SFÂRȘITUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL ȘI ÎNCHEIEREA PĂCII.

DESFĂȘURAREA CONFERINȚELOR DE PACE DIN FRANȚA ÎN

PERIOADA 1919-1920

STUDENT: FILIP ANA-MARIA Prof. Coordonator: SEBE GABRIEL SORIN

SECȚIA: SPR

AN: II

1
 SFÂRȘITUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL ȘI ÎNCHEIEREA PĂCII.
DESFĂȘURAREA CONFERINȚELOR DE PACE DIN FRANȚA ÎN
PERIOADA 1919-1920

Socot că a lua în analiză și interpretare tema Primului Război Mondial presupune a

înțelege că reprezintă o dimensiune spirituală a umanității, o problemă deschisă dezbaterii și
poate fi lesne înscrisă în aria de interes a problematizărilor antropologiei culturale care are în
subsidiar toate demersurile istorice, psihologice, sociologice, filosofice, religioase, morale. Or,
sfârșitul Primului Război Mondial și desfășurarea Conferințelor de Pace din Franța necesită, în
opinia mea, o individualizare aparte și tocmai de aceea voi încerca să expun câteva argumente
pertinente pentru a reliefa perceptele mele asupra acestei probleme.

La un prim nivel de analiză, putem susține că sfârșitul Primului Război Mondial deține
un rol determinant în bibliografia intelectuală a omului întrucât îl ajută la autoscopie și la
înțelegerea capabilităților sale cognitive în conformitate cu principiul ,,nosce te ipsum”. Cu toate
acestea, dacă am face un exercițiu imaginativ și am merge pe stradă să intervievăm un număr de
tineri cu privire la Primul Război Mondial, am rămâne surprinși să constatăm că foarte puțini
dintre cei intervievați ar putea formula răspunsuri clare și precise cu privire la tema dată. Ba mai
mult, unii dintre ei ar ridica din umeri. În ceea ce mă privește obișnuiesc să problematizez asupra
temelor de referință istorică, sociologică și filosofică, fiind unele din subiectele mele favorite.

În opinia mea, Primul Război Mondial cât și urmările acestuia ar trebui să devină un
subiect de o mai largă analiză și audiență, cel puțin în rândul tinerei generații.

La un al doilea nivel de analiză, aș nota că importanța studierii Primului Război Mondial

este demonstrată chiar prin faptul că este un item de analiză și argumentare. Un exemplu
edificator cu privire la importanța și validitatea analizării acestei teme este cartea ,, Primul
Război Mondial- Controverse, paradoxuri și interpretări”ce îl are ca autor pe Lucian Boia. Pe
lângă faptul că autorul a publicat cartea fix când se împlineau 100 de ani de la izbucnirea
Primului Război Mondial, am apreciat opera lui mai ales pentru faptul că răboiul este privit și

2
interpretat din mai multe puncte de vedere, dar în mod special din punctul de vedere ar puterilor
înfrânte.

Mi-a plăcut în mod deosebit această scriere și am ales ca lucrarea mea să aibă ca punte de
plecare analiza ei fiindcă autorul nu numai că expune informații referitoare la Marile Puteri ale
Europei, dar expune și analizează și rolul României în razboi. Mai mult chiar, Lucian Boia
găsește răspunsuri la întrebări ce ne macină pe majoritatea, dar și la cea mai importantă dintre
toate: ,,Putea fi evitat Al Doilea Război Mondial?” Răspunsul autorului este unul negativ, iar
concluzia lui este că Al Doilea Război Mondial este o consecință directă a Primului.

La un al treilea nivel de analiză, aș susține faptul că validitatea temei abordate poate fi

susținută prin exemple concrete. Spre exemplu, Primul Război Mondial a izbucnit din cauza
asasinării arhiducelui Franz Ferdinand și a soției sale. Rusia a fost prima care a mobilizat armata
provocând Germania să răspundă cu același ordin. Germania, care se afla între două mari puteri,
Franța și Rusia, s-a văzut nevoită să își apere autonomia și suveranitatea.

Neîndoios că semnificările și semnificațiile Primului Război Mondial pot merge ad

infinitum, însă îmi îngădui observația că instituirea sensurilor depline, cognitive și ontologice ale
temei alese este o datorie a specialiștilor în domeniu.

Desigur că aș conchide această introducere prin a ridica o aporie: ,, Va fi fost Primul

Război Mondial evitat dacă asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand nu ar fi avut loc? ”

3
CUPRINS

1 ,,MARELE RĂZBOI” sau ,,SCURTUL SECOL al XX-lea”............................................................................. 5

2 CONSECINȚELE PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL ....................................................................................... 8
2.1 CONSECINȚELE DEMOGRAFICE ȘI ECONOMICE ............................................................................ 8
2.2 CONSECINȚELE POLITICE ............................................................................................................. 10
3 TRATATE ȘI CONFERINȚE DE PACE ...................................................................................................... 10
3.1 TRATATUL DE LA VERSAILLES ...................................................................................................... 11
3.2 CONFERINȚA DE PACE DE LA PARIS (1919-1920)........................................................................ 12
3.3 PROBLEMA ROMÂNIEI ȘI CONFERINȚA DE PACE DE LA PARIS ................................................... 14
4 CONCLUZII ........................................................................................................................................... 18
5 Bibliografie .......................................................................................................................................... 20

4
1 ,,MARELE RĂZBOI” sau ,,SCURTUL SECOL al XX-lea”

Majoritatea istoricilor plasează începutul secolului XX nu în termeni cronologici

obişnuiţi, respectiv anul 1901, ci undeva la sfârşitul Primului Război Mondial luând în
consideraţie substanţialele transformări petrecute în timpul şi mai ales la sfârşitul primei
conflagraţii totale cunoscute de umanitate. Pentru contemporani secolul XX începuse firesc,
cronologic, iar pentru europeni, mai ales cei din clasele înalte, de mijloc şi chiar pentru o
fracţiune din segmentele inferioare ale societăţii, noul secol fusese întâmpinat cu bucurie.
Invenţiile şi inovaţiile, descoperirile tehnice, noile tehnologii produse de o ştiinţă mereu în
expansiune demonstrau, până la nivelul vieţii cotidiene, că viitorul nu poate fi decât unul
luminos. Cel puţin pentru Europa Occidentală, pe atunci centrul politic şi economic al unei lumi
din ce în ce mai bine cunoscute şi apropiate, „La Belle Epoque” – epoca frumoasă desemna o
realitate stabilă, suficientă şi chiar abundentă, în care burghezia devenise în sfârşit clasa
dominantă nu numai din perspectivă economică dar şi politică.

În general valorile politice liberale dominau continentul chiar dacă din punct de vedere
politic monarhiile autoritare (Germania, AustroUngaria, Rusia) continuau să joace un rol
important. Până şi în aceste cazuri însă modernizarea politică, deşi lentă şi inconstantă îşi facea
încet loc. În Germania, devenită, dacă nu prima, cel puţin una dintre primele mari puteri
industrila ale lumii, alegerile parlamentare intraseră în tradiţia politică şi Partidul Social-
Democrat câştiga consecvent majoritatea legislativă deşi nu forma cabinetul acesta fiind numit
direct de Kaiser. Imperiul multinaţional al Austro-Ungariei, aflat în plină recuperare economică,
trăia o viaţă politică efervescentă iar speranţele pentru o modernizare coerentă şi lipsită de
tulburări ale aristocraţiei, burgheziei şi naţionalităţilor îşi găsise în sfârşit omul providenţial -
moştenitorul tronului arhiducele Ferdinand. Schimbarea îşi făcea loc până şi în Rusia Ţaristă,
autocrată şi retardată economic. Sub presiunea unei burghezii în creştere, guvernul şi Ţarul
acceptaseră după 1905 unele reforme (reforma agrară, înfiinţarea Dumei etc) ce dădeau cel puţin
speranţe privind deplasarea treptată a uriaşului multinaţional spre Europa modernă. În
democraţiile occidentale, Anglia şi Franţa în primul rând, valorile lumii burgheze păreau a fi o
certitudine. Mari Imperii coloniale, economii capitaliste în plină dezvoltare, societăţi moderne şi
inovative, cele două state ofereau modelul potrivit pentru noul secol. Dezbaterea în societate se
concentra asupra perfecţionării vieţii democratice (dreptul de vot pentru femei) şi a raporturilor
5
sociale (cererile proletariatului privind reglementări profesionale şi salariale) sau asupra noului
val cultural – avantgardismul – ce provoca tiparele societale deja stabilite. Europa trăia la
începutul secolului XX efectele celei de-a două revoluţii industriale. Introducerea pe scară tot
mai largă a unei noi forme de energie – electricitatea, transformările profunde în mediul de
producţie (apariţia marilor aglomerări industriale, a unor noi metode de gestiune) dezvoltarea
sistemului bancar şi bursier, toate îşi puneau amprenta asupra vieţii cotidiene. Bunuri de consum
din ce ce în ce mai variate şi mai ieftine amplificau confortul familiei burgheze, transporturi tot
mai moderne micşorau distanţele, ziare, reviste, cărţi contribuiau la crearea culturii de masă,
învăţământul se deschidea, din ce în ce mai democratic, publicului larg, petrecerea timpului liber,
până atunci cantonată numai la nivelul elitelor, devenise o preocupare pentru clasa de mijloc şi
nu numai. Sigur, această imagine, uşor idilică, se aplică numai unei zone geografice şi numai
unor realităţi sociale. Chiar în Europa Occidentală existau suficiente disparităţi sociale şi
nemulţumiri iar Europa de Est rămânea spaţiul retardării tehnologice, a polarizării sociale şi a
lipsei de reformă. Cu cât ne îndepărtăm de Vestul Europei, cu rare excepţii (Statele Unite de
pildă), întâlnim o realitate ce contrazice imaginea propusă mai sus. Africa împărţită între puterile
coloniale (Anglia, Franţa, Germania, Italia, Belgia, Portugalia) era captiva unui dublu plan – cel
superficial, al unei minore elite coloniale şi cel profund, al unei majorităţi tribale şi, după
standardele europene, primitive. China, măcinată de conflicte interne, împărţită şi ea în zone de
influenţă a Marilor Puteri europene, cu o viziune complet opusă faţă de Europa în ceea ce
priveşte modernizarea, era fracturată între o elită locală sofisticată, comerciantă şi o imensă masă
umană rigidizată în tradiţie şi supunere. America Latină propunea o imagine nu cu mult diferită.
Aflată sub „protecţia” Statelor Unite (Doctrina Monroe), această zonă prezenta o realitate
polarizată, cu mari latifundiari, imobili însă din punct de vedere economic şi o majoritate
ţărănească, lipsită de pământ şi permanent nemulţumită. La mijlocul spectrului social se găsea un
segment burghez minor atât ca dimensiuni cât şi ca rol politic dar dornic, în condiţiile unei
modernizări economice lente, de a obţine preeminenţa politică. Totuşi America Latină rămânea
la periferia sistemului economic mondial

Războiul era privit de o diplomaţie europeană încă aristocratică şi conservatoare, defazată

faţă de societatea modernă şi burgheză, drept „ultimul instrument”, util fără îndoială atunci cînd
negocierile eşuau. Conflictele anterioare se stinseseră repede, nu antrenaseră decât armate
profesioniste şi se încheiaseră cu compensaţii materiale şi/sau teritoriale. În mod paradoxal, în

6
iulie 1914 chiar, atunci când situaţia diplomatică era într-un vădit impas, remarca unui bancher
german – „războiul european nu va dura mult, ar fi prea costisitor pentru noi toţi” - întruchipa
sentimentul general: un război scurt care să rezolve definitiv neînţelegerile dintre Marile Puteri.
Poate de aceea debutul ostilităţilor a fost întâmpinat cu atâta entuziasm, soldaţi din toată Europa
plecând la război în sunet de fanfară, în uniforme viu colorate şi în aplauzele tuturora. Ceea ce
era însă greu de înţeles pentru contemporani, cu câteva rare şi periferice excepţii, era faptul că
societatea industrializată şi modernă crease un alt tip de război – cel industrial. Numai câteva
luni mai târziu crâncena realitate a conflictului modern transforma dramatic nu numai uniformele
(ce preluau culoarea câmpurilor de luptă) ci şi destinele şi mentalitatea a zeci de milioane de
oameni soldaţi şi necombatanţi deopotrivă.

Primul Război Mondial prin dimensiunile sale temporale (patru ani) şi geografice
(Europa, Africa, Orientul Mijlociu şi Oceanul Atlantic în primul rând), prin uriaşele eforturi
umane şi materiale făcute de toate statele combatante, prin caracteristicile sale militare şi nu în
ultimul rînd prin numărul nemaiîntâlnit de victime a marcat, în mod tragic, sfârşitul brusc al unei
lumi şi intrarea într-un secol nou, al violenţei pe scară largă, al ideologiilor combatante, al
totalitarismelor şi al crimelor de masă programatic induse de stat. În acelaşi timp, „scurtul” secol
XX va fi, poate tocmai datorită conflagraţiilor nimicitoare ce l-au marcat, un secol al proiectelor
paşnice grandioase, al preocupărilor formidabile pentru drepturile individului la nivel
internaţional, al unui extraordinar avans tehnico-ştiinţific precum şi un reper fundamental în
construirea unei lumi a valorilor democratice şi a libertăţii.

Aşa cum scria Henry Kissinger: „Aspectul cu adevărat uluitor al izbucnirii Primului Război
Mondial nu este faptul că o criză mai simplă decât altele care fuseseră rezolvate a dus în cele din
urmă la declanşarea unei catastrophe planetare, ci că a durat atât de mult până s- a aprins
scânteia“.

7
2 CONSECINȚELE PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

2.1 CONSECINȚELE DEMOGRAFICE ȘI ECONOMICE

Cei patru ani de experienţe cotidiene cumplite configuraseră o altă mentalitate, specifică
spaţiului marţial şi transformaseră radical speranţele şi aşteptările a milioane de oameni. Cetăţeni
obişnuiţi înainte de război, ei au învăţat ce înseamnă un grad extrem de violenţă cotidiană,
camaraderia, unitatea, ierarhia rigidă şi obedienţa faţă de superiori. Dezvoltaseră în acelaşi timp
o ostilitate instinctivă faţă de diviziunile partizane, personajele politice şi instituţiile
parlamentare.

“[…] Vechea diferenţă între bogaţi şi săraci, ce se estompase în entuziasmul începutului

războiului reapare odată cu trecerea timpului. În rândul păturilor cele mai sărace ale populaţiei,
se înmagazinează o ură împotriva bogaţilor şi în special împotriva celor denumiţi profitori de
război ce apare deosebit de periculoasă. Această ură rezultă mai puţin din averea posedată cât din
posibilitatea pentru un cerc limitat de persoane de a-şi permite totul datorită unor resurse aproape
nelimitate, de a se hrăni nu suficient, ci chiar foarte bine, de a trăi luxos în timp ce cea mai mare
parte a populaţiei moare efectiv de foame. De aceea sunt acum criticate aproape toate deciziile
autorităţilor, afirmându-se că ele nu servesc decât bogătaşilor şi dăunează săracilor.[…]”1

La polul opus s-au aflat victimele economice ale războiului şi inflaţiei - sărăciţii – toţi cei care,
având venituri fixe, nu le-au putut reevalua, suferind lovitura deprecierii monetare (cazul
rentierilor, foarte numeroşi în franţa, Anglia sau Belgia). Aceştia au avut de îndurat şi loviturile
venite din exterior, lovitura de stat din Rusia, falimentul Casei Otomane, dizlocarea statelor din
centrul şi sud-estul Europei conducând la ruina a milioane de mici depunători. În ţările învinse
situaţia acestei categorii sociale a fost agravată de revoluţiile politice provocând o pauperizare
agresivă a unei segment social mijlociu şi moderat din punct de vedere politic. Practic toţi ale
căror venituri erau cumva dependente de stat au falimentat, puterea de cumpărare a salariaţilor
depreciindu-se masiv (în Franţa cu 15%, în Marea Britanie cu 20% iar în Germania cu peste
25%). O altă categorie socială victimă a războiului şi a inflaţiei la nivel european au fost şi
agricultorii. Preţul produselor agricole au rămas în urma ritmului inflaţiei crescând mult mai

1
Opinia publică germană şi războiul, raportul comandamentului militar al Magdeburgului, iulie 1918

8
încet decât preşul produselor industriale. Războiul a accelerat exodul rural provocat de nevoia
urgentă de mână de lucru în industria de armament şi a produs o populaţie dezrădăcinată,
îndepărtată de modul de viaţă tradiţional, în permanentă căutare de lucru şi cazare. În Europa de
Est, sfârşitul conflictului a adus multaşteptatele reforme agrare şi intrarea în politică a mediului
rural prin apariţia partidelor ţărăneşti. În acelaşi timp războiul a dus la disocierea strucurilor
tradiţionale, antrenând extinderea muncii femeilor şi o modificare a sectorului de lucru pentru
acestea. Dacă până atunci femeile erau angajate în sarcini domestice şi sectorul serviciilor, în
timpul războiului ele intră în uzine ocupând până la 35% din locurile de muncă industriale. De
asemenea războiul a produs un număr nemaiîntâlnit de femei singure, celibatare, văduve sau
divorţate. La începutul anilor 20 s-a înregistrat un adevărat puseu al divorţurilor (în Germania şi
Franţa numărul acestora se dublează, iar în marea Britanie creşte de 4 ori). Explicaţiile acestui
fenomen care modifică o dată în plus structurile societale tradiţionale constau în separările din
timpul războiului şi în mutaţiile agresive petrecute în moravurile societăţii în timpul „anilor
nebuni” – perioada de la sfârşitul conflictului în care s-a încercat depăşirea bruscă a suferinţelor
îndurate timp de 4 ani.

„ [...] Femeile: Acestea pot fi împărţite în trei categorii: 1. Femeia comerciantului, a micului
burghez, care rămâne fidelă căminului său şi onestă, doreşte ca războiul să se încheie cu victoria
armatelor noastre; ea este devotată şi răbdătoare. 2. Femeia al cărei soţ este dispărut sau rănit;
femeia ai cărei fii sunt pe front de la începutul mobilizării: aceasta are un caracter ursuz, critică
totul şi nu încetează să se plângă. 3. Femeia care primeşte alocaţie pentru ea şi copiii săi şi al
cărei soţ se află pe front, aceasta nu doreşte decât un lucru: ca războiul să continue. Ea munceşte
acum; cu munca şi câştigul său, aceasta este fericită şi liberă cum nu a fost niciodată. Înainte de
război, soţul nu-i dădea salariul său ci doar lovituri. Astăzi ea se îmbracă cu toalete pe care nu ar
fi îndrăznit să le poarte înainte de război; se distrează şi se consolează uşor cu absenţa soţului.
Această categorie formează majoritatea. [...] „2

2
Opinia publică franceză şi războiul, raport al comisariatului central din Avignon (1917)

9
2.2 CONSECINȚELE POLITICE
În plan politic se consideră că Primul Război Mondial a modificat rolul şi percepţia
despre stat, a condus la victoria democratizării instituţiilor dar şi la o criză a liberalismului clasic.
Cei patru ani de război au modificat nu numai raporturile dintre putere şi individ dar chiar şi
puterile publice.

Războiul, datorită dimensiunilor sale temporale, umane şi materiale, a impus însă

necesitatea mobilizării la o scară nemaicunoscută până atunci a resurselor umane şi materiale, a
coeziunii morale a naţiunii, a justiţiei şi echităţii societale, responsabilităţi de care numai statul se
putea achita eficace. Astfel, în timpul războiului, statul a devenit producător, comanditar, patron
şi client. Guvernele au fixat priorităţile economice, au construit uzine, au orientat cercetarea şi au
repartizat penuria şi beneficiile. Mai mult decât atât statul a intervenit în relaţiile dintre grupurile
sociale reglementând, la cererea sindicatelor, nivelul salariilor şi durata muncii şi blocând
chiriile. Sfîrşitul războiului nu a repus societatea şi economia în starea anterioară, intervenţia
statului fiind în continuare necesară pentru demobilizarea progresivă a maşinii de război şi
pentru reconversia economică. Cum penuria a persistat şi după conflict nevoia de raţionalizare şi
control a durat mai mulţi ani până când nivelul de producţie să fie capabil să satisfacă cererea în
mod liber. Această situaţie a avut efecte asupra structurii guvernamentale şi birocraţiile create
între 1914 şi 1918 au supravieţuit războiului, numărul de funcţionari şi bugetul alocat crescînd şi
după război.

3 TRATATE ȘI CONFERINȚE DE PACE

Totalul costurilor directe ale razboiului pentru ambele parti a fost de aproximativ 186miliarde
de dolari. Pierderile au totalizat mai mult de 37 de milioane de dolari. In ciuda sperantelor
mondiale ca pacea de dupa razboi va fi permanenta, Primul Razboi Mondial a pus, de fapt ,
bazele unui conflict si mai devastator.

Puterile Centrale infrante au acceptat cele 14 puncteale declaratiei presedintelui Wilson ca

baza pentru armistitiu, si s-au asteptat ca aliatii sa foloseasca principiile celor 14 puncte ca

10
fundatie pentru tratate de pace. Totusi, aliatii s-au dus la conferinta de la Versailles si la
Conferintele de Pace care au urmat, hotarati sa pretinda de laPuterile Centrale intregul cost al
razboiului si sa isi imparta teritoriile si posesiunile natiunilor infrante dupa planuri facute intre
1915 si 1917, inainte ca Statele Unite ale Americii sa intre in razboi.

La inceput, in timpul negocierilor de pace, Presedintele Wilson a insistat ca la Conferinta de

Pace de la Paris sa se accepte intregul program alcatuit din 14 puncte, dar in final, pentru
aasigura suportul aliatilor pentru foarte importantul punct 14, ce prevedea crearea unei asociatii
anatiunilor, el a renuntat sa mai insiste asupra altor puncte.

3.1 TRATATUL DE LA VERSAILLES

11.11.1918, ora 11. La Compiègne, în apropierea Parisului, se semna, într-un vagon de tren,
armistițiul între puterile Antantei şi Germania şi încetau ostilităţatile pe frontul de vest. Era sfârşitul,
simbolic, al Primul Război Mondial. Pacea avea să vină prin tratatele semnate în lunile care au urmat, iar
deciziile şi acţiunile de atunci au avut consecinţe globale, resimţite şi astăzi, de la la politicile Uniunii
Europene, la conflictele din Orientul Mijlociu.

La 11 noiembrie 1918, ora 11, a încetat focul pe frontul de vest, dar starea de război a
persistat pentru încă şapte luni, pacea fiind instalată prin semnarea la 28 iunie 1919 a Tratatului
de la Versailles, cu Germania, şi a următoarelor tratate cu Austria, Ungaria, Bulgaria şi Imperiul
Otoman.

Unii istorici ai războiului iau de accea ca dată finală a războiului anul 1919, deşi cele mai
multe comemorări ale războiului se concentrează asupra armistițiului din 1918.

Ca state învingătoare, Marea Britanie, Franţa şi Statele Unite au trebuit să facă faţă unei
imense provocări: în ce termeni urmau să fie încheiată pacea, în urma unui război în care
muriseră 16 milioane de oameni, soldaţi şi civili, şi care dusese la prăbuşirea Imperiilor German,
Austro-Ungar, Rus şi Otoman. Termenii păcii aveau să schimbe, în deceniile următoare,
echilibrul de putere în lume.

11
 În Europa, Germania a fost nevoită să îşi asume răspunderea pentru enormele pierderile
umane din cei patru ani de război şi a pierdut teritorii în favoarea vecinilor, harta continentului
fiind practic redesenată, iar umilirea pe care au resimţit-o mulţi dintre germani avea să aibă
consecinţe devastatoare mai târziu.

În Orientul Mijlociu britanicii au fost nevoiţi să facă faţă consecinţelor promisiunilor

contradictorii pe care le făcuseră potenţialilor aliaţi din zonă în timpul războiului, cu un impact
resimţit şi astăzi în regiune.

Împreună cu Tratatul de la Saint Germain-en-Laye şi cel de la Trianon, a dezmembrat

practic vechiile imperii Austro-Ungar şi German. Patru noi state au apărut pe harta Europei, iar
altele, între care şi România, şi-au văzut graniţele major modificate.

Gemania a pierdut o teritorii, în special în favoarea Poloniei, şi 10 % din populaţie prin

formarea de enclave cu populaţie germană în aproape toate tările din jurul graniţelor ei. A pierdut
o treime din zonele industriale şi de producţie a cărbunelui, un sfert din suprafaţa de producţie
agricolă, de grâu şi cartofi, şi o cincime din capacitatea de cea siderurgică, dar şi toate coloniile
din Africa şi Asia şi toată flota comercială. Germania a fost forţată să-şi reducă armata la doar
100 de mii de oameni, să-şi distrugă, sau să predea, tancurile, avioanele militare şi flota de
submarine.

Cea mai controversată parte a Tratatului de la Vesailles a fost aşa numită clauză a
stabilirii vinovăţiei, care avea să fie ulterior incrimonată că ar fi dus la izbucnirea celui de Al
Doilea Război Mondial prin crearea sentimentelor de ostilitate şi furie, speculate de Adolf
Hitlerpentru obţinerea sprijinului popular. Germaniei i s-a cerut să plătească Aliaţilor
despăgubiri de 132 de miliarde de mărci aur, aproximativ 280 de miliarde de lire sterline la
valoarea de acum, clauză condamnată de economistul britanic John Maynard Keynes care a
prezis colapsul economiei Germaniei, produs pe la mijlocul anilor 1920.

3.2 CONFERINȚA DE PACE DE LA PARIS (1919-1920)

Conferința de Pace de la Paris a început la 18 ianuarie 1919, având drept obiectiv
dezbaterea noii configurații politico-teritoriale și rezolvarea complicatelor probleme economico-
financiare rezultate din Primul Război Mondial. Au participat 27 de state, printre care și

12
România. Conferința avea ca scop elaborarea și semnarea tratatelor de pace între statele
învingătoare (cu excepția Rusiei, atunci în plin război civil) și cele învinse în Primul Război
Mondial. Președintele Conferinței a fost proclamat delegatul Franței, țară gazdă : Georges
Clemenceau. Șeful delegației române a fost primul ministru Ion I. C. Brătianu (până la demisia
din fruntea delegației române, la 12 septembrie 1919).

La 18 ianuarie 1919 forumul păcii întrunit în capitala Franței își deschide lucrările în
prezența reprezentanților a 32 de state. La Paris erau prezenți peste 10.000 de delegați: oameni
politici, diplomați, consilieri, experți. Delegațiile cele mai numeroase erau cele ale marilor
puteri. Punând capăt tradiției ce interzicea șefului excutivului american părăsirea teritoriului țării,
președintele Woodrow Wilson se deplasa în capitala Franței în fruntea unei delegații în care erau
incluși cei mai de seamă reprezentanți ai vieții politice, economice, științifice și militare
americane. Același lucru se poate preciza și despre delegațiile Franței, Marii Britanii, Italiei și
Japoniei ai căror membri nu lipseau din nici unul din organele de lucru ale Conferinței.3

O expresie a politicii de dictat impusă micilor națiuni a constituit-o conferirea de puteri

nelimitate unor consilii alcătuite exclusiv din reprezentanții marilor puteri, ce urmau să conducă
lucrările Conferinței și să decidă asupra tuturor lucrurilor. La început organul de conducere a
Conferinței a fost ”Consiliul celor zece” alcătuit din reprezentanții Angliei, Franței, S.U.A.,
Italiei și Japoniei. Începând din martie 1919 acest consiliu s-a divizat în Consiliul șefilor de state
cu denumirea oficială de ”Consiliul celor patru” sau ”Cei patru mari” și Consiliul miniștrilor de
externe cu denumirea oficială de ”Consiliul celor cinci” sau ”Cei cinci mici”. Prin acest
”Consiliu al celor patru”, marile puteri și-au instituit controlul suprem asupra negocierilor de
pace, încercând astfel să-și asigure o autoritate necontestată în fața micilor națiuni. În urma
acestor decizii ale marilor puteri, reprezentanții statelor mici prezenți la Conferință s-au revoltat
împotriva modului în care marile puteri înțelegeau să aplice în practică relațiile dintre state,
principiile de echitate internațională. Reprezentatntul Belgiei, Camille Huysmans, a potestat
împotriva împărțirii arbitrare a statelor admise la Conferință în cele două categorii, iar șeful
delegației române, Ionel Brătianu, s-a raliat acestui protest, arătând că ”reprezentantul Belgiei a

3
Viorica Moisuc (coord.), România și Conferința de Pace de la Paris, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1983, pp. 278-279.

13
exprimat un punct de vedere într-o chestiune de principiu cu care România este pe deplin de
acord”.4

Conferința a dus, în final, la semnarea tratatelor de pace, după aprige controverse între :

 delegații idealiști, dintre care cel mai însemnat era președintele american Woodrow
Wilson, care, cu cele 14 puncte programatice prin care înțelegea să concretizeze Dreptul
popoarelor de a dispune de ele însele, căuta să asigure o împărțire cât mai echitabilă a
câștigurilor și a eforturilor ;
 delegații realiști, dintre care cel mai însemnat era primul ministru englez Lloyd George,
care încerca să păstreze în Europa continentală un echilibru între diferitele state și să le
unească împotriva extremismelor, pentru a asigura o pace durabilă, și fără să fie prea
sever cu învinșii pentru a le permite o reconstruire economică ;
 delegații naționaliști, dintre care cel mai însemnat era președintele francez Georges
Clemenceau, poreclit Tigrul, care înțelegea să dezarmeze definitiv Germania și să obțină,
în mod constrângător, cât mai mari despăgubiri de război pentru țara sa.

3.3 PROBLEMA ROMÂNIEI ȘI CONFERINȚA DE PACE DE LA PARIS

În anul 1918, în urma eforturilor îndelungate depuse de întreaga națiune română, prin
acțiuni interne proprii și într-un context internaționale favorabil, s-a constituit statul național
unitar român. Astfel, provinciile românești aflate sub dominație străină s-au unit cu Regatul
României: Basarabia la 27 martie/9 aprilie, Bucovina la 15/28 noiembrie iar Transilvania la 18
noiembrie/1 decembrie 1918.5

Recunoașterea internațională a Marii Uniri a avut loc la Conferința de Pace de la Paris

din anii 1919-1920. Chiar dacă la Conferință, Marile Puteri au avut rolul decisiv, s-a impus
principiul naționalității, al voinței popoarelor de a dispune de ele însele în conformitate cu
hotărârile adoptate în anul 1918. României i s-a recunoscut valabilitatea actelor din anul 1918
prin faptul că hotarârile din acel an au fost în deplină concordanță cu principiul central al

4
Viorica Moisuc, op.cit., pp.282-283.
5
Ion Agrigoroaiei, Gheorghe Calcan, România și Conferința de Pace de la Paris, 1919-1920, Ploiești, Ed.
Prahova, 2001, p. 3.

14
conferinței. De asemenea, revendicările României au fost susținute de argumente istorice, etnice,
etnografice, de tradiție, limbă și cultură.

Problema clarificării raporturilor dintre România și Puterile Aliate și Asociate a căpătat o

deosebită acuitate spre sfârșitul lunii octombrie 1918, când devenise clară înfrângerea Puterilor
Centrale, iar în România au început să se facă pregătiri intense (în strânsă colaborare cu
guvernele aliate) în vederea reintrării țării în război. Conferința de Pace trebuia să marcheze
sfârșitul războiului și victoria luptei unor popoare pentru independență și unitate națională și
dispariția unor imperii reacționare multinaționale dar nereconsiderarea poziției guvernelor aliate
față de România atrăgea în mod automat neparticiparea ei la Conferința de Pace, imposibilitatea
susținerii în acest for internațional a drepturilor poporului român la unitate națională în cadrul
granițelor sale etnice și istorice, însemna nesocotirea participării țării la război, a tuturor
sacrificiilor umane și materiale la care poporul român consimțise doar pentru a putea uni în
granițele sale și celelalte provincii românești.

O primă încercare de a obține o schimbare a punctului de vedere aliat față de România a

fost întreprinsă pe lângă guvernul francez de către Constantin Diamandy. El a înaintat la 17/30
octombrie 1918 o notă ministrului afacerilor străine al Franței, în care, pornind de la faptul că
guvernele Puterilor Aliate și Asociate declaraseră oficial și în mod repetat că ”nu recunosc
tratatul de la București” și, în consecință, lovitura de forță din România, arăta că, în mod logic, o
astfel de premisă ducea la concluzia că ”alianța cu România nu a încetat să existe”. Acest
argument va fi folosit și cu mai multă consistență de diplomația românească după 30
octombrie/noimebrie 1918, când în armistițiul cu Germania Aliații au introdus un articol prin
care aceasta era obligată să renunțe la ”tratatele de la București și de la Brest-Litovsk și la
tratatele complementare”. Cu toate acestea, Aliații au continuat să reproșeze guvernului român
încheierea tratatului de pace cu Germania pe care ei nu-l recunoșteau și la care Germania
renunțase.6

Despre dificultățile cu care s-a confruntat România la Paris în legătură cu recunoașterea

statului de aliat chiar un membru al delegației franceze, André Tardieu declara: ”Am dus lupte
dure pentru a face să i se recunoască lui Brătianu și României calitatea de aliat. Eu aveam

6
Ibidem pp. 295-296.

15
împotriva mea pe Clemenceau care nu-i ierta armistițiul său, pe Wilson care declara că nu ține
cont de tratatul nostru de alianță din 1916, pe toți juriștii pentru care pacea din 7 mai 1918 cu
Germania despuiase România de calitatea sa de aliat. Până acum mi-am pierdut timpul pentru a
le arăta că această pace nu-i este imputabilă nici din punct de vedere moral, nici din punct de
vedere politic, marii aliați neaprobând-o, nici din punct de vedere juridic, regele nesancționând—
și remobilizând de la primul contact cu armatele de la Salonic. În concluzie, în numele dreptății,
se comite o mare nedreptate vrând să se pedepsească România pentru nefericirile sale de care
sunt responsabili aliații săi, noi înșine pentru că nu ne-am ținut angajamenetele de la Salonic,
apoi și în mod deosebit Rusia”7.

Reprezentanții români au întâmpinat mari divergențe și când s-a ajuns la problema

forntierelor. Englezii, ca și americanii au susținut integritatea monarhiei dualiste și ideea creării
unei confederații balcanice. Propunerile britanice au fost definite clar când Foreign-Office-ul a
recomandat ca România să obțină toată Transilvania, ca Banatul să fie împărțit, ca Bucovina să
fie împărțită între România și un stat rutean, iar o comisie internațională de control să fie creată
pentru a supraveghea traficul pe Dunăre. Brătianu și Al. Vaida Voevod au luat cuvântul în fața
comisiei. Premierul român a cerut Gura Mureșului și râul Tisa, precum și canalele care leagă
aceste două râuri cu Dunărea și liniile de cale ferată aflată în discuție. Brătianu a mai solicitat
colțul de N-E al Maramureșului pentru ca România să-și asigure o frontieră mai mare cu
Cehoslovacia. Revendicările României și Serbiei legate de Banatul de Timiș au ridicat mari
probleme. Banatul avea o suprafață de 11000 km pătrați și o populație majoritar românească.
Brătianu a luat cuvântul trecând la noi negocieri și amenințări. El a susținut importanța pentru
România de a avea o graniță naturală puternică cu statele slave dar după trei săptămâni de
dezbateri, experții au trasat o graniță care nu satisfăcea nici una din părți. În ceea ce privește
Maramureșul, Brătianu a cerut mai mult decât îi fusese promis.

La 28 iunie 1919, în Sala oglinzilor de la Versailles, delegația română, formată din Ionel
Brătianu și C. Coandă, au semnat tratatul de pace cu Germania. Despre conținutul său, delegația
română a fost informată doar cu o zi înainte de semnare de către un reprezentant al marilor puteri
care le-a făcut doar un rezumat al conținutului tratatului. În problema reparațiilor, tratatul cu
Germania conținea două referiri exprese la România-prima prevedea încetarea tuturor

7
Ibidem, pp. 314-315.

16
drepturilor, titlurilor și privilegiilor de orice natură ale Germaniei asupra cablului Constanța-
Constantinopol care urma să intre în posesia României, a doua obliga Germania să renunțe la
tratatul de la București din 7 mai 19188.

Pe întreaga durată a desfăşurării Conferinţei de Pace de la Paris ziarul Adevărul a ţinut la

curent cititorii cu deciziile care se lua în cadrul Conferinţei. Aşadar, după cum era de aşteptat,
demisia lui Ionel Brătianu nu a trecut neobservată.

În ediţia de vineri 12 septembrie 1919 pe prima pagină a ziarului găsim articole cu

referire la decizia lui Bratianu. Unul dintre articole intitulat Cum a fost cu putinţă este semnat de
Constantin Bacalbaşa, încă de la început autorul articolului lasă să se întrevadă nemulţumirea şi
indignarea faţă de decizia lui Brătianu, „când vor apare aceste rânduri poate că vom avea un alt
guvern. Nu ştiu care va fi acest guvern, însă un fapt este sigur findcă e cunoscut: guvernul d-lui
Brătianu a dispărut” şi, de asemenea ne este transmisă situaţia îngrijorătoare în care se află ţara.
Autorul articolului continuă critica la adresa lui Brătianu întrebându-se retoric: „cum a fost cu
putinţă ca d-l. Brătianu să-şi închipuie că, în vremile pe care le străbătea să guverneze singur
ţara? Cum a fost cu putinţă să aibă vederea atât de scurtă, să nu înţeleagă nimic din lecţiile
evenimentelor?”. Pe tot cuprinsul articolului este criticată politica dusă de Brătianu şi faptul că a
refuzat să colaboreze cu Take Ionescu. Articolul este încheiat într-o notă critică: „D. Brătianu se
duce şi mulţi vor spune mâine: ţara răsuflă; bine că s-a dus. Dar tot răul moral şi material pe
care l-a îngrămădit guvernarea liberală de la 1918 şi până astăzi nu poate fi răscumpărat cu
căderea cabinetului Brătianu. Că pleacă cabinetul Brătianu e bine; să nu fi guvernat precum a
guvernat ar fi şi mai bine”.9

In concluzie, Romania a intrat in Primul Razboi mondial cu o anumita sovaiala, ceea ce

unii istorici francezi si nu numai, nu ne-o iarta. De aceea, si rezultatele pe front n-au fost
spectaculoase. Insa important este ca finalul ne-a adus reintregirea neamului, visul romanilor de
pretutindeni. O reintregire ce nu a fost facuta in forta, ci prin vointa poporului, ceea ce e foarte
important. A existat si exista o constiinta nationala in toate tinuturile ocupate de romani, chiar

8
Ionela Corina Tudose, Tudose, Relațiile româno-americane la Conferința de Pace de la Paris, Slatina, Ed.
Didactic Pres, 2006, pp. 59-61.
9
Corina Ionela Tudose, Relațiile româno-americane la Conferința de Pace de la Paris, Slatina, Ed. Didactic Pres,
2006, 62-66.

17
daca popoarele cuceritoare au incercat sa ”dilueze” aceasta constiinta. Mai devreme sau mai
tarziu ea renaste. Asta pentru ca ne leaga multe traditii si o limba fantastic de frumoasa.

4 CONCLUZII

Aș conchide prin a aduce la cunoștință faptul că secolul XX a fost un secol încărcat din
toate punctele de vedere. Primul Război Mondial a însemnat pierderi uriașe: 10 milioane de
morți și 22 de milioane de răniți, dar și mii de locuințe distruse și o economie dezorganizată.
Pentru statele învinse, distrugerile războiului, mizeria înfrângerii, ocupaţia străină, greutatea
reparaţiilor impuse de tratatele de pace, instabilitatea politică generată de prăbuşirea
regimurilor politice respective, dezorganizarea economică şi nu în ultimul rând amputările
teritoriale suferite au reprezentat traumatisme profunde, răni morale durabile.

Statele Unite ale Americii devine cea mai mare putere din lume. Se creează Liga
Națiunilor cu sediul la Geneva și cu rolul de a preveni declanșarea unui noi război și de a
păstra pacea.

Germania era obligată să cedeze Alsacia și Lorena dar și toate coloniile din Africa. A fost
nevoită să dea o sumă de bani ca despăgubire de război. Armata trebuia să se reducă la numai
o sută de mii de soldați, iar serviciul militar obligatoriu era interzis.

Imperiul Austro-Ungar se destrăma, popoarele din Imperiu caștigându-și dreptul la

autodeterminare: Austria, Ungaria, Cheoslovacia.

Popoarele slave de la Marea Adriatică formează regatul ,,Slavilor de Sud”: sârbi, croați,
macedoneni, sloveni, bosnieci, aceste popoare formează Iugoslavia de astăzi.

Imperiul Rus s-a destrămat din cauza Revoluției Bolșevice astfel apărând noi țări pe harta
Europei: Polonia și Țările Baltice. După un război civil care ține din 1919 până în 1922,
comuniștii rămân la putere și apare în loc de Rusia, U.R.S.S-ul.

18
 România și-a desăvârșit unitatea națională și a apărut pe hartă România Mare:27 martie
1918 Basarabia s-a unit cu Regatul României, 28 noiembrie 1918 Bucovina se unește cu
Regatul României, 1 decembrie 1918 s-au unit Regatul României, Transilvania și Banatul.

19
5 Bibliografie

Boia, Lucian. Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări. Bucureșto: Humanitas,
2016.

Hobsbawn, Eric. Secolul Extremelor. București: Lumina, 1999.

Ioan Agrigoroaiei, Gheorghe Calcan„„. România și Conferința de Pace de la Paris. Ploiești: Prahova, 2001.

Moisuc, Viorica. România și Conferința de Pace de la Paris. Cluj Napoca: Dacia, 1983.

Tudose, Corina Ionela. Relațiile româno-americane la Conferința de Pace de la Paris. Slatina: Didactic
Pres, 2006.

20