Exilul ca fenomen.

Definiţii, forme, periodizare

Introducere

Exilul este un concept ce nu se lasǎ uşor definit. Gândit uneori ca un spaţiu, exilul a
cunoscut de-a lungul istoriei şi al istoriei criticii literare o diversitate de abordǎri semantic,
lexicale şi culturale.
Exilul este o formă de pedepsire prin care o persoană (sau un grup de persoane) este forțată să-si
părăsească căminul, sau o măsură prin care i se interzice întoarcerea acasă sub
amenințarea închisorii sau a pedepsei cu moartea. Exilul a fost folosit ca o formă de pedepsire, în
mod special pentru oponenții politici ai celor aflați la putere. Folosirea exilului pentru scopuri
politice poate fi uneori folositoare pentru guverne, pentru că împiedică exilații să mai organizeze
lupta împotriva puterii, sau nu îi transformă în martiri în cazul în care ar cădea în luptă sau ar fi
executați.

Definiţii:

 “Exilul reprezintǎ pedeapsirea, îndeosebi cu caracter politic, constând în obligarea unei

persoane de a părăsi țara al cărei cetățean este.”1

 „Exilul este un fenomen care trebuie privit usor diferit insa fara a fi separat dihotomic de
emigratie. In valtoarea vremurilor, multi intelectuali romani au fost siliti sa-si
paraseasca tara si li s-a interzis sa se mai intoarca. Dupa 1945 cei mai multi dintre
romani aflati in Occident au inteles ca nu mai au cale inapoi. Emil Cioran, Eugen
Ionescu, Constantin Brancusi, Mircea Eliade au devenit glorii ale altor culturi. Treptat
s-a construit exilul romanesc adunand oameni care in ciuda divergentelor de idei au
impartasit aversiunea comuna fata de bolsevism. Instalarea regimului comunist a fost un
moment referential pentru exilul romanesc.”2

1
ACADEMIA ROMȂNǍ Institutul de lingvistică “Iorgu Iordan–Al. Rosetti”, DEX Dicționar explicativ al limbii
române, București: Univers Enciclopedic, 2016, p. 402.
2
Eva Behring, Scriitori în exil: 1945-1989: o perspectivǎ istorico-literarǎ, Bucureşti: Editura Fundaţiei cultural
Române, 2001, p. 103.

1
  “Exilul românesc de dupa al doilea razboi mondial reprezinta un fenomen social, o
drama a istoriei nationale, a celor dezradacinati si a familiilor lor.”3
 “Exilul este o fereastrǎ deschisǎ cǎtre lume, şi incontestabil cǎ literatura ar fi fost cu
totul alta dacǎ am fi trǎit într-o Românie liberǎ, tot timpul acasa. Orizontul pe care mi l-
a dat exilul este un orizont universal.”4

3
. Recenzie de Tatiana Scurtu Munteanu la cartea „Exilul romanesc la mijloc de secol 20“-Un alt fel de
„pasoptisti” români în Franta, Canada si Statele Unite de OCTAVIAN CURPAS Editura „Anthem”, Arizona,
SUA
4
Ştefan Baciu, Poezie în libertate, interviu acordat lui Constantiv Eretescu, în România literarǎ, nr. 18, 3 mai 1990,
p. 16.

2
Existenţa în exil a individului:

Exilatul este sortit să rămână blocat în propria liminalitate, suspendat între două culturi.
Trecerea de la un cod la altul are diferite etape, niciodată însă o finalitate. La început, exilatul
este perceput ca marginal, poziţia sa periferică în noua structură socială fiind dată de
incapacitatea sa de comunicare lingvistică (uneori) şi culturală (întotdeauna). Pe măsură ce se
familiarizează cu ambientul cultural al spaţiului de adopţie, acesta se deplasează într-o poziţie
liminală, parte a societăţii-gazdă într-o oarecare măsură, dar niciodată pe deplin asimilat.
Concluzia la care s-a ajuns este aceea că situaţia exilatului nu pare să promită vreo
rezolvare. Indiferent ce ar face cu restul vieţii sale, cultura de origine şi cea de adopţie vor
coexista mereu, îngemănate, în structura sa mentală. Chiar dacă ar reveni în patria natală,
„contaminarea“ cu experienţa exilului nu se va şterge, cum nici senzaţia de suspendare între două
culturi nu va dispărea. Singura soluţie, în aceste condiţii, nu pare a fi decât acceptarea raţională
a acestei poziţii intermediare, sperând ca trecerea timpului – tămăduitoare în atâtea situaţii – să
aducă cu ea şi acceptarea emoţională. 5

5
Mihai Ion, Rezumatul tezei de doctorat, Universitatea Transilvania din Braşov, Facultatea de Litere, 2013, p. 16.

3
Diaspora și exilul românesc

Diaspora

Diaspora este un termen care provine din vocabularul istoriei bisericii si defineste
dispersarea unei etnii în lume. Desi de multe ori se face referire la oamenii de cultură români
exilati ca făcând parte din diaspora românească, încadrarea lor în acest cerc terminologic este
gresită înainte de finalizarea fenomenului exilului românesc.
Diaspora presupune existenta unor legături constante si a unor raporturi normale cu tara
de origine, ceea ce este cunoscut că nu a putut fi posibil în relatie cu România regimului
comunist, decât cu rare exceptii de relaxare a normelor rigide de închidere fată de lumea
occidentală, exceptii datorate intereselor propagandistice ale regimului ceausist, asa cum s-a
întâmplat în cazul lui Mircea Eliade.

Exilul românesc

Câteva delimitări de termeni se cer a fi făcute atunci când se vorbeste despre exil. În primul
rând, nu există o echivalentă de sens între emigrare si exil, emigrarea purtând în primul rând o
conotarie economic-financiară, exilul având în schimb valente de ordin politic, ideologic si liberă
exprimare. Cauzele exilului nu fac referire la nicio componentă material-economică, ci tin de
discriminare, urmărire, amenintări, chiar închisoare.
La polul opus celor ce au ales exilul / autoexilul se află reprezentantii disidentei
românesti, adică oamenii de cultură care au ales să rămână în tară, s-au supus, au protestat în
tăcere, au scris literatură de sertar: jurnale, memorii, biografii, creatii în proză sau versuri. De
multe ori, disidentii români au practicat un exil interior, ce a razbătut în scrierile lor prin scris
subversiv, revendicare a dreptului individual, interpretări religioase proprii. Constiinta si spiritul
erau în acest caz exilate în trup.
“Azilul politic are la origine o idee de îndepărtare temporară de tara de origine, datorată
unor probleme de natură politică, urmată de revenirea în tară la ameliorarea sau disparitia
problemelor. Multi dintre exilatii culturii române au crezut initial că absenta lor din România va
fi întinsă doar pe o perioadă de câtiva ani, neluând în calcul din start conditia de exilat.”6

6
Cornel Ungureanu, La vest de Eden: o introducere în literature exilului, Timişoara: Editura Amarcord, 1995, p. 23.

4
 Teoretic, putem vorbi despre o încheiere a exilului oamenilor de cultură română de abia în
1996, când în România apare alternanta la guvernare. Desi încheiat istoric, efectele exilului
românesc ca fenomen nu încetează încă a îsi produce efectele pentru cultura română
contemporană.
Discutând nuanţele terminologice dintre „exil“,„emigraţie“ şi „diaspora“, am sesizat faptul
că „exilul“ are o motivaţie politică, „emigraţia“ una economică, iar „diaspora“ desemnează un
grup etnic aflat într-un spaţiu cultural alogen şi fiind interesant tocmai prin particularităţile sale
culturale.

5
Periodizare:

1. exilul din 1941 până la sfârşitul anului 1947, când graniţele se închid sever şi ermetic;
2. blocajul aproape total al exilului în perioada 1948-1964, cu singurul eveniment notabil
(în domeniul literar) al fugii lui Petru Dumitriu;
3. exilul progresiv crescut în perioada Ceauşescu, declanşat semnificativ după 1971 şi
intensificat în anii ’80.7

Atunci când vorbim despre cele trei perioade aducem în discuţie şi o serie de personalitǎţi ce
au fost exilate:
1. plecarea lui Mircea Eliade, C-tin Virgil Gheorghiu, Vintilă Horea, Aron Cotruș, Pamfil
Șeicariu, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Alexandru Ciorănescu, George Ciorănescu, Virgil
Ierunca, Monica Lovinescu etc, în general valorile perioadei interbelice;
2. cu plecarea lui Dumitru Țepeneag, Paul Goma, Petru Popescu, Matei Călinescu, Virgil
Nemoianu, Ioan Petru Culianu, Gabriela Melinescu, Sanda Golopenția etc;
3. plecarea lui Norman Manea, Ion Caraion, Dorin Tudoran, Matei Vișniec, Bujor
Nedelcovici, Nicolae Balotă, Mircea Iorgulescu.

În ceea ce priveste legătura exilului românesc cu viata culturală a României, s-au conturat
trei atitudini principale ale exilatilor:
 Continuarea creatiei în limba română si orientarea ei către publicul din România,
neexistând la nivel ideatic capacitatea exilatilor de a se integra în cultura tării de
exil si către un nou public. Astfel au procedat Paul Goma, Ion Caraion si Ion
Negoitescu.
 Desprinderea de rădăcinile românesti în totalitate, integrarea în mediul cultural de
adoptie si creatia în limba tării respective, astfel fiind cazurile lui Emil Cioran si
Petru Popescu.
 Dubla identitate culturală, atât orientată către România si publicul românesc, căt si
către tara de adoptie si publicul acesteia, creatia acestor scriitori fiind caracterizată
de plurilingvism. Astfel au fost Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Dumitru Tepeneag
si Vintilă Horea.
7
Eva Behring, op. cit., p. 23.

6
 Pentru prima perioadă, deciziile scriitorilor români, dar şi ale altor intelectuali şi
politicieni, de a alege calea exilului se iau fie timpuriu, în 1941-1942, în urma înfrângerii
mişcării legionare, fie între anii 1945-1947, când devine de ordinul evidenţei că regimul politic
din România ocupată de trupele sovietice tinde ireversibil spre o dictatură de tip comunist. Şi în
domeniul cultural se simte presiunea exercitată de noua ideologie: presa este orientată după
criteriile politicii sovietice, Uniunea Scriitorilor din România este reorganizată, se instituie o
şcoală superioară de Partid. Cazurile cele mai cunoscute de exilaţi din acest prim val sunt ale
unor personalităţi precum Mircea Eliade, Eugen Ionescu ori Emil Cioran. Progresiv, au fost
recuperate şi alte nume importante din elita intelectualilor români, chiar dacă nu şi opera lor
integrală: Vintilă Horia, Aron Cotruş, Ştefan Baciu, George Uscătescu, Horia Stamatu, fraţii
Alexandru şi George Ciorănescu, Pamfil Şeicaru, Alexandru Busuioceanu etc. De numele unora
dintre cei mai importanţi scriitori plecaţi în prima etapă se leagă apariţia unor instituţii vitale
pentru supravieţuirea culturală a exilului: reviste, edituri, fundaţii, institute de cercetare,
cenacluri şi colaborarea la posturi de radio care au asigurat cunoaşterea activităţii şi a atitudinii
lor politice.
Urmând cronologia, 1948-1964 este perioada cea mai represivă a regimului comunist din
România, manifestată prin arestări, cenzură, domiciliu forţat, lipsa de comunicare, refuzul
accesului la informaţie, interdicţia contactului cu străinătatea. După cum notează Ion Simuţ,
„Lipsa legăturilor de orice fel cu Occidentul creează un adevărat marasm cultural. E un
eveniment senzaţional când scriitorii pot ieşi din ţară şi această îngăduinţă le este acordată
numai celor care prezintă deplină încredere: oportuniştii şi propagandiştii regimului comunist,
care nu aveau de ce să rămână în străinătate“.8O excepţie incredibilă de la toate exemplele
tipice ale deciziei de a pleca în exil o reprezintă Petru Dumitriu care, în 1960, surprinde pe toată
lumea prin fuga sa în Germania, unde a cerut şi a obţinut azil politic.
Prima parte a ultimului val, cuprinsă în intervalul 1965-1970, beneficiază de o pseudo-
libertate datorită deschiderii politice şi culturale formale a Partidului. Reprezentanţi mai
importanţi ai acestui val sunt: Andrei Codrescu, Dumitru Ţepeneag, Ilie Constantin, Petru
Popescu, Paul Goma, Eliza M. Ghil, Matei Călinescu, I.P. Culianu, Ion Vianu, Gelu Ionescu,
Sami Damian etc. Deschiderea socială şi politică de care aceşti scriitori au beneficiat a generat o
serie de trăsături comune ale literaturii lor, dintre care Eva Behring le evidenţiază pe

8
Ion Simuţ, Cronologia exilului literar postbelic, în România literară, nr. 23, 2008, p. 8.

7
următoarele: subiectivitatea în lirică, redescoperirea dimensiunii psihologice, orientarea către
arhaic, către mitic, renaşterea gustului pentru valorile naţionale şi orientarea după modelele
modernităţii. La ordinea zilei sunt şi parodierile ironice, autoironice şi sarcastice, prelucrarea
creatoare a celor mai diverse domenii ale literaturii şi ştiinţei.
Cea de-a doua parte a ultimului val, acoperind intervalul 1971-1989, corespunde perioadei
de grea dictatură comunistă, acutizată pe măsura apropierii de momentul Revoluţiei din
decembrie. Condiţiile extreme din toate domeniile vieţii sociale, cerinţele cenzurii, interdicţia de
publicare, frica permanentă de consecinţa radicală sau ameninţarea fizică s-au constituit în
motivaţii pentru ultimul mare val de emigrare. Autorii reprezentativi, cum ar fi Ion Caraion, Al.
Papilian, Matei Vişniec, Bujor Nedelcovici, Nicolae Balotă, Mircea Iorgulescu etc., au fost siliţi
să ia drumul exilului datorită caracterului subversiv al textelor publicate. Cei de origine iudaică,
precum Norman Manea, au primit un impuls decisiv pentru părăsirea ţării prin atacurile tolerate
oficial contra unei „mentalităţi străine“, „a scrierilor neromâneşti“.

8
Teme abordate de poeţii aflaţi în exil

 neajunsul de maxim tragism al oricărei pribegii este singurătatea, temă recurentă în

volumele de exil ale poeţilor „Singurătatea“ înţeleasă atât ca izolare fizică prin translaţie
într-un alt spaţiu cultural („pe celălalt mal“), cât mai ales prin pierderea dramatică a
relaţiei cu publicul cititor. Rezultatul acestui scurt-circuit între scriitor şi audienţa sa,
abolirea feedback-ului atât de necesar oricărui creator de artă, este generator de angoasă,
chiar dacă uşor edulcorată la gândul unei reabilitante, postume receptări: „Eu scriu
pentru saltar astăzi, pentru Mele, pentru Revista scriitorilor de la München şi, mai cu
seamă, pentru România de mâine, care, mai devreme sau mai târziu, va trebui să vină“9
 „poezia în libertate“, pare să includă ambele coordonate ale „libertăţii“ umane: atât cea
fizică, cât şi cea mentală. Condiţie existenţială pe care doar exilul o poate oferi, în
contextul unei patrii natale aflate sub presiune ideologică. Pentru Ştefan Baciu, „poezia
în libertate“ înseamnă „poezie liberă, poezie fără control, fără frontiere“10, scrisă în
limitele unui cod etic, păstrând o necesară rectitudine morală şi refuzând orice
compromis ideologiei dominante. Neajunsurile unei astfel de atitudini şi opţiuni
personale, deja semnalate şi discutate, sunt: pierderea publicului cititor, ca efect imediat,
dar şi a contactului nemijlocit cu fenomenul literar autohton, pe termen lung. Cel mai
tragic, însă, alegera libertăţii a însemnat retragerea operei din librării şi biblioteci,
simultan cu excluderea din „Pantheonul“ poeziei naţionale.
 teme, motive literare şi modalităţi artistice precum: cunoaşterea, iubirea, natura, timpul,
moartea, relaţia cu sacrul, citadinul au devenit forme de percepţie a lumii şi, situate în
diferite etape ale devenirii şi consacrării eului poetic, între frenezie, vitalism, melancolie
sau resemnare, au deschis calea spre căutarea şi definirea propriei identităţi poetice.
Acestei deschideri spre marile adevăruri ale lumii îi corespunde la nivel stilistic o mare
diversitate a formulelor estetice, care, plecând de la originale provocări ale metaforei, s-
au esenţializat prin valorificarea picturalului şi a euritmiilor, formule de expresie
moderne, acoperind o structură poetică ce porneşte de la clasica formă a catrenului,

9
Ştefan Baciu, op. cit., p. 12.
10
Mihai Ion, op cit., p.17

9
 parcurge formele fixe ale sonetului şi atinge libertatea versului neîngrădit de rime sau de
ritm al modernităţii.
 relaţia dintre artist şi operă, dar şi relaţia timp – operă, în cadrul unei triade ingenioase:
Creatorul – Timpul – Femeia. Tipul de legătură dintre poet şi iubită aminteşte de poezia
lui Nichita Stănescu Către Galateea, ilustrând cunoaşterea-naştere revelată în procesul
de creaţie. Uneori, fiinţa de lumină şi mister a iubitei-poem devine generatoare de
suferinţă pentru creator, care lansează interogaţii disperate. Versurile exprimă tristeţea
profundă produsă de clipa despărţirii de fiinţa dragă, în dubla ei ipostază, de iubită şi
muză. După cum notează Aurel Sasu: „Invadat de boală, toamnă şi îngheţ, peisajul
uman devine purtătorul de cântec al înstrăinării, o muzică tristă apropiată acordurilor
bacoviene de clavir şi al spaţiilor închise“11

11
Aurel Sasu, Dicţionarul scriitorilor români din Statele Unite şi Canada, Editura Albatros, Bucureşti, 2001, p. 24.

10
Concluzii

Aşadar, exilul este un fenomen social, o dramǎ a societǎţii, ce vizeazǎ pedepsirea unor
persoane sau a unui grup de perosane, constând în obligarea individului de a-şi părăsi țara al
cărei cetățean este, de regulǎ din motive politice. Astfel s-a constituit şi exilul românesc: multi
intelectuali romani au fost siliti sa-si paraseasca tara si li s-a interzis sa se mai intoarca, mai cu
seama dupǎ anul 1945.
Situaţia exilului nu pare sǎ promitǎ vreo rezolvare, individul rǎmâne blocat intre douǎ
lumi, douǎ culturi diferite, ce vor coexista mereu, chiar dacǎ existǎ mici speranţe de revenire în
ţara originarǎ, va fi urmǎrit pretutindeni de elemente specifice ale civilizaţiei în care a fost exilat.
Dupǎ cum am observat existǎ şi mai multe manifestǎri ale exilului, structurate în trei mari
perioade. Avem o primǎ perioadǎ când graniţele se închid sever şi ermetic (1941-1947), o a doua
când blocajul este aproape total (1948-1964) şi o ultimǎ peioadǎ, cea lui Ceauşescu în care exilul
a crescut progresiv. Exilul românesc anticomunisc, dupǎ al doilea rǎzboi mondial, s-a format ca
urmare a unor valuri succesive de români nevoiţi sǎ îşi pǎrǎseascǎ ţara din motive politice.
În acest timp au fost exilate numeroase personalitǎţi: Mircea Eliade, C-tin Virgil
Gheorghiu, Vintilă Horea, Pamfil Șeicariu, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Alexandru Ciorănescu,
George Ciorănescu, Ion Caraion, Dorin Tudoran, Matei Vișniec, Nicolae Balotă, Mircea
Iorgulescu, Paul Goma, Petru Popescu, Matei Călinescu, Virgil Nemoianu etc.
A te trezi departe de ţara în care te-ai născut (fizic vorbind, geografic), permite o apropiere
din altă perspectivă, un alt tip de privire, de abordare a unei realităţi. Scriitorul trăieşte un dublu
exil (exilat din ţara natală, dar şi din limba maternă) în diverse moduri.
S-a observat că numeroşi scriitori din exil (romancieri în special, dar şi memorialişti) aderă
la un tip de scriitură ce se construieşte pe fundamentul memoriei.
Marii poeţi au scris despre urmǎtoarele teme şi motive literare: singurǎtatea - înţeleasă atât
ca izolare fizică prin translaţie într-un alt spaţiu cultural, cât mai ales prin pierderea dramatică a
relaţiei cu publicul cititor, cunoaşterea, iubirea, natura, timpul, moartea, relaţia cu sacrul,
citadinul au devenit forme de percepţie a lumii şi, situate în diferite etape ale devenirii şi
consacrării eului poetic, între frenezie, vitalism, melancolie sau resemnare şi despre relaţia dintre
artist şi operă, dar şi relaţia timp – operă, în cadrul unei triade ingenioase: Creatorul – Timpul –
Femeia.

11
12