Autograful

În romanește de Angela Ioan

 Un salon bibliotecă, într-o casă de provincie, din Italia. Etajere pline de cărți, un birou tixit de
ziare și reviste, o fereastră care dă spre piață, câteva fotolii. O femeie în jur de 30 de ani, Marcella,
plinuță și gravă, vorbește gesticulând nervos cu ochelarii.

Marcella:
L-am recunoscut imediat...și inima a și început să-mi bată nebunește... stătea sib arcada
porticului și privea concentrat spre fațada catedralei romanice. Nimeni nu putea avea un profil ca al său,
nimeni un surâs atât de rece. Strângea între dinți pipa de cireș, și cerceta cu aer de expert, portalul lui
Mignottini cel Bătrân. Sub cămașa albastră se-ntrevedea pieptul lui vânjos și păros, iar mainile se
sprijineau cu putere pe ghidonul bicicletei. El era --- nu putea fi decât el, Leonardo Cornovaglia, autorul
volumelor „Suferința”, „Caritatea obiectivă”, „ Durere și intimitate” și alte și alte opere fundamentale ale
prozei și esteticii contemporane, el, celebrul literar al timpului nostru, evident, autorul meu preferat,
pentru frământarea sa interioară, pentru profunzimea morală a gândirii.
Obsera frizele – atribuite poate pe nedrept lui Cicognelli de Cambio și lui Luca de Faggetto - cu
un fel de aviditate intelectuală, netezindu-și părul cu șuvițe argintii, în dezordine.
Frumos bărbat, nimic de zis, mai frumos chiar decât părea in fotografie. Stăteam și-l priveam...
stăteam și-l priveam...și simțeam cum mi se umple inima de bucurie și emoție. Nu, nu față de bărbat, să
ne înțelegem, pe mine bărbații mă lasă rece, sunt total refractară așa-ziselor instincte sexuale vulgare;
cele mai adevărate valori ale existenței sunt, după mine, numai și numai valorile spirituale. Mă
impresiona, în schimb, scriitorul, creatorul genial care cu proza sa lucidă, de o mare gravitate, îmi oferise
atâtea și atâtea ore de meditație. Înțelegeți, și asta pentru că Leonardo Cornovaglia este un scriitor
inegalabil: ce moralist incisiv, ce gânditor minunat, ce inspirație, ce fantezie și în același timp, ce
sobrietate stilistică pot avea paginile sale. Evident, Cornovaglia este incapabil de compromisuri morale,
având o etică de o mare austeritate. Îl priveam și zău că era exact așa cum mi-l închipuisem: era un
bărbat dintr-o bucată, asta fără doar și poate! Cât aș fi dorit să mă apropii de el, să-i mărturisesc că îl
admir... dar mi-era cu neputință; eram atât de surprinsă să-l văd în fața mea ...încât, parcă mi se tăiaseră
picioarele... Dar tare eram fericită să-l privesc, să mă las învăluită în teribila fascinație a inteligenței sale.
Fiindcă sunt o intelectuală. Nu pentru că am doua licențe: Litere și Filosofie...dar cred că pot
afirma că am o cultură remarcabilp. Ce vreți, îmi petrec și mi-am petrecut toată viața, printre cărți.
Recunosc, a devenit o adevărată manie, o obsesie poare, dar nu există noutate editorialăde o certă
valoare, să-mi scape din vedere, citesc reviste literare de tot felul, italiene și străine. Ce mai, sunt la
curent cu tot ce se publică. Este și motivul pentru care sunt mulțumită că trăiesc în provincie; aici, viața a
rămas, totuși, mai tihnită, mai pașnică.
Într-un oraș mare, unde totul se petrece în goană, unde n-ai timp să te reculegi, să meditezi...nu,
de o mie de ori, nu. O atare perspectivă, ar fi o adevărată catastrofă pentru mine. Ce să fac, literatura
este pasiunea vieții mele.
Unii rîd de mine... și râd pentru că obișnuiesc să împart oamenii în două categorii: cine știe să
citească și cine nu știe să citească. Analfabeții, trebuie să fiți de acord cu mine, sunt un adevărat balast
pentru societate. I-aș suprima pe toți, prin orice mijloace. De ce să se spună: „Cine nu muncește, nu
mănâncă” și de ce nu „cine nu citește, nu mănâncă”!
Copiii mă interesează numai după ce au terminat clasele elementare. Înainte de asta, vai de
mine, nu sunt decât niște mici animale, inutile și complet lipsite de importanță. Apropo, urăsc și
animalele, indiferent de speță sau de rasă....și le urăsc pentru același bun motiv, că sunt analfabete. Se
afirmă despre câini că ar fi inteligenți. Aș, eroare. Am avut odată un câine de rasă; ei bine, cu o răbdare
fără margini, luni și luni de zile, m-am străduit, am încercat să-l învăț literele alfabetului. Credeți că am
reușit? L-am dăruit, cui... nu mai tin minte... În orice caz, nu precupețesc niciun efort ca să propag, să
propulsez cultura. De pildă, în orășelul nostru, am înființat o bibliotecă, cu banii mei, firește... începe să
funcționeze zilele acestea. Mai mult, am întemeiat o asociație, i-am dat și un titlu Pro-Cultura Pro-Loco.
O asociație care organizează conferințe, prilejuiește întâlniri și excursii de interes cultural. Fără să mă
laud, cred că am reușit să zdruncin puțin sfânta apatie a populației. Știu... nu-mi fac iluzii. Mai am încă
mult de furcă cu ei. Acești oameni sunat atât de indolenți și dezinteresați de cultură, încât, închipuiți-vă,
sunt în stare să prefere unei cărți bune...o masă bună. Ah! Să nu mai vorbim de populația masculină, nici
nu vreau să numesc ce plăceri preferă, în locul celor spirituale... și, vă rog să mă credeți, fiecare minut
liber îl consacru Asociației, unde cum era și logic, am fost aleasă președintă pe viață. Dar nu mă plâng,
am și rezultate, bunăoară Alcide, care înainte de a mă cunoaște, trăia într-o inerție îngrozitoare, -
convins că, după ce și-a luat licența și o farmacie, poate să lâncezească în ce mai deplină inactivitate
spirituală – ei bine, eu l-am pus pe roate. În primul rând, nu m-am logodit cu el, decât după ce am fost
pe deplin convinsă că citise romantismul francez și iluminismul german, de la capo al fine, inclusiv
operele complete ale lui Dostoievski, Proust, Kafka și Joyce. Astfel, întălnirile noatre au devenit
admirabile prilejuri de dispute literare. Fiindcă, după părerea mea, doi oameni nu se pot considera cu
adevărat uniți, dacă n-au aceleași preocupări intelectuale. Să lăsăm atracția fizică pe seama animalelor,
creaturi inferioare și analfabete. Eu nu concep efuziunile sentimentale decât în cazul ...când sărbătorești
o realizare de ordin cultural. Altfel, nu le văd scopul. Închipuiți-vă că Alcide, în ciuda fizicului său limfatic
și bolnăvicios, tot mai are din când în când, unele impulsuri erotice: dar eu știu să pun lucrurile la punct.
Acum farmacia lui a devenit locul unde se-ntalnesc exponenții de vază din Asociația noastră. În farmacia
unde până ieri lumea alerga să-și îngrijească numai trupul, acum noi îi cultivăm și spiritul.
Dar să revin; când l-am văzut pe Leonardo Cornovaglia în fața mea, primul lucru la care m-am
gândit, a fost Asociația. Mi-am dat seama imediat, că prezența lui în orășelul nostru era de o importanță
copleșitoare. Dacă aș fi reușit să obțin de la el, să zicem, o conferință, sau lectura unor pagini inedite, ar
fi fost o adevărată victorie pentru sociatatea noastră Pro-Cultura Pro-Loco. Pentru că, cine nu-l
cunoaște, chiar aici în orășelul nostru uitat, de provincie, pe autorul „Suferinței”, „Durerii și intimității”,
„Carității obiective”, și alte opere fundamentale ale literaturii și esteticii contemporane? Din păcate,
înainte de a-mi găsi curajul să mă apropii de el, Leonardo Cornovaglia era departe, pedalând energic pe
bicicleta sa. L-am urmărit cu mașina... și, ce credeți c-am descoperit? Locuia, nu departe, la vreo doi
kilometri, într-o căsuță cu grădină. Proprietarul mi-a spus că scriitorul o închiriase pentru o lună. La
întoarcere, am fugit imediat la farmacie, și pot spune că i-am uluit pe toți cu această veste formidabilă! I-
am informat, bineînțeles, că intenționam să iau legătura cu Leonardo Cornovaglia pentru a-l invita sa se
întrețină cu membrii asociației Pro-Cultura Pro-Loco. În frunte cu Alcide, mare admirator al lui leonardo
Cornovaglia, toți am primit ideea cu entuziasm, numai Maria Rosa Abbadino, secretara-financiară a
asociației noastre, ei bine, dumneaei n-a crezut că o să am vreodată curajul să interpelez un om atât de
celebru ca Leonardo Cornovaglia. Și, de ce, mă rog? De ce să n-am curaj? La urma urmelor, el ca și mine
nu-i tot un slujitor al culturii?
Odată ajunsă acasă, m-am apucat să recitesc „Gânduri morale” de Cornovaglia, știți, n-aș fi vrut
ca marele scriitor să mă gasească nepregătită în discuția ce urma să o avem în curând.
În zilele următoare, am rămas acasă ca să recitesc și să-i studiez operele. M-am așezat, frumușel
lângă fereastră , fără să pierd din ochi piața; dacă venea în sat, era imposibil să nu treacă prin piața unde
se afla catedrala, debitul de tutun și ziarele.
Și iată că după trei zile, traversează piața, își sprijină bicicleta de peretele bisericii și intră în
catedrală. Eram îmbrăcată într-o rochie de casă cam decoltată, chiar decoltată de tot, - când a aflat
preotul, Doamne, ce vociferări au urmat... Ei bine, așa cum eram, am intrat după el, în biserică. Stătea
nemișcat în fața altarului sfintei Brigita și admira pictura: „Ispita ispitită”, atribuită lui Martinello
Martinelli, din școala lui Lorenzo Picciuolo, supranumit și Pittirosso – nu știu dacă ucenicul cu și-a depășit
maestrul. Natural, se oprise în fața celei mai valoroase picturi din catedrala noastră, ignorând total
altarul cu frescele lui Alessandro il Pamparato, ca și tripticul lui Ghibertone degli Angioiesi, operă
remarcabilă, fără îndoială, dar spectaculoasă și exterioară, lipsită, în ultimî instranță, de conținut. N-am
îndrăznit să-l tulbur in acel moment, m-am mulțumit doar să-l observ, sprijinită de o coloană. Presupun
că mi-a simțit privirea ațintită asupra lui, pentru că deodată s-a întors brusc și s-a uitat lung la mine.
Privirea lui de oțel mi-a tăiat răsuflarea. Am surâs, mai bine zis am schițat un zâmbet, ca și cum aprobam
ceea ce îi reținea atenția. S-a uitat la mine câteva secunde, apoi și-a reluat impasibil plimbarea prin
biserică. Am mers în urma lui la o anumită distanță, și când eram pe punctul să-l ajung, a ieșit repede din
biserică și s-a îndepărtat pedalând în grabă. De ce n-am îndrăznit să-i adresez măcar un cuvânt? Nu
puteam s-o fac, vezi bine, într-o biserică și pe deasupra, și în rochița aceea sumară.
Bineînțeles că seara, la farmacie, am dezbătut în fel și chip evenimentul și, iarăși, Maria Rosa
Abbadino a sărit: „că nu voi îndrăzni niciodată să-i cer lui Leonardo Cornovaglia o conferință”. I-am
răspuns sec că, în decurs de o săptămână îi voi comunica data manifestării.