Universitatea Creştină

„Dimitrie Cantemir“

Conferențiar Universitar Doctor

Titus Corlăţean

Protecția europeană și internațională a Drepturilor Omului

– curs pentru studenţii de la forma de învăţământ Frecvenţă Redusă –

1
 CUPRINS

Modul I:
1. Aspecte introductive, scurt istoric, noțiune

Modul II:
2. Principii de bază și trăsături caracteristice ale protecției internaționale a drepturilor
omului
2.1 Principii de bază
2.1.1. Limitarea autorității jurisdicției naționale exclusive
2.1.2. Epuizarea căilor de recurs intern
2.1.3. Caracterul prioritar al drepturilor
2.1.4. Efectivitatea normei convenționale de protecție a drepturilor omului
2.1.5. Caracterul de drept cutumiar al drepturilor omului
2.2 Trăsături caracteristice
2.2.1 Universalitatea Drepturilor Omului
2.2.2. Caracterul obiectiv al drepturilor omului
2.2.3. Caracterul evolutiv
2.2.4. Abandonarea prerogativelor naţionale exclusive prin consacrarea şi garantarea
internaţională a drepturilor omului
2.2.5. Subsidiaritatea protecţiei internaţionale a drepturilor omului faţă de protecţia
realizată la nivel naţional
2.2.6. Aplicabilitatea directă a normelor internaţionale privind drepturile omului în
dreptul intern
2.2.7. Superioritatea dreptului internaţional al drepturilor omului faţă de normele
interne
2.2.8 Individul – subiect al dreptului internaţional al drepturilor omului

Modul III:
3. Izvoarele dreptului internaţional al drepturilor omului
3.1. Concept, clasificare
3.2. Izvoare internaţionale convenţionale în materia drepturilor omului
3.2.1. Noţiune, clasificări
3.2.2. Tratate internaţionale cu vocaţie universală
3.2.3. Tratate internaţionale cu vocaţie regională
3.2.3.1. Izvoare convenţionale europene
A. Consiliul Europei
B. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE)
C. Uniunea Europeană
3.2.3.2. Izvoare convenţionale în sistemul interamerican
3.2.3.3. Izvoare convenţionale în sistemul african
3.2.3.4. Izvoare convenţionale în lumea arabo-islamică
3.2.3.5.Izvoare convenţionale în spaţiul Comunităţii Statelor independente (CSI)
3.3. Izvoare internaţionale cutumiare în materia drepturilor omului
3.4. Principiile dreptului internaţional
3.5. Izvoare internaționale jurisprudențiale în materia drepturilor omului
3.6. Izvoare internaționale doctrinare în materia drepturilor omului

2
Modul IV:
4. Subiectele dreptului internațional al drepturilor omului
4.1. Considerații introductive
4.2. Statul – subiect al dreptului internațional al drepturilor omului
4.3. Individul – subiect al dreptului internațional al drepturilor omului
4.4. Organizaţia internaţională interguvernamentală – subiect intermediar al dreptului
internaţional al drepturilor omului

Modul V:
5. Clasificarea drepturilor omului protejate în dreptul internaţional
5.1 Tipuri de clasificări
5.2 Drepturile civile şi politice
5.2.1. Drepturi civile
A. Dreptul la viaţă
B. Dreptul la inviolabilitatea domiciliului și a corespondenței
C. Dreptul de proprietate
5.2.2. Drepturi politice
A. Libertatea de gândire, conștiință și religie
B. Libertatea de expresie
C. Libertatea de reunire și asociere
D. Dreptul la nediscriminare
5.3. Drepturile economice, sociale și culturale
A. Dreptul la muncă
B. Dreptul la sănătate
C. Dreptul la educație
D. Dreptul la cultură
5.4. Generaţia a treia de drepturi sau „drepturile de solidaritate”

Modul VI:
6. Mecanisme instituţionale internaţionale de protecţie a drepturilor omului
6.1. Mecanismul instituţional al Organizaţiei Naţiunilor Unite
6.2. Mecanismul instituţional interamerican
6.3. Mecanismul instituţional african

Modul VII:
7. Mecanismul de protecţie a drepturilor fundamentale ale omului consacrat de
Consiliul Europei
7.1 Istoricul mecanismului de control al Consiliului Europei
7.1.1. Introducere
7.1.2. Originile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului
7.1.2.1 Caracterul recent al protecţiei internaţionale a drepturilor omului
7.1.2.2 Excluderea competenţei naţionale exclusive în materia drepturilor omului şi
limitarea suveranităţii statului
7.1.2.3 Istoricul mecanismului de control de la Strasbourg
7.1.3. Structura mecanismului de control
7.1.3.1 Mecanismul de control înainte de Protocolul 11
7.1.3.1.1 Comisia Europeană a Drepturilor Omului
7.1.3.1.2 Curtea Europeană a Drepturilor Omului
7.1.3.1.3. Comitetul Miniştrilor
7.1.3.2. Mecanismul de control după intrarea în vigoare a Protocolului 11
3
 7.1.3.2.1. Motivaţiile adoptării Protocolului 11
7.1.3.2.2. Scurt istoric
7.1.3.2.3. Caracteristicile principale ale reformei introduse de Protocolul 11
7.1.3.2.4. Situaţia după intrarea în vigoare a Protocolului 11
7.1.3.3 Mecanismul de control după intrarea în vigoare a Protocolului 14
7.1.3.3.1. Motivaţiile şi un scurt istoric al adoptării Protocolului 14
7.1.3.3.2. Caracteristicile principale ale reformei introduse de Protocolul 14
7.1.3.3.3. Protocolul 14 bis
7.1.4. Concluzii

Modul VIII:
7.2 Procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

Modul IX:
7.3 Obligaţiile ce revin statelor în urma hotărârilor de condamnare pronunţate de
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
7.3.1. Consideraţii introductive
7.3.2 Specificul mecanismului de control
7.3.3. Obligaţiile care revin statelor în cursul executării hotărârilor Curţii Europene

Modul X:
7.4 Mecanismul de control al executării hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor
Omului
7.4.1. Considerente preliminare
7.4.2. Structura şi funcţionarea propriu-zisă a mecanismului de control
7.4.3.Controlul adoptării tuturor măsurilor necesare respectării hotărârilor Curţii
Europene
7.4.4. Metode de coerciţie la dispoziţia Comitetului Miniştrilor
7.4.4.1. Adoptarea rezoluţiilor interimare
7.4.4.2 Aplicarea articolului 8 al Statutului Consiliului Europei
7.4.5. Reexaminarea sau redeschiderea procedurilor judiciare interne

Modul XI:
7.5 Executarea unor hotărâri pronunţate de Curtea Europeană împotriva României
7.5.1. Consideraţii introductive
7.5.2. Cauza Vasilescu contra România
7.5.3. Cauza Brumărescu contra România
7.5.4. Cauza Petra contra România
7.5.5. Cazul Partidului Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu contra România
7.5.6. Cauza Dalban contra România
7.5.7. Scurte consideraţii pe marginea cazuisticii româneşti privind cuantumul
despăgubirilor
7.5.8. Redeschiderea procedurilor jurisdicţionale naţionale şi executarea unor hotărâri
ale Curţii Europene adoptate împotriva României

7.6 Concluzii

4
Obiective:

După parcurgerea modulului 1 studenţii trebuie:

 să cunoască evoluţia protecţiei drepturilor omului în tandem cu evoluţia societăţii umane
 să deţină cunoştinţe generale despre etapele premergătoare codificării drepturilor omului
 să cunoască elemente de istoric referitoare la protecţia drepturilor omului

1. Aspecte introductive, scurt istoric, noțiune

Drepturile și libertățile fundamentale ale omului constituie unul dintre pilierii

esențiali ai societăților democratice. Democrația nu există decât dacă practică
recunoașterea, aplicarea și respectarea drepturilor omului. Drepturile și libertățile
fundamentale reprezintă patrimoniul juridic comun al umanității, pentru că ele se
referă la valori universal recunoscute în relațiile internaționale.

Ideea că individul, ca ființă umană, are drepturi imanente, deci intrinseci acestei
calități, are origini îndepărtate. Sunt autori care consideră că grija pentru protecția
drepturilor omului își are originea în instituțiile Greciei antice. S-a susținut că istoria
drepturilor omului se confundă chiar cu istoria omenirii, că a fost determinată de
întreaga evoluție a gândirii și aplicării ei practice. Potrivit altor opinii, originile
drepturilor omului nu pot fi situate în timp decât dacă se are în vedere condiția
fundamentală a lor, respectiv apariția ideilor de libertate și egalitate. Aspirațiile
profunde pentru libertate și egalitate și-au găsit exprimarea în formulările realizate de
marile spirite care au intuit că binele fiecăruia nu se poate materializa decât în forma
binelui social, adică respectarea binelui altuia.1

Antichitatea a fost marcată de viziuni filosofice care au avut în centrul

preocupării lor omul. Protagoras2, Aristotel3, Platon4, filosofii stoici Zenon sau Seneca5
au dat expresie, în formule diferite, viziunii referitoare la om ca fiinţă socială,
înzestrată cu prerogative drepturi şi libertăţi individuale. La rândul său, Roma în
perioada antică recunoştea drepturile cetăţenilor romani de a participa la viaţa publică
pe aceeaşi linie cu cei din Grecia antică.

1
Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, „Drept Internaţional contemporan”, Institutul de Studii Internaţionale,
Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1995, Pagina 90.
2
“Omul este măsura tuturor lucrurilor”, maximă a lui Protagoras, care reflecta o concepţie antropocentristă şi
sugera, într-o oarecare măsură, chiar ideea de drepturi ale omului; vezi şi A. Bolintineanu, A. Năstase, op. cit.,
pag. 90.
3
Aristotel vedea omul, prin natura sa, ca „zoon politikon”, iar statul ca o reuniune de oameni liberi şi egali.
4
La Platon, persoana umană este concepută nu ca individ, ci ca membru al societăţii. Justiţia în cetate se bazează
pe egalitatea libertăţilor, adică pe drept, iar virtutea, ce trebuie determinată prin legi, înseamnă respectarea
binelui altuia.
5
Filosofii stoici au dat expresie doctrinei „drepturilor naturale”, acele drepturi inerente naturii umane.

5
 În evoluţia societăţii umane, Creştinismul a determinat o revoluţie profundă în
gândire şi în comportamentul oamenilor, a schimbat fundamental societatea
omenească. Viziunea creştină a înălţat dragostea pentru Dumnezeu şi pentru oameni la
rangul de reper central: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” 6. Fiinţa umană,
concepută după chipul şi asemănarea cu Dumnezeu, este situată în centrul mesajului
creştin. Sub inspiraţie evanghelică a fost afirmată unitatea speciei umane, egalitatea de
inspiraţie divină a oamenilor.7 Toate valorile şi normele fundamentale, demnitatea şi
libertatea inalienabile omului se regăsesc în preceptele de bază ale Creştinismului:
„Credinţa, nădejdea, dragostea. Dar mai mare dintre acestea este dragostea.” 8 Toţi
oamenii astfel sunt egali în faţa lui Dumnezeu.

Un reper important l-a constituit edictarea în Anglia, în 1215, a documentului

„Magna Carta Libertatum”, care schiţează o serie de elemente ale unei protecţii
juridice a persoanei umane.

Renaşterea şi Reforma au marcat noi trepte pe calea afirmării dreptului natural

ca un „summum” de idei politice, morale, filosofice şi de drept. În Anglia, Parlamentul
adoptă în 1679 actul „Habeas-corpus”, care garantează inviolabilitatea persoanei, iar în
1689, actul „Bill of Rights”, care recunoaşte dreptul la alegeri libere, libertatea
cuvântului, eliberarea sub cauţiune sau dreptul de a fi judecat de un tribunal cu juri. Au
urmat enciclopediştii, care au determinat condiţiile spirituale ale revoluţiei şi
democraţiei ce au marcat a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

Doctrina „Contractului social” elaborată de Jean-Jacques Rousseau reflectă

voinţa liberă a indivizilor de a ieşi din starea lor naturală, pentru a regăsi în stat
securitatea juridică, stabilitatea şi o viaţă prosperă. Rousseau imaginează societatea
fondată pe un contract încheiat între membrii săi în interiorul societăţii, care reuneşte
voinţa generală, orice om rămâne liber şi egal şi dobândeşte în plus beneficiile
solidarităţii.9

Ultima parte a secolului al XVIII-lea a fost marcată de două evenimente care au

avut o influenţă determinantă asupra evoluţiei ulterioară a drepturilor omului. Este
vorba despre rebeliunea coloniilor engleze din America de Nord împotriva Marii
Britanii din 1776 şi Revoluţia Franceză din 178910.

Declaraţia de independenţă americană adoptată la 4 iulie 1776 la Philadelphia

proclamă principiul egalităţii între indivizi, dreptul la viaţă şi libertate, ca drepturi
inalienabile şi cerinţa instituirii guvernelor cu consimţământul celor guvernaţi.
Anterior, în iunie 1776, „The Bill of Rights”, adoptată în Virginia, proclama faptul că

6
Marcu, Cap. 12, verset 31 din Biblie
7
Vezi şi Jean-Francois Renucci, Droit européen des droits de l'homme, Librairie générale de droit et de
jurisprudence, 2e édition, Paris, 2001, pagina 6.
8
Sfântul apostol Pavel, Epistola I către Corinteni, Capitolul 13, Verset 13 din Biblie.
9
Raluca Miga-Beşteliu, Catrinel Brumar, „Protecţia internaţională a Drepturilor Omului”, Universul Juridic,
Ediţia V-a, Bucureşti, 2010, pag. 8-9.
10
Raluca Miga-Beşteliu, „Drept internaţional – introducere în dreptul internaţional public”, Editura ALL
Educaţional, Bucureşti, 1997, pag. 170.

6
„toţi oamenii sunt de la natură şi liberi şi independenţi şi dispun de câteva drepturi
inerente”, de care nimeni nu poate fi lipsit.

Ulterior, Amendamentul IV (1791), la Constituţia Statelor Unite ale Americii

prevedea: „Dreptul poporului de a-i fi asigurată apărarea personală, a locuinţelor,
documentelor şi bunurilor împotriva unor percheziţii şi confiscări nejustificate nu
poate fi violat şi nu vor fi emise mandate decât pe bază de motive probabile…”.
Aceasta, în timp ce Amendamentul I înscria libertatea religiei, a cuvântului, a presei,
dreptul la întrunire paşnică, etc.11

La rândul său, Declaraţia Revoluţiei franceze privind drepturile omului şi

cetăţeanului, din august 1789, consacră ca prim principiu egalitatea în faţa legii a
tuturor persoanelor. Acest principiu stă la baza tuturor celorlalte drepturi şi libertăţi ca
o condiţie generală a existenţei lor. Dintre acestea reţinem dreptul la proprietate, la
securitate, la rezistenţă faţă de opresiune, libertatea de gândire, de expresie şi de
manifestare.

Urmare acestor evoluţii, individului i se recunosc drepturi inerente persoanei

sale, independent de condiţia sa socială, drepturi inalienabile şi sacre, opozabile în
orice împrejurare societăţii şi puterii. În acelaşi timp, este consacrată primordialitatea
legii. Orice conflict în impunerea drepturilor trebuie soluţionat printr-o aplicare
independentă şi imparţială a legii, conform unor proceduri prestabilite. Impactul
acestor evoluţii istorice s-a reflectat în conţinutul Constituţiilor adoptate, începând cu
sfârşitul secolului al XVIII-lea şi prima parte a secolului al XIX-lea. Astfel, după
Constituţiile americană şi franceză, au fost adoptate Constituţii care au proclamat
drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţeanului în Olanda (1798), Suedia (1809),
Spania (1812), Belgia (1831), Sardinia (1848) etc.

Din perspectiva celor de mai sus, se înţelege că problematica protecţiei

drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului nu avea cum să depășească, la
acel stadiu al dezvoltării dreptului şi relaţiilor internaţionale, cadrul intern al fiecărui
stat. Abia în secolul al XIX-lea au apărut unele încercări de internaţionalizare a unor
categorii de drepturi, dar acestea în special datorită interesului marilor puteri faţă de
drepturile propriilor cetăţeni aflaţi în străinătate. În epoca menţionată, statutul
străinilor era guvernat de un corp de reguli cutumiare, cunoscute sub numele de
„standard minim”, aplicabil persoanelor şi averilor străinilor12. Aceste reguli aveau însă
un conţinut destul de imprecis.

Un domeniu în care secolul al XIX-lea a marcat un progres în codificarea

internaţională a normelor de protecţie a drepturilor omului l-a constituit dreptul
umanitar şi protecţia victimelor războaielor. Pot fi menţionate Convenţia de la
Geneva din 1864 privind respectarea imunităţii spitalelor şi îngrijirea soldaţilor răniţi
şi bolnavi, Convenţia de la Haga din 1898 asupra legilor şi obiceiurilor războiului pe
uscat şi cea din 1907 privind războiul maritim, precum și Convenția de la Geneva din

11
A. Bolintineanu, A. Năstase, op. cit., pag. 92
12
Bianca Selejan-Gutan, Protecția europeană a drepturilor omului, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011, pag. 3

7
1929 referitoare la soarta răniților și soldaților din armatele în campanie și tratamentul
prizonierilor de război. În sfârşit, Pactul Societăţii Naţiunilor consacră în 1919
(articolul 25) recunoaşterea internaţională a Crucii Roşii.

Eliminarea sclaviei şi a comerţului cu sclavi a constituit un alt domeniu al

dezvoltării dreptului internaţional al drepturilor omului, în concordanţă cu progresul
societăţii în direcţia recunoașterii depline a valorii umane. Primele convenţii bilaterale
şi multilaterale în acest domeniu au apărut în secolul al XIX-lea. Pot fi menţionate
Actul general al Conferinței de la Berlin din 1885, care prevedea suprimarea sclaviei şi
mai ales a comerţului cu sclavi în zona fluviilor Congo şi Niger; Actul General al
Conferinţei antisclavagiste de la Bruxelles (1889-1890), care prevedea suprimarea
comerţului cu sclavi în toată Africa şi în zona maritimă a Oceanului Indian; Convenţia
de la Geneva (1925), încheiată în cadrul Societăţii Naţiunilor, care extinde suprimarea
sclaviei în toate regiunile lumii.

Protecţia minorităţilor naţionale a intrat în domeniul de interes al dreptului

internaţional al drepturilor omului după Primul Război Mondial, în timpul Conferinţei
de pace de la Paris. Tratatele speciale, denumite „pentru minorităţi”, au pus bazele
unui sistem pentru protecţia drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale,
religioase şi lingvistice în cadrul Societăţii Naţiunilor. Tratatele au fost semnate de
Puterile Aliate, pe de o parte, şi de Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia,
România şi Grecia, pe de altă parte. Reglementările teritoriale realizate în urma
Conferinţei de Pace, care determinaseră mutaţii importante şi respectiv apariţia unor
grupuri naţionale minoritare în diferite state din Europa impuneau necesitatea asumării
unor obligaţii menite să protejeze minorităţile împotriva discriminărilor. Adoptarea
însă a unei formule de protecţie selectivă, în pofida faptului că starea de neomogenitate
a populaţiei era înregistrată în aproape toate statele prezente la Conferinţă, precum şi
faptul că sistemul de protecţie a minorităţilor nu era unul imperativ pentru toate statele,
au constituit cauzele ineficacităţii şi, în final, a eşecului acestui sistem.

De altfel, înţelegând că standardele duble în materia minorităţilor pot genera

riscuri politice importante, tratatele de pace de după cel de-al Doilea Război Mondial
n-au mai restabilit sistemul conceput de Societatea Naţiunilor13.

Nu în ultimul rând un domeniu important, cel al drepturilor sociale şi la

muncă, şi-a găsit o prima reglementare internaţională odată cu încheierea Primului
Război Mondial. Prin Tratatul de la Versailles a fost creată Organizaţia Internaţională a
Muncii (OIM). Constituţia OIM, tratatul constitutiv al organizaţiei, a fost aproape în
întregime consacrată structurii şi procedurilor unei organizaţii al cărei scop era
reglementarea la scară universală a relaţiilor dintre muncitori şi patroni. Mai erau
înscrise o serie de prevederi care reglementau recrutarea forţei de muncă, protecţia
muncitorilor împotriva accidentelor de muncă, a bolilor profesionale, apărarea
intereselor muncitorilor ocupaţi în străinătate etc. Pentru ameliorarea condiţiilor de
viaţă şi de muncă, precum şi pentru eliminarea nedreptăţilor, mizeriei şi lipsurilor,

13
Nguyen Quoc Dinh, Patrick Daillier, Alain Pellet, Droit international public, 3e édition, Librairie générale de
droit et de jurisprudence, Paris, 1987, pagina 603

8
OIM a statuat ca principiu: „toate fiinţele umane, indiferent de rasă, de credinţă şi de
sex au dreptul să urmărească progresul material şi dezvoltarea lor spirituală în libertate
şi demnitate, în securitate economică şi cu şanse egale”14

Protecţia drepturilor omului a fost însă abordată efectiv ca imperativ al

comunităţii internaţionale abia după cel de-al Doilea Război Mondial, sub
impulsul şocului suferit de societatea internaţională ca urmare a crimelor împotriva
umanităţii, Holocaustului şi atrocităţilor comise în război. Acest lucru s-a concretizat
într-un impresionant sistem de reglementări cu caracter universal sau regional.

Calea spre constituirea unui sistem eficace de protecţie internaţională a

drepturilor omului şi stabilirea obligaţiei unei cooperări internaţionale în acest
domeniu a fost deschisă de Carta ONU şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Ultimul document, adoptat de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 10 decembrie
1948, proclamă în articolul 1: „Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate
şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele
faţă de celelalte în spiritul fraternității”15

Din parcursul istoric de mai sus, se pot desprinde trei niveluri de analiză a
noţiunii de „drepturi ale omului”16.

Un prim nivel se referă la dimensiunea etică, altfel spus filosofia şi morala

drepturilor omului, ca sursă materială a formulării juridice a acestor drepturi.

În al doilea rând, este vorba despre ideologia politică a drepturilor omului,

astfel cum este ea pusă în practică atât la nivel naţional, cât şi în relaţiile internaţionale
de state şi guverne, partide politice, sindicate, organizaţii neguvernamentale şi
organizaţii internaţionale. „Diplomaţia drepturilor omului”, inclusiv ca mijloc de
acţiune politică, reprezintă forma cea mai concretă de exprimare a acestei dimensiuni.

În ultimul rând, analiza priveşte dimensiunea dreptului pozitiv al drepturilor

omului, cu toate mecanismele instituţionale de garantare pe care le implică aceasta.
Ansamblul normelor şi mecanismelor de protecţie a drepturilor omului, formă vizibilă
de manifestare a acestui concept, îşi are fundamentul în straturile inferioare, respectiv
baza filosofică, dimensiunea politico-ideologică, dezbaterile diplomatice.

În acest fel, vom înţelege de ce „Drepturile omului”, atât ca disciplină ştiinţifică

şi capitol distinct în ştiinţa de ansamblu a Dreptului Internaţional Public, cât şi ca
Drept substanţial în planul relaţiilor internaţionale, este un produs târziu al evoluţiei şi
progresului societăţii umane, care a dobândit caracter imperativ abia în secolul al XX-
lea, aşa cum spuneam în special după cel de-al Doilea Război Mondial. Mutaţia de la
atitudinea de putere absolută manifestată de Suveran, concretizată prin dreptul „de
14
A. Bolintineanu, A. Năstase, op. cit., pagina 94-95
15
Principalele instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este parte, volumul I –
Instrumente Universale, Institutul Român pentru Drepturilor Omului, Bucureşti, 1999, pagina 8.
16
Vezi şi Frédéric Sudre, Droit européen et international des droits de l'homme, Presses Universitaires de France,
7e édition, Paris, 2005, paginile 11-12.

9
viaţă şi de moarte” asupra supuşilor, la imperativul cooperării internaţionale pentru
garantarea respectării în planul intern al statelor a unor standarde minime de protecţie a
drepturilor omului a fost uriaşă şi a necesitate timp îndelungat. Era şi firesc, de altfel,
în condiţiile în care „protecţia internaţională a individului antrena o atingere gravă a
suveranităţii statului”17.

Astfel încât, evoluţiile menţionate au devenit eficace abia atunci când

prerogativele statului care ţineau de competenţa sa personală şi competenţa sa
teritorială (respectiv puterea exclusivă de a acţiona în raporturile cu indivizii care
trăiesc pe teritoriul său, fie ei cetăţeni sau străini) s-au înclinat în faţa
recunoaşterii internaţionale a existenţei unor drepturi şi libertăţi individuale
fundamentale, care nu mai pot constitui obiectul competenței suverane naţionale
exclusive.

Conceptul „Drepturile omului” a fost definit diferit de-a lungul timpului în

doctrină, în funcţie de fundamentele filosofic şi moral, respectiv politic-ideologic, care
au constituit sursa de inspiraţia a fiecărui autor. De exemplu, doctrina de inspiraţia
naturalistă a făcut referire la „drepturile naturale ale fiinţei umane, înzestrată cu
raţiune şi conştiinţă, drepturi inalienabile şi imprescriptibile”18.

Din punctul nostru de vedere, pentru definirea noţiunii sunt importante atât
sursele sau izvoarele dreptului sau libertăţii fundamentale a individului, cât şi
corespondenţa între conținutul substanţial al dreptului şi respectiv necesitatea
satisfacerii unei nevoi sociale fundamentale a persoanei.

Astfel încât, din această perspectivă, putem defini „Drepturile omului” ca un

ansamblu de prerogative codificate sau consacrate în dreptul naţional şi
garantate de tratatele internaţionale fiecărui individ în raporturile sale cu
celelalte persoane fizice sau juridice, care exprimă valori sociale fundamentale şi
care au drept finalitate satisfacerea unor nevoi şi aspiraţii umane esenţiale şi
legitime19.

17
Nguyen Quoc Dinh ş.a., op. cit., pagina 587.
18
Mădălina Tomescu, Protecţia Juridică a Drepturilor Omului, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2009, Pagina
13; vezi şi Raluca Miga-Beşteliu, Catrinel Brumar, op. cit., pagina 8.
19
Vezi şi Adrian Năstase, Drepturile Omului, religie a sfârșitului de secol, R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti,
1992, pagina 18.

10
Obiective:

După parcurgerea modulului 2 studenţii trebuie:

 să cunoască principiile de bază și trăsături caracteristice ale protecției internaționale a
drepturilor omului
 să poată identifica caracterul de subsidiaritate a protecţiei internaţionale a drepturilor
omului faţă de protecţia realizată la nivel naţional
 să deţină cunoştinţe aprofundate despre caracteristicile drepturilor omului (prioritar, drept
cutumiar, universalitate)
 să facă diferenţa dintre jurisdicţia naţională exclusivă şi superioritatea dreptului
internaţional al drepturilor omului faţă de normele interne

2. Principii de bază și trăsături caracteristice ale protecției internaționale a

drepturilor omului

În prezent, urmare evoluțiilor normative naționale și internaționale, dar și a

practicii din ultimele decenii a statelor și organizațiilor internaționale relevante, s-a
desprins tot mai mult un set de principii de bază și respectiv o serie de trăsături
caracteristice ale protecției internaționale a drepturilor omului, tot mai larg acceptate la
nivel mondial.

2.1 Principii de bază

2.1.1. Limitarea autorității jurisdicției naționale exclusive

Principiul fundamental de drept internațional conform căruia statele nu au

dreptul să interfereze cu domeniul rezervat al afacerilor interne ale altor state este
consecința egalității și suveranității statelor și este exprimat în conținutul articolului 2
paragraful 7 al Cartei ONU20. Acest principiu a fost totuși supus tot mai mult, în
ultimele două decenii în special, unui proces de reinterpretare în raport cu domeniul
specific al ”drepturilor omului”, în sensul în care statele nu se mai pot opune

20
”Nici o dispoziție din prezenta Cartă nu va autoriza Națiunile Unite să intervină în chestiuni care aparțin
esențial competenței interne a unui stat și nici nu va obliga pe membrii săi să supună asemenea chestiuni spre
rezolvare pe baza prevederilor prezentei Carte”, în ”Carta Națiunilor Unite și Statutul Curții Internaționale de
Justiție”, versiunea română, publicată sub îngrijirea Centrului de informare ONU pentru România și tipărită la
Editura APIMONDIA, București.

11
preocupărilor internaționale și luării unei poziții sau adoptării unei decizii care să se
refere la o anumită situație națională a drepturilor omului21.

În acest context, este evident ca atunci când un stat acceptă dreptul individual
de petiționare în baza unei proceduri internaționale, nu va putea ulterior să pretindă că
exercițiul unui astfel de drept constituie o interferență în afacerile interne ale statului.
Astfel, autoritatea jurisdicției naționale în domeniul specific al ”drepturilor omului”
cunoaște o limitare care înlătură caracterul exclusiv de care beneficiase anterior, în
beneficiul unui drept de ”ingerință” internațională devenit legitim.

2.1.2. Epuizarea căilor de recurs intern

Această regulă decurge din principiul enunțat anterior. El reprezintă o metodă

care permite statelor să-și rezolve propriile probleme interne în concordanță cu
procedurile constituționale naționale, înaintea acceptării invocării mecanismelor
internaționale. Acest principiu este larg acceptat în relațiile internaționale, în domeniul
specific al protecției drepturilor omului. Totuși, atunci când astfel de remedii interne
sunt inexistente sau se prelungesc nerezonabil sau nejustificat ori nu este de așteptat să
producă efecte utile, recurgerea la mecanismele internaționale de protecție se poate
realiza printr-o procedură accelerată. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor
Omului a consacrat, de exemplu, soluția admisibilității unor plângeri fundamentate
procedural pe ineficacitatea căilor de recurs intern.

Totodată, jurisprudența internațională în materie și autorii din doctrină

subliniază că existența unor astfel de remedii interne trebuie să fie o certitudine nu
doar în teorie, ci și în practică22.

O dispoziție specifică privind necesitatea epuizării căilor de recurs intern este în

general înscrisă explicit în instrumentele internaționale și regionale de protecție a
drepturilor omului23.

Acest principiu a generat o practică bogată atât la nivelul Comitetului

Drepturilor Omului, în baza procedurii stabilite de Protocolul facultativ la Pactul
internațional privind drepturile civile și politice24, precum și în sistemul Convenției

21
Malcom Shaw, Cambridge University Press, Sixth edition, Third printing, 2010, pagina 272-273.
22
Vezi Cazul ”Johnson contra Irlanda” la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Seria A, nr. 112 (1986); vezi și
Malcom Shaw, op. cit., pag. 273.
23
De exemplu, art. 41 par. c) al Pactului internațional privind drepturile civile și politice; art. 35 par. 1 al
Convenției Europene a Drepturilor Omului etc.
24
Vezi cazul ”Weinberger”, ”Reports of the Human Rights Committee”, A/36/40, pag. 114 și A/44/40, pag. 142

12
Europene a Drepturilor Omului25 (atât în cazul plângerilor individuale cât și a celor
interstatale) sau cel al Convenției interamericane privind drepturile omului26.

2.1.3. Caracterul prioritar al drepturilor

Există o serie de drepturi fundamentale de la care nu se poate deroga prin

diferitele instrumente internaționale privind drepturile omului, nici chiar în timp de
război sau în cazul altor pericole publice care ar amenința viața națiunii 27.

În cazul Convenției Europene a Drepturilor Omului 28, care consacră în articolul

15 o clauză derogatorie generală pentru statele părți de la angajamentele asumate prin
Convenție, drepturile pentru care nu se acceptă derogare sunt dreptul la viață (cu
excepția cazurilor rezultate din acte legitime din război), interdicția torturii sau sclaviei
și neretroactivitatea în materie penală29. Acestea constituie așa-numitul ”nucleu dur” al
Convenției, format din ”drepturi intangibile”, care constituie un ”jus cogens” al
drepturilor omului30.

În cazul Convenției interamericane (art. 27), drepturile consacrate ca fiind

nederogabile sunt următoarele: dreptul la personalitate juridică, viața și tratamentul
uman, interdicția sclaviei, neretroactivitatea legii, libertatea de conștiință și a religiei,
drepturile familiei, dreptul la nume, drepturile copilului, cetățenia și participarea la
guvernare31.

Similar, în baza art. 4 al Pactului internațional privind drepturile civile și

politice, libertatea gândirii, cea de conștiință și a religiei, interdicția torturii, a sclaviei,
neretroactivitatea legislației penale sunt drepturi fundamentale nederogabile 32.

Aceste drepturi nederogabile sunt privite ca deținătoare ale unui loc special în
ierarhia de ansamblu a drepturilor omului. În plus, multe alte drepturi ale omului
ocrotite de instrumente internaționale prevăd unele clauze de limitare, care acționează
în condiții strict determinate de lege, într-o măsură proporțională cu cauzele de ordine
publică ori de securitate națională care au determinat limitările sau ingerințele
autorităților în exercițiul dreptului vizat și, în orice caz, cu caracter temporar 33.

25
D.J. Harris, M. O'Boyle & C. Warbrick, ”Law of the European Convention on Human Rights”, Oxford
University Press, New York, 2009, second edition, pag. 764-776.
26
Malcom Shaw, op. cit., pag. 274.
27
D. J. Harris, ș.a., op. cit., pag. 638-639.
28
Paul Tavernier, ”Article 15” în L.E. Pettiti, E. Decaux, P-H. Imbert, La Convention Européenne des Droits de
L'Homme, Ed. Economica, Paris, 1999, pag. 489-502.
29
Articolele 2, 3, 4 par. 1 și 7 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului.
30
Paul Tavernier, op. cit., pag. 498; vezi și F. Sudre, op. cit., pag. 223-228.
31
Articolele 3, 4, 5, 6, 9, 12, 17, 18, 19, 20 și 23 ale Convenției interamericane privind drepturile omului.
32
Articolele 6, 7, 8 para. 1 și 2, 11, 15, 16 și 18 ale Pactului
33
Vezi art. 8 – 11 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului

13
2.1.4. Efectivitatea normei convenționale de protecție a drepturilor omului

Preocuparea de a conferi un caracter cu adevărat concret sistemului de protecție

și drepturilor garantate stă la baza atât a soluțiilor de text adoptate în cazul marilor
instrumente internaționale în materie, cât mai ales a soluțiilor de jurisprudență
conturate de curțile de justiție internaționale specializate.

În plan european, de exemplu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pus

accentul pe caracterul efectiv al drepturilor promovate și, într-o decizie adoptată în 9
octombrie 1979 în cauza ”Airey contra Irlanda”, afirmă că, deși Convenția Europeană
a Drepturilor Omului ”enunță în principal drepturi civile și politice, multe dintre
acestea au prelungiri de ordin economic și social”, deoarece ”nici un perete etanș” nu
separă sfera drepturilor economice și sociale de domeniul Convenției 34. Este vorba, în
consecință, de a ”proteja niște drepturi reale și concrete, iar nu teoretice și iluzorii”. 35
Judecătorul european înțelege astfel să pună la dispoziție individului condițiile
materiale necesare exercițiului efectiv al drepturilor sale. În speța citată, era vorba de
dreptul de acces la instanțele de judecată, ceea ce impunea o serie de ”măsuri pozitive”
din partea statului, ”care nu se poate să rămână pasiv”36.

Această exigență de concretețe, prezentă și în cazuistica Comitetului Drepturilor

Omului din sistemul ONU, îl determină pe judecătorul european să adopte o
interpretare ”dinamică” a Convenției Europene, pentru a conferi un maximum de efect
util dispozițiilor normative ale Convenției. Căci, așa cum precizează Curtea
Europeană, care se raportează la Convenția Europeană ca la un ”instrument viu”, ea
interpretează dispozițiile acestui instrument ”în lumina condițiilor de viață de astăzi” 37.

2.1.5. Caracterul de drept cutumiar al drepturilor omului

Suplimentar dispozițiilor multor tratate internaționale universale sau cu caracter

regional privind drepturile omului, anumite drepturi pot fi astăzi privite ca intrând într-
o categorie de drept cutumiar internațional, în lumina practicii statelor. Pot fi
menționate interdicția torturii, a genocidului sau sclaviei, principiul nediscriminării 38.
34
Vezi F. Sudre, op. cit., pag. 236.
35
Par. 26 al hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza ”Airey contra Irlanda”.
36
Par. 25 al hotărârii citate.
37
Para. 26 al hotărârii citate; vezi și L.E. Pettiti ș.a., op. cit., pag. 46.
38
Malcom Shaw, op. cit., pag. 275-276

14
Drepturile omului garantate de tratate devin tot mai mult obligații ”ergo omnes”, nu
doar pentru statele părți.

Anumite domenii ale dreptului internațional al drepturilor omului au cunoscut o

evoluție rapidă. Mai întâi, de exemplu, extrateritorialitatea crescândă a drepturilor
omului este evidentă în cazul jurisprudenței fundamentate pe Convenția Europeană a
Drepturilor Omului, abordării Comitetului Drepturilor Omului în sistemul Pactului
internațional privind drepturile civile și politice și cazuisticii Curții Internaționale de
Justiție39.

Apoi, responsabilitatea statelor de a preveni abuzurile contra drepturilor omului

a început să fie serios luată în considerare și respectată în practică de state, în special în
ceea ce privește genocidul sau tortura, în timp ce, pe un plan mai general, obligațiile
statelor și chiar a organizațiilor internaționale de a adopta măsuri pozitive de protecție
a drepturilor omului devine o parte esențială a agendei internaționale.

În sfârșit, o altă consecință se raportează la interesul tot mai substanțial reflectat

în activitatea instituțiilor naționale care tratează problematica drepturilor omului.

2.2 Trăsături caracteristice

2.2.1 Universalitatea Drepturilor Omului

Caracterul universal al drepturilor omului este astăzi un lucru în general

acceptat, chiar dacă mai există încă unele voci contestatare. Acest caracter decurge din
însăși natura acestor drepturi.

Declarația drepturilor omului și cetățeanului din 1789, care proclama în mod

solemn drepturile naturale, inalienabile și sacre ale omului, consacra în același timp
caracterul lor universal, făcând distincția între ”om” și ”cetățean”.

Declarația universală a drepturilor omului din 1948, adoptată de Adunarea

Generală a Națiunilor Unite, a reflectat aceeași preocupare pentru universalitate:
”Considerând că recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și
39
Vezi cazul ”Genocide Convention (Bosnia vs. Serbia)”, ICJ Reports, 2007, par. 183”

15
a drepturilor lor egale și inalienabile constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii
în lume…40”.

Proclamarea internațională a drepturilor omului care are, așa cum arătam

anterior, un caracter mai recent, provine în primul rând din izvoare scrise, respectiv
câteva sute de texte juridice adoptate la nivel național și internațional după cel de-al
Doilea Război Mondial.

Recunoașterea drepturilor omului dobândește un caracter global, care traduce

tendința spre un consens al societății internaționale.

Instrumentele cu vocația universală își găsesc originea în activitatea ONU și a

instituțiilor specializate și pot avea domeniu de aplicare general sau specific, după cum
se adresează omului considerat ca atare sau unei categorii speciale de indivizi.

Declarația universală a drepturilor omului, declarație de principii în formă

solemnă și, deci, document politic și nu tratat internațional, era destinată încă de la
origine să fie completată de alte texte. Acestea au fost, după o dificilă procedură de
negociere și redactare, cele două Pacte internaționale privind drepturile civile și
politice, respectiv economice, sociale și culturale, adoptate de Adunarea Generală a
Națiunilor Unite la 16 decembrie 1966. În timp ce Declarația universală se străduia să
concilieze concepțiile liberală și marxistă41, Pactele traduc în termeni juridici opoziția
marxistă între libertățile formale și libertățile reale, ”uitând că dacă nazismul le-a
ignorat pe cele dintâi, stalinismul le-a suprimat pe toate”42.

Declarația universală a drepturilor omului este în întregime axată pe persoana

individuală. Drepturile omului sunt în primul rând drepturile individului, iar Declarația
se adresează indivizilor și nu statelor.43

Pactele consacră un fenomen de colectivizarea a drepturilor omului. Ele se

adresează statelor și nu indivizilor44, iar dimensiunea socială este prima luată în
considerare. Omul nu își poate vedea drepturile realizate decât în interiorul unei
societăți eliberate de orice constrângere externă (ex. colonizarea) sau internă (ex.
dictatura). Interesul individului se confundă deci cu cel al societății în care trăiește. De
aceea, cele două Pacte enunță, într-un articol 1 comun, faptul că dreptul popoarelor
este condiția prealabilă pentru recunoașterea celorlalte drepturi ale omului, iar
exercitarea individuală a drepturilor presupune mai întâi asigurarea exercitării
colective a acestora.

40
Principalele instrumente internaționale privind drepturile omului la care România este parte, op. cit., pag. 7
41
F. Sudre, op. cit., pag. 129.
42
Mario Bettati, citat de F. Sudre în op. cit., pag. 129.
43
”Orice ființă umană are dreptul…”, art. 3, 8 etc., Declarația universală a drepturilor omului, în Instrumente
internaționale privind drepturile omului la care România este parte, op. cit., pag. 8-9.
44
”Statele se angajează că…”, art.2 par.2, art.3 etc., Pactul internațional privind drepturile civile și politice, în
Instrumente internaționale etc., op. cit., pag. 15.

16
 Astfel concepute, Pactele neglijează faptul că exercitarea drepturilor omului
nu este posibilă decât într-o ”societate democratică” și că emanciparea
popoarelor poate conduce la constituirea de societăți ”libere”, dar asupritoare
pentru om. Iată de ce dezvoltările ulterioare, atât normative, la nivel universal,
regional sau național, cât și cele legate de practica statelor sau unor instanţe judiciare,
au fost importante pentru a aduce corecţiile necesare caracterului universal al
drepturilor omului, în general necontestat pe fond, dar concretizat formal în funcţie de
viziunile politico-ideologice existente la începutul Războiului rece. În acest sens,
chestiunea protecţiei reale şi a apărării organizate a drepturilor omului s-a tradus în
crearea unor instanţe politice sau jurisdicţionale specializate, inclusiv înfiinţarea unei
Curţi Penale Internaţionale pentru încălcările cele mai grave aduse drepturilor
omului45.

Pentru unii autori din doctrină sau unele state, universalitatea drepturilor omului
nu este o trăsătură acceptată. Ea constituie chiar obiectul, uneori, al unor contestații de
fond, justificate de modelul cultural diferit adoptat, cel mai adesea însă de interese
politice extrem de pragmatice care ascund, nu o dată, încălcări în plan naţional ale
drepturilor omului, astfel cum au fost ele codificate în sistemul occidental.

Maniera de condamnare a violării drepturilor omului de către state diferă uneori

de o manieră surprinzătoare, în funcţie de consideraţii pragmatice sau chiar cinice, de
ordin economic. Jocul de putere în relaţiile internaţionale între statele occidentale şi
Rusia sau China constituie un exemplu elocvent în acest sens46.

Cert este însă că, în opinia autorului, atât instrumentele cu caracter global
adoptate în sistemul ONU şi respectiv aplicarea lor în practică, cât şi cumulul
sistemelor regionale (european, interamerican, african) de protecţie a drepturilor
omului conferă acestei protecții a drepturilor și libertăților fundamentale un caracter
universal dificil de contestat într-un mod legitim sau credibil.

2.2.2. Caracterul obiectiv al drepturilor omului

Drepturile omului au, de o manieră generală, un caracter obiectiv, iar

protecţia internaţională a drepturilor omului consacră această realitate 47.Aceasta
înseamnă că aceste drepturi sunt ataşate ca principiu esenţialmente calităţii de
persoană umană şi nu sunt atribuite indivizilor printr-un statut juridic particular,
care ar putea fi revocat48.

Preambulul Cartei Naţiunilor Unite, precum şi articolul 1 al Declaraţiei

Universale a Drepturilor Omului redau în mod formal această idee. Acest caracter
45
Henri Oberdorff, Droits de l'homme et libertés fondamentales, Librairie générale de droit et de jurisprudence,
2e édition, Paris, 2010, pag. 49
46
Ibidem
47
Jean-Francois Renucci, op.cit., pag.28
48
F. Sudre, op.cit., pag. 40

17
obiectiv al drepturilor omului, care este valabil mai ales în cazul drepturilor „clasice”,
calificate drept „fundamentale” în Preambulul Cartei Naţiunilor Unite, implică faptul
că exerciţiul drepturilor omului de către individ nu este, în principiu, condiţionat de
atitudinea statelor cu privire la instrumentele convenţionale care proclamă aceste
drepturi şi conduce, în același timp, la repunerea în discuţie a „principiului general al
reciprocităţii”49.

Acest principiu a fost afirmat în dreptul european. Fosta Comisie Europeană a

Drepturilor Omului a recunoscut în mod expres caracterul obiectiv al Convenţiei
Europene a Drepturilor Omului în decizia sa din 11 ianuarie 1961 în cauza „Austria
contra Italia”50. Cităm principalele pasaje relevante din decizie :

„Luând în considerare că (...) prin încheierea Convenţiei, statele contractante

nu au avut intenţia de a-şi acorda drepturi şi obligaţii reciproce utile pentru
urmărirea intereselor naţionale ale fiecăruia, ci să realizeze obiectivele şi
idealurile Consiliului Europei, aşa cum sunt ele enunţate în Statut şi să instaureze
o ordine publică comunitară democraţiilor libere ale Europei, cu scopul
salvgardării patrimoniului lor comun de tradiţii politice, de idealuri, de libertate şi de
preeminenţă a dreptului,

Luând în considerare că (...) obligaţiile la care subscriu statele contractante

în cadrul Convenţiei au un caracter eminamente obiectiv, dat fiind că vizează
apărarea drepturilor fundamentale ale persoanelor particulare împotriva abuzurilor
statelor contractante mai degrabă decât crearea unor drepturi subiective şi reciproce
pentru aceste state,

Întrucât caracterul obiectiv al angajamentelor menţionate transpare, de

asemenea, în mecanismul instituit de către Convenţie pentru a asigura respectarea
lor(...); întrucât un stat contractant, atunci când sesizează Comisia în temeiul
articolului 24, nu trebuie deci considerat ca acţionând în scopul de a impune
respectarea propriilor drepturi, ci mai degrabă ca aducând în faţa Comisiei o chestiune
ce priveşte ordinea publică a Europei...”

Curtea Europeană a reiterat cu putere că, contrar tratatelor internaţionale

clasice, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului creează obligaţii obiective care
beneficiază de o „garanţie colectivă, care depăşeşte cadrul simplei reciprocităţi dintre
statele contractante51.

Convenţia reprezintă mai mult decât un simplu schimb de angajamente

interstatale. Ea asigură, în numele unor valori comune şi superioare statelor, apărarea
intereselor indivizilor aflaţi sub autoritatea naţională şi creează „obligaţii obiective”,
pe care statele trebuie să le respecte nu ca o contrapartidă la drepturile consimţite de
către celelalte state implicate, ci în virtutea angajamentelor luate faţă de indivizi.
49
Jean-Francois Renucci, op.cit., pag 29
50
Annuaire de la CEHD, vol 4, pag 139 şi următoarele
51
Hotărârea „Irlanda contra Marea Britanie” din 18 ianuarie 1978, citată de Jean –Francois Renucci, op cit, pag
28

18
 Caracterul obiectiv al Convenţiei, „instrument de protecţie a fiinţelor umane” 52,
stă la baza solidarităţii comune, exprimată prin instituirea unei protecţii colective a
drepturilor omului, care conferă şi ea Convenţiei un caracter singular : „Convenţia
trebuie înţeleasă în funcţie de caracterul ei specific de tratat de garantare colectivă a
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”53.

Afirmarea caracterului obiectiv al drepturilor omului nu a rămasa circumscrisă

exclusiv cadrului european. Curtea Interamericană a Drepturilor Omului, reluând
analiza instanțelor europene, exprimă o poziţie similară :

„În general, tratatele actuale referitoare la drepturile omului şi în particular

Convenţia americană, nu sunt tratate multilaterale de tip tradiţional încheiate în
vederea unui schimb de drepturi bazate pe reciprocitate, în beneficiul comun al
statelor contractante (...)

Adoptând aceste tratate referitoare la drepturile omului, statele se supun unei

ordini legale în cadrul căreia îşi asumă, pentru binele comun, diverse obligaţii, nu cu
privire la alte state, ci faţă de orice persoană aflată sub jurisdicţia lor” 54.

Comitetul Drepturilor Omului al Naţiunilor Unite, la rândul său, merge în

aceeaşi direcţie. Instrumentele referitoare la drepturile omului „nu reprezintă o reţea de
schimburi de obligaţii interstatale. Ele vizează recunoaşterea unor drepturi ale
indivizilor. Principiul reciprocităţii interstatale nu se aplică..”55.

2.2.3. Caracterul evolutiv

Protecţia internaţională a drepturilor omului este o instituţie juridică nouă a

dreptului internaţional public, în raport cu alte instituţii, precum dreptul diplomatic sau
dreptul consular56.

Este adevărat că în dreptul intern protecţia drepturilor omului a avut, în unele

cazuri, o existenţă de mai multe secole, aşa cum am arătat în capitolul introductiv. În
schimb, în relaţiile internaţionale, norme juridice privind drepturile omului apar abia în
a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Se poate afirma că, după acest moment,
protecţia internaţională a drepturilor omului a cunoscut o evoluţie foarte rapidă.
Practic, începând cu perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial se poate vorbi
de o instituţie nouă, cu o vechime în prezent puţin peste o jumătate de secol.

52
Hotărârea „Berktay contra Turcia” din 1 martie 2001, pag 151, citată de F. Sudre, op cit, pag 59
53
L. E. Pettiti ș.a., op cit, pag 132-133
54
AC, 24 septembrie 1992, citat de F. Sudre, op cit, pag 60
55
„Observaţii generale, nr. 24 din 2 noiembrie 1994, referitoare la chestiunile care privesc rezervele la Pactul
internaţional privind drepturile civile şi politice”, RUDH, 1992, pag 294, par 29, citat de Fr. Sudre, op cit, pag.
60
56
Corneliu – Liviu Popescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2000,
pag 8

19
 Crimele împotriva umanităţii comise în timpul războiului au determinat statele
să adopte o poziţie comună şi să consacre un nivel de protecţie a drepturilor omului
prin intermediul unei garanţii colective, prin instrumente internaţionale de cooperare şi
sancțiune, acolo unde era cazul57.

Numărul domeniilor vizate, care, anterior războiului, se limita la trei sau patru
(dreptul internaţional umanitar, interzicerea sclaviei şi a traficului de persoane,
protecţia minorităţilor naţionale, protecția drepturilor muncitorilor), s-a multiplicat
substanţial, acoperind întreaga dimensiune social – politică, economică şi culturală a
societăţii internaţionale.

Data de referinţă a naşterii protecţiei internaţionale a drepturilor omului este

considerată cea a adoptării Declaraţiei universale a drepturilor omului, respectiv 10
decembrie 1948, la Paris. Acest text politic adoptat de Adunarea Generală a Naţiunilor
Unite, nu era un tratat internaţional, dar dobândeşte ulterior, în timp, prin impactul pe
care l-a generat şi autoritatea dobândită la nivel internaţional, o forţă de „soft law”.
Este primul document internaţional cu caracter general şi vocaţie universală în materia
drepturilor omului58.

Din punctul de vedere al dimensiunii geografice, protecţia internaţională a

drepturilor omului are o aplicabilitate atât universală, cât şi regională59.

La nivel universal, s-au distins două etape în evoluţia acestei instituţii, respectiv
etapa declaratorie (începând cu adoptarea Declaraţiei universale a drepturilor
omului) şi etapa convenţională (începând cu adoptarea celor două Pacte
internaţionale din 1966).

La nivel regional, apar şi se impun trei sisteme de protecţie a drepturilor

omului: cel european, sistemul american şi respectiv cel african 60. Este adevărat că în
ultimii ani doctrina a menţionat şi adoptarea unei noi Convenţii a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului, în mai 1995, în cadrul Comunităţii Statelor
Independente (CSI)61, care ar sugera conturarea unui al patrulea model regional. Deşi
Convenţia menţionată include garanţii pentru un ansamblu de drepturi civile, politice,
dar şi de altă natură (de exemplu dreptul la securitate socială) şi pune totodată bazele
unui sistem de control fundamentat pe activitatea unei Comisii a Drepturilor Omului
(articolul 34), ea nu a generat până în prezent, de la data intrării sale în vigoare (11
august 1948), o cazuistică care să merite să fie consemnată. De aceea, ne alăturăm
opiniei că tentativa semnalată la nivelul CSI nu poate fi considerată un nou model
regional în materia protecţiei internaţionale a drepturilor omului.

57
Vezi şi Titus Corlăţean, Executarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2011, pag 15
58
Ibidem, pag 8-9
59
Nguyen Quoc Dinh ş.a., op cit, pag 590
60
Raluca Miga-Beşteliu, op cit, pag 184
61
Malcom Shaw, op cit, pag 378-379

20
 Pe de altă parte, dacă ne referim la sistemele regionale de protecţie, în special
dreptul european al drepturilor omului şi mai ales Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului se disting printr-o capacitate evolutivă importantă. Acest
caracter evolutiv permite apariţia unor angajamente progresive62 şi din ce în ce mai
constrângătoare pentru state63. Acest lucru s-a realizat fie pe calea unor noi
protocoale adiţionale sau de amendament la Convenţie 64, fie prin interpretarea
creatoare şi evolutivă adoptată de judecătorii Curţii Europene, în funcţie de evoluţiile
istorice, social-politice şi economice din societatea europeană, interpretare dată în
definitiv aceluiaşi text de bază neschimbat al Convenţiei Europene. Adaptarea
permanentă la noile realităţi sociale, care se bazează pe consideraţiile potrivit cărora
Convenţia este un „instrument viu” 65, şi-a găsit exprimarea în logica juridică exprimată
de Curte în cauza „Airey contra Irlanda”, şi pe care am menţionat-o anterior, potrivit
căreia Convenţia Europeană „trebuie să fie citită în lumina condiţiilor de viaţă de
astăzi”.

În acest fel, este asigurată protecţiei internaţionale a drepturilor omului în

sistemul european o necesară permanentă adaptare la evoluţiile societăţii europene şi,
în consecinţă, eficacitate.

2.2.4. Abandonarea prerogativelor naţionale exclusive prin consacrarea şi

garantarea internaţională a drepturilor omului

Esenţa consacrării la nivel internaţional a protecţiei drepturilor omului se

întemeiază pe necesitatea acceptării de către state a faptului că drepturile omului nu
mai pot fi lăsate la liberul arbitru al fiecărui stat în parte. Se impune, astfel, regula
cooperării statelor în plan internaţional în această materie, ceea ce face ca drepturile
omului să nu mai reprezinte un domeniu de competenţă naţională exclusivă.

Suveranitatea statului trebuie să constituie temei pentru protejarea drepturilor

omului, iar nu pentru încălcarea lor. Conştiente de necesitatea reducerii riscului unor
violări grave, masive şi sistematice ale drepturilor omului la nivel naţional, sub
acoperirea unei suveranităţi statale absolute, statele au convenit să coopereze la nivel
internaţional pentru a asigura promovarea şi respectarea drepturilor omului.

În acest fel, statul nu mai dispune de puteri absolute asupra indivizilor aflaţi sub
jurisdicţia sa66. Dimpotrivă, el este obligat să respecte drepturile acestora, consacrate
prin norme internaţionale. Suveranitatea statului este astfel limitată de normele juridice
internaţionale în materia drepturilor omului, pe care statul este obligat să le respecte.
Suveranitatea statului se opreşte acolo unde încep drepturile omului, consacrate şi
garantate prin norme juridice internaţionale67.

62
Titus Corlăţean, op cit, pag 21-23
63
Jean – François Renucci, op cit, pag 33
64
Până la această dată s-au adoptat 14 protocoale la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
65
Jean-Francois Renucci, op cit, pag 33
66
Titus Corlăţean, op cit, pag 17
67
Corneliu – Liviu Popescu, op cit, pag 9

21
 La acest lucru contribuie şi apariţia unor mecanisme internaţionale de control a
modului de respectare a drepturilor omului, de natură jurisdicţională sau non-
jurisdicţională. Asumarea liberă de către state a angajamentelor de a face parte din
aceste mecanisme şi care pot fi declanşate de individ semnifică, încă o dată,
abandonarea prerogativelor naţionale exclusive în materia protecţiei drepturilor
omului.

2.2.5. Subsidiaritatea protecţiei internaţionale a drepturilor omului faţă de

protecţia realizată la nivel naţional

Protecţia drepturilor omului la nivel naţional reprezintă nivelul de bază, care, nu

o dată, poate fi mai ambiţios decât numitorul comun minimal atins la nivel
internaţional. Standardul comun minimal al protecţiei internaţionale semnifică faptul
că statele nu pot deroga de la acesta spre un nivel de protecţie inferior. Cu cât
numitorul comun reuneşte voinţa unor state cu sisteme naţionale şi norme
constituţionale mai apropiate şi ceva mai ambiţioase, aşa cum este cazul sistemelor
regionale, cu atât standardul comun este mai ridicat.

În consecinţă, se poate înţelege de ce tratatele internaţionale în materie includ

constant clauza ce permite invocarea de către individul interesat a nivelului de
protecţie eventual mai ridicat, consacrat printr-o normă naţională, şi de la care tratatele
internaţionale nu pot lăsa să apară derogări.

Subsidiaritatea garantării drepturilor omului se manifestă şi prin intervenţia

mecanismelor internaţionale doar în ultimă instanţă, după recursul prealabil la
instanţele şi mecanismele naţionale de protecţie. Regula epuizării căilor de recurs
intern anterioară recursului la instanţele internaţionale exprimă preferinţa instanţelor
internaţionale pentru soluţionarea violărilor drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
individului prin mecanisme naţionale şi doar, în ultimă instanţă, în caz de eşec, prin
mecanismele internaţionale cu conţinut suprastatal. Scopul principal al structurilor
internaţionale de protecţie a drepturilor omului nu este sancţionarea statelor vinovate,
ci respectarea drepturilor omului, adică restabilirea drepturilor încălcate şi repararea
prejudiciilor suferite de victimă68.

2.2.6. Aplicabilitatea directă a normelor internaţionale privind drepturile

omului în dreptul intern

Normele dreptului internaţional public, care în mod tradiţional reglementează

relaţiile dintre state, nu se aplică direct, în mod obişnuit, în ordinea juridică internă.

Situaţia este diferită în cazul protecţiei internaţionale a drepturilor omului,

plecând de la mizele ordinii publice internaţionale realizate în acest domeniu specific
şi respectiv interesul, acceptat de state, al eficacităţii normei de protecţie a drepturilor

68
Ibidem, pag 12

22
omului. Aceasta pentru că impactul unui drept recunoscut într-un tratat internaţional
este mai mare şi mai eficace dacă norma internaţională este direct aplicabilă în ordinea
juridică internă, ceea ce îi permite individului să se prevaleze direct de ea în faţa
curţilor de justiţie naţionale69.

Potrivit doctrinei de specialitate70, este necesară îndeplinirea a două condiţii

cumulative.

Prima presupune introducerea normei internaţionale în ordinea juridică

internă printr-o dispoziţie specială, pentru ca norma să fie aplicabilă71.

Această problemă a „receptării” regulii convenţionale ţine de regimul

constituţional al statelor, care defineşte atitudinea generală a statului în raport cu
dreptul internaţional.

Dacă ne referim la exemplul regional al Convenţiei Europene a Drepturilor

Omului, Convenţia este încorporată în ordinea juridică internă a unor state fie direct,
prin efectul dispoziţiilor Constituţiilor naţionale (Belgia, Olanda, Portugalia, Spania,
Franţa, Bulgaria, România etc.), fie indirect, după transpunerea în ordinea internă
printr-o lege specială (Malta, Danemarca, Islanda, Suedia, Norvegia, Marea
Britanie)72. În consecinţă, Convenţia Europeană ca atare, în prima ipoteză şi normele
sale substanţiale, în cea de-a doua, beneficiază în ţările amintite de aplicabilitate
directă. Fac excepţie acele state membre ale Consiliului Europei în care normele
internaţionale au valoare juridică doar în planul raporturilor interstatale, nefăcând parte
din dreptul intern, aşa cum a fost cazul Irlandei până la adoptarea „Irish European
Convention on Human Rights Act” în 2003.

Ceea ce defineşte posibilitatea aplicării directe a normei internaţionale, la acest

punct, este în concluzie tipologia sistemului naţional existent în materia raportului
dintre dreptul intern şi dreptul internaţional. Altfel spus, sistemul monist permite o
aplicabilitate directă, în timp ce sistemul dualist se opune acestei posibilităţi.

Cea de-a doua condiţie se referă la calitatea specifică a normei

convenţionale, care implică o dublă cerinţă.

În primul rând, efectul direct al normei internaţionale ţine de intenţia

exprimată de părţile semnatare de a crea drepturi pentru particulari. Există o
diferenţă nu doar de formulare atunci când statele „recunosc drepturi indivizilor” şi
respectiv când „se angajează să respecte drepturile” enunţate într-un tratat
internaţional73.

69
Titus Corlăţean, op. cit., pag 82
70
F. Sudre, op. cit., pag 189-197
71
Titus Corlăţean, op. cit., pag 83
72
Ibidem.
73
Idem, pag 86.

23
 În al doilea rând, norma internaţională trebuie să fie suficient de precisă, atât în
ceea ce priveşte obiectul, cât şi forma ei, pentru a fi direct aplicabilă în ordinea
internă fără măsuri complementare de punere în executare. Ea trebuie să fie deci
„self – executing”74.

Această dublă exigenţă este de obicei determinată de jurisdicţiile competente

naţionale, prin referire, în acelaşi timp, la dreptul constituţional şi practica existente.

2.2.7. Superioritatea dreptului internaţional al drepturilor omului faţă de

normele interne

Evoluţiile de dată mai recentă atât în planul relaţiilor internaţionale, cât şi la

nivelul sistemelor juridice naţionale, consacră tendinţa superiorităţii normelor
internaţionale în materia drepturilor omului faţă de normele interne.

Această afirmaţie este pe deplin valabilă în primul rând în planul dreptului

internaţional. Pe acest palier, jurisdicţiile internaţionale statuează consecvent
superioritatea normelor internaţionale, mai ales în domeniul drepturilor omului, faţă de
normele interne, în baza principiului „pacta sund servanda”. Acest raport de forţe este
confirmat indiferent că raportarea se face la norma legislativă ordinară sau cea de ordin
constituţional.

La nivelul dreptului intern, raportul între cele două tipuri de norme este
soluţionat în funcţie de construcţia constituţională naţională şi modalitatea de
încorporare în dreptul intern a normei internaţionale. În general, statele care au adoptat
sistemul monist consacră în ordinea lor constituţională superioritatea normei
internaţionale.

Potrivit lui Ian Brownlie, monismul recunoaşte supremaţia dreptului

internaţional faţă de normele menţionate chiar şi când se pune problema soluţiilor
juridice în interiorul sistemului naţional, la care se adaugă o viziune evoluată care
admite pentru individ capacitatea de subiect de drept internaţional.75

Din această perspectivă, dreptul internaţional este considerat drept cel mai bun
„moderator” al drepturilor omului.

Brownlie îi citează la loc de cinste pe Lauterpacht şi Kelsen între autorii din

doctrină susţinători ai monismului.

Pe de altă parte, doctrina dualistă pune în evidenţă diferenţele importante

dintre dreptul internaţional şi cel intern, plecând de la competenţele diferite şi de la
faptul că reglementează domenii diferite.76 Dreptul internaţional reglementează
74
F. Sudre, op cit, pag 195.
75
Ian Brownlie, Clarendon Press-Oxford, Fourth Edition, 1990, pag. 33
76
Titus Corlăţean, op. cit., pag. 81

24
relaţiile între state suverane, dreptul naţional se aplică în interiorul unui stat şi
reglementează raporturile cetăţenilor cu executivul sau între ei înseşi. În această
viziune, niciuna dintre ordinile juridice menţionate nu poate crea sau modifica regulile
celeilalte.

Atunci când dreptul naţional prevede că dreptul internaţional se aplică în

totalitate sau în parte în jurisdicţia sa, acesta este de fapt un exerciţiu al autorităţii
dreptului naţional, sub forma adoptării sau transformării regulilor dreptului
internaţional. În caz de conflict între cele două ordini juridice, dualismul statuează că
instanţa de judecată naţională va aplica dreptul naţional.

Brownlie îi citează la acest capitol pe Triepel şi Oppenheim.77

Cazul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului este, din perspectiva celor

enunţate mai sus, extrem de relevant. Încorporarea normelor convenţionale în ordinea
juridică internă a statelor părţi se face, în funcţie de sistemul monist sau dualist adoptat
în plan naţional, fie direct, prin efectul dispoziţiei constituţiilor naţionale (Belgia,
Olanda, Portugalia, Spania, Franţa, Bulgaria, România etc.), fie indirect, după
transpunerea în ordinea internă printr-o lege specifică (Malta, Danemarca, Islanda,
Suedia, Norvegia, Marea Britanie). În consecinţă, rangul Convenţiei Europene în
ordinea juridică internă este variabil, în funcţie de soluţiile constituţionale naţionale:
rang supraconstituţional (Olanda), constituţional (Austria, România),
supralegislativ (Belgia, Elveţia, Spania, Franţa, Bulgaria, Cehia, România etc.) sau
legislativ (Grecia, Italia, Turcia, Finlanda, Ungaria, etc.).

De la regula superiorităţii normei internaţionale în materia drepturilor omului

faţă de norma internă există totuşi o excepţie menţionată de doctrină 78 în baza
dispoziţiilor specifice de ordin constituţional existente într-o serie de sisteme naţionale.
Prin corelarea principiilor superiorităţii normelor internaţionale şi subsidiarităţii lor în
raport cu dreptul intern rezultă, cu titlu de excepţie, că în caz de conflict între o normă
internaţională privind drepturilor omului şi o normă internă, se aplică norma mai
favorabilă, chiar dacă aceasta este norma juridică internă.

2.2.8 Individul – subiect al dreptului internaţional al drepturilor omului

În doctrina clasică a dreptului internaţional public, persoana sau individul nu

sunt subiect de drept internaţional.

Evoluţiile din ultimele decenii în planul relaţiilor internaţionale au conferit

individului în domeniul specific al protecţiei drepturilor omului, rolul tot mai larg
acceptat de subiect de drept internaţional.

77
Ian Brownlie, op. cit., pag. 32
78
Corneliu-Liviu Popescu, op. cit., pag. 14

25
 Această trăsătură se referă la capacitatea individului de a fi titular de drepturi şi
obligaţii şi de a fi parte la o serie de proceduri jurisdicţionale şi non-jurisdicţionale în
materia dreptului internaţional. Acest lucru a devenit posibil datorită faptului că
statele, la momentul adoptării normelor internaţionale, au acceptat să confere
indivizilor drepturi şi obligaţii în ordinea juridică internaţională. Această condiţie a
fost concretizată la nivelul normelor internaţionale în materia drepturilor omului. În
consecinţă, particularii devin titulari de drepturi şi le pot invoca în faţa organelor
interne şi internaţionale, inclusiv ca părţi în proceduri internaţionale jurisdicţionale de
garantare a drepturilor omului, proceduri în care se află, din punct de vedere procesual,
pe picior de egalitate cu statul.

Poziţia individului în sistemul european de protecţie a drepturilor omului şi

dispoziţiilor specifice ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului sunt, din această
perspectivă, extrem de relevante.79

79
Vezi art. 34 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului

26
Obiective:

După parcurgerea modulului 3 studenţii trebuie:

 să cunoască elementele de concept şi clasificare a izvoarelor dreptului internaţional al
drepturilor omului
 să cunoască principiile dreptului internaţional
 să clasifice tratatele internaţionale în funcţie de caracterul lor regional / universal
 să deţină cunoştinţe aprofundate despre cele trei izvoare convenţionale europene
 să aibă noţiuni generale despre izvoarele convenţionale în afara spaţiului european

3. Izvoarele dreptului internaţional al drepturilor omului

3.1. Concept, clasificare

În filosofia dreptului, termenul de „izvoare” sau „surse” ale dreptului

desemnează modalităţile specifice de exprimare a conţinutului unor norme de drept. În
doctrina clasică a dreptului internaţional se făcea distincţie între izvoare materiale şi
formale.

Conceptul de izvoare materiale desemnează condiţiile sociale care conduc la

apariţia unor norme de drept, cum ar fi opinia publică, conştiinţa colectivă,
solidaritatea socială, diversele interdependenţe între subiectele relaţiilor internaţionale,
etc.

Izvoarele formale ale dreptului internaţional sunt mijloacele juridice prin care
se exprimă normele juridice ale acestei ramuri de drept.

„Mutatis mutandis”, aceste definiţii se aplică şi izvoarelor dreptului

internaţional al drepturilor omului.

Doctrina oferă mai multe clasificări ale izvoarelor (surselor) dreptului. Una
dintre ele , referindu-se la teoria generală a dreptului, distinge trei grupe de izvoare
ale dreptului în toate sistemele juridice: o sursă convenţională (contract sau tratat),
surse spontane (cutume, principii generale ale dreptului) şi surse autoritare (legi,
regulamente).

În dreptul internaţional clasic şi implicit în domeniul protecţiei drepturilor

omului se consideră că atât identificarea izvoarelor, cât şi ierarhia lor sunt definite cel
mai bine de textul articolului 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie
(CIJ). Acesta precizează că CIJ soluţionează diferendele internaţionale aplicând:

”a) convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli
recunoscute în mod expres de statele în litigiu;

27
 b) cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale, acceptată ca
drept;

c) principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate;

d) ….hotărârile judecătoreşti şi doctrina celor mai calificaţi specialişti în

dreptul public ai diferitelor naţiuni, ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de
drept.

2. …..dreptului Curţii de a soluţiona o cauză ex aequo et bono, dacă părţile

sunt de acord cu aceasta.”80

Aceeaşi clasificare poate fi considerată valabilă şi în cazul protecţiei

internaţionale a drepturilor omului.

Se poate spune deci că pot fi distinse atât izvoare (surse) principale ale
dreptului internaţional al drepturilor omului, respectiv tratatele (convenţiile)
internaţionale, cutuma internaţională şi principiile generale de drept, cât și
izvoare (surse) auxiliare, adică jurisprudenţa instanţelor internaţionale
specializate şi doctrina autorilor recunoscuţi în această materie.

Literatura de specialitate internaţională contemporană adaugă în prezent şi

unele acte adoptate în cadrul organizaţiilor internaţionale, în special rezoluţii ale
Adunării Generale a ONU, cât şi unele acte unilaterale ale statelor, susceptibile să
producă anumite efecte juridice în raporturile cu alte state.81

3.2. Izvoare internaţionale convenţionale în materia drepturilor omului

3.2.1. Noţiune, clasificări

Tratatul (convenţia) internaţional în domeniul drepturilor omului este, în raport

cu cutuma, izvorul cel mai important al dreptului internaţional al drepturilor omului.

Potrivit articolului 2 par.1 din Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul
tratatelor, tratatul internaţional este „un acord internaţional încheiat în scris între state
şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un instrument unic, fie
în două sau mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa particulară” 82.
80
Carta Națiunilor Unite și Statutul Curții Internaționale de Justiție, op. cit., pag. 62
81
Raluca Miga-Beșteliu, Drept Internațional Public, Vol I, Ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2010, pag. 61
82
Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor între state, în ”Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept
Internațional contemporan, Texte esențiale”, R.A. Monitorul Oficial, București, 2000, pag. 138-139

28
 Tratatele internaţionale în domeniul drepturilor omului pot fi clasificate după
mai multe criterii:

a) în funcţie de calitatea părţilor (subiecte de drept internaţional) la tratate,

distingem tratate internaţionale încheiate între state, tratate încheiate între state şi
organizaţii internaţionale şi cele încheiate între organizaţii internaţionale;

b) din punctul de vedere al numărului părţilor, tratatele pot fi bilaterale,

multilaterale sau universale;

c) raportat la legătura cu materia drepturilor omului, tratatele

internaţionale pot fi specializate în domeniul citat, respectiv conţin exclusiv norme de
consacrare sau garantare a drepturilor omului (norme substanţiale sau procedurale), ori
tratate care au legătură cu materia drepturilor omului, dar care conţin şi norme care
vizează alte domenii (ex. tratatele constitutive ale unor organizaţii internaţionale);

d) din punctul de vedere al conţinutului lor material, tratatele

internaţionale în domeniul drepturilor omului se pot clasifica în tratate generale, care
vizează ansamblul drepturilor omului sau ansamblul diferitelor categorii de drepturi
ale omului (drepturi civile, politice, economice, sociale, culturale) şi respectiv tratate
specializate, referitoare la anumite drepturi ale omului sau anumite categorii de
persoane protejate (ex. minorităţi naţionale);

e) din punctul de vedere al criteriului geografic, tratatele internaţionale în

materia citată se împart în tratate internaţionale cu vocaţie universală (sistemul ONU)
şi tratate internaţionale regionale (la nivel regional european, interamerican, african,
etc.).

În cele ce urmează vom indica pe scurt câteva din tratatele internaţionale mai
importante în domeniul drepturilor omului, clasificate în funcţie de criteriul geografic
şi alte câteva criterii de clasificare pe care le socotim mai relevante.

3.2.2. Tratate internaţionale cu vocaţie universală

Aceste tratate internaţionale sunt cele adoptate în cadrul Organizaţiei Naţiunilor

Unite şi la nivelul instituţiilor specializate din sistemul ONU.

La rândul lor, pot fi clasificate în tratate cu valoare generală şi tratate

specializate.

A. Tratate cu valoare generală

La această secţiune pot fi menţionate:

29
 - Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, adoptat la 16
decembrie 1966 prin Rezoluţia 2200 A (XXI) a Adunării Generale a ONU. Pactul a
intrat în vigoare la 23 martie 1976, iar la 1 februarie 2012 erau înregistrate la
Secretariatul General al ONU 74 de state semnatare şi 167 de state părţi. România a
semnat acest Pact la 27 iunie 1968 şi a depus instrumentul de ratificare la 9 decembrie
1974.83

Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice consacră drepturile şi

libertăţile clasice care îi protejează pe indivizi de ingerinţele statului. Între drepturile şi
libertăţile garantate figurează dreptul la viaţă, interdicţia torturii, interdicţia sclaviei şi
a muncii forţate, dreptul la libertate, etc.;

- Protocolul facultativ la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice,

adoptat la 16 decembrie 1966, prin aceeaşi rezoluţie a Adunării generale a ONU care a
adoptat Pactul menţionat. A intrat în vigoare la 23 martie 1976. La 1 februarie 2012 se
înregistrau la Secretariatul general al ONU 35 de state semnatare şi 114 state părţi.

România a depus instrumentul de aderare la Protocolul facultativ la 20 iulie

84
1993.

Instrumentul menţionat instituie un mecanism care oferă posibilitatea formulării

de plângeri individuale împotriva încălcării drepturilor şi libertăţilor ocrotite de Pactul
internaţional privind drepturile civile şi politice;

- Al doilea Protocol facultativ la Pactul internaţional privind drepturile civile şi

politice, pentru abolirea pedepsei cu moartea, adoptat la 15 decembrie 1989 prin
Rezoluţia 44/128 a Adunării Generale a ONU. A intrat în vigoare la 11 iulie 1991. La 1
februarie 2012 la Secretariatul general al ONU erau înregistrate 35 de state semnatare
şi 73 de state părţi. România a semnat acest Protocol la 15 martie 1990 şi a depus
instrumentul de ratificare la 27 februarie 199185;

- Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale, adoptat

la 16 decembrie 1966, prin rezoluţia 2200 A(XXI) a Adunării generale a ONU. A intrat
în vigoare la 3 ianuarie 1976. La 1 februarie 2012 la Secretariatul general al ONU erau
înregistrate 70 de state semnatare şi 160 de state părţi. România a semnat Pactul la 27
iunie 1968 şi a depus instrumentul de ratificare la 9 decembrie 1974.86

Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale prevede

obligaţia pentru state de a adopta măsuri, individual sau cu asistenţă şi cooperare
internaţională, pentru realizarea graduală şi deplină a drepturilor prevăzute în acest
tratat, îndeosebi pe calea măsurilor legislative.

83
Vezi site-ul ONU ”treaties.un.org”, Base de données, État des traités, Chapitre IV ”Droits de l'homme”
84
Ibidem
85
Idem
86
Idem

30
 Este consacrată o clauză de nediscriminare, care asigură drepturi egale pentru
femei şi bărbaţi în domeniile economic, social, cultural.

Pactul prevede în primul rând dreptul la muncă şi o serie de drepturi

subsecvente, dreptul de a crea sindicate, dreptul la protecţia familiei, la un standard
adecvat de viaţă pentru individ şi familia sa, dreptul de a beneficia de standarde înalte
de sănătate fizică, dreptul la învăţătură, dreptul de a participa la viaţa culturală etc.;

- Protocolul facultativ la Pactul internaţional privind drepturile economice,

sociale şi culturale, adoptat la 10 decembrie 2008 prin rezoluţia A/RES/63/117 a
Adunării generale a ONU. Protocolul nu a intrat încă în vigoare. La 1 februarie 2012 la
Secretariatul general al ONU erau înregistrate 39 de state semnatare şi 7 state părţi.
România nu a semnat până la această dată Protocolul facultativ menţionat. 87

Scopul adoptării acestui Protocol este acela de a conferi caracter justiţiabil

drepturilor economice, sociale şi culturale, prin posibilitatea oferită indivizilor de a
sesiza Comitetul Drepturilor Economice, Sociale şi Culturale al ONU în caz de violări
ale drepturilor garantate prin Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale
şi culturale. De asemenea, se recunoaşte competenţa Comitetului menţionat de a primi
şi analiza sesizări sau comunicări interstatale, sub rezerva formulării unei declaraţii în
acest sens de către statul care ratifică/aderă la Protocol.

Facem, în acest context, câteva precizări legate de primul document

internaţional care enunţă în mod solemn drepturile şi libertăţile fundamentale garantate
oricărei fiinţe umane, respectiv Declaraţia universală a drepturilor omului.

Documentul a fost adoptat la 10 decembrie 1948 de Adunarea Generală a ONU

şi este considerat drept sursa primordială, cu vocaţie de universalitate, a normelor
internaţionale de protecţie a drepturilor omului în epoca contemporană. Acest
document oferă o concepţie unitară a societăţii internaţionale de după cel de-al Doilea
Război Mondial despre drepturile şi libertăţile omului. În baza acestui document,
Adunarea Generală a ONU a adoptat ulterior în acest domeniu peste 60 de convenţii,
rezoluţii şi declaraţii.

Articolul 1 proclamă faptul că „Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în

drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să acţioneze unele faţă de
altele într-un spirit de fraternitate”88.

Articolul 3, care proclamă dreptul la viaţă, libertate şi securitate al persoanei şi

articolul 22, care introduce drepturile economice, sociale şi culturale, de care trebuie să
beneficieze toţi, exprimă două caracteristici fundamentale ale drepturilor omului:
drepturile sunt universale şi inalienabile89.

87
Idem
88
Principalele instrumente internaționale privind drepturile omului la care România este parte, op. cit., pag. 8
89
Vezi și Raluca Miga-Beșteliu, Catrinel Brumar, op. cit., pag. 40

31
 Fiecare om se poate bucura de drepturile proclamate fără deosebire de rasă,
culoare, sex, limbă, religie, opinie politică, origine naţională sau socială, avere sau
orice alte împrejurări. Toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au dreptul la egală
protecţie a legii, fără discriminări. Aşa cum precizează preambulul Declaraţiei,
drepturile proclamate reprezintă un standard comun de atins de toate popoarele, astfel
încât aceste drepturi să fie recunoscute şi respectate pretutindeni de către toate statele.

Cu toate acestea, Declaraţia universală a drepturilor omului nu este un tratat

internaţional, generator de drepturi şi obligaţii juridice. Această Declaraţie a fost
adoptată prin intermediul unei rezoluţii90 şi ca orice document de acest fel are la
origine un caracter politic, de recomandare.

Ea a dobândit însă în timp, datorită importanţei domeniului abordat, o

semnificaţie fundamentală, a cărei forţă obligatorie se impune, în practica statelor sau
în procesul de codificare a tratatelor internaţionale în domeniu.

De altfel, prevederi ale Declaraţiei au fost încorporate în Constituțiile multor

state sau au fost invocate în jurisprudenţa internaţională sau naţională, ceea ce
reliefează faptul că Declaraţia a fost acceptată ca document cuprinzând principii şi
norme generale care dau expresie unor standarde comune în domeniul drepturilor
omului.91

Situaţia este similară şi în cazul Constituţiei României, care aşează în articolul

20 Declaraţia universală a drepturilor omului pe picior de egalitate cu „pactele şi cu
celelalte tratate la care România este parte”.

B. Tratate specializate

Pot fi menţionate, în ordinea Capitolelor din secţiunea „Evidenţa tratatelor

multilaterale depuse pe lângă Secretarul general al ONU”, următoarele tratate
internaţionale relevante:

- Capitolul IV – „Drepturile omului” 92

 Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, adoptată la 9

decembrie 1948 şi intrată în vigoare la 12 ianuarie 1951. România a depus
instrumentul de aderare la 2 noiembrie 1950;

 Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare

rasială, adoptată la 21 decembrie 1965 şi intrată în vigoare la 4 ianuarie 1969.
România a depus instrumentul de aderare la 15 septembrie 1970. La 16 decembrie
90
Rezoluția 217 A (III) din 10 decembrie 1948 a Adunării Generale a ONU
91
Raluca Miga-Beșteliu, Catrinel Brumar, op. cit., pag. 43
92
Vezi site-ul ONU citat

32
1992 Adunarea generală a ONU a adoptat Amendamentul la articolul 8 al Convenţiei
internaţionale citate, ratificat până la această dată de 43 de state, dar neintrat încă în
vigoare;

 Convenţia privind imprescriptibilitatea crimelor de război şi a crimelor

împotriva umanităţii, adoptată la 26 noiembrie 1968 şi intrată în vigoare la 11
noiembrie 1970. România a semnat Convenţia la 17 aprilie 1969 şi a depus
instrumentul de ratificare la 15 septembrie 1969;

 Convenţia internaţională privind suprimarea şi pedepsirea crimei de apartheid,

adoptată la 30 noiembrie 1973 şi intrată în vigoare la 18 iulie 1976. România a semnat
Convenţia la 6 septembrie 1974 şi a depus instrumentul de ratificare la 15 august 1978;

 Convenţia privind eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei,

adoptată la 18 decembrie 1979 şi intrată în vigoare la 3 septembrie 1981. România a
semnat Convenţia la 4 septembrie 1980 şi a depus instrumentul de ratificare la 7
ianuarie 1982.

Adunarea generală a ONU a adoptat la 22 decembrie 1995 un Amendament la

primul paragraf al articolului 20 al Convenţiei şi, respectiv, la 6 octombrie 1999 un
Protocol facultativ privind recunoaşterea dreptului indivizilor de sesizare a
Comitetului pentru eliminarea discriminării faţă de femei în cazul încălcării drepturilor
prevăzute de Convenţie;

Convenţia contra torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau
degradante, adoptată la 10 decembrie 1984 şi intrată în vigoare la 26 iunie 1987.
România a depus instrumentul de aderare la 18 decembrie 1990. Adunarea generală a
ONU a adoptat la 16 decembrie 1992 Amendamente la paragraful 7 al articolului 17 şi
la paragraful 5 al articolului 18 al Convenţiei şi, respectiv, la 18 decembrie 2002
Protocolul facultativ la Convenţia menţionată;

Convenţia privind drepturile copilului, adoptată la 20 noiembrie 1989 şi intrată

în vigoare la 2 septembrie 1990. România a semnat Convenţia la 26 ianuarie 1990 şi a
depus instrumentul de ratificare la 28 septembrie 1990. Adunarea generală a ONU a
adoptat la 12 decembrie 1995 un Amendament la paragraful 2 al articolului 43 al
Convenţiei şi, respectiv, alte 3 Protocoale facultative la 25 mai 2000 (primele două) şi
19 decembrie 2011 (ultimul) etc.

- Capitolul V – „Refugiaţi şi apatrizi”93

 Convenţia privind statutul refugiaţilor, adoptată la 28 iulie 1951 şi intrată în

vigoare la 22 aprilie 1954. România a depus instrumentul de aderare la 7 august 1991.
Adunarea generală a ONU a adoptat la 16 decembrie 1966 un Protocol privind statutul
refugiaţilor;

93
Idem

33
  Convenţia privind statului apatrizilor, adoptată la 23 septembrie 1954 şi
intrată în vigoare la 6 iunie 1960. România a depus instrumentul de aderare la 27
ianuarie 2006.

- Capitolul VII – „Traficul de fiinţe umane”94

 Convenţia internaţională privind eliminarea traficului de femei şi copii,

adoptată la 30 septembrie 1921. România a ratificat Convenţia la 5 septembrie 1923.

Dispoziţiile Convenţiei au fost preluate prin Protocolul semnat la 12 noiembrie

1947 şi intrat în vigoare la 24 aprilie 1950.

România a semnat Protocolul la 2 noiembrie 1950, dar nu l-a ratificat;

 Convenția și Protocolul privind eliminarea traficului de ființe umane și a

exploatării prin prostituție, adoptate la 21 martie 1950 și intrate în vigoare la 25 iulie
1951. România a depus instrumentele de aderare la 15 februarie 1955 pentru ambele
tratate.

- Capitolul XVI – ”Condiția femeii”95

 Convenţia privind drepturile politice ale femeii, adoptată la 20 decembrie

1952 şi intrată în vigoare la 7 iulie 1954.

România a semnat Convenţia la 27 aprilie 1954 şi a depus instrumentul de

ratificare la 6 august 1954;

 Convenţia privind cetăţenia femeii căsătorite, adoptată la 29 ianuarie 1957 şi

intrată în vigoare la 11 august 1958.

România a depus instrumentul de aderare la 2 decembrie 1960 etc.

C. Tratatele internaţionale în domeniul dreptului internaţional umanitar

O ramură importantă a protecţiei internaţionale a drepturilor omului o constituie

normele dreptului internaţional regrupate în aşa-numitul „Drept internaţional
umanitar”.

Aceste norme nu au fost elaborate în sistemul ONU, dar constituie un izvor

(sursă) internaţional de drept în materia drepturilor omului cu valoare universală
specializată.

94
Idem
95
Idem

34
 Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 cuprind norme menite să
guverneze conduita în timpul ostilităţilor sau conflictelor armate (jus in bello) 96 şi sunt
următoarele:

- Convenţia de la Geneva pentru ameliorarea situaţiei răniţilor, bolnavilor și

naufragiaților din forţele armate pe mare;

- Convenţia de la Geneva privind tratamentul prizonierilor de război;

- Convenţia de la Geneva privind protecţia persoanelor civile în timp de război.

În prezent sunt înregistrate 194 state părţi la cele 4 Convenţii de la Geneva 97.

România a ratificat Convenţiile la 1 iunie 1954.98

Convenţiile de la Geneva din 1949 au fost completate prin două Protocoale

adiţionale în 1977 şi printr-un al treilea Protocol, în 2005:

- Protocolul adiţional privind protecţia victimelor conflictelor armate

internaţionale (Protocolul I).

În prezent sunt înregistrate 170 de state părţi. România a ratificat Protocolul I la

21 iunie 1990;

- Protocolul adiţional privind protecţia victimelor conflictelor armate fără

caracter internaţional (Protocolul II).

În prezent sunt înregistrate 165 de state părţi. România a ratificat Protocolul II

la 21 iunie 1990;

- Protocolul adiţional privind adoptarea unei embleme distinctive adiţionale

(Protocolul III).

În prezent sunt înregistrate 54 de state părţi. România nu este deocamdată parte

la Protocolul III.

Dreptul internaţional umanitar , astfel cum este el codificat în reglementările

menţionate, se aplică în caz de conflict armat internaţional, adică de război declarat
sau de conflict armat între două sau mai multe părţi beligerante, indiferent de situaţia
recunoaşterii sau nerecunoaşterii de către una sau mai multe părţi a stării de război,
precum şi în caz de conflict armat care nu are caracter internaţional.

96
Malcom Shaw, op. cit., pag. 1167
97
Vezi ”International Committee of the Red Cross”, www.icrc.org, War&law-states party to the Geneva
Conventions
98
Ibidem

35
 3.2.3. Tratate internaţionale cu vocaţie regională

În plan regional, putem distinge surse de drept internaţional al drepturilor

omului şi respectiv sisteme regionale de protecţie la nivel european, american,
african, în spaţiul Comunităţii Statelor Independente (CSI) şi respectiv în spaţiul
arab.

3.2.3.1. Izvoare convenţionale europene

Izvoarele convenţionale adoptate în plan european sunt specifice organizaţiei

internaţionale în cadrul cărora au fost codificate.

A. Consiliul Europei

Principalele tratate cu valoare generală99 sunt:

- Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,

cunoscută şi sub numele de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. A fost
adoptată la 4 noiembrie 1950, a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953 şi este
considerată drept tratatul fundamental în materia protecţiei drepturilor omului în
Europa.

În prezent sunt înregistrate 47 de state părţi, toate membre ale Consiliului

Europei. România a devenit parte la Convenţie la 20 iunie 1994;

- Cele 14 Protocoale adiţionale sau de amendament la Convenţia Europeană a

Drepturilor Omului, adoptate până în prezent;

- Carta Socială Europeană, adoptată la 18 octombrie 1961 şi intră în vigoare la

26 februarie 1965.

În prezent sunt înregistrate 27 de state părţi. România a semnat Carta la 4

octombrie 1994, dar nu a ratificat-o până în prezent.

Carta a fost completată ulterior prin 3 protocoale adiţionale sau de amendament;

- Carta Socială Europeană Revizuită, adoptată la 3 mai 1996 şi intrată în

vigoare la 1 iulie 1999.

În prezent 32 de state membre sunt părţi la acest tratat. România a devenit parte
la instrument la data de 1 iulie 1999.

99
Vezi site-ul ”www.conventions.coe.int/treaty”

36
 În 1995 a fost adoptat un Protocol adiţional la Carta Socială Europeană
aplicabil şi Cartei Sociale Europene Revizuite, care introduce un sistem de reclamaţii
colective.

Dintre tratatele specializate100 menţionăm:

- Convenţia – cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, adoptată la 1

februarie 1995 şi intrată în vigoare la 1 februarie 1998.

În prezent sunt înregistrate 39 state părţi. România a devenit parte la Convenţia

– cadru la 1 februarie 1998;

- Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare, adoptată la 5 noiembrie

1992 şi intrată în vigoare la 1 martie 1998.

În prezent sunt 25 de state părţi la Cartă. România a devenit parte la 1 mai

2008;

- Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi pedepselor sau tratamentelor

inumane ori degradante, adoptată la 26 noiembrie 1987 şi intrată în vigoare la 1
februarie 1989.

În prezent sunt înregistrate 47 de state părţi. România a devenit parte la

Convenţie la 1 februarie 1995.

Convenţia a fost ulterior amendată prin două Protocoale adoptate la 4 noiembrie

1993;

- Convenţia europeană privind extrădarea, adoptată la 13 decembrie 1957 şi

intrată în vigoare la 18 aprilie 1960.

Sunt înregistrate în prezent 50 de state părţi, inclusiv state nemembre ale

Consiliului Europei (Israel, Republica Coreea, Republica Africa de Sud).

România a devenit parte la Convenţie la 9 decembrie 1997.

Convenţia a fost ulterior modificată prin 3 Protocoale adiţionale, adoptate la 15

octombrie 1975, 17 martie 1978 şi respectiv 10 noiembrie 2010;

- Convenţia europeană privind exerciţiul drepturilor copilului, adoptată la 25

ianuarie 1996 şi intrată în vigoare la 1 iulie 2000.

În prezent sunt înregistrate 17 state părţi. România nu a semnat acest tratat;

100
Ibidem

37
 - Convenţia Consiliului Europei pentru prevenirea şi combaterea violenţei
împotriva femeilor şi a violenţei casnice, adoptată la 11 mai 2011 şi neintrată încă în
vigoare.

România nu a semnat încă acest tratat.

B. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE)

„Dimensiunea umană” a Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa

(CSCE), devenită ulterior Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa
(OSCE) , a contribuit la recunoaşterea drepturilor omului pe întregul continent
european începând cu perioada „războiului rece” Est-Vest.

Documentele adoptate în cadrul CSCE/OSCE au un fundament esenţialmente

politic, ca de altfel şi mecanismele menite să asigure procesul de control al onorării
angajamentelor asumate de state. Cu toate acestea, aceste documente au avut un
impact substanţial asupra modului în care statele au reacţionat faţă de
necesitatea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Deşi documentele CSCE privind dimensiunea umană nu reprezintă, în

consecinţă, tratate internaţionale şi deci nici izvoare ale dreptului internaţional al
drepturilor omului în sens clasic, ele exprimă totuşi voinţa statelor participante de a
stabili raporturi morale şi politice. Ele traduc „angajamentul” statelor de a „garanta
exercitarea efectivă a drepturilor omului”101.

Se poate distinge aici expresia unei „opinio juris” şi elementul unei reguli
cutumiare europene de respectare a drepturilor omului.102

În cadrul documentelor care tratează problematica drepturilor omului un loc

esenţial îl ocupă Actul final al Conferinţei CSCE, semnat la Helsinki la 1 august 1975.

Actul final enunţă în Partea I zece principii fundamentale (aşa-numitul

Decalog) care guvernează relaţiile dintre statele participante, printre care principiul
general (Principiul VII) care se referă la „respectarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, inclusiv libertatea de gândire, conştiinţă, religie şi
credinţă”.103

Respectarea acestui principiu, care reflecta într-o proporţie însemnată ideologia

occidentală în materia drepturilor omului, presupunea o atitudine activă, deoarece
statele se angajau „să favorizeze şi să încurajeze exercitarea efectivă a libertăţilor şi
drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale care decurg toate din
demnitatea inerentă persoanei”.104

101
Vezi principiul 12 al Documentului Conferinței CSCE de la Viena din 1989
102
F. Sudre, op. cit, pag. 160
103
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit., pag. 45
104
Ibidem

38
 Problematica drepturilor omului este tratată mai pe larg în „Coșul III” privind
cooperarea în domeniul umanitar, relaţiile între membrii aceleiaşi familii şi alte
domenii.

Actul final de la Helsinki a fost adoptat sub forma unei declaraţii politice şi, în
consecinţă, nu putea fi considerat un tratat internaţional. Cu toate acestea, „impactul
Actului final asupra evoluţiilor din Europa a depăşit cu mult impactul celor mai multe
din tratatele juridice obligatorii”.105

„Procesul Helsinki” a continuat cu reuniunile general –europene de la Belgrad

(1977 – 1978), Madrid (1983) şi Viena (1989), care au reafirmat în documentele
adoptate prevederile Actului final de la Helsinki referitoare la drepturile omului.

Convocarea în cadrul Conferinţei de la Viena a unei Conferinţe privind

dimensiunea umană a CSCE, desfăşurată prin trei reuniuni (Paris, 1989; Copenhaga,
1990; Moscova, 1991), a permis dezvoltarea principiilor democraţiei şi statului de
drept, dreptul la recursuri interne eficiente împotriva oricăror încălcări ale drepturilor
omului, dreptul de a organiza reuniuni paşnice, norme în legătură cu protecţia
minorităţilor naţionale etc.106

După 1990 locul central în preocupările CSCE/OSCE îl reprezintă dimensiunea

umană din perspectiva conceptului ”drepturile omului/democraţie pluralistă/stat de
drept”.

C. Uniunea Europeană
La data înfiinţării, prin Tratatul de la Roma din 1957 Comisia Economică
Europeană nu includea competenţe clare în materia respectării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului.
Autorii Tratatului au privilegiat natura economică a Comunităţii şi nu au văzut
necesară stabilirea unor repere normative comunitare în materia drepturilor omului.
Situaţia a rămas în general neschimbată o lungă perioadă de timp, astfel încât
subiectul izvoarelor de drept în materia drepturilor omului la nivelul Uniunii Europene
nu s-a pus în mod practic până la adoptarea Actului Unic European, devenind cu
adevărat relevant abia adoptată cu adoptarea Cartei drepturilor fundamentale. În
consecinţă, se poate afirma că recunoaşterea drepturilor omului s-a realizat progresiv
în ordinea comunitară, având o lungă perioadă de timp drept reper principal Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului, instrument adoptat în cadrul altei organizaţii
europene (Consiliul Europei), datorită normelor de trimitere la această Convenţie,
incluse de-a lungul timpului în diferitele tratate ale Comunitățiilor Europene/Uniunii

105
Malcom Shaw, op. cit., pag. 373
106
Raluca Miga-Beșteliu, Catrinel Brumar, op. cit., pag. 76

39
Europene. Chiar şi în prezent, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
rămâne”coloana vertebrală a ordinii normative europene”107.
Per a contrario, garantarea drepturilor omului în Comunităţile Europene şi
ulterior Uniunea Europeană s-a dezvoltat pe cale jurisprudenţială, drepturile omului
fiind protejate de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene prin afirmarea tezei că
„drepturile fundamentale fac parte din dreptul comunitar în calitate de principii
generale de drept”108.
Izvoarele principale ale protecţiei drepturilor omului la nivel comunitar sunt
următoarele:
- Actul unic european, semnat la Luxemburg la 17 februarie 1986 şi intrat în
vigoare la 1 iulie 1987.
Paragraful 3 al Actului Unic, care confirmă ataşamentul instituţiilor comunitare
şi al statelor membre faţă de respectarea drepturilor omului, face referire la „drepturile
fundamentale, recunoscute în constituţiile naţionale şi legile statelor membre,
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi Carta
socială europeană, în special libertatea, egalitatea şi justiţia socială”; 109
- Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la Maastricht la 7 februarie 1992 şi
intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
Tratatul de la Maastricht a amendat Tratatul de la Roma şi a pus bazele Uniunii
Europene.
Preambulul Tratatului confirmă ataşamentul statelor membre la principiile
libertăţii, democraţiei şi respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
precum şi cele ale statului de drept.
Articolul F(2) din Titlul I – „Dispoziţii comune” foloseşte un termen imperativ
(„shall respect”) pentru a statua faptul că Uniunea Europeană respectă drepturile
fundamentale, astfel cum sunt ele garantate prin Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului sau după cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune, considerate
drept”principii generale ale dreptului comunitar”110.
Dispoziţii privind drepturile omului se regăsesc şi în Titlul V – „Dispoziţii
privind politica externă şi de securitate comună”, Titlul VI – „Dispoziţii privind
cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne” (în special cu privire la azil,
imigraţie, cooperare civică şi penală, în lumina dispoziţiilor Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului). Totodată, Titlul I consacră instituţia „cetăţeniei Uniunii
Europene”, precum şi o serie de drepturi ale cetăţenilor Uniunii Europene;
- Tratatul de modificare a Tratatului asupra Uniunii Europene, Tratatelor
instituind Comunităţile Europene şi anumitor acte conexe, semnat la Amsterdam la 2
octombrie 1997 şi intrat în vigoare la 1 mai 1999.

107
F. Sudre, op. cit., pag.139
108
François-Xavier Priollaud, David Siritzky, Le Traité de Lisbonne, La documentation française, Paris, 2008,
pag.44
109
F. Sudre, op. cit., pag.147
110
Malcom Shaw, op. cit., pag.370

40
 Tratatul de la Amsterdam consacră un nou articol 6 al Tratatului asupra Uniunii
Europene, care statuează că Uniunea Europeană „este fondată pe principiile libertăţii,
democraţiei, respectului pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale, precum şi
pe statul de drept, principii care sunt comune statelor membre”. Articolul 6 reafirmă
faptul că Uniunea respectă drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate de
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Elementul de noutate este introdus prin articolul 7, care pune bazele unei
proceduri de suspendare a drepturilor statelor membre care decurg din tratat (inclusiv
dreptul de vot), în cazul violării „grave şi persistente” a drepturilor fundamentale de
către un stat membru;111
- Acordurile de la Schengen, semnate de unele state ale Uniunii Europene
la 14 iunie 1985, la 19 iunie 1990 etc., acorduri la care o serie de state membre ale
Uniunii Europene, inclusiv unele mai recent admise în Uniune, au devenit parte prin
îndeplinirea criteriilor şi procedurilor special prevăzute în acest sens.
În baza acestor acorduri şi după intrarea în vigoare a Tratatului asupra Uniunii
Europene, resortisanţii comunitari, în calitatea lor de cetăţeni ai Uniunii Europene, au
dreptul de a circula liber şi respectiv dreptul de reşedinţă pe teritoriul celorlalte state
membre.
Totodată, în cazul cetăţenilor statelor terţe, care nu deţin o cetăţenie a unui stat
membru UE, Acordurile de la Schengen îi autorizează să intre şi să circule în mod liber
în acest spaţiu pentru o durată de trei luni, după care devin aplicabile regulile naţionale
în materie de imigraţie;
- „Clauzele de condiţionalitate politică”, apărute în anii '90, introduse în
acordurile de asociere sau acordurile de parteneriat cu statele terţe (inclusiv acordurile
de cooperare în materie de comerţ), care consacră trilogia „democraţie, drepturile
omului, stat de drept”112. Substanţa acestor clauze a fost transpusă şi în criteriile
politice de aderare la Uniunea Europeană pentru statele candidate, începând chiar cu
acordurile de asociere;
- Carta drepturilor fundamentale din Uniunea Europeană, adoptată într-o
primă versiune la Consiliul european de la Nisa din 7 decembrie 2000 şi ulterior, într-o
versiune revizuită, la 12 decembrie 2007.
Carta drepturilor fundamentale marchează voinţa Uniunii de a se înzestra cu un
catalog de drepturi fundamentale specifice ordinii comunitare, în măsură să
dobândească valoare juridică obligatorie şi confirmă faptul că asistăm la o relansare a
viziunii privind protecţia drepturilor fundamentale în Uniunea Europeană.
Carta drepturilor fundamentale a fost „proclamată” sub forma unei declaraţii
solemne a Parlamentului European, a Consiliului şi Comisiei la 7 decembrie 2000,
după ce textul său fusese elaborat în cadrul unei Convenţii, un organ ad-hoc de

111
François-Xavier Priollaud, David Siritzky, op. cit., pag.45
112
Patrick Daillier, Mathias Forteau, Alain Pellet, Droit international Public, LGDJ, 8e édition, Paris, 2009,
pag.735

41
negociere şi redactare instituit în baza deciziei Consiliului European de la Koln, din
iunie 1999.113
Carta a beneficiat de diverse surse de inspiraţie, în principal tradiţiile
constituţionale şi obligaţiile internaţionale comune ale statelor membre, tratatele
fondatoare şi cele ulterioare ale Uniunii Europene, Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a UE şi cea a Curţii Europene a Drepturilor
Omului.114
Ea a realizat o aducere la zi a drepturilor rezultate din aceste surse diferite,
rămânând în acelaşi timp foarte ataşată de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,
astfel cum a fost ea interpretată.
Din punctul de vedere al conţinutului, 50 de articole enunţă „drepturile,
libertăţile şi principiile” recunoscute de Uniunea Europeană, structurate în 6 capitole:
„Demnitate”, „Libertate”, „Egalitate”, „Solidaritate”, „Cetăţenie” şi „Justiţie”.
Carta introduce şi o serie de elemente novatoare referitoare, între altele, la
drepturile copilului (art.24), recunoaşterea dreptului la acţiuni colective, inclusiv
dreptul la grevă (art.28) sau la dreptul la un recurs efectiv şi accesul la un tribunal
imparţial în cazul violării drepturilor şi libertăţilor garantate de dreptul Uniunii
Europene, eliminând astfel limitarea acestor drepturi la materiile civilă şi penală,
limitare prevăzută în articolul 6 par 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. 115
Poate fi menţionată, totodată, şi recunoaşterea unui „drept la bună administrare”
(art.41), care acordă oricărei persoane dreptul de a fi audiat înaintea adoptării unei
măsuri defavorabile, de a avea acces la dosarul său şi de a obţine motivarea deciziilor
luate în administraţie.
Menţionăm că până la 1 decembrie 2009, Carta (în principal prima sa versiune)
nu era dotată cu forţă juridică obligatorie. Cu toate acestea, ea a devenit o sursă de
inspiraţie pentru protecţia drepturilor garantate în ordinea juridică comunitară.
Jurisprudenţa Tribunalului de primă instanţă a pus în evidenţă acest rol al cartei (TPI,
30 ianuarie 2002, afacerea T-54/99, max.mobil contra Comisia)116.
Curtea de Justiţie, la rândul său, a făcut mai multe trimiteri remarcabile la Cartă
(Curtea de Justiţie, afacerea C-540003, Parlament contra Consiliu etc.) 117.
Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa, adoptat la 18 iunie 2004 în
cadrul Consiliului European de la Bruxelles, reia dispoziţiile Cartei şi le introduce în
Titlul II al Tratatului, conferindu-i astfel forţă constituţională şi o valoare fundamentală
în ordinea juridică comunitară. Respingerea intrării în vigoare a Tratatului, ca urmare a
eşecurilor referendumurilor populare organizate în Franţa şi Olanda, a antrenat, pe cale
de consecinţă, efecte similare şi pentru Carta drepturilor fundamentale, a cărei forţă
juridică obligatorie în spaţiul comunitar a fost astfel refuzată pentru moment.

113
Jacques Pertek, Droits des institutions de l'Union européenne, Presses Universitaires de France, 3e édititon,
Paris, 2011, pag.461
114
François-Xavier Priollaud, David Siritzky, op. cit., pag.44
115
Jacques Pertek, op. cit., pag.462
116
Idem, pag.93
117
Idem, pag.93

42
 Tratatul de modificare a Tratatului asupra Uniunii Europene şi a Tratatului,
instituind Comunitatea Europeană, al cărui text a fost convenit în octombrie 2007 la
Lisabona şi care a fost semnat la 13 decembrie 2007 în cadrul Consiliului European 118,
nu mai reia textul Cartei drepturilor fundamentale în cuprinsul său.
După ce în prealabil, la 12 decembrie 2007, Carta drepturilor fundamentale
fusese „proclamată” din nou de Parlamentul European, Consiliu şi Comisie, într-o
formulă de text revizuită, noul Tratat de la Lisabona stabileşte în articolul 6 par 1 că
„Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile enunţate în Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adoptată la
12 decembrie 2007 la Strasbourg, (Cartă) care are aceeaşi valoare juridică ca şi
tratatele”.
Rezultă că dispoziţiile Cartei privind drepturile şi libertăţile fundamentale,
Cartă care este înţeleasă ca un tratat distinct, neîncorporat efectiv în Tratatul de la
Lisabona, dobândesc valoare juridică obligatorie.
Pe cale de consecinţă, funcționarea Uniunii Europeane după 1 decembrie 2009,
data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, este reglementată în realitate de trei
Tratate: Tratatul asupra Uniunii Europene, Tratatul de modificare a Tratatului asupra
Uniunii Europene şi Carta drepturilor fundamentale119 , care devine, la rândul său,
izvor principal al dreptului european (UE) al drepturilor omului.
Prin Protocolul 30, care face parte integrantă din tratate, a fost adoptată o
derogare, sub forma atenuării unor obligaţii care decurg din Cartă, pentru anumite state
membre. Această derogare a vizat iniţial doar Polonia şi Marea Britanie, pentru ca
ulterior să fie aplicabilă şi Republicii Cehe.
Existenţa Cartei drepturilor fundamentale şi forţa juridică constrângătoare de
care beneficiază nu au condus la renunţarea la ideea mai veche de aderare a Uniunii
(Comunităţile Europene, anterior) la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului din 4
noiembrie 1950120
După 1 decembrie 2009, Tratatul de la Lisabona nu doar că oferă fundamentul
juridic pentru aderarea Uniunii Europene (dotată de acum cu personalitate juridică) la
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar creează şi obligaţia pentru aceasta,
statuând în termeni imperativi că „Uniunea aderă” la Convenţie (art.6 par.2 al
Tratatului). Procedura de aderare va implica acordul unanim la nivelul Consiliului
European, după aprobarea Parlamentului European. Intrarea ulterioară în vigoare a
Tratatului de aderare sau a Protocolului de amendament la Convenţia Europeană 121 (în
funcţie de modalitatea tehnică care va fi decisă) va depinde de acordul tuturor statelor
membre.

3.2.3.2. Izvoare convenţionale în sistemul interamerican

118
Acest tratat este cunoscut sub numele de „Tratatul de la Lisabona”
119
Jacues Pertek, op. cit., pag.93
120
Aderarea a fost propusă pentru prima dată în 1979 de către Comisia Europeană şi reiterată în 1990 şi 1993.
121
Vezi şi François-Xavier Priollaud, David Siritzky, op. cit., pag. 46

43
 Continentul american oferă al doilea exemplu de regionalizare a drepturilor
omului, în cadrul Organizaţiei Statelor Americane şi al cooperării interamericane, care
a permis instituirea unui mecanism de protecţie inspirat în bună măsură din sistemul
european.
Principalele surse de protecţie normativă a drepturilor omului sunt:
- Carta Organizaţiei Statelor Americane, adoptată la Bogota, la 30 aprilie
1948 şi ulterior amendată prin Protocoalele de la Buenos Aires, din 27 februarie 1967,
Cartagena de Indias (1985), Washington (1992) şi Managua (1993).
Preambulul Cartei afirmă că „adevăratul sens al solidarităţii americane şi al
bunei vecinătăţi nu poate fi conceput decât prin consolidarea pe acest continent şi în
cadrul instituţiilor democratice a unui regim de libertate individuală şi de justiţie
socială bazat pe respectarea drepturilor fundamentale ale omului”. În anumite
dispoziţii ale Cartei sunt consacrate în mod expres drepturilor omului: prin articolul
3(j), statele americane proclamă drepturile fundamentale ale persoanei, fără nici o
distincție de rasă, naționalitate, religie sau sex; prin articolul 16, ele se angajează să
respecte acest drepturi, precum şi „principiile moralei universale”122;
- Convenţia americană privind drepturile omului, adoptată la San José
(Costa Rica), la 22 noiembrie 1969 şi intrată în vigoare la 18 iulie 1978. A fost
ratificată până în prezent de 24 state. Nu a fost ratificată de Statele Unite ale Americii,
cu motivaţia că acest domeniu de competenţă este atributul exclusiv al instituţiilor şi
jurisdicţiilor naţionale123.
Convenţia americană îşi găseşte inspiraţia în modelul regional oferit de
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Drepturile fundamentale nu decurg din
apartenenţa la un anumit stat, ci constituie atributul persoanelor care trăiesc pe
continentul american. Drepturile proclamate în această Convenţie includ atât drepturile
civile şi politice, cât şi pe cele economice şi sociale, ceea ce defineşte Convenţia
americană drept o sursă de drept internaţional în materia drepturilor omului cu
aplicabilitate regională şi valoare generală.
Convenţia americană a fost completată cu două protocoale adiţionale: unul,
adoptat la 8 iunie 1990, referitor la abolirea pedepsei cu moartea, intrat în vigoare la
28 august 1991; cel de-al doilea, adoptat la 17 noiembrie 1988, referitor la drepturile
economice, sociale şi culturale, intrat în vigoare la 16 noiembrie 1999;
- Convenţia interamericană pentru prevenirea şi pedepsirea torturii,
adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Statelor Americane la 9 decembrie
1985, intrată în vigoare la 28 februarie 1987;
- Convenţia interamericană privind disparițiile forţate de persoane,
adoptată la 9 iunie 1994 şi intrată în vigoare la 28 martie 1996;
- Convenţia interamericană pentru prevenirea, sancţionarea şi reprimarea
violenţei faţă de femei, adoptată la 9 iunie 1994 şi intrată în vigoare la 5 martie 1995.

122
Vezi şi Frédéric Sudre, op. cit., pag. 161
123
Henri Oberdoff, op.cit., pag.115

44
 Ultimele trei Convenţii citate sunt tratate internaţionale regionale
specializate;
- Declaraţia americană a drepturilor şi îndatoririlor omului, adoptată la 2
mai 1948, în cadrul Conferinţei statelor americane de la Bogota, cu câteva luni
înaintea adoptării Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (10 decembrie 1948).
Documentul, deşi nu este un tratat internaţional, este considerat „instrumentul
de referinţă pentru interpretarea drepturilor omului menţionate în Cartă”124.
Declaraţia americană se prezintă sub forma unui text flexibil şi liberal,
proclamând atât drepturi civile şi politice, cât şi drepturi economice, sociale şi
culturale. Ea enumeră şi o listă de îndatori ale individului faţă de societate, faţă de
copii şi părinţi, obligaţia de a vota, de a plăti impozite etc.

3.2.3.3. Izvoare convenţionale în sistemul african

Principalele tratate internaţionale adoptate la nivelul continentului african
pentru protecţia drepturilor omului sunt:
- Carta Organizaţiei Unităţii Africane (OUA), denumită şi Carta de la Addis Abeba,
adoptată la 25 mai 1963. Carta pune în prim plan preocuparea statelor africane pentru
independenţă şi eliberare de sub dominaţia colonială, dezvoltarea economică şi socială,
în timp ce problematica drepturilor omului este abordată selectiv, în raport, de
exemplu, cu drepturile indivizilor la respingerea rasismului sau dreptul popoarelor de a
dispune de ele însele.
De fapt, Carta OUA nu antrenează obligaţii juridice ferme din partea statelor,
fiind un document declarator şi nu unul angajat juridic, care „exilează aplicarea
drepturilor omului în domeniul problemelor interne”125. În schimb, Carta creează
obligaţii juridice privind „dreptul popoarelor”;
- Carta Africană a Drepturilor Omului şi a Popoarelor, denumită şi Carta de la
Banjul, adoptată la Nairobi la 27 iunie 1981 şi intrată în vigoare la 21 octombrie 1986.
Carta Africană garantează în primul rând anumite drepturi ale popoarelor,
precum dreptul la existenţă, cel la decolonizare, la libera folosire a resurselor naturale,
la pace (articolele 19-24), punând în evidenţă specificul decurgând din procesul de
decolonizare şi dreptul la autodeterminare al popoarelor africane.
În acelaşi timp, Carta Africană este şi un instrument al drepturilor şi
îndatoririlor. Preambulul stabileşte o relaţie dialectică între drepturi şi îndatoriri:
„beneficierea de drepturi şi libertăţi implică îndeplinirea de către fiecare a îndatoririlor
sale”. Carta enunţă, de exemplu, îndatorirea de „solidaritate socială” (art.27 par.1),
ancorată în respectarea valorilor fundamentale ale culturii africane (art. 29 par.7; art.17
par.3).
Drepturile individuale enunţate prezintă puţine particularităţi în raport cu cele
proclamate prin instrumente similare şi se referă atât la drepturi civile şi politice, cât şi

124
F. Sudre, op. cit., pag. 162
125
Ibidem, pag.164

45
la drepturi economice, sociale şi culturale. Cu toate acestea, este de notat că dreptul la
respectarea vieţii private sau libertatea sindicală nu sunt protejate de Cartă, în timp ce
dreptul la accesul egal la bunurile şi serviciile publice (art.13 par.3) este pentru prima
dată consacrat printr-un instrument convenţional;
- Organizaţia Unităţii Africane a mai adoptat şi alte tratate privind drepturile omului,
între care pot fi amintite Convenţia OUA guvernând aspectele specifice ale
problemelor refugiaţilor în Africa (1974) sau Carta Africană a drepturilor şi bunăstării
copilului (1990).

3.2.3.4. Izvoare convenţionale în lumea arabo-islamică

Doctrina occidentală pune în evidenţă o contradicţie radicală între drepturile
omului proclamate pe plan universal şi normele musulmane, câtă vreme statele
musulmane refuză să dea prioritate nomelor universale faţă de cele divine, pe motiv că
aceasta ar însemna o blasfemie la adresa autorului lor (Allah)126.
În timp ce în dreptul pozitiv nu există o ierarhie a normelor juridice de drept
internaţional, pentru statele musulmane există o ierarhie care face ca Sharia („Legea
divină”) să aibă prioritate faţă de orice normă obligatorie de drept internaţional. Astfel,
statele islamice fie au refuzat să adere la Pactele internaţionale din 1966, fie au adăugat
acestor texte declaraţii sau rezerve care menţionau prevalenţa Shariei.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului subliniază de altfel extrem de clar
incompatibilitatea legii islamice cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în
hotărârea sa din 31 iulie 2001 în cauza REFAH PARTISI (Partidul Prosperităţii) contra
Turcia. Curtea consideră că partidul politic în cauză, care viza instaurarea Shariei în
Turcia, „poate trece cu greu drept o asociaţie conformă idealului democratic
subsecvent ansamblului Convenţiei”(par 71).
Judecătorul european arată în special că Sharia „se delimitează net de valorile
Convenţiei”127, mai ales din cauza distincţiei bazate pe religie pe care o face între
persoane, a regulilor de drept penal şi de procedură penală, a locului rezervat femeilor
în ordinea juridică şi a intervenţiei normelor religioase în toate sectoarele vieţii private
şi publice.
Pare de aceea paradoxal să facem referire la o Declaraţie islamică a drepturilor
omului, adoptată la 5 august 1990, la Cairo sau la o Declaraţie islamică Universală a
Drepturilor Omului, adoptată la 19 septembrie 1981 la Paris, la sediul UNESCO, la
iniţiativa Consiliului Islamic pentru Europa, de vreme ce, prin esenţa lor, drepturile
omului se referă la orice om şi la toţi oamenii în acelaşi timp, indiferent de localizarea
lor geografică sau de aderarea la o anumită ideologie128.
Principalul instrument în acest domeniu în lumea arabo-islamică rămâne Carta
arabă a drepturilor omului, aprobată iniţial de Consiliul Ligii Statelor Arabe la 15

126
Vezi F. Sudre, op. cit., pag. 139; Henri Oberdoff, op.cit., pag.118-120; Patrick Daillier, Mathias Forteau, Alain
Pellet, op. cit., pag.736; Malcom Shaw, op. cit., pag.395
127
F. Sudre, op. cit., pag.172
128
Harris, O'Boyle&Warbrick, op. cit., pag. 530

46
septembrie 1994, neintrată în vigoare şi ulterior adoptată într-o formă revizuită de Liga
Statelor Arabe în mai 2004, la Tunis şi intrată în vigoare la 16 martie 2008.
În esenţă, Carta arabă reafirmă o serie de principii prevăzute în Carta ONU,
Declaraţia universală a drepturilor omului şi Declaraţia de la Cairo privind drepturile
omului în Islam. Ea face referire la identitatea naţională a statelor arabe şi dreptul la
autodeterminare.
Totodată, menţionează o serie de drepturi tradiţionale civile, politice,
economice, sociale sau culturale ale omului, precum dreptul la libertate şi securitate al
persoanelor, egalitatea în faţa legii, dreptul la un proces echitabil, protecţia persoanelor
împotriva torturii, dreptul la proprietate privată, libertatea religiei, libertatea de reunire
sau asociere paşnică, dreptul la azil, dreptul la muncă etc.
Cu toate acestea, Carta Arabă continuă să facă distincţie în ceea ce priveşte
tratamentul acordat femeilor şi bărbaţilor, limitând egalitatea între ei la demnitate
umană şi afirmând că în privinţa recunoaşterii şi exercitării drepturilor, se va lua în
considerare „discriminarea pozitivă stabilită de Sharia în favoarea femeii”. De
asemenea, Carta Arabă pune un periculos semn al egalităţii între rasism şi sionism şi
permite aplicarea pedepsei cu moartea chiar dacă făptuitorul este minor 129.
În ciuda acestor contradicţii evidente cu discursul universal al drepturilor
omului, este de menţionat faptul că există doctrinari specializaţi în dreptul islamic care
susţin că reforma acestui sistem este necesară şi posibilă, în primul rând prin
înlăturarea interpretărilor anacronice ale Shariei, interpretări ce reflectă concepţii
valabile în evul mediu şi că ar trebui luate în considerare doar textele originare. Spre
exemplu, Coranul vorbeşte de demnitatea fiinţei umane, de lipsa oricărei impuneri în
religie, de condiţionarea autorităţii bărbaţilor de existenţa superiorităţii fizice a
acestora şi de susţinerea financiară acordată femeilor130.

3.2.3.5. Izvoare convenţionale în spaţiul Comunităţii Statelor

independente (CSI)
Comunitatea Statelor Independente, care la momentul înfiinţării sale, reunea
majoritatea statelor din fosta Uniune Sovietică (mai puţin cele trei state baltice), a
adoptat în luna mai 1995 textul unei Convenţii privind drepturile omului. Instrumentul
a intrat în vigoare la 11 august 1998.
Convenţia include o listă standard de drepturi fundamentale ocrotite, cum ar fi
dreptul la viaţă, dreptul persoanei la libertate şi securitate, egalitatea în faţa sistemului
judiciar, respectul pentru viaţa privată şi de familie, libertatea religiei, libertatea de
expresie, libertatea adunărilor şi dreptul la căsătorie.
Dreptul la muncă este ocrotit (art.14), ca şi dreptul la securitate socială, la
educaţie şi dreptul oricărui copil la măsuri speciale de protecţie (art.17).
Dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale la exprimarea şi
dezvoltarea identităţii etnice, lingvistice, religioase şi culturale proprii este protejat

129
Raluca Miga-Beşteliu, Catrinel Brumar, op. cit., pag.93
130
Ibidem, pag.95

47
(art.21). Implementarea Convenţiei este încredinţată unei Comisii a Drepturilor
Omului (art.34).
Convenţia permite statelor să ridice probleme legate de drepturile omului în
domeniul de competenţă al acestui tratat. În cazul unui răspuns inadecvat, în termen de
6 luni, subiectul poate fi transferat Comisiei Drepturilor Omului sub forma unei
sesizări.
Comisia poate examina plângeri individuale sau colective formulate de
persoane sau organizaţii neguvernamentale.
Sistemul CSI este criticabil131, între altele datorită nivelului mai scăzut de
protecţie a drepturilor omului (membrii Comisiei, de exemplu, sunt reprezentanţi
numiţi ai statelor membre şi nu persoane independente, iar Comisia asigură
implementarea Convenţiei prin recomandări) şi problemelor de coexistenţă cu sistemul
performant al Consiliului Europei. Acesta este motivul pentru care Adunarea
Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Rezoluţia 1249(2001) şi respectiv
Recomandarea 1519(2001), prin care statelor membre sau candidate care sunt şi
membre CSI li se solicită să nu semneze sau să ratifice Convenţia CSI. În plus, se
recomandă statelor care deja ratificaseră Convenţia citată să adopte declaraţii juridice
obligatorii prin care să se angajeze că procedurile Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului nu vor fi înlocuite sau slăbite prin recursul la procedurile Convenţiei CSI.
Practica de până acum legată de implementarea Convenţiei CSI s-a dovedit mai
degrabă modestă.

3.3. Izvoare internaţionale cutumiare în materia drepturilor omului

Cutuma este cel mai vechi izvor al dreptului internaţional şi, în egală măsură, al
dreptului internaţional al drepturilor omului.
De altfel, până spre începutul secolului XX, dreptul internaţional era format în
mare măsură din reguli cutumiare132.
O definiţie general valabilă a cutumei în orice sistem juridic se referă la o
regulă nescrisă, dar cu caracter obligatoriu pentru actorii raporturilor juridice.
Autorii din doctrină sunt de acord să insiste asupra distincţiei dintre cutumă şi
obicei. Aceasta din urmă este doar o etapă a cutumei 133, care nu defineşte cu adevărat
un comportament din care să putem ajunge la concluzia existenţei unei obligaţii 134.
Astfel încât „cutuma începe acolo unde se termină obiceiul”135.
O definiţie larg acceptată a cutumei internaţionale, valabilă şi în cazul
protecţiei drepturilor omului, face referire la o practică generală, relativ îndelungată,
uniformă şi repetată, considerată de subiectele dreptului internaţional ca exprimând o
regulă de conduită cu forţă juridică obligatorie.

131
Malcom Shaw, op.cit., pag.379
132
J.G. Starke, Introduction to International Law, Butterworths, London, Tenth edition, 1989, pag.35
133
J.G. Starke, op. cit., pag. 36
134
Paul Reuter, op. cit., pag.109
135
J.G. Starke, op. cit., pag.36

48
 Regula cutumiară rezultă deci dintr-o suită de acte care constituie precedente.
Pe cale de consecinţă, pot fi distinse cele două elemente constitutive ale cutumei:
elementul material, definit de repetiţia anumitor acte pe o durată mai lungă de timp,
şi respectiv elementul psihologic sau subiectiv, exprimat prin convingerea că aceste
acte corespund executării unei obligaţii juridice („opinio juris sive necessitatis”).
Până la adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi subsecvent a
tratatelor internaţionale în materie, cutuma internaţională în domeniul drepturilor
omului a avut caracter preponderent ca sursă de drept internaţional, în special în ceea
ce priveşte interzicerea sclaviei, interzicerea genocidului, abolirea apartheidului,
interzicerea discriminării rasiale, interzicerea muncii forţate, interzicerea torturii etc.
Astfel, cutuma internaţională a determinat, în numeroase ocazii, procesul de codificare
a tratatelor. Chiar dacă în prezent, odată cu proliferarea tratatelor internaţionale în
materie, rolul cutumei internaţionale s-a diminuat, el rămâne totuşi important. Este
posibil ca norme conţinute în tratate să fie acceptate, pe lângă statele părţi şi de state
terţe, a căror conduită se fundamentează, în consecinţă, nu pe norma scrisă a tratatelor
la care nu sunt parte, ci pe cutumă.
Totodată, este posibil ca textele declaratorii, documentele cu valoare politică de
însemnătate deosebită, adoptate în cadrul unor organizaţii internaţionale (ONU,
Consiliul Europei, etc.), să dea naştere unor conduite ale subiectelor de drept
internaţional care pot conduce la apariţia unor cutume internaţionale.

3.4. Principiile dreptului internaţional

Articolul 38 paragraful 1 lit. c) al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie

(CIJ) face referire la ”principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate”
drept cel de-al treilea izvor de drept internaţional, independent de cutumă sau tratat.
Conceptul de „principii generale de drept” are în vedere ansamblul regulilor
generale care stau la baza funcţionării oricărui sistem de drept, naţional şi
internaţional.
Pe de altă parte, Carta ONU enumeră în articolul 2 şapte principii care stau la
baza organizării şi funcţionării sistemului de relaţii internaţionale de după cel de-al
doilea Război Mondial, principii care guvernează acţiunea Naţiunilor Unite şi a
statelor membre pentru atingerea scopurilor stabilite şi indicate în chiar primul articol
al Cartei. Între aceste principii figurează rezolvarea diferendelor prin mijloace paşnice,
promovarea păcii şi securităţii internaţionale, abţinerea de la recurgerea la ameninţarea
cu forţa sau folosirea ei etc., principii relevante pe un plan mai larg şi pentru interesul
ocrotirii şi garantării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Aceste principii sunt puse în slujba atingerii scopurilor fixate în articolul 1 al
Cartei, între care evidenţiem în mod deosebit „promovarea şi încurajarea respectării
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex,
limbă sau religie”.

49
 Recunoaşterea principiilor generale de drept ca izvor de drept internaţional
acoperă în general anumite lacune ale acestui drept. Ele nu au însă numai un rol
complementar faţă de tratat şi cutumă, ci constituie norme juridice independente.
Această poziţie a fost confirmată de practica tribunalelor arbitrare internaţionale
chiar înainte de crearea Curţii Internaţionale de Justiţie şi, ulterior, de jurisprudenţa
Curţii însăşi, care şi-a fundamentat numeroase soluţii, între altele, pe principiile
generale de drept.
În ceea ce priveşte principiile dreptului internaţional, care reprezintă o
exprimare specifică la nivelul relaţiilor internaţionale a substanţei principiilor generale
de drept, acestea şi-au găsit validarea autorităţii şi aplicarea lor atât prin intermediul
judecătorului internaţional, cât şi prin mecanismele cutumiare sau convenţionale 136.
Cazul principiului „pacta sunt servanda” este exemplificativ din acest punct de vedere.
Din ansamblul principiilor de drept internaţional se detaşează principiile având
un conţinut normativ imperativ – „jus cogens”, care sunt recunoscute şi acceptate de
comunitatea internaţională în ansamblul său, care interesează deci ordinea publică
internaţională şi de la care nu există posibilitate de derogare. Între aceste principii au
fost constant evocate în doctrină interzicerea ameninţării cu forţa sau folosirea ei (art.2
par.4 al cartei ONU), „pacta sunt servanda” (art.26 al Convenţiei de la Viena privind
dreptul tratatelor), drepturile elementare la viaţă şi demnitate umană (interzicerea
genocidului, a sclaviei, a discriminării rasiale, respectarea normelor dreptului
internaţional umanitar)137 etc.
Acţiunile sau acordurile care ar contraveni unor principii şi norme de jus
cogens ar fi considerate nule şi lipsite de orice efect juridic.
Imperativitatea regulilor de conduită a subiectelor de drept internaţional,
care să ţină cont de aceste principii de drept internațional, le definește ca izvoare
sau surse de drept internațional, inclusiv în materia protecției internaționale a
drepturilor omului. Acest lucru este cu atât mai evident cu cât jurisprudența Curții
Europene a Drepturilor Omului, de exemplu, s-a fundamentat în repetate rânduri pe
aceste principii de drept internațional sau datorită procesului transpunerii lor în texte
codificate de tratate internaționale specializate ori în cutume internaționale
contemporane.

3.5. Izvoare internaționale jurisprudențiale în materia drepturilor

omului
Articolul 38 paragraful 1 (lit. d) din Statutul Curții Internaționale de Justiție
(CIJ) înscrie "hotărârile judecătorești (…) ca mijloace auxiliare pentru determinarea
normelor de drept".
În doctrina clasică a dreptului internațional se consideră că judecătorii nu
elaborează norme de drept internațional, ci doar le aplică. Aceeași doctrină făcea
referire și la articolul 59 din Statutul Curții, pentru a sublinia că hotărârile CIJ nu au

136
Paul Reuter, op. cit., pag. 118-119
137
J.G. Starke, op. cit., pag.56

50
"forță obligatorie decât între părțile în litigiu și numai pentru cauza pe care o
soluționează".
Evoluțiile din ultimele decenii pun în evidență o schimbare calitativă a acestei
situații, în măsura în care hotărârile instanțelor internaționale au căpătat un rol
foarte important în dezvoltarea dreptului internațional, inclusiv pe calea valorii de
precedent create, autoritatea și caracterul constrângător al acestor hotărâri conferindu-
le o semnificație mai mare decât cea care se bucură stricto-senso.
Acest lucru este cu atât mai valabil în ceea ce privește materia specifică a
drepturilor omului.
În prezent, hotărârile instanțelor internaționale specializate în acest domeniu
reprezintă o importantă și bogată sursă a protecției internaționale și mai ales Europene
a Drepturilor Omului. Hotărârile instanțelor internaționale specializate ajung să
genereze obligativitatea unor conduite ale statelor, drepturi și obligații
corespunzătoare, nu doar între părțile la proces (așa-numita autoritate de lucru
judecat), ci și în raporturile cu terții, inclusiv pe calea precedentului (așa-numita
autoritate de lucru interpretat). Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului
este relevantă din acest punct de vedere, în tot mai numeroase cazuri hotărârile Curții
impunându-se și altor state părți la Convenția Europeană a Drepturilor Omului decât
doar asupra statului în litigiu.
Doctrina internațională actuală a drepturilor omului, inclusiv cea românească 138,
acordă un sens mai larg noțiunii de jurisprudență în materia protecției drepturilor
omului, ca izvor de drept internațional în această materie.
Acest lucru ține cont de realitatea că multe tratate internaționale în domeniu, pe
lângă indicarea efectivă a drepturilor și libertăților fundamentale ocrotite, includ și
dispoziții procedurale de protecție a acestora și creează organe specializate pentru
exercitarea acestor competențe, care generează o jurisprudență (în sens larg).
Termenul de jurisprudență, ca izvor de drept, este înțeles ca desemnând atât
soluțiile cu caracter juridic obligatoriu, adică jurisprudența organelor judiciare
(Curți de Justiție), precum cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, Curții
Interamericane a Drepturilor Omului, Curții Africane a Drepturilor Omului și
Popoarelor, cât și jurisprudența nejudiciară, generată de diferite organe create de
tratatele internaționale specializate, care nu răspund exigențelor de independență și
imparțialitate specifice unele Curți de justiție (fosta Comisie Europeană a Drepturilor
Omului, care funcționa anterior Protocolului 11 la Convenția Europeană a Drepturilor
Omului; Comitetul Drepturilor Omului, creat de Pactul internațional privind drepturile
civile și politice etc.)

3.6. Izvoare internaționale doctrinare în materia drepturilor omului

Articolul 38 paragraful 1 lit.d) din Statutul CIJ include și "doctrina celor mai
calificați specialiști în drept public" între mijlocele auxiliare de determinare a regulilor
de drept.
138
Corneliu-Liviu Popescu, op. cit., pag.30

51
 Știința dreptului internațional se ocupă de identificarea, sistematizarea și
evoluția conținutului diverselor norme și instituții și se bucură astfel de autoritate în
procesul de aplicare a dreptului internațional.

În cadrul doctrinei sunt incluse contribuțiile unor specialiști de marcă

recunoscuți în plan internațional, dar și lucrările unor conferințe sau forumuri
științifice internaționale care au dobândit în timp autoritate și prestigiu.

O dimensiune importantă a doctrinei este dată în special de studiile, articolele

publicate de judecătorii curților de justiție, inclusiv celor specializate în protecția
internațională a drepturilor omului, precum și de opiniile separate sau opiniile
individuale ale unor judecători internaționali, așa cum este cazul judecătorilor Curții
Europene a Drepturilor Omului. Aceste opinii minoritare în raport cu poziția
majorității judecătorilor, care impune soluția adoptată de Curte într-un litigiu, pot
constitui, prin argumentația prezentată, o contribuție reală la îmbogățirea doctrinei139.

Tradițional, în jurisprudența instanțelor internaționale doctrina a fost folosită ca

o dovadă a existenței unei norme, dar nu ca factor-creator de drept. Ea a fost definită
ca mijloc auxiliar menit să-l influențeze pe judecător în pronunțarea hotărârii.

Mai mult decât atât, doctrina marilor autori europeni în domeniul drepturilor
omului și cea va judecătorilor Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv sub
forma opiniilor separate sau individuale, a prefigurat și impulsionat procesul de
codificare suplimentară în relație cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului,
respectiv a contribuit la adoptarea unor protocoale de amendament sau facultative la
Convenție, cum ar fi Protocoalele 11, 12, 13 și 14 la Convenția Europeană.

În sfârșit, în literatura de specialitate s-a apreciat 140 că opiniile juriștilor sau

autorilor recunoscuți pot fi o probă nu atât a normelor cutumiare deja stabilizate și
funcționale, cât mai ales a celor în curs de a fi stabilite.

În concluzie, se poate afirma că rolul doctrinei în dreptul internațional este

ambivalent, pentru că, pe de o parte, prin analizele sale științifice ea poate contribui
substanțial la dezvoltarea dreptului internațional, dar poate avea și un anumit rol,
desigur mai limitat, în cadrul izvoarelor dreptului internațional, inclusiv cel al
drepturilor omului.

139
Raluca Miga-Beșteliu, Drept internațional public, vol. I, op. cit., pag.70
140
J.G. Starke, op. cit., pag.51

52
Obiective:

După parcurgerea modulului 4 studenţii trebuie:

 să cunoască subiectele dreptului internațional al drepturilor omului
 să cunoască definiţia statului
 să clasifice subiectele dreptului internaţional al drepturilor omului
 să deţină cunoştinţe aprofundate despre organizaţia internaţională interguvernamentală ca
subiect intermediar al dreptului internaţional al drepturilor omului

4. Subiectele dreptului internațional al drepturilor omului

4.1. Considerații introductive

Pentru identificarea subiectelor active în domeniul protecției internaționale a

drepturilor omului este necesară definirea, în prealabil, a subiectelor de drept
internațional.

Doctrina este în general de acord cu definirea subiectelor de drept

internațional drept entități care participă atât la elaborarea normelor de drept
internațional, cât și la raporturile juridice guvernate de aceste norme, entități
care sunt înzestrate cu drepturi și își asumă obligații în cadrul ordinii juridice
internaționale.

Un element important în identificarea unui subiect de drept internațional este

existența personalității juridice, respectiv a capacității juridice de a acționa pe plan
internațional.

După unii autori141, subiectul de drept internațional a fost identificat ca:

- titular de drepturi și obligații pe planul dreptului internațional;

- titularul dreptului de a intenta o acțiune la un tribunal internațional;

- titularul unor interese în privința cărora există prevederi în dreptul

internațional.

Alți autori142 subliniază necesitatea reunirii a două condiții cumulative pentru a

fi definit ca subiect drept internațional: să fii titular de drepturi și obligații, iar acestea
să fie stabilite și sancționate direct de dreptul internațional.

141
J.G. Starke, op. cit., pag.58
142
Paul Reuter, op. cit., pag. 175

53
 În sfârșit, există autori în doctrina 143 care subliniază faptul că personalitatea
juridică internațională necesită luarea în considerare a interdependenței dintre
drepturile și obligațiile asumate în sistemul internațional și capacitatea de a formula și
promova plângeri, revendicări sau acțiuni contencioase. Altfel spus, formularea unei
acțiuni trebuie să fie expresia fructificării unui drept recunoscut entității în discuție în
ordinea juridică internațională.

Tradițional, au fost identificate drept subiecte de drept internațional:

- statele, ca subiecte originare, multă vreme considerate ca singurele
subiecte de drept internațional144. În prezent sunt calificate ca principal subiect al
dreptului internațional;

- organizațiile internaționale interguvernamentale, ca subiecte derivate,

care iau naștere prin acordul de voință al statelor, dar care sunt deținătoare de
personalitate juridică proprie, distinctă de cea a statelor;

- individul, a cărui personalitate juridică în relațiile internaționale a fost

recunoscută treptat, în ultimele decenii de tot mai mulți autori de drept internațional, în
special în domeniul specific al protecției internaționale a drepturilor omului.

În ceea ce privește planul dreptului internațional al drepturilor omului,

trebuie să plecăm de la constatarea că axul central rămâne cel definit de raportul
dintre stat și individ, care impune necesitatea respectării unor drepturi și respectiv
angajarea unor obligații, precum și proceduri contencioase jurisdicționale sau
nejurisdicționale de impunere a respectării acestora, pe de o parte, dar și concluzia larg
împărtășită de societatea internațională contemporană, potrivit căreia protecția
drepturilor omului a devenit subiect al cooperării și garantării internaționale și nu mai
poate fi acceptată ca obiect al suveranității absolute și exclusive a statului.

Rezultă, așadar, ca subiecte principale de drept internațional al drepturilor

omului statul și individul. Rămâne să identificăm, totodată, gradul în care
organizațiile internaționale guvernamentale în această materie specifică răspund
exigențelor calității de subiect de drept.

Totodată, evocăm mențiunile din literatura de specialitate 145 referitoare la alte

entități (ex. Vaticanul), organizații internaționale neguvernamentale (ex. Crucea
Roșie), corporații internaționale etc., fără ca acestea să fie cu adevărat relevante pentru
tema în discuție.

4.2. Statul – subiect al dreptului internațional al drepturilor omului

143
Malcom Shaw, op. cit., pag.196
144
Lauterpacht, citat de Malcom Shaw în op. cit., pag. 197
145
Malcom Shaw, op. cit., pag.196

54
 Doctrina este unitară în a considera că noțiunea de stat presupune reunirea
cumulativă a trei elemente constitutive: teritoriu, populație și guvernarea (autoritatea
care guvernează), în sens larg.

Statul poate fi definit, în consecință, drept o colectivitate umană, instalată

permanent pe un teritoriu și având o structură de organe ale puterii care se
bucură de suveranitate146.

Tratatul de la Montevideo din 1933, încheiat între Statele Unite ale Americii și
statele latino-americane cu privire la drepturile și obligațiile statelor, adaugă un al
patrulea element, necesar acceptării entității statale definită prin cele trei elemente
evocate mai sus în comunitatea internațională, respectiv "capacitatea de a intra în
relații cu alte state”.

Statul este deci o colectivitate organizată și independentă situată în limitele unui

spațiu definit și are calitatea de subiect de drept atât în ordinea juridică internă, cât și în
cea internațională. Această dublă calitate îi este conferită de caracterul suveran al
puterii sale. În baza suveranității, statul are dreptul de a conduce societatea în interior
și de a stabili raporturi cu alte state, în exterior. Esența acestei capacități manifestate în
relațiile externe este de fapt exprimarea prerogativei de independență a statului 147.
Suveranitatea asigură astfel baza politică și juridică a calității de subiect de
drept internațional.
Din perspectiva elementelor constitutive citate și a noțiunii de suveranitate se
poate trage concluzia că în societatea internațională calitatea de stat nu poate fi
recunoscută oricărui colectivități umane. Termenii în care entitatea în discuție
răspunde respectării exigențelor definite de elementele constitutive sunt de aceea
decisivi.
Teritoriul delimitează spațiul în interiorul căruia se exercită suveranitatea unui
stat, sub toate aspectele sale interne și în legătură cu care își manifestă autoritatea în
raporturile cu alte subiecte de drept internațional. Teritoriul statului include solul,
subsolul, apele interioare; apele maritime interioare și marea teritorială (dacă există
acces la mare); spațiul aerian de deasupra acestora.
Populația reprezintă comunitatea umană legată permanent sau temporar de un
anumit teritoriu și organizată în interiorul acestor limite geografice prin autoritatea
legilor interne și a organelor puterii de stat.
Raportul juridic permanent stabilit între persoane și stat îmbracă forma
cetățeniei, în timp ce legătura permanentă sau temporară a unei persoane cu teritoriul
este dată de domiciliu.
Atât populația legată permanent de teritoriu (cetățeni), cât și cea temporară
(străini), aflată în interiorul frontierelor de stat, este supusă dreptului intern al statului.
Guvernarea, în sens larg, reprezintă o structură de organe care exercită
prerogativele puterii de stat asupra ansamblului teritoriului și populației.
146
Vezi și Raluca Miga-Beșteliu, Drept internațional public, vol. I, op. cit., pag.20
147
Malcom Shaw, op. cit., pag. 202

55
 Guvernarea se realizează prin cele trei puteri ale statului, respectiv legislativă,
executivă și judecătorească. Acestea funcționează, în statele democratice, în baza
principiului separației puterilor în stat.
Exercițiul autorității trebuie să răspundă unor exigențe care să-i asigure statului
deplina suveranitate:
- caracterul exclusiv, adică nu există o altă autoritate care să se manifeste
asupra aceleiași populații și același teritoriu;
- caracterul efectiv, în sensul realizării puterii în mod real asupra
celorlalte două elemente.
În ceea ce privește capacitatea de a intra în relații cu alte state, ea presupune
în mod necesar și prealabil recunoașterea statului de către celelalte subiecte de drept
internațional. În baza acestei recunoașteri, statul exercită următoarele prerogative:
- contribuția la adoptarea unor acte juridice internaționale, cum ar fi
tratatele internaționale;
- capacitatea de a deveni membru și de a participa la activitățile
organizațiilor internaționale interguvernamentale;
- promovarea unor acțiuni contencioase sau necontencioase în instanțe
internaționale;
- capacitatea de a reacționa în fața unui fapt ilicit sau cea referitoare la
răspunderea sa internațională pentru o faptă ilicită pe care a comis-o;
- stabilirea de relații diplomatice și consulare cu alte subiecte de drept
internațional.
În ceea ce privește statul ca subiect specific de drept internațional al drepturilor
omului, se poate remarca că acesta este dotat cu personalitate juridică internațională,
beneficiază de drepturi și este ținut de obligații în acest domeniu specific al dreptului
internațional și are o contribuție decisivă la codificarea și adoptarea normelor juridice
internaționale în această materie.
Acest lucru a fost confirmat de tendința înregistrată în ultimele decenii, care a
confirmat faptul că protecția drepturilor și libertăților fundamentale a intrat decisiv în
domeniul cooperării și garantării internaționale între subiectele de drept, cu mult peste
ce era anterior atributul național suveran și exclusiv al statului.
Astfel, statul nu doar că stabilește și garantează în plan intern, prin Constituții,
legi și mecanisme instituționale specifice, drepturile și libertățile fundamentale ale
cetățenilor, dar acționează, pe un plan mai înalt, în relațiile internaționale, pentru
încheierea de tratate internaționale în această materie. Aceste tratate, care acționează la
nivel universal sau regional, stabilesc atât lista drepturilor și libertăților ocrotite, dar și
mecanismele jurisdicționale (Curții de justiție internaționale) sau nejurisdicționale de
protecție (Comisii sau Comitete ale drepturilor omului etc.).
În baza legăturii stabilite cu individul prin instituția cetățeniei, statul are atât
dreptul, cât și obligația să acționeze și să intervină pentru acordarea protecției în
străinătate (protecția diplomatică și consulară) cetățeanului propriu.

56
 Totodată, statul poate avea calitate procesuală activă în jurisdicții internaționale
specializate împotriva altui stat, în cazul generării de prejudicii cetățenilor care îi
aparțin148.
În egală măsură, răspunde internațional pentru încălcarea unor drepturi și
libertăți fundamentale ale individului149.

4.3. Individul – subiect al dreptului internațional al drepturilor omului

Promovarea drepturilor omului în cadrul dreptului internațional readuce în
actualitate discuția tradițională privind locul individului în ordinea juridică
internațională.
În plan general, drepturile omului nu pot fi conceptualizate în afara categoriilor
juridice, și în special a categoriei de subiect de drept 150. Doctrina menționează că
drepturile omului nu pot fi concepute decât din momentul în care se postulează că
omul este un subiect de drept, înzestrat cu capacitatea de a avea drepturi și de a se
folosi de ele în relația cu autoritățile. De altfel, drepturile omului sunt definite ca
drepturi individuale, care aparțin deci persoanei.
Chestiunea locului pe care individul îl ocupă în ordinea juridică internațională a
făcut obiectul unor controverse doctrinale aprinse. Mulți autori au plecat de la poziția
de principiu potrivit căreia ordinea juridică internațională nu cunoaște ca subiecte de
drept decât statele și organizațiile internaționale interstatale (ca subiecte derivate),
indivizii neputând accede la dreptul internațional decât prin intermediul statelor și al
protecției diplomatice. Altfel spus, dreptul internațional reglementează relații
interstatale, așa că individul nu ar putea fi subiect de drept internațional.
Aceeași parte a doctrinei este de opinie că statul, din rațiuni ce țin de
dezvoltarea istorică a dreptului internațional, constituie subiectul de drept comun al
dreptului internațional și nu se poate presupune că a acceptat să facă din cetățenii săi
subiecte de drept internațional, decât dacă și-a manifestat clar intenția în acest sens 151.
Astfel, norma internațională nu atinge individul decât în cazul în care este
"individualizată". În momentul în care este adoptată, statele trebuie să-și fi exprimat
intenția de a conferi particularilor drepturi și obligații în cadrul ordinii juridice
internaționale.
Chiar și în această din urmă situație, există autori care nu recunosc calitatea
deplină de subiect de drept internațional individului. Se afirmă că statul este cel care
148
A se vedea art.33 al Convenției Europene a Drepturilor Omului privind cazurile interstatale
149
A se vedea art.34 al Convenției Europene a Drepturilor Omului privind sesizările individuale; similar, în
sistemele de protecție interamerican și african
150
F. Sudre, op. cit., pag.86
151
Vezi Avizul Curții Permanente de Justiție Internațională din 3 martie 1928 în speța "Jurisdicția tribunalelor din
Danzig", citată de J.G. Starke; op. cit., pag 61, potrivit căruia dacă părțile au intenționat printr-un anumit tratat să
confere drepturi indivizilor, atunci aceste drepturi trebuie să primească recunoaștere și efect în dreptul
internațional, altfel spus recunoaștere de către Curtea Internațională de Justiție.

57
are competența de a impune respectarea drepturilor și obligațiilor care vizează
persoanele care îi aparțin și să reprime actele ilicite152.
Potrivit acestei poziții, este clar că persoanele private sunt vizate de un mare
număr de reguli internaționale, care fie le acordă avantaje, fie le obligă. Din aceasta nu
ar rezulta însă că persoanele ar fi subiecte de drept internațional, căci în cele mai multe
din cazuri, statul realizează un "ecran" între persoane și dreptul internațional:
personalitatea lor juridică, capacitatea lor de acțiune, responsabilitatea lor activă și
pasivă sunt fixate de către ordinile juridice naționale153.
Ar fi deci o situație rară ca persoanele să se poată prevala direct în plan
internațional de avantajele ce le sunt conferite de norme de drept intern, iar pentru
realizarea totuși a unei astfel de situații este nevoie de mediere statală. Altfel spus, în
cel mai bun caz, pentru această parte a doctrinei, ar fi vorba de o personalitate juridică
"derivată" a individului, fruct al voinței altui subiect de drept internațional.
Există însă tot mai numeroși autori în doctrina contemporană care consacră
rolul de subiect de drept internațional pentru individ. În analiza lor aceștia pleacă de la
drepturile și obligațiile stabilite printr-o serie de tratate internaționale, dar și de la
principiul responsabilității în relațiile internaționale, inclusiv de ordin penal, pentru
faptele ilicite comise de individ.
Este invocată în acest sens, de exemplu, sentința Tribunalului internațional de la
Nürenberg din 1946 (urmată în 1948 de sentința Tribunalului internațional de la
Tokyo), care stabilea vinovăția anumitor acuzați, afirmând în același timp
responsabilitatea individuală în dreptul internațional.
Principiile de drept internațional recunoscute în Acordul care punea bazele
Tribunalului la 8 august 1945, dar și în textul sentinței, au determinat redactarea unor
referiri fără echivoc, referiri care erau formulate la adresa unor "persoane" vinovate de
crime împotriva păcii și securității omenirii. Conform Tribunalului de la Nürenberg:
"Crimele împotriva dreptului internațional sunt comise de oameni, nu de entități
abstracte și numai prin pedepsirea indivizilor care comit astfel de crime se poate
asigura respectarea dreptului internațional"154.
Plecând de la această bază, doctrina contemporană recunoaște rolul tot mai
important al individului în ordinea juridică internațională. Există autori 155 care
apreciază că în definitiv societatea internațională este o societate a indivizilor, cărora
dreptul internațional li se aplică direct.
Și alți autori156 critică teoriile potrivit cărora în prezent numai statele și
organizațiile internaționale interguvernamentale ar mai fi subiecte de drept
internațional. Potrivit acestora, esența dreptului internațional a vizat în ultimă instanță
ființa umană și acest lucru a fost evidențiat în originile Dreptului Natural care a stat la
baza dreptului internațional clasic. Practica modernă a demonstrat că indivizii au

152
Patrick Daillier, Mathias Forteau, Alain Pellet, op. cit., pag.717
153
Ibidem, pag.716
154
J.G. Starke, op. cit., pag.62
155
Patrick Daillier etc., op. cit., pag.716
156
Malcom Shaw, op. cit., pag.258

58
devenit tot mai mult participanți recunoscuți și deci subiecte de drept
internațional.
Astăzi, o largă majoritate a doctrinei internaționale este de acord că acest
fenomen a devenit o realitate incontestabilă a ultimelor decenii în special în
domeniul protecției drepturilor omului și a dreptului umanitar.
Doctrina contemporană pune în evidență faptul că, adoptând Carta ONU,
comunitatea internațională a recunoscut că drepturile omului și libertățile
fundamentale nu mai sunt o problemă în limitele jurisdicției naționale, ci și o problemă
de drept internațional, considerând prin urmare că prin Cartă au fost conferite
individului în mod direct drepturi internaționale.
Mai mult, tratatele internaționale cu valoare universală (începând cu cele două
Pacte internaționale din 1966) ori regională (ex. Convenția Europeană a Drepturilor
Omului) stabilesc în mod indubitabil un întreg set de drepturi și libertăți fundamentale,
din care unele calificate drept norme de la care nu se poate deroga (ex. dreptul la viață)
sau de "jus cogens", precum și serie de obligații. Totodată, în afara drepturilor
substanțiale și a obligațiilor similare, tratatele stabilesc și o serie de drepturi și obligații
procedurale, care le garantează indivizilor accesul direct la curți internaționale de
justiție specializate, în care statele cu calitate procedurală pasivă.
În ceea ce privește contribuția la procesul de elaborare a normelor internaționale
în materia drepturilor omului, este adevărat că ea nu este, la acest stadiu, una directă, ci
mediată, prin intermediul statului sau prin organizațiile neguvernamentale, grupurile
de interese157 care regrupează persoanele cu viziune comună în domenii relevante
pentru protecția drepturilor omului ori chiar prin opiniile individuale exprimate în
doctrina internațională de autori recunoscuți sau în jurisprudența curților, de exemplu
prin opiniile individuale ori separate. Doctrina evocă drept contribuție mediată la
apariția normelor internaționale în domeniul drepturilor omului inclusiv hotărârile
Curților internaționale de justiție specializate, în care individul a avut calitate
procesuală activă, a prezentat argumente și probe care au condus la decizia instanțelor.
În ceea ce privește capacitatea internațională a individului, și în special dreptul
său de acțiune internațională, este subliniată posibilitatea pe care o are atât la recursul
contencios în fața instanțelor judiciare internaționale158, cât și la acțiunea
necontencioasă159, inclusiv prin petițiile individuale adresate organizațiilor specializate
ale ONU sau cele de la nivel regional.
Nu în ultimul rând, manifestarea personalității juridice în plan internațional, în
domeniul discutat, implică și angajarea responsabilității individuale penale în mod
direct, situație confirmată în prezent atât în plan normativ, instituțional, cât și în
practică.
Având o bază cutumiară mai veche, prin care fuseseră incriminate din vechime
pirateria pe mare sau comerțul cu sclavi, astăzi dreptul internațional stabilește
responsabilitatea penală pentru fapte individuale care vizează traficul de stupefiante,
157
Patrick Daillier etc., op. cit., pag.716
158
De exemplu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului
159
Plângerile individuale formulate Comitetului pentru drepturile omului stabilit prin Protocolul la Pactul
Internațional privind drepturile civile și politice

59
siguranța aviației civile internaționale sau combaterea terorismului. Poate cel mai
evident domeniu reglementat în prezent rămâne cel al "crimelor împotriva umanității"
și a "crimelor de genocid", astfel cum sunt ele definite și încriminate prin Statutul de la
Roma al Curții Penale Internaționale din 1988 (art.33 par.2) sau cum au fost ele
aplicate în cazul unor tribunale penale internaționale ad-hoc, așa cum a fost cazul cu
Tribunalul pentru fosta Iugoslavie sau cel privind Ruanda.

4.4. Organizaţia internaţională interguvernamentală – subiect intermediar

al dreptului internaţional al drepturilor omului

Doctrina contemporană este unanimă în a califica organizaţiile internaţionale

interguvernamentale drept subiect (derivat) de drept internaţional.
Calitatea lor de subiect al dreptului internaţional al drepturilor omului constituie
însă subiect de controversă în literatura de specialitate actuală.
Definiţia cea mai larg răspândită şi acceptată a organizaţiei internaţionale este
cea formulată de unul din raportorii Comisiei de Drept Internaţional, Sir Gerald
Fitzmaurice, potrivit căreia acest subiect de drept internaţional este o „asociere de
state, constituită printr-un tratat, dotată cu o Constituţie şi organe comune şi posedând
o personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre.”160
Pe cale de consecinţă, elementele constitutive ale organizaţiei internaţionale
interguvernamentale sunt:
- la asocierea menţionată participă, în calitate de părţi contractante,
statele. Potrivit art. 2 al Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor
din 1969, organizaţiile internaţionale sunt fondate de state şi
funcţionează prin voinţa acestora;
- asocierea unor state în organizaţii internaţionale se realizează în baza
acordului de voinţă exprimat de acestea şi se exprimă în forma scrisă a
tratatului internaţional, act constitutiv al organizaţiei. Tratatul
constitutiv are caracter multilateral şi poartă denumiri diverse (tratat,
acord, pact, convenţie, constituţie etc.), care desemnează în realitate
acelaşi tip de instrument juridic, tratatul internaţional. Tratatul constitutiv
conţine angajamente mutuale ale statelor membre, impune statelor o
anumită formă de cooperare în cadrul organizaţiei, creează obligaţii
reciproce, opozabile tuturor membrilor;
- asocierea statelor stabileşte şi urmăreşte realizarea unor obiective sau
scopuri comune, cum ar fi pacea şi securitatea mondială, cooperarea
economică, protecţia internaţională a drepturilor omului;

160
Patrick Daillier etc., op. cit., pag. 643

60
 - asocierea de state are o structura instituţională proprie. Este vorba de
un număr de organe cu funcţionare periodică sau permanentă, prin
intermediul cărora se desfășoară activitatea organizaţiei. În funcţie de
modalitatea lor de înfiinţare, organele pot fi politice (Adunare generală,
Conferinţă, Consiliu), cele care asigură reprezentarea politică a tuturor
statelor membre şi care adoptă deciziile de conducere şi orientarea
generală a activităţii organizației; jurisdicţionale (curţi de justiţie), care
deţin o competenţă contencioasă de examinare a litigiilor;
administrative, structuri cu funcţionare permanentă, cel mai adesea
cunoscute sub numele de „secretariat” şi care sunt compuse din
funcţionari internaţionali;
- pentru a fi calificată drept organizaţie internaţională, asocierea statelor
trebuie să se stabilească şi să se desfăşoare în baza normelor de drept
internaţional.

Prin întrunirea acestor elemente constitutive se defineşte personalitatea

juridică internaţională proprie a organizaţiei, prevăzută prin tratatul constitutiv, în
temeiul căreia beneficiază de drepturi şi îşi asumă obligaţii atât pe teritoriul oricărui
stat membru, cât şi în raporturile cu alte subiecte de drept internaţional.
Doctrina contemporană 161 atrage atenția, ca element cheie pentru exercitarea
personalității juridice internaționale, asupra capacității organizației de a intra în relații
cu alte state sau alte organizații internaționale.
Autorii sunt de acord cu faptul că temeiul personalității juridice a organizațiilor
internaționale este voința statelor membre, materializată în actul constitutiv prin care
se învestește organizația cu funcții, competențe specifice, în scopul realizării unor
interese comune.
Formele principale prin care personalitatea juridică internațională a
organizației se exprimă sunt:
- încheierea de tratate. Capacitatea organizațiilor de a încheia tratate este
prevăzută cel mai adesea în actul constitutiv. Este vorba atât de tratate
încheiate între statele membre, în interiorul organizației, cât și de tratate
încheiate cu alte state, nemembre sau cu alte organizații internaționale;
- stabilirea de relații diplomatice. Această prerogativă se referă atât la
dreptul de legație activă, când organizația își trimite reprezentanți
împuterniciți să o reprezinte de pe lângă alte subiecte de drept
internațional, cât și dreptul la legație pasivă, atunci când primește și
acreditează la sediul său reprezentanții altor subiecte de drept
internațional;
- formularea și susținerea unor reclamații internaționale pentru
prejudiciul suportat. Această formă de manifestare este justificată de
necesitatea ca organizația, în activitatea sa internațională, să acționeze

161
Malcom Shaw, op. cit., pag. 260

61
 atât pentru protejarea instituției ca atare, cât și a agențiilor săi care o
reprezintă si acționează în numele său și care pot suferi daune în
exercitarea atribuțiilor lor. Această acțiune se poate exercita prin proteste,
cereri de anchetă, negocieri sau prin solicitarea folosirii unei proceduri
arbitrale sau judiciare. Este de la sine înțeles că și situația în sens invers,
respectiv angajarea responsabilității organizației pentru fapte ilicite
comise în plan internațional este la fel de valabilă;
- dreptul de a recunoaște alte subiecte de drept internațional. La
origine, o prerogativă exclusivă a statelor, ea este aplicabilă în prezent și
organizațiilor internaționale interguvernamentale. Astfel, admiterea unui
stat ca membru cu drepturi depline în ONU poate fi considerată mai
importantă decât recunoașterea de către un anumit stat, deoarece
recunoașterea de către ONU exprimă poziția de principiu a comunității
internaționale și are vocație universală. Această recunoaștere nu poate fi
avută în vedere ca recunoaștere de către state, decizia fiind luată de către
state în calitate de membre ale ONU, într-o formulă colectivă și
instituțională. În acest mod, ONU îndeplinește un rol important în
recunoașterea noilor state. Organizațiile regionale au și ele rolul de a
recunoaște un stat ca nou subiect de drept internațional ce aparține
regiunii. Semnificative din această perspectivă sunt decizia de
recunoaștere a Croației și Sloveniei, ca state succesoare ale fostei
Iugoslavii, adoptată de Comunitatea Europeană la 15 ianuarie 1992 și
respectiv a deciziei privind recunoașterea Bosniei și Herțegovinei,
adoptată la 6 aprilie 1992;
- autonomia financiară a organizației. Organizațiilor internaționale au
dreptul de a avea un buget propriu, indiferent de modul finanțării
(contribuții ale statelor sau resurse proprii), care constituie o consecință
și o garanție a personalității lor juridice și a funcționării atât în plan
intern a organelor proprii, cât și în plan internațional, în relație cu alte
subiecte de drept internațional;
- exercitarea privilegiilor și imunităților. Acestea sunt prevăzute în
actele constitutive, în convenții special încheiate cu alte state, în
acordurile de sediu încheiate de organizații cu statele gazdă, ca și în alte
acorduri bi sau multilaterale. Scopul exercitării privilegiilor și
imunităților urmărește asigurarea unei independențe reale în îndeplinirea
funcțiilor lor și garantarea personalității juridice. În general, privilegiile
și imunitățile privesc organizația însăși, în calitate de persoană juridică
(inviolabilitatea sediului, arhivei, imunitatea de jurisdicție și fiscală,
exonerarea de anumite taxe și impozite), precum și pe oficialii
organizației, inclusiv funcționarii din secretariat.

În lumina elementelor constitutive și formelor de exprimare care definesc

personalitatea juridică a organizațiilor internaționale interguvernamentale, se
pune întrebarea în ce măsură acestea din urmă, subiecte necontestate de drept

62
internațional, răspund prerogativelor specifice de subiect al dreptului
internațional al drepturilor omului.
În opinia autorului, fără a întruni pe deplin o capacitate juridică
corespunzătoare (așa cum nici individul nu răspunde integral exigențelor), putem
considera organizațiile internaționale interguvernamentale ca deținătoare de
drepturi și obligații în domeniul specific al protecției internaționale a drepturilor
omului, cu o contribuție importantă la fundamentul normativ în domeniu.
Ca și în cazul statului, această poziție pleacă de la principiul general admis în
societatea internațională contemporană potrivit căruia protecția drepturilor și
libertăților fundamentale a devenit obiect al cooperării internaționale care
implică și atitudinea activă și responsabilitatea organizațiilor internaționale.
În primul rând, organizațiile internaționale, atât cele universale (ONU), cât și o
serie de organizații regionale (Consiliul Europei, Uniunea Europeană, Organizația
Unității Africane, Organizația Statelor Americane, etc.), contribuie direct la
adoptarea de tratate internaționale în domeniu, care stabilesc drepturi și libertăți
substanțiale ale omului, dar și drepturi procesuale. Mai mult, este vizibilă tendința ca
organizații internaționale ca atare să devină părți la tratate internaționale
privind drepturile omului. Tratatul de la Lisabona al Uniunii Europene stabilește în
mod imperativ obiectivul (în prezent aflat în stadiul de negociere) aderării Uniunii la
Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Acest lucru îi va conferi UE, între altele,
și o viitoare calitate procesuală în procedurile jurisdicționale lansate de persoane
individuale sau state la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Contribuția organizațiilor internaționale la arhitectura regulilor de conduită
internațională în materie nu este doar de ordin normativ, ci și jurisprudențial, prin
intermediul deciziilor Curților de Justiție internaționale specializate care funcționează
în cadrul acestor organizații.
Pe de altă parte, se constată în ultimii ani, dezvoltarea unui drept de ingerință
sau intervenție pe criterii umanitare la nivelul Națiunilor Unite, în cazul unor violări
flagrante și masive ale drepturilor omului. În același timp, în raport cu principiul
responsabilității internaționale, organizațiile au ”capacitatea de a pretinde despăgubiri
adecvate, inclusiv repararea prejudiciului suferit de victimele sau persoanele
împuternicite” anterior să acționeze ca agenți ai organizației, dacă acestea au avut de
suferit în timpul desfășurării activității lor oficiale.162
Putem cita la acest capitol rezoluțiile adoptate de Adunarea Generală a ONU nr.
43/131 din 8 decembrie 1988 cu privire la ”asistența umanitară acordată victimelor
catastrofelor naturale și în situațiile de urgență de același gen”, nr. 45/100 din 14
decembrie 1990 cu privire la ”culoarele de urgență umanitară” și nr. 46/182 din 19
decembrie 1991 referitoare la ”întărirea coordonării ajutorului umanitar de urgență al
ONU”.
Acest drept se conturează ca un drept de acordare de ajutor, aparținând
organizațiilor internaționale (plus state și ONG-uri) și nu ca un drept al victimelor de a

162
A se vedea Decizia Curții Internaționale de Justiție în ”Reparation case”, ICJ Reports, 1949, citată de Malcom
Shaw, în op. cit., pag. 1311

63
fi ajutate. Astfel definit, dreptul de asistență umanitară se prezintă ca un drept de
asistență pentru salvgardarea drepturilor fundamentale ale omului163.
În același timp, practica ONU a consacrat adoptarea de către Consiliul de
Securitate, de această dată în baza Capitolului VII din Carta ONU (”acțiunea în caz de
amenințări împotriva păcii, de încălcări ale păcii și de acte de agresiune”), a mai
multor rezoluții164, prin care Consiliul a decis asupra unor operațiuni militare cu scop
umanitar, respectiv permiterea accesului organizațiilor umanitare internaționale la
victime (Kurdistan, Bosnia și Herțegovina), asigurarea condițiilor de securitate pentru
operațiunile de ajutor umanitar (Somalia) sau protejarea persoanelor refugiate în caz
de pericol (Ruanda). Aceste intervenții umanitare în scopul securității colective
marchează extinderea noțiunii de menținere a păcii, și prin aceasta extinderea
mandatului Consiliului de Securitate, la încălcările masive ale drepturilor omului,
consolidând astfel legătura stabilită de Carta ONU și de Declarația Universală a
Drepturilor Omului între pacea internațională și respectarea drepturilor omului.
Crearea de către Consiliul de Securitate, în baza Capitolului VII al Cartei ONU, a unui
Tribunal Penal Internațional pentru fosta Iugoslavia sau pentru Rianda, susține această
concluzie.
În plan regional, reamintim clauzele de condiționalitate ”drepturile omului”
incluse de Uniunea Europeană în tratatele sau acordurile de parteneriat sau cooperare,
inclusiv în plan economic, cu state terțe, clauze ce beneficiază de aceeași forță juridică
cu cea a tratatului propriu-zis.
În ceea ce privește procedurile contencioase sau necontencioase de protecţie
internaţională a drepturilor omului şi drepturile sau obligaţiile care incumbă
organizaţiilor internaţionale, sunt necesare câteva comentarii.
În primul rând, organizaţiile sunt destinatarii plângerilor necontencioase sau a
petiţiilor individuale prin intermediul structurilor lor specializate (Comitetul
Drepturilor Omului înfiinţat de Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice;
Comisia interamericană a drepturilor omului; Comitetul pentru prevenirea torturii al
Consiliului Europei; Comisarul drepturilor omului al Consiliului Europei; Comisia
pentru petiţii a Parlamentului European şi Ombudsmanul UE etc.).
Organizaţiile au obligaţia să investigheze cazurile semnalate şi să le soluţioneze.
În al doilea rând, organizaţiile internaţionale dotate cu curţi de justiţie
specializate în materia drepturilor omului oferă cadru instituţional – judiciar pentru
soluţionarea proceselor apărute în urma sesizărilor individuale sau statale în
domeniu165.
Ele acţionează în acest fel ca ”mediator jurisdicțional” între interesele
individului și cele ale statului, fiind însă cele ce decid în final, cu forță juridică
obligatorie și sancționatorie.

163
F. Sudre, op. cit., pag. 118
164
Rezoluțiile Consiliului de Securitate nr. 688 din 5 aprilie 1991 (Kurdistanul Irakian), nr. 770 din 13 august
1992 (Bosnia și Herțegovina), nr. 794 din 3 decembrie 1992 (Somalia) și nr. 929 din 29 iunie 1994 (Ruanda).
165
A se vedea mecanismul jurisdicţional al Curţii Europene a Drepturilor Omului din cadrul Consiliului Europei

64
 În sfârșit, la capitolul obligații este de semnalat angajarea răspunderii
juridice internaționale în cazul comiterii de acte ilicite fie de către organizația
propriu-zisă, fie de către agenții ei special abilitați să o reprezinte. Răspunderea este
angajată în cazul violării unei obligații internaționale, inclusiv în domeniul protecției
drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.166 În astfel de situații, organizația
internațională responsabilă pentru actul ilicit internațional are obligația să îi pună capăt
și să ofere garanții corespunzătoare că asemenea acte nu se vor repeta, precum și să
despăgubească integral pentru dauna cauzată. 167 Potrivit articolelor 33 și 34 din
Proiectul de articole al Convenției de Drept Internațional privind responsabilitatea
organizațiilor internaționale, ”despăgubirea integrală” presupune restituirea
(restabilirea situației anterioare apariției actului ilicit), respectiv despăgubiri materiale
și daune morale.
Referitor la Națiunile Unite, Secretarul general al ONU a statuat încă din 1965
că această organizație a respectat întotdeauna politica despăgubirii victimelor
prejudiciilor care angajează responsabilitatea juridică a organizației: ”Această politică
este conformă principiilor generale recunoscute de drept, precum Convenția privind
privilegiile și imunitățile Națiunilor Unite”168.
Principiul responsabilității proprii aparținând ONU a fost de altfel pus în
aplicare și de către Marea Cameră a Curții Europene a Drepturilor Omului în decizia
sa din 2 mai 2007 în cauzele ”Behrami contra Franța” și ”Saramati contra Germania,
Franța și Norvegia”, prin care a estimat, în scopul determinării competenței sale
ratione personae, că actele UNMIK și KAFOR în Kosovo țineau de responsabilitatea
Națiunilor Unite și nu a statelor participante la operațiunile militare.
Chestiunea responsabilității în domeniul protecției drepturilor omului s-a pus
constant și tot mai frecvent în ultimii ani în contextul operațiunilor ONU de menținere
a păcii și a răspunderii pentru activitatea membrilor acestor forțe. În astfel de
circumstanțe, ONU a acceptat responsabilitatea și a oferit compensații pentru actele
ilicite comise.169
În concluzie, considerăm că elementele prezentate ne permit să conturăm
profilul, chiar imperfect, de subiect de drept internațional al drepturilor omului
pentru organizațiile internaționale interguvernamentale (în primul rând cele
specializate în materie), capacitatea de acțiune în planul relațiilor internaționale
și personalitatea juridică angajată în acest domeniu compensând, de exemplu,
lipsa calității procesuale active sau pasive în procedurile contencioase intentate în
fața jurisdicțiilor internaționale de individ sau stat, ca subiecte consacrate ale
dreptului internațional al drepturilor omului.

166
Malcom Shaw, op. cit., pag. 1311
167
Ibidem, pag. 1313
168
Annuaire juridique des Nations Unies, 1965, pag. 44, citat de Patrick Doillier, op. cit., pag. 681
169
Malcom Shaw, op. cit., pag. 1313

65
Obiective:

După parcurgerea modulului 5 studenţii trebuie:

 să cunoască tipurile de clasificare ale drepturilor omului protejate în dreptul internaţional
 să cunoască cele trei generaţii de drepturi si să poată încadra un drept în mod
corespunzător
 să deţină cunoştinţe aprofundate despre cele mai importante drepturi din fiecare categorie

5. Clasificarea drepturilor omului protejate în dreptul internaţional

5.1 Tipuri de clasificări

Doctrina internaţională evocă numeroase clasificări ale drepturilor omului

protejate de dreptul internaţional în materie, în funcţie de criteriile la care se
raportează.
O primă clasificare face referire la drepturile individuale şi respectiv la
drepturile colective170. Clasificarea introduce o distincţie între drepturile inerente
persoanei şi naturii sale umane (care are caracter individual), drepturi care sunt
majoritare şi cele care ar avea o dimensiune colectivă, cum ar fi drepturile economice,
sociale şi culturale171, drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale172 ş.a.
Această clasificare este criticabilă, pentru că drepturile omului rămân
esenţialmente drepturi subiective individuale, simplul fapt că unele dintre ele nu pot fi
exercitate decât în grup (ex. dreptul la liberă asociere) neschimbând caracterul
fundamental individual al acestora. În materia protecţiei minorităţilor naţionale, de
exemplu, standardul european de protecţie este formulat de Convenţia-cadru pentru
protecţia minorităţilor naţionale, tratat internaţional adoptat în cadrul Consiliului
Europei, care consacră atât în articolul 3, cât şi în Raportul explicativ al Convenţiei,
caracterul individual al drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale la
prezervarea şi afirmarea identităţii naţionale, etnice, culturale, lingvistice şi religioase.
O a doua clasificare se referă la „drepturile imediat exigibile” şi respectiv la
„drepturile-program”173 sau la „drepturile garantate” şi la „drepturile
programatorii”174. Această clasificare, indiferent de formula utilizată, pleacă de la
realitatea că nu toate drepturile al căror titular este individul au dobândit o autoritate
sancţionată efectiv, unele rămânând în bună măsură individuale, aşa cum ar fi cazul
majorităţii drepturilor economice, sociale şi culturale. Doctrina precizează că
drepturile civile şi politice sunt în general „imediate”, în sensul în care individul poate
cere şi impune respectarea lor de către stat imediat ce sunt consacrate juridic, în timp
170
Nguyen Quoc Dinh, Patrick Daillier, Alain Pellet, op. cit., pag.591; Malcom Shaw, op. cit., pag.281
171
Nguyen Quoc Dinh etc., op. cit., pag.591
172
Raluca Miga-Beşteliu, Catrinel Brumar, op. cit., pag.120; Nguyen Quoc Dinh etc., op. cit., pag.591
173
Nguyen Quoc Dinh etc., op. cit., pag.591
174
F. Sudre, op. cit., pag.251

66
ce aplicarea drepturilor economice, sociale şi culturale este progresivă şi implică
resurse suficiente, care nu sunt întotdeauna disponibile, şi adoptarea de măsuri
concrete, care nu pot avea rezultate imediate.
O a treia clasificare se referă la drepturile intangibile, cum ar fi dreptul la
viaţă şi interdicţia torturii şi respectiv drepturile condiţionale, care cunosc un grad de
protecţie relativă şi a căror exercitare poate fi redusă prin limitări, restricţii sau
derogări175. Doctrina precizează că restricţiile sau restrângerile exerciţiului anumitor
drepturi au drept raţiune fundamentală necesitatea de a proteja ordinea publică şi pot
îmbrăca forma unor clauze de ordine publică, prevăzute de lege, care să vizeze un scop
legitim, să fie necesare într-o societate democratică, proporţionale cu cauza şi scopul
urmărit şi să aibă caracter temporar176.
Tradiţional, cea mai importantă clasificare a categoriilor de drepturi ale omului
în dreptul internaţional a pus în evidenţă, din punctul de vedere al naturii şi
conţinutului lor, existenţa a trei generaţii de drepturi:
- drepturile civile şi politice (prima generaţie);
- drepturile economice, sociale şi culturale (a doua generaţie);
- aşa numitele drepturi de solidaritate (generaţia a treia).
Doctrina a subliniat faptul că linia de demarcaţie nu este totuşi atât de rigidă,
unele dintre ele având un caracter mixt, aşa cum este cazul dreptului la liberă asociere,
care poate fi atât un drept politic, cât şi unul social, atunci când îmbracă forma
asocierii sindicale.
Inspirate din deosebirile ideologice ale sistemului liberal, de tip occidental, care
a insistat pentru promovarea drepturilor civile şi politice, şi respectiv cel socialist,
promotorul drepturilor economice, sociale şi culturale, cele două generaţii de drepturi
au fost consacrate originar prin textele Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi
celor două Pacte internaţionale adoptate în 1966.
Declaraţia universală, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie
1948, în cele 30 de articole ale sale, enunţă principalele drepturi ale omului şi libertăţi
fundamentale, pe care le pot pretinde fără nici o discriminare toate fiinţele umane.
Aceste articole privesc drepturile civile şi politice (art.3-21), precum şi drepturile
economice, sociale şi culturale (art.22-27).
La rândul lor, Pactele internaţionale ale drepturilor omului, adoptate de
Adunarea Generală, consacră cele două generaţii de drepturi.
Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice enunţă o listă de drepturi
şi libertăţi garantate de statele părţi la acest instrument, începând cu dreptul la viaţă, ca
drept fundamental inerent persoanei umane (art.6)177. Pactul prevede totodată crearea
unui Comitet al drepturilor omului însărcinat cu supravegherea aplicării măsurilor de
executare prevăzute în instrumentul internaţional menţionat.

175
Idem, pag.254
176
Vezi şi articolele 15, 17 şi 18 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului
177
Principalele instrumente internaţionale etc., op. cit., pag.30

67
 Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale înscrie şi
el o serie de drepturi şi libertăţi în materie, garantate de state părţi, începând cu dreptul
egal pe care bărbatul şi femeia îl au de a beneficia de toate drepturile economice,
sociale şi culturale enumerate în acest instrument internaţional (art.3) 178.

5.2 Drepturile civile şi politice

Drepturile din prima generaţie, denumite în doctrina de specialitate şi „drepturi

rezistenţă”179, presupun o libertate de alegere şi acţiune a indivizilor, precum şi o
atitudine în abţinere din partea Statului. Contrar drepturilor economice, sociale şi
culturale, în acest caz nu se pune problema obţinerii unei prestaţii, a unor „drepturi
creanţă”, ci avem de-a face cu autentice libertăţi.
Consacrarea internaţională a protecţiei drepturilor civile şi politice s-a făcut, aşa
cum am văzut, atât prin instrumente universale, adoptate în cadrul ONU, cât şi la nivel
regional. Cu titlu de exemplu, drepturile civile şi politice constituie osatura Convenţiei
Europene a Drepturilor Omului, care include în corpusul normativ în principal drepturi
civile şi politice şi doar cu titlu de excepţie câteva drepturi economice, sociale și
culturale (ex. dreptul la educație și controversatul drept de proprietate).
Catalogul drepturilor civile şi politice ocrotite în plan internaţional include,
între altele dreptul la viaţă; dreptul la libertate şi inviolabilitate; interdicţia torturii şi a
pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante; dreptul la egală ocrotire a legii;
dreptul la un proces echitabil; dreptul de proprietate; dreptul la respectarea vieţii
private şi familiale; dreptul la egalitate şi nediscriminare; libertatea de expresie;
libertatea de gândire, conştiinţă şi religie; libertatea de circulaţie; inviolabilitatea
domiciliului şi a corespondenţei; libertatea de reunire şi asociere; dreptul de a alege şi
de a fi ales etc.
Menţionăm că doctrina distinge în cadrul acestor drepturi civile şi politice atât
drepturi substanţiale (majoritatea lor), cât şi unele procedurale (ex. dreptul la un
proces echitabil, dreptul la apărare etc.), precum şi drepturi intangibile, de la care nu
se poate deroga (ex. dreptul la viaţă, interdicţia torturii etc.), cât şi drepturi
condiţionale, care cunosc limitări sau derogări (ex. libertatea de expresie, libertatea de
circulaţie, libertatea de reunire şi de asociere etc.)

5.2.1. Drepturi civile

Doctrina de specialitate menţionează faptul că drepturile civile, drepturi
subiective individuale, sunt inerente fiinţei şi naturii umane, însoţind individul din
momentul naşterii, iar după unii autori chiar din momentul concepţiei, şi până la
moarte. Se consideră totodată că anumite drepturi produc efecte juridice şi după
moarte.

178
Ibidem, pag 15
179
Jean-François Renucci, op. cit., pag. 61

68
 Drepturile civile sunt drepturi opozabile tuturor indivizilor, atât cetăţeni, cât şi
străini.
Principalele drepturi civile garantate în tratatele internaţionale specializate sunt:
- dreptul la viaţă;
- libertatea şi inviolabilitatea persoanei;
- interdicţia torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori
degradante;
- dreptul de nu fi arestat, reţinut sau expulzat în mod arbitrar;
- interdicţia sclaviei sau a muncii forţate;
- dreptul la egală ocrotire a legii;
- dreptul la apărare;
- dreptul la un proces echitabil;
- egalitatea în drepturi între bărbat şi femeie;
- dreptul la cetăţenie;
- dreptul de a se căsători şi a întemeia o familie;
- dreptul la viaţă privată;
- dreptul la inviolabilitatea domiciliului şi a corespondenţei;
- dreptul la liberă circulaţie;
- dreptul la proprietate etc.
Prezentăm în cele ce urmează câteva din drepturile civile menţionate.
A. Dreptul la viaţă
Dreptul la viaţă este un drept intangibil, inalienabil fiinţei umane.
Doctrina menţionează că acest drept este enunţat prin intermediul unei norme
imperative şi că este considerat drept „primul dintre drepturile omului, valoarea
supremă pe scara drepturilor omului în plan internaţional”180.
Declaraţia universală a drepturilor omului consacră în articolul 3 că „orice fiinţă
umană are dreptul la viaţă…”, iar articolul 6 din Pactul internaţional privind drepturile
civile şi politice precizează că „dreptul la viaţă este inerent persoanei umane”.
De asemenea, articolul 2 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului afirmă
că „dreptul oricărei persoane la viaţă este protejat prin lege”.
Pentru identificarea beneficiarilor dreptului la viaţă, se pune problema definirii
conceptelor de „persoană” şi „viaţă”. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului face
să prevaleze criteriul vieţii spiritual asupra celui al vieţii biologice pentru a defini fiinţa
umană, văzută, în articolul 1, ca acea entitate „înzestrată cu raţiune şi conştiinţă”.

180
F. Sudre, op. cit., pag.270

69
 Se poate constata că textele internaţionale, în general, enunţă dreptul la viaţă,
dar nu definesc „viaţa”, ceea ce plasează acest concept într-o zonă destul de incertă şi
controversată în doctrină.
Singurul text explicit în această materie este Convenţia interamericană a
drepturilor omului, care statuează în articolul 4 că protejează dreptul la viaţă „în
principiu începând cu concepţia”181.
În condiţiile tăcerii celorlalte texte internaţionale cu privire la acest punct,
doctrina şi jurisprudenţa au fost puse în situaţia de a-şi pune întrebarea dacă embrionul
şi ulterior fetusul ar putea fi privite drept „persoană” în sensul articolului 2 al
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi dacă, în consecinţă, este beneficiarul
„dreptului la viaţă”.
Autorii din doctrină sunt profund divizaţi în legătură cu acest subiect. Unii
susţin că articolul 2 asigură copilului nenăscut o protecţie integrală 182. Alţii,
dimpotrivă, neagă orice drept fetusului183. În sfârşit, există autori care adoptă o poziţie
intermediară. Ei estimează că libertatea avortului ar fi contrară articolului 2, dar că
anumite reglementări ale acestuia, în anumite condiţii, rămân compatibile cu acest text.
Opiniile exprimate reflectă cel mai adesea concepţiile filosofice sau religioase
ale autorilor, dar şi concluziile cercetărilor ştiinţifice pe această temă. De exemplu,
religiile creştine susţin dreptul la viaţă încă de la concepţie, argumentând că viaţa este
conferită de Dumnezeu şi, în consecinţă, fiinţa umană nu deţine prerogativa de a
întrerupe viaţa.
La rândul său, noua tehnologie medicală a permis aflarea faptului că încă din
ziua 1 a concepţiei noua celulă formată moşteneşte câte 23 de cromozomi de la fiecare
părinte şi conţine tiparul genetic complex al dezvoltării umane: sexul copilului,
culoarea părului şi a ochilor, înălţimea, nuanţa tenului; în ziua a 20-a baza creierului,
măduva spinării şi sistemul nervos sunt deja formate, iar în ziua a 21-a inima începe să
bată etc.
În plan strict juridic, au fost de asemenea invocate argumente ce reflectă poziţii
divergente. S-a menţionat mai întâi că majoritatea legislaţiilor naţionale recunosc
dreptul la succesiune al copilului conceput184, dar încă nenăscut şi interzic executarea
sentinţelor capitale contra femeilor însărcinate. Per a contrario, s-a putut remarca că
pe parcursul elaborării Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi a Pactului
internaţional privind drepturile civile şi politice amendamentele care precizează că
dreptul la viaţă era protejat încă de la concepţie au fost înlăturate ca fiind în
contradicţie cu legislaţiile naţionale, deja existente în acea perioadă, cu privire la avort.
Jurisprudenţa internaţională, inclusiv cea europeană, rămâne şi ea prudentă în
legătură cu acest subiect, evitând să definească termenul „persoană” şi trimiţând la
dreptul intern al statelor.

181
Louis-Edmond Pettiti ş.a., op. cit., pag.145
182
H. Schorn, citat în Louis-Edmond Pettiti, op. cit., pag.145
183
H. Gurazde, citat în Louis-Edmond Pettiti, op. cit., pag.145
184
Vezi principiul „infans conceptus pro nato habetur quotiens de commodis eiur agitur”

70
 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a refuzat să determine dacă dreptul la
avort este garantat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sau dacă dreptul la
viaţă, recunoscut de articolul 2, se referă şi la fetus, fără să excludă totuşi posibilitatea
ca fetusul să beneficieze de o anumită protecţie, în baza par.1 al articolului 2, lăsând
statului o putere discreţionară în acest domeniu atât de delicat185.
În egală măsură, identificarea beneficiarilor „dreptului la viaţă” presupune
răspunsul şi la întrebarea „unde se termină viaţa”.
Această dezbatere ridică, între altele, problema eutanasiei şi cea a „dreptului de
a muri”, în raport cu „dreptul la viaţă”. Curentele filosofice au dat răspunsuri
contradictorii şi la acest punct, în timp ce religiile creştine îşi afirmă opoziţia netă, pe
considerentele deja invocate, faţă de recunoaşterea unor astfel de „drepturi”. Deciziile
jurisprudenţiale, la rândul lor, sunt divergente, în funcţie de legislaţiile naţionale, iar
Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a tranşat decât parţial acest subiect.
Judecătorul european s-a pronunţat tranşant în problema „sinuciderii asistate”,
considerând în hotărârea „Pretty contra Marea Britanie” din 2002 că este imposibil ca
articolul 2 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care garantează „dreptul la
viaţă”, să fie interpretat „în sensul că ar conferi un drept diametral opus, şi anume un
drept la moarte”186. Mai mult, în ceea ce priveşte controversatul „drept de a muri”,
Curtea Europeană a decis în cauza „Keenan contra Marea Britanie” din 2001 că
articolul 2 al Convenţiei Europene poate fi înţeles ca permiţând autorităţilor să
protejeze persoana care încearcă să se sinucidă împotriva ei înseşi187.
Altfel spus, respectarea „dreptului la viaţă”, văzut ca o condiţie necesară pentru
exercitarea tuturor celorlalte drepturi, presupune nu numai ca statul să se abţină de la a
lua viaţa în mod intenţionat, ci şi ca el să ia măsurile necesare protejării vieţii. În
consecinţă, statul are nu numai o răspundere negativă”, ci şi una „pozitivă” 188.
În ceea ce priveşte conţinutul „dreptului la viaţă”, el presupune înainte de orice,
potrivit doctrinei, „dreptul de a nu fi mort”.189 Este invocată în acest sens practica
Curţii de Casaţie din Belgia, care interpretând articolul 2 al Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului, afirmă că „dreptul la viaţă…nu este decât dreptul la viaţă fizică în
sensul uzual al termenului şi nu dreptul la o viaţă pe care individul o poate califica în
mod subiectiv drept «decentă»”190. În alţi termeni, nu trebuie confundat dreptul la un
anumit nivel al vieţii, care este esenţialmente un drept economic şi social, cu „dreptul
la viaţă” în sensul articolului 2 al Convenţiei Europene.
Deşi considerat un drept intangibil, inerent fiinţei umane, acesta a cunoscut o
serie de restrângeri sau limitări, cel puţin o anumită perioadă de timp, în baza
versiunilor iniţiale, nemodificate ale Pactului internaţional privind drepturile civile şi
politice (care nu încorpora o prevedere privind abolirea pedepsei capitale) şi respectiv
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
185
F. Sudre, op. cit., pag.271
186
Vezi şi F. Sudre, op. cit., pag.272
187
Bianca Selejan-Guţan, Protecţia europeană a drepturilor omului, Ediţia 4, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2011,
pag. 94
188
F. Sudre, op. cit., pag. 272
189
Louis-Edmond Pettiti ş.a., op. cit., pag.148
190
Ibidem

71
 Autorii din doctrină191 explică această situaţie prin atitudinea realistă şi
pragmatică a statelor care, fără a crea realmente excepţii şi fără a transforma „dreptul
la viaţă” într-un drept condiţional, au impus o anumită supleţe şi temperare a
principiului afirmat, ţinând cont de circumstanţele vieţii sociale.
Articolul 2 al Convenţiei Europene, în versiunea iniţială, prevede patru ipoteze
de limitare a „dreptului la viaţă”.
Prima ipoteză, prevăzută în paragraful 1, prevede posibilitatea aplicării
pedepsei cu moartea în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în
cazul în care fapta săvârşită este astfel pedepsită prin lege.
Convenţia Europeană, în versiunea sa originală, nu a abolit pedeapsa capitală,
iar recurgerea la forţa publică ce provoacă moartea, introdusă ca o clauză limitativă
strict excepţională, trebuie să răspundă unei duble exigenţe: folosirea forţei legale să
nu fie excesivă; obligația „pozitivă” de a proteja viaţa implică o protecţie procedurală a
dreptului la viaţă, precum şi obligaţia pentru autorităţile naţionale de a ancheta în mod
eficace orice recurgere de către agenţii statului la forţa ucigaşă, astfel încât
responsabilii să fie identificaţi şi pedepsiţi192.
Paragraful 2 al articolului doi prevede alte trei ipoteze când moartea survine
urmare recursului la forţă determinat în mod necesar pentru:
- a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
- efectuarea unei arestări legale sau împiedicarea evadării unei persoane
legal deţinute;
- reprimarea, conform legii, a unei tulburări violente sau a unei insurecţii.
În toate cele trei cazuri recursul la forţă trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii: recursul la forţă să fie absolut necesar; să fie proporţional cu ameninţarea; în
cazul recursului la forţă cu rezultatul menţionat, este necesară o anchetă care să
clarifice circumstanţele utilizării forţei.
Se poate concluziona că existenţa acestor limite ale „dreptului la viaţă” nu îi
afectează caracterul intangibil, pentru că aceste limitări se referă la cazurile în care
atingerea dreptului menţionat are loc neintenţionat şi într-o modalitate lipsită de
arbitrar, fără scopul iniţial de a determina moartea. Recursul la forţă în aceste cazuri
poate avea loc doar după ce toate celelalte soluţii au fost epuizate 193.
Evoluţia societăţii omeneşti în ultimele decenii a determinat restrângerea
situaţiilor excepţionale în care se derogă de la respectarea „dreptului la viaţă”, atât la
nivel universal, cât şi regional.
În primul rând, este de menţionat adoptarea în 1989 de către Adunarea Generală
ONU a celui de-al doilea Protocol facultativ la Pactul internaţional privind drepturile
civile şi politice pentru abolirea pedepsei cu moartea.

191
Jean-François Renucci, op. cit., pag.71
192
Vezi şi hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului „Kaya contra Turcia” din 19 februarie 1998, în Harris,
O'Boyle, Warbrick, op. cit., pag.48-49
193
Raluca Miga-Beşteliu, Catrinel Brumar, op. cit., pag.135

72
 Preambulul Protocolului statuează că „abolirea pedepsei cu moartea contribuie
la promovarea demnităţii umane şi la dezvoltarea progresivă a drepturilor omului”194.
Protocolul interzice executarea oricărei persoane aflate sub jurisdicţie unui stat
parte şi prevede obligaţia pentru statele părţi de a lua „măsurile necesare pentru
abolirea pedepsei cu moartea pe teritoriul aflat sub jurisdicţia sa” (art.1) 195. Cu titlu de
excepţie, pedeapsa capitală poate fi aplicată în urma condamnării pentru o crimă cu
caracter militar, de o gravitate extremă şi dacă statul care ratifică acest Protocol
formulează o rezervă în acest sens (art.2)196.
În sistemul interamerican de protecţie a drepturilor omului, Curtea
Interamericană a adoptat la 8 septembrie 1983 un Aviz Consultativ referitor la
interpretarea dispoziţiilor Convenţiei americane a drepturilor omului, statuând că
textul Convenţiei „conţine o interdicţie absolută, adresată oricărui stat parte, de a
aplica pedeapsa cu moartea în cazul infracţiunilor pentru care aceasta nu era anterior
prevăzută în dreptul său naţional”197. Ea consideră, totodată, drept contrară Convenţiei
impunerea obligatorie a pedepsei cu moartea în cazul unei categorii determinate de
infracţiuni.
În sistemul european de protecție a dreptului omului edificat de Consiliul
Europei, menționăm mai întâi abolirea pedepsei capitale pe timp de pace, prin
adoptarea Protocolului 6 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului la 28 aprilie
1983. Articolul 1 al Protocolului 6 stipulează că "pedeapsa cu moartea este abolită.
Nimeni nu poate fi condamnat la o astfel de pedeapsă, și nici executat" 198. Statele părți
la Protocol nu mai pot, în consecință, să se prevaleze de clauza limitativă a "dreptului
la viață" prevăzută de articolul 2 par.1 al Convenției Europene, în redactarea sa inițială.
Mai mult, Protocolul 13 la Convenția Europeană, adoptat la 2 mai 2002 și intrat
în vigoare la 1 iulie 2003, abolește pedeapsa cu moartea în toate împrejurările, deci și
în cazul actelor comise în vreme de război sau în situație de pericol iminent de
război199. Ca și în cazul Protocolului 6, nici o derogare (rezervă) în baza articolului 15
al Convenției Europene ("Derogare în cazul stării de urgență") nu este admisă.

B. Dreptul la inviolabilitatea domiciliului și a corespondenței

Drepturile menționate fac parte din domeniul mai complex care se referă la
respectarea vieții private, sfera existenței intime a persoanei.
Din acest punct de vedere, obligațiile statului de respectare a vieții private a
individului au o dublă dimensiune, una negativă, cealaltă pozitivă. Obligația negativă
are în vedere protecția persoanei împotriva acțiunilor arbitrare din partea autorităților
publice, începând cu atitudinea de abținere în a interfera în viața sa privată. Obligația
pozitivă presupune acțiunea statului, în sensul asigurării pe cale legislativă și prin
practica instituțiilor a unui cadru corespunzător de exercitare a dreptului garantat, dar
194
Principalele instrumente internaţionale etc., op. cit., pag.58
195
Ibidem, pag.59
196
Idem
197
F. Sudre, op. cit., pag.279
198
European Convention of Human Rights, Council of Europe Treaty Series, No. 5, Strasbourg, 2011, pag.42
199
Ibidem, pag.58

73
și prevenirea și sancționarea ingerințelor nejustificate în exercițiul dreptului protejat,
inclusiv prin reglementarea răspunderii terților care ar atenta la viața privată a
persoanei.
Conform Declarației universale a drepturilor omului, nimeni nu poate fi supus
unor imixtiuni arbitrare în viața sa personală, în familia sa, în domiciliul său ori în
corespondența sa. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor astfel de
imixtiuni sau atingeri200.
La rândul său, articolul 17 al Pactului internațional privind drepturile civile și
politice201 folosește o redactare similară de text, dar extinde sfera imixtiunilor interzise
în viața privată și la cele "ilegale", nu doar "arbitrare". Nu în ultimul rând, articolul 8
al Convenției Europene a Drepturilor Omului dispune respectarea vieții private,
inclusiv a domiciliului și a corespondenței.
Conținutul dreptului la respectarea inviolabilității domiciliului are în vedere
"securitatea și binele personal"202, pentru că este esențial ca intimitatea unde se
desfășoară viața privată să fie protejată.
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului extinde această protecție și
la localurile profesionale203, ceea ce este semnificativ pentru voința de a proteja eficace
și complet drepturile fundamentale. Dezvoltările jurisprudenței au recunoscut
inviolabilitatea domiciliului și în cazul unor profesii liberale sau al unor sedii de
societăți comerciale. Această abordare nu este însă împărtășită și de Curtea de Justiție
a Uniunii Europene.
Protecția domiciliului persoanei include atât "atingerea fizică" a acestui drept,
dar și alte forme de încălcare a dreptului persoanei de a se bucura de domiciliul său. O
poluare a mediului înconjurător, chiar dacă nu generează consecințe medicale grave,
poate constitui o ingerință dacă îl împiedică pe individ să se bucure netulburat de
domiciliul său.
Protecția corespondenței face parte din așa-numitele "libertăți clasice" și se
referă la toate tipurile de corespondență, atât sub forma scrisorilor, cât și prin
mijloacele moderne ale telecomunicațiilor.
În cazul corespondenței scrise, mai ales în sistemul Curții Europene a
Drepturilor Omului, s-a pus accent deosebit pe protecția dreptului persoanei lipsite de
libertate, atât a acuzatului reținut, cât și a condamnatului la detenție. Problema cea mai
delicată a vizat interceptarea ilegală sau cenzura corespondenței, iar Curtea Europeană
nu a ezitat să pronunțe condamnări pentru încălcarea articolului 8 al Convenției
Europene din această perspectivă204.
Corespondența prin intermediul mijloacelor de telecomunicație a generat
dificultăți unor state europene în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, în special
200
Articolul 2 al Declarației universale a drepturilor omului, Principalele instrumente internaționale etc., op. cit.,
pag 9-10
201
Ibidem, pag.35
202
Jean-François Renucci, op. cit., pag.134
203
Hotărârea ”Niemetz contra Germania” din 16 decembrie 1992
204
Hotărârea "Schonenberger și Durmaz contra Elveția" din 20 iunie 1988; hotărârea "Silver ș.a. contra Marea
Britanie" din 25 martie 1983; hotărârea "Petra contra România” din 23 septembrie 1998

74
în ceea ce privește modul în care se efectuează ascultările telefonice. Principiul acestor
ascultări este admis de Curtea Europeană, în condiții strict descrise de lege și în
interesul societății democratice. Este însă necesar ca întinderea și modalitățile de
exercitare a puterii autorităților în acest domeniu să fie clare și precise. Legea trebuie
în consecință să prevadă de o manieră exactă modalitățile de interceptare, să
definească în special tipurile de infracțiuni care permit ingerința statului. În plus,
ascultarea trebuie să fie determinată în procesul de administrare a probelor, iar
supravegherea telefonică nu poate fi generală: este necesar ca o persoană determinată
să fie suspectată în comiterea unei infracțiuni bine definite. În sfârșit, drepturile la
apărare trebuie respectate, iar ordinul de supraveghere telefonică trebuie să indice
condițiile de timp și spațiu ale supravegherii, ca și procedura transcrierii convorbirilor.
Încălcarea acestor reguli a dus, de exemplu, la condamnarea Franței în cazul
"Kruslin", la 24 aprilie 1990, și, pe cale de consecință, la modificarea legislației
franceze în materia ascultărilor telefonice.
În ultima perioadă, un domeniu de interes tot mai pronunțat îl reprezintă
corespondența electronică și protecția acordată în primul rând la locul de muncă, față
de angajator. Este recunoscut faptul că angajatul beneficiază în principiu de o anumită
sferă de intimitate față de angajator la locul de muncă și în privința corespondenței sale
personale, deci și a corespondenței electronice. Cu toate că majoritatea corespondenței
personale a angajatului trimisă sau primită se realizează prin intermediul computerului
sau altor mijloace tehnice aparținând angajatorului, conținutul textelor cu caracter
privat beneficiază de protecție, cu condiția ca aceste mesaje să fie identificate sau
marcate în acest sens.
Din cele prezentate mai sus, rezultă că inviolabilitatea domiciliului și a
corespondenței nu au caracter absolut, intră în categoria drepturilor condiționale ale
omului, întrucât admit limitări sau restrângeri din partea statului.
Semnificativ în acest sens este textul paragrafului 2 al articolului 8 al
Convenției Europene a Drepturilor Omului, potrivit căruia: "Nu este admis amestecul
unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest
amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate
democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea
economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății
sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora".205

C. Dreptul de proprietate
Dreptul de proprietate a fost enunțat pentru prima oară în Declarația universală
a drepturilor omului în articolul 17: "1. Orice persoană are dreptul la proprietate, atât
singură, cât și în asociere cu alții..."206.
Ulterior, cele două Pacte internaționale din 1966 nu mai introduc dreptul de
proprietate în lista drepturilor fundamentale protejate.

205
Corneliu Bîrsan, Marius Eftimie, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Editura Hamangiu, București,
2009, pag.11
206
Principalele instrumente privind drepturile omului etc.; op. cit., pag10

75
 La nivel regional, Carta africană a drepturilor omului și popoarelor afirmă
"dreptul la proprietate privată", dar condamnă camăta, precum și orice altă formă de
exploatare a omului de către om.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu enunță, la origine, în textul
adoptat în 1950, acest drept ca fiind unul din drepturile garantate.
Dreptul de proprietate va fi însă recunoscut de primul Protocol adițional la
Convenția Europeană, în articolul 1, adoptat la Paris, la 20 martie 1952, în următoarea
formulare care include și restricții sau limitări fundamentate, în esență, pe elemente ce
țin de interesul general:
"Art.1. Protecția proprietății
Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.
Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și
în condiții prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe
care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului
general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor." 207
Doctrina a pus în evidență existența unor controverse în legătură cu natura
acestui drept: drept "de natură economică", după unii208, drept civil, după alții209,
caracterul său este interpretat în funcție de modul în care autorii privesc proprietatea
privată ca fiind esențială pentru existența individului. În opinia noastră, faptul că
dreptul de proprietate, în dezmembrămintele sale, include componente de natură
economică nu este suficient ca el să fie calificat "drept economic". Mai important ni se
pare faptul că dreptul de proprietate rămâne esențialmente (chiar dacă nu exclusiv) un
drept real, a cărui definiție, ca instituție a dreptului privat este dată tradițional în
codurile civile. Introducerea sa în lista drepturilor fundamentale garantate de
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instrument juridic care consacră
drepturile civile și politice la nivel european, este relevantă din acest punct de vedere și
justifică calificarea sa ca drept civil.
În ceea ce privește conceptul de proprietate, ne vom raporta în primul rând la
textul Convenției și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Atât
articolul 1 al Protocolului 1, cât și hotărârile Curții în diferite spețe garantează "în
substanță" dreptul de proprietate.210
Este de semnalat totuși, în acest context, o nuanță importantă apărută între
definirea noțiunii de către textul Convenției și sensul dat de judecătorii europeni.
Convenția garantează dreptul de proprietate prin intermediul categoriei de "bunuri",
pentru că dreptul individului de a dispune de bunurile sale constituie un element
tradițional fundamental al dreptului la proprietate. Judecătorul european a conferit însă
o sferă mai largă noțiunii de "bunuri" și a lărgit astfel considerabil domeniul de
aplicare al dreptului de proprietate.
207
Corneliu Bârsan, Marius Eftimie, op. cit., pag.32
208
Jean-François Rennucci, op. cit, pag.273; Luigi Condorelli, în Louis-Edmond Pettiti ș.a., op. cit., pag.971
209
F. Sudre, op.cit., pag. 484-485
210
Vezi hotărârile Curții Europene în cauzele " Marckx contra Belgia" (13 iunie 1979); "Agosi contra Marea
Britanie" (24 octombrie 1986); "Inze contra Austria" (28 octombrie 1987) etc.

76
 Autorii sunt în general de acord, în baza jurisprudenței Curții Europene,
asupra faptului că noțiunea de "bunuri" include, în sens larg, atât bunurile
corporale, cât și cele necorporale. Sunt considerate bunuri atât cele mobile, cât și
cele imobile, respectiv drepturile reale, la care se adaugă drepturile personale și
drepturile de proprietate intelectuală211.
În consecință, noțiunea de bunuri, care capătă o dimensiune autonomă, se
extinde și desemnează toate bunurile cu valoare patrimonială.212
Astfel, noțiunea de bunuri poate desemna "anumite drepturi și interese
constituind active"213. Protecția conferită de articolul 1 al Protocolului 1 nu se
limitează doar la bunuri corporale, ci acoperă toate bunurile cu valoare patrimonială,
inclusiv bunurile necorporale, cum ar fi clientela 214, interesele economice legate de
exploatarea unei cariere de piatră215 sau a unui proiect imobiliar216, părțile sociale217,
drepturile asupra bunurilor succesorale218 etc.
O creanță va fi, de asemenea, calificată drept "bun", indiferent dacă este
constituită219 sau doar virtuală, dacă reclamantul are o "speranță legitimă" de a-și vedea
creanța concretizată220.
Dreptul de proprietate nu este un drept absolut, iar Protocolul 1 permite două
tipuri de limite, care definesc acest drept, în consecință, ca pe un drept condițional:
privarea de proprietate (articolul 1 par 1) și reglementarea exercitării dreptului de
proprietate sau, reformulat, restricțiile exercițiului dreptului de proprietate (articolul 1
par 2).
În ceea ce privește prima limitare, privarea de proprietate, ea se poate realiza în
diferite forme (expropriere, naționalizare, privare de fapt, lipsire de prerogativele
esențiale ale dreptului de proprietate221), iar pentru a fi conformă cu Convenția
Europeană trebuie să urmărească un scop de utilitate publică și să respecte condițiile
prevăzute în legea națională și de principiile generale ale dreptului internațional.
Acest lucru implică și plata unei despăgubiri echitabile în caz de expropriere sau
naționalizare.
Referitor la cea de-a doua limitare, pentru a fi conformă cu Convenția
Europeană, reglementarea folosinței bunului trebuie să corespundă unui scop de
interes general. Articolul 1 par 2 al Protocolului 1 lasă la latitudinea statelor să

211
Laurent Serment, La Convention européenne des Droits de l'Homme et le droit de propriété, Dossiers sur les
droits de l'homme, no. 11 rév., Editions du Conseil de l'Europe, Strasbourg, 1998, pag.11-12
212
Jean-François Rennucci, op. cit., pag.273-274
213
F. Sudre, op.cit., pag.485
214
Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza "Van Marle contra Olanda" din 26 iunie 1986.
215
Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza "Fredin contra Suedia" din 18 februarie 1991
216
Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza "Pine Valley contra Irlanda" din 29 noiembrie 1991
217
Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza "Sovtransavto Holding contra Ucraina" din 25 iulie
2002
218
Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza "Inze contra Austria" din 28 octombrie 1987
219
Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza "Rafinăriile grecești Stran și Stratis Andreadis
contra Grecia" din 9 decembrie 1994
220
Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza "Pressos Compania Naviera SA și alții conra
Belgia" din 20 noiembrie 1995
221
Raluca Miga-Beșteliu, Catrinel Brumar, op. cit., pag.186

77
definească ceea ce consideră necesar pentru această reglementare. În aceste condiții,
Curtea Europeană exercită un control care se rezumă la legalitatea și finalitatea
restricției.
Restricțiile utilizării bunurilor includ, între altele, obligația de plată a
impozitelor, altor contribuții sau a amenzilor222. De asemenea, există numeroase
servituți de utilitate publică223 (ex. instalarea și întreținerea rețelelor de cablu, planuri
de aliniamente etc.) care transpun aplicarea principiului preeminenței interesului
public față de interesele particularilor, inclusiv cu luarea în considerare a tendinței de
neindemnizare a acestor servituți. Acestea din urmă ajung în acest fel să limiteze
dreptul de proprietate și libertatea de a construi.

5.2.2. Drepturi politice

Drepturile politice reprezintă o categorie aparte de drepturi pentru că presupun
atât o dimensiune individuală, cât și un anumit grad de intervenție din partea statului.
În această categorie sunt incluse și așa-numitele "libertăți esențiale" ale omului, care
totuși acceptă, în anumite condiții și cu titlu de excepție, o ingerință din partea statului.
Doctrina este în general de acord că drepturile și libertățile politice sunt strâns
legate de instituția cetățeniei, astfel încât de aceste drepturi nu beneficiază în general
decât cetățenii statului, nu și străinii.
Este invocată în sprijinul acestei teze în primul rând redactarea articolului 21 al
Declarației universale a drepturilor omului, care face referire la exercitarea unor
drepturi politice ale individului în "țara sa"224. Ideea este chiar mai clar exprimată în
articolul 25 din Pactul internațional privind drepturile civile și politice, care face
trimitere la exercitarea unor drepturi politice ale "cetățeanului" în "țara sa".
În opinia noastră, în perioada contemporană, în plan european, cel puțin în cazul
unora dintre drepturile și libertățile politice această concluzie nu mai este integral
valabilă, exercitarea unor libertăți esențiale precum libertatea gândirii, de conștiință, de
expresie și chiar de a alege și de a fi ales, fiind acceptate, în anumite condiții, inclusiv
pentru străini.
Între drepturile și libertățile politice protejate sau garantate de Declarația
universală a drepturilor omului, Pactul internațional privind drepturile civile și politice,
iar în plan regional, între altele, de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pot fi
menționate:
- dreptul la egalitate;
- dreptul la nediscriminare;
- libertatea de exprimare;
- libertatea de gândire, conștiință și religie;
- libertatea de reuniune și asociere;

222
Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza "Darby contra Suedia" din 23 octombrie 1990
223
Jean-François Rennucci, op. cit., pag.289
224
Principalele instrumente internaționale etc., op. cit., pag.11

78
 - libertatea de circulație;
- dreptul la alegeri libere, de a alege și de a fi ales, dreptul de a participa la
conducerea treburilor publice;
- dreptul de azil;
- dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat în mod arbitrar.
Aceste drepturi și libertăți admit în anumite condiții și limitări, deci intră în
categoria drepturilor condiționale.
Prezentăm în continuare câteva drepturi și libertăți politice.

A. Libertatea de gândire, conștiință și religie

Declarația universală a drepturilor omului proclamă în articolul 18 această
libertate pentru "orice persoană", iar restricțiile la care poate fi supusă, cu titlu de
excepție, trebuie să fie prevăzute de lege225.
Articolul 18 al Pactului internațional privind drepturile civile și politice este
redactat în termeni similari. În plan regional menționăm garantarea acestei libertăți în
articolul 9 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
În doctrină o serie de autori privesc această libertate, formal, tot ca pe un drept,
respectiv ca "dreptul la libertatea de gândire, conștiință și religie". Indiferent de forma
invocată, presupune respectarea diversității convingerilor de către autoritățile publice,
pentru a garanta persoanei o perfectă independență spirituală. Caracteristica esențială a
acestei libertăți decurge din faptul că, potrivit Pactului internațional, nu suportă nici un
fel de derogare (articolul 4 par 2), precum și din calificarea care îi este dată de Curtea
Europeană a Drepturilor Omului: această libertate este "unul din fundamentele unei
«societăți democratice»226.
Este necesară însă o distincție importantă. Privite din punctul de vedere al
caracterului lor intern, aceste drepturi apar într-adevăr ca absolute și nu acceptă
derogări, deoarece câtă vreme ele nu se concretizează în concepții sau idei care nu se
exteriorizează, ne aflăm în prezența unor libertăți care nu aduc atingere ordinii publice.
Din momentul în care individul înțelege să-și manifeste convingerile sau religia sa prin
acte exterioare, drepturile menționate devin fapte sociale, iar statul dobândește la
rândul său dreptul de a organiza exercitarea lor227 și de a impune, cu titlu de excepție,
anumite limitări.
În esență, cele trei libertăți menționate, al căror conținut cunoaște un fundament
practic comun, presupun în esență următoarele:
- libertatea gândirii vizează interdicția oricărui tip de îndoctrinare, de
impunere a unei ideologii, ceea ce ar echivala cu acțiunea unui regim de tip totalitar,
nedemocratic. Convenția Europeană a Drepturilor Omului a ales aici, ca și în celelalte
225
Principalele instrumente internaționale etc..., op. cit., pag.10-11
226
Louis-Edmond Pettiti ș.a., op. cit., pag.355
227
Mădălina Tomescu, op. cit., pag.50

79
două cazuri, să protejeze libertatea de gândire chiar în forul interior al persoanei,
independent de concretizarea și exprimarea ei în forme publice;
- libertatea conștiinței impune statului obligația de a nu exercita
constrângeri la nivelul conștiinței individului. Este vorba de o libertate recunoscută
individului de a adopta în forul său interior, la alegerea sa, anumite convingeri, idei
etc., fără constrângeri provenite din exteriorul său. Această libertate se poate manifesta
public ulterior prin atitudini, gesturi, acțiuni, care pot cunoaște limitări în anumite
condiții, din partea forței publice. O problemă apărută în ultimele decenii este cea
ridicată de "obiectorii de conștiință", adică de atitudinea persoanelor care refuză să
îndeplinească unele obligații impuse de lege, precum serviciul militar, pe motive de
conștiință. Acest drept își găsește în principiu fundamentul în articolul 18 al
Declarației Universale a Drepturilor Omului și a fost transpusă integral sau parțial în
legislația națională a zeci de state, mai ales europene. În condițiile în care în România
serviciul militar nu mai este obligatoriu, eventuala sancționare legală a obiecțiunii de
conștiință nu se mai pune, așa cum era cazul până în 1990, potrivit vechilor dispoziții
al Codului Penal. Obiecția de conștiință nu a fost însă recunoscută formal până acum
în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului;
- libertatea religiei implică o dimensiune spiritual-religioasă, ca unul
dintre elementele esențiale de identificare a celor care au o anumită credință și o
anumită concepție despre viață. Această libertate implică dreptul de a adera sau nu la o
religie, de a o practica sau de a o respinge, precum și dreptul de a o schimba.
Și libertatea religiei presupune o dublă dimensiune, cea interioară (credința ca
atare) și manifestarea exterioară a religiei, care poate fi individuală sau poate îmbrăca
forme colective.
Statul are obligația să respecte toate cultele, în egală măsură, dar are obligația
de a reacționa în cazul, de exemplu, al apariției unor grupări religioase extremiste,
fundamentaliste, ale căror idei și acțiuni contravin atât normelor interne ale statului,
cât și normelor internaționale.
În concluzie, libertatea de gândire, conștiință și religie poate fi descompusă în
două elemente, fiecare supus unui regim juridic distinct: dreptul de a avea o
convingere și dreptul individului de a-și manifesta convingerile.
Primul îmbracă un triplu aspect. Reprezintă, mai întâi, libertatea fiecărei
persoane de a avea sau de a adopta o convingere sau o religie, la libera sa alegere;
apoi, este vorba de libertatea de a nu avea o convingere sau credință religioasă; în
sfârșit, este vorba de dreptul indivizilor de a-și schimba convingerea sau religia, fără a
suferi vreo constrângere sau vreun prejudiciu.
Cel de-al doilea element presupune ca orice persoană să-și poată manifesta
propriile convingeri, individual sau colectiv, public sau în cadru privat.
Acest drept poate face obiectul unor restricții prevăzute de clauza de ordine
publică prevăzută în articolul 9 par 2, care prevede că restrângerile trebuie "prevăzute
de lege, constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru siguranța

80
publică, protecția ordinii, a sănătății sau a moralei publice ori pentru protejarea
drepturilor și libertăților altora"228.
B. Libertatea de expresie
Libertatea de expresie este enunțată în articolul 19 al Declarației universale a
drepturilor omului, în articolul 19 al Pactului internațional privind drepturile civile și
politice, în articolul 13 al Cartei africane a drepturilor omului și popoarelor și respectiv
în articolul 10 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Ea are un conținut complex: este în același timp un drept ca atare, dar și un
drept indispensabil pentru realizarea altor drepturi (de exemplu, libertatea de expresie
este necesară dreptului la liberă întrunire); este un drept individual, ce ține de
libertatea spirituală a fiecărei persoane, dar și un drept cu conținut colectiv, permițând
comunicarea cu ceilalți.
Libertatea de expresie se prezintă ca un drept democratic prin excelență. Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a statuat că ea constituie "unul din fundamentele
esențiale ale unei societăți democratice, una din condițiile primordiale ale progresului
acesteia și ale împlinirii fiecărei persoane"229.
Din punctul de vedere al conținutului, libertatea de expresie include în
principal două componente: libertatea de opinie și libertatea de informare.
Libertatea de opinie constituie elementul clasic al libertății de expresie și
presupune ca nici o persoană să nu poată fi urmărită pentru opiniile sale. Posibilitatea
oricărei persoane de a avea și de a exprima o opinie minoritară este o componentă
esențială a societății democratice, care se bazează pe pluralism, toleranță și spirit de
deschidere230. Pluralitatea de opinii individuale este însăși sursa libertății de expresie
care, potrivit raționamentului Curții Europene a Drepturilor Omului, "este valabilă nu
numai în cazul informațiilor sau ideilor primite în mod favorabil sau considerate
inofensive ori neutre, ci și al celor care rănesc, șochează sau neliniștesc" 231.
Această libertate de opinie este garantată oricărei persoane, inclusiv
deținuților232. Curtea Europeană a mai precizat că și funcționarii, chiar dacă au statut
special, se pot prevala de această libertate.
Libertatea de informare este un drept al oricărei persoane fizice sau juridice,
care presupune atât libertatea de a primi informații și idei, cât și libertatea de a
comunica. Informațiile primite sau comunicate pot îmbrăca orice formă (scrisă,
vorbită, imagini).
Statului îi sunt opozabile două categorii de obligații. Este vorba în primul rând
de o obligație pozitivă, respectiv obligația de a acționa pentru a asigura libera
circulație a informațiilor. Totodată, statul are și o obligație negativă, în sensul de
228
Corneliu Bârsan, Marius Eftimie, op. cit., pag.12
229
Hotărârea "Handyside contra Marea Britanie" din 7 decembrie 1976
230
F. Sudre, op.cit., pag.452-453
231
Titus Corlățean, Executarea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului, Universul Juridic, București,
2011, pag.213, cu referire la hotărârea "Partidul Comuniștilor (Nepeceriști) și Ungureanu contra România" din 3
februarie 2005; vezi și Louis-Edmond Pettiti ș.a., op. cit., pag. 365, cu referire la hotărârea „Handyside”, anterior
citată
232
Vezi hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului „Yankov contra Bulgaria” din 11 decembrie 2003

81
abținere, pentru a nu împiedica libertatea de difuzare și de receptare a informațiilor.
Din această perspectivă, cenzura nu este admisibilă.
Aceasta nu înseamnă să statele nu au dreptul de a supune companiile de
radiodifuziune, televiziunile, rețelele de difuzare în cinematografe etc. unui regim de
autorizare, inclusiv pentru ca, prin regimul de acordare a licențelor, să poată fi evitate
concentrările excesive (monopolurile), care ar reduce caracterul pluralist al informației
și ar pune sub semnul întrebării libertatea de informare233.
În ce privește restricțiile aduse libertății de expresie, ele sunt explicitate în
articolul 10 par 2 al Convenției Europene a Drepturilor Omului:
"Exercitarea acestor libertăți... poate fi supusă unor formalități, condiții,
restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o
societate democratică pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța
publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei,
protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații
confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești” 234.
O dezbatere de importanță aparte este cea legată de garantarea libertății de
expresie și informare a mass-media. În baza articolului 10 al Convenției Europene,
Curtea Europeană a statuat un întreg set de principii care reglementează această
chestiune, la baza lui aflându-se enunțul potrivit căruia presa este "câinele de pază" al
societății democratice235. Presa are ”un rol eminent într-un stat de drept", întrucât
permite, între altele, liberul joc al dezbaterii politice și cristalizarea la nivelul
publicului a opiniilor și opțiunilor politice236.
Este de datoria presei să transmită informații și idei cu privire la chestiunile de
interes public, ceea ce impune ca atitudine, din partea statului sau a altor actori sociali,
respingerea cenzurii.
Curtea Europeană a dezvoltat o jurisprudență bogată în jurul articolului 10, care
precizează că pot fi acceptate chiar unele exagerări sau formule mai aspre ale presei, în
primul rând atunci când este vorba de oameni politici și figuri publice, întrucât este în
interesul societății democratice să beneficieze de o presă activă, vie, dinamică, care să-
și exercite puterea de a informa și critica, câtă vreme servește interesului public.
Curtea Europeană acordă o protecție cvasi-absolută "surselor jurnalistice", ca
unul din elementele cheie ale libertății presei237.
În același timp, exercitarea libertății presei implică totuși și "obligații și
responsabilități"238, care dobândesc o semnificație deosebită atunci când sunt în joc
reputația și drepturile semenilor și față de care judecătorul european pare să fie tot mai
atent239.

233
Jean-François Rennucci, op. cit., pag.96
234
Corneliu Bârsan, Marius Eftimie, op. cit., pag.12
235
Hotărârea "Thorgeir Thorgeirson contra Islanda" din 25 iunie 1992
236
Hotărârea ”Castells contra Spania” din 23 aprilie 1992
237
Hotărârea "Goodwin contra Marea Britanie" din 27 martie 1996
238
Hotărârea "Burgens Tidende contra Norvegia" din 2 mai 2000
239
F. Sudre, op.cit., pag.461

82
 Cu titlu de excepție, jurisprudența Curții Europene acceptă posibilitatea aplicării
de sancțiuni presei, dar acestea trebuie să fie riguros proporționate și centrate pe
afirmațiile care au depășit efectiv limitele criticii admisibile. Din această perspectivă,
intervine în mod necesar o distincție între afirmațiile privind situațiile de fapt și cele
conținând judecăți de valoare. Primele depășesc limitele criticii admisibile dacă nu se
dovedește existența faptelor afirmate, în cea de a doua situație afirmațiile trebuie să
beneficieze de protecția articolului 10 de îndată ce există un minimum de bază factuală
pentru judecățile de valoare menționate240.
Pe această linie, Curtea Europeană afirmă, ca principiu, că "o pedeapsă cu
închisoarea aplicată pentru o infracțiune comisă în domeniul presei nu este compatibilă
cu libertatea de exprimare jurnalistică garantată de articolul 10 al Convenției, decât în
împrejurări excepționale, în special atunci când alte drepturi fundamentale au fost în
mod grav afectate, de exemplu în caz de difuzare a unui discurs ce incită la ură sau la
violență"241.
Pe scurt, articolul 10 par 2 "lasă foarte puțin loc pentru restrângeri ale libertății
de expresie în domeniul discursului politic sau al problemelor de interes general", iar
asemenea restricții nu pot fi justificate de necesități de ordine publică decât dacă
afirmațiile litigioase incită la violență242.
C. Libertatea de reunire și asociere
Conform articolului 20 al Declarației universale a drepturilor omului, "orice
persoană are dreptul la libertatea de reunire și de asociere pașnică"243.
Această dublă libertate este proclamată și în articolele 21 și 22 ale Pactului
internațional privind drepturile civile și politice, iar la nivel regional în articolele 15 și
16 ale Cartei africane a drepturilor omului și popoarelor și în articolul 11 al Convenției
Europene a Drepturilor Omului.
Potrivit doctrinei244, este vorba de "libertăți de acțiune colectivă", care
corespund unei exigențe fundamentale a vieții democratice245.
Libertatea de reunire și asociere face parte din categoria drepturilor și
libertăților condiționale. Activitatea politică și socială beneficiază în principiu de
libertate deplină, fiind supusă, cu titlu de excepție, restricțiilor legale obișnuite,
necesare într-o societate democratică.
Libertatea de reunire presupune activitatea de formare de grupuri temporare
(întruniri, manifestații), care permite schimbul de idei și manifestarea colectivă a
acțiunii sociale sau politice. Convenția Europeană și celelalte instrumente
internaționale nu vizează decât libertatea de reuniune pașnică, această noțiune
excluzând intențiile sau acțiunile violente.

240
Hotărârea „Lingens contra Austria” din 8 iulie 1986
241
Hotărârea "Cumpănă și Mazăre contra România" din 17 decembrie 2004
242
Hotărârea "Surek contra Turcia" din 8 iulie 1999
243
Principalele instrumente internaţionale, etc…., op. cit., pag. 11
244
Jean-François Renucci, op. cit. pag. 136
245
Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului "Ezelin contra Franța" din 26 aprilie 1991

83
 Libertatea de reunire se referă atât la întâlnirile private, cât și la cele publice.
Atunci când sunt organizate deplasări, manifestații pe drumuri sau spații publice,
intervine procedura de obținerea a unei autorizații din partea autorităților publice
competente. Pe de o parte, acestea sunt însărcinate cu protecția ordinii publice, iar pe
de altă parte ele trebuie să ia toate măsurile ca libertatea de reunire să fie asigurată,
inclusiv pentru a asigura separarea și protecția de eventualele contramanifestații, și ele
cu caracter legitim.
Libertatea de asociere presupune existența unui scop sau obiectiv permanent,
constituirea voluntară a unor grupuri permanente și o formă organizată de acțiune.
Atât persoanele fizice, cât și cele juridice sunt beneficiarele dreptului la liberă
asociere. Aceasta presupune, în același timp, și libertatea persoanelor de a nu se asocia.
Curtea Europeană a afirmat, de exemplu, că "aderarea forțată la o asociație de
vânătoare" este contrară articolului 11 al Convenției Europene a Drepturilor Omului246.
Libertatea menționată poate îmbrăca forma organizațiilor neguvernamentale,
asociațiilor, fundațiilor, structurilor sindicale, partidelor politice etc., iar activitatea lor
se desfășoară în conformitate cu actul de înființare (statut, regulament), aprobat în
condițiile legii.
Ca și în celelalte situații evocate, statul are atât obligația negativă, respectiv de a
se abține să aducă orice atingere exercitării acestei libertăți, dar și una pozitivă,
respectiv de a crea cadrul juridic și de ordin practic corespunzător pentru înființarea și
funcționarea tuturor formelor de asociere.
Textele internaționale în materie, inclusiv articolul 11 par 2 al Convenției
Europene a Drepturilor Omului, prevăd în același timp, cu titlu de excepție, că
exercițiul dreptului la liberă reunire și asociere nu poate face obiectul unor restricții,
altele decât cele care sunt prevăzute explicit în lege, constituie măsuri necesare într-o
societate democratică, pentru siguranța națională, siguranța și ordinea publică, etc.
La capitolul restrângeri ale libertății de reunire pașnică pot fi menționate
cerințele de autorizare prealabilă sau ale unor autorizări condiționate, aceste proceduri
trebuind să răspundă în general exigențelor de a avea un caracter rezonabil și să fie
adecvate scopului de a asigura desfășurarea pașnică a întrunirilor.
Restrângerile libertății de asociere pot fi impuse, în primul rând, membrilor
unor categorii socio-profesionale cu caracter special, așa cum este cazul cu forțele
armate, poliția, serviciile de informații, administrația.
O situație aparte a constituit-o dezbaterea în jurul înființării și funcționării
partidelor politice. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că și partidele
politice pot fi vizate de restrângerile prevăzute la articolul 11 par 2 al Convenției
Europene, cu atât mai mult cu cât acestea reprezintă o formă de asociere esențială
pentru buna funcționare a democrației, ceea ce implică și drepturi și responsabilități.

246
Hotărârea "Chassagnou contra Franța" din 29 aprilie 1999

84
 Curtea Europeană a decis că dizolvarea 247 sau refuzul înscrierii unui partid
politic248 sunt acte de extremă gravitate, care se justifică numai dacă prin activitatea sa
acesta a îndemnat la violență, la încălcarea principiilor democratice.
Curtea Europeană a mai statuat foarte clar și faptul că un partid politic poate
duce o campanie în favoarea schimbării legislației (inclusiv Constituția) și a
structurilor legale ale statului, dar că această libertate este supusă unei duble
condiționalități: mijloacele utilizate să fie legale, pașnice și democratice; modificarea
propusă să fie compatibilă cu principiile fundamentale ale democrației, inclusiv cu
respectarea drepturilor și libertăților fundamentale recunoscute celorlalți.
În consecință, partidul politic ai cărui responsabili incită la violență sau propun
un proiect politic incompatibil cu normele democratice nu pot invoca protecția
Convenției Europene a Drepturilor Omului.
D. Dreptul la nediscriminare
Doctrina internațională este unanimă în aprecierea că principiul fundamental al
egalității tuturor ființelor umane, enunțat în articolul 1 al Declarației universale a
drepturilor omului, a dat naștere principiului de drept internațional al nediscriminării.
Acesta a fost codificat sub forma dreptului fundamental al omului la nediscriminare
atât în plan universal, în articolul 1 par 3 al Cartei ONU, articolul 2 al Declarației
universale a drepturilor omului, articolul 2 al Pactului internațional privind drepturile
civile și politice, cât și în plan regional, respectiv în articolul 1 par 2 al Cartei
interamericane a drepturilor omului, articolul 2 al Cartei africane a drepturilor omului
și popoarelor și articolul 14 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Acest principiu presupune ca indivizilor egali să le fie rezervat un tratament
egal și implică existența unei norme ce prescrie egalitatea de tratament.
În doctrina clasică, nediscriminarea permite în lumina celor de mai sus ca
domeniul de aplicare al egalității să fie definit în mod concret, el este alcătuit din
ansamblul drepturilor protejate de Convenția în discuție, iar interdicția discriminării se
aplică doar în măsura în care un drept garantat de convenția respectivă face obiectul
acesteia. Astfel înțeles, dreptul la nediscriminare nu are existență de sine stătătoare, iar
dispoziția care îl enunță nu poate fi invocată de individ decât concomitent cu un alt
articol (alt drept) al convenției menționate249.
Aceasta a fost situația multă vreme și în cazul Convenției Europene a
Drepturilor Omului (articolul14), până la adoptarea Protocolului adițional 12 la
Convenția Europeană (Roma, 4 noiembrie 2000).
În plan universal, este de menționat că acțiunea Națiunilor Unite, prin
instrumentele sale convenționale și instituționale a vizat în principal următoarele
direcții: eradicarea rasismului și a discriminării rasiale; înlăturarea discriminărilor
dintre bărbat și femeie; combaterea prejudecăților și a intoleranței; interdicția sclaviei
și a muncii forțate.

247
Hotărârea "Refah Partisi (Partidul Prosperității) contra Turcia” din 13 februarie 2003
248
Hotărârea "Partidului Comuniștilor (Nepeceriști) și Ungureanu contra România" din 3 februarie 2005
249
F. Sudre, op.cit., pag.255-256

85
 În plan regional, Convenția Europeană a Drepturilor Omului consacră, așa cum
arătam, autonomia clauzei de nediscriminare prevăzută în articolul 14, clauză care nu
are o existență de sine stătătoare, deoarece se aplică doar drepturilor și libertăților
garantate de Convenție. Articolul 14 nu adaugă la lista drepturilor prevăzute de
Convenție, ci consolidează protecția acestora, afirmând imperativ necesitatea ca
indivizii să se bucure de o manieră egală de toate aceste drepturi, fără "nici o deosebire
bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte
opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere,
naștere sau orice altă situație"250.
În acest context, este necesar a fi subliniat că principiul nediscriminării, în
opinia Curții Europene a Drepturilor Omului, implică nu numai obligația de a nu trata
situațiile similare în mod nediferențiat, ci și pe cea de a trata în mod diferit persoane
aflate în situații diferite.251 A face diferențe nu înseamnă a discrimina, iar articolul 14 al
Convenției Europene nu interzice orice diferență de tratament în exercitarea drepturilor
recunoscute252. Potrivit Curții Europene, "noțiunea de discriminare cuprinde în mod
obișnuit cazurile în care un individ sau un grup este, fără o justificare adecvată, mai
puțin bine tratat decât un altul, deși Convenția nu cere tratarea mai favorabilă" 253.
Curtea Europeană reține astfel două criterii cumulative de definire a discriminării: o
inegalitate de tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut și lipsa
unei justificări obiective și rezonabile, care să urmărească un scop legitim într-o
societate democratică.
În ceea ce privește obligația ce incumbă statului față de principiul
nediscriminării, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat fără ambiguități,
transformând obligația negativă de a nu discrimina într-o obligație pozitivă, care să
aibă drept finalitate egalitatea de tratament.
Așa cum menționam anterior, textul articolului 14 al Convenției Europene a
Drepturilor Omului a fost completat în 2000 de Protocolul adițional 12, care instituie o
clauză generală de nediscriminare. Dreptul la nediscriminare poate fi invocat din
acest moment de individ nu doar în raport cu drepturile și libertățile garantate în
Convenția Europeană, ci față de toate drepturile "prevăzute de lege", fără nici o
deosebire fundamentată pe sex, rasă, culoare, limbă, religie și celelalte motive de
nediscriminare prevăzute de Convenția Europeană. În acest fel, jurisprudența Curții
Europene a Drepturilor Omului a cunoscut după 1 aprilie 2005, data intrării în vigoare
a Protocolului 12, o dezvoltare suplimentară, inclusiv prin luarea în considerare a
pronunțării unor condamnări bazate exclusiv pe textul referitor la clauza de
nediscriminare și nu prin coroborarea cu alte articole (drepturi) din textul Convenției
Europene, așa cum era cazul anterior.

5.3. Drepturile economice, sociale și culturale

250
Corneliu Bârsan, Marius Eftimie, op. cit., pag.13
251
Hotărârea "Thlimmenos contra Grecia" din 6 aprilie 2000, citată de Bianca Selejan Guțan, op. cit., pag. 216
252
F. Sudre, op.cit., pag.264
253
Hotărârea „Abdulazis, Cabales si Balkandali contra Marii Britanie” din 28 mai 1985

86
 Generația a două de drepturi a cunoscut proclamarea la nivel universal prin
intermediul Declarației universale a drepturilor omului, în articolele 22-27. Ulterior,
Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și culturale din 1966 le
conferă acestora forță juridică obligatorie la nivelul relațiilor internaționale.
Inspirate de ideologia socialistă254, drepturile economice, sociale și culturale
impun o intervenție substanțială a statului pentru concretizarea lor. Persoana care
invocă aceste drepturi nu mai este considerată drept un individ izolat, ci o ființă socială
și este în măsură să pretindă anumite prestații sau, cel puțin, ca sa fie depuse eforturi
de către colectivitate pentru materializarea sau respectarea bunăstării sale, fie că este
vorba de dreptul la muncă, la securitate socială sau educație.
În mod concret, materializarea lor rămâne un obiectiv, altfel spus ele pot fi
încadrate în categoria unor drepturi virtuale, spre a căror concretizare se tinde, în
condițiile în care ele sunt condiționate de nivelul de dezvoltare socio-economică a
statului, de resursele și condițiile materiale la dispoziție, de politicile publice și
guvernamentale promovate în mod efectiv în interiorul statului.
Prin Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și culturale
statele părți recunosc: dreptul la muncă, cu toate componentele lui; dreptul persoanei
de a se bucura de condiții de muncă juste și favorabile, care să-i asigure un salariu
echitabil și o remunerare egală pentru o muncă de valoare egală; dreptul oricărei
persoane de a forma cu alte persoane sindicate sau de a se afilia, la libera sa alegere, la
un sindicat; dreptul oricărei persoane la igiena muncii, la odihnă și timp liber
(articolele 6-10); dreptul oricărei persoane la un nivel de trai suficient pentru ea însăși
și familia sa, inclusiv la hrană, la îmbrăcăminte și la o locuință corespunzătoare
(articolul 11); dreptul oricărei persoane de a se bucura de cea mai bună stare de
sănătate fizică și mintală (articolul 12); dreptul la educație (articolul 13); dreptul
fiecăruia de a participa la viața culturală, de a beneficia de progresul științific, de
protecție a intereselor morale și materiale ce decurg din orice producție științifică,
literară sau artistică al cărei autor este (articolul 15).255
La nivel regional este de menționat în special sistemul de protecție existent la
nivelul Consiliului Europei, fundamentat în primul rând pe Convenția Europeană a
Drepturilor Omului și Protocoalelor sale (libertățile sindicale, interdicția muncii
forțate, dreptul la educație), Carta Socială Europeană din 19 octombrie 1961 și
Protocoalele sale, Carta Socială Europeană revizuită din 3 mai 1996 și diferitele alte
convenții ale organizației în domeniul social și cultural.
Așa cum menționam anterior, granița de separare între drepturile civile și
politice și cele economice, sociale și culturale nu este rigidă. Gradul de materializare al
celor din urmă condiționează nivelul de împlinire al primelor; unele libertăți se
regăsesc în forme specifice în ambele categorii (libertatea de asociere și respectiv
libertatea sindicală); alte drepturi sunt subiect al controversei în doctrină privind
încadrarea lor în prima sau a doua categorie (dreptul de proprietate).
Dintre drepturile economice și sociale enunțate de Carta Socială Europeană și
de Protocolul adițional din 1988 menționăm:
254
Nquyen Quoc Dinh ș.a., op. cit., pag. 590
255
Principalele instrumente internaționale etc…, op. cit., pag. 16-22

87
 - dreptul la muncă, interzicerea muncii forțate, eliminarea oricărei forme de
discriminare în muncă;
- dreptul de a se organiza în sindicate;
- dreptul la negocieri colective;
- dreptul la asigurări sociale;
- dreptul la asistență socială și medicală;
- dreptul familiei la protecție socială, juridică și economică;
- dreptul muncitorilor migranți și al familiilor acestora la protecție și asistență;
- dreptul la oportunități și tratamente egale în probleme legate de angajare,
indiferent de sex;
- dreptul salariaților la informare și consultare;
- dreptul persoanelor vârstnice la protecție socială.
Carta Socială Europeană revizuită, intrată în vigoare la 1 iulie 1999,
completează textul inițial cu o serie de drepturi:
- dreptul la concediu anual plătit de minimum 3 săptămâni (față de 2 săptămâni,
în textul inițial);
- drepturile copiilor și tinerilor;
- dreptul la protecție în cazul încetării angajării;
- dreptul la demnitate la locul de muncă;
- dreptul la protecție împotriva sărăciei și excluderii sociale;
- dreptul la locuință.
Prezentăm în continuare câteva din drepturile cele mai importante menționate
mai sus.

A. Dreptul la muncă
Dreptul la muncă este considerat cel mai important drept economic și social și a
fost consacrat atât la nivel universal, prin articolul 23 al Declarației universale a
drepturilor omului, articolul 6 al Pactului internațional privind drepturile economice,
sociale și culturale și o serie de convenții și recomandări adoptate în cadrul
Organizației Internaționale a Muncii (OIM), cât și în plan regional, prin intermediul,
de exemplu, al Cartei Sociale Europene (articolul 1) și al Cartei Sociale Europene
revizuite.
În esență, garantarea dreptului la muncă presupune posibilitatea fiecărei
persoane de a alege tipul de muncă pe care îl consideră corespunzător profilului și
pregătirii sale.
În același timp, dreptul la muncă este conceput ca fiind esențial pentru
materializarea altor drepturi fundamentale ale omului, garantate internațional (dreptul
la viață, dreptul la un nivel de trai decent, pentru individ și familia sa, etc.).
88
 Totodată, dreptul la muncă este înțeles ca un drept complex, care încorporează
un set întreg de drepturi subsecvente, cum ar fi dreptul la un salariu echitabil, dreptul
la salariu egal pentru muncă egală, dreptul la concediu de odihnă plătit, dreptul la
concediu medical pentru caz de boală plătit, dreptul la un nivel de trai corespunzător
etc.
Articolul 1 al Cartei Sociale Europene aduce precizări utile destinate asigurării
exercițiului efectiv al dreptului la muncă. Conform alineatului 1 al acestui articol,
statele se angajează să recunoască drept unul din principalele lor obiective și
responsabilități realizarea și menținerea nivelului celui mai ridicat și stabil posibil al
angajărilor în vederea realizării țintei ”deplinei angajări pe piața forței de muncă” 256.
Autoritățile statului trebuie să aplice, în consecință, o politică economică
coerentă, care să meargă în sensul obiectivului fixat. Dacă un stat abandonează
obiectivul ”deplinei angajări pe piața forței de muncă”, substituindu-l cu un sistem
economic care să prevadă o rezervă permanentă de șomeri, atunci va fi constatată
încălcarea Cartei Sociale Europene.
Pe de altă parte, dreptul la muncă, în sensul Cartei menționate, nu înseamnă
totuși că statul trebuie să garanteze un loc de muncă fiecărei persoane, întrucât o astfel
de prevedere ar fi nerealistă.257 Oferta de locuri de muncă este influențată de situația
pieței muncii și de concurența între candidați având calificări diferite. Obligația
statului este însă de a promova o politică social-economică care să permită crearea de
noi locuri de muncă, un program de calificare-recalificare și finanțarea mobilității
forței de muncă disponibile, în scopul ridicării cât mai mult posibil a pragului de
angajări. Altfel spus, statul este obligat să promoveze acele măsuri care să permită
utilizarea cât mai largă a forței de muncă.
Statul are obligația să elimine toate formele de discriminare la angajare și la
locul de muncă, precum și interzicerea muncii forțate, sub aplicare de sancțiuni,
inclusiv de ordin penal.
Respectarea dreptului la condiții de muncă juste și favorabile, egalitatea de
șanse în ceea ce privește promovarea în muncă, durata muncii, odihna, repaosul
săptămânal și concediile anuale plătite, reducerea timpului de muncă sau plata de
compensații pentru cei ce desfășoară activități periculoase sau dăunătoare sănătății,
programe de orientare și formare profesională, fac parte din sfera complexă a dreptului
la muncă, astfel cum este el protejat prin convențiile și recomandările OIM.
Nu în ultimul rând, drepturile și libertățile sindicale, chiar dacă distincte, sunt
conexe cu garantarea exercițiului dreptului la muncă.

B. Dreptul la sănătate
Dreptul la sănătate este recunoscut în plan internațional tuturor persoanelor, atât
în plan fizic, cât și în cel al sănătății mintale.

256
Jean-Francois Renucci, op. cit., pag. 294
257
Mădălina Tomescu, op. cit., pag. 67-68

89
 Declarația universală a drepturilor omului precizează în articolul 25 par. 1 că
”orice persoană are dreptul la un nivel de trai care să îi asigure sănătatea și bunăstarea
sa și a familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medicală,
precum și serviciile sociale necesare”.258
Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și culturale prevede,
la rândul său, în articolul 12 că: ”Statele părți la prezentul Pact recunosc dreptul pe
care îl are orice persoană de a se bucura de ce mai bună sănătate fizică și mintală pe
care o poate atinge”.259 Statele sunt obligate să adopte o serie de măsuri pentru
asigurarea exercitării acestui drept, între care acțiuni pentru scăderea mortalității noilor
născuți și a mortalității infantile, dezvoltarea sănătoasă a copilului, îmbunătățirea
igienei mediului și a igienei industriale, profilaxia și tratamentul maladiilor, asigurarea
pentru toți de servicii medicale și un ajutor medical în caz de boală.
La nivel mondial domeniul de competență legat de gestionarea problemelor de
sănătate revine Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), al cărei obiectiv, conform
Constituției sale, este să aducă popoarele la cel mai înalt grad de sănătate.

C. Dreptul la educație
Dreptul la educație este recunoscut și garantat în plan universal prin articolul 26
al Declarației universale a drepturilor omului, care statuează că ”orice persoană are
dreptul la educație”260, dar și prin articolul 13 al Pactului internațional privind
drepturile economice, sociale și culturale: ”Statele părți la prezentul Pact recunosc
dreptul pe care îl are orice persoană la educație”.261
Documentele menționate precizează că educația trebuie să urmărească deplina
dezvoltare a personalității umane și a simțului demnității sale și să întărească
respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Statele părți la Pactul
menționat sunt de acord că prin educație orice persoană trebuie să devină capabilă să
joace un rol util într-o societate liberă, că educația trebuie să favorizeze înțelegerea,
toleranța și prietenia între toate națiunile și toate grupurile rasiale, etnice sau religioase
și să încurajeze dezvoltarea activităților Națiunilor Unite pentru menținerea păcii.
În acest scop, Pactul statuează că:
- învățământul primar trebuie să fie obligatoriu și accesibil tuturor în mod
gratuit;
- învățământul secundar, sub diferitele sale forme, inclusiv învățământul
secundar tehnic și profesional, trebuie să fie generalizat și să devină accesibil tuturor
prin toate mijloacele potrivite și în special prin instaurarea în mod progresiv a
gratuității lui;
258
Principalele instrumente internaționale etc..., op. cit., pag. 12
259
Ibidem, pag. 19
260
Idem, pag. 12
261
Idem, pag. 20

90
 - învățământul superior trebuie să devină accesibil tuturor în deplină egalitate,
în funcție de capacitatea fiecăruia, prin toate mijloacele potrivite și în special prin
introducerea treptată a gratuității.
Dreptul fiecărei persoane la educație joacă un rol de prim plan în sistemul
drepturilor omului, constituind o condiție necesară pentru exercitarea altor drepturi și
libertăți fundamentale, pentru desăvârșirea personalității individului.
Principala componentă o constituie dreptul la învățătură, dreptul la educație
având un caracter mai larg, el incluzând și aportul părinților și a familiei, al
colectivității, al colegilor de la locul de muncă, altfel spus experiența socială care îi
întregește persoanei procesul educațional ”lato sensu”.
Dreptul la educație presupune într-o anumită măsură și o obligație corelativă cu
același conținut, deoarece angajarea într-un proces educațional implică și o îndatorire
și respectiv obligativitatea absolvirii unei forme minime de învățământ.
Doctrina262 conferă dreptului la educație o dublă dimensiune:
- socială, care impune statului o obligație de acțiune pozitivă, pentru înființarea
și dezvoltarea unui sistem de instituții educative;
- cea a libertății recunoscute persoanelor de a-și stabili propriile instituții
educative sau de a alege între un sistem educațional public și unul privat.
Dreptul la învățătură, ca element central al dreptului la educație, implică
asigurarea de către stat de șanse egale pentru toți, ceea ce implică respingerea
discriminării.
Sectorul educației reprezintă pentru state un domeniu de suveranitate, în
interiorul căruia, fără să existe opacitate la standardele internaționale în materie,
autoritatea națională are ultimul cuvânt de spus în privința organizării instituționale și
a programei de învățământ, în funcție de condițiile sociale și economice, așteptările
familiei și ale altor actori sociali, inclusiv necesitățile pieței de muncă.
Din punctul de vedere al Curții Europene a Drepturilor Omului, statul este în
mod cert cel care are dreptul să definească conținutul programelor școlare. 263
Menționăm, în acest context, și dispozițiile Convenției internaționale privind
drepturile copilului din 1990, care recunoaște dreptul copilului la educație conferind
statului misiunea de a asigura acest drept. Conținutul educației indispensabile pentru
copil este definit în articolul 29 sub forma unui ideal educativ pentru un ”cetățean al
lumii”. Astfel, conform acestui text, educația copilului urmărește: desăvârșirea
personalității copilului și dezvoltarea talentelor și aptitudinilor sale mentale și fizice;
inculcarea respectului pentru drepturile și libertățile fundamentale ale omului, astfel
cum sunt consacrate în Carta ONU; cultivarea respectului pentru părinți, pentru
identitatea, limba și valorile sale culturale, precum și respectul pentru valorile
naționale ale țării în care trăiește, ale țării în care are originea și ale civilizațiilor
diferite de cea căreia îi aparține; pregătirea copilului de a-și asuma responsabilitățile
vieții într-o societate liberă, într-un spirit de înțelegere, pace, toleranță, egalitate între

262
Henri Oberdorff , op. cit., pag. 454-455; vezi și Mădălina Tomescu, op. cit., pag.80
263
Henri Oberdorff , op. cit., pag. 455

91
sexe și prietenie între toate popoarele și grupurile etnice, naționale sau religioase;
cultivarea respectului pentru mediul înconjurător.

D. Dreptul la cultură
Dreptul la cultură este un concept complex, care include componente care țin de
dreptul la educație, dreptul de a participa la viața culturală, dreptul la informare și de
liberă exprimare, accesul la valorile spirituale naționale și internaționale etc.
Ca drept fundamental al omului, dreptul la cultură a cunoscut o permanentă
evoluție în timp, în funcție de schimbările în setul de valori morale, spirituale și
materiale în cadrul societății. Aceste valori determină de altfel și conținutul
conceptului de cultură, înțeleasă atât în dimensiunea sa spirituală, cât și materială.
Declarația universală a drepturilor omului a consacrat în articolul 27 dreptul
fiecărui individ de a participa, individual sau colectiv, la viața culturală:
”1. Orice persoană are dreptul de a lua parte în mod liber la viața culturală a
colectivității, de a se bucura de arte și de a participa la progresul științific și la
binefacerile lui.
2. Fiecare om are dreptul la ocrotirea intereselor morale și materiale care decurg
din orice lucrare științifică, literară sau artistică al cărei autor este.” 264
Pactul internațional pentru drepturile economice, sociale și culturale garantează
dreptul la cultură în articolul 15 în termeni similari.265
În promovarea creației și cooperării culturale la nivel mondial trebuie
menționată activitatea prestigioasă a UNESCO, inclusiv recomandările adoptate de-a
lungul anilor pentru protecția bunurilor culturale și naturale.
În plan regional, menționăm Convenția culturală europeană, tratat internațional
adoptat în cadrul Consiliului Europei în 1954.
Tradițional, în societățile democratice, formele de exprimare a culturii, în toată
diversitatea lor, au beneficiat de mai multă deschidere și flexibilitate din partea statului
și autorităților sale decât alte drepturi și libertăți fundamentale, în numele diversității
creațiilor culturale și a libertății de creație. Cenzura a fost în mod constant respinsă,
singurele forme de limitări sau restrângeri impuse fiind cele obișnuite, legate de
interesul prezervării unui anumit nivel al sistemului de valori morale în societate, de
necesitatea protejării unor categorii vulnerabile (ex. minorii) în fața exceselor sau de
obligativitatea unor regimuri de autorizare în cazul societăților de radiodifuziune,
cinematografie ori televiziune.
Evoluțiile tehnologice din ultimele decenii au determinat gradual o mutația tot
mai accentuată, în societățile bazate pe consum, spre acel tip de cultură materială care
presupune înalte performanțe tehnice, de tipul accesului ultrarapid la informații sau
produse cu aparență culturală, acestea având de multe ori un caracter superficial.

264
Principalele instrumente internaționale etc…, op. cit., pag. 13
265
Ibidem, pag. 21

92
 De aceea, în societățile contemporane dezbaterea privind tipurile de politici
publice, guvernamentale menite să sprijine creația și activitățile culturale autentice, să
identifice formule de finanțare mai consistente ori modalități de impozitare a
activităților culturale mai avantajoase este în prezent de mare actualitate.

5.4. Generaţia a treia de drepturi sau „drepturile de solidaritate”

A treia generaţie de drepturi, intrate mai recent în atenţia comunităţii
internaţionale ca drepturi ale omului, are în vedere drepturi pentru a căror realizare
sunt chemate nu numai statele luate individual, ci şi întreaga comunitate internaţională,
în ansamblul său.
Apariţia acestei mai noi generaţii de drepturi este reflecţia faptului că drepturile
omului şi societatea omenească nu au un caracter imobil, cunosc o dinamică
permanentă, care generează necesităţi sociale şi individuale noi şi care se
materializează în drepturi şi obligaţii noi la nivelul individului şi societăţii mondiale.
Doctrina266 menţionează următoarele drepturi luate în considerare în ultimele
decenii în lumina acestor evoluţii: dreptul la pace; dreptul la dezvoltare; dreptul la
un mediu înconjurător sănătos.
Autorii, inclusiv cei români267, subliniază faptul că aceste noi drepturi au fost
mai întâi instituţionalizate ca drepturi ale statelor sau chiar ale comunităţii
internaţionale şi abia apoi, treptat, au fost extinse şi la nivelul indivizilor.
Materializarea acestor drepturi implică simultan un efort şi obligaţii pozitive şi
negative atât din partea statelor, cât şi din partea comunităţii internaţionale în
integralitatea sa, efort care implică angajament colectiv şi solidaritate, de aici
decurgând şi denumirea acordată celei de-a treia generaţii de drepturi, respectiv
„drepturi de solidaritate”. În egală măsură, exerciţiul acestor drepturi are o dimensiune
sau un conţinut colectiv, ceea ce nu le transformă, în opinia noastră, în drepturi
colective, subiect de altfel controversat în literatura de specialitate. În realitate, în
opinia noastră, avem de-a face mai degrabă cu o tendinţă de afirmare a unor noi
drepturi fundamentale ale individului, un proces dinamic în curs, care încă nu a
cunoscut o consacrare deplină nici din punctul de vedere al codificării în tratate
internaţionale specializate în materia drepturilor omului şi nici prin mecanismele
jurisdicţionale adiacente pentru garantarea lor. Este vorba despre o evoluţie care mai
degrabă are şanse de materializare în viitor.
Dreptul la pace este un drept fundamental al popoarelor, care impune acţiunea
statelor pentru respectarea acestuia şi care poate fi considerat în prezent, potrivit
doctrinei, şi un drept fundamental al omului.
Preocupări pentru instituţionalizarea acestui drept la nivelul statelor au existat
încă din perioada Societăţii Naţiunilor. Pactul Briand-Kellogg, din 1928, care scotea în
afara legalităţii internaţionale războiul sau Convenţia de la Londra din 1933 pentru
definirea agresiunii în relaţiile internaţionale, care marca rolul deosebit jucat de marele

266
Vezi Nguyen Quoc Dinh etc, op. cit., pag.590; J.G. Starke, op. cit., pag. 373
267
Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, Tratat de drepturile omului, Editura Europa Nova, 1995, pag. 317

93
diplomat român Nicolae Titulescu în codificarea definiţiei menţionate, au reprezentat
etape semnificative din acest punct de vedere.
Dreptul la pace, consacrat în general alături de dreptul la securitate 268, şi-a găsit
expresia în principiile fundamentale ale dreptului internaţional, legătura intrinsecă
între drepturile omului şi pacea şi securitatea internaţională rezultând atât din
dispoziţiile Cartei ONU şi ale actelor constitutive ale unor organizații
interguvernamentale, cât şi dintr-o serie de documente elaborate în acest scop de
forurile respective.
În structura juridică şi politico-instituţională a sistemului Naţiunilor Unite,
mijloacele şi metodele de realizare a dreptului la pace se fundamentează pe următoarea
arhitectură:
- un ansamblu de principii fundamentale, ca norme de jus cogens de la care nici
un stat nu poate deroga. Acest lucru determină unii autori să vorbească despre un
adevărat drept al păcii, ca o nouă ramură de drept;
- instituirea unui „monopol” al Consiliului de Securitate în folosirea forţei ca
răspuns la un act de violenţă din partea statelor. În plus, în baza dispoziţiilor Cartei
ONU şi a practicii statelor din ultimele decenii, se înregistrează o tendinţă de
restrângere progresivă a dreptului de a recurge la forţă;269
- crearea de mecanisme de aplicare a măsurilor cu caracter preventiv şi
coercitiv.
Dintre instrumentele internaţionale care au consacrat dreptul la pace, cu
implicaţii inclusiv la nivelul individului, menţionăm:
- Carta ONU, care include astfel de dispoziţii atât în Preambul, cât şi în
articolele 1, 24, 34, 39, 41;
- Declaraţia universală a drepturilor omului, în Preambul
- Declaraţia cu privire la drepturile popoarelor la pace, adoptată de Adunarea
Generală a ONU la 12 noiembrie 1984, prin Rezoluţia 39/11, care arată că ocrotirea
dreptului la pace şi promovarea sa constituie o obligaţie fundamentală a fiecărui stat şi
un drept sacru al popoarelor;
- Declaraţia asupra pregătirii societăţilor de a trăi în pace, adoptată de Adunarea
Generală a ONU în 1978, care include dreptul la pace în contextul general al
drepturilor omului;
- La nivel internaţional regional, în plan european, Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, care afirmă în Preambul ataşamentul statelor membre ale
Consiliului Europei faţă de drepturile şi libertăţile fundamentale ce constituie „temelia
însăşi a justiţiei şi păcii în lume”;
- De asemenea, la nivel regional, Carta africană a drepturilor omului şi
popoarelor, ce statuează în articolul 23 că toate popoarele au dreptul la pace şi
securitate;
268
Jean Combacau, Serge Sur, Droit international public, 9e édition, Montchrestien, 2010, Paris, pag. 615; vezi şi
Raluca Miga-Beşteliu, Drept Internaţional – Introducere în dreptul internaţional Public, op. cit., pag. 198;
269
Jean Combacau, Serge Sur, op. cit., pag. 619

94
 - De dată mai recentă, de asemenea la nivel regional, Tratatul Uniunii Europene
(Tratatul de la Lisabona), semnat la 13 decembrie 2007, consacră la rândul său, în
articolul 3 par.1, obiectivul de promovare a păcii, securităţii şi bunăstării popoarelor
din Uniunea Europeană.
Dreptul la pace devine astfel, în epoca contemporană, un drept al omului şi al
comunităţii umane, privită în ansamblul său.
Dreptul la dezvoltarea a cunoscut în ultimele decenii o recunoaştere graduală
la nivelul individului.
Dezvoltarea şi bunăstarea societăţii, pentru care în principal este răspunzător
statul, constituie o premisă, dar şi o condiţie a exercitării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului în ansamblul lor.
Oamenii nu pot fi cu adevărat liberi, nu pot beneficia în mod real de drepturilor
lor civile, politice, economice, sociale şi culturale în cadrul unor comunităţi sărace,
lipsite de şanse sau oportunităţi, de accesul la educaţie sau sănătate ori de posibilitatea
de a presta o muncă care să le permită un nivel de trai decent. Altfel spus, dreptul la
dezvoltare reprezintă o condiţie a exercitării efective a celorlalte drepturi ale omului.
Eliminarea sărăciei şi promovarea progresului impun acţiunea statului atât în plan
intern, cât şi în ceea ce priveşte cooperarea în plan internaţional pentru înlăturarea
decalajelor de dezvoltare şi a disparităţilor.
În acelaşi timp, se impun anumite prerogative ce trebuie recunoscute indivizilor,
astfel încât dreptul la dezvoltare poate fi considerat ca dreptul persoanelor, al
grupurilor socio-profesionale şi al naţiunilor de a participa şi contribui la dezvoltarea
economică, socială, şi politică permanentă, în care toate drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului pot fi pe deplin realizate.
Dezvoltarea economică şi socială a statelor şi asigurarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului reprezintă, potrivit Cartei ONU, fundamentul
relaţiilor paşnice dintre naţiuni (articolul 55 al Cartei ONU).
Adunarea Generală a ONU, prin Rezoluţia 41-128 din 4 decembrie 1986, a
adoptat Declaraţia privind dreptul la dezvoltare. Acest document defineşte dreptul la
dezvoltare ca drept inalienabil al omului, în baza căruia orice fiinţă umană şi toate
popoarele sunt îndreptăţite să participe, să contribuie şi să beneficieze de dezvoltarea
economică, socială, culturală şi politică, în care drepturile şi libertăţile omului pot fi
înfăptuite pe deplin. Referiri sunt făcute şi la dreptul popoarelor la exercitarea
dreptului inalienabil la deplina suveranitate asupra tuturor bogăţiilor şi resurselor
naturale.
Este subliniat, totodată, caracterul de drept individual la dezvoltare, în sensul că
omul este subiectul central al dezvoltării şi, de aceea, el trebuie să promoveze şi să
protejeze o ordine politică, socială şi economică propice dezvoltării. Statele au
obligaţia să elaboreze politici naţionale favorabile dezvoltării, urmărind îmbunătățirea
continuă a bunăstării întregii populaţii şi a indivizilor.
Statele au răspunderea principală pentru crearea condiţiilor naţionale şi
internaţionale favorabile îndeplinirii dreptului la dezvoltare. Ele au obligaţia de a

95
coopera între ele în scopul de a asigura dezvoltarea şi eliminarea obstacolelor în calea
dezvoltării.
În acelaşi timp, Declaraţia conţine dispoziţii care se referă la obligaţiile statelor
pe plan intern pentru înfăptuirea dreptului la dezvoltare în deplinătatea sa, asigurând,
între altele:
- egalitatea de şanse pentru toţi în ceea ce priveşte accesul la resursele de bază,
educaţie, servicii pentru sănătate, hrană, locuinţă, serviciu şi distribuirea echitabilă a
veniturilor;
- măsuri efective în scopul de a asigura posibilitatea ca femeile să joace un rol
activ în procesul de dezvoltare;
- încurajarea participării populare în toate domeniile, ca un factor important în
dezvoltarea şi realizarea tuturor drepturilor omului.
Dreptul la un mediu înconjurător sănătos este rezultatul unui proces care
pune în evidență preocuparea comunităţii internaţionale, mai pregnant exprimate o
dată cu evoluţiile industriale şi tehnologice din secolul XX, pentru degradarea graduală
şi constantă a calităţii mediului înconjurător, poluarea, dezechilibrele naturale apărute
şi reducerea resurselor naturale, toate apte să influenţeze negativ viaţa, sănătatea şi
evoluţia fiinţei umane.
Din dezbaterile naţionale şi internaţionale pe această temă, s-a conturat ideea
dreptului individului de a trăi într-un mediu natural şi social sănătos şi necesitatea
asigurării acestui drept prin activităţile statului al cărui cetăţean este, conjugate cu cele
ale comunităţii internaţionale.
Dreptul la un mediu înconjurător sănătos a fost proclamat pentru prima dată în
Declaraţia de la Stockholm, adoptată de prima Conferinţă a Naţiunilor Unite asupra
mediului înconjurător, în 15-16 iunie 1972. Aceasta subliniază că omul are un nou
drept fundamental la libertate, egalitate şi condiţii de viaţă satisfăcătoare într-un mediu
a cărui calitate să îi permită să trăiască în demnitate şi bunăstare, precum şi obligaţia
de a proteja şi ameliora mediul pentru generaţiile prezente şi viitoare.
Cea de-a doua conferinţă privitoare la mediu, desfăşurată în septembrie 1992 la
Rio de Janeiro, a adoptat Declaraţia de la Rio cu privire la protecţia mediului şi
dezvoltare, care reafirmă drepturile proclamate la Stockholm şi subliniază faptul că un
mediu înconjurător sănătos este o cerinţă esenţială a realizării personalităţii umane.
Declaraţia insistă asupra necesităţii cooperării internaţionale pentru combaterea
fenomenelor nocive de mediu.
Din această perspectivă, dreptul la un mediu înconjurător sănătos capătă două
dimensiuni: cea individuală, care presupune dreptul oricărei victime a unei activităţi ce
afectează mediul la încetarea activităţii respective şi la repararea daunei, şi respectiv
cea colectivă, care implică obligaţia statului de a contribui la soluţionarea urgentă a
problemelor mediului.
Ultimii 10-15 ani au fost marcaţi de o creştere a dinamicii internaționale pentru
protecţia mediului, prin adoptarea mai multor convenţii şi alte instrumente
internaţionale privind schimbările climatice, reducerea emisiilor de dioxid de carbon şi

96
protejarea diversităţii biologice, care toate au ca element central protecţia dreptului
individului la un mediu înconjurător sănătos.
La nivel regional, poate fi menţionată redactarea articolului 24 al Cartei africane
a drepturilor omului şi popoarelor, potrivit căreia „toate popoarele au dreptul la un
mediu general satisfăcător favorabil dezvoltării lor”.270
În ceea ce priveşte sistemul de protecţie consacrat de Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, aceasta nu garantează ca atare dreptul la un mediu sănătos, însă
mecanismul protecţiei indirecte permite organelor de control (Curtea Europeană) să
protejeze indirect dreptul persoanei la mediu, în cazul în care o atingere adusă acestuia
încalcă un drept garantat de Convenţie.
Astfel, s-a considerat că zgomotele cauzate de activitatea desfăşurată pe un
aeroport din apropierea domiciliului reclamantului271 sau emanaţiile neplăcute ale unei
staţii de epurare a apelor şi de tratare a deşeurilor unei tăbăcării 272, constituie prin
amploarea lor o atingere a dreptului la respectarea vieţii private şi de familie. Printr-o
formulare de principiu, judecătorul european afirmă în motivarea „Lopez-Ostra” că
exercitarea efectivă a dreptului la respectarea vieţii private şi de familie şi a
domiciliului, garantat în articolul 8 al Convenţiei Europene, implică dreptul de a trăi
într-un mediu sănătos: „este evident totuşi că unele atingeri grave aduse mediului pot
afecta starea unei persoane şi o pot priva de folosinţa domiciliului, lezându-i viaţa
privată şi de familie”.273
În concluzie, existenţa „drepturilor de solidaritate”, deşi contestate de unii
autori pe motivul insuficientei lor definiri sau codificări în tratate internaţionale
specializate în materia drepturilor omului, a câştigat teren important, în special în
ultimele două decenii. Asistăm la un proces a cărui dinamică, potenţată de cooperarea
statelor în plan internaţional pentru respectarea acestor drepturi, este similară definirii
conţinutului drepturilor civile şi politice, a căror consacrare juridică internaţională a
necesitat aproape trei decenii.274

270
Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, op. cit., pag. 113
271
Hotărârea „Powell şi Rayner contra Marea Britanie” din 21 februarie 1990
272
Hotărârea „Lopez Ostra contra Spania” din 9 decembrie 1994
273
F. Sudre, op. cit., pag. 419
274
Vezi şi Raluca Miga-Beşteliu, Drept Internaţional, Introducere etc, op. cit., pag. 200.

97
Obiective:

După parcurgerea modulului 6 studenţii trebuie:

 să cunoască mecanismele instituţionale internaţionale de protecţie a drepturilor
omului
 să deţină cunoştinţe generale despre mecanismul instituţional al Organizaţiei
Naţiunilor Unite
 să deţină cunoştinţe generale despre mecanismul instituţional interamerican şi
african

6. Mecanisme instituţionale internaţionale de protecţie a drepturilor

omului

Asigurarea unei protecţii efective a drepturilor omului presupune ca statele, prin

intermediul unor sisteme instituţionale create la nivel universal sau regional, să
asigure punerea în aplicare a angajamentelor asumate prin tratatele internaţionale din
acest domeniu.
În esenţă, aceste mecanisme instituţionale au atât caracter judiciar (cele mai
performate), cât şi nejudiciar (esenţialmente politice).

6.1. Mecanismul instituţional al Organizaţiei Naţiunilor Unite

Pentru a-şi îndeplini rolul, Organizaţia Naţiunilor Unite a pus la punct un sistem
de organe principale şi subsidiare, care, într-un fel sau altul, participă activ la eforturile
desfăşurate pentru promovarea şi protejarea realizării drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale în toate ţările lumii. Acestea sunt:
- cele şase organe principale: Adunarea Generală, Consiliul Economic şi Social,
Consiliul de Securitate, Consiliul de Tutelă, Curtea Internaţională de Justiţie,
Secretariatul;
- patru instituţii specializate: Organizaţia Internaţională a Muncii, Organizaţia
Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, Organizaţia Mondială a Sănătăţii
şi Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură.

În afara acestora, au fost create şase organe de supraveghere a aplicării

diferitelor instrumente internaţionale privitoare la drepturile omului şi la libertăţile
fundamentale. Acestea sunt: Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale.
Comitetul drepturilor omului, Comitetul pentru eliminarea discriminării faţă de femei,
Comitetul drepturilor economice, sociale şi culturale, Comitetul contra torturii şi
Grupul celor trei al Comisiei drepturilor omului.
98
 Adunarea Generală reprezintă principalul organ al ONU însărcinat să
delibereze, să supravegheze şi să controleze întreaga activitate a organizaţiei mondiale.
În ceea ce priveşte drepturile omului, Adunarea Generală solicită studii şi emite
recomandări în materie, analizează rapoartele Consiliului Economic şi Social sau
propunerile statelor membre privitoare la problemele referitoare la drepturile omului
care, în cea mai mare parte, sunt trimise spre examinare uneia din cele şapte mari
comisii, şi anume Comisiei a III-a pentru probleme sociale, umanitare şi culturale,
dacă Adunarea nu hotărăşte o altă comisie. Rezultatele lucrărilor acestora, sub forma
unor rapoarte asupra fiecărei probleme, sunt supuse Adunării Generale, unde pot fi
aprobate, amendate sau respinse. Adunarea Generală şi-a creat pe parcursul anilor
organe subsidiare considerate necesare desfăşurării activităţii ei.
Printre organele subsidiare de acest fel, un loc important îl ocupă şi Comisia de
drept internaţional creată în virtutea Rezoluţiei nr. 174 (II) din 21 noiembrie 1947 a
Adunării Generale. Scopul acestei comisii este de a promova dezvoltarea continuă a
dreptului internaţional şi codificarea lui. Comisia a participat efectiv la elaborarea mai
multor instrumente internaţionale, cum ar fi Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea
crimei de genocid, Statutul Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi,
Convenţia referitoare la statutul apatrizilor, Convenţia asupra reducerii cazurilor de
apatridie, Protocolul privind statutul refugiaţilor şi Declaraţia asupra azilului teritorial.
Un alt organ subsidiar al Adunării Generale a fost Comitetul special al
decolonizării, instituit prin Rezoluţia nr. 1654 (XVI) din 27 noiembrie 1961 a
Adunării Generale. Comitetul avea sarcina să studieze aplicarea Declaraţiei asupra
acordării independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale. Declaraţia proclama dreptul la
libera determinare a tuturor popoarelor şi cerea ca sfârşitul colonialismului să fie grăbit
cât mai mult posibil.
Principalul organ al ONU este Consiliul de Securitate căruia, potrivit Cartei
Naţiunilor Unite (articolul 24), îi revine responsabilitatea esenţială pentru menţinerea
păcii şi securităţii internaţionale. Consiliul are ca scop să răspundă cerinţelor enunţate
în Cartă, cum sunt cele din articolul 1 par. 3: „Să realizeze cooperarea internaţională,
rezolvând problemele internaţionale de ordin economic, social, intelectual sau
umanitar, dezvoltând şi încurajând respectarea drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.
În exercitarea acestui rol, în ultimii ani Consiliul de Securitate a decis că
violările grave, masive şi repetate ale drepturilor omului pot constitui o ameninţare
contra păcii, care să reclame intervenţia sa, potrivit dispoziţiilor Cartei ONU.
În egală măsură, acţiunea trupelor ONU de menţinere a păcii, în baza
rezoluţiilor Consiliului de Securitate, comportă şi o dimensiune privind drepturile
omului pe teren.
În temeiul competentelor sale, Consiliul de Securitate a decis crearea, ca organe
subsidiare ale sale, a Tribunalelor penale internaţionale ad-hoc pentru fosta Iugoslavie
şi pentru Ruanda, pentru sancţionarea genocidului, crimelor contra umanităţii şi a
crimelor de război. De asemenea, Consiliul de Securitate a creat, ca organe subsidiare
ale sale, comisii de anchetă sau de experţi privind situaţia drepturilor omului.

99
 Consiliului Economic şi Social îi revin principalele atribuţii în domeniul
drepturilor omului. Ele sunt următoarele: să elaboreze sau să solicite studii şi rapoarte
asupra problemelor internaţionale în domeniile economic, social şi cultural, precum şi
în cele legate de educaţie, sănătate publică şi alte domenii conexe; să adreseze
recomandări asupra tuturor acestor probleme Adunării Generale, ţărilor membre şi
instituţiilor specializate, să facă recomandări în vederea asigurării respectării efective,
de către toţi, a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, să pregătească proiecte
de convenţii pe care să le supună Adunării Generale, să convoace, cu o anumită
procedură, conferinţe internaţionale asupra problemelor care intră în competenţa sa şi,
în final, să coordoneze de comun acord activitatea instituţiilor specializate, adresându-
le recomandări.
Organele subsidiare ale Consiliului Economic şi Social sunt:
Comisia drepturilor omului (Rezoluţia nr. 5 (I) din 16 februarie 1646 şi
Rezoluţia nr. 9 (II) din 21 iunie 1946 ale ECOSOC) este competentă să se ocupe de
orice probleme privitoare la drepturile omului. În principal, activitatea comisiei
urmăreşte încurajarea respectării drepturilor omului de către toate ţările lumii prin
elabora rea de recomandări şi proiecte de documente internaţionale, examinarea
situaţiilor de violare a drepturilor omului în orice parte a lumii şi a comunicărilor
referitoare la aceste violări. Comisia cooperează îndeaproape cu toate celelalte organe
ale Naţiunilor Unite competente în domeniul drepturilor omului, sprijinind Consiliul
Economic şi Social în coordonarea activităţilor privitoare la drepturile omului.
Consiliul Drepturilor Omului a fost creat prin Rezoluţia Adunării Generale a
ONU 60/251 din 15 martie 2006, prin care Comisia Drepturilor Omului, care a asistat
timp de şase decenii Consiliul Economic şi Social în domeniul promovării drepturilor
omului, a fost înlocuită cu acest organ. Reamintim faptul că această Comisie a
Drepturilor Omului avea o competenţă ce acoperea orice probleme în legătură cu
drepturile omului, putând să facă recomandări cu caracter general şi individual, să
iniţieze proiecte în vederea elaborării de documente internaţionale, să monitorizeze
respectarea drepturilor omului. Prin rezoluţia Adunării Generale, noul Consiliu al
Drepturilor Omului, organul cu cele mai largi competenţe în domeniul promovării
drepturilor omului, devine organ subsidiar al Adunării, având rolul de instrument de
cooperare şi dialog între state în domeniu.
În 1946, Consiliul Economic si Social a creat Comisia pentru condiţia femeii,
ale cărei atribuţii sunt de a elabora şi înainta Consiliului recomandări şi rapoarte
asupra situaţiei drepturilor femeii în domeniile politic, economic, social şi pedagogic şi
asupra unor probleme ce prezintă un caracter de urgenţă în materia drepturilor femeii,
în vederea stabilirii efective a egalităţii în drepturi a ambelor sexe, precum şi de a
elabora propuneri în domeniu.
În aplicarea unora dintre instrumentele Naţiunilor Unite privitoare la drepturile
omului, au fost create o serie de comitete al căror obiectiv principal constă în
supravegherea îndeplinirii de către statele-părţi a angajamentelor asumate. Astfel:
- Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale a fost creat în 1970 în
virtutea prevederilor din Convenţia internaţională asupra eliminării tuturor formelor de
discriminare rasială. Obiectivele Comitetului constau în: examinarea rapoartelor

100
prezentate de statele-părţi la Convenţie, privitoare la măsurile de ordin legislativ,
judiciar, administrativ pe care statele respective le-au întreprins în baza obligaţiilor
asumate, primirea şi examinarea comunicărilor formulate de persoane sau grupuri de
persoane aparţinând respectivelor state, care au recunoscut competenţa Comitetului în
acest domeniu.
- Comitetul drepturilor omului a fost instituit în baza prevederilor Pactului
internaţional privitor la drepturile civile şi politice. Comitetul are ca sarcini:
examinarea rapoartelor statelor părţi asupra măsurilor pe care acestea le-au adoptat în
aplicarea întocmai a obligaţiilor ce decurg din Pact, supravegherea progreselor
realizate în acest domeniu, întocmirea de rapoarte către statele părţi, precum şi orice
alte observaţii pe care le consideră necesare. În acelaşi timp, Comitetul are latitudinea
să-şi asume funcţii privitoare la eventualele diferende ce ar exista între diferite state,
cu condiţia ca acestea să fi recunoscut competenţa Comitetului.
- Comitetul drepturilor economice, sociale şi culturale a fost creat în 1985 de
către Consiliul Economic şi Social, în aplicarea prevederilor din Pactul internaţional
privitor la drepturile economice, sociale şi culturale. Competenţele Comitetului sunt
cele înscrise în Pact, şi anume: examinează rapoartele care îi sunt supuse de către
statele părţi asupra măsurilor pe care acestea le-au luat şi asupra progreselor
înregistrate în privinţa implementării obligaţiilor asumate, sprijină Consiliul Economic
şi Social în activitatea de supraveghere a îndeplinirii angajamentelor luate de către
state, făcând sugestii şi recomandări de ordin general în materie.
- Comitetul pentru eliminarea discriminării față de femei a fost creat în 1982
în aplicarea Convenţiei asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de
femei. Sarcina principală a Comitetului este de a examina progresele înregistrate în
aplicarea prevederilor din Convenţie.
- Comitetul împotriva torturii a fost creat în 1987 în virtutea aplicării
prevederilor din Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude,
inumane ori degradante. Comitetul are ca sarcini să studieze rapoartele întocmite de
statele părţi asupra măsurilor pe care acestea le-au adoptat pentru a se achita de
obligaţiile ce le-au revenit din Convenţie, să procedeze la anchete când situaţia o
impune, să exercite orice alte funcţiuni în vederea soluționării eventualelor diferende
pe care aplicarea Convenţiei le-ar putea crea, dar numai dacă respectivele state părţi ar
accepta competenţa Comitetului în domeniu ş.a.
Secretariatul Organizaţiei Naţiunilor Unite este unul dintre organele
principale ale organizaţiei mondiale şi este format din Secretarul general şi un corp de
funcționari internaționali numit de acesta după o procedură fixată de Adunarea
Generală. Pentru problemele legate de drepturile omului s-a creat Centrul pentru
drepturile omului, condus de secretarul general adjunct pentru drepturile omului, care
este în acelaşi timp şi directorul general al Oficiului Naţiunilor Unite de la Geneva.
Centrul sprijină Adunarea Generală, Consiliul Economic şi Social, Comisia drepturilor
omului şi alte organe ale ONU în promovarea şi protejarea drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale. Centrul face parte din Oficiul Naţiunilor Unite de la Geneva
şi are ca obiective următoarele: centralizează activităţile Naţiunilor Unite în domeniul
drepturilor omului, întreprinde cercetări şi studii în domeniul său de activitate,

101
întocmeşte rapoarte, administrează programe de servicii consultative şi de asistenţă
tehnică, asigură legătura cu organizaţiile neguvernamentale, cu mass-media, difuzează
informaţii si pregăteşte publicaţii.
- Activitate efectivă în domeniul drepturilor omului desfăşoară şi Înaltul
Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi, creat de Adunarea Generală la 1
ianuarie 1951, precum şi patru instituţii specializate ale ONU:
- Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM), creată în 1919, are ca obiectiv
principal formularea de norme internaţionale în domeniul muncii, urmărind şi
aplicarea lor efectivă. OIM a elaborat convenţii şi recomandări internaţionale, din care
multe se referă şi la probleme ce au tangenţă cu drepturile omului: libertatea sindicala,
protecţia dreptului sindical, abolirea muncii forţate, eliminarea discriminării în muncă,
egalitatea de remunerare între forţa de muncă masculină si cea feminină pentru o
muncă de valoare egală, securitatea socială ş.a.
- Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă si Cultură
(UNESCO) a luat naştere în 1946. Obiectul activităţii sale este de a contribui la
menţinerea păcii şi securităţii, prin strângerea legăturilor între ţările lumii prin
educaţie, ştiinţă şi cultură, în vederea asigurării pe plan universal a justiţiei, legii si
drepturilor omului fără nici o discriminare.
- O altă instituţie specializată este Organizaţia Naţiunilor Unite pentru
Alimentaţie si Agricultură (FAO). creată în 1945. Unul dintre scopurile fundamentale
ale organizaţiei este acela de a-si aduce contribuţia la expansiunea economiei mondiale
şi de a elibera întreaga omenire de sub spectrul foamei.
- Cea de-a patra instituţie specializată este Organizaţia Mondială a Sănătăţii
(OMS), care a luat fiinţă în 1946. Scopul principal al acestei organizaţii este de a
conduce şi coordona, în domeniul sănătăţii, eforturile statelor membre pentru a
determina ca toate popoarele, toţi oamenii să atingă nivelul de sănătate cel mai ridicat
posibil.
Un rol nu mai puţin important în promovarea şi protecţia drepturilor omului îl
deţin organizaţiile neguvernamentale, înzestrate cu statut consultativ. Consiliul
Economic şi Social a fost autorizat, prin Carta Naţiunilor Unite (articolul 71), să se
consulte cu asemenea organizaţii neguvernamentale în problemele de drepturi ale
omului ce intră în competenţa lor. Există trei categorii de ONG-uri, şi anume:
- organizaţii de categoria I, care prezintă un interes fundamental pentru cea mai
mare parte din activităţile Consiliului;
- organizaţii de categoria a II-a, care au o competenţă specială, dar care nu
interesează decât anumite activităţi ale Consiliului;
- alte organizaţii, care pot participa ocazional la lucrările Consiliului, în vederea
unor consultări deosebite.

6.2. Mecanismul instituţional interamerican

Continentul american oferă al doilea exemplu de regionalizare a drepturilor
omului, după cel european, în cadrul Organizaţiei Statelor Americane şi al cooperării
102
interamericane, pe baza unui mecanism de protecţie sofisticat, inspirat în bună măsură
din sistemul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului dinainte de adoptarea reformei
propuse prin Protocolul 11275.
Carta Organizaţiei Statelor Americane (OSA), adoptată la Bogota la 30 aprilie
1948 şi mai ales Convenţia Americană a Drepturilor Omului, adoptată la San José la
22 noiembrie 1969, dar neratificată de Statele Unite ale Americii, pun bazele unui
sistem de protecţie a drepturilor omului fundamentat pe doi piloni: Comisia
interamericană a drepturilor omului şi o Curte interamericană de justiţie în materia
menţionată.
Creată iniţial în 1959, ca organ subsidiar al OSA, Comisia interamericană
devine în 1967 organ principal al organizaţiei, a cărui principală funcţie constă în
promovarea respectării şi apărării drepturilor omului.
Comisia este un organ non-jurisdicţional compus din şapte membri aleşi cu
titlu individual pentru un mandat de patru ani de către Adunarea Generală a OSA.
Comisia are competenţa de a examina petiţii, plângeri sau comunicări
individuale formulate de persoane sau grupuri neguvernamentale îndreptate împotriva
unui stat membru al organizaţiei, prin care sunt semnalate încălcări ale drepturilor
omului.
Comisia interamericană are o intervenţie prealabilă Curţii interamericane şi
poate, în exercitarea mandatului său, adresa recomandări statelor membre, poate
examina situaţii concrete de încălcare a drepturilor omului, poate adopta rapoarte şi
organiza misiuni de verificare în teren în baza acordului prealabil al statului vizat de
această procedură.
Curtea interamericană a drepturilor omului este un organ jurisdicţional,
alcătuit din şapte judecători, aleşi de Adunarea Generală a OSA, pentru un mandat de
şase ani, cu titlu individual. Procedura în faţa Curţii permite şi desemnarea unui
judecător ad-hoc atunci când statul implicat nu are un judecător permanent având
cetăţenia sa. Curtea interamericană poate fi sesizată doar de statele părţi la Convenţie
sau de către Comisie, nu şi de persoanele individuale şi doar după epuizarea procedurii
prealabile în faţa Comisiei interamericane.
Curtea este dotată cu dublă competenţă. În ceea ce priveşte competenţa
contencioasă276, Curtea poate examina orice diferend legat de interpretarea sau
aplicarea articolelor Convenţiei interamericane, cu condiţia ca statele părţi la diferend
să fii recunoscut competenţa Curţii fie printr-o declaraţie unilaterală, fie printr-un
compromis cu privire la diferendul în discuţie. Curtea poate pronunţa o hotărâre de
condamnare şi stabili obligaţia plăţii unei compensaţii echitabile. În situaţii care
implica urgenţa sau de o gravitate deosebită, Curtea este competentă să stabilească şi
măsuri asiguratorii.

275
Patrick Daillier, op. cit., pag 766
276
Raluca Miga-Beşteliu, Catrinel Brumă, op. cit., pag.314-315

103
 Competenţa consultativă a Curţii277, stabilită de articolul 64 al Convenţiei
interamericane, stabileşte prerogativa furnizării, la solicitarea oricărui stat membru, de
avize de compatibilitate a unei legi naţionale cu Convenţia sau cu orice alt tratat
privind drepturile omului adoptat de statele americane. Totodată, Curtea poate adopta
avize de interpretare a propriilor hotărâri (articolul 67).

6.3. Mecanismul instituţional african

Sistemul de protecţie a drepturilor omului este edificat pe continentul african de
Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor, adoptată în ianuarie 1981 la Banjul şi
semnată de statele africane la Nairobi, la 27 iunie 1981, în cadrul Conferinţei
Organizaţiei Unităţii Africane (OUA).
Carta se inspiră într-o oarecare măsură din sistemul european, dar prezintă şi
trăsături distincte.
Instrumentul protejează atât drepturile individuale ale omului, cât şi „drepturile
popoarelor” la existenţă, la decolonizare, la folosirea resurselor naturale, la pace, etc.
În plus, este vorba de primul instrument internaţional în materia drepturilor omului
care integrează deopotrivă drepturile civile şi politice, dar şi drepturile economice,
sociale şi culturale. Un capitol întreg este dedicat îndatoririlor individului faţă de
familie, stat, comunitate internaţională.
Carta Africană prevedea iniţial crearea doar a unei Comisii a drepturilor omului
şi popoarelor şi, după adoptarea Protocolului de la Ouagadougou (Burkina Faso) la 9
iunie 1998, a unei Curţi africane a drepturilor omului şi popoarelor.
Comisia africană, organ tehnic independent, specializat în promovarea şi
protecţia drepturilor omului şi popoarelor, este alcătuită din 11 membrii aleşi de
Conferinţa şefilor de stat şi de guvern dintre cetăţenii statelor membre, pentru un
mandat de şase ani, reeligibil.
Competența acordată Comisiei include posibilitatea sesizării de către un stat a
încălcării unei dispoziţii a Curţii de către un alt stat.
Regulamentul ulterior al Comisiei distinge două tipuri de comunicări
individuale. Cea prezentată de o persoană care se pretinde victima unei violări a unuia
dintre drepturile enunţate în Cartă şi respectiv cea prezentată de o persoană sau o
organizaţie susţinând existenţa unei „situaţii în care au loc violări grave sau masive ale
drepturilor omului sau popoarelor.”278
Comisia africană este deci însărcinată cu promovarea drepturilor proclamate şi
cu primirea comunicărilor transmise de state şi, în anumite situaţii, din alte surse, dar
în condiţii destul de stricte. Recomandările sale rămân confidenţiale, cu excepţia
situaţiei în care Conferinţa şefilor de stat sau de guvern a OUA decide publicarea lor.

277
Patrick Daillier, op. cit., pag 767
278
F. Sudre, op. cit., pag. 167

104
 Totodată, Comisia africană poate face studii şi cercetări, formulează avize şi
recomandări generale, este competentă să pregătească proiecte de lege, să propună
soluţii juridice în cazuri concrete de violare a drepturilor omului. Aceste competenţe
definesc un profil non-jurisdicţional al acestui organism. După mai multe ezitări,
statele africane au creat prin Protocolul de la Ouagadougou din 9 iunie 1998, înlocuit
ulterior cu Protocolul de la Lomé din 11 iunie 2000 (anexat la Actul constitutiv al
OUA) şi intrat în vigoare în 2004, o Curte africană a drepturilor omului şi
popoarelor.
Curtea este organul jurisdicţional al sistemului african de protecţie a
drepturilor omului, compusă din 11 judecători, aleşi pentru un mandat de şase ani,
reeligibil.
Curtea africană dispune atât de o competenţă contencioasă, cât şi de una
consultativă. Ea poate fi sesizată de Comisia africană a drepturilor omului, de statele
membre sau organizaţiile interguvernamentale africane. Indivizii sau organizaţiile
neguvernamentale, observatoare pe lângă Comisia africană nu pot sesiza Curtea decât
dacă statul vizat de această procedură şi-a dat consimţământul. Curtea poate încerca o
reglementare amiabilă a litigiului.
Curtea africană poate emite avize consultative la solicitarea statelor membre sau
a unei organizaţii recunoscute de OUA în legătură cu orice problema juridică
referitoare la Carta africană sau alt instrument african în domeniul drepturilor omului.

105
 7. Mecanismul de protecţie a drepturilor fundamentale ale omului
consacrat de Consiliul Europei

La nivel european, doctrina semnalează existenţa şi funcţionarea a trei sisteme

de protecţie a drepturilor omului. Cel al Uniunii Europene, multă vreme preocupat să
se raporteze la instrumentele convenţionale şi jurisprudenţiale ale Consiliului Europei
şi doar în ultimii ani înregistrând paşi importanţi în cristalizarea propriului sistem de
protecţie, în special după adoptarea în 2007 a Tratatului de la Lisabona; sistemul
Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), esenţialmente politic;
sistemul de control consacrat de Consiliul Europei, organizaţie fondată la 5 mai 1949,
dedicată valorilor democraţiei, statului de drept şi respectării drepturilor omului,
sistem ai cărui piloni sunt reprezentaţi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
şi respectiv Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Vom prezenta, în cele ce urmează, acest ultim mecanism european de protecţie a
drepturilor omului, considerat unanim drept cel mai eficace sistem de protecţie, sursă
de inspiraţie, aşa cum am văzut, şi pentru alte sisteme regionale.

După parcurgerea modulului 7 studenţii trebuie:

 să cunoască istoricul şi originile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului
 să deţină cunoştinţe generale despre caracterul recent al protecţiei internaţionale a
drepturilor omului
 să aibă cunoştinţe aprofundate despre Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Comisia
Europeană a Drepturilor Omului, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei
 să cunoască mecanismul de control de la Strasbourg
 să cunoască modul în care a fost influenţat mecanismul de control de către intrarea în
vigoare a Protocolului 11
 să cunoască elementele de reformă introduse de intrarea în vigoare a Protocolului 14

7.1 Istoricul mecanismului de control al Consiliului Europei

7.1.1. Introducere

Data de 5 mai 1949 avea să marcheze decisiv cursul istoriei Europei, prin
apariţia unei noi organizaţii internaţionale şi, odată cu ea, prin fundamentarea şi
difuzarea graduală, geografic şi temporal, a unui sistem de valori ce avea să plaseze în

106
centrul său omul, ca existenţă individuală căreia îi sunt ataşate, în mod inalienabil,
drepturi şi obligaţii.
Fondat după cel de-al doilea război mondial de 10 state occidentale
preocupate să asigure reconstrucţia politică a Europei pe un soclu axiologic marcat
dramatic de lecţiile unei conflagraţii mondiale fără precedent, Consiliul Europei a
urmărit de la început edificarea unui spaţiu democratic şi juridic comun, organizat în
jurul unui instrument juridic internaţional – am numit Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului – şi ai cărui pilieri au fost denumiţi foarte simplu: democraţie, stat
de drept şi respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Cât de
profetic aveau să sune, doar 7 ani mai devreme, cuvintele lui Winston Churchill, rostite
în octombrie 1942, în timpul unei reuniuni de război a Cabinetului britanic: „Cât de
îndepărtat poate apărea astăzi acest obiectiv, am speranţa fermă că familia europeană
va acţiona într-o zi în strânsă unitate în sânul unui Consiliu al Europei. Aştept…Statele
Unite Europene, unde va fi posibil să călătoreşti fără obstacole…”
Ideea unei Europe unite, este adevărat, într-o formulă, cel puţin iniţial, mai
restrânsă, avea să fie potenţată de efervescenţa conceptuală generată de lucrările
Congresului Europei de la Haga din mai 1948. 279 De altfel, „Mesajul către europeni”,
adoptat la sfârşitul acestui congres, menţiona următoarele: „Vrem o Europă unită,
redată în toată dimensiunea sa liberei circulaţii a oamenilor, ideilor şi bunurilor. Vrem
o Cartă a Drepturilor Omului, garantând libertăţile de gândire, reunire şi expresie, ca şi
libertatea de exerciţiu a unei opoziţii politice. Vrem o Curte de Justiţie capabilă de a
aplica sancţiuni necesare pentru a face respectată Carta…”
Erau astfel „fixate petrele unghiulare ale viitorului mecanism de control la
nivelul Europei democratice în materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului, respectiv o Cartă a Drepturilor Omului şi o Curte de justiţie menită să asigure
respectarea acesteia de către state.”

7.1.2. Originile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului

Elaborarea unei Convenţii Europene a Drepturilor Omului (denumită în
continuare Convenţie) a corespuns înainte de toate unei alegeri de principiu, înainte de
a face obiectul unei serii de compromisuri 280. Ideea unei protecţii regionale (europene)
a drepturilor omului s-a găsit într-adevăr, în ultimă instanţă, la intersecţia a două mari
curente de opinie care au marcat epoca de după război: militantismul pentru drepturile
omului şi ideea europeană.
Dezbaterea i-a opus pe voluntarişti, doritori de a construi un sistem inedit
care, sprijinindu-se pe „ideea europeană, punea sub semnul întrebării primatul
suveranităţii şi respectiv pe realişti, preocupaţi de a găsi soluţii de acomodare cu
susceptibilităţile de ordin statal.”

279
Raluca Miga-Beşteliu, „Drept internaţional public”, vol. II, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pag. 203
280
Declaraţia ministrului afacerilor externe, Robert Shuman, în timpul ceremoniei de semnare a Convenţiei, la 4
noiembrie 1950, la Paris, este relevantă din acest punct de vedere: „Această Convenţie pe care o semnăm nu are
în întregime amploarea şi nici precizia pe care mulţi dintre noi i-am fi dorit-o. Oricare ar fi situaţia, am crezut că
este de datoria noastră să subscriem la Convenţie aşa cum este ea. Ea constituie fundaţia pe care dorim să aşezăm
protecţia persoanei umane împotriva tuturor tiraniilor şi contra tuturor formelor de totalitarism”.

107
 7.1.2.1 Caracterul recent al protecţiei internaţionale a drepturilor omului
Protecţia internaţională a drepturilor omului este o instituţie juridică nouă a
dreptului internaţional public, cu o vechime de numai o jumătate de secol. În raport cu
alte instituţii ale dreptului internaţional, precum dreptul diplomatic sau dreptul
consular, protecţia internaţională a drepturilor omului este extrem de tânără. 281
În dreptul intern, protecţia drepturilor omului are, în unele state, o existenţă de
mai multe secole. În schimb, în planul dreptului internaţional norme juridice privind
protecţia drepturilor omului apar abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Până la al doilea război mondial însă nu se poate vorbi de o instituţie distinctă
a dreptului internaţional public, şi anume protecţia internaţională a drepturilor omului,
deoarece normele juridice internaţionale în materia drepturilor omului sunt extrem de
puţine şi au caracter sectorial. Astfel, există reglementări internaţionale referitoare la
drepturile omului numai în patru domenii. În două dintre ele, şi anume dreptul
internaţional umanitar şi interzicerea sclaviei şi a traficului de persoane, norme
internaţionale sunt edictate încă din secolul trecut. Ele se multiplică ca număr şi lor li
se adaugă, după primul război mondial, reguli internaţionale în alte două materii,
protecţia lucrătorilor (în cadrul Organizaţiei Internaţionale a Muncii) şi protecţia
minorităţilor naţionale (în cadrul Societăţii Naţiunilor). Numărul redus şi
aplicabilitatea sectorială a acestor norme fac ca ele să aparţină „preistoriei” protecţiei
internaţionale a drepturilor omului.282
Violările grave, masive şi sistematice ale drepturilor omului, comise de unele
state la nivel intern, înainte şi în timpul celui de-al doilea război mondial, au
determinat o poziţie comună a statelor în cadrul societăţii internaţionale, în sensul că
protecţia drepturilor omului nu mai poate fi lăsată exclusiv în competenţa, cu
caracter discreţionar, a statelor, ci se impune şi o cooperare internaţională în
materie.
Momentul naşterii protecţiei internaţionale a drepturilor omului este
reprezentat de adoptarea, printr-o rezoluţie, la 10 decembrie 1948, la Paris, de către
Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, a Declaraţiei universale a
drepturilor omului. Este primul text internaţional cu caracter general şi vocaţie
universală în materia drepturilor omului, chiar dacă Declaraţia nu este un tratat
internaţional, ci numai un act internaţional de „soft law”.
Ulterior, din punct de vedere geografic, protecţia internaţională a drepturilor
omului a evoluat pe două dimensiuni, cea universală (în două etape, prima-declarativă,
a doua-convenţională, marcată de cele două pacte internaţionale relative la drepturile
civile şi politice şi respectiv la drepturile economice, sociale şi culturale) şi cea
regională. Această din urmă dimensiune, în care apar şi se dezvoltă trei sisteme de
consacrare şi garantare a drepturilor omului (sistemul european, cel american şi, în
sfârşit, cel african), este cea care ne va interesa în continuare.

281
Corneliu-Liviu Popescu, „Protecţia internaţională a drepturilor omului”, All Beck, 2000, pag. 8
282
C.L. Popescu, op. cit., pag.8.

108
 7.1.2.2 Excluderea competenţei naţionale exclusive în materia
drepturilor omului şi limitarea suveranităţii statului
Înainte de a ne apleca asupra originilor Convenţiei, este util să insistăm asupra
mutaţiilor aduse de noua filozofie în materia drepturilor omului la nivelul dreptului
internaţional public.
Din acest punct de vedere, este de menţionat faptul că dacă dreptul
internaţional clasic se fundamenta pe doctrina suveranităţii şi egalităţii statelor şi
funcţiona conform „principiilor de curtoazie pozitivă şi de reciprocitate între state” 283,
dreptul internaţional modern al drepturilor omului a impus modelul potrivit căruia
fiecare stat care adera la un instrument juridic accepta obligaţii unilaterale în materie
de protecţie a drepturilor tuturor persoanelor care ţin de jurisdicţia sa. Relaţia cheie pe
care o creează dreptul internaţional al drepturilor omului, din acest moment, este cea
dintre stat şi cetăţean şi nu cea dintre două state sau guverne. Aceasta înseamnă că în
interiorul edificiului dreptului internaţional al drepturilor omului persoana are statut de
subiect, mai degrabă decât de obiect, contrar a ce se întâmpla în dreptul internaţional
tradiţional, în care statele sunt actori unele faţă de altele, iar persoanele beneficiază
numai de o protecţie în calitate de obiecte ale puterii discreţionare a statului.
Esenţa întregului mecanism de consacrare şi garantare internaţională a
drepturilor omului constă deci în acceptarea de state a faptului că drepturile omului nu
mai pot fi lăsate la discreţia fiecărui stat în parte, care să poată acţiona în deplină
libertate, într-un domeniu pe care şi-l rezervă total. Dimpotrivă, conştiente de
necesitatea reducerii riscului unor violări grave, masive şi sistematice ale drepturilor
omului la nivel intern, sub acoperirea unei suveranităţi statale absolute, statele au
convenit să coopereze la nivelul internaţional pentru a asigura promovarea şi
respectarea drepturilor omului.
În acest fel, statul nu mai dispune de puteri absolute asupra indivizilor aflaţi
sub jurisdicţia sa. Dimpotrivă, el este obligat să respecte drepturile acestora, consacrate
prin norme internaţionale. Suveranitatea statului este astfel limitată de normele juridice
internaţionale în materia drepturilor omului, pe care statul este obligat să le respecte.
Suveranitatea statului se opreşte acolo unde încep drepturile omului, consacrate şi
garantate prin norme juridice internaţionale.284
Se poate concluziona, prin urmare, că în materia drepturilor omului există o
îmbinare a dreptului internaţional şi a dreptului intern pentru consacrarea şi garantarea
acestora, de unde şi necesitatea stabilirii unor relaţii între două tipuri de norme juridice
prezente.

7.1.2.3 Istoricul mecanismului de control de la Strasbourg

283
Donna Gomien, David Harris, Leo Zwaak, „Convention européenne des Droits de l'Homme et Charte sociale
européenne: droit et pratique”, Editions du Conseil de l'Europe, pag.21.
284
Într-o hotărâre pronunţată în 1995 Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie statua că „ar fi o
parodie de drept şi o trădare a nevoii universale de justiţie dacă noţiunea de suveranitate ar putea fi utilizată cu
succes împotriva drepturilor omului”.

109
 În 1945 Naţiunile Unite îşi fixau drept obiectiv realizarea cooperării
internaţionale „dezvoltând şi încurajând respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale pentru toţi”285. Chiar dacă verbele folosite puteau sugera o anumită
prudenţă, principiul „respectului universal şi efectiv al drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale” se va regăsi repetat la articolul 55 cu o intenţie programatică net
consolidată.
Astfel, înfiinţată în 1947, în virtutea articolului 68 al Cartei, Comisia
drepturilor omului a trebuit să elaboreze rapid Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, adoptată printr-o rezoluţie a Adunării Generale votată la Paris, la 10
decembrie 1948.
Rămâneau de pus la punct instrumente juridice constrângătoare şi mecanisme
de control eficace. Au fost necesari treizeci de ani pentru intrarea în vigoare a celor
două Pacte ale Naţiunilor Unite.
Astfel, dintr-o dată, în faţa paraliziei lucrărilor Comisiei drepturilor omului
pentru elaborarea Pactelor, pentru responsabilii occidentali s-a pus următoarea dilemă:
trebuie să se continue să se pună accentul pe aplicarea universală a Declaraţiei sau să
se încerce realizarea unui sistem regional mai efectiv ?
În memoriile sale, Pierre-Henri Teigen îşi arată dezacordul cu Renné Cassin cu
privire la soluţia aleasă: atunci când el însuşi preconiza instituirea unei curţi Europene
a Drepturilor Omului, „Renné Cassin, care se bucura de influenţă asupra guvernelor, i
se opunea viguros, pentru că admitea cu dificultate că poate exista în afara Cartei sale
Universale a Drepturilor Omului o organizaţie regională în stare să acorde garanţii
(drepturilor omului) mai eficace.”286
Într-un sens diametral opus, anumiţi federalişti vedeau această soluţie drept
neavenită, aşa cum nota Olivier Philip în 1950: „Indicăm pur şi simplu că estimăm
discutabilă utilitatea unei asemenea instituţii în Europa Occidentală, unde libertăţile
elementare ale omului sunt respectate. Un astfel de proiect nu trebuie să deturneze
atenţia de la singura realizare care se impune: o autoritate politică europeană”. 287
De fapt, Preambulul Convenţiei Europene prezintă acest instrument ca
traducând voinţa statelor europene de „a lua primele măsuri proprii pentru asigurarea
garantării colective a anumitor drepturi enunţate în Declaraţia Universală”, dar
subliniază în acelaşi timp existenţa „unui patrimoniu comun de idealuri şi tradiţii
politice, de respect pentru libertate şi preeminenţa dreptului”. Tehnic vorbind, această
dedublare juridică între două serii de angajamente internaţionale ascunde de fapt un
balans între exigenţele de ordin universal şi exemplaritatea şi singularitatea Europei.
Revenind la istoricul mecanismului de control de la Strasbourg, trebuie
subliniat faptul că acesta este strâns legat de evoluţiile „mişcării europene”. Relansată
cu ocazia unei serii de mari discursuri pronunţate de Winston Churchill la 19
septembrie 1946 la Zurich, apoi la 14 mai 1947 la Albert Hall, „mişcarea europeană”
s-a reunit un an mai târziu cu ocazia „Congresului Europei” de la Haga, între 7 şi 10
285
Articolul 1 alineatul 3 al Cartei Naţiunilor Unite.
286
Louis-Edmond Pettiti, Emmanuel Decaux, Pierre-Henri Imbert, „La Convention Européenne des Droits de
l'Homme”, Ed. Economică, 1999, pag.4.
287
L.E. Pettiti, E. Decaux, P.H. Imbert, op.cit., pag.5

110
mai 1948. Aceste dezbateri, reunind intelectuali şi oameni politici reprezentând
comunităţile Europei, conţin germenii viitoarei organizări pluraliste a continentului, cu
referire în special la Consiliul Europei şi Comunităţile Europene.
Problema unei carte a drepturilor omului şi a unei curţi europene de justiţie a
fost discutată în cele trei comisii ale congresului (politică, economică şi culturală) şi în
special în cea politică.
Reflecţia a continuat ulterior, la Congresul de la Bruxelles din februarie 1949
al „mişcării europene”, pe marginea elaborării unui proiect de „Curte Europeană a
Drepturilor Omului”. Plecând de la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, recent
adoptată la acel moment, „congresiştii de la Bruxelles au considerat preferabil să nu
reţină din aceasta decât articolele susceptibile de aplicare juridică. Curtea Europeană a
Drepturilor Omului nu avea deci a se pronunţa asupra pasajelor care nu constituiau
decât simple declaraţii de principii. Plângerile urmau să fie adresate unei Comisii
Europene a Drepturilor Omului, care nu ar fi sesizat Curtea decât în cazul în care orice
încercare de conciliere s-ar fi dovedit imposibilă. Deciziile Curţii puteau să fie puse în
executare de către un Consiliu european al miniştrilor.”288
Chestiunile tehnice au fost transmise la secţiunea juridică a „mişcării
europene”, însărcinată să prezinte un proiect final. Acest pre-proiect al Convenţiei
Europene a Drepturilor Omului a fost prezentat la 12 iunie 1949 Comitetului
Miniştrilor Consiliului Europei, care tocmai fusese creat, apoi Adunării consultative a
Consiliului. Este de menţionat la acest punct că apariţia Consiliului Europei îşi are
originea în activitatea „Comitetului consultativ”, care reunea miniştrii afacerilor
externe ai celor cinci state membre ale Pactului de la Bruxelles (iniţiat în martie 1948
de Franţa, Marea Britanie, Belgia, Olanda şi Luxemburg) şi a fost concret rezultatul
unei iniţiative franco-belgiene care a reuşit să depăşească rezervele iniţiale britanice. 289
În esenţă, Convenţia a fost în final rezultatul unei serii de navete între
Adunarea consultativă şi Comitetul Miniştrilor. Pe scurt, versiunea rezultată din
activitatea laborioasă la nivel tehnic, în diferitele comisii şi ulterior în conferinţa
înalţilor funcţionari, a fost supusă la 25 august 1950 aprobării Adunării sub forma unei
recomandări, adoptată cu 111 voturi din 111 votanţi, recomandare care dădea aviz
favorabil, cu o serie de amendamente substanţiale însă, proiectului de Convenţie.
Nu fără unele ezitări faţă de unele amendamente formulate de Adunare,
Comitetul Miniştrilor a decis deschiderea spre semnare a textului Convenţiei aprobat
de adunare la sesiunea sa de la Roma. Ceremonia solemnă s-a desfăşurat la 4
noiembrie 1950 la Palatul Barberini, sub preşedinţia Contelui Sforza. Istoria
rememorează faptul că reprezentanţii Greciei şi Suediei nu au putut, pentru raţiuni de
ordin constituţional, să semneze textul decât ulterior, la 28 noiembrie 1950, la Paris.
A fost, consemnează autorii, momentul încheierii unei epoci şi respectiv
punctul de plecare pentru o alta, marcată fundamental de o nouă filosofie politică, care
durează şi în prezent. De altfel, fruct al unei serii de compromisuri, Convenţia a fost

288
L.E. Pettiti, E. Decaux, P.H. Imbert, op.cit., pag.6
289
N.A. :Un compromis de principiu între cei cinci a fost identificat la începutul anului 1949, urmat de o
conferință lărgită convocată la Londra, la care au mai participat Irlanda, Italia, Danemarca, Norvegia și Suedia.

111
concepută de la început ca un sistem evolutiv, din care nu puteau să lipsească
declaraţiile facultative sau adoptarea în timp de noi angajamente.

7.1.3. Structura mecanismului de control

Prezentarea structurii mecanismului de control de la Strasbourg necesita o
separare a perioadelor avute în vedere, respectiv înainte şi după intrarea în vigoare a
Protocolului 11 şi respectiv după intrarea în vigoare a Protocolului 14.

7.1.3.1 Mecanismul de control înainte de Protocolul 11

7.1.3.1.1 Comisia Europeană a Drepturilor Omului
Aminteam mai devreme că ideea unei Carte Europene a Drepturilor Omului
şi a unei Curţi de justiţie a făcut obiectul examinării aprofundate de „mişcarea
europeană” care, la 12 iulie 1949, avea să supună Comitetului Miniştrilor un proiect de
Convenţie Europeană a Drepturilor Omului, cât şi o Comisie Europeană a Drepturilor
Omului, pe care reclamanţii trebuiau să o sesizeze în prealabil. 290
La acestea s-au adăugat competenţele acordate Comitetului Miniştrilor, aşa
încât s-a ajuns la o structură tripartită, bazată pe partajarea atribuţiilor în materia
protejării drepturilor omului consacrate prin Convenţie.
În ceea ce priveşte Comisia, care a funcţionat „de jure” până la intrarea în
vigoare a Protocolului 11 la Convenţie (1 noiembrie 1998) 291, era construită ca un
organ cu caracter independent, cu natură para-judiciară şi activitate nepermanentă şi
având rol de filtraj al litigiilor privind violarea drepturilor omului. Comisia era dotată
cu competenţa materială generală (toate drepturile consacrate de Convenţia Europeană
a Drepturilor Omului, deci în materia drepturilor civile şi politice) şi cu competenţa
teritorială limitată la nivel teritorial regional european.
Comisia a fost abilitată să respingă din oficiu cererile reclamanţilor care nu
au epuizat căile de recurs intern sau care, după acest moment, au lăsat să se scurgă un
termen mai mare de şase luni până la sesizarea mecanismului de la Strasbourg. În plus,
autorizaţia Comisiei era necesară pentru ca reclamantul să poată introduce o acţiune la
Curte. Propunerea de a se crea nu numai o Curte a drepturilor omului, dar şi o
Comisie, a rezultat din dorinţa de a se para criticile potrivit cărora Curtea Europeană a
Drepturilor Omului riscă să fie sufocată de litigii neserioase şi chiar ca funcţiile sale să
fie exploatate în scopuri politice.
Din această cauză, crearea unei Comisii nu a fost o chestiune litigioasă la
momentul elaborării Convenţiei, dimpotrivă, opoziţiile vizând crearea Curţii fiind
numeroase, estimându-se chiar că o astfel de instituţie nu ar corespunde nevoilor reale
ale statelor membre.

290
Articolul19 al Convenţiei nemodificate de Protocolul 11
291
„De facto”, Comisia şi-a încetat existenţa un an mai târziu, la 1 noiembrie 1999, în „perioada de graţie” scursă
până la acest moment fiind gestionate o serie de dosare aflate pe rol.

112
 Potrivit dispoziţiilor iniţiale ale Convenţiei, Comisia Europeană a
Drepturilor Omului se compunea dintr-un număr de membri egal cu cel al Statelor
Părţi la Convenţie. Comisia nu putea cuprinde mai mult de un resortisant al aceluiaşi
stat.
Membrii Comisiei erau aleşi de Comitetul Miniştrilor cu majoritate absolută
de voturi de pe o listă de nume întocmită de Biroul Adunării Parlamentare, fiecare
grup de reprezentanţi ai Statelor Părţi la Convenţie în Adunare prezentând trei
candidaţi, din care cel puţin doi având cetăţenia statului respectiv. Mandatul era de
şase ani, reeligibil.
Membrii Comisiei funcţionau cu titlu individual şi se bucurau, în timpul
exercitării funcţiilor lor, de privilegiile şi imunităţile prevăzute la articolul 40 din
statutul Consiliului Europei şi în acordurile încheiate în baza acestui articol. Comisia
se reunea atunci când circumstanţele o cereau, urmare convocării Secretarului General
al Consiliului Europei. Sediul era la Strasbourg.
Dispoziţiile iniţiale ale Convenţiei referitoare la organizarea Comisiei au
fost modificate prin mai multe protocoale la Convenţie.
Cu titlu de exemplu, Protocolul 8 a introdus exigenţa ca cei care candidează
pentru Comisie să se bucure de ce mai înaltă consideraţie morală şi să îndeplinească
condiţiile cerute pentru exercitarea de înalte funcţii judiciare sau să fie persoane
recunoscute pentru competenţele lor în drept naţional sau internaţional. Pe întregul
parcurs al exercitării mandatului lor, membrii Comisiei nu pot să-şi asume funcţii
incompatibile cu exigenţele de independenţă, de imparţialitate şi de disponibilitate
inerente acestui mandat.
Am arătat mai sus condiţiile necesare pentru ca Comisia să reţină o
plângere. În acest caz, dacă nu se ajunge la o reglementare amiabilă, Comisia poate
redacta un raport (articolul 31 modificat al Convenţiei) conţinând avizul său referitor
la eventuale încălcări ale dispoziţiilor Convenţiei şi propuneri, pe care îl adresează
Comitetului Miniştrilor şi părţilor interesate. Raportul nu are valoare obligatorie, dar în
practică a prejudecat de cele mai multe ori deciziile Comitetului Miniştrilor/Curţii
Europene.
Protocolul 11 a schimbat profund sistemul instituţional, fuzionând Comisia
şi Curtea. Atribuţiile Comisiei sunt preluate de noua Curte. În mod evident, al doilea
Protocol adiţional la Acordul general privind privilegiile şi imunităţile Consiliului
Europei (care îi va avea în vedere exclusiv pe membrii Comisiei), precum şi
dispoziţiile referitoare la membrii Comisiei din al cincilea Protocol adiţional la
Acordul general au încetat să mai producă efecte juridice la data încetării existenţei
Comisiei Europene a Drepturilor Omului, devenind caduce292.

7.1.3.1.2 Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Curtea Europeană a Drepturilor Omului este un organ al Consiliului
Europei, creat însă, ca şi fosta Comisie, nu prin Statutul Consiliului Europei, ci prin

292
C.L. Popescu, op. cit., pag.77

113
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Acest instrument, în forma sa iniţială,
prevedea crearea Comisiei şi a Curţii ca organe ale Consiliului Europei.
Curtea a fost instituită de Convenţie în vederea asigurării respectării
angajamentelor Statelor Părţi. Este vorba de un organ jurisdicţional, specializat în
materia drepturilor omului, cu activitate nepermanentă şi cu jurisdicţie facultativă. Ea
are competenţă materială generală (toate drepturile consacrate de Convenţia Europeană
a Drepturilor Omului, deci în materia drepturilor civile şi politice) şi competenţa
teritorială limitată la nivel regional european.
Potrivit dispoziţiilor iniţiale ale Convenţiei, Curtea se compune dintr-un
număr de judecători egal cu cel statelor membre ale Consiliului Europei. Curtea nu
poate cuprinde mai mult de un resortisant al aceluiaşi stat. Se observă că, spre
deosebire de fosta Comisie, compusă dintr-un număr de membri egal cu numărul
Statelor Părţi la Convenţie, Curtea cuprinde un număr superior de membri, şi anume
un număr de judecători egal cu acela al statelor membre ale Consiliului Europei,
indiferent dacă acestea sunt sau nu parte la Convenţie. În fapt, în ultimii ani de
funcţionare a mecanismului, anterior reformei operate de Protocolul 11, această
distincţie îşi pierde relevanţa, întrucât toate statele membre ale Consiliului Europei
sunt părţi la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Membrii Curţii sunt aleşi de Adunarea Parlamentară, cu majoritatea
voturilor exprimate, de pe o listă de persoane prezentată de membrii Consiliului
Europei, fiecare dintre aceştia trebuind să se bucure de ce mai înaltă consideraţie
morală şi să îndeplinească acele condiţii cerute pentru exercitarea de înalte funcţii
judiciare sau să fie jurişti posedând o competenţă notorie. Mandatul are o durată de
nouă ani şi este reeligibil.
Membrii Curţii se bucură, pe perioada exercitării funcţiilor lor, de
privilegiile şi imunităţile prevăzute în articolul 40 din statutul Consiliului Europei şi în
acordurile încheiate în baza acestui articol.
Formaţiunea jurisdicţională prin care Curtea îşi exercită atribuţiile este
Camera, constituită din 7 judecători.
Există şi instituţia judecătorului ad-hoc. Din compoziţia Camerei face parte,
din oficiu, judecătorul care este cetăţean al statului parte interesat, iar în lipsa acestuia,
o persoană desemnată de statul parte interesat, la alegerea sa, pentru a funcţiona în
calitate de judecător.
Sediul Curţii Europene a Drepturilor Omului este la Strasbourg.
Este interesant de menţionat faptul că, deşi Convenţia a intrat în vigoare la 3
septembrie 1953, primele alegeri la Curte n-au avut loc decât abia în 1959, pentru că,
în virtutea articolului 56, alegerile puteau interveni numai după ce opt părţi
contractante au recurs la declaraţiile de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a
Curţii.293
Tehnic vorbind, Curtea se reuneşte de fiecare dată când este sesizată cu un
caz şi cel puţin o dată pe an. În realitate, Curtea se reunea anual aproximativ acelaşi

293
La 3 septembrie 1958 Austria a devenit a opta parte contractantă care a formulat o declaraţie în acest sens.

114
număr de zile ca şi Comisia. Cele mai multe afaceri sunt examinate, spuneam, de
camere compuse din 7, ulterior 9 judecători. 294. Atunci când o afacere particulară ridică
chestiuni grave de interpretare a Convenţiei, o cameră se poate desista în favoarea unei
Mari Camere, compusă din 19 judecători, care, la rândul său, poate ordona trimiterea
în faţa plenului Curţii.295 În aceste din urmă cazuri, organul în faţa căruia cazul a fost
deferit poate statua fie numai asupra chestiunii care a dat naştere desesizării, fie poate
să examineze cauza în întregimea sa. Hotărârile adoptate de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului sunt obligatorii şi se transmit Comitetului Miniştrilor, care
supraveghează respectarea acestora de către statele vizate. 296
Dispoziţiile iniţiale ale Convenţiei referitoare la organizarea Curţii au fost
modificate, înainte de reforma operată prin Protocolul 11, prin mai multe protocoale.
Prin Protocolul 2 la Convenţie, de exemplu, a fost atribuită Curţii, alături de
competenţa jurisdicţională, şi o competenţă consultativă. Curtea statuează asupra
cererilor de aviz consultativ în şedinţă plenară.
Potrivit Protocolului 8, membrii Curţii îşi exercită funcţiile cu titlu
individual. Pe întreaga durată a exercitării mandatului lor, ei nu pot să-şi asume funcţii
incompatibile cu exigenţele de independenţă, imparţialitate şi de disponibilitate
inerente acestui mandat.
În ceea ce priveşte jurisdicţia Curţii, articolul 45 menţionează faptul că
această jurisdicţie vizează toate cauzele privind interpretarea şi aplicarea Convenţiei cu
care Curtea este sesizată de către statele membre sau Comisie conform dispoziţiilor
articolului 48.297 Redactarea acestui articol pare a indica faptul că competenţa Curţii
este foarte largă, dar, într-o lectură coroborată cu articolul 47, care prevede că Curtea
„nu poate fi sesizată cu o afacere decât după încheierea procedurii în faţa Comisiei”,
putem deduce că jurisdicţia Curţii nu este una originară, ci una derivată din jurisdicţia
Comisiei. Cu toate astea, Curtea se consideră competentă să reexamineze orice
chestiune deja examinată de către Comisie. Se poate deci întâmpla ca Curtea să decidă
că nu poate examina pe fond o plângere pentru că una dintre condiţiile de
admisibilitate nu a fost îndeplinită.298
În sfârşit, considerăm necesar să evocăm din nou, la acest punct, articolul 46
privind declaraţiile de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii. Un stat poate
decide să facă în acest sens o declaraţie necondiţionată fondată pe reciprocitate cu unul
sau mai multe state contractante sau o declaraţie pentru o durată determinată.

7.1.3.1.3. Comitetul Miniştrilor

294
Modificare adusă de Protocolul 8
295
Articolul 51 al Regulamentului Curţii
296
Articolele 53 şi 54 ale Convenţiei
297
Odată cu intrarea în vigoare a Protocolului 9 pentru toate Statele Părţi la Convenţie articolul 48 a fost
modificat şi a integrat dreptul de a sesiza Curtea pentru particulari, grupuri de particulari şi organizaţii
neguvernamentale.
298
A se vedea afacerea „De Wilde, Ooms şi Versyp contra Belgia” (afacerea vagabondajului) din 18 iunie 1971.

115
 Comitetul Miniştrilor, spre deosebire de Comisie sau Curte, nu a fost
instituit odată cu adoptarea Convenţiei Europene. Comitetul este organul decizional şi
executiv al Consiliului Europei. Conform Statutului acestei organizaţii, Comitetul
Miniştrilor se compune din toţi miniştrii afacerilor externe ai statelor membre ale
Consiliului.299 Pe cale de consecinţă, contrar membrilor Comisiei şi Curţii, membrii
Comitetului Miniştrilor funcţionează în calitatea lor de reprezentanţi ai guvernelor şi
nu de experţi în materia drepturilor omului. Miniştri se reunesc de două ori pe an la
Strasbourg. În timpul perioadelor care separă reuniunile, activitatea este delegată unor
înalţi funcţionari, de regulă reprezentanţi permanenţi ai guvernelor pe lângă Consiliul
Europei.300 Şedinţele Comitetului nu sunt de regulă publice.
Comitetul Miniştrilor exercită un larg evantai de funcţiuni în sânul
Consiliului Europei şi, în consecinţă, numai o parte a activităţii sale vizează direct
funcţionarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Cu toate acestea, Comitetul
exercită şi alte funcţiuni care afectează indirect funcţionarea Convenţiei. De exemplu,
Comitetul Miniştrilor este însărcinat cu aprobarea bugetului Consiliului Europei,
inclusiv a cheltuielilor impuse de funcţionarea organelor Convenţiei. În vechea
redactare a Convenţiei, Comitetul alege membrii Comisiei Europene a Drepturilor
Omului. Comitetul fixează indemnizaţia ce trebuie plătită judecătorilor Curţii.
Una din competenţele specifice exercitate de Comitet în domeniul
drepturilor omului decurge direct din articolul 8 din Statutul Consiliului Europei. Acest
articol impune Comitetului să controleze respectarea obligaţiilor conţinute în articolul
3 din Statut, respectiv că toţi membrii Consiliului Europei „recunosc principiul
preeminenţei dreptului şi principiul în virtutea căruia orice persoană plasată sub
jurisdicţia sa trebuie să se bucure de drepturile omului şi libertăţile fundamentale”.
Înainte de intrarea în vigoare a Protocolului 11, Competenţa Comitetului
Miniştrilor era, într-o anumită manieră, o competenţă alternativă, în sensul că putea
adopta propria decizie cu privire la existenţa sau inexistenţa unei violări a Convenţiei
atunci când statul în cauză într-o afacere nu recunoscuse jurisdicţia Curţii sau în toate
cazurile în care Curtea nu fusese sesizată nici de către Comisie, nici de către o Înaltă
Parte Contractantă valabilă şi nici, pentru statele faţă de care Protocolul 9 intrase în
vigoare, de către persoane fizice, organizaţii neguvernamentale sau grupuri de
particulari care sesizaseră Comisia.
Această competenţă quasi-judiciară conferită Comitetului Miniştrilor
poate intra uneori în conflict cu compoziţia şi competenţele primare tipic politice ale
acestui organ. Totuşi, dat fiind faptul că autorii Convenţiei au prevăzut posibilitatea
de a recunoaşte jurisdicţia Curţii, au fost obligaţi să prevadă o modalitate alternativă de
a finaliza procedurile antamate prin introducerea unei plângeri la Comisie. Singura
soluţie acceptabilă pentru statele membre care au refuzat să recunoască jurisdicţia
Curţii era calea politică a Comitetului Miniştrilor.
Chiar dacă există posibilitatea unei strânse implicări a Comitetului în
aplicarea Convenţiei, Comitetul decide rareori urmărirea unei afaceri din oficiu. În
prima perioadă după adoptarea Convenţiei, Comitetul juca un rol mai activ decât în

299
R. M. Beşteliu, op. cit., vol. II, pag. 205
300
Aceştia formează aşa-numitul Comitet al Delegaţilor Miniştrilor, care se reuneşte de regulă săptămânal.

116
perioada actuală, în parte pentru că recunoaşterea jurisdicţiei Curţii se lovea de multe
ezitări, în parte pentru că Comisia însăşi era puţin favorabilă să transfere cauzele la
Curte. Ulterior, totuşi, Comitetul nu a jucat prea des un rol activ în tratarea unei cauze
şi, în quasi-totalitatea cazurilor, a urmat concluziile raportului Comisiei. Comitetul
Miniştrilor este competent să controleze executarea hotărârilor Curţii, dar n-are
puterea de a influenţa conţinutul acestor hotărâri sau de deroga de la caracterul lor
constrângător.
În esenţă, competenţa de supraveghere a executării hotărârilor Curţii
acordată Comitetului Miniştrilor de articolul 54 al Convenţiei se traduce în concret
prin supervizarea reformelor legislative sau administrative adoptate de state în răspuns
la o constatare a violării Convenţiei sau, în cazul hotărârilor care acordă o „satisfacţie
echitabilă” în virtutea articolului 50, la a se asigura că statul a efectuat plata sumei
către persoana în cauză, în termenul indicat de Curte. Este de la sine înţeles că
Comitetul, în cadrul acestui articol, tratează numai hotărârile prin care Curtea a
concluzionat că există o violare a Convenţiei, precum şi pe cele prin care o afacere este
radiată de pe rolul Curţii ca urmare a încheierii unei reglementări amiabile între părţi.

7.1.3.2. Mecanismul de control după intrarea în vigoare a Protocolului 11

7.1.3.2.1. Motivaţiile adoptării Protocolului 11
De la intrarea în vigoare a Convenţiei şi până la începutul anilor '90 numărul
Părţilor Contractante aproape s-a triplat. Acest lucru a antrenat, pe cale de consecinţă,
o creştere exponenţială a numărului de cazuri pendinte la Comisie şi Curte, ceea ce a
impus, în ultimă instanţă, necesitatea unei reforme a sistemului de control. 301 Aceste
reforme vizau, în esenţă, ameliorarea eficacităţii mijloacelor de protecţie, scurtarea
procedurilor şi menţinerea nivelului actual de calitate a protecţiei drepturilor omului.
Este interesant de amintit faptul că numărul de plângeri înregistrate de
Comisia Europeană a Drepturilor Omului a crescut de la 401, în anul 1981, la 2037, în
1993, tendinţele de creştere fiind explicabile nu doar prin creşterea numărului de state
părţi la Convenţie, dar şi prin creşterea gradului de notorietate la nivelul opiniei
publice a mecanismului de control de la Strasbourg.
Pe acest fundal, s-a constatat statistic că întârzierea acumulată în examinarea
cauzelor aflate pe rolul Comisiei devine excesivă (cu consecinţe serioase pentru
procedurile în faţa Curţii), la sfârşitul sesiunii din ianuarie 1994 fiind pendinte 2672 de
cauze, dintre care 1487 nu fuseseră deloc examinate. Era nevoie în medie, la acel
moment, de 5 ani pentru analiza unei cauze până la decizia finală a Curţii Europene a
Drepturilor Omului sau a Comitetului Miniştrilor.
Dacă înainte de 1988 nu au fost anual mai mult de 25 de cauze deferite
Curţii, s-a ajuns la 31 în anul 1989, 61 în anul 1990, 93 în anul 1991, 50 în anul 1992
şi 52 în anul 1993. De asemenea, dacă la sfârşitul anului 1992 pe rolul Comitetului
Miniştrilor se aflau, pentru decizie pe fond, 15 cauze, numărul lor atingea 189 la
sfârşitul anului 1993.

301
A se vedea şi motivaţiile expuse în raportul explicativ al Protocolului 11.

117
 Raportul explicativ al Protocolului 11 arată că înfiinţarea unei Curţi unice avea
ca scop şi suprimarea dublei activităţi existente (în faţa Comisiei şi respectiv în faţa
Curţii), precum şi a anumitor termene inerente sistemului înainte de realizarea
reformei. În sfârşit, se urmărea întărirea elementelor judiciare ale sistemului, prin
eliminarea posibilităţii ca un organ esenţialmente politic (Comitetul Miniştrilor) să ia
şi decizii cu caracter quasi-judiciar.

7.1.3.2.2. Scurt istoric

Posibilitatea unei fuziuni a Comisiei şi a Curţii a fost evocată pentru prima
dată în mod oficial în iulie 1982, la cea de-a 8-a reuniune a Comitetului de experţi DH-
PR pentru ameliorarea procedurilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în
cursul unui schimb de vederi cu reprezentanţii Comisiei Europene a Drepturilor
Omului. Această posibilitate a figurat apoi pe lista întocmită de Comitetul DH-PR a
reformelor care trebuie întreprinse pe termen lung. La nivel politic, ideea fuziunii este
evocată pentru prima dată la Conferinţa ministerială europeană asupra drepturilor
omului, ţinută la Viena, în luna martie 1985.
Discuţiile pe această temă au evoluat în anii ce au urmat între palierul politic
(Comitetul Miniştrilor şi Adunarea parlamentară) şi cel tehnic (Comitetul Director
pentru Drepturile Omului – CDDH şi respectiv DH-PR).
După epuizarea tuturor dezbaterilor de ordin tehnic derulate timp de cinci ani,
Comitetul Miniştrilor a decis la începutul lui noiembrie 1992, în timpul unei reuniuni
cu ocazia căreia Franţa s-a pronunţat pentru prima dată în favoarea propunerii germane
privind o Curte unică, să pună această problemă dintr-o perspectivă politică.
Primul „summit” al şefilor de stat şi de guvern din statele membre ale
Consiliului Europei, organizat la Viena la 8-9 octombrie 1993, a fost ocazia unei luări
de poziţie unanimă în acest sens, decizând „să amelioreze eficacitatea Convenţiei
Drepturilor Omului prin instaurarea unei Curţi unice pentru controlul angajamentelor
subscrise”. Pentru aceasta, anexa I a documentului adoptat de „summit”, consacrată
„reformei mecanismului de control al Convenţiei”, dă mandat Comitetul Miniştrilor de
a „termina pregătirea unui protocol de amendament la Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului…în vederea adoptării unui text şi deschiderii lui spre semnare la
reuniunea ministerială din mai 1994”. Decizia de principiu a „summit”-ului, „de a
stabili, în calitate de parte integrantă a Convenţiei, o Curte Europeană a Drepturilor
Omului unică care să înlocuiască organele de control existente” este fără echivoc, chiar
dacă organizarea acestei noi curţi poate să prezinte mai multe variante, incluzând în
special un dublu grad de jurisdicţie internă302. Totodată, scopul fixat este clar:
„obiectivul acestei reforme este de a creşte eficacitatea mijloacelor de protecţie, de
reducere a lungimii procedurilor şi de menţinere a nivelului ridicat al protecţiei
drepturilor omului”.
Proiectul de protocol de amendament a fost pregătit de comitetul DH-PR, iar
apoi a fost pus la punct de CDDH, după consultarea corespunzătoare a Comisiei şi a
Curţii, ca şi a Adunării Parlamentare. Textul proiectului a fost adoptat de Comitetul

302
L.E. Pettiti, E.Decaux, P.H.Imbert, op.cit., pag.24

118
Miniştrilor la cea de-a 511-a bis reuniune a Delegaţilor Miniştrilor, ţinută la 20 aprilie
1994. Textul a fost deschis spre semnare membrilor Consiliului Europei semnatari ai
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului la 11 mai 1994. Intrarea în vigoare a
intervenit după ratificarea protocolului de către toate Satele Părţi la Convenţie la 1
noiembrie 1998.
În ceea ce priveşte natura Protocolului 11, ar fi poate util de amintit că
Raportul său explicativ explică alegerea formei juridice a unui protocol de amendare,
iar nu a unuia facultativ la Convenţie. Caracterul fundamental al reformei
mecanismului de control necesită acordul tuturor Statelor Părţi la Convenţie. De aceea,
Protocolul 11 a fost conceput ca un protocol de amendare, a cărui intrare în vigoare
este condiţionată de obligaţia exprimării consimţământului de a fi legat de acest
instrument juridic de către toate Statele Părţi la Convenţie. S-a spus că numai un
protocol de amendare permitea evitarea coexistenţei a două mecanisme paralele de
control, care ar fi putut genera dezvoltarea unei jurisprudenţe neomogene şi
inconsecvente.
S-a concluzionat303 că într-un sistem unificat, debarasat de declaraţii
facultative şi de variante politice, noua Curte va avea, de plin drept, o triplă
competenţă: pentru „afacerile interstatale”, „plângerile individuale” şi „avizele
consultative”.

7.1.3.2.3. Caracteristicile principale ale reformei introduse de

Protocolul 11
Caracteristica principală o reprezintă suprimarea sistemului cu 3 organe
de decizie (Comisia, Curtea, Comitetul Miniştrilor) şi substituirea celor 2 organe
principale de control existente până la acel moment (Comisia şi Curtea) cu o nouă
Curte unică şi permanentă, care să asigure competenţele acestor organe.
Pe cale de consecinţă, o persoană fizică are acces direct la noua Curte.
Comitetul Miniştrilor Consiliului Europei conservă doar competenţa rezultând din
fostul articol 54 (supravegherea executării hotărârilor Curţii), în timp ce competenţa
quasi-jurisdicţională conferită de fostul articol 32 este suprimată.
Competenţa noii Curţi devine obligatorie şi se extinde la toate chestiunile
privind interpretarea şi aplicarea Convenţiei, atât pentru afacerile interstatale, cât şi
pentru plângerile individuale. În plus, ca şi până acum, Curtea poate emite avize
consultative la solicitarea Comitetului Miniştrilor.
Curtea funcţionează, cum aminteam, de o manieră permanentă şi este
compusă dintr-un număr de judecători egal celui al Statelor Părţi la Convenţie.
Pentru examinarea cazurilor aflate pe rol, Curtea se reuneşte în comitete, în
camere şi în Marea Cameră. Judecătorul ales în numele unui stat este de drept membru
al camerei şi al Marei Camere.
Curtea examinează plângerile introduse de :

303
Ibidem, pag.24-25

119
 - orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau grup de
particulari care se pretind victimă a unei violări a Convenţiei de către unul din Statele
Părţi.
sau
- un Stat Parte, în situaţia cauzelor interstatale.
Criteriile care reglementează admisibilitatea plângerilor rămân aceleaşi, dar
sunt preluate de noua Curte, care exercită funcţiunea de filtraj, asigurată anterior de
Comisie.
Camerele sunt din oficiu competente pentru a se pronunţa asupra
admisibilităţii şi asupra fondului tuturor plângerilor interstatale sau individuale, sub
rezerva competenţelor specifice atribuite comitetelor sau Marii Camere.
Procedurile orală şi scrisă rămân în esenţă neschimbate. O hotărâre a unei
camere devine definitivă atunci când părţile declară cu nu solicită trimiterea în faţa
Marii Camere sau la trei luni de la data pronunţării (comunicării) hotărârii. Numai
părţile (şi nu camera) pot solicita transferarea cauzei la Marea Cameră.
Şi în noul sistem se păstrează posibilitatea închiderii unei cauze pe calea
reglementării amiabile între părţi.

7.1.3.2.4. Situaţia după intrarea în vigoare a Protocolului 11

În esenţă, obiectivele urmărite prin reforma promovată de Protocolul 11 au
fost:
- o mai mare accesibilitate a mecanismului de control pentru individ;
- accelerarea procedurii;
- o mai mare transparenţă şi eficacitate.

O evaluare efectuată la Consiliul Europei la aproape 5 ani de la intrarea în

vigoare a Protocolului 11 afirma că obiectivele au fost atinse numai parţial şi asta în
special datorită creşterii exponenţiale a numărului de plângeri adresate Curţii, care au
condus practic la o stare de semi-blocaj. Amintim numai faptul că numărul de plângeri
înregistrate în 2002 s-a ridicat la aproximativ 35 000, faţă de cele numai 14 000
existente în 1997.
Această situaţie a generat o preocupare deosebită atât la nivelul Curţii însăşi,
cât şi la nivel politic, pentru identificarea unor soluţii pe termen scurt, dar şi de fond,
mai profunde, mergând până la operarea unei noi reforme a Convenţiei.
Au fost evocate atât necesitatea creşterii resurselor materiale şi umane 304 la
dispoziţia Curţii, pentru eficientizarea activităţii sale, dar şi a unora de fond, cum ar fi:
înăsprirea criteriilor de admisibilitate sau focalizarea activităţii Curţii în principal pe
chestiunile care pun probleme de interpretare fundamentală, de principiu, a
304
Comitetul Miniştrilor a decis în 2002 alocarea în intervalul 2003-2005 a unui buget suplimentar pentru Curte
de 30 milioane de Euro.

120
dispoziţiilor Convenţiei (ceea ce ar elimina o mare parte din plângerile considerate
drept uzuale); reintroducerea unui alt organism de „filtraj”, care să faciliteze activitatea
Curţii; introducerea unui real dublu nivel de jurisdicţie la nivelul Curţii; numirea unui
al doilea judecător la Curte pentru fiecare stat în parte, etc.
Au fost înfiinţate grupuri de lucru care să formuleze propuneri concrete atât la
nivelul Curţii, cât şi la cel al Comitetului Miniştrilor. La sfârşitul lui 2002 Comitetul
Director pentru Drepturile Omului a prezentat un raport conţinând sugestii concrete de
modificare a mecanismului de control, posibil de formalizat sub forma unor
amendamente la Convenţie.
Ultimele sesiuni ale Comitetului Miniştrilor au marcat acordul, nu fără
dificultăţi, de a se continua linia propusă de CDDH şi de a se evalua concret
posibilitatea promovării unor amendamente. Procedura a avansat în anii următori spre
o concretizare a acestor demersuri, cu atât mai mult cu cât majoritatea statelor
membre, şi în primul rând marii contributori la bugetul Consiliului Europei, au arătat
că erau puţin dispuşi să angajeze constant contribuţii suplimentare substanţiale pentru
bugetul Curţii, care să suplinească eficacitatea mai scăzută a mecanismului de control.

7.1.3.3 Mecanismul de control după intrarea în vigoare a Protocolului 14

7.1.3.3.1. Motivaţiile şi un scurt istoric al adoptării Protocolului 14
Deşi a constituit un pas înainte, Protocolul 11 nu a rezolvat problema creşterii
semnificative a numărului de plângeri individuale adresate Curţii Europene şi respectiv
limitarea riscului de afectare a efectivităţii şi credibilităţii sistemului de control de la
Strasbourg.
O recunoaştere oficială a acestei probleme s-a înregistrat la doi ani de la
intrarea în vigoare a Protocolului 11, în cadrul Conferinţei ministeriale dedicate
Drepturilor Omului, desfăşurată la Roma în 2000, cu ocazia aniversării a 50 de ani de
la semnarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. În prima rezoluţie adoptată la
Roma, Conferinţa solicita Comitetului Miniştrilor să „iniţieze cât mai curând posibil
un studiu aprofundat al diferitelor posibilităţi şi opţiuni în vederea asigurării
efectivităţii Curţii Europene a Drepturilor Omului în lumina acestei noi situaţii prin
intermediul Comitetului de legătură cu Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi
respectiv CDDH”305.
Conferinţa a considerat acest proces drept „indispensabil, având în vedere
creşterea numărului de plângeri şi că măsuri urgente trebuie adoptate pentru a sprijini
Curtea Europeană să îşi îndeplinească funcţiunile şi în consecinţă, o reflecţie
aprofundată să fie demarată cât mai curând posibil în legătură cu diversele posibilităţi
şi opţiuni”306.
Ca răspuns la prima Rezoluţie adoptată de Conferinţa de la Roma, Comitetul
Delegaţilor Miniştrilor a stabilit la 7 februarie 2001 un Grup de evaluare pentru
305
Rezoluţia I, par 18 ii , „Aranjamente instituţionale şi funcţionale pentru protejarea Drepturilor Omului la nivel
naţional şi european” (CM (2000) 172).
306
Declaraţia Conferinţei ministeriale de la Roma privind Drepturile Omului: “Curtea Europeană a Drepturilor
Omului la 50 de ani: ce viitor pentru protecţia drepturilor omului în Europa ?”

121
formularea propunerilor privind mijloacele de garantare a efectivităţii Curţii Europene.
În acelaşi timp, CDDH a creat un Grup de reflecţie pe tema consolidării mecanismului
de protecţie a drepturilor omului. Raportul de activitate al CDDH 307, adoptat în iunie
2001, a fost transmis Grupului de evaluare, care la rândul său a elaborat un raport în
septembrie 2001.
Aceste documente au condus la adoptarea Declaraţiei Comitetului Miniştrilor
la cea de-a 109-a sesiune din 8 noiembrie 2001 pe tema „Protecţiei drepturilor omului
în Europa. Garantarea efectivităţii pe termen lung a Curţii Europene a Drepturilor
Omului.”
În baza instrucţiunilor primite de la Comitetul Miniştrilor şi după prezentarea
unui Raport interimar308 în octombrie 2002, CDDH a formulat propuneri concrete
pentru garantarea pe termen lung a efectivităţii Curţii Europene, pe care le-a transmis
Comitetului Miniştrilor la 4 aprilie 2003.
Propunerile vizau trei domenii principale:
- „Prevenirea încălcărilor la nivel naţional şi îmbunătăţirea remediilor
interne”;
- „Optimizarea efectivităţii filtrajului şi procesarea subsecventă a
plângerilor”;
- Îmbunătăţirea şi accelerarea executării hotărârilor Curţii Europene”309.
Procesul de reflecţie şi elaborare astfel lansat a avansat, astfel încât ulterior,
la 15 mai 2003, Comitetul Miniştrilor a adoptat Declaraţia privind „Garantarea pe
termen lung a efectivităţii Curţii Europene a Drepturilor Omului”. CDDH a adoptat la
rândul său în noiembrie 2003 un Raport interimar de activitate 310 şi respectiv Raportul
final, în aprilie 2004311.
Acest document conţine proiectul Protocolului 14 la Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, un raport explicativ, un proiect de declaraţie, unul de
Recomandare şi respectiv un proiect de Rezoluţie a Comitetului Miniştrilor adresată
statelor membre.
Conform regulamentelor Consiliului Europei, Comitetul Miniştrilor a invitat
Adunarea Parlamentară să adopte Avizul său pe marginea Proiectului Protocolului 14.
Acest aviz, care a formulat o serie de amendamente, a fost adoptat de Adunarea
Parlamentară la 28 aprilie 2004.
Finalul procesului de reflecţie şi redactare s-a consemnat la 13 mai 2004,
odată cu adoptarea de către Comitetul Miniştrilor a „Pachetului de reformă”:
- o Declaraţie privind „Asigurarea efectivităţii implementării Convenţiei
Europene a Drepturilor Omului la nivel naţional şi european”;
- textul Protocolului 14;
307
Doc. CDDH – GDR(2001)010
308
Doc. CM(2002)146
309
Doc.CDDH(2003)006
310
Doc. CM(2003)165
311
Doc.CM(2004)65

122
 - cinci Recomandări adresate statelor membre al căror obiectiv îl reprezintă
asigurarea protecţiei efective a drepturilor prevăzute în Convenţia Europeană în cadrul
sistemelor juridice naţionale.
Protocolul 14 a fost rezultatul a aproape cinci ani de reflecţie, iar
obiectivul său a fost în esenţă să „menţină şi să amelioreze eficacitatea sistemului de
control pe termen lung, în special în lumina creşterii continue a gradului de încărcare a
Curţii Europene şi a Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei”.312
Mai multe propuneri de reformă a sistemului au fost examinate în
perioada de după Conferinţa ministerială din 2000 până la aprobarea finală a
Protocolului.

7.1.3.3.2. Caracteristicile principale ale reformei introduse de

Protocolul 14
Protocolul 14 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este un Protocol
de amendament.
Spre deosebire de Protocoalele adiţionale la Convenţie, intrarea în vigoare a
Protocolului 14 a fost condiţionată de ratificarea sa de către toate Statele Părţi la
Convenţia Europeană.
Astfel, până de curând, intrarea în vigoare fusese blocată de Federaţia Rusă,
care refuza ratificarea şi respectiv depunerea instrumentului de ratificare pe motiv că
aplicarea noului instrument ar mări presiunea, considerată de autorităţile ruse drept
incorectă, pentru executarea unui număr, potenţial tot mai mare, de hotărâri de
condamnare cu substrat politic”313.
Această poziţie politică se exprimase de altfel într-un vot negativ înregistrat la
20 decembrie 2006 în Duma de Stat a Federaţiei Ruse.
Urmare presiunilor internaţionale formulate de statele membre ale Consiliului
Europei, de Comitetul Miniştrilor şi Adunarea Parlamentară a organizaţiei 314,
Federaţia Rusă a finalizat procedurile interne de ratificare a Protocolului 14 în prima
parte a anului 2010, astfel încât a devenit al 47-lea stat membru care a acceptat
instrumentul menţionat, ceea ce a permis intrarea sa în vigoare la 1 iunie 2010.
În esenţă, reforma introdusă de Protocolul 14 vizează următoarele elemente
esenţiale:
- tratarea cererilor de admisibilitate de către un singur judecător. Diferenţa
faţă de sistemul anterior constă în faptul că decizia preliminară privind admisibilitatea
plângerii va putea fi luată de un singur judecător, asistat de juriştii din Grefa Curţii şi
nu în formatul completului de trei judecători, incluzând aici şi judecătorul - raportor şi
respectiv asistenţa oferită de juriştii Grefei;
312
Preambului Protocolului 14
313
Paraskeva, Costas, „The relationship between the domestic implementation of the European Convention on
Human Rights and the ongoing reforms of the European Court of Human Rights", Intersentia, Antwerp – Oxford
– Poland, 2010, pag.47
314
Vezi Recomandarea 1756(2006) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi răspunsul Comitetului
Miniştrilor, adoptat la 18 ianuarie 2007

123
 - introducerea unui nou criteriu de admisibilitate, respectiv prejudiciul
substanţial suferit de către reclamant;
- introducerea unei proceduri menite să accelereze examinarea cazurilor
repetitive, cazuri considerate, în acelaşi timp, în mod vizibil fundamentate (cazuri
„clonă”), respectiv sub forma stabilirii „procedurii deciziei într-un caz pilot” 315;
- schimbarea duratei mandatului judecătorului la Curtea Europeană. Pentru
consolidarea independenţei şi imparţialităţii, judecătorii vor fi aleşi pentru un singur
mandat, cu o durată de 9 ani, fără posibilitatea reînnoirii sale, şi care ar urma să
înceteze la împlinirea vârstei de 70 de ani316. În sistemul anterior durata mandatului era
de 6 ani, cu posibilitatea reînnoirii sale;
- schimbarea procedurii de numire a judecătorilor ad-hoc;
- statuarea posibilităţii încheierii reglementărilor amiabile în orice moment al
procedurii;
- conferirea posibilităţii ca prin decizie a Comitetului Miniştrilor să fie
sesizată Curtea Europeană, în cazul în care un stat refuză să execute hotărârile;
- creşterea rolului Comisarului pentru drepturile omului al Consiliului
Europei în cadrul procedurii în faţa Curţii;
- statuarea posibilităţii aderării Uniunii Europene la Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului.
În concluzie, reformele introduse de Protocolul 14 vizează cele două
principale provocări care au stat şi stau în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului:
gradul de încărcare uriaş cu dosare, multe dintre ele confirmate statistic ca fiind
nefondate; sarcina examinării pe fond şi pronunţării unei decizii, inclusiv privind
despăgubirea fixată, în numeroase cazuri repetitive sau de rutină şi care au just temei.
Este prematură orice concluzie, în această etapă, cu privire la efectele şi
eficacitatea noului instrument. Poate fi evocată însă, în acest context, poziţia publică
exprimată de fostul Preşedinte al Curţii Europene, Luzius Wildhaber, care afirma că
deşi Protocolul 14 „este un pas în direcţia cea bună, Curtea Europeană va continua să
se confrunte cu o cazuistică excesivă”317.

7.1.3.3.3. Protocolul 14 bis

Opoziţia exprimată de Federaţia Rusă timp de mai mulţi ani faţă de intrarea în
vigoare a Protocolului 14 şi respectiv a reformei mecanismului de control introduse de
acest instrument a obligat celelalte state membre să identifice o soluţie interimară, cu
caracter provizoriu. Această soluţie a fost gândită pentru a ajuta Curtea Europeană,
chiar şi pe o perioadă determinată, până la ratificarea completă a Protocolului 14, să îşi

315
Articolul 28(1) al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, astfel cum a fost amendat de articolul 8 al
Protocolului 14
316
Articolul 23 par 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, astfel cum a fost amendat prin articolul 2 al
Protocolului 14
317
Paraskeva, Costas, op. cit., pag.56

124
păstreze funcţionalitatea şi credibilitatea şi să reducă din presiunea rezultată din gradul
ridicat de încărcare cu dosare.
Iniţiativa lansată de Consiliul Europei pentru a preveni colapsul Curţii
Europene a îmbrăcat forma unui Protocol adiţional la Convenţia Europeană, a cărui
intrare în vigoare, contrar Protocolului de amendament, era posibilă mult mai rapid.
De altfel, noul instrument, denumit Protocolul 14 bis, deschis spre semnare la 27 mai
2009, a putut intra rapid în vigoare, la 1 octombrie 2009, după ratificarea sa de doar
trei state membre318, fiind opozabil evident doar în raport cu statele care l-au ratificat.
Durata de viaţă a instrumentului a fost stabilită până la momentul intrării în
vigoare a Protocolului 14319.
Pentru o bună evidenţă, secţiunea „Tratate” a Consiliului Europei
consemnează un număr de 12 state care au ratificat Protocolul 14 bis 320 şi respectiv alte
10, care l-au semnat, dar nu l-au ratificat321, între care şi România322.
În esenţă, Protocolul 14 bis a preluat din pachetul de reformă propus de
Protocolul 14 două elemente de procedură, cărora a dorit să le dea efect imediat,
respectiv:
- introducerea competenţei oferite unui singur judecător de a examina şi
decide asupra cererilor de admisibilitate. Această competenţă a fost limitată, ca şi în
Protocolul 14, de imposibilitatea examinării cererilor introduse împotriva statului în
numele căruia a fost desemnat judecător la Curtea Europeană;
- acordarea unei competenţe lărgite completului de trei judecători.
După cum menţionam, valabilitatea Protocolului 14 bis, în vigoare exclusiv
pentru cele 12 state menţionate, care îl ratificaseră, a încetat odată cu intrarea în
vigoare a Protocolului 14, la 1 iunie 2010.

7.1.4. Concluzii
Prezentarea mecanismului de control al Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului a pus în evidenţă, credem, importanţa şi miza deosebite ale acestuia.
Considerat cel mai vechi şi puternic instrument juridic de protecţie a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului la nivel european, acesta a produs o impresionantă
jurisprudenţă, care completează substanţa Convenţiei şi îi dau acesteia formă şi viaţă
depăşind instrumentul însuşi. Într-adevăr, Convenţia a evoluat datorită interpretării pe
care i-au dat-o Comisia şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului.323
Interpretările asupra unor noţiuni precum supremaţia dreptului şi societatea
democratică constituie fundamentele sistemului european al drepturilor omului şi au
furnizat importante repere ţărilor Europei Centrale şi de Est. Convenţia nu constituie
318
Articolul 6 par 1 al Protocolului 14 bis
319
Articolul 9 al Protocolului 14 bis
320
Danemarca, Georgia, Irlanda, Islanda, Macedonia, Luxemburg, Monaco, Norvegia, San-Marino, Slovacia,
Slovenia, Suedia.
321
Austria, Cipru, Spania, Franţa, Ungaria, Lituania, Republica Moldova, Polonia, România, Ucraina.
322
România a semnat Protocolul 14 bis la data de 15 septembrie 2009.
323
Donna Gomien, „Introducere în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului”, Editura ALL, 1993, pag.172

125
însă un panaceu care să permită remedierea tuturor problemelor care privesc drepturile
omului. Ea poate să furnizeze un număr important de răspunsuri juridice de ordin
punctual la o serie de întrebări care privesc aspectele individuale ale protecţiei
drepturilor omului. Pe o scară mai largă, însă, simbolistica sistemului (sistem
fundamentat în egală măsură pe principiul excluderii competenţei naţionale exclusive
în materia drepturilor omului şi limitarea suveranităţii statului şi pe cel al
subsidiarităţii garanţiilor internaţionale faţă de cele de ordin intern), plasează
responsabilitatea primară în sarcina statelor înseşi. Este de aceea important ca statele
să recepteze rapid şi substanţial mesajele transmise de mecanismul de control de la
Strasbourg, iar uneori chiar să le devanseze, prin promovarea reformelor interne
necesare, în primul rând de ordin legislativ şi administrativ şi evitarea în acest fel de a
continua să figureze pe „agenda de interes” a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

126
După parcurgerea modulului 8 studenţii trebuie:
 să aibă cunoştinţe elaborate despre competenţele instanţei europene
 să cunoască titularii dreptului de a sesiza Curtea Europeană a Drepturilor Omului
 să cunoască temeinic procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

7.2 Procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

Sesizarea Curţii Europene a Drepturilor Omului și procesul desfășurat la

Strasbourg reprezintă un demers de ultimă instanță pentru cetățeanul european care
invocă încălcarea unui drept sau a unei libertăți fundamentale garantate de Convenția
Europeană a Drepturilor Omului.
Acest demers pleacă de la un principiu consacrat în cadrul sistemului de control
de la Strasbourg, respectiv principiul subsidiarității, care statuează obligativitatea
pentru ordinea juridică națională de a oferi cu prioritate soluții la cele reclamate de
individ și abia ulterior, în subsidiar, dacă problema reclamată nu își găsește
soluționare, fiind acceptată calea de atac la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Vom prezenta pe scurt câteva din elementele de bază ale procedurii
contencioase desfășurate la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Competenţa instanţei europene acoperă toate problemele privind interpretarea
şi aplicarea Convenţiei şi a Protocoalelor sale, care îi sunt supuse de către state
(articolul 33), deci cauze interstatale, de către persoane fizice sau alte entităţi, prin
cereri individuale (articolul 34). La cererea Comitetului Miniştrilor, dă avize
consultative asupra problemelor de ordin juridic privind interpretarea Convenţiei şi,
evident, a Protocoalelor acesteia. De asemenea, potrivit Protocolului 14, Curtea poate
să clarifice o problemă de interpretare sau de conformare cu o hotărâre a sa emisă
anterior, în etapa de executare a hotărârilor Curţii.
Prin formaţiunile sale jurisdicţionale (judecătorul unic, comitetele de trei
judecători, camerele de șapte judecători și Marea Cameră de șaptesprezece judecători),
Curtea se pronunţă asupra inadmisibilităţii cererilor (plângerilor) individuale şi ia
decizii în legătură cu admisibilitatea şi fondul acestora, după cum urmează:
a) Judecătorul unic se pronunţă asupra cererilor individuale, care nu implică o
examinare complementară, pe care le poate declara inadmisibile sau le poate scoate de
pe rol numai prin vot unanim. Nu se poate pronunţa asupra cauzelor interstatale.
Decizia unui judecător unic este definitivă.
b) Comitetele sunt abilitate să ia decizii atât asupra admisibilităţii cererilor
individuale, cât şi asupra fondului, adoptând hotărâri în cauze în care problema
referitoare la interpretarea sau aplicarea Convenţiei sau Protocoalelor sale care se află

127
la originea cauzei constituie obiectul unei jurisprudenţe bine stabilite de Curte.
Deciziile şi hotărârile comitetelor sunt, de asemenea, definitive.
c) Camerele sunt abilitate să ia decizii asupra admisibilităţii cererilor şi a
fondului, dacă plângerile individuale nu au fost deja examinate şi decise de către un
judecător unic sau de un comitet şi pentru toate cererile introduse de către un stat
(cauze interstatale).
d) Marea Cameră se pronunţă asupra cererilor individuale sau cauzelor
interstatale, comunicate de Camere prin desesizare, care privesc o problemă gravă
privind interpretarea Convenţiei şi a Protocoalelor sale sau în cazul când soluţionarea
acesteia ar putea duce la o decizie contradictorie cu o hotărâre pronunţată anterior de
Curte. De asemenea, Marea Cameră se pronunţă, în cazuri excepţionale, asupra unei
hotărâri a unei camere, retrimisă în faţa Marii Camere la cererea unei părţi în cauză.
Această formaţiune se pronunţă şi asupra cererilor Comitetului Miniştrilor de aviz
consultativ sau în faza de executare.
Curtea examinează cauzele în condiţii de contradictorialitate şi se pune la
dispoziţia părţilor pentru a se ajunge la rezolvarea cauzei pe cale amiabilă, caz în care
dezbaterile au caracter confidenţial.
Hotărârea Marii Camere este definitivă. Decizia unei Camere devine definitivă
dacă părţile declară că nu vor cere trimiterea cauzei în faţa Marii Camere sau nu se
trimite în termen de trei luni de la pronunţare, ori în cazul în care Marea Cameră
respinge cererea de retrimitere. Hotărârea definitivă a Curţii este transmisă
Comitetului Miniştrilor care supraveghează executarea ei. In privinţa competenţei
consultative, este de menţionat că avizele consultative ale Curţii asupra problemelor
juridice privind interpretarea Convenţiei pot fi date numai la cererea Comitetului
Miniştrilor.
Competenţa Curţii poate fi analizată sub mai multe aspecte, din perspectiva
competenţei ratione personae (personală), ratione materiae (materială), ratione loci
(spaţială) şi ratione temporis (temporală).
Pentru a intra în domeniul competenței personale a Curții, plângerea trebuie să
fie introdusă de către o entitate având calitate pentru a fi reclamant şi trebuie să fie
îndreptată împotriva unei entităţi având calitate pentru a fi pârât.
Curtea poate fi sesizată de către un stat parte, caz în care ne aflăm în prezenţa
unei cereri statale, sau de către o persoană fizică, o organizaţie nonguvernamentală sau
un grup de particulari, care se pretind victime a unei violări a unuia din drepturile
recunoscute de Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a
Libertăţilor Fundamentale sau de Protocoalele sale adiţionale, caz în care este vorba de
cereri individuale324.

324
Convenţia dă dreptul oricărui stat contractant de a cere ca alte state părţi la Convenţie să-şi respecte obligaţiile
asumate. În privinţa dreptului de petiţie al persoanelor fizice sau a altor entităţi, în articolul 34, intitulat „Cereri
individuale” se arată: „Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizaţie
neguvernamentală sau de către orice grup de particulari care se pretinde victima unei încălcări de către una din
înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie sau în Protocoalele sale”. Prin acelaşi articol,
statele părţi contractante se angajează să nu împiedice prin nici o măsură exerciţiul eficace al acestui drept, astfel
că„Înaltele Părţi Contractante se angajează să nu împiedice prin nici o măsură exerciţiul eficace al acestui drept”.

128
 Aceste două tipuri de entităţi au capacitate procesuală activă; cererile, fie că
sunt statale, fie că sunt individuale, sunt îndreptate împotriva statelor părţi la
Convenţie, care pot fi pârâte în faţa Curţii. După cum este prevăzut în Convenţie,
cererile statale vizează „orice încălcare a dispoziţiilor Convenţiei... imputabilă unei
alte părţi contractante”, iar cererile individuale se referă la o „încălcare de către una
din înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie”.
Dacă virtual toate statele părţi au capacitate procesuală pasivă, pârâtul este în
concret statul care a comis încălcarea drepturilor prevăzute de Convenţie sau de
Protocoale ori căruia încălcarea îi este imputabilă.
Titularii dreptului de a sesiza Curtea sunt:
- Statele. Potrivit articolului 33 din Convenţie, intitulat „Cauze interstatale”,
„orice Înaltă Parte Contractantă poate sesiza Curtea asupra oricărei pretinse încălcări a
prevederilor Convenţiei şi ale Protocoalelor sale de către o altă Înaltă Parte
Contractantă.”
Statul care sesizează Curtea nu trebuie să fie considerat că acţionează pentru a
obţine respectarea drepturilor sau intereselor sale proprii, ci mai degrabă supune Curţii
spre examinare o problemă care ţine de ordinea publică europeană. Singura condiţie pe
care un stat care sesizează Curtea trebuie să o îndeplinească este să fie parte la
Convenţie.
Nu este necesar ca victimele încălcării dispoziţiilor Convenţiei să fie cetăţeni
sau resortisanți ai statului reclamant sau ca violarea invocată să afecteze în mod direct
interesele acestui stat. De asemenea, nu contează dacă mobilul statului reclamant este
de ordin politic. Dreptul de sesizare recunoscut statelor are drept scop să determine
examinarea modului în care statele contractante îşi respectă angajamentele juridice
asumate;
- Subiecții dreptului de recurs individual. După cum am arătat, articolul 34 al
Convenţiei recunoaşte dreptul persoanelor fizice, organizaţiilor nonguvernamentale
sau grupurilor de particulari care se pretind victime ale încălcării unui drept recunoscut
de Convenţia Europeană să sesizeze Curtea.
Curtea poate fi sesizată de orice persoană fizică. Convenţia nu reţine nici o
condiţie referitoare la cetăţenia, rezidenţa, starea civilă sau capacitatea individului,
conform dreptului intern. Cetăţenii statului parte pârât, cetăţenii unui alt stat parte sau
ai unui stat terţ, refugiaţii, incapabilii din dreptul intern, deţinuţii pot sesiza Curtea
Europeană.
Curtea poate fi sesizată şi de către orice organizaţie nonguvernamentală.
Referirea la „nonguvernamental” exclude posibilitatea ca o organizaţie
guvernamentală să sesizeze Curtea. Într-o interpretare largă, prin „organizaţie
nonguvernamentală” Curtea înţelege orice persoană juridică, cu sau fără scop lucrativ:
societăţi comerciale, sindicate, organizaţii religioase, partide politice. Prin extindere, în
această categorie intră orice subiect de drept care nu este persoană fizică sau persoană
juridică de drept public.
Al treilea titular al dreptului de recurs individual este reprezentat de orice grup
de particulari. Noţiunea se referă la orice grup constituit conform reglementărilor în
129
vigoare în dreptul intern, dar are în vedere un tip de asociere informală, cel mai adesea
temporară, dintre două sau mai multe persoane care au acelaşi interes şi se pretind
victime ale unei violări a Convenţiei Europene în ceea ce le priveşte.
Condiţia prealabilă pentru a introduce o cerere individuală este ca autorul
acesteia să se pretindă victimă a unei încălcări a unui drept recunoscut în Convenţie.
Nu se cere ca autorul cererii individuale să fie victimă în mod dovedit, deoarece numai
examenul cererii în fond va determina dacă este în mod real victimă a încălcării unei
dispoziţii din Convenţie. Totuşi, nu este suficient să se afirme victimă; pe baza faptelor
invocate de către reclamant şi dacă este cazul, de statul în cauză, Curtea va examina
dacă, presupunând că a fost constatată violarea, reclamantul ar fi putut fi victimă a
acesteia.
Reclamantul autor al unei cereri individuale trebuie să aibă un interes personal
pentru a acţiona în faţa Curţii. Este necesar ca drepturile acestuia să fie vătămate de o
manieră concretă printr-o decizie sau măsură internă.
Curtea admite ca victimă a unei violări orice persoană susceptibilă de a-i fi
aplicată o lege despre care se afirmă că este incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei.
Mai mult, un individ se poate considera victimă prin simplul fapt al existenţei unei
legislaţii ale cărei efecte riscă să le suporte, chiar în lipsa unei aplicări efective. Curtea
admite astfel noţiunea de victimă potenţială. De asemenea, Curtea a înglobat în
noţiunea de victimă şi situaţia unei victime indirecte, adică a unei persoane care a
suferit un prejudiciu din cauza violării drepturilor unui terţ, datorită legăturii sale
personale cu terţul sau care are un interes personal pentru a se pune capăt violării.
Competenţa materială a Curții include toate chestiunile relative la
interpretarea şi aplicarea Convenţiei Europene şi a Protocoalelor sale. Nu poate fi
invocată printr-o cerere înaintată Curţii încălcarea unor drepturi pe care Convenţia sau
Protocoalele nu le garantează.
Deşi unele drepturi nu sunt recunoscute de Convenţie, aceasta nu înseamnă că
un fapt, o acţiune sau omisiune, care le aduce atingere iese automat din câmpul de
aplicare al Convenţiei. Atingerea unui asemenea drept ar putea constitui concomitent o
atingere a unui drept recunoscut de Convenţie. Astfel, atingerea adusă unui drept la
mediu sănătos poate viola dreptul la respectarea vieții familiale și a domiciliului
Curtea este competentă să examineze toate aspectele juridice ale faptelor ce îi
sunt prezentate, nefiind ţinută de limitele arătate de reclamant prin obiectul cererii.
Reclamantul nu este ţinut să indice exact articolul din Convenţie a cărui încălcare o
invocă.
Competenţa temporală a Curţii se întinde asupra tuturor faptelor posterioare
intrării în vigoare a Convenţiei pentru statul în cauză.
Referitor la competenţa teritorială a Curţii, cererea nu se poate raporta la fapte
situate în afara limitelor teritoriale în interiorul cărora Curtea îşi poate exercita
competenţa.
Condiţiile de admisibilitate sunt de două feluri: generale, care se aplică atât
cererilor statale, cât şi celor individuale, şi speciale, întâlnite numai în cazul cererilor
individuale.
130
 Condiţiile generale de admisibilitate se referă la epuizarea căilor de recurs
intern şi la introducerea cererii în faţa Curţii într-un termen de 6 luni de la ultima
decizie internă definitivă și irevocabilă.
Epuizarea căilor de recurs intern marchează caracterul Convenţiei Europene în
raport cu sistemele naţionale. Autorităţile naţionale sunt în principiu mai bine situate
faţă de judecătorul internaţional pentru a se pronunţa asupra restricţiilor aduse
drepturilor enunţate prin Convenţie; această analiză, care se fundamentează pe teoria
marjei de apreciere a statului, limitează controlul judiciar european.
Articolul 35 par. 1 din Convenţie, impunând regula epuizării căilor de recurs
interne are drept corolar obligaţia impusă statelor de a pune la dispoziţia indivizilor căi
de recurs efective în faţa instanţelor naţionale.
Dovada epuizării căilor de recurs interne incumbă reclamantului. Statul pârât
care invocă excepţia de neepuizare a căilor de recurs interne trebuie să facă dovada
existenţei, în ordinea juridică internă, a unei sau unor căi de recurs care, deşi
îndeplineau toate condiţiile pentru a fi o cale efectivă, nu au fost epuizate de
reclamant.
Este necesar ca reclamantul să fi ridicat în faţa celei mai înalte autorităţi
naţionale competente, în substanţă, susţinerile pe care le reiterează în faţa Curţii
Europene. Această obligaţie care incumbă reclamantului, de a epuiza căile de recurs
interne, este limitată la obligaţia de a utiliza în mod normal căile de recurs considerate
utile.
Obligativitatea introducerii cererii în termen de 6 luni reprezintă a doua
condiție generală de admisibilitate. Termenul de 6 luni începe să curgă de la data
ultimei decizii jurisdicționale interne definitive și irevocabile. Aceasta este decizia care
marchează epuizarea căilor de recurs intern oferite de ordinea juridică națională.
Condițiile speciale de admisibilitate sunt specifice cererilor individuale și au în
vedere ca cererea să nu fie anonimă; să nu fie repetitivă cu o altă cerere similară aflată
pe rolul Curții Europene sau al altui organ internațional de reglementare; să nu fie
incompatibilă cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului sau să nu fie
în mod vădit nefondată; să nu fie abuzivă.
După cum am arătat, Curtea Europeană poate fi sesizată cu cereri interstatale,
introduse de către un stat parte la Convenţia Europeană împotriva unui alt stat parte
sau cu cereri individuale, introduse de către o persoană fizică, o entitate
nonguvernamentală sau un grup de particulari şi îndreptată împotriva unui stat parte la
Convenţia Europeană.
Procedura, care este în regulă generală publică şi contradictorie, cuprinde o fază
scrisă şi uneori, doar cu titlu excepţional, o fază orală, în cadrul căreia audierile sunt
publice, dacă Curtea nu decide altfel. Procedura în faţa Curţii diferă după cum este
vorba de o cerere interstatală sau o cerere individuală.
O cerere poate fi scoasă de pe rol, în cazul în care părţile încheie o înţelegere
amiabilă, dacă reclamantul nu mai doreşte să o menţină sau litigiul a fost soluţionat
(la nivel naţional) sau în urma emiterii de către stat a unei declaraţii unilaterale.

131
 În termen de un an de la pronunţarea hotărârii, oricare dintre părţi poate
introduce o cerere în interpretarea hotărârii, indicând punctele din dispozitiv apreciate
ca fiind neclare.
De asemenea, oricare dintre părţi poate solicita revizuirea hotărârii, dacă a
descoperit un fapt care, prin natura sa, ar fi putut avea o influenţă decisivă asupra
soluţiei deja pronunţate într-o cauză şi care era necunoscut Curţii la momentul
pronunţării şi nu putea fi cunoscut părţii care cere revizuirea, din motive rezonabile.
Cererea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la descoperirea faptului.
Oricare dintre părţi poate solicita şi rectificarea erorilor pe care le identifică în
hotărâre; cererea poate fi introdusă în termen de o lună de la pronunţare. Cererea poate
viza erori de scriere, calcul sau inexactităţi, fără însă a ajunge la reinterpretarea
hotărârii.
În final, după pronunţarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
unei hotărâri de condamnare, aceasta dobândeşte valoare juridică obligatorie şi
trebuie executată de statul condamnat. Hotărârea este transmisă Comitetului
Miniştrilor Consiliului Europei, care supraveghează executarea ei.

După parcurgerea modulului 9 studenţii trebuie:

 să aibă cunoştinţe elaborate despre obligaţiile ce revin statelor în urma hotărârilor

de condamnare pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului
 să facă distincția între rezoluție și rezoluție interimară

7.3 Obligaţiile ce revin statelor în urma hotărârilor de condamnare

pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului

7.3.1. Consideraţii introductive

Subiectul obligaţiilor care decurg pentru statele condamnate la Curtea
Europeană a Drepturilor Omului constituie o temă de actualitate pentru România şi
autorităţile sale, în primul rând prin prisma hotărârilor de condamnare la Curtea
Europeană (şi a altor câteva mii de plângeri înregistrate la Grefa Curţii până în
prezent) şi a obligaţiilor care decurg pentru statul român din acestea.
Pe un plan mai general, interesul examinării acestei teme decurge din
evoluţiile (reformele) importante din ultimii ani din cadrul sistemului european de
control (Convenţia/Curtea Europeană a Drepturilor Omului), care au impus, între
altele, o mai mare rigoare în evaluarea modului în care statele membre ale Consiliului
132
Europei, Părţi la Convenţia Europeană, respectă drepturile şi libertăţile fundamentale
ale omului garantate în instrumentul juridic citat.
Pe de altă parte, actualitatea subiectului decurge şi din consolidarea sistemului
naţional, politic şi juridic, de protecţie a drepturilor fundamentale ale omului, înţeles
ca o componentă a unei societăţi democratice integrată european şi euro-atlantic, aşa
cum este cazul a mai mult de jumătate din statele membre ale Consiliului Europei.
Pentru România, ca stat membru al Uniunii Europene, Consiliului Europei şi
al NATO, criteriile politice în domeniul respectării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului şi standardele democratice asumate reprezintă o preocupare
şi o obligaţie permanente, fireşti pentru arhitectura instituţională a unui stat de drept.
Câteva din obiectivele de fond ale acestei incursiuni în interiorul
mecanismului de control al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului vizează, în
esenţă, următoarele:
- clarificarea conceptuală a noţiunii de procedură, în sens larg, în cadrul
sistemului european de la Strasbourg şi evitarea riscului de a considera procesul
finalizat odată cu pronunţarea hotărârii Curţii Europene.
De altfel, practica ultimilor ani a demonstrat valabilitatea unor afirmaţii din
doctrina europeană în materie, potrivit cărora dificultăţile , în unele cazuri, încep abia
după pronunţarea Curţii Europene;
- asigurarea unei mai mari transparenţe a mecanismului de supraveghere a
execuţiei deciziilor Curţii Europene la nivelul Comitetului Miniştrilor, a resorturilor
sale şi sprijinirea, pe această cale, a „actorilor” naţionali interesaţi (între care
instituţiile româneşti competente şi/sau vizate, practicienii direct implicaţi în procesul
de justiţie, chemaţi spre o mai mare deschidere în acest domeniu, către jurisdicţia de la
Strasbourg şi o luare în considerare nemijlocită a dispoziţiilor Convenţiei Europene şi
a jurisprudenţei Curţii Europene.
În cazul României, evocăm la acest punct, cu titlu de exemplu, jurisprudenţa
exemplară a Curţii Constituţionale, care începând cu 1997, şi-a fundamentat
numeroase soluţii pe dispoziţiile Convenţiei Europene sau cazuistica Curţii Europene,
fapt de altfel apreciat şi în mediile de la Strasbourg. Mai mult, unul din aspectele
negative semnalate de Curtea Europeană în speţa Vasilescu, respectiv
incompatibilitatea articolului 278 din Codul de Procedură Penală cu normele
europene, a fost rezolvat de Curtea Constituţională prin interpretarea constituţională a
normei citate, care coincide cu poziţia jurisdicţiei europene325.
La polul opus s-au situat, cel puţin la sfârşitul anilor '90 şi începutul anilor
2000, o serie de alte jurisdicţii româneşti, care au respins inexplicabil invocarea
Convenţiei Europene (ca drept intern aplicabil) sau a jurisprudenţei Curţii Europene.
- difuzarea şi receptarea unui set de valori europene într-un spirit european,
spirit atât de necesar, atunci când invocăm cazul României, în primul rând elitei
instituţionale româneşti, care are dificila sarcină să asigure conformitatea ordinii
juridice din ţara noastră cu standardele europene în materie şi, pe această cale, să-şi
325
Decizia nr.486 din 2 decembrie 1997 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr.105 din 6
martie 1998.

133
asume rolul de propulsor în demersul mai general de aprofundare a integrării într-o
Europă fără linii de demarcaţie.
Nu în ultimul rând, această analiză se doreşte a avea o preponderentă valoare
de ordin practic, în ideea de a se dovedi utilă celor implicaţi în actul de justiţie sau cel
de administraţie, în general.
Aceasta cu atât mai mult cu cât statistic, în cazul României, este un fapt
constatat că violările Convenţiei Europene a Drepturilor Omului sau cazurile aflate în
stare avansată a procedurii (admisibilitate) îşi au izvorul într-o proporţie îngrijorătoare
în maniera în care este administrat actul de justiţie (ignorarea principiului securităţii
juridice, greşita aplicare a legii de către magistraţi, încălcarea flagrantă a legii, apariţia
unor interferenţe în actul de justiţie, neexecutarea unor hotărâri judecătoreşti, etc.), în
egală măsură cu caracterul depăşit al unor segmente de legislaţie sau erori provenite
din funcţionarea defectuoasă a unor ramuri ale administraţiei centrale sau locale.
Dacă acceptăm validitatea tezei „perfectei utilităţi” a hotărârilor de
condamnare pronunţate de Curtea Europeană împotriva unui stat, ca semnal oportun şi
autorizat privind existenţa unei violări a Convenţiei de ordin individual sau cu
dimensiuni mai generale, care necesită o justă şi rapidă reparaţie, tematica în discuţie
va facilita nu doar o mai adecvată înţelegere a mecanismului execuţional, în sensul
unei responsabilizări crescute având ca obiectiv o reacţie adecvată din partea
„actorilor” vizaţi pentru înlăturarea efectelor violării, dar va juca şi o funcţie
preventivă, în sensul descurajării sau evitării unor asemenea „derapaje”, necesar
a fi regăsite tot mai rar într-o societate cu un sistem democratic pe deplin
funcţional. (NOTĂ: Este de menţionat, de exemplu, că Ordonanţa Guvernului nr.94
din 31 august 1999 privind participarea României la procedurile în faţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului şi a Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei
confirmă la paragraful 1 al articolului 11 existenţa în beneficiul statului a unui „drept
de regres împotriva persoanelor care, prin activitatea lor, cu vinovăţie, au determinat
obligarea sa la plata sumelor stabilite prin hotărâre a Curţii...”. Mai mult, în paragraful
2 al aceluiaşi articol se face trimitere la răspunderea civilă a funcţionarilor publici, în
timp ce paragraful 3 trimite la răspunderea civilă a magistraţilor.)
Acesta este de fapt şi sensul declarat al demersului Curţii Europene a
Drepturilor Omului, respectiv o receptare la justă valoare a semnalelor lansate de
aceasta şi o aplicabilitate în consecinţă a principiului de subsidiaritate, care să permită
deplasarea încărcăturii de dosare, considerată excesivă în prezent, dinspre Curte către
jurisdicţiile naţionale. Aceste jurisdicţii ar trebui să asigure în acest fel, de o manieră
preventivă, soluţii care să satisfacă justiţiabilii, astfel încât alternativa Curţii Europene
să devină treptat tot mai puţin utilizată.

7.3.2 Specificul mecanismului de control

În general, autorii români au focalizat cercetarea, până în prezent, pe prima
mare fază a procedurii prevăzute în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,
respectiv cea derulată în faţa Curţii Europene, datorită, între altele, caracterului mai
accesibil (în cea mai mare parte, public) al procedurii. Inaccesibilitatea procedurii în
faţa Comitetului Miniştrilor, ca organ împuternicit de Convenţia Europeană (articolul
134
46, paragraful 2) cu supravegherea executării hotărârilor Curţii Europene, care este
rezervată exclusiv reprezentanţilor diplomatici special desemnaţi de Statele Părţi la
Convenţie, a generat o discreţie considerată excesivă asupra acestei dimensiuni
procedurale, cu consecinţe de ordin practic mai puţin binevenite, asupra cărora ne vom
opri în detaliu ulterior.
Importanţa înţelegerii corecte a dimensiunii execuţionale decurge din
necesitatea asigurării eficacităţii hotărârilor Curţii Europene, condiţie a eficacităţii
întregului proces de justiţie de la Strasbourg. Atât doctrina, cât şi practicienii implicaţi
direct (judecători, Grefa, reprezentanţii diplomatici), afirmă de altfel că fără garanţii şi
efectivitate în executarea acestor hotărâri întreg sistemul de control european s-ar
putea prăbuşi, însăşi Organizaţia – mamă (Consiliul Europei) fiind în pericol de a-şi
pierde credibilitatea la nivel continental.
Aceasta explică şi intensitatea dezbaterilor la Comitetul Miniştrilor pe
marginea unor „cazuri problemă” (Loizidou contra Turcia, Hakkar contra Franţa, etc.),
la care autorul a avut şansa să participe nemijlocit pe perioada mandatului său la
Strasbourg în calitate de reprezentant diplomatic al României şi Co-Agent al
Guvernului în faţa (ex) Comisiei/Curţii Europene (1997-2001). Fermitatea intervenţiei
în acest cadru a delegaţiilor statelor membre, în special cele aparţinând Uniunii
Europene, pe linia asigurării unei executări integrale şi în termenele fixate a deciziilor
Curţii Europene, fără introducerea vizibilă a unor criterii de diferenţiere între statele
vizate de procedura de monitorizare (Franţa sau Italia au fost supuse unor presiuni de
intensitate similară cu cele îndreptate contra Turciei sau Greciei), probează miza reală
a exerciţiului.
Hotărârile finale ale Curţii Europene au caracter obligatoriu pentru Părţi
(articolul 46 paragraful 1) şi sunt transmise Comitetului Miniştrilor (includem aici şi
deciziile privind soluţionarea amiabilă) în vederea supervizării executării lor de către
statele condamnate (articolul 46 paragraful 2). Comitetul Miniştrilor deţine aşadar
competenţa suverană cu privire la evaluarea manierei de executare şi, în ultimă
instanţă, decizia închiderii definitive a cazului. Acest ultim act de procedură, care
marchează îndeplinirea tuturor obligaţiilor care incumbă statului condamnat, se
concretizează prin adoptarea (de obicei prin consens) de către statele membre ale
Comitetului Miniştrilor a unei Rezoluţii finale.
Aşa cum aminteam anterior, în esenţă, competenţa de supraveghere a
executării hotărârilor Curţii acordată Comitetului Miniştrilor de articolul 46 al
Convenţiei se traduce în concret prin supervizarea reformelor legislative sau
administrative adoptate de state ca răspuns la o constatare a violării Convenţiei sau, în
cazul hotărârilor care acordă o „satisfacţie echitabilă” în virtutea articolului 41, la a se
asigura că statul a efectuat plata sumei către persoana în cauză, în termenul indicat de
Curte. Este de la sine înţeles că Comitetul, în cadrul acestui articol, tratează numai
hotărârile prin care Curtea a concluzionat că există o violare a Convenţiei, precum şi
pe cele prin care o afacere este radiată de pe rolul Curţii ca urmare a încheierii unei
reglementări amiabile între părţi.
Este de menţionat că pe agenda Comitetului Miniştrilor au stat după 1998 în
mod constant între câteva sute şi câteva mii de cazuri tranşate de Curtea Europeană,

135
ordinea de zi a unei singure reuniuni (în prezent ritmicitatea întâlnirilor de acest gen se
ridică la 4-5 pe an) înregistrând nu o dată circa 1000 de hotărâri 326, examinate mai mult
sau mai puţin aprofundat de reprezentanţii guvernelor statelor membre. Precizăm la
acest punct că acţiunea acestui organ de control (Comitetul Miniştrilor) se
fundamentează pe asumarea colectivă a responsabilităţii statelor în demersul de
corijare a violărilor Convenţiei Europene. Comitetul deţine în continuare o
competenţă qvasi-jurisdicţională (decide închiderea definitivă a cauzei prin
intermediul unei rezoluţii finale), suplimentar competenţei politice exercitate în mod
obişnuit, ceea ce nu înseamnă că se situează complet în afara influenţelor de acest gen,
izvorâte din interese/poziţii esenţialmente politice ale guvernelor privind cazul/statele
vizate de procedură. În practică, reuniunile de evaluare de acest gen se desfăşoară într-
un format special („Droits de l'Homme” - DH), reprezentarea guvernelor fiind
asigurată de diplomaţi cu pregătire corespunzătoare şi special desemnaţi de la
reprezentanţele permanente ale statelor pe lângă Consiliul Europei la Strasbourg.
Examinarea evoluţiei procedurii de executare este graduală, pe măsura
adoptării de către statele în cauză a măsurilor ce decurg din procedura de executare şi
poate dura mai mulţi ani, până la adoptarea rezoluţiei finale. Nu este obligatoriu ca
acelaşi caz să figureze pe ordinea de zi a fiecărei reuniuni DH, din dorinţa de a oferi un
răgaz statelor pentru luarea măsurilor de executare sau din raţiuni ce ţin de
aglomerarea agendei, Comitetul Miniştrilor impunând adesea programări la intervale
de câteva luni. În acest context, mai amintim şi aşa-numitele rezoluţii interimare,
utilizate de obicei într-o fază destul de avansată a procedurii, când majoritatea
măsurilor au fost deja implementate de statul condamnat, şi când se doreşte
suspendarea examinării cazului pentru un timp ceva mai îndelungat, până la adoptarea
ultimei măsuri solicitate guvernului în cauză (de obicei reformele de ordin legislativ,
care în mod obiectiv necesită mai mult timp pentru definitivare).
Pe fond, gradualitatea evaluării este conferită de concretizarea treptată a
măsurilor solicitate statului condamnat, care în esenţă vizează cronologic: plata în
termenul fixat de Curtea Europeană a despăgubirii (dacă este cazul); adoptarea unor
măsuri cu caracter individual urgente (privind de obicei aspecte legate de persoana
individului); traducerea în limba naţională şi asigurarea unei largi difuzări în plan
naţional a textului hotărârii adoptate de Curtea Europeană (publicarea într-o revistă de
specialitate, în jurnalele oficiale ale statelor membre, etc.; introducerea textului într-o
bază de date ce poate fi accesată pe Internet de publicul interesat, etc.); adoptarea altor
măsuri cu caracter individual sau general (în principal modificări de ordin legislativ
sau de practică instituţională/judiciară).
Este de subliniat că implementarea hotărârilor Curţii Europene, care
incumbă exclusiv statelor, nu este circumscrisă integral unor parametri exacţi
(hotărârea Curţii prevede ca obligaţii concrete de executare de obicei doar
cuantumul despăgubirii/termenul în care se va efectua plata). Identificarea
măsurilor cu caracter individual sau general care decurg din condamnare intră în

326
Printr-o decizie adoptată în 2004 de Comitetul Delegaţilor Miniştrilor, începând cu 2005 agenda reuniunilor
DH ale acestui organism include examinarea aprofundată doar a 50-60 de cazuri, pentru a facilita o examinare
mai aprofundată din partea Comitetului a fiecărui caz în parte.

136
competenţa Comitetului Miniştrilor, pe calea interpretării raţionamentului „în
drept” al Curţii Europene.
Un rol important în acest proces îl deţine Secretariatul specializat al
Consiliului Europei (prin Direcţia generală a drepturilor omului şi afacerilor juridice),
care acordă asistenţa tehnică Comitetului Miniştrilor, fundamentată pe expertiza
consistentă acumulată de personalul său specializat. Este adevărat însă că în ultimii ani
s-a putut constata o auto-asumare graduală, tot mai vizibilă, de competenţe care îl
acreditează în practică drept un actor important în mecanismul de verificare a
obligaţiilor statelor, competenţe care însă nu îşi găsesc formal un fundament normativ
adecvat. Este şi motivul pentru care reuniunile DH ale ultimilor ani au înregistrat nu o
dată abordări diferite între soluţiile (de obicei mai constrângătoare) promovate de
Secretariat şi cele susţinute de guverne, acestea din urmă nefiind dispuse să cedeze din
prerogativele încredinţate de articolul 46 paragraful 2 Comitetului Miniştrilor.

7.3.3. Obligaţiile care revin statelor în cursul executării hotărârilor Curţii

Europene
Regulile adoptate de Comitetul Miniştrilor prevăd că, atunci când o hotărâre a
Curţii este transmisă Comitetului Miniştrilor pentru supravegherea executării, cauza
este înscrisă fără întârziere pe ordinea de zi a acestuia.
Dacă în hotărâre Curtea Europeană declară că a fost violată Convenţia sau
protocoalele sale şi/sau acordă părţii vătămate o despăgubire (satisfacţie echitabilă),
Comitetul Miniştrilor invită statul interesat să îl informeze asupra măsurilor luate în
urma acestei hotărâri, având în vedere obligaţia convenţională de a se conforma
acesteia.
Comitetul Miniştrilor nu constată că şi-a îndeplinit funcţiile în temeiul
Convenţiei decât după ce a luat la cunoştinţă informaţiile furnizate de statul interesat
şi, în cazul în care o satisfacţie echitabilă a fost acordată, după ce s-a asigurat că statul
interesat a acordat această satisfacţie părţii vătămate.
Decizia prin care Comitetul Miniştrilor constată că şi-a îndeplinit funcţiile
prevăzute de Convenţie de a supraveghea executarea hotărârilor Curţii Europene
îmbracă forma unei rezoluţii finale.
Nu în ultimul rând, trebuie amintit faptul că există posibilitatea adoptării unor
rezoluţii interimare, înainte de finalizarea procedurii de executare. Rolul acestora este
fie de a exprima preocuparea Comitetului Miniştrilor faţă de maniera în care statul
vizat înţelege să se conformeze hotărârii de condamnare, fie pentru impulsionarea
executării sau, de la un anumit stadiu procedural, pentru a lăsa mai mult timp statului
condamnat pentru adoptarea unor reforme interne mai profunde ce decurg din

137
hotărârea Curţii Europene, de obicei de ordin legislativ, înainte ca speţa în cauză să fie
înscrisă din nou pe ordinea de zi a Comitetului Miniştrilor.327
După cum aminteam, executarea completă a unei hotărâri pronunţate de
Curtea Europeană implică de cele mai multe ori implementarea unei palete complexe
de obligaţii ce incumbă statelor, care decurg fie explicit, fie implicit (pe cale de
interpretare, prin „decodificarea” textului hotărârii) din deciziile de condamnare
pronunţate de Curtea Europeană şi care se pot clasifica în:
- măsuri cu caracter individual, care vizează înlăturarea rapidă a efectelor
cu privire la persoana reclamantului, generate de violarea de către stat a Convenţiei
Europene (cum ar fi de exemplu plata despăgubirii fixate de Curte, de obicei în termen
de trei luni de la adoptarea hotărârii de către Curte, plată care, odată realizată, atrage
adesea din partea reprezentanţilor statelor, în mod eronat, afirmaţia că hotărârea Curţii
Europene ar fi fost executată; restabilirea drepturilor electorale ale individului;
redeschiderea procedurii jurisdicţionale naţionale privind persoana sa; radierea din
cazier a anumitor menţiuni, etc.);
- măsuri cu caracter general, care urmăresc, aşa cum sugerează şi numele
lor, obiective de ordin mai larg subsumate înlăturării riscurilor unor violări similare de
ordin structural (asigurarea unei largi publicităţi în rândul mediilor juridice sau altor
medii instituţionale interesate/vizate, prin intermediul, de exemplu, al traducerii în
limba oficială, publicării şi difuzării în plan intern a hotărârii Curţii Europene; reforme
de ordin legislativ care ar apărea ca necesare; modificarea practicii instituţionale,
jurisdicţionale, administrative, naţionale, etc.). Hotărârea de condamnare a României
în cauza Dalban a antrenat, de exemplu, modificarea legislativă a articolului 206
(calomnia) din Codul Penal, vizat în raţionamentul în drept al Curţii.
Pe de altă parte, deşi poate prezenta şi o dimensiune individuală, solicitarea
redeschiderii procedurilor jurisdicţionale interne, urmare unei hotărâri a Curţii
Europene, poate antrena şi modificări mai largi, de ordin legislativ, care să permită
recurgerea la o astfel de procedură, acolo unde este cazul 328. Amintim la acest punct
modificările adoptate în dreptul francez, care au permis şi rezolvarea chestiunii
punctuale legate de situaţia individuală a reclamantului Hakkar, care obţinuse
condamnarea Franţei pentru încălcarea articolului 6 paragraful 1 al Convenţiei (dreptul
la proces echitabil). Deşi hotărârea de condamnare a Franţei nu abordase chestiunile de
fond privind culpabilitatea sau nevinovăţia reclamantului, s-a constata că procedura
franceză care condusese la condamnarea lui Hakkar de către instanţele franceze fusese
inechitabilă. De aici, necesitatea rejudecării, în condiţii de procedură echitabilă, fapt
care nu a putut fi realizat decât după realizarea reformei legislative solicitate Franţei de
Comitetul Miniştrilor.
Şi în cazul României, urmare poziţionării Comitetului Miniştrilor faţă de
statele membre329 şi evoluţiei jurisprudenţei de la Strasbourg, s-a realizat introducerea
posibilităţii redeschiderii procedurilor interne ca urmare a unei hotărâri a Curţii
327
Executarea unei hotărâri a Curţii Europene a Drepturilor Omului, confirmată prin rezoluţia finală a
Comitetului Miniştrilor, se poate întinde de la o durată de câteva luni până la câţiva ani, în funcţie de
complexitatea cauzei şi gradul de disponibilitate şi cooperare din partea statului interesat.
328
A se vedea şi Rezoluţia Comitetului Miniştrilor nr.R (2000) 2
329
Ibidem

138
Europene. Aceasta a fost posibilă prin modificarea dreptului procesual pertinent şi prin
introducerea între motivele prevăzute pentru căile de atac extraordinare a unei hotărâri
pronunţate de Curtea Europeană.
Procedura de executare este laborioasă, solicită adesea perioade mergând până
la câţiva ani, în special în cazuri cu încărcătură politică sensibilă. Acest proces se
bazează pe o abordare colectivă a statelor membre ale Comitetului Miniştrilor,
menită ca printr-o „presiune pozitivă” constantă să genereze răspunsurile
aşteptate din partea celor direct responsabili de implementare. Legat de aceasta,
conduita şi gradul de cooperare al statelor condamnate prezintă o importanţă aparte
pentru închiderea definitivă a cazului, nici chiar aceste elemente negarantând însă
întotdeauna un succes în termen rezonabil. Este binecunoscut cazul afacerii „Loizidou
contra Turcia”, în care Curtea Europeană s-a pronunţat pe fond în 1996 şi respectiv în
1998 asupra cuantumului despăgubirii şi în care nici până în prezent nu s-a înregistrat
încă îndeplinirea obligaţiilor de executare integrală a hotărârilor Curţii Europene, ce
incumbă statului citat. Doar plata satisfacţiei echitabile, ce urma să fie achitată în
termen de trei luni de la pronunţarea Curţii, a fost realizată cu o întârziere de mai
mulţi ani, după lungi negocieri şi printr-o formulă inovativă. Suma nu a fost vărsată
direct către reclamant, ci printr-un depozit constituit la dispoziţia Secretarului General
al Consiliului Europei330. E de menţionat la acest punct că autorităţile turce au invocat
caracterul special al acestui caz, încărcătura de ordin politic şi consecinţele asupra
problemei globale cipriote în cazul rezolvării speţei pe calea indicată expres sau
implicit de Curtea Europeană. Examinarea cazului a fost reluată în noiembrie 2005,
fără să fie finalizată până în prezent.
Într-un alt caz, „Partidul Socialist contra Turcia”, dezbaterile în cadrul
Comitetului Miniştrilor au pus în evidenţă, între altele, obligativitatea pentru
autorităţile turce de a adopta, suplimentar efectuării plăţii despăgubirii decise de Curte,
o serie de măsuri, atât de ordin individual, vizându-l pe reclamantul Perincek, liderul
unui partid de orientare pro-kurdă (eliberarea sa din detenţie, restabilirea drepturilor
sale civile şi politice, radierea din cazier a anumitor menţiuni), dar şi de ordin general
(modificări legislative)331. Procedura de executare, într-un caz cu sensibilităţi deosebite
pentru opinia publică şi autorităţile turce, s-a întins pe mai mulţi ani, a cunoscut
adoptarea a două rezoluţii interimare332, înainte de închiderea cazului, prin Rezoluţia
finală (2007)100, adoptată la reuniunea Comitetului Delegaţilor Miniştrilor din 5-6
iunie 2007, cu privire la un set de 8 cauze (Partidul Comunist, Partidul Socialist, etc.
contra Turcia) şi numai după adoptarea reformelor interne solicitate Turciei de
Comitetul Miniştrilor.
Executarea hotărârii în cauza Ilaşcu şi alţii contra Republicii Moldova şi
Federaţiei Ruse, hotărâre adoptată de Curtea Europeană la 8 iulie 2004 333, nu a fost
realizată complet până la această dată, în ciuda celor patru rezoluţii interimare

330
Rezoluţia interimară Res DH (2003) 190 adoptată la cea de-a 862-a reuniune a Comitetului Delegaţilor
Miniştrilor din 2 decembrie 2003
331
Hotărârea Curţii Europene din 25 mai 1998
332
Rezoluţiile interimare Res DH (99)245 din 4 martie 1999 şi Res DH (99) 529 din 28 iulie 1999
333
A se vedea în C.L. Popescu, „Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (2004)”, Ed.C.H. Beck,
2006, pag.16-26

139
adoptate între timp de Comitetul Miniştrilor, ultima la reuniunea din 10 mai 2006334,
precum şi solicitărilor ferme adresate celor două state direct vizate de executare.
Printr-o a cincea rezoluţie interimară, adoptată la 12 iulie 2007 335, Comitetul
Miniştrilor a luat act de faptul ca doi dintre cei patru reclamanţi, care se mai aflau încă
în detenţie, au fost eliberaţi, cu întârziere, la 2 şi respectiv 4 iunie 2007; că
responsabilitatea de a încerca ştergerea, în limita posibilului, consecinţelor acestei
violări continue a Convenţiei Europene revine autorităţilor Federaţiei Ruse şi
Republicii Moldova; a decis suspendarea examinării executării hotărârii până la
pronunţarea unei noi hotărâri de către Curtea Europeană, care a fost din nou sesizată
cu o plângere, înregistrată cu nr.23687/2005, de cei doi reclamanţi care continuaseră să
fie privaţi de libertate şi după pronunţarea primei hotărâri a Curţii Europene 336.

7.3.5. Pluralitatea organelor de stat depozitare a responsabilităţii

internaţionale în caz de violare a Convenţiei Europene
Procedura de executare desfăşurată în faţa Comitetului Miniştrilor a pus în
evidenţă faptul că în practică nu doar guvernul este cel chemat să asigure
conformitatea cu exigenţele hotărârii Curţii Europene. De altfel, însăşi Curtea s-a
distanţat de concepţia tradiţională încă foarte răspândită, conform căreia numai
guvernul asumă responsabilitatea internaţională a statului. Curtea a precizat, în
contextul (fostului) articol 53 al Convenţiei: „S-a produs violarea articolului 6 par 1,
Curtea nu este ţinută să precizeze cărei autorităţi îi este imputabilă această încălcare:
singura care este în discuţie este responsabilitatea statului”.337
În alţi termeni, organele legislative şi organele judiciare ale statului, dar şi cele
constituţionale, nu sunt la adăpost de o asemenea constatare de violare a Convenţiei
Europene. Faptul că, pe un plan pur instrumental, guvernul este cel care trebuie să se
achite de plata despăgubirii decise de Curte, conform articolului 41, precum şi că, de o
manieră mai generală, este obligat să asume concret responsabilitatea internaţională a
statului, acest lucru nu infirmă concluzia de mai sus. Într-adevăr, atunci când un stat nu
respectă, într-o speţă dată, „termenul rezonabil” prevăzut la articolul 6 par 1 al
Convenţiei, încălcarea pune adesea în discuţie una din cele trei puteri ale statului:
instanţele judecătoreşti, care pot dovedi lipsa de diligenţă; puterea legislativă, care n-a
alocat resursele bugetare necesare unei funcţionări adecvate a aparatului judiciar de
stat sau nu a asigurat legislaţia substanţială sau procesuală corespunzătoare; guvernul,
care, de exemplu, nu a făcut demersurile corespunzătoare pe lângă parlament pentru
realizarea reformelor necesare organizării judiciare.

7.3.6. Riscuri care decurg pentru state din neexecutarea corespunzătoare

a hotărârilor Curţii Europene
334
ResDH(2006)26, adoptată la cea de-a 964-a reuniune a Comitetului Delegaţilor Miniştrilor din 10 mai 2006.
335
Res DH(2007)106, adoptată la cea de-a 1002-a reuniune a Comitetului Delegaţilor Miniştrilor
336
În acest context, menţionăm că în opinia autorului executarea hotărârii în cazul „Ilaşcu” cu privire la măsurile
cu caracter general ar implica în primul rând clarificarea aspectelor sensibile privind trupele ruse care continuă
să rămână pe o parte a teritoriului suveran al Republicii Moldova, în ciuda constatărilor Curţii Europene şi fără
acordul guvernului moldovean.
337
Afacerea „Zimmerman şi Steiner contra Elveţia” din 13 iulie 1983

140
 O conduită corespunzătoare din partea statului condamnat nu poate avea decât
consecinţe pozitive, atât pe fond (executarea hotărârii, inclusiv prin implementarea
eventualelor reforme legislative interne necesare; închiderea definitivă a cazului), cât
şi de ordin politic. „Per a contrario”, o manieră inadecvată de reacţie a diferitelor
componente instituţionale ale sistemului naţional în faţa complexităţii obligaţiilor care
stau în faţa statului şi care decurg din hotărârea de condamnare atrage o serie de
riscuri juridice şi de ordin politic. Acestea decurg pentru stat, cum spuneam, atât din
decalajul, inclusiv de fond, existent adesea între ceea ce ar trebui să constituie o
acţiune corectă şi rapidă şi respectiv realitatea constatată, cât şi din cel dintre eforturile
componentei de reprezentare a statului la Comitetul Miniştrilor (Reprezentanţa
Permanentă/Ministerul Afacerilor Externe şi subsecvent Ministerul Justiţiei) şi
respectiv zona instituţională internă.
Executarea unei hotărâri implică pentru statul vizat şi instituţiile sale
competente capacităţi de evaluare corectă, voinţă politică, seriozitate în faţa
angajamentelor asumate prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi implicit o
acţiune rapidă şi eficace de înlăturare a violărilor Convenției Europene (inclusiv cele
de ordin structural). Or, acestea nu pot pleca decât de la premisa recunoaşterii cu bună
credinţă a „utilităţii condamnării” suferite, a faptului că aceasta nu face decât să
consacre formal existenţa reală a unei deficienţe de sistem, care oricum, din interes
social, ar trebui remediată. Din această perspectivă, este de preferat o acţiune voluntară
a statului, pentru a se evita o acţiune de „determinare” a sa de către comunitatea
internaţională pentru îndeplinirea unor obligaţii internaţionale asumate de altfel liber.
Revenind la exemplul citat anterior, respectiv cazul „Loizidou”, este de
menţionat faptul că întârzierea executării deciziilor adoptate de Curtea Europeană a
condus, începând cu 1999, la o creştere a presiunii exercitate de Comitetul Miniştrilor
asupra Turciei (s-au remarca, în afara Greciei şi Ciprului, o serie de state ale Uniunii
Europene). Astfel, pentru prima oară în ultimii ani, după cazul „Stran contra Grecia”, a
fost avansată explicit în plenul Comitetului Miniştrilor propunerea utilizării articolului
8 (suspendarea/pierderea calităţii de membru al Consiliului Europei) din Statutul
Organizaţiei.

7.3.7. Sistemul de sancţiuni

Acţiunea Comitetului Miniştrilor în exercitarea competenţelor conferite de
articolul 46 paragraful 2 al Convenţiei Europene se înscrie în zona de interferenţă a
jurisdicţionalului şi politicului. Aminteam că, deşi natura competenţelor sale în acest
domeniu specific s-ar înscrie mai degrabă în prima categorie citată, acţiunea de
presiune exercitată constant şi progresiv asupra statului „în culpă” este fără îndoială de
ordin politic. De altfel, pârghiile folosite pentru persuadarea celui vizat de procedura
de executare sunt în cea mai mare măsură de ordin politic, în primul rând intervenţiile
în plenul Comitetului ale reprezentanţilor celorlalte guverne, sub instrucţiuni transmise
de capitale, prin care se exprimă poziţia acestora şi exigenţele faţă de executare. Mai
amintim rezoluţiile interimare adoptate de Comitet şi care constituie un semnal de
avertizare pentru statul care înregistrează întârzieri sau evită să se angajeze explicit pe
linia implementării hotărârii Curţii Europene; scrisori adresate de Preşedinţia

141
Comitetului Miniştrilor (fie ambasadorul la Strasbourg, fie chiar ministrul afacerilor
externe) autorităţilor care amână executarea integrală a deciziilor; expunerea publică în
faţa comunităţii internaţionale a dificultăţilor înregistrate pe relaţia cu anumite state
mai puţin cooperante, prin scoaterea din circuitul de circulaţie restrânsă a anumitor
documente difuzate în sânul Comitetului, etc.
Din expunerea anterioară se poate distinge fără dificultăţi o anumită
vulnerabilitate a acţiunii de garantare a respectării deciziilor Curţii Europene, în
condiţiile lipsei unei palete graduale de sancţiuni veritabile, mai precis a unor verigi
intermediare credibile între punctul de plecare şi sancţiunea maximă (aplicarea
articolului 8 din Statutul Consiliului Europei, care prevede suspendarea sau ridicarea
calităţii de membru al Organizaţiei în cazuri grave de neonorare a angajamentelor
asumate în materia respectării drepturilor fundamentale ale omului; 338 ratificarea
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi acceptarea jurisdicţiei obligatorii a Curţii
Europene fac parte integrantă din domeniul de aplicare în discuţie).
Acest lucru s-a reflectat în procedura destul de greoaie de asigurare a
executării hotărârilor Curţii Europene şi chiar apariţia unor blocaje.
Sunt explicabile de aceea eforturile, atât de ordin juridic (prin dezvoltarea unei
practici noi, mai constrângătoare, dar şi printr-un demers de codificare suplimentară),
cât şi politic, desfăşurate în prezent de Comitetul Miniştrilor, pe linia „ajustării” acestei
deficienţe. Una dintre raţiunile acestei necesare reforme vizează situaţiile limită, gen
„Loizidou”, în care statele vizate ridică obstacole în calea executării, dar luarea unor
decizii extreme de către Comitetul Miniştrilor (articolul 8 din Statut) este dificil de
realizat din considerente politice.
Acesta este motivul pentru care recent intratul în vigoare Protocol 14 la
Convenţia Europeană introduce o nouă competenţă acordată Comitetului Miniştrilor,
respectiv dreptul acestuia de a sesiza Curtea Europeană în situaţia manifestă a
neexecutării unei hotărâri de condamnare de către statul vizat.
Statele membre ale Comitetului Miniştrilor au urmărit să beneficieze, în acest fel, de
un mijloc de presiune suplimentar, de natură jurisdicţională, obligatorie, care să
faciliteze în final procedura de executare a hotărârilor Curţii Europene.

338
R. M. Beşteliu, op. cit., vol. II, pag. 205

142
După parcurgerea modulului 10 studenţii trebuie:
 să cunoască Mecanismul de control al executării hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor
Omului
 să deţină cunoştinţe generale despre structura și funcționarea propriu-zisă a Mecanismului
de control
 să aibă cunoștințe despre metodele de coerciție aflate la dispoziția Comitetului Miniștrilor
 să cunoască procedura supravegherii executării

7.4. Mecanismul de control al executării hotărârilor Curţii Europene a

Drepturilor Omului
7.4.1. Considerente preliminare
Curtea Europeană a Drepturilor Omului afirmă în cauza „Hornsby contra
339
Grecia” , referindu-se la dreptul la un proces echitabil, că „dreptul la un tribunal ar fi
iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre
judecătorească definitivă şi obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul uneia
dintre părţi”. Acest lucru este „a fortiori” valabil în cazul hotărârilor Curţii Europene,
pentru că buna lor executare este „piatra unghiulară şi indiciul fundamental al
efectivităţii mecanismului european de protecţie a drepturilor omului.”340
Potrivit articolului 46 par 1, „Înaltele Părţi Contractante se angajează să se
conformeze deciziilor pronunţate de Curte în litigiile la care ele sunt părţi.” „Stricto-
sensu”, autoritatea de lucru judecat operează „inter partes”, hotărârea în cauză nu
obligă decât părţile în litigiu şi numai pentru cazul soluţionat. Hotărârile Curţii care
constată o violare a Convenţiei nu au valoare de titlu executoriu pe teritoriul
statelor condamnate.341 Executarea acestor hotărâri depinde de respectivele state. Aşa
cum a afirmat în mod constant Curtea, începând cu hotărârea „Marckx contra Belgia”,
decizia sa „declaratorie în esenţă (…) lasă statului alegerea mijloacelor pe care le va
utiliza în ordinea sa juridică internă pentru a se achita de obligaţia ce îi revine conform
articolului 53”342. Curtea refuză deci să fixeze consecinţele ce rezultă din hotărârea sa.
Statului pârât îi incumbă o simplă obligaţie de rezultat: el trebuie să ia măsuri de
natură să pună capăt violării constatate şi să îndepărteze consecinţele acesteia, dar are,
în principiu, libera alegere a mijloacelor la care va recurge pentru a atinge acest
rezultat, în baza principiului subsidiarităţii.
Potrivit articolului 46 par 2 din Convenţie, hotărârea definitivă a instanţei
europene este transmisă Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei, investit cu
prerogativa supravegherii executării ei.
Dispoziţiile paragrafelor 1 şi 2 ale articolului 46 ilustrează pe deplin
originalitatea şi complexitatea obligaţiei statelor contractante de a executa hotărârile
definitive ale Curţii Europene. În esenţă, este vorba de obligaţia juridică asumată
printr-un tratat internaţional. Aceasta este raportată şi la o altă îndatorire prevăzută de
Convenţie pentru statele contractante, respectiv cea de a asigura respectarea drepturilor
339
Hotărârea Curţii Europene din 19 martie 1997
340
Elisabeth Lambert-Abdelgawad, op. cit., pag. 5
341
F. Sudre, Dreptul european etc, op. cit., pag. 476; a se vedea şi Harris ş.a., op. cit., pag. 871; L.E. Pettiti ş.a.,
pag. 857
342
Actualmente articolul 46 al Convenţiei

143
pe care ea le garantează tuturor persoanelor aflate sub jurisdicţia lor. În acelaşi timp,
dat fiind caracterul declarativ al hotărârilor şi faptul că acestea nu au forţă executorie
directă, prin ele însele, pe teritoriul statelor contractante, fiind totuşi obligatorii pentru
statele condamnate, supravegherea executării lor nu revine însuşi organului
jurisdicţional de la care emană, ci unui organism politic, Comitetului Miniştrilor.
Asigurarea executării hotărârilor Curţii implică, pe cale de consecinţă, nu
numai o obligaţie de ordin juridic, ci şi una de ordin politic: angajamentul
executării hotărârilor citate este asumat faţă de comunitatea statelor membre ale
Consiliului Europei, în ordinea publică europeană în materie, iar articolul 46 par 2 din
Convenţie atribuie Comitetului Miniştrilor un rol esenţial în acest proces.343
Datorită faptului că Comitetul Miniştrilor este compus din câte un reprezentant
al fiecărui stat parte şi luând în considerare principiul potrivit căruia sistemul
convenţional stabileşte un mecanism de responsabilitate colectivă, un stat trebuie să se
justifice în faţa tuturor celorlalte state şi nu neapărat să răspundă cererilor de informaţii
din partea Secretariatului Comitetului Miniştrilor.
Acest aranjament a devenit în realitate, în practica ultimilor ani, mult mai
complex. Pe scurt, Curtea Europeană a început să joace un rol mai mare în
procesul de supraveghere a executării. În acelaşi timp, Adunarea Parlamentară a
Consiliului Europei a devenit tot mai activă, pe parcursul timpului, exersând o
presiune în creştere asupra statelor membre şi oferind un sprijin valoros Comitetului
Miniştrilor pe linia asigurării unei executări corespunzătoare a hotărârilor de
condamnare pronunţate de Curtea Europeană.
Pe de altă parte, se constată că procesul menţionat se găseşte în afara
controlului persoanei direct interesate, respectiv a reclamantului. Totuşi, organizaţiile
neguvernamentale, instituţiile naţionale şi reclamanţii pot să pună documente la
dispoziţia Comitetului Miniştrilor, care pot substitui procedura orală şi pot oferi, în
acest fel, un punct de plecare pentru „Departamentul Executarea Hotărârilor” al
Direcţiei generale a drepturilor omului şi afacerilor juridice, care asistă Comitetul
Miniştrilor în exercitarea competenţei sale prevăzute de articolul 46 par 2.
Vom examina, în cele ce urmează, atât competenţele în materie ale
Comitetului Miniştrilor, cât şi rolul Curţii Europene şi respectiv al Adunării
Parlamentare în legătură cu verificarea executării hotărârilor Curţii Europene a
Drepturilor Omului.

7.4.2. Structura şi funcţionarea propriu-zisă a mecanismului de control

Hotărârile finale ale Curţii Europene au caracter obligatoriu pentru Părţi
(articolul 46 paragraful 1) şi sunt transmise Comitetului Miniştrilor (includem aici şi
deciziile privind soluţionarea amiabilă) în vederea supervizării executării lor de către
statele condamnate (articolul 46 paragraful 2). Comitetul Miniştrilor deţine aşadar
competenţa suverană cu privire la evaluarea manierei de executare şi, în ultimă

343
C. Bîrsan, op. cit., pag. 600

144
instanţă, decizia închiderii definitive a cazului. Acest ultim act de procedură, care
marchează îndeplinirea tuturor obligaţiilor care incumbă statului condamnat, se
concretizează prin adoptarea (de obicei prin consens) de către statele membre ale
Comitetului Miniştrilor a unei Rezoluţii finale.
Comitetul Miniştrilor, spre deosebire de fosta Comisie Europeană a
Drepturilor Omului sau de Curte, nu a fost instituit odată cu adoptarea Convenţiei
Europene. Comitetul este organul decizional şi executiv al Consiliului Europei.
Conform Statutului acestei organizaţii, Comitetul Miniştrilor se compune din toţi
miniştrii afacerilor externe ai statelor membre ale Consiliului. Pe cale de consecinţă,
contrar membrilor Curţii, membrii Comitetului Miniştrilor funcţionează în calitatea lor
de reprezentanţi ai guvernelor şi nu de experţi în materia drepturilor omului. Miniştrii
se reunesc de două ori pe an la Strasbourg. În timpul perioadelor care separă
reuniunile, activitatea este delegată unor înalţi funcţionari diplomatici, de regulă
reprezentanţi permanenţi ai guvernelor pe lângă Consiliul Europei 344. Şedinţele
Comitetului nu sunt de regulă publice.
Comitetul Miniştrilor exercită un larg evantai de funcţiuni în sânul Consiliului
Europei şi, în consecinţă, numai o parte a activităţii sale vizează direct funcţionarea
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Cu toate acestea, Comitetul exercită şi alte
funcţiuni către afectează indirect funcţionarea Convenţiei. De exemplu, Comitetul
Miniştrilor este însărcinat cu aprobarea bugetului Consiliului Europei, inclusiv a
cheltuielilor impuse de funcţionarea organelor Convenţiei. În trecut, Comitetul alegea
membrii Comisiei Europene a Drepturilor Omului. Comitetul fixează indemnizaţia ce
trebuie plătită judecătorilor Curţii.
Una din competenţele specifice exercitate de Comitet în domeniul drepturilor
omului decurge direct din articolul 8 din Statutul Consiliului Europei. Acest articol
impune Comitetului să controleze respectarea obligaţiilor conţinute în articolul 3 din
Statut, respectiv că toţi membrii Consiliului Europei „recunosc principiul preeminenţei
dreptului şi principiul în virtutea căruia orice persoană plasată sub jurisdicţia sa trebuie
să se bucure de drepturile omului şi libertăţile fundamentale”.
Înainte de intrarea în vigoare a Protocolului 11, competenţa Comitetului
Miniştrilor era, într-o anumită manieră, o competenţă alternativă, în sensul că adopta
propria decizie cu privire la existenţa sau inexistenţa unei violări a Convenţiei atunci
când statul în cauză într-o afacere nu recunoscuse jurisdicţia Curţii sau în toate cazurile
în care Curtea nu fusese sesizată nici de către Comisie, nici de către o Înaltă Parte
contractantă valabilă şi nici, pentru statele faţă de care Protocolul 9 intrase în vigoare,
de către persoane fizice, organizaţii neguvernamentale sau grupuri de particulari care
au sesizat Comisia.
Această competenţă quasi-judiciară conferită Comitetului Miniştrilor putea
intra uneori în conflict cu compoziţia şi competenţele primare tipic politice ale
acestui organ. Totuşi, dat fiind faptul că autorii Convenţiei au prevăzut posibilitatea
de a recunoaşte jurisdicţia Curţii, au fost obligaţi să prevadă la acel moment o
modalitate alternativă de a finaliza procedurile antamate prin introducerea unei

344
Aceştia formează aşa-numitul Comitet al Delegaţilor Miniştrilor, care se reuneşte săptămânal.

145
plângeri la Comisie. Singura soluţie acceptabilă pentru statele membre care refuzaseră
să recunoască jurisdicţia Curţii era calea politică a Comitetului Miniştrilor.
Chiar dacă exista posibilitatea unei strânse implicări a Comitetului în aplicarea
Convenţiei, în practică s-a constatat că Comitetul a decis rareori urmărirea unei afaceri
din oficiu. În prima perioadă după adoptarea Convenţiei, Comitetul juca un rol mai
activ decât în perioada ulterioară, în parte pentru că recunoaşterea jurisdicţiei Curţii se
lovea de multe ezitări, în parte pentru că Comisia însăşi era puţin favorabilă să
transfere cauzele la Curte. Ulterior, totuşi, Comitetul nu a jucat prea des un rol activ în
tratarea unei cauze şi, în quasi-totalitatea cazurilor, a urmat concluziile raportului
Comisiei. După intrarea în vigoare a Protocolului 11, în doctrina de specialitate s-a
spus că Comitetul Miniştrilor este competent să controleze executarea hotărârilor
Curţii, dar n-are puterea de a determina conţinutul acestor hotărâri sau de a deroga de
la caracterul lor constrângător.
În esenţă, competenţa de supraveghere a executării hotărârilor Curţii acordată
Comitetului Miniştrilor de articolul 46 al Convenţiei se traduce în concret prin
supervizarea reformelor legislative sau administrative adoptate de state ca răspuns la o
constatare a violării Convenţiei sau, în cazul hotărârilor care acordă o „satisfacţie
echitabilă” în virtutea articolului 41, la a se asigura că statul a efectuat plata sumei
către persoana în cauză, în termenul indicat de Curte. Este de la sine înţeles că
Comitetul, în cadrul acestui articol, tratează numai hotărârile prin care Curtea a
concluzionat că există o violare a Convenţiei, precum şi pe cele prin care o afacere este
radiată de pe rolul Curţii ca urmare a încheierii unei reglementări amiabile între părţi.
Este de menţionat că pe agenda Comitetului Miniştrilor au stat după 1998 în
mod constant între câteva sute şi câteva mii de cazuri tranşate de Curtea Europeană,
ordinea de zi a unei singure reuniuni (în prezent ritmicitatea întâlnirilor de acest gen se
ridică la 4-5 pe an) înregistrând nu o dată circa 1000 de hotărâri 345, examinate mai mult
sau mai puţin aprofundat de reprezentanţii guvernelor statelor membre. Precizăm la
acest punct că acţiunea acestui organ de control (Comitetul Miniştrilor) se
fundamentează pe asumarea colectivă a responsabilităţii statelor în demersul de
corijare a violărilor Convenţiei Europene. Comitetul deţine în continuare o
competenţă quasi-jurisdicţională (decide închiderea definitivă a cauzei prin
intermediul unei rezoluţii finale), suplimentar competenţei politice exercitate în mod
obişnuit, ceea ce nu înseamnă că se situează complet în afara influenţelor de acest gen,
izvorâte din interese şi poziţii esenţialmente politice ale guvernelor privind cazul sau
statele vizate de procedură. În practică, reuniunile de evaluare de acest gen se
desfăşoară într-un format special („Droits de l'Homme” - DH), reprezentarea
guvernelor fiind asigurată de diplomaţi cu pregătire corespunzătoare şi special
desemnaţi de la reprezentanţele permanente ale statelor pe lângă Consiliul Europei la
Strasbourg.
Examinarea evoluţiei procedurii de executare este graduală, pe măsura
adoptării de către statele în cauză a măsurilor ce decurg din procedura de executare şi
poate dura mai mulţi ani, până la adoptarea rezoluţiei finale. Nu este obligatoriu ca
345
Printr-o decizie adoptată în 2004 de Comitetul Delegaţilor Miniştrilor, începând cu 2005 agenda reuniunilor
DH ale acestui organism include examinarea aprofundată doar a 50-60 de cazuri, celelalte câteva sute de cazuri
de pe ordinea de zi fiind supuse unei proceduri de examinare mai accelerate.

146
acelaşi caz să figureze pe ordinea de zi a fiecărei reuniuni DH, dorinţa de a oferi un
răgaz statelor pentru luarea măsurilor de executare sau raţiuni ce ţin de aglomerarea
agendei Comitetului Miniştrilor impunând adesea programări la intervale de câteva
luni. În acest context, mai amintim şi aşa-numitele rezoluţii interimare, utilizate de
obicei într-o fază destul de avansată a procedurii, când majoritatea măsurilor au fost
deja implementate de statul condamnat şi când se doreşte suspendarea examinării
cazului pentru un timp ceva mai îndelungat, până la adoptarea ultimei măsuri solicitate
guvernului în cauză (de obicei reformele de ordin legislativ, care în mod obiectiv
necesită mai mult timp pentru definitivare).
Pe fond, gradualitatea evaluării este conferită de concretizarea treptată a
măsurilor solicitate statului condamnat, care în esenţă vizează cronologic: plata în
termenul fixat de Curtea Europeană a despăgubirii (dacă este cazul); adoptarea unor
măsuri cu caracter individual urgente (privind de obicei aspecte legate de persoana
individului); traducerea în limba naţională şi asigurarea unei largi difuzări în plan
naţional a textului hotărârii adoptate de Curtea Europeană (publicarea într-o revistă de
specialitate, în jurnalele oficiale ale statelor membre, etc.; introducerea textului într-o
bază de date ce poate fi accesată pe Internet de publicul interesat, etc.); adoptarea altor
măsuri cu caracter individual sau general (în principal modificări de ordin legislativ
sau de practică instituţională/judiciară).
Este de subliniat că implementarea hotărârilor Curţii Europene, care
incumbă exclusiv statelor, nu este circumscrisă integral unor parametri exacţi
(hotărârea Curţii prevede ca obligaţii concrete de executare de obicei doar
cuantumul despăgubirii şi termenul în care se va efectua plata). Identificarea
măsurilor cu caracter individual sau general care decurg din condamnare intră în
competenţa Comitetului Miniştrilor, pe calea interpretării raţionamentului „în
drept” al Curţii Europene şi prin dialog cu autorităţile statului condamnat.
Un rol important în acest proces îl deţine Secretariatul specializat al
Consiliului Europei (prin Direcţia generală a drepturilor omului şi afacerilor juridice),
care acordă asistenţa tehnică Comitetului Miniştrilor, fundamentată pe expertiza
consistentă acumulată de personalul său specializat. Este adevărat însă că în ultimii ani
s-a putut constata o auto-asumare graduală, tot mai vizibilă, de competenţe care îl
acreditează în practică drept un actor important în mecanismul de verificare a
obligaţiilor statelor, competenţe care însă nu îşi găsesc formal un fundament normativ
adecvat. Este şi motivul pentru care reuniunile DH ale ultimilor ani au înregistrat nu o
dată abordări diferite între soluţiile (de obicei mai constrângătoare) promovate de
Secretariat şi cele susţinute de guverne, acestea din urmă nefiind dispuse să cedeze din
prerogativele încredinţate de articolul 46 paragraful 2 Comitetului Miniştrilor.

7.4.3. Controlul adoptării tuturor măsurilor necesare respectării

hotărârilor Curţii Europene
În baza noilor reguli, procedura de control a devenit în prezent mult mai
riguroasă decât în anii anteriori.

147
 Comitetul Miniştrilor verifică dacă satisfacţia echitabilă a fost plătită,
împreună cu eventualele penalităţi de întârziere, solicitând documente scrise care să
ateste acest lucru şi putând să verifice simultan acest aspect cu sprijinul reclamantului
care are de încasat suma menţionată din partea statului condamnat.
Un caz care a înregistrat o serioasă întârziere a plăţii satisfacţiei echitabile l-a
reprezentat speţa „Loizidou contra Turcia”346, în care Curtea a acordat reclamantei
Titina Loizidou 300.000 lire cipriote daune materiale, 20.000 lire cipriote daune
morale şi 137.084 lire cipriote cheltuieli de judecată. Poziţia guvernului turc a fost
aceea că plata despăgubirilor către reclamantă nu se putea face decât în contextul
soluţionării globale a tuturor cazurilor privind proprietatea în Cipru.
Într-o serie de rezoluţii interimare redactate în termeni foarte fermi, adoptate
între octombrie 1999 şi noiembrie 2003, Comitetul Miniştrilor a respins această
poziţie, declarând „inter alia”, că refuzul Turciei de a executa hotărârea Curţii a
demonstrat ”o lipsă de respect manifestată pentru obligaţiile sale internaţionale, atât în
calitatea de Înaltă Parte Contractantă, cât şi ca stat membru al Consiliului Europei. 347
Turcia a acceptat în final să plătească despăgubirile printr-o soluţie inovativă, respectiv
punerea acestor sume la dispoziţia reclamantei prin intermediul unui cont deschis pe
lângă Secretarul General al Consiliului Europei. Acest lucru a permis Comitetului
Miniştrilor să constate în rezoluţia sa DH (2003) 190 din decembrie 2003 că „şi-a
exercitat funcţiile sale în baza articolului 46 par 2 al Convenţiei”348
Referirea s-a făcut evident exclusiv la dimensiunea „satisfacţiei echitabile” a
procedurii de verificare a executării hotărârii, procedura de supraveghere continuând
cu privire la celelalte tipuri de măsuri.
Dacă plata satisfacţiei echitabile exclusiv este cerută de articolul 46, Comitetul
Miniştrilor statuează în mod expres că, în principiu, „nici o altă măsură nu a fost
solicitată în cauza prezentă pentru a se conforma hotărârii Curţii.”349
Suplimentar plăţii satisfacţiei echitabile, Comitetul Miniştrilor poate solicita
adoptarea măsurilor cu caracter individual „non pecuniare”, în acord cu obligaţia de
„restitutio in integrum”, respectiv de restabilire integrală a situaţiei individuale
existente înainte de încălcarea Convenţiei Europene. Comitetul poate încuraja statele,
din această perspectivă, să redeschidă procedurile interne acolo unde este posibil350,
să reinstaleze, de exemplu, străinii în situaţia expulzării lor nelegale în raport cu
articolul 8 al Convenţiei (dreptul la respectarea vieţii private şi familiale) sau să adopte
alte măsuri necesare, cum ar fi radierea condamnării penale din cazierul judiciar al
reclamantului.
Pe de altă parte, în prezent Comitetul solicită guvernului interesat să probeze
că a adoptat toate măsurile cu caracter general necesare pentru a preveni alte încălcări

346
Hotărârea Curţii Europene din 28 iulie 1998 privind acordarea satisfacţiei echitabile
347
Rezoluţiile interimare DH (99) 680, DH (2000) 105, DH (2001) 80 şi DH (2003) 174
348
Harris ş.a., op. cit., pag. 874
349
Elisabeth Lambert-Abdelgawad, op. cit., pag. 37
350
Rezoluţia CM/Res DH (2007) 79 din 20 iunie 2007 privind cauza „Yvon contra Franţa”, pe tema eventualei
redeschideri a procedurii civile în plan intern

148
şi nu are nici o ezitare să solicite statului adoptarea de măsuri suplimentare dacă
situaţia nu s-a ameliorat.351
Controlul este exercitat şi în situaţia în care părţile au încheiat o înţelegere
amiabilă, iar cauza a fost în consecinţă scoasă de pe rolul Curţii Europene 352, iar
controlul menţionat continuă să fie exercitat urmare adoptării Protocolului 11.
Atunci când o schimbare legislativă apare ca necesară, dar statul invocă
faptul că efectul direct al Convenţiei şi al hotărârilor Curţii exclude alte încălcări
de acelaşi tip, Comitetul Miniştrilor solicită probe că cele invocate sunt suficiente.
Probele îmbracă forma practicii convingătoare a curţilor naţionale pe durata mai
multor ani ulteriori hotărârii Curţii Europene. De exemplu, în cauza „Pauwels
contra Belgia”, acolo unde era aşteptată reforma legislativă internă, Comitetul a
acceptat în final, după 13 ani de la data hotărârii Curţii, să adopte o rezoluţie finală în
absenţa oricărei modificări legislative, bazându-se pe probele existente potrivit cărora
curţile naţionale evitau orice altă nouă încălcare comparabilă a Convenţiei Europene. 353
În astfel de circumstanţe, se consideră că diseminarea textului hotărârii Curţii
Europene, obligatorie de fapt în toate cazurile, este o măsură cu caracter general
adecvată.
Adoptarea unor noi măsuri legislative poate uneori să se realizeze împotriva
unor obstacole majore exterioare controlului statelor interesate.354
De exemplu, în legătură cu hotărârea „Matthews contra Marea Britanie” din
1999, referitoare la încălcarea articolului 3 al Protocolului 1 privind alegerile din
Gibraltar pentru Parlamentul European, guvernul britanic a propus un amendament la
Actul Comunităţii Europene din 1976, dar nu a fost în măsură să obţină acordul
unanim în interiorul Consiliului Uniunii Europene. În consecinţă, Marea Britanie a
decis în mod unilateral să acorde dreptul de vot electoratului din Gibraltar prin
intermediul legislaţiei naţionale britanice. În baza unei legi adoptate în 2003,
Gibraltarul a fost adăugat unei regiuni electorale deja existente în Anglia şi Ţara
Galilor, sub forma unei noi regiuni electorale.355
Având în vedere durata mai lungă de timp necesară pentru adoptarea măsurilor
cu caracter general, Comitetul a luat în considerare, de o manieră mai sistematică decât
în trecut, necesitatea de a adopta rezoluţii interimare.
Difuzarea hotărârii Curţii Europene şi efectul său direct în dreptul intern nu
sunt întotdeauna suficiente.
În rezoluţia Res DH (2006) 13 din 12 aprilie 2006 referitoare la acţiunile
forţelor de poliţie în Cipru, Comitetul a aprobat „măsurile interimare rapid luate de
Consiliul de Miniştri, procurorul general şi ministrul justiţiei şi ordinii publice pentru a

351
A se vedea Rezoluţia DH (97) 336 din 11 iulie 1997, prin care Comitetul Miniştrilor, constatând că „numărul
încălcărilor articolului 6 par 1 nu a scăzut”, în ciuda adoptării unor măsuri în plan naţional, a cerut guvernului
Italiei să îl informeze „cu privire la măsurile suplimentare avute în vedere pentru a remedia această situaţie”
352
Rezoluţia DH (1999) 26 din 18 ianuarie 1999 în cauza „Sur contra Turcia”
353
Rezoluţia Res DH (2001) 67 din 26 iunie 2001
354
Elisabeth Lambert-Abdelgawad, op. cit., pag. 38
355
A se vedea rezoluţia Res DH (2006) 57 din 2 noiembrie 2006

149
preveni pe cât posibil noi violări, până la intrarea în vigoare a reformelor
comprehensive care au fost iniţiate.”
F. Sundberg, citat de F. Sudre356 şi C. Bârsan357, arată că din 1990 şi până la
nivelul anului 2004, Comitetul Miniştrilor a trebuit să controleze circa 600 de reforme
de ordin general în statele condamnate şi a putut să constate rezultatul a aproximativ
350-400 dintre acestea.
Reformele au vizat aspecte de ordin constituţional, legislativ, pe planul
reglementărilor de ordin administrativ, etc. şi „cele mai multe dintre acestea s-au soldat
cu rezultate rapide şi eficace, în special ca rezultat al recunoaşterii efectului direct (în
ordinea internă a statelor contractante n.a.) nu numai a Convenţiei, dar şi a hotărârilor
Curţii.”358
De la acea dată, numărul reformelor implementate în ordinea internă a statelor
condamnate, verificate de Comitetul Miniştrilor, a crescut substanţial.

7.4.4. Metode de coerciţie la dispoziţia Comitetului Miniştrilor

Conform literaturii de specialitate, atunci când statele obiectează sau întârzie
luarea măsurilor necesare, Comitetul Miniştrilor are la dispoziţie două „arme”: poate
adopta rezoluţii interimare sau poate ameninţa cu aplicarea articolului 8 al
Statutului Consiliului Europei.

7.4.4.1. Adoptarea rezoluţiilor interimare

În baza Regulii 16, Comitetul Miniştrilor poate adopta rezoluţii interimare în
principal pentru a furniza informaţii cu privire la stadiul progresului executării sau,
acolo unde este cazul, pentru a exprima preocuparea şi/ sau pentru a face sugestii
cu privire la executare.”
Această practică a fost introdusă odată cu cazul „Ben Yacoub contra
359
Belgia” , pe această cale Comitetul Miniştrilor abandonând controlul pur formal
exercitat anterior şi afirmându-şi competenţa de a verifica dacă statul în cauză a luat
realmente măsuri menite să repare violarea constatată.360
Practica citată s-a consolidat cu trecerea anilor, în special prin cunoscuta speţă
„Rafinăriile greceşti Stran şi Stratis Andreadis contra Grecia”, în care Grecia a pus în
discuţie aranjamentele pentru plata satisfacţiei echitabile. În această cauză, Comitetul
Miniştrilor a adoptat în 1996 o rezoluţie interimară prin care „invită insistent” statul
grec să plătească, în cel mai scurt termen, despăgubirile fixate de Curtea Europeană
şi penalităţile de întârziere şi respinge propunerile Greciei de a plăti câte cinci tranșe

356
F. Sudre, „Drept european etc.”, op. cit., pag. 481
357
C. Bîrsan, op. cit., pag. 601-602
358
Idem, pag. 602
359
Hotărârea Curţii Europene din 27 noiembrie 1987
360
Rezoluţia interimară DH (88) 13 din 29 septembrie 1988

150
anuale în perioada 1996-2000361. Poziţia fermă a Comitetului Miniştrilor a dat
rezultate, iar guvernul grec s-a conformat efectuând rapid plata despăgubirilor, fapt
consemnat într-o rezoluţie finală a Comitetului362.
Rezoluţiile interimare pot lua forme variate. Primul tip consistă în a lua
notă că nu au fost adoptate nici un fel de măsuri şi că se solicită statului vizat să
respecte hotărârea363. Aceasta este o simplă constatare publică şi oficială a
neexecutării.
Al doilea tip conferă Comitetului Miniştrilor oportunitatea de a constata un
anumit progres şi de a încuraja statul să adopte noi măsuri în viitor. Această formulare
permite Comitetului să comenteze direct asupra posibilelor mijloace de a respecta
hotărârile Curţii. Aceasta este modalitatea cea mai obişnuită folosită. Putem cita la
acest capitol rezoluţia DH (99) 434 din 9 iunie 1999 cu titlul „Acţiunea forţelor de
securitate în Turcia: măsuri cu caracter general”, precum şi rezoluţia DH (2007) 73 din
6 iunie 2007 în cazul „McKerr contra Marea Britanie”, pe tema acţiunii forţelor de
securitate în Irlanda de Nord. În acest fel, Comitetul Miniştrilor speră să poată
exercita presiune şi asupra Parlamentelor naţionale, în vederea adoptării
reformelor legislative corespunzătoare.
În sfârşit, al treilea tip, folosit în cazuri excepţionale, este desemnat să
avertizeze un stat cu măsuri mult mai severe, având în vedere intervalul mare de timp
care s-a scurs şi respectiv urgenţa situaţiei. Rezoluţia adoptată în 2001 în cazul
„Loizidou contra Turcia” intră în această categorie 364. În cauza „Ilaşcu ş.a. contra
Moldova şi Federaţia Rusă” au fost adoptate nu mai puţin de 4 rezoluţii interimare de
acest tip, ultima la 10 mai 2006365, prin care se reiterează faptul că „obligaţia de a
respecta hotărârile Curţii este necondiţionată şi constituie o exigenţă pentru
calitatea de membru al Consiliului Europei”. Mai mult, Comitetul Miniştrilor declară
„hotărârea sa de a asigura, cu toate mijloacele disponibile Organizaţiei, respectarea de
către Federaţia Rusă a obligaţiilor care decurg din această hotărâre a Curţii Europene şi
cheamă autorităţile statelor membre să adopte acele acţiuni pe care le consideră
adecvate în acest scop”.
Ca reacţie la ultima solicitare menţionată mai sus, Finlanda a formulat la
momentul respectiv o declaraţie în numele Uniunii Europene, susţinută de alte 14 state
(inclusiv state candidate la aderare), în care s-a reamintit exigenţa executării
hotărârilor şi s-a atras atenţia în legătură cu textul rezoluţiei interimare din 10 mai
2006 Organizaţiei Naţiunilor Unite şi OSCE. Cazul a fost ulterior înscris pe agenda
tuturor reuniunilor Comitetului Delegaţilor Miniştrilor (nu doar reuniunile DH)
începând cu 2004 şi a generat reacţii din partea Adunării Parlamentare şi
Secretariatului General al Consiliului Europei. Neexecutarea hotărârii Curţii în
principal de către Federaţia Rusă a condus la intentarea unui nou proces la Curte. 366
361
Rezoluţia interimară DH (96) 251
362
Rezoluţia finală DH (97) 184 din 20 martie 1997
363
Vezi Rezoluţia interimară Res DH (2001) 79 din 26 iunie 2001 în cazul „Mathews contra Marea Britanie”
364
Rezoluţia Res DH (2001) 80 din 26 iunie 2001
365
Rezoluţia Res DH (2006) 26
366
Cauza „Ivanţoc, Popa ş.a. contra Moldova şi Federaţia Rusă”, plângerea înregistrată cu numărul 23687/05. În
acest caz, Comitetul Miniştrilor a decis suspendarea verificării executării primei hotărâri până la noua pronunţare
a Curţii.

151
 E.L. Abdelgawad este de părere că în absenţa unor dispoziţii detaliate în
Convenţie, Comitetul Miniştrilor este practic liber să folosească mijloacele aflate la
îndemână pe care le socoteşte adecvate. De exemplu, poate solicitat unui stat să
prezinte un raport scris pe marginea măsurilor adoptate sau chiar un raport anual
privind progresul înregistrat, cum a fost cazul în 2000 pentru subiectul duratei
procedurilor judiciare în Italia.
O evoluţie mai recentă înscrisă explicit în rezoluţii este aceea că Comitetul
este acum în măsură să identifice cazurile în care există a problemă structurală sau
sistematică.
Dacă Curtea Europeană nu este capabilă să identifice o deficienţă sistemică,
Comitetul Miniştrilor poate face acest lucru, în scopul de a pune presiune pe un anumit
stat în vederea executării mai rapide a hotărârilor Curţii Europene. 367 În astfel de
situaţii, Comitetul solicită probe privind diminuarea notabilă a acestei probleme
urmare adoptării măsurilor cu caracter general. Această probă poate fi furnizată de
statistici naţionale sau de evoluţia numărului de cazuri similare în faţa Curţii.
Din dorinţa de a remedia anumite deficienţe ale rezoluţiilor interimare, care
necesită o durată mai mare de timp pentru redactare şi adoptare, s-a sugerat într-un
document elaborat de Departamentul pentru executarea hotărârilor Curţii Europene a
Drepturile Omului în noiembrie 2006368 că decizii mai rapide şi cu instrucţiuni mai
clare să înlocuiască rezoluţiile interimare, în anumite circumstanţe, şi să fie urmate de
comunicate de presă. În acelaşi timp, toate rezoluţiile interimare adoptate să fie mai
detaliate şi să fie traduse şi difuzate de autorităţile naţionale interesate. Această
propunere începe să devină o practică în Comitet, care tot mai frecvent îşi asumă
documentele de informare pregătite de Departamentul pentru executarea hotărârilor
din Secretariatul General al Consiliului Europei, în cazurile în care este necesar
ajutorul acordat statelor în vederea clarificării măsurilor necesare şi/sau pentru
redactarea unui plan de acţiune.369
Aceste memorandumuri pot permite să se intre în mai mare detaliu în ceea ce
priveşte acţiunile care trebuie întreprinse pentru a executa hotărârile Curţii şi respectiv
revederea măsurilor deja luate, efectele lor şi ceea ce rămâne de făcut. În acelaşi timp,
aceasta asigură şi posibilitatea unei mai mari transparenţe, ceea ce măreşte presiunea
exercitată asupra statului pentru accelerarea procedurilor de execuţie.
Aceste documente pot totodată prezenta public bunele practici înregistrate în
alte state în cazuri similare.
Nu în ultimul rând, Comitetul Miniştrilor poate lua iniţiativa organizării unui
seminar special cu autorităţile naţionale ale statului condamnat în vederea facilitării
executării hotărârilor în anumite cauze.370

367
A se vedea Rezoluţia interimară Res DH (2006) 1 din 8 februarie 2006 referitoare la controlul redeschiderii
procedurilor civile în Federaţia Rusă
368
CM/inf/ DH (2006) revised 3E din 24 noiembrie 2006
369
A se vedea CM/inf/DH (2007) 30 din 14 iunie 2007 pe tema „Neexecutării hotărârilor judecătoreşti în
Ucraina: măsuri cu caracter general pentru conformarea cu hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului”
370
A se vedea CM/inf/DH (2006) 45 din 1 decembrie 2006: „Masa rotundă pe tema neexecutării hotărârilor
împotriva statului şi entităţilor sale în Federaţia Rusă: Probleme în suspensie şi soluţii solicitate”

152
 7.4.4.2 Aplicarea articolului 8 al Statutului Consiliului Europei
Excluderea unui stat din Consiliul Europei este un răspuns posibil, teoretic
vorbind, atunci când un stat refuză categoric să execute o hotărâre. Potrivit articolului
8 al Statutului, „orice membru al Consiliului Europei care a violat grav articolul 3
poate fi suspendat din drepturile sale de reprezentare şi solicitat de Comitetul
Miniştrilor să se retragă în baza articolului 7. Dacă acest membru nu dă curs acestei
solicitări, Comitetul poate decide că a încetat să mai fie membru al Consiliului de la o
dată ce va fi determinată de Comitet.”
Persistenţa atitudinii de neexecutare a unei hotărâri a Curţii Europene poate fi
interpretată drept o violare serioasă a „principiilor statului de drept şi a exerciţiului (...)
drepturilor şi libertăţilor fundamentale”, astfel cum este prezentată în articolul 3 al
Statutului.
În realitate, această măsură nu a fost folosită vreodată.
Cazul „Loizidou contra Turcia” a condus Comitetul Miniştrilor în situaţia de a
evoca oficial, pentru prima oară, posibilitatea excluderii din organizaţie, deşi
ameninţarea a părut puţin plauzibilă.
Acest lucru s-a văzut şi din faptul că Comitetul a avut aici tendinţa de a
renunţa parţial la rolul său în favoarea statelor membre. Deşi rezoluţia interimară din
26 iunie 2001 nu face în mod expres referire la articolul 8 al Statutului, totuşi afirmă
„hotărârea Comitetului de a asigura, cu toate mijloacele aflate la dispoziţia
Organizaţiei, conformarea Turciei cu obligaţiile sale care decurg din hotărâre”.
În particular, Comitetul Miniştrilor „cheamă autorităţile statelor membre să ia
măsurile pe care le consideră adecvate în acest scop”, ceea ce demonstrează, în opinia
autorilor din literatura de specialitate,371 limitele autorităţii Comitetului Miniştrilor în a
asigura executarea hotărârilor. Reamintim, în acest context, că un limbaj similar a fost
utilizat în rezoluţiile interimare adoptate la adresa Federaţiei Ruse cu privire la cauza
„Ilaşcu ş.a. contra Moldova şi Federaţia Rusă”, citate anterior.
Iată de ce se consideră că în activitatea sa Comitetul Miniştrilor trebuie să dea
dovadă de imaginaţie şi să propună alte măsuri intermediare. De exemplu, înainte de a
adopta o solicitare formală de retragere din Consiliul Europei, este posibil refuzul
participării la Comitetul Miniştrilor pentru statul în culpă. Chemarea la exercitarea
presiunii din partea altor organizaţii internaţionale poate de asemenea să aibă efect. 372

7.4.5. Reexaminarea sau redeschiderea procedurilor judiciare interne

Un aspect esenţial al procedurii de executare a hotărârii Curţii Europene în
ceea ce priveşte măsurile cu caracter individual, din perspectiva articolului 41 al
Convenţiei, îl reprezintă obligarea statului în cauză la repunerea victimei în
situaţia anterioară încălcării constatate: „restitutio in integrum”. Atunci când
acest lucru nu mai este cu putinţă, hotărârea Curţii va conţine obligaţia statului în
cauză la plata unor despăgubiri pe care ea le stabileşte în echitate. Reamintim că, aşa

371
Elisabeth Lambert-Abdelgawad, op. cit., pag. 45
372
A se vedea cazul „Ilaşcu ş.a. contra Moldova şi Federaţia Rusă”

153
cum a decis instanţa europeană, „dacă natura încălcării permite „restitutio in
integrum”, revine statului în cauză obligaţia de a o realiza. Dacă, dimpotrivă, dreptul
naţional nu permite sau permite numai parţial înlăturarea consecinţelor încălcării,
articolul 41 conferă Curţii prerogativa de a acorda părţii lezate, dacă este cazul, o
satisfacţie pe care o consideră adecvată”.373
F. Sudre este de părere că există circumstanţe, în special în cazul violării
articolelor 5, 6 şi 7 în materie penală a Convenţiei Europene, în care reexaminarea
sau redeschiderea unei proceduri judiciare în plan naţional se dovedesc a fi
mijloacele cele mai eficace, dacă nu singurele pentru a atinge obiectivul „restitutio in
integrum”.374
Situaţia este, ca principiu, delicată atunci când Curtea Europeană constată că
încălcarea Convenţiei s-a produs printr-o hotărâre judecătorească internă, prin ipoteză
definitivă şi irevocabilă. Într-o asemenea situaţie, înlăturarea încălcării în cauză este
de natură să pună în discuţie autoritatea de lucru judecat a hotărârii
judecătoreşti naţionale. Apare astfel un conflict375 între autoritatea de lucru judecat a
hotărârii naţionale şi puterea de lucru judecat a hotărârii instanţei europene, pe terenul
obligaţiei statului în cauză de a executa această din urmă hotărâre, astfel cum dispune
articolul 46 par 1 al Convenţiei Europene.
Din această perspectivă, cea mai adecvată soluţie pentru a asigura punerea în
conformitate a situaţiei reclamantului în plan intern cu decizia instanţei europene este
instituirea unei proceduri de revizuire a hotărârii interne în discuţie.
Interesul pentru executarea corespunzătoare a hotărârii Curţii Europene în
astfel de situaţii a determinat Comitetul Miniştrilor să elaboreze şi să adopte Rec
(2000) 2 referitoare la reexaminarea sau redeschiderea unor cauze la nivel intern ca
urmare a hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului.376
În textul Recomandării, Comitetul Miniştrilor invită statele părţi la Convenţie
să se asigure că există la nivel intern posibilităţi adecvate pentru a realiza, în măsura
posibilului, „restitutio in integrum”.
Totodată, el încurajează statele părţi să examineze sistemele lor juridice
naţionale pentru a se asigura că există posibilităţi corespunzătoare pentru reexaminarea
unei cauze, inclusiv pentru redeschiderea unei proceduri, în cazul în care Curtea
Europeană a constatat o violare a Convenţiei, în special dacă :
 Partea vătămată continuă să sufere consecinţe negative foarte grave în
urma deciziei naţionale, consecinţe ce nu pot fi compensate prin satisfacţia echitabilă
şi nu pot fi modificate decât prin reexaminare sau redeschidere;
 Rezultă din hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului că decizia
internă atacată este contrară pe fond Convenţiei Europene sau că violarea constatată

373
Hotărârea Curţii Europene „Iatridis contra Grecia” din 19 octombrie 2000 (satisfacţie echitabilă); Hotărârea
Curţii Europene „ Brumărescu contra Romania” (satisfacţie echitabilă)
374
F. Sudre, „Drept european etc.”, op.cit., pag. 477
375
C. Bîrsan, op. cit., pag. 582
376
Recomandarea Rec (2000) 2 a fost adoptată la cea de-a 694-a reuniune din 19 ianuarie 2000. A se vedea anexa
7

154
este cauzată de erori sau vicii de procedură de o asemenea gravitate, încât ea pune
serios în discuţie rezultatul procedurii interne atacate.

Potrivit lui Harris şi O’Boyle este cert că, deşi situaţia în statele membre era
diferită la începutul anilor ’90, în prezent, datorită Recomandării Rec (2002) 2 şi a
practicii Curţii Europene şi a Comitetului Miniştrilor, „o majoritate clară a statelor
membre ale Consiliului Europei prevede actualmente în mod expres posibilitatea
redeschiderii cazului în urma unei hotărâri a Curţii”377.
La rândul său, C Bîrsan invocă un studiu al Comitetului Director pentru
Drepturile Omului (CDDH) al Consiliului Europei, realizat la 12 septembrie 2005 prin
intermediul Comitetului de experţi pentru ameliorarea procedurilor de protecţie a
drepturilor omului (DH – PR), pentru a concluziona că practic, pe diverse căi, toate
legislaţiile naţionale conţin dispoziţii privitoare la o asemenea posibilitate în materie
penală; majoritatea sistemelor juridice ale statelor contractante au introdus o asemenea
posibilitate şi în materie civilă, iar în unele care cunosc separarea jurisdicţiilor
administrative de cele judiciare, şi în materia contenciosului administrativ378.
În literatura de specialitate au fost prezentate cazuri ale statelor membre care
permiteau redeschiderea procedurii şi anterior Recomandării (2002) 2. Legislaţiile
naţionale prevedeau această posibilitate în cazuri de genul : Codul norvegian de
procedură penală (articolul 391 par 2); Codul penal luxemburghez, modificat în 1981
(articolul 443 par 5); Codul de procedură penală al Cantonului elveţian Appenzell –
Rhodes (articolul 223 par 4); noul articol 139 (a) al legii federale elveţiene privind
organizarea sistemului judiciar; Codul de instrucţie criminală al Belgiei (articolul 441),
etc.379.
Deşi Convenţia (articolul 41) nu obligă formal statele să repună în discuţie
autoritatea de lucru judecat a unei decizii judecătoreşti interne pe care Curtea
Europeană a declarat-o incompatibilă cu Convenţia, chiar înainte de recomandarea
citată a Comitetului Miniştrilor au existat state (Austria, Belgia, Danemarca,
Luxemburg, Malta, Norvegia, Elveţia), potrivit lui F. Sudre 380, care au introdus în
legislaţia lor internă proceduri ad-hoc de reformare a unor asemenea decizii : de
exemplu, hotărârile „Piersak contra Belgia” din octombrie 1982, „Unterpertinger
contra Austria” din 24 noiembrie 1986, „Schuler – Zgraggen contra Elveţia” din 24
iunie 1993 au antrenat redeschiderea procedurii interne.
În cazul Franţei, Recomandarea Comitetului Miniştrilor R(2002) 2, dar şi
impactul public generat de dezbaterile de la Strasbourg, în cadrul Comitetului
Miniştrilor, în jurul cauzei „Hakkar contra Franţa”, au determinat o reformă legislativă
care a permis, în esenţă, o procedură de reexaminare a unei decizii penale definitive
considerată de Curtea Europeană contrară dispoziţiilor Convenţiei Europene, în acele
situaţii în care violarea constatată de către judecătorul european antrenează pentru
condamnat, prin natura şi gravitatea sa, „consecinţe prejudiciabile pe care satisfacţia
377
Harris ş.a., op.cit., pag 875
378
C. Bîrsan, op.cit., pag 583
379
L.E. Pettiti ş.a., op.cit., pag 861
380
F Sudre, „Drept european etc.”, op.cit., pag 477

155
echitabilă acordată în baza articolului 41 al Convenţiei, nu le-ar putea înlătura”
(articolul 626. 1 şi următoarele din Codul de Procedură Penală)381.
Reforma legislativă amintită s-a realizat în iunie 2000 pe calea unui
amendament parlamentar prezentat de deputatul Jack Lang şi aprobat prin legea nr.
2000 – 516 de amendare a Codului de Procedură Penală.
În cazul României, este de reţinut că în legislaţia naţională au fost
reglementate astfel de proceduri, atât în materie penală, cât şi în materie civilă.
Astfel, prin Legea 576/2004 a fost introdus un text distinct, articolul 408¹, în Codul de
Procedură Penală, care prevede posibilitatea revizuirii hotărârilor judecătoreşti ca
urmare a pronunţării unei hotărâri pe care instanţa europeană „a constatat încălcarea
unui drept prevăzut de Convenţia Europeană”. Dispoziţiile acestui text stabilesc
persoanele care pot cere revizuirea într-o asemenea situaţie, termenul în care se poate
face cererea de revizuire (un an de la data publicării hotărârii Curţii Europene în
Monitorul Oficial), posibilitatea suspendării executării hotărârii atacate, procedura
acestei revizuiri şi efectele sale.
În materie civilă, prin Ordonanţa de urgenţă a guvernului nr. 58/2003 a fost
introdus în articolul 322 din Codul de Procedură Civilă la punctul 9 un nou motiv de
revizuire a unei hotărâri judecătoreşti civile definitive şi irevocabile, revizuire ce
poate fi cerută în cazul în care instanţa europeană a constatat existenţa unei încălcări a
drepturilor garantate de Convenţie, încălcare „datorată unei hotărâri judecătoreşti
interne, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi
remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate”. Această revizuire poate fi cerută
în termen de trei luni de la data publicării în Monitorul Oficial a hotărârii instanţei
europene, conform noului alineat 3 al articolului 324 din Codul de Procedură Civilă.
În practică s-a constatat că redeschiderea procedurilor interne poate interveni :
 ca urmare a exigenţei exprimate de însăşi Curtea Europeană în dispozitivul
hotărârii, o situaţie care statistic este ceva mai puţin întâlnită până în prezent, dar faţă
de care există o tendinţă ascendentă în preferinţele Curţii;
 între momentul hotărârii pe fond şi cel al pronunţării asupra justei
despăgubiri (articolul 41), moment deliberat amânat în unele situaţii de Curte şi care
dă prilejul autorităţilor naţionale să reacţioneze;
 în cursul procedurii de executare aflată sub controlul Comitetului
Miniştrilor, în cele mai multe dintre situaţii.
În primul caz, Luzius Wildhaber, fostul preşedinte al Curţii Europene a
Drepturilor Omului, citează o serie de cauze în care Curtea Europeană s-a pronunţat în
favoarea redeschiderii procedurilor interne chiar în cuprinsul hotărârii, ca modalitate
adecvată de remediere a situaţiei individuale conform principiului „restitutio in
integrum”382 .
Potrivit lui Wildhaber, Curtea Europeană, în contextul specific al cazurilor
privind Turcia referitoare la independenţa şi imparţialitatea curţilor de securitate a
381
F. Sudre, „Drept european etc.”, op cit, pag 477-478
382
L Wildhaber, „The execution of judgements of the European Court of Human Rights : recent developments”,
în „Common values in International Law”, N. P. ENGEL VERLAG, Kehl, Germania, 2006, pag 679

156
statului, a indicat în cazul „Gençel contra Turcia” din 23 octombrie 2003 (nepublicat)
că, în principiu, cea mai adecvată formă de redresare ar fi posibilitatea oferită
reclamantului de rejudecare a procesului fără întârziere, dacă reclamantul
doreşte acest lucru.
Acelaşi autor citează şi cauza „Somogyi contra Italia” din 18 mai 2004, în care
Curtea a adoptat o poziţie similară.
În cauza „Öcalan contra Turcia” din 22 mai 2005, Marea Cameră afirmă, pe
aceeaşi linie, că atunci când un individ a fost condamnat de către o curte care nu
întruneşte exigenţele Convenţiei de independenţă şi imparţialitate, o rejudecare a
procesului sau o redeschidere a cauzei, dacă este solicitată, reprezintă în principiu o
măsură adecvată de redresare a violării Convenţiei în plan individual.
Şi E. L. Abdelgawad consideră redeschiderea procedurii judiciare interne,
atunci când a fost recomandată de Curtea Europeană, drept o măsură individuală
corespunzătoare de „restitutio in integrum” şi citează cauza „Csikos contra Ungaria”
privind violarea articolului 6 par 1 al Convenţiei383. Autoarea face referire la Rezoluţia
CM/Res DH(2008) 72 adoptată de Comitetul Miniştrilor în cursul procedurii de
executare, care menţionează faptul că „afacerea a fost redeschisă în faţa Curţii
regionale din Eger”. Acelaşi autor face trimitere şi la cazurile „De Almeida Azevedo
contra Portugalia” din 23 ianuarie 2007 şi „Du Roy et Malaurie contra Franţa”, în care
rezoluţiile adoptate de Comitetul Miniştrilor în cursul procedurii de executare
confirmă radierea dispoziţiilor neconforme din cazierul judiciar al reclamanţilor
urmare consideraţiilor din dispozitivul hotărârilor Curţii Europene384.
Autorul citat menţionează şi hotărârea „Lungoci contra România” din 26
ianuarie 2006, referitoare la violarea dreptului de acces la justiţie, în care Curtea
notează că redeschiderea procedurilor este posibilă în România şi că statul ar trebui să
asigure realizarea acestei proceduri, dacă reclamantul doreşte acest lucru 385.
Pe de altă parte, în legătură cu celelalte două categorii de situaţii menţionate
mai sus, în care poate interveni redeschiderea procedurii interne, F. Sundberg 386 este de
părere că „redeschiderea cazurilor ilustrează bine faptul că există competenţe ale Curţii
şi Comitetului Miniştrilor care se suprapun. Uneori redeschiderea a fost decisă înainte
ca Curtea să adopte decizia sa privind satisfacţia echitabilă, ca în cazul „Barbera,
Messegué şi Jabardo contra Spania” sau „Schuler-Zgragge contra Elveţia”. Alteori
redeschiderea a fost realizată numai subsecvent, atunci când Comitetul
supraveghea executarea corespunzătoare, ca de exemplu în cazul „Unterpertinger
contra Austria”, „Open Door and Dublin Well contra Irlanda”, „Z contra Finlanda”,
„Jersild contra Danemarca” sau „Welch contra Marea Britanie”.
Este de semnalat, în acest context, cazuistica românească în materia
redeschiderii procedurii interne, consemnată în cursul procedurii de executare
supusă controlului Comitetului Miniştrilor.
383
E.L. Abdelgawad, „L’exécution des arrêts de la Cour Européenne des Droits de l’Homme (2008) ”, în ”Revue
trimestrielle des Droits de l’Homme”, nr. 79 din 1 iulie 2009, Nemesis-Bruylant, pag 662
384
Idem
385
E.L.Abdelgawad, „The execution etc.”, op cit, pag 24
386
F Sundberg, „Control of execution of decisions under the ECHR, European Commission for Democracy
Through Law, CDL – JU(99) 29 Restricted”, Strasbourg, 8 decembrie 1999, pag 9

157
 E. L. Abdelgawad citează două cazuri româneşti387. Face referire mai întâi la
cauza „Partidul Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu contra România”, în care
România a fost condamnată de Curtea Europeană pentru încălcarea articolului 11
datorită interzicerii unui partid politic. Autoarea trimite la textul Rezoluţiei 388 adoptate
de Comitetul Miniştrilor în cursul procedurii de executare, în care se afirmă că „al
doilea reclamant a solicitat şi a obţinut revizuirea deciziei judiciare din 1996 de refuz
al înregistrării formaţiunii sale politice. Tribunalul Bucureşti a acceptat la 9
februarie 2006 solicitarea de revizuire şi a ordonat înregistrarea partidului
reclamantului ca partid politic”.
Autoarea amintită menţionează totodată că o reexaminare judiciară a fost
acceptată şi în cauza „ SC Maşinexportimport industrial Grup S.A. contra România”,
atunci când Curtea Europeană a condamnat România pentru violarea articolului 6 par 1
datorită anulării unei decizii judecătoreşti definitive datorită acţiunii Procurorului
General389.
Am prezentat „in extenso” problematica redeschiderii procedurilor interne
în baza unei hotărâri de condamnare pronunţate de Curtea Europeană datorită
relevanţei acestei tematici pentru procedura de executare şi controlul realizat de
Comitetul Miniştrilor.
Acesta din urmă supraveghează, după cum menţionam anterior, şi aspectele
privind executarea măsurilor cu caracter individual, inclusiv cele care decurg din
respectarea principiului „restitutio in integrum”. Redeschiderea procedurilor
face parte integrantă din acest proces, iar Comitetul Miniştrilor condiţionează
adoptarea rezoluţiei finale de modul în care statul condamnat reacţionează în
ordinea juridică internă.
Mai mult, Comitetul Miniştrilor consideră în prezent că o executare
corespunzătoare în anumite cauze penale implică, în baza principiului prezumţiei de
nevinovăţie, nu doar redeschiderea procedurilor interne, ci şi eliberarea reclamanţilor,
ca parte integrantă a dreptului la reparaţie, desigur în absenţa oricăror raţiuni
constrângătoare care ar justifica continuarea detenţiei până la finalizarea procesului 390.
După parcurgerea modulului 11 studenţii trebuie:
 să aibă cunoștințe despre istoricul cazuisticii românești la Curtea Europeană a Drepturilor
Omului
 să cunoască elemente despre modalitatea de redeschidere a procedurilor jurisdicționale
naționale
 să cunoască spețele prezentate referitoare la executarea unor hotărâri pronunţate de Curtea
Europeană împotriva României

7.5 Executarea unor hotărâri pronunţate de Curtea Europeană împotriva

României
387
E.L.Abdelgawad, „L’exécution des arrêts etc . », op cit, pag 662
388
Rezoluţie CM/Res DH (2008) 16 din 27 martie 2008
389
A se vedea Rezoluţia CM/ Res DH(2008) 87 din 8 octombrie 2008, care citează decizia din 27 noiembrie
2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care este acceptată cererea în revizuire formulată de societatea
reclamantă
390
E.L. Abdelgawad, „The execution etc.”, op cit, pag 22-23

158
 7.5.1. Consideraţii introductive
După cum se cunoaşte, România este parte la Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului din 20 iunie 1994. De atunci şi până la începutul anului 2009,
conform statisticilor publice ale Grefei Curţii Europene, România a înregistrat un
număr total de 480 de hotărâri, din care 431 hotărâri de condamnare, pentru încălcarea
cel puţin a unui articol din Convenţia Europeană, 12 hotărâri în care plângerea
reclamantului a fost respinsă, 21 de înţelegeri amiabile / radieri de pe rol şi 16 alte
tipuri de hotărâri (satisfacţie echitabilă, revizuiri etc.).
În 2008, România s-a aflat pe locul 3, după Federaţia Rusă şi Turcia, atât din
punctul de vedere al numărului de plângeri (aproximativ 9% din numărul total de
cauze aflate pe rolul Curţii), cât şi al celui de condamnări.
Majoritatea lor vizează grupuri mari de cauze repetitive, printre care se disting
cele privind încălcarea dreptului de proprietate, neexecutarea sau executarea tardivă a
hotărârilor judecătoreşti, durata excesivă a procedurilor judiciare, condiţiile de
detenţie, etc.
Se apreciază ca la jumătatea anului 2010, România ar fi avut înregistrate la
Curte aproximativ 11.150 dosare (8,6% din totalul cauzelor la Curtea Europeană), care
ar menţine ţara noastră pe poziţia a treia după Federaţia Rusă şi Turcia, din punctul de
vedere al numărului de plângeri.391 Menţionăm că la 31.12.2009 România înregistrase
un număr de 9812 plângeri aflate în diferite stadii pe rolul Curţii Europene (8,2% din
totalul plângerilor la Curte).392
Din acest punct de vedere dinamica pentru anii următori este clară din moment
ce în 2007 numărul total de hotărâri privind România pronunţate în cursul anului citat
era de 93, din care 88 de condamnări, iar în 2008 acesta crescuse substanţial la un total
de 199 hotărâri pronunţate din care 189 de condamnări. Pentru ca în 2009, la 31.12,
România să înregistreze alte 168 de hotărâri pronunţate, din care 153 de condamnări. 393
Din punctul de vedere al cuantumului despăgubirilor plătite atât în 2008, cât şi
în 2009, România a fost condamnată la plata a aproximativ 12 milioane de euro, unul
din cele mai mari cuantumuri înregistrate la nivelul tuturor statelor părţi la Convenţie.
Astfel, în 2008, România a fost condamnată la plata 12.204.649 euro cu titlu
de despăgubiri materiale, morale şi cheltuieli judecătoreşti, fiind primul stat în
clasamentul părţilor la Convenţie din punctul de vedere al criteriului citat, înaintea
Italiei (9,737 milioane euro), Greciei (8, 976 milioane euro), Turciei (5,734 milioane
euro) şi Federaţiei Ruse (3,762 milioane euro).394
În 2009, România a plătit efectiv 11.919.153 euro, cu titlu de daune materiale,
morale şi cheltuieli de judecată, situându-se pe locul doi după Republica Moldova,

391
Anexa 8
392
Anexa 9
393
Anexa 10
394
„Supervision of the execution of Judgments of the European Court of Human Rights - 2nd annual report
(2008)”, Council of Europe, July, 2009, pag. 56-58

159
(circa 14,219 milioane euro), dar înaintea Federaţiei Ruse (7, 25 milioane euro),
Turciei (6,132 milioane euro) şi Italiei (4,219 milioane euro).395
La nivelul instituţiei Agentului guvernamental al României la Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, se apreciază că până la jumătatea anului 2010
România a fost condamnată, în total, la plata a 43 milioane de euro cu titlu de
despăgubiri.
Toate hotărârile de condamnare a României au fost transmise, potrivit
prevederilor pertinente ale Convenţiei Europene, la Comitetul Miniştrilor, pentru
exercitarea competenţei de verificare a modului în care România îndeplineşte
obligaţiile care decurg din hotărârile menţionate şi execută dispoziţiile Curţii.
Statistica arată că la 31 decembrie 2008, pe rolul Comitetului Miniştrilor se
aflau 289 de cazuri privind România (mai puţin cele în aşteptarea rezoluţiei finale), din
care 50 reprezentau cauze care ridicau probleme generale / sistemice noi (inclusiv
„hotărârile pilot”) şi care impuneau, în procesul de executare, adoptarea de măsuri cu
caracter general noi – aşa numitele „leading-cases” (aproximativ 17% din totalul
cauzelor Româneşti examinate de Comitetul Miniştrilor); 239 de cauze, reprezentând
cazurile repetitive / „clone” sau alte cauze izolate, respectiv cauze ce implică
probleme generale / sistemice în faţa Comitetului Miniştrilor în alte speţe ori
cauze cu caracteristici particulare (aproximativ 83% din totalul cauzelor româneşti
examinate de Comitetul Miniştrilor).396
La nivelul anului 2009, statistica arată că pe rolul Comitetului Miniştrilor se
aflau 475 de cauze referitoare la România (mai puţin cele în aşteptarea rezoluţiei
finale), din care 63 „leading-cases” (aproximativ 13% din numărul total de cauze
româneşti) şi 412 cazuri repetitive / „clone” sau cauze izolate (aproximativ 87% din
numărul total de speţe româneşti).397
Din perspectiva cazurilor româneşti închise sau aproape finalizate la Comitetul
Miniştrilor, statistica arată că în 2008 a fost adoptată rezoluţia finală într-un număr
total de 6 cazuri (4 „leading cases” şi două alte cauze), iar pentru alte 14 cazuri (8
„leading cases” şi 6 alte cazuri) a fost finalizată examinarea în Comitetul Miniştrilor
fără a se adopta încă o rezoluţie finală. În total, sunt evidenţiate 17 cauze pentru care
se aştepta rezoluţia finală la 31 decembrie 2008, a căror examinare fusese finalizată în
cursul anului 2008 sau înainte de 2008.398
La nivelul anului 2009 statistica arată că nu a fost adoptată nici-o rezoluţie
finală într-o cauză românească. Nu sunt înregistrate „leading cases” a căror examinare
să fie fost finalizată în cursul anului 2009, în schimb sunt citate alte 20 de cauze de alt
tip a căror examinare s-a încheiat în 2009 şi care erau în aşteptarea rezoluţiei finale. În
total, statistica evidenţiază 37 de cazuri româneşti care la 31 decembrie 2009 aşteptau
adoptarea unei rezoluţii finale şi a căror examinare fusese finalizată la Comitetul
Miniştrilor fie înainte, fie pe parcursul anului 2009.399
395
„Supervision of the execution of Judgments of the European Court of Human Rights – 3rd annual report
(2009)”, Council of Europe, April, 2010, pag. 56-60
396
„Supervision of the execution etc. - 2nd annual report etc.”, op. cit., pag. 45-46
397
„Supervision of the execution etc. – 3rd annual report etc.”, op. cit., pag. 44
398
„Supervision of the execution etc. - 2nd annual report etc.”, op. cit. pag. 39-40
399
„Supervision of the execution etc. – 3rd annual report etc.”, op. cit., pag. 39

160
 Pentru a înţelege perspectiva evoluţiilor în 2010 şi anii care urmează este util
să menţionăm statistica noilor cazuri ale căror hotărâri pronunţate de Curtea
Europeană au devenit finale în 2009 şi au fost transmise spre examinare Comitetului
Miniştrilor.
În cazul României, statistica evidenţiază un total de 192 de cauze (aproximativ
13% din cauzele înscrise pe rolul Comitetului Miniştrilor în 2009 referitoare la toate
statele părţi), din care 14 reprezintă „leading cases”, iar alte 178 sunt cazuri repetitive /
„clone” sau alte cauze.400
Până la acest moment, Comitetul Miniştrilor a adoptat mai multe rezoluţii
finale care să consfinţească închiderea unor cauze româneşti, în baza executării
complete a hotărârilor pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Printre
acestea se numără cauzele Vasilescu (CM/ResDH(2007)94, adoptată la 20 iunie 2007),
Brumărescu (CM/ResDH(2007)90, adoptată la 20 iunie 2007), Petra
(CM/ResDH(2007)92, adoptată la 20 iunie 2007), Surugiu (CM/ResDH(2007)93,
adoptata la 20 iunie 2007), Buzescu (CM/ResDH(2008)78, adoptata la 8 octombrie
2008), Pini, Bertani, Manera şi Atripaldi (CM/ResDH(2008)80, adoptată la 8
octombrie 2008), Partidul Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu
(CM/ResDH(2008)16, adoptată la 27 martie 2008), Canciovici şi alţii şi Mosteanu şi
alţii (CM/ResDH(2008)79, adoptată la 8 octombrie 2008), Stere şi alţii şi Stîngaciu şi
Tudor (CM/ResDH(2010)70 adoptată la 3 iunie 2010). În cauzele aflate într-un stadiu
avansat de executare, nu foarte numeroase, Comitetul Miniştrilor a decis adoptarea
unor rezoluţii interimare, care să treacă în revistă progresele înregistrate în procesul de
executare a hotărârii Curţii Europene, precum şi îngheţarea dezbaterilor pe marginea
acestor cazuri pe o perioadă mai lungă de timp (de la câteva luni la peste un an), până
la finalizarea în plan intern a reformelor de amploare, de obicei de ordin legislativ, care
decurg din hotărârea Curţii. Aceste cazuri nu vor putea fi închise definitiv, iar rezoluţia
finală nu va fi, în consecinţă, adoptată decât după realizarea acestor reforme. Toate
aceste cazuri sunt plasate statistic la „rubrica 6 – afaceri în aşteptarea unui proiect de
rezoluţie” pe ordinea de zi a reuniunilor Comitetului Miniştrilor.

7.5.2. Cauza Vasilescu contra România

Prima hotărâre de condamnare a României de către Curtea Europeană a
Drepturilor Omului s-a înregistrat în cauza „Vasilescu”. Aceasta îşi are originea în
plângerea efectuată la 10 februarie 1995 de reclamanta Elisabeta Vasilescu, adresată
fostei Comisii Europene a Drepturilor Omului în baza fostului articol 25 din Convenţia
Europeană. Acţiunea citată reclama încălcarea unor drepturi fundamentale garantate de
Convenţie, datorită reţinerii ilegale de către miliţie în 1966 şi continuării deţinerii după
această dată a unor obiecte de valoare aparţinând petiţionarei, dar şi limitării dreptului
de acces la un tribunal independent, în vederea solicitării şi obţinerii restituirii.
Plângerea a fost declarată admisibilă de către Comisie, ceea ce a permis
sesizarea Curţii Europene, mai întâi de către reclamantă, la 22 mai 1997, în baza
Protocolului 9, iar ulterior de către Comisie, la 28 mai 1997.

400
Ibidem pag. 47

161
 La 28 mai 1998 Curtea Europeană a constatat în unanimitate violarea
articolului 6 par 1 (dreptul la un proces echitabil) şi a articolului 1 Protocol 1 (dreptul
la proprietate)401. Prin aceeaşi hotărâre, România a fost condamnată la plata
echivalentului în lei a aproximativ 95.000 de franci francezi, din care 60.000 franci
francezi reprezentând daune materiale, 30.000 daune morale, restul reprezentând
cheltuieli de judecată. Despăgubirile urmau să fie plătite în termen de trei luni de la
data hotărârii Curţii Europene.
Executarea hotărârii a implicat adoptarea de către autorităţile române a
două categorii de măsuri, unele cu caracter individual, altele cu caracter general. Pe
cale de consecinţă, în baza competenţelor prevăzute de Convenţie, Comitetul
Miniştrilor „a invitat guvernul României să informeze în legătură cu măsurile
adoptate” pentru executarea hotărârii, inclusiv „pentru prevenirea unor violări similare
ale Convenţiei Europene cu cele semnalate în decizia Curţii”.402
Măsurile cu caracter individual urmăreau efectuarea plăţii despăgubirilor
decise de Curtea Europeană, în termenul prevăzut în dispozitivul hotărârii, sub
sancţiunea penalităţilor de întârziere. Guvernul român a plătit reclamantei la data de 27
iulie 1998 despăgubirile menţionate, în interiorul termenului fixat de curte, prin
vărsarea sumelor în contul indicat de reclamantă prin intermediul secretariatului
Comitetului Miniştrilor.
Măsurile cu caracter general nu au fost precizate explicit de Curte în
dispozitivul hotărârii. Ca şi în cazul altor state, acestea au fost indicate
autorităţilor române de Comitetul Miniştrilor, la propunerea secretariatului
specializat (direcţia generală a drepturilor omului), în baza practicii anterioare,
dar şi prin interpretarea „raţionamentului în drept” al hotărârii Curţii Europene.
Astfel, a fost solicitată traducerea hotărârii Curţii, publicarea sa şi o largă
difuzare şi informare a opiniei publice şi a actorilor instituţionali, inclusiv judiciari
interesaţi, pentru sensibilizarea publică şi evitarea riscului producerii unor violări
similare ale Convenţiei. Este de menţionat, la acest punct, faptul că potrivit
prevederilor coroborate ale articolului 20 par 2 şi articolului 11 par 2 ale Constituţiei
României, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului garantate de tratatele
internaţionale la care ţara noastră este parte au preeminenţă faţă de dreptul intern, iar,
pe de altă parte, Convenţia Europeană şi jurisprudenţa Curţii Europene sunt de directă
aplicare şi generează efecte juridice nemijlocite în ordinea juridică românească. Astfel
încât instanţele româneşti sunt ţinute să respecte în practica lor ulterioară hotărârea
pronunţată de Curtea Europeană în cauza Vasilescu, de la momentul rămânerii ei
definitive.
În acelaşi timp, a fost solicitată modificarea articolului 278 Cod de Procedură
Penală, care a fost considerat că a stat la baza violării Convenţiei Europene, în
special în ceea ce priveşte respectarea dreptului la un proces echitabil (articolul 6 par
1 al Convenţiei)403.

401
„Cazurile României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Selecţiuni 1998-2004)”, Biroul de Informare
al Consiliului Europei la Bucureşti şi Ministerul Afacerilor Externe, Bucureşti, 2004
402
Rezoluţia interimară DH(99)676, adoptată de Comitetul Miniştrilor în cauza „Vasilescu contra României” la 8
octombrie 1999.

162
 În esenţă, Curtea a considerat că împiedicarea posibilităţii de exercitare a
apelului în faţa instanţelor de judecată împotriva actelor sau măsurilor luate de
procuror, respectiv exercitarea posibilităţii de atac exclusiv în faţa procurorului
ierarhic superior celui care a adoptat măsurile menţionate, constituie o încălcare a
Convenţiei. Aceasta în condiţiile în care Curtea a mai constatat că „în România
procurorii, acţionând în calitate de magistraţi ai Ministerului Public, subordonaţi mai
întâi procurorului general, apoi ministrului justiţiei, nu îndeplinesc exigenţele
independenţei faţă de executiv.”404
În cursul anului 1998 şi respectiv 1999 guvernul a comunicat Comitetului
Miniştrilor îndeplinirea în termen a obligaţiei de plată a satisfacţiei echitabile în
beneficiul reclamantului, precum şi o serie de evoluţii legate de măsurile cu caracter
general solicitate. Astfel, s-a adus la cunoştinţă faptul că traducerea hotărârii Curţii
Europene în cauza „Vasilescu” a fost înmânată de agentul guvernamental român pentru
Curtea Europeană celor 15 preşedinţi ai curţilor de apel în cursul unei întâlniri
desfăşurate la 3 iunie 1998. Versiunea în limba română a hotărârii a fost de transmisă
de asemenea la Preşedinţie, preşedintelui Curţii Constituţionale, preşedintelui Curţii
Supreme de Justiţie şi Procurorului general de pe lângă Curtea Supremă, preşedintelui
judecătoriei Găeşti şi respectiv al tribunalului Dâmboviţa (care deţinuseră competenţa
teritorială în speţă), precum şi Facultăţii de Drept a Universităţii Bucureşti. Hotărârea a
fost publicată în decembrie 1998 în revista de specialitate „Dreptul” şi ulterior, potrivit
dispoziţiilor Ordonanţei guvernului nr.94/1999, în Monitorul Oficial al României.405
În ceea ce priveşte modificarea solicitată a articolului 278 CPP, Comitetul
Miniştrilor a fost informat de decizia nr. 486 adoptată de Curtea Constituţională a
României la 2 decembrie 1997, deci înaintea adoptării hotărârii Curţii Europene în
cauza „Vasilescu”, prin care s-a dat „lectura constituţională” textului menţionat. Astfel,
potrivit Curţii Constituţionale, articolul 278 CPP referitor la dreptul de apel împotriva
deciziilor procurorului, pentru a fi constituţional, trebuie să fie interpretat în sensul că
o persoană care are un interes poate ataca în faţa unei instanţe judecătoreşti orice
măsură decisă de un procuror. Potrivit legislaţiei româneşti, această decizie a devenit
definitivă şi opozabilă erga omnes de la momentul publicării sale în Monitorul Oficial
(nr. 105 din 6 martie 1998).
Guvernul român a susţinut astfel că necesitatea unei reforme legislative
referitoare la articolul 278 CPP a dispărut, chestiunea fiind rezolvată prin jurisprudenţa
Curţii Constituţionale. Argumentele au fost susţinute ulterior inclusiv prin exemple din
cazuistica internă a instanţelor româneşti pe aceeaşi linie, dar şi printr-o nouă decizie a
Curţii Constituţionale406 care reconfirmă decizia anterioară.
În baza acestor argumente, guvernul român a solicitat Comitetului Miniştrilor
închiderea definitivă a examinării cauzei, prin adoptarea unei rezoluţii finale.
403
Potrivit textului în vigoare la acel moment al articolului 278 CPP, „plângerea împotriva măsurilor luate sau a
actelor efectuate de procuror sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se rezolvă de procurorul şef al
unităţii” sau „...de procurorul ierarhic superior”
404
A se vedea şi Corneliu-Liviu Popescu, „L'influence directe du Droit international des droits de l'homme sur
l'évolution du droit roumain en matière des droits des détenus”, în AUB DREPT – Analele Universității din
Bucureşti, octombrie-decembrie 2005 – IV, Editura C.H.Beck
405
A se vedea Rezoluţia interimară DH(99)676
406
Decizia Curţii Constituţionale nr.186 din 18 noiembrie 1999

163
 În cadrul dezbaterilor de la reuniunea DH a Comitetului (Delegaţilor)
Miniştrilor din 30 septembrie 1999 măsurile adoptate de România au fost apreciate ca
încadrându-se în exigenţele legate de executarea corespunzătoare a hotărârii Curţii
Europene, inclusiv decizia din 2 decembrie 1997 a Curţii Constituţionale. Aceasta cu
atât mai mult cu cât practica anterioară la Comitetul Miniştrilor validase soluţionarea
unor chestiuni semnalate de Curtea Europeană şi în cazul altor state prin alte
modalităţi decât reforme legislative, respectiv jurisprudenţa curţilor naţionale
constituţionale sau supreme de justiţie.407 Cu toate acestea, Comitetul Miniştrilor, şi în
special secretariatul specializat al acestui organism, au insistat pentru adoptarea unei
modificări legislative, care să dea siguranţă pe termen lung privind conformitatea cu
jurisprudenţa Curţii Europene în materie a legislaţiei şi practicii judiciare
româneşti.408 În consecinţă, Comitetul Miniştrilor a decis aprobarea la reuniunea DH
citată a unei rezoluţii interimare409, care să consfinţească măsurile pozitive adoptate
de România pentru executarea hotărârii Curţii Europene în cauza „Vasilescu”, dar
care, în acelaşi timp, să lase ţării noastre răgazul de timp necesar pentru modificarea
corespunzătoare a Codului de Procedură Penală. Rezoluţia a rămas definitivă la 8
octombrie 1999, textul său prevăzând explicit ca dezbaterile în Comitetul Miniştrilor
să fie reluate la începutul anului 2001, deci la mai bine de un an de la adoptarea
rezoluţiei, timp în care se presupunea că autorităţile române vor reuşi să adopte
modificarea legislativă solicitată.
Redeschiderea dezbaterilor în cursul anului 2001 nu a adus şi închiderea
definitivă a cauzei, datorită nemodificării articolului 278 CPP, în sensul celor
solicitate. Cu toate acestea, este totuşi de semnalat faptul că la 28 septembrie 2000
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Raportul, Rezoluţia
1226(2000) şi Recomandarea 1447(2000), pe tema: „Executarea hotărârilor Curţii
Europene a Drepturilor Omului”410. Acest raport menţiona, la capitolul „probleme de
executare importante rezolvate prin intermediul deciziilor curţilor constituţionale”, şi
cauza „Vasilescu” contra România, alături de cauze germane, austriece, spaniole sau
slovace.
În ciuda acestui fapt, documentele reuniunii DH din septembrie 2001 notează
că, în ciuda modificărilor confirmate de practica judiciară din România, adoptarea
rapidă a unei noi legislaţii care să confirme aceste schimbări rămâne totuşi foarte
importantă.
Nici chiar adoptarea unui nou articol 278 indice 1 prin Codul de Procedură
Penală intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004, care statua căi de atac la instanţa de
judecată împotriva măsurilor adoptate de procuror (inclusiv soluţia neînceperii sau
scoaterii de sub urmărire penală), termene şi proceduri (care lipseau din soluţia
constituţională referitoare la articolul 278 CPP), nu au condus multă vreme la o soluţie
favorabilă României. Explicaţiile ţin, cel mai probabil, de o anumită inerţie,
birocratizare şi un grad ridicat de încărcare a secretariatului DH, care au determinat
407
Decizia Curţii Constituţionale a Germaniei în afacerea Karlheinz Schmidt; decizia Curţii Constituţionale a
Austriei în afacerea Informationsverein, etc;
408
Curtea Europeană a invalidat de altfel, ulterior, argumentaţia guvernului român referitoare la art 278 CPP, prin
decizia de admisibilitate din 2005 în cauza „Rupa Vili”;
409
Rezoluţia interimară DH(99)676, adoptată la cea de-a 680-a reuniune a Comitetului Delegaţilor Miniştrilor
410
Raportor Erik Jurgens (Olanda, Socialist), în numele Comisiei afacerilor juridice şi drepturilor omului

164
amânarea luării unei decizii finale, dar şi de lipsa unei atitudini mult mai incisive de-a
lungul timpului a reprezentanţilor guvernamentali români pe relaţia cu secretariatul şi
Comitetul Miniştrilor în ansamblul său.
Cert este că măsurile de ordin individual şi general adoptate de România pe
parcursul anilor corespund pe deplin, în opinia noastră, obligaţiilor de executare care
decurg din hotărârea Curţii Europene în cauza „Vasilescu”. Rezoluția finală în
această cauză (CM/ResDH(2007)94) a fost adoptată în final la 20 iunie 2007.411 În
acelaşi timp, este de remarcat faptul că procedura de executare a fost extrem de
laborioasă şi s-a întins pe o durată de nu mai puţin de opt ani. În orice caz, practica
verificată a instanţelor judecătoreşti în ultimii ani a confirmat că violările
Convenţiei Europene semnalate de Curtea Europeană în cauza „Vasilescu” nu au
mai avut loc, ceea ce certifică adaptarea sistemului instituţional românesc, la
capitolele citate, la dispoziţiile pertinente ale Convenţiei şi jurisprudenţei Curţii
Europene. Acest lucru în fapt constituie unul din obiectivele esenţiale ale
mecanismului de control de la Strasbourg.

7.5.3. Cauza Brumărescu contra România

La 28 octombrie 1999 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat
România în cauza „Brumărescu” pentru violarea articolului 6 par 1 al Convenţiei
Europene, atât pe temeiul încălcării dreptului la un proces echitabil, cât şi pentru
refuzarea dreptului de acces la justiţie, precum şi pentru violarea articolului 1 din
Protocolul 1 adiţional la Convenţie care protejează dreptul de proprietate.
A fost prima hotărâre de condamnare a României într-o cauză privind
imobilele naţionalizate în perioada regimului comunist.
În esenţă, reclamantul Dan Brumărescu a invocat în faţa Curţii Europene
încălcarea drepturilor sale prin acceptarea de către Curtea Supremă de Justiţie 412 a
recursului în anulare formulat de Procurorul general împotriva sentinţei civile din 9
decembrie 1993413, devenită definitivă şi irevocabilă, prin care instanţa de fond accepta
acţiunea în revendicare a reclamantului şi îi restituia imobilul naţionalizat până în 1950
prin greşita aplicare a Decretului nr.92/1950.
Ulterior, la 23 ianuarie 2001, Curtea Europeană a comunicat a doua hotărâre,
pe temeiul articolului 41 din Convenţie (satisfacţia echitabilă). Curtea a decis, ca
modalitate principală de executare, că statul condamnat trebuie să restituie
reclamantului, în termen de 6 luni, casa în litigiu şi terenul aferent, cu excepţia
apartamentului şi a părţii de teren deja restituite anterior.
În ipoteza nerestituirii, Curtea Europeană stabilea obligativitatea plăţii de
despăgubiri materiale (echivalentul în lei a 181.400 dolari SUA), daune morale
(echivalentul în lei a 15000 dolari SUA) şi cheltuieli de judecată, sub sancţiunea plăţii

411
Anexa 11
412
Decizia nr.686 din 1 martie 1995 a Curţii Supreme de Justiţie – Secţia Civilă
413
Sentinţa civilă nr.6760 din 9 decembrie 1993, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti.

165
de penalităţi (dobânda anuală de 6%) pentru depăşirea termenelor fixate pentru
efectuarea plăţii (6, respectiv 3 luni)414.
Speţa Brumărescu a inaugurat lunga serie de sute de cauze româneşti
repetitive, referitoare la imobilele naţionalizate. Semnificaţia sa a fost reţinută inclusiv
de Preşedintele Curţii Europene a Drepturilor Omului de la acel moment, Luzius
Wildhaber, care, într-o alocuţiune publică ţinută la 29 ianuarie 2000 la sediul Curţii
Europene, arăta: „În hotărârea „Brumărescu contra România” Curtea a relevat că unul
din elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii
juridice, care impune ca soluţia dată de tribunale la un litigiu de o manieră
definitivă să nu mai fie repusă în discuţie. La momentul faptelor, Codul de Procedură
Civilă român abilita Procurorul general să ceară anularea unei hotărâri judecătoreşti
care obţinuse autoritate de lucru judecat, iar exerciţiul acestei puteri nu era limitat în
timp. Dând curs unei astfel de cereri, în speţa care îl privea pe reclamant, Curtea
Supremă de Justiţie, în ochii Curţii Europene, a înfrânt principiul securităţii juridice şi
a adus atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum e garantat în
articolul 6 par 1 din Convenţie”.415
Cele două hotărâri ale Curţii Europene au fost transmise Comitetului
Miniştrilor în vederea controlului executării. Procedura de executare s-a întins pe o
durată mai mare de 6 ani şi a implicat, până la votul asupra rezoluţiei finale, adoptarea
de către autorităţile române a unui set de măsuri complexe, care au vizat atât măsurile
cu caracter individual, cât şi unele cu caracter general.
În verificarea executării hotărârilor cu privire la aspectele individuale,
Comitetul Miniştrilor a urmărit atât obiectivul plăţii satisfacţiei echitabile către
reclamant, în termenele indicate de Curtea Europeană, cât şi adoptarea altor măsuri
care să asigure pe cât posibil respectarea principiului”restitutio in integrum”.
Dificultatea executării hotărârilor citate din perspectiva măsurilor cu caracter
individual se explică prin specificitatea circumstanţelor legate de imobilul aflat în
litigiu, respectiv:
- o parte a imobilului şi terenul aferent fuseseră deja restituite
reclamantului Brumărescu în baza Legii nr.112/1995 prin decizia din 24.03.1998 a
Comisiei de aplicare a legii menţionate;
- existenţa unei părţi a imobilului, cu terenul aferent, aflat în proprietatea
altei familii (terţ intervenient în procesul desfăşurat la Strasbourg) prin vânzarea de
către stat efectuată în 1974, în baza legii nr.4/1973. Familia terţului intervenient în
procedura de la Strasbourg obţinuse în 1939 calitatea de chiriaş al părţii din imobilul în
discuţie. Calitatea de proprietar de bună credinţă nu a mai fost pusă în discuţie de
Curtea Europeană;
- restul imobilului era considerat a fi în patrimoniul statului, în urma
admiterii recursului în anulare la 1 martie 1995 de Curtea Supremă de Justiţie.

414
A se vedea pct 31 din hotărârea Curţii Europene din 23 ianuarie 2001
415
„ Allocution du Président de la Cour Européenne des Droits de l'Homme, Luzius Wildhaber lors de l'Audience
solennelle de la Cour, le 25 janvier 2000”, text publicat la acea dată pe site-ul Curţii Europene a Drepturilor
Omului, pag.4.

166
 Executarea la acest capitol a presupus evaluarea de către autorităţile române a
posibilităţii restituirii integrale sau în parte a imobilului, simultan cu plata
despăgubirilor decise de Curte sau care ar fi decurs suplimentar din gradul de
executare „în natură” concretizat în mod efectiv.
Cert este că în final formula de executare a fost mixtă, parţial „în natură”,
parţial prin plata unor sume cu titlu de despăgubire.
Este de menţionat că executarea a fost mult facilitată, în final, de promovarea
de către Procurorul general a unui recurs în anulare fundamentat pe noua redactare a
articolului 330 Cod de Procedură Civilă416, admis de Curtea Supremă de Justiţie prin
Decizia nr.61 din 24 iulie 2001 şi care casa decizia din 1995 a Curţii Supreme
(criticată de Curtea Europeană), menţinând în acest fel sentinţa civilă din 1993, care
restituia imobilul în proprietate reclamantului Brumărescu.
În practică, primul act de executare l-a constituit efectuarea plăţii, cu patru zile
întârziere, a daunelor morale stabilite de Curtea Europeană.
Determinarea exactă a gradului de executare „în natură” şi respectiv a
cuantumului despăgubirilor materiale au fost condiţionate de două demersuri efectuate
de autorităţile române: formularea unei cereri adresate Curţii Europene având ca
obiect rectificarea unor erori de calcul şi respectiv interpretarea hotărârii din 23
ianuarie 2001 cu privire la modalitatea de executare a acesteia; recursul în anulare
promovat de Procurorul general şi admis la 24 iulie 2001, menţionat anterior.
Referitor la primul demers, Curtea Europeană a respins cererea de
interpretare, cu motivaţia că textul hotărârii (par 22) conţine destule elemente
indicative care să faciliteze executarea hotărârii, inclusiv din perspectiva intenţiilor
exprimate de Guvernul român.
„Per a contrario”, Curtea a dat un răspuns pozitiv solicitării de rectificare a
unor erori de calcul. Pe această cale, a fost reevaluată valoarea apartamentului şi
terenului aferent deja restituite, în 1998, reclamantului Brumărescu. Curtea a stabilit
prin hotărârea sa din 11 mai 2001 că valoarea este în realitate mai mare cu aproximativ
45.000 dolari SUA, ceea ce a dus la scăderea cuantumului despăgubirilor materiale
datorate de statul român în caz de nerestituire în natură a imobilului de la
181.400 dolari SUA la 136.205 dolari SUA (echivalentul în lei).
Menţionăm, în acest context, că cererea în speţa „Brumărescu” de rectificare a
unor erori de calcul şi respectiv de interpretare a unei hotărâri a fost prima de acest
gen formulată de România la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, pe parcursul procedurii de executare autorităţile române au
explorat modalităţile care să permită o restituire „în natură” cât mai cuprinzătoare
posibil, ceea ce ar fi diminuat, în acelaşi timp, sumele plătite de stat cu titlu de
despăgubire.

416
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.138/2000 introducea un nou punct 4 la articolul 330 Cod de Procedură
Civilă ca motiv de recurs în anulare, respectiv o hotărâre de condamnare pronunţată de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, cumulativ cu posibilitatea obţinerii unei reparaţii cel puţin parţiale, în plan intern, prin
utilizarea acestei căi de atac de către reclamant.

167
 Soluţia identificată în final a fost cea a restituirii „în natură” a celei mai
mari părţi a imobilului, mai puţin cea aflată începând cu 1974 în proprietatea terţului
intervenient (anterior chiriaş) în procedura de la Strasbourg. În acest din urmă caz,
statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice417, a plătit reclamantului Brumărescu,
cu titlu de despăgubiri materiale, echivalentul în lei a 42100 dolari americani, respectiv
contravaloarea imobilului deţinut de terţul intervenient şi imposibil de restituit
reclamantului.418
Restituirea „în natură” s-a făcut prin Dispoziţia nr.1355 din 17 iulie 2001 (în
termenul indicat de Curte) a Primarului General al Municipiului Bucureşti, care şi-
a fundamentat decizia, între altele, pe hotărârea Curţii Europene a Drepturilor
Omului din 23 ianuarie 2001.
Această Dispoziţie a fost practic dublată de decizia nr.61 adoptată la 24 iulie
2001 de Curtea Supremă de Justiţie în baza recursului în anulare declarat de
Procurorul general, citată mai sus. Şi această soluţie este fundamentată pe hotărârile
„Brumărescu” din 1999 şi 2001.
Faţă de cele de mai sus, se poate concluziona că executarea hotărârii Curţii
Europene pe terenul articolului 41 al Convenţiei s-a realizat, la capitolul măsuri cu
caracter individual, în termenul indicat de Curte, printr-o formulă mixtă, în principal
prin restituire „în natură” şi parţial prin plata de despăgubiri materiale şi
morale. Totodată, executarea hotărârii de către autorităţile guvernamentale, cele
ale administraţiei locale şi cele jurisdicţionale a demonstrat încorporarea în
ordinea juridică internă a dispoziţiilor Convenţiei şi respectiv a jurisprudenţei
Curţii Europene, altfel spus efectul direct al acestora în sistemul naţional
românesc.
La capitolul măsuri cu caracter general, principala problemă a constituit-o
recursul în anulare la dispoziţia Procurorului general, respectiv înlăturarea riscului
repetării unor încălcări similare ale Convenţiei Europene, din perspectiva necesităţii
garantării principiului securităţii juridice.
Am menţionat anterior modificarea prin Ordonanţa de urgenţă nr.138/2
octombrie 2000 a articolului 330 Cod de Procedură Civilă, prin care era introdusă între
motivele recursului în anulare pronunţarea de către Curtea Europeană a unei hotărâri
de condamnare. Acest lucru a fost salutat de Comitetul Miniştrilor, inclusiv din
perspectiva legiferării în plan intern a posibilităţii de redeschidere/reexaminare a
procedurilor judiciare interne, în acord cu Recomandarea Rec(2000) 2 a Comitetului
Miniştrilor. Această cale extraordinară de atac a fost menţinută şi ulterior, după
abrogarea în 2003 a articolului 330 CPC, sub forma revizuirii.419
Principala problemă în suspensie a rămas însă articolul 330 pct. 1 CPC
referitor la exercitarea recursului în anulare de către Procurorul general, chiar şi în
condiţiile în care termenul pentru declararea recursului, prevăzut în articolul 330¹,
fusese redus la 6 luni prin Legea 17/17 februarie 1997. De altfel, Comitetul Miniştrilor
a solicitat pe parcursul anilor 2001-2002, inclusiv printr-o scrisoare adresată
417
Ordinul de plată al Ministerului Finanţelor Publice nr. 1340/2001 din 20 iulie 2001
418
A se vedea par 24 al hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului din 23 ianuarie 2001
419
Punctul 9 al articolului 322 CPC, introdus prin Ordonanţa de urgenţă a guvernului nr. 58/25.06.2003

168
Reprezentanţei Permanente a României la Consiliul Europei la 20 decembrie 2001, să
se demonstreze prin exemple de jurisprudenţă constantă a instanţelor româneşti ori, de
preferat, printr-o reformă legislativă a articolului 330 CPC, că riscul unor violări
similare ale Convenţiei Europene a fost înlăturat.
În final, articolul 330 CPC a fost abrogat prin Ordonanţă de urgenţă a
guvernului nr.58 din 25.06.2003, publicată în Monitorul Oficial din 28.06.2003 şi
aprobată de Parlament la 25.05.2004.
Aceasta a fost măsura decisivă luată de autorităţile naţionale, care a contat în
final pentru închiderea examinării cazului.
Tot la capitolul măsuri cu caracter general pot fi menţionate: traducerea şi
publicarea hotărârilor în Monitorul Oficial; larga difuzare de care au beneficiat în
mediile juridice româneşti; examinarea lor în cadrul întâlnirilor organizate la nivelul
magistraţilor; transmiterea în atenţia secretariatului de specialitate al Comitetului
Miniştrilor a textului Legii nr.10 din 8 februarie 2001 privind regimul juridic al unor
imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989;
transmiterea la Comitetul Miniştrilor a textului Deciziei nr.43 din 7.02.2001 a Curţii
Constituţionale referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor articolului
3 din Legea nr.10/2001, pertinentă pentru speţa în discuţie, etc.
Măsurile adoptate de autorităţile române în cadrul procedurii de executare a
hotărârilor Curţii Europene din 1999 şi 2001 privind speţa „Brumărescu” au
determinat adoptarea de către Comitetul Miniştrilor la 20 iunie 2007, în cadrul celei
de-a 997-a reuniuni, a Rezoluţiei finale CM/Res DH (2007) 90.420
Documentul arată că Comitetul Miniştrilor, „după examinarea măsurilor luate
de statul condamnat… Declară că şi-a exercitat funcţiunile în baza articolului 46 par 2
al Convenţiei în aceste cazuri şi Decide să închidă examinarea lor.” 421

7.5.4. Cauza Petra contra România

La 23 septembrie 1998 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat
România în cazul „Petra” pentru încălcarea articolelor 8 (dreptul la respectarea
corespondenţei) şi 25 par 1 (dreptul de recurs individual la fosta Comisie Europeană a
Drepturilor Omului) ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În speţă, reclamantul Ioan Petra, care, în acea perioadă, executa la
penitenciarul din Aiud o pedeapsă de 15 ani închisoare pentru omor, s-a adresat fostei
Comisii Europene a Drepturilor Omului şi ulterior Curţii Europene invocând
deschiderea şi întârzierea corespondenţei sale cu fosta Comisie şi familia sa, precum şi
obstrucţionarea dreptului său la recurs individual în faţa jurisdicţiei de la Strasbourg
prin mijloace de presiune ilegale şi inacceptabile de către autorităţile administraţiei
penitenciarelor.
Curtea Europeană a constatat încălcarea de către România a Convenţiei
Europene, cu privire la următoarele aspecte:

420
Anexa 12
421
A se vedea şi „Supervision of the execution etc…- 1st annual report etc”, op.cit., pag. 181.

169
 - încălcarea articolului 8 al Convenţiei Europene care garantează „dreptul
la respectarea vieţii private”, încălcare rezultată din îngrădirea dreptului reclamantului
la corespondenţă. S-a constatat că Legea nr. 23/1969, în vigoare la acel moment, lăsa
prea multă libertate de decizie autorităţilor naţionale. Controlul corespondenţei era
automat, independent de orice decizie a vreunei autorităţi judecătoreşti şi nesupus
căilor de atac. În plus, regulamentul de aplicare a legii era nepublicat, iar reclamantul
nu a putut lua cunoştinţă de el;422
- violarea articolului 25 par 1, în condiţiile în care dreptul reclamantului de
a comunica liber cu fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului, fără ca autorităţile
să facă asupra lui presiune de orice fel cu scopul de a-şi retrage sau modifica capetele
de cerere, a fost în mod vădit încălcat.423
În consecinţă, Curtea Europeană a condamnat statul român pentru încălcarea
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi l-a obligat la plata sumei de 10.000
franci francezi (echivalentul în lei), cu titlu de daune morale, în termen de trei luni de
la pronunţarea hotărârii.
Procedura de executare a hotărârii, supusă controlului Comitetului Miniştrilor,
s-a concentrat în principal pe măsurile cu caracter general şi s-a întins pe o durată de
aproape 9 ani, până la momentul adoptării rezoluţiei finale.
Singura măsură la nivel individual care s-a impus în procedura de executare
a fost efectuarea plăţii despăgubirii fixate de Curte, care s-a realizat la 21.12.1998, în
termenul indicat de trei luni.
La capitolul măsuri cu caracter general, acţiunile autorităţilor române au
urmărit mai întâi traducerea textului hotărârii în limba română, difuzarea largă în
atenţia autorităţilor interesate şi respectiv publicarea în Monitorul Oficial. 424 În mod
particular, textul hotărârii, însoţit de un raport explicativ, a fost transmis Centrului de
informare al Consiliului Europei de la Bucureşti, Curţii Supreme de Justiţie şi Curţii
Constituţionale.
Din ordinul ministrului justiţiei, principalele aspecte ridicate de hotărârea
Curţii Europene au fost prezentate şi discutate cu personalul penitenciarelor şi cu
deţinuţii.
Prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2037 din 24.11.1997 şi raportul explicativ,
destinate centrelor de detenţie din zona de competenţă a instituţiei citate, au fost puse
în evidenţă deficienţele legislative şi de ordin practic în materia corespondenţei
deţinuţilor. Este interesant de subliniat că emiterea ordinului s-a făcut cu un an înaintea
pronunţării Curţii Europene, datorită faptului că problemele erau cunoscute şi s-a dorit
o gestionare a lor în avans, conformă normelor pertinente ale Convenţiei Europene.
Ordinul Ministrului Justiţiei a fost urmat de două circulare ale Directorului
general al administraţiei penitenciarelor la 19.10.1998 şi 19.11.1999.

422
Hotărârea „Petra contra România” din 23 septembrie 1999, „Cazurile României la Curtea Europeană etc.”, op.
cit., pag. 37-38; pag. 45
423
Idem, pag. 38; pag. 48
424
Monitorul Oficial nr. 637 din 27 decembrie 1999

170
 Nu în ultimul rând, Ministerul Justiţiei a elaborat un studiu referitor la
drepturilor deţinuţilor, destinat magistraţilor, direcţiei generale a penitenciarelor,
Inspectoratului General al Poliţiei şi Parlamentului, care a inclus, între altele,
consideraţii referitoare la dreptul la corespondenţă, astfel cum este garantat de
Convenţia Europeană şi de jurisprudenţa Curţii Europene. Studiul citat a servit drept
bază, în acelaşi timp, pentru acţiunea normativă întreprinsă în paralel de autorităţi.
Principala problemă ridicată de executarea hotărârii Curţii Europene a
constituit-o însă reforma legislativă în domeniul măsurilor de executare a pedepselor,
mai precis în materia drepturilor deţinuţilor, cu specială privire asupra dreptului la
corespondenţă.
Raţiunea promovării unui act normativ de acest tip a decurs din
raţionamentului în drept şi constatările finale ale hotărârii Curţii Europene şi a
constituit o exigenţă explicită a Comitetului Miniştrilor exprimată la adresa României.
Demersul legislativ trebuia să fie conform parametrilor fixaţi de hotărârea Curţii şi să
ţină cont, în acelaşi timp, de necesitatea eliminării deficienţelor legislaţiei româneşti în
materie, în vigoare la acel moment, pentru a evita apariţia unor violări similare ale
Convenţiei.
Iniţial s-a decis promovarea unui proiect de lege care să răspundă acestor
exigenţe. Textul articolului 32 al proiectului menţionat, transmis Parlamentului în
cursul anului 2000, corespundea parametrilor amintiţi, fiind apreciat ca atare de
secretariatul specializat al Comitetului Miniştrilor, acolo unde fusese comunicat de
autorităţile române pentru evaluare tehnică.
Din păcate, ritmul lent al dezbaterii legislative a determinat Comitetul
Miniştrilor, la un anumit stadiu al procedurii, să ia în discuţie posibilitatea adoptării
unei rezoluţii interimare. Astfel, la cea de-a 764-a reuniune din octombrie 2001
Delegaţii Miniştrilor au solicitat pregătirea unui proiect de rezoluţie interimară, a cărui
adoptare, la o reuniune ulterioară, ar fi „îngheţat” dezbaterea pe marginea cazului
„Petra” pe o durată mai lungă de timp, pentru a da răgazul necesar autorităţilor române
de a finaliza reforma legislativă în discuţie.
Urmare evaluărilor la nivel naţional, delegaţia română a solicitat la reuniunea
775 din ianuarie 2002 amânarea luării unei astfel de decizii, cu obligaţia accelerării
procedurilor legislative interne, iar solicitarea a fost acceptată.
În final, autorităţile române au preferat rezolvarea acestei situaţii pe calea unei
ordonanţe de urgenţă425, aprobată ulterior prin lege de Parlament la 7.10.2003.
Adoptarea ordonanţei de urgenţă a fost notificată de România Comitetului Miniştrilor
la 11.09.2003, iar examinarea actului normativ a condus la concluzia conformităţii
acestuia cu exigenţele decurgând din hotărârea Curţii Europene şi, respectiv, la decizia
includerii cauzei „Petra” în secţiunea cazurilor aflate în aşteptarea adoptării rezoluţiei
finale.
Concluziile pe fond ale Comitetului Miniştrilor afirmă: „Legea indică faptul că
astfel de scrisori nu pot fi deschise sau reţinute. Legea prevede totodată posibilitatea
atacării în faţa unui judecător a măsurilor care restricţionează drepturile deţinuţilor.

425
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 56 din 25.06.2003

171
Legea prevede suplimentar că, pentru deţinuţii lipsiţi de posibilităţi, costurile de
expediere a corespondenţei către Curtea Europeană a Drepturilor Omului sunt
acoperite de administraţia penitenciarului. În final, legea se aplică şi persoanelor aflate
în arest preventiv”.426
Este interesant de amintit că, în ciuda acestor concluzii, a fost nevoie de
aproximativ 5 ani de la data notificării reformei legislative menţionate pentru
adoptarea deciziei finale, situaţie explicabilă, cel mai probabil, prin dorinţa
Comitetului Miniştrilor / Secretariatului tehnic de a verifica în timp practica
instituţională românească şi de a avea confirmarea dispariţiei cazurilor de tip „Petra”.
Această conduită reprezintă în fapt o practică destul de utilizată, în special în cazul
statelor central-est europene, recent admise în Consiliul Europei la acel moment.
În final, Comitetul Miniştrilor a adoptat Rezoluţia finală CM
/ResDH(2007)92 la cea de-a 997-a reuniune din 20 iunie 2007 427, document care
concluzionează că acest organism „şi-a exercitat funcţiunile în acest caz în baza
articolului 46 par 2 al Convenţiei şi Decide să închidă examinarea cauzei.”

7.5.5. Cazul Partidului Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu contra

România
La 3 februarie 2005 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat
România pentru încălcarea articolului 11 (dreptul la liberă asociere) al Convenţiei
Europene a Drepturilor Omului în cazul „Partidului Comuniştilor (Nepecerişti) şi
Ungureanu contra România”.
Hotărârea a devenit definitivă la 6 iulie 2005 şi a fost transmisă Comitetului
Miniştrilor pentru supervizarea executării sale, în baza competenţei prevăzute în
articolul 46 par 2 al Convenţiei Europene.
În speţă, condamnarea României s-a datorat refuzului de a înregistra un partid
politic în 1996 datorită programului politic, în ciuda faptului că acesta nu chema la
violenţă sau alte forme de respingere a principiilor democratice.428
La originea cauzei se află cererea introdusă împotriva statului român de o
formaţiune politică denumită Partidul Comuniştilor (Nepecerişti) (Partidul
comuniştilor care nu au fost membri ai Partidului Comunist Român – „PCN”) şi
preşedintele său, Gheorghe Ungureanu, pentru sesizarea fostei Comisii Europene a
Drepturilor Omului, în temeiul fostului articol 25 al Convenţiei Europene.429
Reclamanţii invocau respingerea cererii lor pentru înregistrarea PCN ca partid
politic prin hotărârea Curții de Apel Bucureşti din 28 august 1996, care confirmase
hotărârea Tribunalului Municipiului Bucureşti ca instanţă de fond, din 19 aprilie 1996.

426
A se vedea „Supervision of the execution etc, 1st annual report etc”, op. cit., pag. 72
427
Anexa 13
428
A se vedea în „Supervision of the execution etc., 1st annual report etc”, op. cit., pag. 166
429
Hotărârea Curţii Europene în „Cauza Partidului Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu contra România”, în
„Cazurile României etc.”, op. cit., pag. 230-231

172
 Menţionăm că plângerea amintită a fost transmisă Curţii Europene la 1
noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului 11 la Convenţia Europeană.
Pentru interesul juridic, dar şi cel al dezbaterii democratice în jurul unui
subiect important legat de libertatea de asociere, este utilă menţionarea câtorva din
considerentele invocate în apărare de Guvernul român, dar şi de instanţele româneşti
amintite mai sus.
Guvernul a admis, în cadrul procedurii, că refuzul înregistrării PCN ca partid
politic reprezintă o ingerinţă în dreptul de asociere, dar că aceasta este prevăzută de
lege, urmăreşte un scop legitim şi este necesară într-o societate democratică pentru
atingerea acestui scop (cerinţe prevăzute de Convenţia Europeană în articolul 11 par
2).
Guvernul a invocat faptul că obiectivele menţionate de PCN în statut şi în
programul politic din 23 martie 1996 disimulează adevăratele intenţii ale partidului, şi
anume restaurarea unui regim comunist şi a dictaturii proletariatului, care vin în
contradicţie cu principiile democraţiei, astfel cum sunt recunoscute de Constituţie şi de
Convenţie. El consideră că intenţiile transpar şi din mai multe articole publicate de
Gheorghe Ungureanu începând cu 1998, printre care cel intitulat „Contrarevoluţia
antisocialistă, antipopulară şi antinaţională”, publicat în 2000.
Punând în evidenţă ameninţarea care ar rezulta din instaurarea societăţii
propovăduite de reclamanţi, guvernul consideră că ar trebui să se aplice, în speţă,
articolul 17 din Convenţie430, întrucât PCN ar afecta fundamentul Convenţiei şi
libertățile pe care aceasta le recunoaşte.431
Guvernul face referire în pledoaria sa la hotărârea instanţei de fond şi a celei
de apel româneşti.
Astfel, sunt evocate pasaje considerate pertinente ale hotărârii de respingere a
cererii de înregistrare a PCN, pronunțată la 19 aprilie 1996 de Tribunalul Municipiului
Bucureşti:
„Se constată că în statutul de organizare şi funcţionare, la capitolul „Scopul
urmărit de partid”, după ce se arată ce exprimă şi ce reprezintă partidul comuniştilor
(nepecerişti), se arată în final că acest partid acţionează pentru cucerirea puterii politice
spre a garanta instaurarea unei societăţi umane şi democratice. Atât din statut, cât şi
din programul politic rezultă că se urmăreşte instaurarea unui stat uman, având la bază
o doctrină comunistă, înţelegându-se că ordinea de stat şi de drept actuală, instaurată
după 1989, este inumană şi nu are la baza o reală democraţie.
Prin aceasta se încalcă dispoziţiile articolului 2 al 3 şi 4 din Legea 8/1989, care
prevede că scopurile partidelor politice trebuie să se întemeieze pe respectarea
suveranităţii, iar mijloacele de realizare a scopului urmărit trebuie să fie în
conformitate cu ordinea de drept şi de stat din România”.432
La rândul său, în hotărârea definitivă din 28 august 1996, prin care se respinge
apelul reclamantului Ungureanu, se arată următoarele:
430
„Interdicţia abuzului de drept”
431
Hotărârea Curţii Europene în cauza „Partidului Comuniştilor etc.”, în op. cit., pag. 242
432
Ibidem, pag. 234-235

173
 „Cât priveşte ultima critică care priveşte fondul cauzei, corect a reţinut
instanţa de fond că prevederile din statut încalcă dispoziţiile Legii 8/1989, referitoare
la ordinea de drept şi de stat din ţară.”433
În raţionamentul său în drept, Curtea Europeană, care face critica mai ales
a modului în care curțile româneşti au interpretat legea şi mai puţin a legii în
sine, arată fără echivoc următoarele:
„Nu există democraţie fără pluralism. Iată de ce libertatea de exprimare
consacrată prin articolul 10 este valabilă, sub rezerva alineatului 2, nu numai pentru
„informaţii” sau ”idei” primite favorabil sau considerate ca inofensive sau indiferente,
dar şi pentru cele care frapează, şochează sau îngrijorează. Curtea consideră deja că
un partid politic poate face campanie în favoarea schimbării legislaţiei sau a
structurilor legale sau constituţionale ale statului, cu două condiţii: 1) mijloacele
folosite în acest scop trebuie să fie total legale şi democratice; 2) schimbarea propusă
trebuie să fie ea însăşi compatibilă cu principiile democratice fundamentale.
De unde decurge, obligatoriu, că un partid politic ai cărui responsabili
incită la violenţă sau propun un proiect care nu respectă una sau mai multe reguli
ale democraţiei sau care vizează distrugerea acesteia … nu se poate prevala de
protecţia Convenţiei împotriva sancţiunilor aplicate pentru aceste motive.”434
Analizând statutul şi programul politic al PCN, Curtea notează că ele nu
cuprind nici un pasaj care ar putea fi considerat chemare la violenţă, la revoltă
sau la orice altă formă de respingere a principiilor democratice, ceea ce este un
element esenţial, ce trebuie luat în considerare sau la „dictatura
proletariatului”.435
În această privinţă, Curtea este categorică în concluzia sa că nu poate
admite argumentul Guvernului, conform căruia România nu poate accepta ca
apariţia unui partid comunist să facă obiectul unei dezbateri democratice.436
Curtea afirmă în finalul raţionamentului în drept că o măsură atât de radicală
ca respingerea cererii reclamanţilor de înregistrare a PCN ca partid politic, luată
înainte chiar ca acesta să înceapă desfăşurarea activităţilor, este disproporţionată cu
scopul propus şi, în consecință, nu este necesară într-o societate democratică.
În concluzie, Curtea Europeană a condamnat România pentru încălcarea
articolului 11 al Convenţiei Europene şi a considerat că faptul de a constata încălcarea
constituie în sine o satisfacţie echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de
Gheorghe Ungureanu. Totodată, Curtea a obligat statul român la plata a o sută euro,
pentru cheltuieli de judecată, plus suma datorată cu titlu de impozit.
În ceea ce priveşte executarea hotărârii la capitolul măsuri cu caracter
individual, plata sumei decise de Curtea Europeană s-a făcut către reclamantul
Ungureanu în termen, la 21.09.2005.

433
Idem, pag. 235
434
Idem, pag. 243-244
435
Idem, pag. 246
436
Idem, pag. 247

174
 Restabilirea drepturilor reclamanţilor, în baza principiului „restitutio in
integrum”, a constituit principalul punct al procedurii de executare.
Acest lucru s-a realizat prin intermediul acţiunii în revizuire, admisă la
9.02.2006 de Tribunalul Bucureşti, soluţie care a devenit definitivă la 28.06.2006.
Tribunalul a decis înregistrarea primului reclamant în calitate de partid politic şi a
oferit un termen de 6 luni pentru ca acesta să îndeplinească condiţiile impuse de noua
legislaţie pentru înregistrarea partidelor politice în România, în ciuda faptului că
termenul menţionat, indicat de noua legislaţie română, expirase anterior.
Soluţia Tribunalului s-a fundamentat pe raţionamentul în drept şi
concluziile hotărârii Curţii Europene.437
La capitolul măsuri cu caracter general, autorităţile române au asigurat, în
primul rând, publicarea textului hotărârii Curţii Europene în Monitorul Oficial la
24.11. 2005.
Principalul punct de interes al Comitetului Miniştrilor la această secţiune a
procedurii de executare a decurs din faptul că problema sesizată de Curtea
Europeană rezultă nu atât din exigenţele legii româneşti (inclusiv noua legislaţie)
în sine, cât mai ales din interpretarea dată de instanţele româneşti dispoziţiilor
legale.
De aceea, autorităţile române au avut în vedere, în cazul executării, nu doar
publicarea hotărârii în Monitorul Oficial, ci şi o largă difuzare şi dezbaterea sa în
mediul juridic românesc interesat.
De altfel, textul tradus a fost transmis în primul rând în atenţia Consiliului
Superior al Magistraturii, Curţii de Apel Bucureşti şi Tribunalului Municipiului
Bucureşti, instanţa competentă să decidă asupra înregistrării partidelor politice.
Din această perspectivă, autorităţile naţionale au invocat în faţa Comitetului
Miniştrilor efectul direct în ordinea juridică internă al dispoziţiilor Convenţiei
Europene şi al jurisprudenței Curţii de la Strasbourg şi, după verificarea practicii
ulterioare a instanţelor româneşti, au confirmat că în urma publicării şi difuzării
hotărârii Curţii Europene practica judiciară a fost pusă în conformitate atât cu
Convenţia, cât şi cu jurisprudenţa Curţii.438
În final, Comitetul Miniștrilor a acceptat argumentaţia citată şi a decis după
mai puţin de trei ani de la data pronunţării hotărârii Curţii Europene închiderea
examinării cauzei. Rezoluţia finală CM/ResDH(2008)16 a fost adoptată la cea de-a
1020-a reuniune a Comitetului Miniştrilor din 27 martie 2008.439
Din punctul de vedere al analizei procedurii de executare, se impun
următoarele scurte concluzii:
- este cea mai rapidă procedură de executare de până în prezent a unei
hotărâri de condamnare a României la Curtea Europeană;

437
Idem, pag. 167
438
Idem, pag. 167
439
Anexa 14

175
 - procedura a pus în evidenţă existenţa unui remediu intern eficace, în
raport cu situaţia individuală a reclamantului;
- a fost confirmat efectul direct al Convenţiei Europene şi respectiv al
jurisprudenţei Curţii Europene în ordinea juridică din România, prin intermediul unei
curţi de justiţie naţionale, care a acceptat cererea de revizuire fundamentată pe
hotărârea Curţii Europene. Reexaminarea procedurilor naţionale în baza hotărârilor
Curţii Europene are astfel în România atât fundament legislativ, cât şi jurisprudenţial,
fiind conformă Recomandării Comitetului Miniştrilor R(2000)2.
- recunoaşterea dreptului de înregistrare a PCN ca partid politic în
România s-a făcut „prima facie” de către „tribunalul” de la Strasbourg, printr-o
hotărâre cu autoritate de lucru judecat recunoscută în ordinea juridică internă, instanţa
naţională nefăcând în realitate decât să pună în practică decizia supranaţională.

7.5.6. Cauza Dalban contra România

La 28 septembrie 1999 România a fost condamnată în cauza „Dalban” pentru
încălcarea articolului 10 al Convenţiei Europene, care garantează libertatea de
expresie440. Hotărârea îşi are originea în plângerea formulată la 20 aprilie 1995 de
reclamantul Ionel Dalban, de profesie jurnalist, către Comisia Europeană a Drepturilor
Omului, prin care contesta condamnarea sa de către justiţia din România pentru
calomnie, în urma publicării în presă a unor articole de interes public, fără să i se poată
oferi oportunitatea de a aduce probe în faţa instanţei în sprijinul afirmaţiilor sale.
Reclamantul mai semnalase şi violarea articolul 6 par 1, datorită caracterului
inechitabil al procedurii. În urma declarării admisibilităţii plângerii de către Comisie,
Curtea a fost sesizată mai întâi de către Comisie la 27 aprilie 1998 şi ulterior, la 5 mai
1998, de către văduva reclamantului, decedat la 13 martie 1998.
În hotărârea sa, Curtea Europeană a decis în unanimitate că a fost încălcat
articolul 10 al Convenţiei Europene, că nu mai este cazul să examineze o eventuală
încălcare a articolului 6 par 1 şi că statul român este obligat să plătească, în termen de
trei luni, echivalentul în lei a 20.000 franci francezi cu titlu de daune morale văduvei
reclamantului.
Ca şi în alte cazuri, şi această speţă a ridicat două categorii de măsuri a fi
adoptate de autorităţile naţionale pentru a asigura executarea hotărârii, respectiv
măsuri cu caracter individual şi cele cu caracter general.
Guvernul a informat Comitetul Miniştrilor cu privire la următoarele măsuri
cu caracter individual:
- plata la 15 decembrie 1999, în termenul prevăzut, a despăgubirii fixate de
Curte, către soţia reclamantului decedat între timp;
- declanşarea de către Procurorul general a unei căi extraordinare de atac şi
achitarea reclamantului în martie 1999 de către Curtea Supremă de Justiţie pentru
unele din capetele pentru care fusese anterior condamnat;

440
“Cazurile României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Selecţiuni 1998-2004)”, Biroul de Informare
al Consiliului Europei la Bucureşti şi Ministerul Afacerilor Externe, Bucureşti, 2004

176
 - deschiderea posibilităţii în dreptul intern, urmare unor modificări de ordin
legislativ, a redeschiderii procedurii penale naţionale, pe baza unei decizii a Curţii
Europene, în vederea obţinerii anulării condamnării pronunţate contrar dispoziţiilor
articolului 10 al Convenţiei Europene.
În ceea ce priveşte măsurile cu caracter general, acestea au fost solicitate de
Comitetul Miniştrilor în lumina problemelor ridicate de Curtea Europeană în
„raţionamentul său în drept” şi care vizau în esenţă dispoziţiile articolului 206 Cod
Penal privind calomnia şi posibilitatea producerii unor cauze similare în practica
instanţelor româneşti de condamnare a unor jurnalişti, cu limitarea dreptului la liberă
exprimare.
Până la începutul anului 2005 guvernul român a comunicat Comitetului
Miniştrilor următoarele elemente de reflecţie şi măsuri efective adoptate la acest
capitol:
- publicarea în Monitorul Oficial din 20 iunie 2000 a traducerii în limba
română a hotărârii Curţii Europene, însoţită de organizarea mai multor conferinţe,
cursuri de pregătire şi seminarii pentru judecători şi procurori având ca tematică
garantarea libertăţii de expresie în lumina articolului 10 al Convenţiei Europene;
- introducerea unui curs de jurisprudenţă a Curţii Europene începând cu 2000
la Institutul Naţional al Magistraturii, pentru pregătirea corespunzătoare a judecătorilor
şi procurorilor;
- lansarea de către autorităţi a unui proces de reflecţie internă care să
genereze măsuri practice şi legislative care să asigure o jurisprudenţă a instanţelor
româneşti pe linia celei de la Strasbourg. Modificări de ordin legislativ ale Codului
Penal, legate de aspectele semnalate de Curtea Europeană în speţa „Dalban” au apărut
ca necesare, pentru garantarea libertăţii de exprimare, cu posibilitatea pentru acuzat, de
exemplu, să invoce buna credinţă în apărarea sa.
Un prim pas a fost făcut în 2002 prin adoptarea Ordonanţei guvernului nr.58,
care a redus pedeapsa pentru infracţiunea de calomnie;
- La 28 iunie 2004 a fost adoptat un nou Cod Penal (neintrat în final în
vigoare), care a inclus prevederi potrivit cărora jurnaliştii pot publica articole
conţinând informaţii de interes public în concordanţă cu principiile consacrate de
jurisprudenţa Curţii Europene. Astfel, insulta a fost dezincriminată, iar calomnia nu a
fost sancţionată cu închisoarea, dreptul la apărare fiind lărgit, prin introducerea
invocării elementului de bună credinţă.
Urmare acestor informaţii transmise Comitetului Miniştrilor, guvernul român a
concluzionat la începutul anului 2005 că „noile prevederi ale Codului Penal confirmă
practica tot mai extinsă a curţilor de justiţie naţionale de a se abţine în a aplica
sancţiuni penale jurnaliştilor care îşi exersează libertatea de expresie cu bună
credinţă în scopul de a transmite informaţii şi idei de interes public, în concordanţă cu
principiile consacrate de articolul 10 din Convenţie. De aceea, noi violări similare ale
articolului 10 al Convenţiei Europene vor fi evitate în viitor”. De altfel, guvernul
comunicase Comitetului Miniştrilor „exemple de jurisprudenţă naţională în domeniul
acuzaţiilor de calomnie în care instanţele, adesea referindu-se la jurisprudenţa Curţii

177
Europene, au achitat persoanele acuzate, nu în ultimul rând pe motivul intenţiei lor de
a transmite informaţii şi idei în legătură cu chestiuni de interes public.”
Toate aceste elemente au fost preluate în textul unei rezoluţii interimare
adoptate de Comitetul Miniştrilor la 8 februarie 2005, soluţia închiderii definitive a
cauzei „Dalban” fiind socotită la acel moment prematură. 441 De altfel, Comitetul
Miniştrilor „invită autorităţile române să continue eforturile pentru dezvoltarea
efectului direct al jurisprudenţei Curţii Europene în ordinea juridică internă, inter alia
în domeniul libertăţii de expresie şi să amelioreze procedurile legislative...” 442. Aceeaşi
rezoluţie interimară a stabilit ca autorităţile române să informeze Comitetul Miniştrilor
în legătură cu progresele pe această temă, iar dezbaterile să fie reluate la sfârşitul
anului 2005.
Este interesant faptul că în prima jumătate a anului 2005 guvernul român a
modificat prin ordonanţă de urgenţă Codul Penal în vigoare la acea dată, pentru a
accelera intrarea în vigoare a unor modificări (între care cele menţionate mai sus
referitoare la insultă şi calomnie) efectuate cu ocazia adoptării în 28 iunie 2004 a
noului Cod Penal, a cărui dată de aplicare fusese amânată. Legea 160/2005, intrată în
vigoare la 5 iunie 2005, a abrogat pedeapsa cu detenţie pentru calomnie.
Pe de altă parte, Raportul anual de activitate al Comitetului Miniştrilor din
2008 pe marginea executării hotărârilor Curţii Europene notează în dreptul cazului
„Dalban” şi informaţiile comunicate de autorităţile române referitoare la
dezincriminarea în 2006 a insultei şi calomniei (Legea 278/2006, intrată în vigoare la
11.08.2006) şi menţinerea doar în latura civilă a posibilităţii de sancţionare.443
Raportul citat arată că deşi legea de dezincriminare a fost ulterior declarată
neconstituţională, în ianuarie 2007, abrogarea dispoziţiilor supuse criticii a rămas
definitivă în baza articolului 62 par 3 al Legii 24/2000 privind tehnica legislativă, până
la eventuala adoptare a unei noi legislaţii care ar repune în circuit aceste norme. Or,
autorităţile române s-au angajat ca noul proiect de Cod Penal să nu conţină astfel de
dispoziţii criticate de Curtea Europeană.
Aceste evoluţii pozitive au fost aduse la cunoştinţă Comitetului Miniştrilor,
care a decis, la reuniunea din septembrie 2008, să solicite Secretariatului elaborarea
unui proiect de rezoluţie finală.
În concluzie, se poate spune că procesul de monitorizare a executării de
către România a hotărârii Curţii Europene în cazul citat a fost minuţios.
Explicaţia rezidă în sensibilitatea speţei, respectiv garantarea libertăţii de
expresie a jurnalistului în societatea românească a anilor '90 şi miza acesteia în
consolidarea unei societăţi cu adevărat democratice, dincolo de eventualele excese
jurnalistice care mai pot apărea în acest domeniu. De altfel, prelungirea perioadei
de supervizare a măsurilor instituţionale, legislative sau de ordin practic adoptate
de autorităţile române, care corespund exigenţelor legate de executare, se explică
prin dorinţa manifestă la nivelul Comitetului Miniştrilor de a avea certitudinea

441
Rezoluţia interimară ResDH(2005)2 adoptată la cea de-a 914-a reuniune a Comitetului Miniştrilor din 8
februarie 2005;
442
Rezoluţia interimară ResDH(2005)2 a Comitetului Miniştrilor;
443
„Supervision of the Execution etc., 2nd annual report etc.”, op. cit., pag. 176

178
unor evoluţii ireversibile pe linia garantării libertăţii de expresie în ţara noastră.
Dezvoltările consistente, în opinia noastră, înregistrate în România ultimilor ani,
pe această linie, au influenţat în ultimă instanță decizia adoptării unei rezoluţii
finale şi în cauza „Dalban”444, rezoluție adoptată de către Comitetul Miniștrilor la
7 iunie 2011, în cadrul celei de-a 1115 reuniune DH, sub codul Res DH (2011) 73
35.445

7.5.7. Scurte consideraţii pe marginea cazuisticii româneşti privind

cuantumul despăgubirilor
Plata despăgubirii către reclamant în termenul indicat de hotărârea Curţii
Europene reprezintă primul act al executării efectuat de statul condamnat, supus
verificării Comitetului Miniştrilor. Cuantumul despăgubirii este fixat în deplină
suveranitate de Curte şi nu constituie, ca regulă, subiect de contestare.
Evoluţia mecanismului de control de la Strasbourg a cunoscut totuşi, în special
în ultima parte a anilor '90 şi începutul anilor 2000, episoade în care la nivelul
Comitetul Delegaţilor Miniştrilor, în special prin reprezentanţii statelor în tranziţie,
provenind din fostul „bloc comunist”, au apărut poziţii şi interpelări referitoare la
nivelul despăgubirii şi caracterul echitabil al acestuia.
Aceste demersuri vizau explicit competenţa conferită de fostul articol 32 al
Convenţiei Europene446 Comitetului Miniştrilor de a fixa, prin propria decizie,
cuantumul despăgubirii, cât şi nivelul satisfacţiei echitabile fixate de Curtea
Europeană. În cel de-al doilea caz, însă, referirile se făceau de o manieră mult mai
discretă, din dorinţa de evitare a încălcării independenţei Curţii.
Preocuparea statelor menţionate, între care putem aminti Polonia, Bulgaria,
etc., dar şi România, decurgea din perspectiva dificultăţilor de onorare a
angajamentelor de executare a plăţii satisfacţiei echitabile, în intervalul standard de
trei luni de la adoptarea deciziei de condamnare şi acordare de despăgubiri în raport cu
situaţia dificilă socio-economică, traversată de aceste ţări în perioada menţionată.
Preocuparea amintită era justificată atât de numărul în creştere consistentă a cazurilor
finalizate cu condamnare la Strasbourg, cât şi de nivelul fixat pentru despăgubiri,
considerat exagerat, cel puţin faţă de situaţia de austeritate în care se aflau statele
menţionate.
Acesta este motivul pentru care, contrar practicii constante anterioare, conform
căreia propunerile Comisiei Europene a Drepturilor Omului privind cuantumul
despăgubirilor erau preluate şi confirmate fără contestaţie prin decizie de Comitetul

444
Prin Decizia DH 1035, adoptată la reuniunea din 17-18 septembrie 2008 a Comitetului Delegaţilor
Miniştrilor, se constată practic faptul că supervizarea este finalizată, stabilindu-se înscrierea cauzei pe agenda
unei viitoare reuniuni în vederea adoptării rezoluţiei finale, care urmează să fie pregătită de secretariatul tehnic al
Comitetului. Decizia este prezentată în Anexa 15.
445
Anexa 19
446
Potrivit sistemului de control anterior intrării în vigoare a Protocolului 11, Comitetul Miniştrilor era obligat să
decidă atât asupra existenţei încălcării Convenţiei Europene, în baza propunerilor fostei Comisii Europene a
Drepturilor Omului, cât şi asupra cuantumului despăgubirii (articolul 32). Acest sistem a rămas valabil în
practică o perioadă limitată şi după intrarea în vigoare a Protocolului 11, pentru epuizarea procedurilor de
verificare a executării deciziilor adoptate în baza rapoartelor fostei Comisii Europene a Drepturilor Omului.

179
Miniştrilor447, în partea a doua a anilor '90 au apărut poziţii contrare din partea unor
state membre.
Şi România a intervenit într-un caz decis la Comitetul Miniştrilor, în baza
competenţelor deţinute înainte de intrarea în vigoare a Protocolului 11, pentru a
solicita stabilirea unui cuantum echitabil al despăgubirii fixate pentru reclamant.
În speţa „CCMC (Chimoiu) contra România”, Comitetul Miniştrilor
condamnase ţara noastră, în baza constatărilor şi propunerilor formulate în raportul
fostei Comisii Europene a Drepturilor Omului, pentru încălcarea Convenţiei Europene
a Drepturilor Omului, datorită întârzierii excesive a autorităţilor competente de
demolare a clădirilor ilegal construite pe terenul proprietate personală a
reclamantului448.
Pe de altă parte, fosta Comisie propunea acordarea unei despăgubiri de
60.0000 franci francezi. Această propunere nu a fost acceptată de autorităţile române,
fiind considerată disproporţionată.
În baza unui studiu comparativ realizat de reprezentanţa permanentă a
României pe lângă Consiliul Europei şi instituţia Agentului guvernamental român
la Curtea Europeană, fundamentat atât pe cazuistica similară a altor state membre, dar
şi pe invocarea situaţiei socio-economice a ţării noastre la acel moment, a fost
formulată o nouă propunere privind cuantumul satisfacţiei echitabile. Autorul, care
îndeplinea la acel moment poziţia de co-agent al Guvernului în cadrul reprezentanţei
permanente la Strasbourg, a promovat această propunere în discuţiile prealabile
reuniunii Comitetului Delegaţilor Miniştrilor avute cu secretariatul Comitetului
(direcţia generală drepturile omului).
Poziţia României a avut în final câştig de cauză, propunerea formulată de co-
agentul guvernamental român fiind acceptată şi votată de Comitetul Delegaţilor
Miniştrilor, care a stabilit suma de 35.000 franci francezi cu titlu de despăgubiri
materiale şi morale datorate reclamantului449. Au fost astfel acceptate inclusiv
argumentele privind necesitatea raportării nivelului satisfacţiei echitabile la
situaţia concretă socio-economică, de austeritate, din ţara noastră la acel moment,
mai dificilă decât cea înregistrată în ţările vest-europene membre ale Consiliului
Europei şi care fuseseră anterior condamnate în speţe similare la cuantumuri
comparabile cu propunerea iniţială a Comisiei Europene a Drepturilor Omului în speţa
„CCMC”.
O reacţie similară pe fond, dar mai dificil de promovat prin demersuri
diplomatice, a existat din partea aceloraşi state menţionate anterior în cazul
jurisprudenţei Curţii Europene cu privire la nivelul despăgubirilor fixate.
Numărul în creştere al plângerilor provenind din fostele state comuniste şi
respectiv al condamnărilor pronunţate, cel mai adesea în cazuri privind imobilele

447
Conform competenţelor de decizie conferite Comitetului Miniştrilor de Convenţia Europeană înainte de
modificările introduse de Protocolul 11
448
Rezoluţia interimară a Comitetului Miniştrilor DH(99)333 din 15 aprilie 2000 care constată violarea
articolului 6 par 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (durata excesivă a procedurii)
449
Decizia Comitetului Miniştrilor din 18 decembrie 2000, adoptată în baza fostului articol 32 par 2 al
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului

180
naţionalizate înainte de 1989 (în special în Polonia şi România), pe fundalul dificil
economic al anilor `90 în aceste ţări, a trezit preocuparea autorităţilor naţionale din
punctul de vedere al impactului bugetar al condamnărilor şi, respectiv,al
suportabilităţii sale.
Dacă ne referim exclusiv la România, ar fi de notat următoarele:
- La nivelul lunii noiembrie 2000 România avea înregistrate deja, la doar
un an de la intrarea în vigoare a Protocolului 11 (care stabilea o Curte unică şi
permanentă şi statua recunoaşterea competenţei obligatorii a Curţii de către toate
statele părţi la Convenţia Europeană), circa 2000 de dosare provizorii, din care
aproximativ 500 active, adică aflate pe rolul Curţii;
- Dinamica plângerilor individuale împotriva României la Curtea
Europeană era în permanentă creştere, de la 240 plângeri formulate până în noiembrie
1999 şi, respectiv 373 în decembrie 1999, până la 499 plângeri înregistrate în ianuarie
2000. Practic, zilnic Grefa Curţii recepţiona 20-40 de noi scrisori din România.
Dinamica a fost confirmată şi pe parcursul anului 2000, când în perioada ianuarie-
august au fost înregistrate alte 456 de plângeri împotriva României;
- Majoritatea plângerilor vizau chestiunea caselor naţionalizate, în care
reclamanţii solicitau despăgubiri materiale şi morale din partea statului român
mergând până la 1-3 milioane de dolari SUA, în unele cazuri. La acel moment se
estima, de altfel, că 90% din dosare se refereau, într-o formă sau alta, la chestiunile
legate de proprietate. În acest context, condamnarea României în „cazul pilot”
Brumărescu la 28.10.1999 dădea un semnal clar cu privire la jurisprudenţa românească
ulterioară la Curtea Europeană în sutele de cazuri deja înregistrate la acel moment şi
cele ce urmau să fie depuse.
Preocupările de acest gen exprimate de mai multe state membre au determinat
organizarea în premieră a unei dezbateri la Comitetul Delegaţilor Miniştrilor în jurul
unui punct distinct pe agendă, respectiv „nivelul satisfacţiei echitabile”. Astfel, cea de-
a 688-a reuniune ( Drepturile Omului –DH ) a Comitetului Delegaţilor, desfăşurată la
29.11.1999, a consemnat că „ideea potrivit căreia deciziile privind cuantumul
satisfacţiei echitabile propuse, care ar trebui să ia în considerare diferitele circumstanţe
economice din statele contractante, nu a fost contestată"450.
Referinţele menţionate vizau, în principal, procedura stabilirii nivelului
despăgubirii de către Comitetul Miniştrilor la propunerea fostei Comisii Europene a
Drepturilor Omului, în baza mecanismului aplicabil anterior intrării în vigoare a
Protocolului 11.
Deşi acest subiect nu a fost ridicat explicit şi pe relaţia cu Curtea Europeană,
din dorinţa de a nu pune sub semnul întrebării independenţa acesteia (inclusiv în ceea
ce priveşte competenţa stabilirii despăgubirii), intervenţiile mai multor delegaţii au
sugerat, totuşi, că inclusiv Curtea Europeană ar trebui să ia în considerare realităţile
socio-economice obiective în special din statele în tranziţie. Mai mult, s-a stabilit că
„agenţii guvernamentali acreditaţi la Curte ar trebui să-i prezinte acesteia, de la caz la
caz, toate informaţiile necesare pentru a permite Curţii să ia în considerare
450
Par 2 al Rezumatului confidenţial al Preşedintelui Comitetului Delegaţilor Miniştrilor la cea de-a 688-a
reuniune (Drepturile Omului-DH) din 29.11.1999.Documentul integral este prezentat în Anexa 16.

181
circumstanţele economice ale statelor vizate atunci când decide cuantumul satisfacţiei
echitabile”451.
Acestea au fost considerentele care au condus la decizia autorităţilor române
de a efectua un demers scris către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, simultan
practic cu unul similar efectuat de Bulgaria.
Scrisoarea, al cărei text a fost redactat de autorul tezei, în calitatea sa la acel
moment de co-agent al guvernului român, a fost trimisă la 13 iunie 2000 Preşedintelui
Curţii Europene, Luzius Wildhaber, sub semnătura reprezentantului permanent al ţării
noastre la Consiliul Europei452.
În esenţă, documentul :
- Reafirmă principiul ne-negociabil al înfăptuirii Justiţiei şi voinţa autorităţilor
române de onorare a angajamentelor, inclusiv în ceea ce priveşte executarea hotărârilor
Curţii Europene a Drepturilor Omului;
- Pune în evidenţă importanţa luării în considerare a situaţiei socio-economice
austere din statele Europei de sud-est la momentul deciziei Curţii asupra nivelului
despăgubirii.
Cu titlu de exemplu, era menţionată satisfacţia echitabilă decisă de Curtea
Europeană numai în cauza „Rita Ignaccolo Zenide (cetăţean francez) contra România”,
în sumă de 186.000 franci francezi.453
Documentul informa Curtea, în acest context, că salariul mediu net în
România la nivelul anului 2000 era de aproximativ 600 franci francezi (mai puţin de
100 dolari), ceea ce însemna că despăgubirea menţionată reprezenta echivalentul a 310
salarii lunare medii nete, respectiv venitul mediu lunar cumulat de un cetăţean român
timp de 26 de ani.
Aceste realităţi economice, la care se adăugau constrângerile rezultate din
bugetul de austeritate şi respectiv acordul cu Fondul Monetar Internaţional ar fi putut
pune sub semnul întrebării capacitatea onorării obligaţiilor de executare a hotărârilor
Curţii Europene, în perspectiva creşterii substanţiale şi previzibile a numărului
acestora încă de la acel moment.
În concluzie, se susţinea necesitatea respectării principiului de drept al
individualizării sancţiunii aplicate, cu luarea în considerare a tuturor circumstanţelor.
Retrospectiv, se poate afirma în prezent că demersul citat a fost oportun şi că
semnalul lansat a permis judecătorilor de la Curtea Europeană o evaluare ulterioară
mai nuanţată a sancţiunilor pecuniare pentru ţările din Europa de Est.
Acest demers a fost, de altfel, urmat la 1 februarie 2001 de o scrisoare
formulată în termeni similari, adresată de Primul ministru al României de la acel
moment Preşedintelui Curţii Europene a Drepturilor Omului.

451
Par 4 al Rezumatului citat anterior.
452
Textul scrisorii este prezentat în Anexa 17.
453
Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 25 ianuarie 2000, care constată violarea articolului 8
(dreptul la respectarea vieţii private şi familiale) al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

182
 În răspunsul Preşedintelui Curţii, datat la 5 aprilie 2001, era notat şi apreciat
angajamentul autorităţilor române pentru realizarea unei „structuri judiciare care să
răspundă exigenţelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi să fie conformă
jurisprudenţei Curţii”454.
Totodată, Preşedintele Curţii informa asupra faptului că problema nivelului
satisfacţiei echitabile a fost transmisă în atenţia grupului de lucru constituit în
interiorul Curţii, însărcinat să elaboreze liniile directoare în materia aplicării articolului
41 al Convenţiei Europene (competenţa aparţinând Curţii de a acorda părţii lezate o
satisfacţie echitabilă).
În termeni diplomatici, acest răspuns confirma faptul că judecătorii
Curţii Europene conştientizau existenţa unei probleme, în sensul celor semnalate
de statele sud-est europene şi că erau în căutarea unei soluţii.
Jurisprudenţa ulterioară a Curţii, inclusiv în cauzele României, a confirmat în
general faptul că la individualizarea pedepselor pecuniare a fost luat în considerare
ansamblul factorilor invocaţi, inclusiv situaţia socio-economică de austeritate a ţării.

7.5.8. Redeschiderea procedurilor jurisdicţionale naţionale şi executarea

unor hotărâri ale Curţii Europene adoptate împotriva României
La 21 ianuarie 2000 Comitetul Miniştrilor a adoptat în cadrul celei de-a 694-a
reuniuni textul unei Recomandări având ca temă reexaminarea sau redeschiderea
anumitor cauze în plan intern ca urmare a unor hotărâri ale Curţii Europene a
Drepturilor Omului.
Recomandarea R(2000)2 era rezultatul practicii care se conturase la Comitetul
Miniştrilor urmare jurisprudenţei Curţii Europene. În fapt, se constatase că remedierea
unor violări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, astfel cum erau ele
garantate în Convenţie, puteau implica din partea statelor măsuri excepţionale
suplimentare în raport cu simpla efectuare a plăţii despăgubirii decise în favoarea
reclamantului. Aceste măsuri erau necesare pentru ca partea lezată să se poată regăsi
cu adevărat în situaţia de dinaintea procedurii încălcării drepturilor sale. Din acest
motiv, Comitetul Miniştrilor făcea următoarele recomandări: „Încurajează în special
Părţile contractante să examineze sistemele lor juridice naţionale în scopul de a se
asigura că există posibilităţi corespunzătoare pentru reexaminarea unei cauze, inclusiv
prin redeschiderea procedurii, în cazurile unde Curtea a constatat o violare a
Convenţiei, în particular atunci când:
i) partea lezată continuă să sufere consecinţe negative foarte grave urmare
deciziei naţionale, consecinţe care nu pot fi compensate de către satisfacţia echitabilă
şi care nu pot fi modificate decât prin reexaminare sau redeschidere, şi
ii) rezultă din hotărârea Curţii că
a. decizia internă atacată este contrară pe fond Convenţiei sau

454
Scrisoarea Preşedintelui Curţii Europene a Drepturilor Omului este prezentată în Anexa 18

183
 b. violarea constatată este cauzată de erori sau disfuncţionalităţi de
procedură de o asemenea gravitate, că o îndoială serioasă este aruncată asupra
rezultatului procedurii interne atacate.”455
Codificarea acestei modalităţi de executare a hotărârilor Curţii Europene, în
condiţiile şi cu motivaţia descrise de textul Recomandării, are o dublă dimensiune: una
individuală, legată direct de situaţia personală a părţii lezate, dar şi una mai generală,
pentru că implică în egală măsură asigurarea cadrului legislativ naţional care să
permită inter alia rezolvarea situaţiei individuale citate. Aceasta este şi explicaţia
pentru care, dacă ar fi să invocăm exemplul Franţei, a fost necesară mai întâi o
reformă legislativă adoptată de autorităţile franceze în iunie 2000, care a permis
ulterior redeschiderea procedurii jurisdicţionale naţionale în cauza „Hakkar” în lumina
constatărilor mecanismului de control de la Strasbourg şi, pe cale de consecinţă, în
final, adoptarea rezoluţiei care închidea dezbaterile la Comitetul Miniştrilor pe
marginea afacerii citate.
Cum era şi firesc, nici România nu a fost exceptată de la aceste exigenţe, dar
reacţia sa în plan legislativ intern a precedat eventualele solicitări concrete care să îi
fi fost adresate de Comitetul Miniştrilor. Decizia de modificare a procedurilor civilă şi
penală, în sensul fundamentării unor căi extraordinare de atac în legislaţia românească,
fundamentate pe hotărâri ale Curţii care să fi constatat încălcări ale drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului ocrotite de Convenţia Europeană, s-a realizat în
baza experienţei altor state, practicii Comitetului Miniştrilor şi jurisprudenţei Curţii
Europene, dar şi recomandării R(2000)2 menţionate mai sus.
În plan civil, această cale de atac a îmbrăcat iniţial forma recursului în
anulare. Ordonanţa de urgenţă a guvernului pentru modificarea şi completarea Codului
de procedură civilă nr.138 din 14 septembrie 2000 stabilea la articolul 330 că
„procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, din oficiu
sau la cererea ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la curtea Supremă
de justiţie, hotărârile judecătoreşti irevocabile pentru următoarele motive:...când
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau
libertăţilor fundamentale şi faptul că partea, potrivit legii române, poate obţine o
reparaţie, cel puţin parţială, prin anularea hotărârii pronunţată de o instanţă română”.
Termenul prevăzut pentru declararea recursului în anulare, respectiv 6 luni de la data
comunicării hotărârii Curţii Europene către statul român, a fost prelungit la 1 an, prin
Ordonanţă de urgenţă a guvernului nr.59 din 25 aprilie 2001.
Ulterior, prin Ordonanţa de urgenţă a guvernului privind modificarea şi
completarea Codului de Procedură Civilă nr.58 din 25 iunie 2003, calea recursului în
anulare motivată inclusiv pe hotărâri ale Curţii Europene este abrogată, posibilitatea
redeschiderii procedurilor jurisdicţionale interne fiind de data aceasta statuată
prin calea extraordinară de atac a revizuirii.
Semnificative în acest sens sunt următoarele extrase din Nota de fundamentare
a Ordonanţei de urgenţă nr.58/2003:
„...II. Eficacitatea administrării actului de justiţie constă şi în celeritatea cu
care o hotărâre judecătorească intră în circuitul juridic, în asigurarea stabilităţii
455
Recomandarea R(2000)2 adoptată de Comitetul Miniştrilor la cea de-a 694-a reuniune din 21 ianuarie 2000

184
raporturilor juridice recunoscute ori restabilite judecătoreşte, precum şi în
mecanismele care dau expresie autorităţii de lucru judecat.
Criticată ca fiind de natură să afecteze principiul autorităţii de lucru judecat şi
al stabilităţii raporturilor juridice, actuala reglementare a recursului în anulare prezintă
inconvenientul că se poate declanşa din nou procedura jurisdicţională, prelungind
starea de incertitudine din viaţa juridică, cu prejudicii materiale şi morale aduse celor
interesaţi. De altfel, statul român a fost condamnat de către Curtea Europeană a
Drepturilor Omului datorită exercitării acestei căi de atac împotriva unor hotărâri
irevocabile.
Având în vedere cele de mai sus, se prevede eliminarea căii de atac a
recursului în anulare...Se impune, însă, introducerea unui nou motiv de revizuire
pentru situaţia în care, printr-o hotărâre a Curţii Europene, s-a constatat o încălcare a
drepturilor sau libertăţilor fundamentale.”
Modificarea şi completarea Codului de Procedură Civilă printr-o ordonanţă de
urgenţă, care priveşte recursul în anulare, este justificată de împrejurarea că în unele
cauze româneşti Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat violarea
articolului 6 paragraf 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale datorită admiterii recursurilor în anulare, iar măsurile cu
caracter general dispuse de Comitetul Miniştrilor din cadrul Consiliului Europei în
executarea hotărârii Curţii în cauza „Brumărescu contra România” vizează recursul în
anulare.
În practica executării hotărârilor Curţii Europene în cauze româneşti,
invocarea unei hotărâri pronunţate de Curtea Europeană pentru reexaminarea sau
redeschiderea procedurilor naţionale s-a făcut pentru prima oară în cauza
„Brumărescu”. Curtea Europeană a condamnat România la 28 octombrie 1999 pentru
încălcarea articolului 6 par 1 (încălcarea dreptului la un proces echitabil şi refuzarea
dreptului de acces în justiţie) şi a articolului 1 Protocol 1 (protecţia dreptului de
proprietate) la Convenţia Europeană, iar la 23 ianuarie 2001 a decis în favoarea
reclamantului restituirea în natură sau a contravalorii imobilului naţionalizat, precum
şi daune morale (echivalentul în lei a 15.000 dolari americani). În ceea ce priveşte
exigenţa executării în natură, menţionăm recursul în anulare promovat în cursul
anului 2001 de Procurorul general al României împotriva deciziei Curţii Supreme de
Justiţie care a făcut obiectul criticii din partea Curţii Europene, în temeiul articolului
330(4) din Codul de procedură civilă în vigoare la acel moment. Recursul în anulare
s-a făcut cu invocarea hotărârii Curţii Europene în cauza Brumărescu şi a fost
admis la 24 iulie 2001, ceea ce a permis executarea parţial în natură a hotărârii
Curţii Europene şi respectiv retrocedarea unei părţi a imobilului naţionalizat
către proprietarul Brumărescu. Modalitatea de executare a fost apreciată de
Comitetul Miniştrilor inclusiv in perspectiva utilizării unei căi extraordinare de
atac în plan intern, fundamentate pe o decizie a Curţii Europene.
La acelaşi punct, mai menţionăm hotărârea relativ recentă a Curţii Europene
(iulie 2005) în cauza „Străin” (încălcarea articolului 1 Protocol 1), publicată în
Monitorul Oficial în cursul lunii februarie 2006, care a antrenat în procedura ulterioară
de executare invocarea în plan intern a căii de atac a revizuirii.

185
 Totodată, amintim şi hotărârea Curţii Europene în cauza „Lungoci” (violarea
articolului 6 al Convenţiei Europene), adoptată în 2006, în textul căreia Curtea însăşi
recomandă reclamantului să facă uz de calea de atac a revizuirii, fundamentată
pe o hotărâre a Curţii Europene, cale de atac prevăzută de legislaţia română în
vigoare.
În penal, Ordonanţa de urgenţă a guvernului privind modificarea şi
completarea Codului penal şi a Codului de Procedură Penală nr.207 din 15 noiembrie
2000 a introdus un nou alineat 3 la articolul 410, potrivit căruia „...pot fi atacate cu
recurs în anulare hotărârile pronunţate în cauzele în care Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a constatat o încălcare a prevederilor Convenţiei...”. Termenul
prevăzut în interiorul căruia se putea introduce recursul în anulare pe acest temei era
de 1 an de la data comunicării către statul român a hotărârii Curţii Europene.
Ulterior, Legea nr. 281 din 24 iunie 2003 privind modificarea şi completarea
Codului de Procedură Penală şi a unor legi speciale a modificat şi completat articolul
410 alineatul 3, după cum urmează: „...în cauzele în care Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a constat o încălcare a unui drept prevăzut de Convenţia
Europeană...Instanţa nu va putea obliga statul la plata unor despăgubiri care au fost
acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi încasate de victima încălcării
unui drept prevăzut de aceasta.”
Nu sunt semnalate în domeniul penal, în practica de până în prezent la
Comitetul Miniştrilor, cazuri de executare a unor hotărâri ale Curţii Europene în speţe
româneşti, care să se fundamenteze pe reexaminarea sau redeschiderea procedurilor
interne prin invocarea articolului 4081 Cod de procedură penală. Practica viitoare va
oferi însă, suntem convinşi, destule exemple în acest sens.

7.6 Concluzii
Mecanismul de control consacrat de Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului joacă un rol esenţial în prezervarea democraţiei şi a regulilor statului de drept
la nivel european. Curtea Europeană şi-a asumat, în acest context, rolul asigurării unei
protecţii eficace a drepturilor şi libertăţilor fundamentale , conform principiului evocat
anterior al „efectului util”. Textul Convenţiei este viu şi trebuie interpretat în lumina
evoluţiilor în societate, cu atât mai mult cu cât el are drept scop să protejeze „drepturi
deloc teoretice şi iluzorii, ci drepturi concrete şi efective”. 456 În acelaşi timp, se poate
constata preocuparea de a asigura un echilibru între drepturile fundamentale ale
individului şi interesul mai general al colectivităţii. Potrivit Curţii, „trebuie menţinută
atenţia pentru un just echilibru între interesele concurente ale individului şi ale
societăţii în ansamblul său”457. În ambele ipoteze, statul se bucură de o anumită marjă
de apreciere pentru determinarea acelor dispoziţii de adoptat pentru asigurarea
conformităţii cu Convenţia Europeană. În acest fel se poate spera la perpetuarea
spiritului general al unei Convenţii destinate nu doar protejării drepturilor omului, dar
în egală măsură „protejării idealurilor şi valorilor unei societăţi democratice” 458.
456
Afacerea „Artico” din 13 mai 1980, în L.E.Pettiti, ş.a., op.cit, pag 62
457
Afacerea „Powell şi Rayner” din 21 februarie 1990, în L.E.Pettiti, ş.a., op.cit., pag 62
458
Afacerea „Soering” din 7 iulie 1989, în L.E.Pettiti, ş.a., op.cit., pag 63

186
 Din această perspectivă, condamnarea unui stat la Curtea Europeană a
Drepturilor Omului semnifică nu doar o sancţiune pentru conduită contrară
Convenţiei Europene, dar mai ales o oportunitate de progres. Depinde foarte
mult de modul său de reacţie şi maniera în care componentele sale instituţionale
înţeleg să reacţioneze şi să accepte principiul „efectului util” a ceea ce pare a fi, la
prima vedere, o sancţiune.
Se poate spune, din această perspectivă, că experienţa României la Curtea
Europeană a Drepturilor Omului şi ulterior, în cadrul mecanismului de executare a
hotărârilor Curţii Europene care o vizau direct, mecanism gestionat de Comitetul
Miniştrilor, a fost o experienţă, în final, pozitivă. Pentru că dincolo de realităţile mai
puţin plăcute ale condamnării în faţa unei jurisdicţii internaţionale, decizii care
de altfel au antrenat costuri materiale importante, rămâne impactul considerabil
asupra realităţilor instituţionale, legislative şi cele legate de mentalităţi din ţara
noastră. România a fost obligată să se adapteze şi să se alinieze unor standarde
europene bine definite în materii esenţiale pentru existenţa unei societăţi
democratice, precum protecţia dreptului la proprietate, libertatea de expresie,
funcţionalitatea justiţiei sau chiar interzicerea actelor de tortură şi rele
tratamente.459
Astfel, autoritatea de lucru judecat şi respectiv cea de lucru interpretat, efectul
direct în ordinea internă a normelor Convenţiei Europene şi a jurisprudenţei Curţii
Europene, posibilitatea legislativă a redeschiderii / reexaminării procedurilor naţionale
în baza unei hotărâri de condamnare adoptate de Curtea Europeană sunt, toate la un
loc, realităţi juridice şi mecanisme de reglare a disfuncţionalităţilor de sistem în plan
legislativ, instituţional, de practică judiciară şi administrativă absolut necesare pentru
garantarea cu adevărat a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Astfel de decizii adoptate de Curtea Europeană împotriva României, prima
facie de natură sancţionatorie, favorabile însă pentru acţiunea instituţionalizată
ulterioară a autorităţilor române, respectiv pentru asimilarea ţării noastre unui spaţiu
omogen protejat de standardele democratice generate de Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, şi-au dovedit caracterul benefic în primul rând pentru societatea
românească şi pentru cetăţenii ei. Este de aşteptat însă ca după această perioadă
necesară de „adolescenţă”, instituţiile administraţiei, justiţiei şi cele de ordin legislativ,
potrivit principiului subsidiarităţii, să preia într-o măsură tot mai consistentă povara
gestionării şi reglării în plan intern a nemulţumirilor justiţiabililor sau a deficienţelor,
chiar de sistem, până la urmă explicabile în orice societate democratică. Pentru că, în
definitiv, Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi mecanismul execuţional gestionat
de Comitetul Miniştrilor trebuie să fie excepţia, şi nu regula.

459
Cauza „Moldovan şi alţii contra România” („Cazul Hădăreni”) din 30 noiembrie 2005

187
 BIBLIOGRAFIE

I. Tratate, Cursuri, Monografii

o Elisabeth Lambert Abdelgawad, The execution of judgments of the
European Court of Human Rights, 2nd edition, Council of Europe Publishing,
Strasbourg, 2008;

o Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, „Drept Internaţional

contemporan”, Institutul de Studii Internaţionale, Regia Autonomă „Monitorul
Oficial”, Bucureşti, 1995

o Vincent Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului,

Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2003;

o Ian Brownlie, Principles of public international law, Fourth edition,

Clarendon Press Oxford, New York, 1990;

o Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului – comentariu pe

articole, vol. II, Procedura în faţa Curţii. Executarea hotărârilor, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2006;
188
 o Nguyen Quoc Dinh, Patrick Daillier, Alain Pellet, Droit international public,
3e édition, Librairie générale de droit et de jurisprudence, Paris, 1987

o Andrew Z. Drzemczewski, A major overhaul of the European Human Rights

Convention Control Mechanism: Protocol no.11, în „Collected courses of the
Academy of European Law, The protection of Human Rights in Europe”, Martinus
Nijhoff Publishers, Hague, 1997;

o Andrew Z. Drzemczewski, European Human Rights Convention in

Domestic Law – a comparative study, Oxford University Press, New York, 1985;

o Gilles Dutertre, Jakob van der Velde, Extraits clés d'une sélection des arrêts
de la Cour Européenne des Droits de l'Homme et des décisions et rapports de la
Commission Européenne des Droits de l'Homme, Editions du Conseil de l'Europe,
Strasbourg, 1998;

o Donna Gomien, David Harris, Leo Zwaak, Convention Européenne des

Droits de l'Homme et Charte sociale européenne: droit et pratique, Editions du Conseil
de l'Europe, Strasbourg, 1997;

o Donna Gomien, „Introducere în Convenţia Europeană a Drepturilor

Omului”, Editura All, Bucureşti, 1993;

o Donna Gomien, Vade-mecum de la Convention Européenne des Droits de

l'Homme, Editions du Conseil de l'Europe, Strasbourg, 1993-2003;

o Steven Greer, La marge d'appreciation: interprétation et pouvoir

discrétionnaire dans le cadre de la Convention Européenne des Droits de l'Homme,
Dossiers sur les droits de l'homme, no.17, Editions du Conseil de l'Europe, Strasbourg,
2000;

o Harris, O’ Boyle & Warbrick, Law of the European Convention of Human

Rights, Oxford University Press, Second Edition, 2009;

189
 o Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional public, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, vol. I (2010), vol. II (2008);

o Raluca Miga-Beşteliu, Organizaţii internaţionale interguvernamentale,

Editura All Beck, Bucureşti, 2000;

o Raluca Miga-Beşteliu, Catrinel Brumar, „Protecţia internaţională a

Drepturilor Omului”, Universul Juridic, Ediţia V-a, Bucureşti, 2010

o Lord McNair, The law of the treaties, Oxford University Press, 1961;

o Ioan Muraru, Drept Constituţional şi instituţii politice, Editura ACTAMI,

Bucureşti, 1997;

o Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, „Drept constituţional şi instituţii politice”,

Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008

o Adrian Năstase (coordonator), Legea nr. 590/2003 privind tratatele –

comentată şi adnotată, Ministerul Afacerilor Externe / Asociaţia de drept internaţional
şi relaţii internaţionale, Bucureşti, 2004;

o The history of the Supreme Courts of Europe and the development of

Human Rights, printed by Alfodi Nyomada Co., Debrecen, 1999;

o Henri Oberdorff, Droits de l'homme et libertés fondamentales, Librairie

générale de droit et de jurisprudence, 2e édition, Paris, 2010

o Louis-Edmond Pettiti, Emmanuel Decaux, Pierre-Henri Imbert, La

Convention Européenne des Droits de l'Homme, Commentaire article par article, Ed.
Economica, Paris, 1999;

o Corneliu-Liviu Popescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului,

Editura All Beck, Bucureşti, 2000;

o Corneliu Liviu Popescu, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor

Omului (2004), Editura C. H. Beck, 2006;
190
 o Jörg Polakiewicz, Treaty-making in the Council of Europe, Council of
Europe Publishing, 1999;

o Costas Paraskeva, The relationship between the domestic

implementation of the European Convention on Human Rights and the ongoing
reforms of the European Court of Human Rights, Intersentia, Antwerp – Oxford –
Poland, 2010;

o Jean-Francois Rennucci, Droit européen des droits de l'homme, LDGJ,

Paris, 2001;

o Bianca Selejan-Gutan, Protecția europeană a drepturilor omului, Editura

C.H. Beck, Bucureşti, 2011;

o Malcom Shaw, Cambridge University Press, Sixth edition, Third printing,

2010;

o Frédéric Sudre, Dreptul european şi internaţional al drepturilor omului,

Editura Polirom, Iaşi, 2006;

o Frédéric Sudre, Les grands arrêts de la Cour Européene des Droits de

l’Homme, PUF, 5-e édition, 2009;

o Mădălina Tomescu, Protecţia Juridică a Drepturilor Omului, Editura Pro

Universitaria, Bucureşti, 2009;

o Principalele instrumente internaţionale privind drepturile omului la care

România este parte, volumul I – Instrumente Universale, Institutul Român pentru
Drepturilor Omului, Bucureşti, 1999,

II. Articole, Reviste, Studii

191
 o Elisabeth Lambert Abdelgawad, L’exécution des arrêts de la Cour
Européenne des Droits de l’Homme (2008), în ”Revue trimestrielle des Droits de
l’Homme”, nr. 79 din 1 iulie 2009, Nemesis-Bruylant;

o Elisabeth Lambert Abdelgawad, Maintaining a Non-coercive system for the

Supervision of the Execution of Judgments of the European Court of Human Rights, în
„Heidelberg Journal of International Law 69/3”, Berlin, 2009;

o Cazurile României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (vol. I: 1998-

2004), (vol. II - 2005), Biroul de Informare al Consiliului Europei la Bucureşti şi
Ministerul Afacerilor Externe, Bucureşti, 2004-2005;

o Conseil de l'Europe, Colecţia „Bulletin d'information sur les droits de

l'homme”, Editions du Conseil de l'Europe, Strasbourg, 1997-2000;

o Titus Corlăţean, Importanţa executării hotărârilor Curţii Europene a

Drepturilor Omului, Curierul Judiciar, Editura All Beck, nr.8/2002;

o Andrew Z. Drzemczewski, The Parliamentary Assembly’s involvement in

the supervision of the judgments of the Strasbourg Court, în „Netherlands Quarterly of
Human Rights, vol. 28/2, 164 - 178”, Netherlands Institute of Human Rights (SIM),
2010;

o European Yearbook, vol. XLV, Martinus Nijhoff Publishers, Hague, 1997;

o Institutul Român pentru Drepturile Omului, Drepturile Omului –

documentar, Bucureşti, 1995;

o L'Institut Luxembourgeois des Droits de l'Homme, Bulletin des droits de

l'homme, no.4, ILDH, iulie 1995;

o Corneliu-Liviu Popescu, L'influence directe du Droit international des

droits de l'homme sur l'évolution du droit roumain en matière des droits des détenus, în
AUB DREPT – Analele Universității din Bucureşti, octombrie-decembrie 2005 – IV,
Editura C.H. Beck;

192
 o Romanian Institute of International Studies, Romania and the Council of
Europe – „în „Romanian Journal of International Affairs”, volumul I, nr.4/1995,
Bucureşti;

o Registry of the European Court of the Human Rights, Survey of activities

1959-1999, Editions du Conseil de l'Europe, Strasbourg, 1992, 1993, 1999;

o Supervision of the execution of judgments of the European Court of Human

Rights, 1st (2007), 2nd (2008), 3rd (2009) annual report, Council of Europe
Publishing, 2008-2010;

o Frederik Sundberg, Le controle de l’exécution des arrêts de la Cour

Européenne des Droits de L´Homme, în „Libertés, Justice, Tolérance – Mélanges en
hommage au Doyen Gérard Cohen-Jonathan”, vol. II, Bruyant, Bruxelles, 2004;

o Frederik Sundberg, Control of execution of decisions under the ECHR,

European Commission for Democracy Through Law, CDL – JU(99) 29 Restricted,
Strasbourg, 8 December 1999;

o Paul Tavernier (sous la direction de), La jurisprudence en 2006 –

Présentation, commentaires et débats, Cahiers du CREDHO nr. 13 / 2007, Bruyant,
Bruxelles, 2007;

o Luzius Wildhaber, The execution of judgements of the European Court of

Human Rights: recent developments, în „Common values in International Law”, N. P.
Engel Verlag, Kehl, Germania, 2006.

III. Material documentar

o Colecţia de decizii, recomandări şi rezoluţii ale Comitetului Miniştrilor,

1997-2010, Consiliul Europei, http://www.coe.int/t/cm/home_en.asp ;

o Conseil de l'Europe, Les droits de l'homme, défi constant pour le Conseil de

l'Europe, Editions du Conseil de l'Europe, Strasbourg, 1995;
193
 o Conseil de l'Europe, Les droits de l'homme – Repéres juridiques
européenne, Editions du Conseil de l'Europe, Strasbourg, 1999;

o Conseil de l'Europe, Les droits de l'homme à l'aube du XXI-e siécle,

Editions du Conseil de l'Europe, Strasbourg, 1993;

o Conseil de l'Europe, Décisions et Rapports de la Commission Européenne

des Droits de l'Homme, 1975-1998;

o Comité des Ministres du Conseil de l'Europe, Notes sur l'ordre du jour des
réunions „DH-Droits de l'Homme”, 1997-2010, http://www.coe.int/t/cm/home_en.asp

o Cour Européenne des Droits de l'Homme, Série A: Arrêts et Décisions,

1959-2009;

o Colecția de decizii ale Curţii Constituţionale din România, 1997-2010,

www.ccr.ro

194