiectului, este, în principiu, înaintea predicatului (mai aproape sau mai la
distanţă), dar aceasta nu este obligatoriu:

Şi ultimele frunze îngălbenite căzură odată cu venirea ploilor de toamnă =

Odată cu venirea ploilor, căzuseră şi ultimele frunze îngălbenite.

Ordinea depinde uneori de ceea ce vrem să reliefăm în propoziţie. În principiu, elementul

care apare primul este mai reliefat.

 Există însă şi situaţii în care, în limba curentă, ordinea obişnuită este predicat +
subiect:

A venit vara.

S-au copt fructele.

Îmi place muzica clasică.

Luni se deschide expoziţia de icoane pe sticlă.

Mă doare capul de azi dimineaţă.

Nu mă interesează colaborarea cu tine.

Îmi displac conflictele de orice fel.

S-au ciocnit două trenuri de marfă.

Este posibilă însă şi antepunerea subiectului, fără ca sensul propoziţiilor să se schimbe,

diferenţa este doar de cuvintele pe care vrem să le punem în evidenţă. Poziţia
postverbală a subiectului poate duce însă la confuzia acestuia cu complementul direct.

(NARCISA FORASCU)

subiect – predicat: acord

Acordul este potrivirea de formă dintre două cuvinte, în principiu, cuvântul regent
impunând determinantului său (- determinant1) o anumită formă gramaticală (gen,
număr, caz, persoană). De exemplu, atributul exprimat prin adjectiv preia genul,
numărul şi cazul substantivului regent.

1. Raportul sintactic dintre subiect şi predicat are unele particularităţi, motiv pentru care
este considerat un raport de interdependenţă: predicatul stă la persoana şi numărul pe
care îl impune subiectul (Noi mergem la şcoală, Tu eşti inteligent); când numele
predicativ este un adjectiv, acesta se acordă cu subiectul în gen şi număr (Rezolvarea
este dificilă, Copiii sunt cuminţi). Pe de altă parte, subiectul stă la cazul nominativ, caz pe
care îl impune predicatul. Cu alte cuvinte, fiecare dintre cele două părţi principale de
propoziţie impune celeilalte o anumită formă, ceea ce face să se vorbească de un raport
de interdependenţă. Acest acord strict gramatical este singurul care corespunde definiţiei
acordului formulate mai sus.

2. Acordul după înţeles.

 Uneori, când subiectul propoziţiei este un substantiv colectiv, urmat de un

determinant la plural indicând membrii acestei colectivităţi se dă prioritate înţelesului şi
verbul se acordă cu acest al doilea substantiv, care impune ideea de pluralitate:

Mulţimea beneficiarilor au reclamat că lucrările nu s-au terminat la timp.

Majoritatea elevilor au răspuns foarte bine la examen.

 Când subiectul este pronumele fiecare, însoţit sau nu de o determinare la plural, el

poate fi acordat cu un predicat la plural, dacă în propoziţie există un complement
distributiv (- fiecare2):

Au sădit fiecare câte un pom în grădina şcolii.

 Când subiectul este nici unul (echivalent cu toţi) verbul poate sta la plural:

Nici unul nu ştiam poezia pe dinafară.

3. Acordul prin atracţie.

Uneori predicatul nu se acordă cu subiectul lui, cum ar fi normal, ci cu un alt cuvânt mai
apropiat ca poziţie de predicat şi care se impune atenţiei. Este vorba, în acest caz, de
acord prin atracţie:

 De exemplu, există tendinţa de a acorda verbul nu cu subiectul său, ci cu numele

predicativ:

*Subiectul piesei erau trandafirii (şi nu era trandafirii – cum ar fi corect).

*Două milioane de lei este o sumă mare (şi nu sunt o sumă mare – cum
ar fi corect).

[util.] Aceste construcţii sunt greşite. În ciuda acestui fapt, ele sunt din ce în ce mai
frecvente astăzi:

*În ce privesc declaraţiile martorilor, acestea coincid.

*Ce-s cu banii aştia pe masă?

Acordul după înţeles şi mai ales cel prin atracţie sunt abateri de la normele limbii literare,
deşi există unele situaţii când acestea sunt tolerate:

A fost odată un moş şi o babă…

(- ce2 ).

(- colectiv).