Şcoala empirică

Pe la jumătatea secolului XX s-a atras atenţia că metodele universale sunt deja epuizate şi nevalabile
pentru dezvoltarea businessului.

Atunci savanţii P. Drucker, R. Dalvis, A. Deyl au propus să fie studiată şi popularizată experienţa firmelor.
Reprezentanţii acestei şcoli încearcă să demonstreze, că activitatea managerială rămâne o artă care se
învaţă nu atât din teorie cât din practică.

Şcoala empirică s-a dezvoltat în două direcţii: pe de o parte cercetări concrete economico-tehnico-
organizatorice ale diferitor aspecte ale managementului organizaţiilor, iar pe de altă parte, cercetări
sociologice cu caracter aplicativ.

Natura muncii manageriale este tratată de către cercetătorul american Peter Drucker. Drucker arată că
managerul îndeplineşte două obligaţii specifice care nu sunt practicate de nici unul din ceilalţi lucrători ai
organizaţiei:

• prima obligaţie constă în crearea din resursele disponibile a unui tot unitar, denumit “unitate de
producţie”;
• a doua obligaţie a unui manager este ca, în deciziile şi acţiunile sale, să ia în considerare atât
prezentul cât şi viitorul, perspectivele dezvoltării organizaţiei.

P. Drucker consideră că principala activitate a managerului este informaţională. El motivează

subordonaţii, orientează şi organizează munca oamenilor pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin. În
concluzie, Drucker spunea: “Indiferent de faptul că se ocupă cu tehnica, cu operaţii de calcul, cu vânzarea
produselor, eficienţa managerului depinde de capacitatea acestuia de a asculta şi citi, de a vorbi şi a scrie.
El trebuie să posede arta de a transmite gândurile sale colaboratorilor şi de a releva părerile celorlalţi”

(Drucker P.F. “Problemele actuale ale conducerii întreprinderii”, ed. Politică, Bucureşti, 1971).

Tendinţa şcolii empirice de a apropia cercetările ştiinţifice de practică î-şi găseşte expresie şi în lucrările
lui R. Falk.

Falk defineşte principiile managementului organizaţional. Potrivit lui aceste principii sunt:

a) este necesar să se determine precis în ce constau obligaţiile manageriale şi să se specifice cine şi pentru
ce răspunde;

b) fiecare unitate, sector sau secţie trebuie să aibă o singură obligaţie de bază;

c) fiecare unitate, sector ori secţie trebuie să reprezinte un tot organizatoric, condus de un manager;

d) numărul colaboratorilor subordonaţi unui manager de administraţie este de 5-8 oameni, cu excepţia
cazurilor deosebite;

e) obligaţiile secundare trebuie grupate, luând în consideraţie posibilităţile pe care le au cadrele

disponibile existente ale căror sarcini trebuie precis stabilite;

f) este necesar să se facă deosebirea dintre obligaţiile manageriale şi cele funcţionale, metodele de
comunicare pentru specialiştii funcţionali trebuind să fie clar expuse;

g) este necesar să se delege în mare măsură responsabilitatea operativă, luând măsuri, în acelaşi timp, să
se asigure controlul administrativ.
Un alt reprezentant renumit al şcolii empirice este vestitul om de afaceri L.E. Newman, care defineşte
unele principii ale managementului, considerate de el “filozofia managementului”:

✓ Principiul 1: Relaţiile bune dintre salariaţi decurg dintr-o structură organizatorică raţională, care
presupune:
• justa repartizare a funcţiilor între toţi participanţii la procesul de producţie;
• stabilirea unei anumite responsabilităţi fiecărei persoane pentru obligaţiile ce-i revin, paralel cu
acordarea drepturilor corespunzătoare;
• anumite “întrebări de control” pentru evidenţierea erorilor şi lipsurilor în organizarea activităţii
organizaţiei.;

✓ Principiul 2: Soarta oamenilor nu trebuie să depindă de părerea unui singur om;

✓ Principiul 3: Pe treptele cele mai înalte ale ierarhiei trebuie promovaţi oamenii cei mai capabili,
aici avându-se în vedere: capacitatea de muncă, ambiţia, perseverenţa, stagiul, vârsta, pregătirea
profesională;

✓ Principiul 4: Managerul trebuie să fie exigent, dar nici odată grosolan;

✓ Principiul 5: Fiecare subordonat are dreptul să ştie ce gândeşte despre el managerul său şi de ce
gândeşte acesta aşa;

✓ Principiul 6: Fiecare salariat trebuie să hotărască singur propria-i soartă şi nu numai să

îndeplinească ceea ce i se spune;

✓ Principiul 7: Recompensarea muncii trebuie să depindă de lucrul efectuat. S.A. Raube elaborează
unele reguli necesare de respectat în cadrul oricărei organizaţii:

• este necesar să existe linii precise ale autorităţii care trec prin organizaţie de sus în jos;
• în organizaţie nimeni nu trebuie să raporteze decât unui singur manager liniar. Fiecare trebuie să
ştie cui îi este subordonat şi cine îi este subordonat;
• autoritatea şi responsabilitatea fiecărui manager trebuie precis şi clar definite în formă scrisă;
• responsabilitatea trebuie întotdeauna însoţită de autoritate corespunzătoare;
• responsabilitatea autorităţii superioare pentru acţiunile subordonaţilor acesteia este absolută;
• autoritatea trebuie delegată pe linie cât mai jos posibil;
• numărul nivelurilor de autoritate trebuie menţinut la un nivel minim;
• activitatea fiecărui executant din organizaţie trebuie pe cât posibil limitată la exercitarea unei
singure funcţii de bază;
• în cazul când este posibil, funcţiile liniare trebuie separate de cele de statmajor, fiecărui fel de
activitate acordându-i-se atenţia cuvenită;
• există o limită a numărului de poziţii care pot fi coordonate eficient de un manager;
• organizaţia trebuie să fie simplă pentru a putea fi adaptată la condiţiile de funcţionare în continuă
schimbare;
• organizaţia trebuie menţinută simplă la maximum. În concluzie s-ar putea spune, că şcoala
empirică a continuat dezvoltarea principiilor şcolii clasice, dezvoltându-se sub influenţa teoriilor
comportamentale de organizare.