Disciplina: LIMBA ROMÂNĂ LITERARĂ

lect. dr. Dragoş Vlad Topală

AN III IDD, semestrul I, II

Acest suport de curs reprezintă capitolul I (Aspecte

teoretice) din lucrarea: Dragoş Vlad Topală, Compendiu de
istorie a limbii române literare (până la 1881), Craiova, EUC,
2001. Precizăm faptul că pentru realizarea volumul nostru am
folosit ca modele teoretice şi practice câteva titluri de referinţă
din bibliografia de specialitate: Şt. Munteanu, V.D. Ţâra,
Istoria limbii române literare, Bucureşti, EDP, 1983; I. Gheţie,
Istoria limbii române literare. Privire sintetică, Bucureşti,
EŞE, 1978; I. Gheţie, Introducere în studiul limbii române
literare, Bucureşti, EŞE, 1982. Alte lucrări esenţiale pentru
studiul acestei discipline se regăsesc în bibliografia selectivă
citată.

ASPECTE TEORETICE

SEMESTRUL I

1. Istoria limbii literare – disciplină a lingvisticii

Deşi în noul plan de studii, disciplina pe care o

prezentăm se intitulează (din necesitatea adaptării la noile
cerinţe ale programei din ciclul de licenţă) limba română
literară, sunt necesare unele precizări vizând denumirea
consacrată a disciplinei, în integralitatea conţinutului ei, istoria
1
limbii române literare, concept şi terminologie pe care le vom
utiliza obligatoriu în cadrul acestei sinteze.
Istoria limbii literare este o disciplină relativ tânără,
care a fost introdusă în universităţi (inclusiv în cele româneşti)
în anii 1950. Recunoaşterea ei ca disciplină a lingvisticii, cu
obiect propriu de studiu, a fost prilejuită de susţinerea şi
dezbaterea, la Congresul al VIII-lea de studii romanice
(Florenţa, 1956), a referatului de bază al lui B. Terracini, care
analiza conceptul de limbă literară.
Lingvistica secolului al XIX-lea şi a începutului
secolului următor a fost dominată de studierea istorică şi
comparativă a limbilor indo-europene vechi, de principiile
istoriste ale neogramaticienilor şi de metodele de lucru ale
geografiei lingvistice. Toate aceste curente analizau limba în
contextul dezvoltării naturale şi istorice, în funcţie de legile
care explicau transformările survenite în timpul evoluţiei sale.
Limbii literare i se refuza fundamentul unui asemenea proces
evolutiv, fiind considerată, în comparaţie cu limba populară,
artificială.
Deşi conceptul de limbă literară, cu sensul actual de
variantă cultivată a limbii naţionale, guvernată de norme scrise,
a fost intuit şi abordat de reprezentanţii Şcolii Ardelene,
cercetările propriu-zise de limbă literară apar destul de târziu la
noi. Petre V. Haneş (Limba literară română în prima jumătate
a secolului al XIX-lea, Bucureşti, 1904) întreprinde primul
demers de acest tip, considerând limba literară legată, în egală
măsură, de istoria limbii şi de istoria literaturii.
Preocupări asemănătoare, diferite însă prin teorie şi
metodă, au avut G. Ibrăileanu (cursul Istoria literaturii
moderne – Epoca lui Conachi, ţinut la Universitatea din Iaşi în
anii 1909 – 1910) şi O. Densusianu (cursul Evoluţia estetică a
limbii române, ţinut la Universitatea din Bucureşti în
perioadele 1929–1932 şi 1937–1938).

2
 În domeniul cercetărilor de limbă literară s-au format
de-a lungul timpului reputaţi specialişti români, iar bibliografia
românească de specialitate înregistrează un număr considerabil
de volume, studii şi articole.

2. Conceptul de limbă literară

Termenul limbă literară ridică o serie de probleme de

natură terminologică, dar şi din punctul de vedere al realităţii
lingvistice, culturale şi sociale pe care se consideră, în general,
că o acoperă.
De-a lungul timpului, conceptul a fost desemnat
prin diverşi termeni, mai mult sau mai puţin diferiţi.
Astfel, I. Budai-Deleanu, în lucrarea Dascălul românesc pentru
temeiurile gramaticii româneşti (1815 – 1820), vorbeşte despre
limba muselor, sintagmă cu accepţie complexă. I. Heliade
Rădulescu foloseşte în lucrările sale termeni precum: limbă
literară, limbă literală sau limbă generală, iar Hasdeu
introduce formula limbă tipică. Către sfârşitul secolului al
XIX-lea, A. Philippide, urmat de câţiva din elevii săi, cum ar fi
G. Ivănescu, utilizează, după model francez (H. Paul),
sintagma limbă comună. Întrucât limba literară reprezintă
aspectul cultural al unei limbi, în literatura de specialitate (de
exemplu, la Al. Niculescu) mai apar termeni precum limbă de
cultură sau limbă de civilizaţie (după fr. langue de civilisation
sau germ. Kultursprache).
S-a considerat iniţial că noţiunea de limbă literară
coincide cu aceea de limbă scrisă; chiar dacă acceptăm că
limba literară este, mai ales, o limbă scrisă, cu menirea de a
exprima o „literatură“ (alt termen ale cărui sensuri pot varia),
această sinonimie este lipsită de temei.
Noţiunea de limbă scrisă dezvoltă, inevitabil, opoziţia
cu limba vorbită (aspect asupra căruia vom reveni), distincţie
în baza căreia s-au construit numeroase teorii. Tot aici putem
3
menţiona şi distincţia operată încă de la sfârşitul secolului al
XIX-lea între textele literare şi cele neliterare, fapt ce conduce
la o deosebire suplimentară, anume „o separare (fie şi
aproximativă) între limba scrisă şi limba literară scrisă“.1
O prejudecată curentă susţine că noţiunea de limbă
literară este identică cu cea de limbă a literaturii artistice.
Confuzia porneşte de la faptul că limba literară reprezintă
unicul instrument pentru exprimarea literaturii beletristice şi că,
prin urmare, limba literară, cu această utilizare, devine creaţia
scriitorului. Să observăm că multe manuale de istorie a limbii
române literare, dincolo de valoarea lor, tributare concepţiei
exprimate mai sus, sunt concepute ca un şir de monografii
dedicate unor scriitori, şi nu ca o sinteză a faptelor de limbă şi a
ideologiilor culturale specifice unei anumite perioade.
După primele încercări ezitante de a conştientiza
complexitatea limbii literare, realizate prin cronicile literaturii
române vechi sau prin discursul prolix al lui Dimitrie Cantemir,
întâlnim la Budai-Deleanu exprimarea unei concepţii
complexe, rămasă valabilă până astăzi. În lucrarea sa
Dascălul..., cărturarul ardelean consideră că limba muselor este
„limba întru care să învaţă ştiinţele.“ Budai-Deleanu oferă
prima definiţie a limbii literare din cultura română, din care
reiese că aceasta este un instrument de expresie a creaţiilor
culturale din diverse domenii culturale. Astfel, limba muselor
„să află la toate neamurile politicite, la care floresc învăţăturile,
şi este în sine tot aceieşi limbă a norodului de obşte, numai cât
este mai curată şi curăţită de toate smintelile ce se află la limba
de obşte a gloatei, cu un cuvânt, este limba lămurită şi adusă la
regule gramaticeşti, apoi şi înmulţită cu cuvinte obicinuite la
învăţături, care nu să află la vorba de obşte.“2
Nici I. Heliade Rădulescu nu confundă limba literară cu
limba literaturii artistice. El vorbeşte nu numai despre „limba
inimei sau a simţământului“, ci şi despre „limba ştiinţelor sau a
duhului“, fapt care demonstrează că Heliade remarcase

4
coexistenţa a două stiluri în cadrul limbii literare (unul
beletristic şi altul ştiinţific).3
În concepţia lui I. Iordan, limba literară este „aspectul
cel mai desăvârşit“4 al limbii întregului popor, rezultat al unei
perfecţionări neîntrerupte, realizată în toate sectoarele culturale
ale societăţii; în raport cu limba naţională, varianta literară este
mai unitară: „Faptul se datoreşte caracterului normativ al
acesteia din urmă şi conştiinţei vorbitorilor despre necesitatea
de a-i respecta cu cea mai mare stricteţe normele.“5
Al. Rosetti, B. Cazacu şi L. Onu accentuează ideea
folosirii prioritare în scris a limbii literare, dar şi caracterul ei
normat: limba literară este „o sintetizare a posibilităţilor de
exprimare a limbii întregului popor, destinată în special
exprimării în scris, mijloc de comunicare a celor mai de seamă
manifestări culturale, caracterizată prin existenţa unui sistem de
norme care îi conferă o anumită stabilitate şi unitate.“6
Caracterul „îngrijit“ al limbii literare este menţionat de
Al. Graur (pentru care limba literară este „limba îngrijită,
corectă, conformă cu normele curente“7) şi de I. Coteanu
(„Limba literară reprezintă aspectul cel mai îngrijit al limbii
comune“8). Pentru cei doi autori primează caracterul „îngrijit”
în raport cu caracterul „normat“, primul reprezentând condiţia
esenţială pentru ca o limbă să devină literară. În altă ordine de
idei, J. Byck subliniază caracterul ei „corect“, referirea
evidentă fiind la caracterul „normat“.
Şt. Munteanu şi V. D. Ţâra oferă o definiţie-sinteză:
limba literară „este acea variantă a limbii naţionale
caracterizată printr-un sistem de norme, fixate în scris, care îi
asigură o anumită unitate şi stabilitate, precum şi prin
caracterul ei prelucrat, îngrijit. Ea are o sferă largă, întrucât
cuprinde producţiile şi manifestările culturale, în sensul larg al
cuvântului: este limba scrierilor ştiinţifice, filozofice,
beletristice, a presei, a vieţii politice, precum şi limba folosită
în diferite instituţii: administraţie, şcoală, teatru etc.“9

5
 Pentru a încheia enumerarea celor mai importante
definiţii şi opinii privitoare la conceptul de limbă literară,
prezentăm definiţia propusă de I. Gheţie, care reţine multe din
elementele precizate anterior, în timp ce le elimină pe altele.
Lingvistul observă că este inutilă menţionarea într-o definiţie a
folosirii limbii literare cu precădere în scris (întrucât există o
variantă orală a limbii literare); pe de altă parte, caracterul
„unitar“ al limbii literare este o problemă relativă, deoarece, în
perioada premergătoare unificării, nici o limbă literară nu
prezintă un aspect unitar. Astfel, pentru I. Gheţie, „limba
literară ar putea fi definită drept aspectul sau varianta cea mai
îngrijită a limbii întregului popor, care serveşte ca instrument
de exprimare a celor mai diverse manifestări ale culturii şi se
caracterizează prin respectarea unei norme impuse cu
necesitate membrilor comunităţii căreia se adresează.“10
Un alt concept important este acela de limbă (limbaj)
standard, confundat uneori cu limba literară. Conceptul a fost
definit de Em. Vasiliu drept „româna literară folosită în mod
curent (adică în împrejurări neoficiale) de un vorbitor
instruit.“11 Limbajul standard (numit de I. Coteanu şi limbaj
mediu) este limba literară curentă, lipsită de elementele care
impun variaţia stilistică cerută de organizarea comunicării în
funcţie de specificul mesajului.

3. Raportul limbă scrisă – limbă literară scrisă

şi limbă literară scrisă – limbă literară vorbită

Dacă admitem caracterul predominant scris al limbii

literare (aceasta fiind destinată, prin excelenţă, să exprime o
literatură, în sensul cel mai larg al termenului), trebuie să
evităm confuzia care încă persistă între limba scrisă, în
general, şi limba literară scrisă.
Limba literară scrisă se subsumează limbii scrise, „este
o speţă a acesteia, care deţine, în raport cu ea, rangul de
6
noţiune – gen. Odată fixat acest raport, nu ne este însă îngăduit
să plasăm un semn de egalitate între limba literară scrisă şi
celelalte varietăţi ale limbii scrise.“12 Nu putem accepta opinia
lui I. Coteanu, care susţine că „actul scrierii este prin însăşi
natura lui o manifestare a limbii literare, cu condiţia,
bineînţeles, să nu-i cerem perfecţiunea din primul moment“ 13;
mai mult, „scrisul, act întotdeauna solemn, implică în practică
o atitudine „literară“ din partea aceluia care recurge la el ca
mijloc de comunicare cu semenii săi.“14 Cu alte cuvinte, dacă
actul scrierii este „întotdeauna solemn“, atunci orice text,
indiferent de natura lui sau de cultura celui care îl redactează,
devine literar prin chiar producerea sa.
Se spune adesea că oamenii scriu altfel de cum vorbesc;
să admitem atunci că, alcătuind opere literare, ei adoptă alte
exigenţe decât atunci când redactează însemnări curente, de
interes personal. Utilizarea specializată a limbii literare scrise,
în funcţie de natura mesajelor, implică existenţa stilurilor
funcţionale, care sunt greu de semnalat în limba scrisă fără
intenţii literare.
Pe lângă aspectul scris, există şi posiblitatea exprimării
orale a limbii literare, folosită în conversaţia îngrijită şi în
genul oratoric (discursuri, expuneri, conferinţe etc.). „Limba
literară vorbită nu trebuie, fireşte, confundată cu limba vorbită
luată în totalitatea ei, căreia i se subsumează în acelaşi fel în
care limba literară scrisă se subordonează limbii scrise, privită
în ansamblu.“15
Problema raportului dintre limba literară scrisă şi
limba literară vorbită a generat mai multe opinii. I. Iordan,
insistând asupra relaţiei istorice dintre limba literară scrisă şi
cea vorbită, enunţă un adevăr incontestabil: „O limbă literară
vorbită există numai după ce se formează limba literară
scrisă.“16 Acest punct de vedere, care fusese exprimat de I.
Heliade Rădulescu, a fost acceptat, între alţii, de Al. Rosetti şi
Al. Graur.

7
 O concepţie opusă, conform căreia limba literară
vorbită a precedat-o pe cea scrisă, este împărtăşită de cei care
consideră că româna literară a apărut prin literatura populară,
dobândind mai târziu (în secolul al XVI-lea) forma scrisă.
Această teorie este fundamental greşită, întrucât porneşte de la
principii inacceptabile.17
Fiindcă aspectul oral e posterior celui scris şi întemeiat
pe acesta, reiese că limba literară vorbită va cunoaşte aceeaşi
orientare ca şi limba literară scrisă, în sensul că pronunţarea
literară urmează aceeaşi orientare ca şi scrisul literar.
Pronunţarea literară are ca model dialectul (graiul) aflat la baza
limbii literare scrise; de asemenea, la nivel morfologic şi
lexical, formele şi termenii acceptaţi în scris se vor impune şi
în vorbire. Astfel, influenţa scrierii devine determinantă în
procesul de normare a limbii literare vorbite.18 Evident, aceste
observaţii nu înseamnă că distincţia dintre cele două aspecte
ale limbii literare trebuie neglijată pe considerentul că analizăm
două procese care se dezvoltă în aceeaşi direcţie.
Limba română literară scrisă şi-a fixat, în linii mari,
normele, în jurul anului 1880, iar aspectul vorbit al românei
literare îşi stabileşte normele generale la sfârşitul secolului al
XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea; norma unică de
pronunţare se constituie treptat. Satira lingvistică din opera lui
Caragiale denunţă pronunţia uneori ridicolă şi exagerată în
raport cu normele în constituire, în orice caz recomandabile:
pronunţia ardelenilor (Un pedagog de şcoală nouă), a
moldovenilor (Telegrame, High-life) şi chiar unele pronunţii
munteneşti (25 de minute, Gazometru, 1 aprilie, Dă dămult,
mai dă dămult). Caragiale combătea aceste forme regionale în
raport cu normele considerate supradialectale.

4. Caracterul normat al limbii literare

8
 Conceptul de normă literară, insuficient abordat în
literatura românească de specialitate, are accepţia generală de
„convenţie lingvistică prin care se formulează reguli de
exprimare cultivată.“19
Pentru analiza acestui concept este obligatorie stabilirea
unei distincţii clare între noţiunile de normă literară şi normă
lingvistică. Cercetătorii care au studiat problema (între care L.
Onu, J. Byck) au constatat că există norme ale limbii, – limba
are un caracter normat prin chiar structura ei – şi norme ale
limbii literare. I. Coteanu face distincţia suplimentară între
norma intrinsecă, care vizează structura limbii, cu un caracter
abstract, şi norma academică, care stabileşte drept normă
corectă „una din combinaţiile facultative de la nivelul
vorbirii.“20
La rândul său, E. Coşeriu operează distincţia dintre
normele particulare (care pot fi fonetice, morfologice,
sintactice, lexicale şi stilistice) şi norma generală (care
grupează într-un sistem normele particulare).21
Caracterul normat se manifestă în toate
compartimentele limbii: în fonetică (unde vizează pronunţarea
şi scrierea sunetelor), în gramatică (respectarea flexiunii etc.),
în lexic (utilizarea acelor cuvinte înţelese pe întregul teritoriu
lingvistic al unei naţiuni). Prezentăm un exemplu din domeniul
derivării: în Atlasul lingvistic român (serie nouă, vol. V) sunt
înregistrate mai multe variante pentru adjectivul glumeţ: şăgos,
şuguitor, şăgaci (Moldova), glumeţ, şod, şodeţ (Ardeal),
glumuos (Maramureş), glumaş (Banat). Toate aceste sinonime,
cu excepţia lui glumeţ, sunt regionalisme, pe care limba literară
le evită.
O trăsătură comună a normei lingvistice şi a celei
literare constă în caracterul lor istoric, „adică în variabilitatea
lor în timp.“22 Normele limbii literare se constituie în diacronie,
iar dicţionarele şi lucrările academice consemnează existenţa
lor în sincronie. Caracterul normat al limbii literare nu implică

9
faptul că aceasta este o limbă definitiv fixată, dar nici că
înregistrează o evoluţie regulată; limba literară oscilează între
fixare şi evoluţie, ceea ce G. Devoto ar numi „stabilitate
lingvistică activă.“23 Limba literară nu respinge inovaţiile pe
care le consacră uzul; de exemplu, româna literară păstrează
formele pronumelui demonstrativ – acesta, aceasta, acela,
aceea – din textele maramureşene, neacceptând variantele
munteneşti şi populare – ăsta, asta, ăla, aia etc. – sau a reţinut
alte forme, în pronunţare şi în scriere, precum paisprezece,
şaisprezece (variantele nealterate patrusprezece, şasesprezece
nu se folosesc, fiind considerante pedante).24 În altă situaţie, se
observă tendinţa de trecere de la conjugarea a II-a la
conjugarea a III-a la verbele a apărea, a dispărea, pronunţate şi
scrise astăzi din ce în ce mai frecvent a apare, a dispare.
Aceste forme nu au intrat în norma literară, dar au şansa să se
impună, aşa cum forma a rămânea, păstrată azi doar în limba
populară, a fost înlocuită în limba literară cu a rămâne.
Astfel de fapte demonstrează procesul continuu de
adaptare a formelor, prin care tradiţia şi convenţia sunt
modelate de uzul lingvistic. O normă literară consacră un
anumit uz lingvistic, aflat, de obicei, în concurenţă cu mai
multe uzuri sau cu unul singur. Stabilirea unei norme implică o
selecţie prealabilă, prin care un singur uz dobândeşte calitatea
de literar, în timp ce restul devin neliterare, adică
nerecomandabile.
O trăsătură esenţială a normei literare o reprezintă
coerenţa ei, care rezultă din caracterul unitar. Aşa cum arătam,
norma impune un singur uz, deşi există situaţii în care limba
literară admite variante. Caracterul unitar al normei cunoaşte
fluctuaţii de-a lungul timpului; înainte de unificarea limbii
literare, când existau diferite variante literare regionale, nu se
putea vorbi de norme unice, ci de mai multe norme regionale.
Gradul de coerenţă al fiecăreia variază în funcţie de perioadă şi
de regiune. Astfel, „faţă de norma ideală, impusă de tradiţie, se

10
conturează o normă uzuală, care nu e decât raportul existent
între norma ideală şi norma limbii vorbite.“25
Normele limbii literare sunt în mare măsură un proces
de selecţie; ele se opun astfel normelor limbii comune şi
dialectelor, a căror evoluţie este un proces natural, istoric. Deşi
sunt impuse de către o tradiţie culturală şi literară sau de către
forurile ştiinţifice, normele fixează, de regulă, un uz mai
răspândit la un moment dat pe cale scrisă al unuia dintre
graiuri. De exemplu, auxiliarul perfectului compus are formele
a şi au la persoana a III-a singular, respectiv plural (a plecat,
au plecat), deoarece aceste forme circulau în limba veche
(forme prezente şi astăzi în sudul ţării), şi nu o plecat, or
plecat, cum se pronunţă în cea mai mare parte a teritoriului
lingvistic dacoromân. Există însă situaţii în care sinonime cu
semantică variată circulă în diverse graiuri, fără ca vreunul să fi
avut şansa de a rămâne în normă. De exemplu, niţel, niţică
(Muntenia), o leacă de (Moldova), o ţâră de (Transilvania) nu
au depăşit graniţele graiurilor din care provin, varianta literară
fiind puţin(ă), în ciuda imprecizei semantice a cuvântului.
Concluzia, fără să absolutizăm, este aceea că dialectele şi
graiurile sunt mai bogate în resurse de expresivitate, în
comparaţie cu limba literară, care este, prin natura ei, mai
săracă în această privinţă, însă mai bogată în mijloace eficiente
de comunicare, capabile să exprime noţiuni pe o treaptă
superioară nivelului dialectal. Există şi un proces invers, de
influenţă a limbii literare asupra dialectelor şi a graiurilor, care
evoluează uneori după modelul exprimării culte.26
Se poate spune deci că norma literară este expresia
convenţională, în general coerentă, a unui uz lingvistic
dominant (existent sau nu în limbă la un moment dat în timpul
aplicării unei norme), impusă, în funcţie de nivelul cultural al
societăţii, prin măsuri mai mult sau mai puţin coercitive,
persoanelor aparţinând unei anumite comunităţi (culturale).

11
 5. Caracterul cultivat al limbii literare

Termenul literar din expresia limbă literară se referă nu

numai la aspectul scris al limbii (aşa cum arată la prima vedere
etimologia, lat. littera „literă“), ci şi la forma îngrijită a
comunicării unui vorbitor cult.
La romani, litteratus era cel care cunoştea literele
(litterae), adică cel care ştia carte. Litteras scire însemna „a şti
să citeşti”, litteras nescire „a nu şti să citeşti“, iar illiteratus
semnifica „neştiutor de carte“. Substantivul litteratura era
echivalentul latinesc al cuvântului grecesc grammatica, cu
sensul de „ştiinţa (cunoaşterea) scrisului şi a cititului.“ Ulterior,
litteratus a dobândit şi sensul de „a fi foarte cult“, înţeles care
se apropie de sensul actual al adjectivului (limbă) literară =
(limbă) cultivată, adică utilizată de oamenii culţi. În Evul
Mediu, când limba latină devenise limba de cultură, litteratus
însemna şi „cunoscător al latinei“. În Renaştere, termenul
literar dobândeşte un sens nou, în condiţiile în care latina, ca
limbă de cultură, cedează treptat locul limbilor naţionale;
adjectivul „literar“, aplicat mai târziu, în mod eronat, unui
domeniu restrâns – acela al scrierilor beletristice –, avea în
Renaştere un înţeles identic cu cel cultural-ştiinţific, prin care
desemnăm astăzi conceptul de limbă literară.
Limba literară nu exclude latura estetică a comunicării,
ci o implică, cu precizarea că funcţia estetică are în cadrul
limbii literare normate altă menire decât cea care vizează limba
literaturii artistice: estetica limbii literare indică o competenţă
lingvistică ridicată a celui care foloseşte limba, în timp ce
estetica limbajului beletristic este expresia talentului
scriitorului, care recurge la resurse lingvistice individuale,
intervenind creator în limba naţională.

6. Periodizarea istoriei limbii române literare

12
 Problema periodizării istoriei limbii române literare a
fost insuficient abordată în lucrările de specialitate, iar un punct
de vedere unitar, conturat prin criteriul esenţial de clasificare în
funcţie de evoluţia internă, structurală a limbii literare, nu
există.
Al. Rosetti, B. Cazacu şi L. Onu27 adoptă criteriul
comod, lipsit de justificare teoretică şi metodologică, al
împărţirii pe secole. Astfel, prima perioadă o constituie secolul
al XVI-lea, reprezentativ prin activitatea diaconului Coresi,
care pune la baza limbii literare graiul din nordul Munteniei şi
din sudul Transilvaniei. Secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea
sunt cuprinse în următoarea perioadă, în care româna literară
nu mai resimte atât de mult puternica influenţă a limbii
bisericeşti, diversificându-şi stilurile. Pentru perioada cuprinsă
între începutul secolului al XIX-lea şi zilele noastre, autorii nu
propun diviziuni şi criterii ferme.
În opinia Paulei Diaconescu28, istoria limbii române
literare moderne (1830–1900) prezintă trei perioade importante
în procesul de fixare a normelor limbii literare (identice,
conform autoarei, cu perioadele de dezvoltare ale literaturii
moderne din secolul al XIX-lea): a) perioada paşoptistă
(1830–1860), încadrată de date ale istoriei politice (1829 şi
1859), caracterizată prin preocuparea pentru unificarea şi modernizarea
limbii literare; b) perioada de după Unire (1860–1867–1875), când se
impune latinismul, iar în planul ideologiilor culturale domină revista
Convorbiri literare; c) perioada marilor clasici (1875–1900),
marcată de influenţa exercitată de stilurile individuale ale
marilor scriitori. Lipsa unor criterii ferme de delimitare, care să
vizeze evoluţia propriu-zisă a limbii literare, face ca această
încercare de periodizare să fie discutabilă în unele privinţe.
Şt. Munteanu şi V. D. Ţâra 29 disting două etape
fundamentale: vechea română literară şi româna literară
modernă, delimitate de o perioadă de tranziţie (1780–1840).
Epoca veche, în care nu avem o limbă literară propriu-zisă,

13
normată şi unitară, ci mai multe variante cultivate ale unor
subdialecte dacoromâne, dintre care nici una nu este
predominantă, cuprinde două perioade importante: a) prima
începe prin secolul al XV-lea şi durează până la 1640, fiind
caracterizată de puţine scrieri originale (mai ales scrisori,
documente), traduceri şi tipărituri; există două variante literare:
una de tip nordic (maramureşeană) şi alta de tip sudic
(muntenească şi sud-transilvăneană); b) a doua perioadă
durează de la 1640 până la sfârşitul secolului al XVIII-lea
(1780), interval în care slavona este înlăturată definitiv ca
limbă oficială; variantele literare se delimitează mai precis, în
special cea muntenească şi cea moldovenească, iar cultivarea
valorilor estetice ale limbii române înregistrează reuşite
notabile (Dosoftei, Cantemir); româna literară se află încă
aproape de vorbirea populară, iar dintre variantele stilistice,
numai cea administrativ-juridică poate fi delimitată mai precis.
Epoca modernă cuprinde trei perioade: a) prima perioadă
(1780–1840), numită şi „premodernă“ sau „de tranziţie“,
înregistrează laicizarea culturii, proces având drept consecinţă
pierderea unităţii limbii culte realizată prin traducerile
bisericeşti, tipărite între 1725–1728, şi accentuarea diferenţelor
dialectale dintre variantele literare; există însă şi preocuparea
pentru unificarea limbii culte (Şcoala Ardeleană, I. Heliade
Rădulescu); b) a doua perioadă (1840–1880) este etapa marcată
de căutarea soluţiilor pentru normarea limbii (problema
împrumuturilor, a ortografiei cu litere latine, a unificării
formelor); c) în ultima perioadă (1880–1900), se produce
unificarea variantelor literare şi consolidarea stilurilor limbii
literare; în 1904, prin modificările aduse ortografiei de
Academia Română, se stabilesc definitiv bazele scrierii
fonetice a limbii române, păstrată, cu unele modificări, până
astăzi. Secolul al XX-lea nu este inclus în faza modernă a
limbii române literare, pentru că autorii îl identifică, fără să
menţioneze însă acest lucru, cu epoca contemporană; după

14
1918, procesul de desăvârşire a unităţii limbii române literare
intră într-o nouă şi ultimă fază, când limba scrisă, folosită de
oamenii cultivaţi din provinciile intrate în componenţa
României, pierde o serie de trăsături regionale.
Periodizarea propusă de I. Gheţie30 acceptă existenţa a
două mari epoci în evoluţia limbii literare: epoca veche (1532–
1780) şi epoca modernă (1780–1960); perioada de tranziţie este
încadrată în epoca modernă. Epoca veche include două
perioade: a) perioada cuprinsă între 1532 (anul semnalării celor
mai vechi texte literare româneşti, astăzi pierdute, Evanghelia
şi Apostolul din Moldova) şi 1656 (data apariţiei cărţii
bălgrădene Scutul Catehismuşului, care marchează sfârşitul
unei epoci de intensă activitate culturală) delimitează faza
formării principalelor variante teritoriale ale limbii literare; b)
perioada cuprinsă între 1656 şi 1780 (anul apariţiei gramaticii
lui S. Micu şi Gh. Şincai, Elementa linguae daco-romanae sive
valachicae, care expune doctrina lingvistică a Şcolii Ardelene)
se caracterizează prin realizarea unei prime unificări a românei
literare. Epoca modernă are trei perioade: a) între 1780 şi 1836
(când începe corespondenţa dintre I. Heliade Rădulescu şi C.
Negruzzi, prilej de exprimare a unor opinii importante despre
limba literară) consemnăm o perioadă de diversificare
lingvistică, la sfârşitul căreia unitatea realizată în veacul trecut
este, în mare parte, pierdută; b) între 1836 şi 1881 (anul în care
este votat primul proiect ortografic oficial al Academiei
Române) se desfăşoară procesul de constituire a principalelor
norme ale limbii literare actuale; c) între 1881 şi 1960 (când
apare Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie) are loc
fixarea definitivă, în detaliu, a normelor limbii române literare
contemporane.

15
 SEMESTRUL II

7. Originile limbii române literare

Stabilirea perioadei în care s-a format limba română

literară a generat de-a lungul timpului numeroase controverse.
Prezentăm, în continuare, principalele teorii referitoare la
această problemă.
Numeroşi specialişti leagă originile limbii române
literare de apariţia scrisului în limba română, plasând epoca de
început în secolul al XVI-lea. Primul care a formulat această
teorie a fost B. P. Hasdeu, în 1879. Acesta considera că
începuturile românei literare ar trebui căutate în tipăriturile
coresiene, unde se găsea limba tipică a românilor. Un punct de
vedere asemănător susţinea şi lingvistul ieşean Al. Lambrior,
care afirma că limba textelor de la Braşov a avut rol de limbă
literară şi a menţinut unitatea românei. Ulterior, acest punct de
vedere a fost împărtăşit şi de majoritatea lingviştilor
bucureşteni. Astfel, O. Densusianu, reticent în legătură cu
elementele de limbă literară din secolul al XVI-lea, admitea
rolul textelor braşovene în formarea şi dezvoltarea limbii
române literare. Rolul tipăriturilor coresiene este categoric
susţinut de I. Bianu, Al. Rosetti, B. Cazacu, D. Macrea, I.
Gheţie. S-a afirmat adesea că textele din secolul al XVI-lea
sunt redactate într-o limbă greoaie, uneori ininteligibilă. Deşi
aceste defecte şi lipsuri sunt reale, vechii traducători s-au
străduit să realizeze o exprimare literară, deosebită de vorbirea
curentă şi de limba folosită în actele particulare. Compararea
vocabularului textelor literare cu cel al textelor neliterare
demonstrează că există deosebiri importante, relevabile mai
ales prin raportarea la ceea ce trebuie să fi fost atunci vorbirea
curentă. Textele literare ale vremii prezintă un număr mare de
cuvinte savante, de origine slavă sau maghiară, care nu se
16
regăsesc în actele particulare; de multe ori, împrumuturile erau
voite, întrucât existau în limba română sinonime, însă ignorarea
lor denotă intenţia traducătorului de a folosi o limbă superioară
exprimării curente. De altfel, traducerea este un act de cultivare
şi de stilizare a limbii. În câteva din ediţiile întocmite de Coresi
sau într-o altă lucrare importantă, Palia de la Orăştie, se
observă tendinţa permanentă de omogenizare a foneticii, a
ortografiei şi a morfologiei, de construire a unei sintaxe
naturale, în ansamblu de realizare a unei exprimări îngrijite. Să
mai precizăm faptul că unele critici la adresa acestei teorii – a
începuturilor limbii române literare în secolul al XVI-lea –, pe
care o susţinem şi noi, se referă la faptul că limba primelor
cărţi româneşti tipărite care s-au păstrat este rezultatul unor
strădanii mai vechi, anterioare anului 1521, despre care stă
mărturie chiar nivelul general al limbii din manuscrisele
secolului al XVI-lea, dar şi menţiunile referitoare la folosirea
limbii române, înainte de 1521, pentru redactarea unor
documente.
O teorie oarecum diferită de cea a „şcolii bucureştene“
a fost formulată de N. Iorga (preluată de S. Puşcariu, N.
Drăganu, Al. Procopovici); fără a contesta importanţa textelor
coresiene, savantul afirmă că diaconul Coresi nu a făcut altceva
decât să tipărească, cu intervenţii minime, textele husite, adică
manuscrisele rotacizante, despre care se credea că au fost
realizate în secolul al XV-lea, considerându-se astfel că aici
trebuie căutat momentul de început al limbii noastre literare.
Cercetările au demonstrat însă că manuscrisele maramureşene
sunt copii realizate la mijlocul secolului al XVI-lea sau chiar
mai târziu după originale care s-au pierdut şi care, în
consecinţă, nu pot fi datate.
O concepţie diametral opusă faţă de ideile exprimate
anterior este susţinută de „şcoala ieşeană“. Potrivit acestei
opinii, limba română literară s-a constituit efectiv abia în a
doua jumătate a secolului trecut, după Unirea Principatelor.

17
Aspectul cult al limbii române, până la unirea din 1859,
prezenta variante regionale, care aveau originea în limba
vorbită de clasele dominante începând cu secolul al XV-lea.
Ideea conform căreia prima formă cultivată a limbii române
trebuie căutată în vorbirea claselor stăpânitoare din cele trei ţări
române a fost susţinută iniţial de I. Nădejde, preluată de G.
Ibrăileanu, care, în cursul său, Istoria literaturii române
moderne. Epoca lui Conachi, ţinut la Universitatea din Iaşi
între anii 1909–1920, a dezvoltat această teorie; pornind de la
observaţia lui D. Cantemir, potrivit căreia, pe la 1700, „era o
deosebire între limba poporului şi cea a celor de sus“ şi
bazându-se pe propriile cercetări, criticul concluzionează că
„moldovenii scriau limba vie a claselor de sus în secolul al
XVI-lea, care limbă vie era o limbă literară, iar în Muntenia a
fost la fel.“31 Acest punct de vedere este reluat, cu o
argumentare temeinică, de către G. Ivănescu: „Formarea unei
aristocraţii româneşti, distincte de popor, uneori cu origini în
alte regiuni ale ţării, a dus la formarea unor graiuri specifice ei,
deosebite parţial de graiurile populare, şi, în cele din urmă, la
formarea unei limbi literare.“32 Iniţial, „graiul aristocraţiei va fi
numai vorbit, dar, în secolele al XV-lea şi al XVI-lea el va
deveni şi scris. Prin unele particularităţi ale ei, limba literară
românească veche îşi are originea în graiul acestei
aristocraţii.“33 Referitor la limba română literară unitară, G.
Ivănescu afirmă că ea începe să se formeze efectiv abia după
1780. Din teoria că limba română a fost cultivată mai întâi pe
cale orală, se pot reţine, cu unele rezerve, aspectele care se
referă la limba vorbită în centrele culturale şi la curţile
domneşti, după întemeierea statelor române. Mulţi dintre
exponenţii claselor dominante şi ai clerului erau oameni culţi,
adesea instruiţi în şcoli şi în universităţi vestite din afara ţării.
Evident, vorbirea lor se diferenţia, în special la nivel sintactic şi
lexical, de cea a conaţionalilor. Pentru că întemeietorii
Moldovei au venit din Maramureş, se poate accepta că

18
aristocraţia moldoveană de origine maramureşeană s-a
diferenţiat lingvistic de băştinaşi şi că această diferenţiere s-a
menţinut şi în secolele următoare, de vreme ce câteva trăsături
esenţiale ale graiului moldovenesc (de exemplu, palatalizarea
labialelor) nu au fost acceptate niciodată ca norme în textele
moldovene.34
I. Iordan condiţionează formarea limbii literare de
apariţia naţiunii, susţinând că „varianta literară a unei limbi se
iveşte o dată cu naşterea naţiunii sau, mai precis, începuturile
limbii literare sunt legate de începuturile transformării
poporului în naţiune.“35 Astfel, înaintea secolului al XIX-lea,
noi nu am avut limbă literară, „ci numai limbă scrisă sau, ceea
ce e tot una, dialecte literare.“36 Ideea de a condiţiona limba
literară de constituirea naţiunii respective este discutabilă, însă
putem reţine de aici importanţa esenţială a caracterului unitar al
limbii literare (şi acest adevăr sub rezerva că, deşi limba
literară şi-a fixat normele supradialectale în secolul XIX-lea, ea
a existat neunificată şi anterior acestui secol). Opinia este
susţinută, cu unele rezerve, şi de G. Istrate.37
O altă teorie, respinsă de majoritatea specialiştilor,
susţinută însă de lingvişti prestigioşi (L. Onu, I. Coteanu, Al.
Graur) argumentează că primele forme de manifestare a limbii
române literare – considerând aspectul „îngrijit“ suficient
pentru definirea limbii literare – trebuie căutate în literatura
populară; cu alte cuvinte, limba literară apare înaintea scrisului,
ca expresie a culturii populare. În aceste condiţii, epoca de
formare a românei literare coboară mult în timp, iar orice
încercare de datare devine inutilă. I. Gheţie face o sinteză
cuprinzătoare a contraargumentelor acestei teorii, pe care le
reproducem mai jos38:
a) Limba literară apare într-un anumit moment de
dezvoltare culturală şi socială a unui popor, atunci când
formarea unui instrument de expresie literară devine o
necesitate resimţită de comunitatea lingvistică. Momentul

19
acesta nu poate fi, în mod evident, plasat în epoca îndepărtată
(înapoiată cultural), în care s-au născut primele creaţii
populare.
b) Formarea unei limbi literare este numai în parte un
proces spontan, el fiind, într-o mare măsură, unul dirijat,
conştient, selectiv. Acest lucru implică voinţa colectivă pentru
stabilirea unor norme unificate, atitudine de care nu este
capabil creatorul popular. Limba literară nu poate exista în
literatura populară ca o simplă stare de fapt.
c) Normele existente în literatura populară sunt norme
lingvistice, nu literare; norma literară presupune o stabilire a
regulii şi consacrarea ei prin tradiţie sau printr-un „cod“.
Figurile stilistice din folclor (uneori simple clişee) pot fi
încadrate în aşa-zisele norme stilistice, nicidecum în normele
literare.
d) Relaţia dintre limba literară şi limba folclorului se
stabileşte târziu şi nu implică decât stilul beletristic. Formarea
limbii literare şi dezvoltarea limbii folclorului sunt două
procese independente, care nu interacţionează decât târziu în
literatura română cultă.
e) Diasistemul stilurilor limbii române, aşa cum a fost
stabilit de I. Coteanu, are două subdiviziuni principale: limbaj
cultivat şi limbaj popular. Fiecare dintre acestea are în
subordine un limbaj artistic şi limbaje non-artistice; limba
folclorului ţine de aspectul artistic al limbajului popular, în
timp ce limba literară se realizează la nivelul aspectului artistic
şi al aspectelor non-artistice ale limbajului cultural.
Amintim şi teoria lingvistului rus R. A. Budagov, după
care româna literară se naşte în secolul al XVII-lea, prin
contribuţia cronicarilor. Excluzând textele din secolul al
XVI-lea pe motiv că sunt scrise într-o limbă imperfectă şi
necizelată, autorul afirmă că „primele monumente ale limbii
literare apar numai în secolul următor, o dată cu apariţia

20
cronicarilor şi a legendelor, în epoca lui M. Costin şi I.
Neculce.“39

8. Baza dialectală a limbii române literare

Un adevăr general acceptat este acela că o limbă literară

se naşte, de regulă, pe baza unui dialect. Condiţii de ordin
politic, economic sau cultural, combinate sau nu, fac ca un
anumit dialect să se impună drept limbă scrisă, fiind ulterior
adoptat ca limbă unică şi de vorbitorii celorlalte dialecte ale
limbii naţionale. De cele mai multe ori, un dialect este
recunoscut ca normă comună dacă este vorbit în regiunea unde
se găseşte capitala sau un oraş important (aceste centre urbane
pot modifica baza dialectală a unei limbi: până în secolul al
XV-lea, dialectul din Essex a jucat un rol major, fiind apoi
depăşit în importanţă de cel londonez). Limba franceză literară
are la bază dialectul francien din Île-de-France, din zona
Parisului, care, devenind principalul centru al vieţii politice şi
culturale franceze, a impus idiomul folosit în această regiune şi
în celelalte provincii ale ţării. O situaţie diferită prezintă unele
limbi. De exemplu, dialectul toscan s-a impus, începând cu
secolul al XIV-lea, ca limbă literară prin prestigiul conferit de
operele lui Dante, Petrarca, Boccaccio, scrise în acest dialect,
iar limba literară germană s-a constituit pe baza dialectului
saxon datorită influenţei exercitate de Biblia lui Luther,
redactată în acest dialect. Însă limba literară nu coincide
niciodată cu dialectul aflat la baza ei, ea renunţând la ceea ce
acesta are strict particular, acceptând totodată forme şi cuvinte
specifice celorlalte dialecte; această fuziune a formelor şi
unificarea lingvistică propriu-zisă se produce la nivelul
variantelor scrise ale dialectelor implicate. Dialectul dominant
îşi păstrează trăsăturile specifice mult timp după ce varianta sa
literară, devenită normă comună, a renunţat la unele dintre ele.
21
Celelalte dialecte îşi menţin existenţa de-a lungul timpului,
fiind influenţate şi ele de limba unică.40
În ceea ce priveşte baza dialectală a românei literare, au
fost emise până astăzi o serie de teorii divergente, elaborate de
pe poziţii teoretice şi metodologice diferite.41 Le prezentăm, în
continuare, succint:
1. Teoria cea mai veche şi mai răspândită este aceea
care susţine că la baza limbii române literare stă graiul
muntenesc. Prima afirmare a acestui punct de vedere o face
B. P. Hasdeu (1879), care consideră că graiul din Muntenia şi
sudul Transilvaniei, cu o structură mai clară, a dobândit încă
din secolul al XVI-lea un statut aparte, întrucât pe el s-a
întemeiat limba tipăriturilor coresiene, iar mai târziu s-a impus
ca bază a limbii române literare moderne. Importanţa textelor
coresiene este remarcată şi de Al. Lambrior (1881), care a
comparat rolul graiului muntenesc în procesul de formare a
românei literare cu acţiunea de unificare a dialectului din Paris
şi Île-de-France în cadrul limbii franceze. Această concepţie a
fost susţinută mai ales de şcoala lingvistică bucureşteană (O.
Densusianu, P. V. Haneş, Al. Rosetti, J. Byck, Al. Graur, I.
Coteanu ş.a.)
Prima demonstraţie amplă, cu scopul de a dovedi
caracterul muntean al românei literare, a fost realizată de I.
Coteanu. Pentru a arăta că „la baza limbii noastre literare stă
demult şi a fost tot timpul dialectul muntean“ 42, lingvistul a
comparat trăsături ale limbii literare cu elemente
corespunzătoare din principalele subdialecte dacoromâne. Din
punct de vedere sincronic, rezultatele analizei sunt
concludente, însă, dacă lucrurile sunt abordate diacronic – aşa
cum este normal, întrucât procesul de cultivare a limbii române
şi de fixare a normelor începe din secolul al XVI-lea sau chiar
mai devreme, iar repartiţia geografică a fenomenelor dialectale
nu este identică cu cea de azi –, atunci concluziile pot fi
diferite. Subdialectul muntenesc a stat la baza variantei literare

22
de tip sudic (până la formarea românei literare moderne), care a
contribuit decisiv, dar numai la sfârşitul secolului trecut, la
întemeierea normelor unice ale românei culte actuale.43 În
concluzie, subdialectul muntenesc se află indirect, prin
intermediul variantei literare munteneşti, la baza limbii române
literare moderne. Selecţia normelor unice s-a făcut pornindu-se
de la variantele literare (rar de la graiurile populare din secolul
al XIX-lea), astfel încât se impune comparaţia structurilor
vechilor variante literare cu limba cultă modernă, pentru a
determina în ce măsură aceasta este influenţată de diferitele
zone lingvistice româneşti.
2. După alţi cercetători, la baza limbii române literare se
află graiul maramureşean. Această teorie pleacă de la premisa
larg acceptată, că primele manifestări ale românei literare le
întâlnim în textele maramureşene, reproduse, cu câteva
modificări lingvistice în cărţile tipărite de Coresi. N. Iorga a
fost primul care a susţinut această opinie, preluată şi de S.
Puşcariu, Al. Procopovici, N. Drăganu. S. Puşcariu, care a
studiat amănunţit problema, consideră că româna literară s-a născut
prin adaptarea limbii textelor maramureşene la graiul din sudul
Transilvaniei, foarte asemănător cu cel din Muntenia. Adepţii
teoriei se limitează la studierea românei scrise din secolul al
XVI-lea, ceea ce, desigur, nu este un argument în favoarea
acestei opinii. Pentru evoluţia ulterioară, S. Puşcariu admite o
bază dialectală dublă: maramureşeană şi munteană
(transilvăneană de sud), realizată prin fuziunea principalelor
trăsături ale celor două graiuri dacoromâne în cărţile lui
Coresi.44
3. Concepţia conform căreia limba română literară nu
are la bază un anumit grai, ci este un compromis între toate
graiurile dacoromâne a fost exprimată pentru prima oară de A.
Philippide (1894). Lingvistul observă că graiul muntenesc a
tins spre preponderenţă, însă influenţa sa a fost concurată de
activitatea scriitorilor moldoveni. Limba română literară ar fi

23
început să se fixeze ca limbă comună drept „un compromis
între dialectele diferitelor provincii româneşti.“ 45 Teoria a fost
preluată de G. Pascu, I. Iordan, G. Istrate. I. Iordan admite că,
de regulă, la baza limbii literare stă un singur dialect; în cazul
românei, se poate vorbi însă de participarea „mai multor
variante locale la constituirea limbii naţionale şi a celei
literare...“46, limba română literară modernă fiind considerată o
koiné realizată prin integrarea vechilor variante literare. În
procesul de formare a limbii literare comune, I. Iordan atribuie
graiului muntenesc un rol important (însă nu decisiv).
4. O teorie interesantă a formulat E. Petrovici47, care
susţine că norma unică a rezultat, după 1859, prin fuziunea
normelor regionale din Bucureşti (varianta munteană) şi Iaşi
(varianta moldoveană). Lingvistul clujean arată că integrarea
celor două variante literare într-o singură koiné a condus la
eliminarea unor particularităţi dialectale munteneşti şi
moldoveneşti; deşi minimalizată, contribuţia deosebită a
filologilor şi a scriitorilor transilvăneni la stabilirea normelor
limbii române literare moderne nu este ignorată.
5. Importantă este şi teoria (susţinută de G. Ivănescu şi
I. Gheţie) după care nu am avut o limbă literară unitară până în
secolul al XIX-lea, ci mai multe variante („dialecte“) literare,
întemeiate, fiecare, pe câte unul din principalele subdialecte
dacoromâne. Concepţia lui G. Ivănescu este formulată astfel:
„După părerea mea, a existat... o bază dialectală muntenească
oricând, dar numai pentru Muntenia. Şi a existat oricând şi o
bază dialectală maramureşeană, căci limba literară românească
de astăzi tot a mai păstrat câte ceva din vechile
maramureşenisme; între altele, pronumele acest(a); şi a existat
oricând şi o bază dialectală ardelenească, moldovenească şi
bănăţeană; dar, până la secolul al XIX-lea, fiecare din
dialectele pomenite constituia o bază numai pentru limba scrisă
în raza lui; pe când, începând din acest secol, elementele din
aceste dialecte, care au pătruns în limba literară unitară a

24
românilor, sunt mai puţine, dar se utilizează pretutindeni...“.48
În urma unei ample analize, G. Ivănescu conchide că, începând
cu secolul al XVI-lea, se pot identifica cinci „graiuri“ sau
„dialecte“ literare: a) cel maramureşean (din textele
rotacizante); b) cel transilvănean (aproape identic cu cel
maramureşean, dar fără rotacism, reprezentat prin unele texte
de la 1600 scrise în Transilvania); c) cel din Muntenia şi
Transilvania de sus (regiunea Sibiu–Braşov, atestat în Scrisoarea
lui Neacşu, în tipăriturile lui Coresi etc.); d) cel din Moldova (din
textele de pe la mijlocul veacului al XVI-lea); e) „dialectul“ literar
bănăţean (atestat, din a doua jumătate a secolului al XVI-lea,
în textele din Banat, Ţara Haţegului, Orăştie).
Observând că, în secolul a XVI-lea, cele cinci
„dialecte“ literare se aseamănă foarte mult, G. Ivănescu nu
susţine ferm clasificarea de mai sus; autorul afirmă că „s-ar
părea că nu există, la drept vorbind, în cea mai veche limbă
literară românească decât două mari varietăţi: una nordică,
ardelenească, moldovenească şi bănăţeană în acelaşi timp, şi
alta sudică, muntenească şi oltenească în acelaşi timp... şi că
abia cu secolul al XVIII-lea, când elementele populare pătrund
puternic în limba scrisă, se observă patru dialecte literare bine
distincte unul de altul: cel muntenesc, cel moldovenesc, cel
ardelenesc şi cel bănăţean.“49 Lingvistul nu susţine deci că în
primele două secole limba română literară a avut o bază
exclusiv maramureşeană, ci consideră numai că varianta
literară nordică, prin textele rotacizante, care au avantajul
întâietăţii cronologice, a influenţat cu precădere limba textelor
din secolul al XVI-lea (inclusiv pe cele coresiene), a cărei
importanţă se diminuează în veacurile următoare, o dată cu
mutarea spre sud a centrelor culturale româneşti.
O concepţie asemănătoare prezintă I. Gheţie (existenţa
mai multor variante literare, realizarea unificării literare în a
doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe baza variantei literare
munteneşti, dar şi prin contribuţia celorlalte variante literare

25
dacoromâne, importanţa textelor coresiene etc.). Însă I. Gheţie
se îndepărtează de G. Ivănescu când respinge influenţa
maramureşeană asupra variantelor literare din primele secole.
Observând în mod corect că scrisul literar românesc apare simultan
în mai multe centre culturale, I. Gheţie identifică, în secolul al
XVI-lea, „patru variante literare regionale: munteană-sud-est
ardeleană, nord-moldoveană, bănăţeană-hunedoreană şi
nord-ardeleană.“ 50 În intervalul 1588–1656 se consolidează
trei variante literare: cea moldoveană (a cărei bază dialectală
înregistrează o serie de modificări o dată cu mutarea centrului
cultural din Bucovina la Iaşi); cea muntenească (a cărei bază
dialectală se schimbă prin deplasarea centrului cultural din
Oltenia la Târgovişte); cea sud-vest-transilvăneană (care se
formează datorită mutării centrului cultural din nordul spre
sud-vestul Transilvaniei, la Bălgrad). În principiu, aceste
variante se menţin până în secolul al XIX-lea, când limba
română literară se unifică pe baza vechii variante literare
munteneşti din anii 1750 (cu modificările aduse de Heliade în
1829).51 I. Gheţie distinge trei etape importante în procesul de
impunere definitivă a graiului muntenesc ca bază a limbii
literare: a) momentul 1750 (când varianta literară muntenească
s-a generalizat în tipărituri); b) intervalul 1840–1880 (când
graiul muntenesc este acceptat ca exponent al tradiţiei de
unitate a limbii literare); c) perioada de după 1860–1880 până
prin 1953–1960 (când muntenizarea limbii literare este
confirmată de lucrările normative ale Academiei).52
Teoria expusă de G. Ivănescu şi, cu unele modificări, de
I. Gheţie, rămâne singura bazată pe aprofundarea faptelor de
limbă culese dintr-un număr mare de texte literare, oferind
soluţii convingătoare pentru lămurirea relaţiei complexe dintre
limba literară şi graiurile dacoromâne.
Strâns legată de problema bazei dialectale, din
perspectivă istorică, este întrebarea dacă limba română literară
a cunoscut sau nu, de-a lungul evoluţiei ei, „dialecte“ literare.

26
Majoritatea cercetătorilor (A. Philippide, Al. Rosetti, G.
Ivănescu, I. Iordan, E. Petrovici, I. Gheţie, Şt. Munteanu, V. D.
Ţâra) acceptă existenţa „dialectelor literare“, indiferent dacă au
folosit acest termen sau alţii asemănători. Au respins această
posibilitate J. Byck, I. Coteanu, D. Macrea, G. Istrate.
Prezentăm cele mai importante obiecţii ridicate împotriva
existenţei dialectelor literare53:
a) Dialectele literare nu se pot studia în relaţie cu
dialectul dacoromân; idiomul românesc nord-dunărean este
ramificat în graiuri (nu în dialecte), deci aspectul său literar nu
poate avea dialecte ca subdiviziuni (J. Byck, G. Istrate ş.a.).
Problema ridicată este una de terminologie, idiomul vorbit
astăzi în România fiind numit limba română sau dialectul
dacoromân. Oricum am numi variantele teritoriale (dialecte sau
graiuri literare), faptele rămân aceleaşi. Totuşi, pentru a
înlătura orice echivoc, se poate folosi termenul variantă
regională a limbii literare.
b) Dialectele literare se caracterizează prin tendinţa de
a-şi constitui norme, ceea ce nu s-ar observa pe terenul limbii
române, unde nu se semnalează tendinţe de unificare înăuntrul
graiurilor (J. Byck). Cercetările au demonstrat însă cu
prisosinţă existenţa unor norme regionale şi acţiunea lor
coercitivă.
c) Diferenţele dintre limba literară folosită în
provinciile româneşti ar fi fost neînsemnate în secolele al
XVII-lea şi al XVIII-lea, rezumându-se la numai trei
particularităţi fonetice: ğ – j, dz – z, n – ń. I. Coteanu susţine că
limba română literară scrisă nu a apucat să aibă dialecte
literare, fiind exagerat să aplicăm acest termen deosebirilor
dintre felul în care se scria în Moldova, respectiv în Muntenia.
Deşi deosebirile din cadrul românei literare sunt mai mici decât
în cazul altor limbi, ele există şi sunt mult mai numeroase decât
estimase I. Coteanu. De altfel, este suficient şi un număr mai
mic de trăsături distinctive, pentru ca limba literară să se

27
realizeze într-un anumit număr de variante teritoriale. Pentru
unele epoci, variantele literare regionale sunt expresii ale limbii
literare, la fel cum o limbă există, până la formarea limbii
naţionale, prin dialecte (graiuri).
d) G. Istrate obiectează că n-ar fi existat dialecte literare
în limba română veche, pentru că nici un text vechi nu
reprezintă vorbirea dintr-o singură arie geografică, toate
caracterizându-se printr-o limbă amestecată. Evident, se pot
cita numeroase texte româneşti „pure“ dialectal (de exemplu, în
secolul al XVI-lea, Glosele Bogdan şi Fragmentul Todorescu).
Este adevărat însă că majoritatea monumentelor literare din
secolul al XVI-lea nu reflectă un singur grai, ci conţin, în
proporţii diferite, şi elemente cu altă provenienţă dialectală.
Situaţia se explică însă prin aceea că textele dintr-o anumită
zonă a Dacoromaniei, fiind reproduse prin copiere sau tipar în
altă regiune, erau ajustate la normele literare locale; copiştii şi
revizorii păstrau însă adesea şi particularităţi de limbă din
lucrarea originală.

8.1. Bazele dialectale

ale vechilor variante literare româneşti

Aşa cum a rezultat din câteva din teoriile prezentate

anterior, în epoca veche, datorită existenţei mai multor variante
literare ale limbii române (o variantă literară „este un ansamblu
de norme, având o anumită coerenţă şi forţă coercitivă, care se
aplică într-o anumită zonă a Dacoromaniei şi se întemeiază pe
norma lingvistică a graiului vorbit aici“54), diferenţiate în timp
şi spaţiu, este normal să căutăm mai multe baze dialectale şi nu
una singură, în funcţie de numărul variantelor literare. Româna
este o limbă romanică mai puţin diversificată dialectal, iar
variantele cultivate ale limbii române vechi prezintă puţine
elemente de diferenţiere majoră. Explicaţia stă în relativa
unitate a limbii noastre populare şi a culturii române scrise, în
28
ciuda îndelungatei separări administrative şi politice a
românilor; cărţile româneşti, îndeosebi cele religioase, au
promovat variante ale limbii române care s-au influenţat
reciproc, insuficient pentru constituirea limbii române literare
unitare, dar suficient pentru a întemeia o tradiţie a limbii
noastre scrise.
Există două tipuri principale de variante literare:
a) variantele sudice (mai apropiate între ele, se bazează
pe graiul muntenesc, inclusiv pe trăsăturile din sud-estul
Transilvaniei); b) variantele nordice (care se diferenţiază mai
accentuat între ele şi se bazează pe graiurile transilvănene de
nord şi sud-vest, pe graiul bănăţean şi pe cel din Moldova de
nord).
Specialiştii au selectat un număr de 21 de trăsături
fundamentale care prezintă realizări diferite pe teritoriul
dacoromân. Ele se pot identifica practic în orice perioadă şi în
cadrul fiecărei variante regionale, cu precădere la nivel fonetic
şi morfologic; depistarea unor elemente specifice la nivel
sintactic este dificilă, iar în ceea ce priveşte lexicul, stabilirea
unui tablou complet al corespondenţelor lexicale interregionale
rămâne o sarcină anevoioasă.
Prezentăm lista trăsăturilor fundamentale55:
 ă protonic păstrat sau trecut la a: bărbat – barbat;
 e medial aton păstrat sau trecut la i: veni – vini;
 e final aton păstrat sau trecut la i: cade – cadi;
 e a accentuat final, păstrat sau redus la e: mea – me;


 i a accentuat în poziţie „tare“ păstrat sau trecut la ie:

băiat – băiet;
 f (+iod) păstrat sau palatalizat în stadiul h´: fi – hi;
 labialele p, b, m şi labiodentalele f, v moi sau dure, în
poziţie „tare“ (după care e şi e a apar păstrate sau trecute la


ă, a): merg – mărg, tocmeală – tocmală;

29
  d moale sau dur (după care e şi i se păstrează sau trec
la ă, î): desface – dăsface, din – dân;
 n (intervocalic, în elemente de origine latină) păstrat
sau trecut la r (nr): bune – bu(n)re;
 ń păstrat sau trecut la i : spuńi – spu i ;
 

 s, dz, z, ţ moi sau dure (după care e, i, e a se păstrează



sau trec la ă, î, a): sec – săc, (d)zice – (d)zâce, zid – zâd, ţ e 

apă – ţapă.
 ş, j moi sau dure, de regulă în poziţie „tare“ (după care
e, i se păstrează sau trec la ă, î): aşe(d)za – aşă(d)za, şir – şâr;
 ş, j moi sau dure, în poziţie „moale“ (după care
elementul vocalic şi-a păstrat articulaţia palatală sau a trecut la
a): grijěşte (grijeşte) – grijaşte, şěpte (şepte) – şapte; ulterior,
prin velarizarea lui e (< e a ), raportul între fonetisme devine:


grijěşte (grijeşte), grijăşte – grijaşte; şěpte (şepte), şăpte –

şapte.
 dz păstrat sau trecut la z: dzice – zice;
 ğ ( +o, u) păstrat sau trecut la j: gioi – joi, giudeca –
judeca;
 r moale sau dur, de regulă în poziţie „tare“ (după care
apar e, i sau ă, î: reu – rău, riu – râu);
 r moale sau dur, în poziţie „moale“ (după care
elementul vocalic şi-a păstrat articulaţia palatală sau a trecut la
a): ocărěşte (ocăreşte) – ocăraşte; ulterior, prin velarizarea lui
e (< e a ), raportul între fonetisme devine: ocărěşte (ocăreşte),


ocărăşte – ocăraşte;
 r păstrat sau trecut la r: urrî – urî;
 articolul posesiv variabil în funcţie de număr sau de
gen ori invariabil: al, a, ai, ale – a;
 formele de prezent indicativ şi conjunctiv ale verbelor
de conjugarea II, III şi IV, cu radical în d, n, t, terminate în
-(d)z(ă); -i(u), ie; -t(ă) sau cu dentala refăcută: să au(d)z – să
30
aud, să au(d)ză – să audă; să rămâi – să rămân, să rămâie –
să rămână; să viu – să vin, să vie – să vină; să scoţ – să scot,
să scoaţă – să scoată.
 formele etimologice în -a şi cele analogice în -u ale
indicativului imperfect, persoana a III-a, plural: făcea – făceau.

8.2. Baza dialectală

a limbii române literare moderne

Procesul deliberat de unificare a variantelor literare

româneşti începe după 1780, anul în care este publicată prima
gramatică, prin activitatea laborioasă a Şcolii Ardelene, şi
continuă în secolul al XIX-lea prin contribuţia unor mari
cărturari. Principalele criterii în funcţie de care au fost selectate
normele limbii române literare moderne sunt: criteriul
etimologic, criteriul regularităţii formelor gramaticale, cel al
răspândirii geografice şi cel al eufoniei sau estetic.
Varianta literară muntenească prezenta norme care, mai
ales la nivel fonetic, erau cele mai apropiate de aceste condiţii,
însă la impunerea ei ca bază a limbii române literare moderne
au contribuit şi factori extralingvistici (cel mai important fiind,
desigur, stabilirea capitalei la Bucureşti). Spre deosebire de
limba unică din textele tipărite în jurul anului 1750, româna
literară modernă nu coincide perfect cu varianta muntenească.
Influenţa celorlalte variante literare, mai ales în ceea ce
priveşte structura morfologică şi vocabularul, a fost importantă,
fapt explicabil prin aceea că normele actuale ale limbii literare
sunt rezultatul unui efort gradual şi comun de selecţie depus, în
secolul al XIX-lea, de importanţi cărturari din toate provinciile
româneşti.
În concluzie, limba română literară modernă se bazează
numai indirect pe graiul muntenesc, întrucât varianta
muntenească este îmbogăţită cu multe elemente aparţinând
celorlalte variante literare româneşti.
31
 9. Stilurile limbii române literare

Expresie a culturii, limba literară s-a diversificat de-a

lungul evoluţiei sale în aşa-numitele stiluri sau limbaje
funcţionale pentru a da o formă proprie mesajelor specifice
diverselor domenii culturale. Aşa cum, până în momentul
unificării sale, româna literară se realiza prin mai multe
variante teritoriale (numite şi dialecte literare), stilurile sau
limbajele, prin comparaţie, pot fi considerate variante
culturale. Din punct de vedere istoric, variantele teritoriale se
dezvoltă în faza veche a limbii literare şi dispar în epoca
modernă, o dată cu procesul de unificare lingvistică, iar
variantele culturale cunosc forme incipiente în limba veche,
înregistrând o dezvoltare şi o adaptare reale abia în perioada
modernă.
Termenul utilizat pentru denumirea variantelor culturale
este acela de stil funcţional, la concurenţă cu limbajul de
specialitate; ultimul este mai puţin ambiguu, însă termenul stil
este acceptat de majoritatea cercetătorilor români.
Definiţiile propuse pentru conceptul de stil al limbii
literare sunt, în general, asemănătoare, aducând în discuţie
trăsături identice sau apropiate. I. Coteanu (care preferă
termenul de limbaj) vorbeşte despre „un sistem lingvistic mai
mult sau puţin specializat în redarea conţinutului de idei
specifice unei activităţi profesionale, unuia sau mai multor
domenii din viaţa social-culturală, cum sunt arta literaturii,
ştiinţa sau tehnica, filozofia, critica literară şi artistică, istoria,
viaţa familială etc., care, toate, au, ori tind să aibă, cuvinte,
expresii şi reguli proprii de organizare rezultate din diverse
restricţii impuse limbii.“56 Cu alte cuvinte, „orice limbaj nu este
decât limba căreia i se atribuie o destinaţie specială.“57 Definiţii
asemănătoare propun C. Maneca: „stilul este ansamblul
elementelor fonetice, morfologice, sintactice şi lexicale, folosite
într-o comunicare de un anumit tip, ansamblul determinat de
32
conţinutul şi de mijloacele lingvistice alese de vorbitor pentru a o
transmite“58 sau I. Gheţie: „ansamblul (convenţional) al
particularităţilor lingvistice (fonetice, morfologice, sintactice,
lexicale) şi expresive necesare pentru a exprima un mesaj dintr-un
anumit domeniu al culturii (scrise)“59.
Stilistica funcţională este creaţia Şcolii lingvistice din
Praga, care, introducând conceptele de sistem şi de funcţie, a
conceput limba ca o construcţie complexă cu straturi
diferenţiate, distingând în cadrul limbii literare mai multe
stiluri funcţionale sau limbaje speciale. Reputat specialist
român, I. Coteanu a aprofundat în numeroase studii aceste
aspecte. Autorul a observat relaţiile care se pot stabili între
diversele stiluri, în funcţie de factorii social-culturali: „o
variantă stilistică reprezintă un aspect particular al limbii,
subordonat altuia care se află pe o treaptă de generalizare mai
înaltă şi numărul de variante creşte pe măsură ce situaţiile se
particularizează, ajungând până la stilurile individuale.“60 Între
variante există relaţii ierarhice, ele alcătuind diverse
ansambluri reunite într-un diasistem al limbii. În funcţie de
criteriul social-cultural, diasistemul limbii se concretizează, la
nivelul cel mai înalt, într-un stil literar, cu particularităţi
caracteristice, şi unul non-literar (sau popular), marcat de alte
trăsături reprezentative, care nu constituie altceva decât
reversul particularităţilor specifice primului stil. Dacă
diasistemul se manifestă prin stiluri/limbaje, acestea există prin
mesaje. Următoarea schemă redă relaţiile ierarhice de
subordonare existente între cele trei concepte61:

Diasistem

Stiluri

Mesaje

33
 În concepţia lui I. Coteanu, structura stilistică a limbii
este determinată de doi factori, anume: structura generală a
limbii şi necesităţile comunicării din diversele sectoare de
activitate socială. Raportul dintre cei doi factori variază în
funcţie de nivelul de generalizare funcţională a limbii: cu cât
acesta va fi mai complet, elementele generale, comune
diasistemului, îşi vor diminua ponderea, în timp ce trăsăturile
specifice fiecărui stil se vor înmulţi. În consecinţă, sistemul
stilistic al unei limbi este „o ierarhie de restrângeri succesive
ale libertăţii de utilizare funcţională a limbii, restrângeri
determinate de obligaţii din ce în ce mai puţin generale, impuse
exprimării anumitor conţinuturi de idei.“62
Pentru a stabili numărul variantelor stilistice şi raportul
lor ierarhic în cadrul unui diasistem, este necesară identificarea
unor criterii coerente de clasificare şi delimitare a stilurilor.
Problema esenţială este aceea dacă în acest proces rămâne
suficientă studierea faptelor de limbă (fonetică, morfologie,
sintaxă, lexic) sau dacă este necesară recurgerea la elemente
extralingvistice.
Pentru I. Coteanu, aspectele lingvistice sunt
insuficiente, fiind necesară situarea textelor în timp şi în spaţiu.
Diversificarea stilistică a limbii este determinată de dezvoltarea
culturală a societăţii.63 Dacă relaţia dintre factorii stilistici şi cei
socio-culturali este, în principiu, acceptată, întrebarea care se
pune este dacă trebuie să introducem în operaţiile de clasificare
şi delimitare elementele extralingvistice. Lidia Sfârlea
consideră că stilul a fost legat în mod mecanic şi exagerat de
factorul social, întrucât „orice structură stilistică se leagă,
concomitent, de mai mulţi factori extralingvistici“64, fiind
necesar să se detaşeze „temporar – în anumite faze ale
cercetării – expresia lingvistică de modelul comunicării.“65
Într-adevăr, dualitatea criteriilor de clasificare (lingvistic şi
extralingvistic) poate genera confuzii şi nu asigură caracterul
unitar al procesului. Analiza unei structuri lingvistice, cum este

34
cazul nostru, trebuie realizată prin folosirea unor criterii
interne; condiţionarea socio-culturală a stilului nu este utilă în
această etapă, tot aşa cum nici factorii extralingvistici nu
trebuie invocaţi atunci când se stabileşte structura dialectală a
unei limbi. Fără a exclude raportarea la factorii socio-culturali,
se poate recurge la criterii extralingvistice numai în momentul
în care operaţia realizată exclusiv cu elemente formale a luat
sfârşit.
Un alt criteriu considerat operant de unii cercetători
(C. Maneca, Lidia Sfârlea) în procesul delimitării stilurilor este
cel statistic. Frecvenţa este un criteriu care se poate aplica nu
numai elementelor fiecărui mesaj, ci şi distribuţiei şi
combinaţiei lor. Pe această bază, Lidia Sfârlea66 a stabilit
principalele etape ale operaţiei de delimitare a stilurilor limbii
române literare: a) alegerea textelor astfel încât să cuprindă
întreaga complexitate şi varietate a stadiului lingvistic studiat;
b) segmentarea textelor la fiecare nivel al limbii; c) analiza
frecvenţei, a distribuţiei şi a combinaţiei unităţilor segmentate;
d) stabilirea situaţiei generale din perspectiva celor enunţate
anterior; e) clasificarea mesajelor şi identificarea structurilor la
toate nivelele limbii, pornind de la convergenţele manifestate în
ansambluri mari de mesaje spre cele concretizate într-un număr
tot mai mic; f) reintroducerea structurilor astfel determinate în
modelul comunicării şi explicarea lor prin raportarea la factorii
extralingvistici.
O concepţie diferită are Paula Diaconescu. În opinia
autoarei, este esenţial să se stabilească funcţia care generează o
anumită structură lingvistică. Pornind de la conceptul de
funcţie a limbii propus de R. Jakobson, Paula Diaconescu
susţine existenţa mai multor stiluri literare, care corespund
diverselor funcţii ale limbii, anume: stilul tehnico-ştiinţific
(funcţia referenţială/cognitivă), stilul oficial-administrativ
(funcţia conativă), stilul publicistic (funcţia fatică), stilul
oratoric (funcţia emotivă şi cea conativă)67. Această concepţie,

35
 în ansamblul ei, este însă subiectivă şi arbitrară. Relaţia dintre
funcţie şi stil este complexă, funcţiile limbii realizându-se în
strânsă relaţie unele cu altele, numai preponderenţa uneia faţă
de alta într-un context comunicaţional constituind un criteriu
eficient, operaţie pe care însă autoarea nu o face; pe de altă
parte, nu sunt incluse în argumentare toate funcţiile stabilite de
Jakobson, fiind introduse în schimb altele noi (funcţia marcată
expresiv-estetic şi funcţia nemarcată expresiv-estetic, pentru a
distinge un stil artistic, respectiv unul non-artistic).
Prezentăm principalele teorii cu privire la delimitarea şi
organizarea în sistem a stilurilor limbii române literare.
I. Iordan a formulat prima teorie referitoare la stilurile
literare. În opinia lingvistului, există şase stiluri: literar
propriu-zis sau artistic, ştiinţific şi tehnic, publicistic, oficial,
oratoric şi familiar; primele cinci sunt cu precădere scrise,
ultimul mai ales vorbit.68
În numeroasele studii în care a abordat această
problemă, I. Coteanu prezintă mai multe variante de scheme
ale organizării stilistice a limbii. O prezentăm pe cea din 1973
(liniile punctate indică posibilitatea exprimării pe genuri
literare), distribuită pe cinci nivele, prin ramificarea succesivă a
diasistemului69:
Diasistem

Limbaj cultivat Limbaj popular

Artistic Non-artistice Artistic Non-

artistice
Proză Poezie Standard Ştiinţific1 Ştiinţific2 Proză Poezie Conversaţie Nuanţat
tehnic etc.

Mesaje Mesaje ? Mesaje Mesaje Mesaje Mesaje Mesaje Mesaje

36
 C. Maneca70 realizează o cercetare statistică (la nivel
lexical) a unor eşantioane reprezentative. Autorul consideră
stilul administrativ subordonat celui ştiinţific şi respinge
existenţa unui stil publicistic autonom. Alături de stilurile
artistic, având ca subdiviziuni poezia, proza, publicistica) şi
ştiinţific, C. Maneca introduce aşa-zisul stil colocvial (la I.
Iordan, stilul familiar), cu subdiviziunile monologul şi
dialogul.
Lidia Sfârlea propune o schemă a structurii stilistice a
limbii literare în cinci trepte (se remarcă o primă ramificare a
diasistemului într-o variantă oficială şi una neoficială, precum
şi existenţa exprimărilor telegrafică şi biblică)71:

Diasistem stilistic literar

varianta oficială varianta neoficială

administrativă ştiinţifică neartistică artistică

proză poezie
propriu-zisă populară familiară telegrafică epistolară biblică

propriu-zisă dramatică

Paula Diaconescu propune o ierarhie a stilurilor

funcţionale într-o ramificare ale cărei cinci nivele sunt stabilite
„în raport cu factorii care pot determina tipurile mai generale
de variante ale limbii“72, după cum urmează: nivelul I (popular
– cult/literar) – factorul socio-cultural în relaţie cu actul
comunicării; nivelul II (oral – scris) – forma comunicării;
nivelul III (comun – stilat) – scopul, conţinutul, contextul
comunicării şi relaţia emiţător – receptor; nivelul IV (artistic –

37
non-artistic) – mesajul; nivelul V (diverse stiluri) – factorii
comunicării în cadrul diferitelor domenii de activitate socio-
culturală. În schemă observăm apariţia stilurilor oratoric şi
publicistic:

Limbă

popular cult (literar)

oral scris oral scris

C S C S C S C S

de ex. art. de ex.art. de ex. art. art. non-art.

art. art. orat. art. şt.– adm. – publ.

(folclor) (I. Creangă)

După cum am văzut, numărul stilurilor şi locul lor în

ierarhia stilistică variază în funcţie de autor. Două stiluri apar
în toate clasificările realizate până acum: stilul artistic şi cel
ştiinţific. Stilul (juridico-) administrativ (sau oficial) este
uneori subordonat celui ştiinţific, iar stilul publicistic este
considerat de unii specialişti ca o variantă a stilului beletristic.
Într-un studiu de referinţă, Gh. Bolocan73 a argumentat
existenţa stilului publicistic, în timp ce I. Coteanu l-a respins
(în concepţia sa, presa preia mijloace de expresie din cele trei
stiluri fundamentale – artistic, ştiinţific, administrativ, în
funcţie de mesajele transmise)74. Este discutabilă şi existenţa
stilul colocvial (C. Maneca) sau familiar (I. Iordan) în cadrul
stilurilor literare româneşti; stilul oratoric (I. Iordan, Paula
Diaconescu) este insuficient argumentat. În fine, unii
cercetători susţin, fără argumente convingătoare, existenţa unui
stil sportiv (H. Jacquier, M. Seche) şi a unui stil al criticii
literare (D. Şesan).
Convenţia actuală acceptă trei stiluri literare: ştiinţific,
juridico-administrativ şi beletristic. Limba presei include
38
elemente ale unei individualităţi puternice, astfel încât celor
trei stiluri li se poate adăuga, în opinia noastră, stilul
publicistic.

Note
1
I. Gheţie, Introducere în studiul limbii române literare, Bucureşti,
1982, p. 17.
2
I. Budai-Deleanu, Scrieri lingvistice, ediţie de Mirela Teodorescu,
I. Gheţie, Bucureşti, 1970, p. 132.
3
Cf. I. Gheţie, op. cit., p. 18–19.
4
I. Iordan, Limba literară. Privire generală, în LR, III, nr. 6, 1954,
p. 55.
5
I. Iordan, art. cit., p. 56.
6
Al. Rosetti, B. Cazacu, L. Onu, Istoria limbii române literare.
Vol. I. De la origini până la începutul secolului al XIX-lea, ediţia a II-a,
Bucureşti, 1971, p. 22.
7
Al. Graur, Studii de lingvistică generală. Variantă nouă,
Bucureşti, 1960, p. 311.
8
I. Coteanu, Româna literară şi problemele ei principale,
Bucureşti, 1961, p. 88.
9
Şt. Munteanu, V. D. Ţâra, Istoria limbii române literare,
Bucureşti, 1983, p. 16.
10
I. Gheţie, op. cit., p. 21.
11
Em. Vasiliu, Fonologia limbii române, Bucureşti, 1965, p. 19.
12
I. Gheţie, op. cit., p. 24.
13
I. Coteanu, op. cit., p. 16.
14
Idem, ibidem.
15
I. Gheţie, op. cit., p. 26.
16
I. Iordan, art. cit., p. 67.
17
Pentru elemente suplimentare, vezi subcapitolul Originile limbii
române literare.
18
Vezi, referitor la această problemă, lucrarea Florei Şuteu,
Influenţa ortografiei asupra pronunţării literare româneşti, Bucureşti, 1976.
19
Flora Şuteu, op. cit., p. 35.
20
I. Coteanu, Stilistica funcţională a limbii române. Stil, stilistică,
limbaj, Bucureşti, 1973, p. 27.
21
Cf. E. Coşeriu, Sistema, norma y habla, în Teoria del lenguaje y
linguística general. Cinco estudios, segunda edición, Madrid, 1967, p. 90,
apud I. Gheţie, op. cit., p. 32.
39
 22
I. Gheţie, op. cit., p. 32.
23
G. Devoto, Nuovi studi di stilistica, Firenze, 1962, p. 232, apud
Şt. Munteanu, V. D. Ţâra, op. cit., p. 20.
24
Cf. Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, Bucureşti, 1997, p.
131.
25
I. Gheţie, op. cit., p. 34.
26
Cf. Şt. Munteanu, V. D. Ţâra, op. cit., p. 20–21.
27
Al. Rosetti, B. Cazacu, L. Onu, op. cit.; capitolul care studiază
această problemă se intitulează Încercare de periodizare a istoriei limbii
române literare (p. 35–40), având în cuprins următoarele secţiuni: Epoca
veche (cu diviziunile Începuturile limbii române literare, secolul al XVI-lea;
Dezvoltarea limbii române literare în secolul al XVII-lea şi în secolul al
XVIII-lea până la Şcoala Ardeleană) şi Faza de tranziţie spre epoca
modernă (cu A doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi începutul secolului
al XIX-lea).
28
Vezi Paula Diaconescu, Elemente de istorie a limbii române
literare moderne. Partea I. Probleme de normare a limbii române literare
moderne (1830–1880), Bucureşti, 1974, p. 5–6.
29
Vezi Şt. Munteanu, V. D. Ţâra, op. cit., p. 9–11.
30
Vezi I. Gheţie, Istoria limbii române literare. Privire sintetică,
Bucureşti, 1978, p. 31–33; idem, Introducere în studiul limbii române
literare, p. 66–68.
31
G. Ibrăileanu, Opere, vol. 7, ediţie de Rodica Rotaru şi Al. Piru,
Bucureşti, 1979, p. 165–166.
32
G. Ivănescu, Istoria limbii române, Iaşi, 1980, p. 499.
33
Idem, ibidem.
34
Cf. G. Ivănescu, op. cit., p. 499–501.
35
I. Iordan, art. cit., p. 67.
36
I. Iordan, art. cit., p. 69.
37
Vezi, pentru toate aceste aspecte, şi lucrarea lui G. Istrate,
Originea limbii române literare, Iaşi, 1981.
38
Cf. I. Gheţie, Introducere în studiul limbii române literare, p. 50–
51.
39
R. A. Budagov, Problemele studierii limbilor literare romanice,
Bucureşti, 1962, p.18.
40
Cf. I. Gheţie, Introducere în studiul limbii române literare, p.
102–103.
41
Referitor la teoriile despre baza dialectală a limbii române
literare există câteva lucrări de referinţă: G. Ivănescu, Problemele capitale
ale vechii române literare, Iaşi, 1947, p. 39–66; I. Coteanu, Româna
literară şi problemele ei principale, p. 5–50; I. Gheţie, Baza dialectală a

40
românei literare, Bucureşti, 1975, p. 47–61; idem, Istoria limbii române
literare, p. 22–24; idem, Introducere în studiul limbii române literare, p.
102–114; G. Istrate, op. cit., p. 13–186; Şt. Munteanu, V. D. Ţâra, op. cit., p.
39–52;
42
I. Coteanu, Româna literară şi problemele ei principale, p. 49.
43
Cf. G. Ivănescu, Istoria limbii române, p. 652.
44
Cf. Şt. Munteanu, V. D. Ţâra, op. cit., p. 42.
45
A. Philippide, Istoria limbii române. Volumul întâi. Principii de
istoria limbii, Iaşi, 1894, p. 8–9, apud I. Gheţie, Introducere în studiul
limbii române literare, p. 107.
46
I. Iordan, art. cit., p. 72.
47
Vezi E. Petrovici, Baza dialectală a limbii noastre naţionale, în
LR, IX, nr. 5, 1960, p. 60–78.
48
G. Ivănescu, Bazele dialectale ale limbii literare române, I, în
„Convorbiri literare“, 1972, nr. 3, p. 10, apud Şt. Munteanu, V. D. Ţâra, op.
cit., p. 46–47.
49
G. Ivănescu, Problemele capitale ale vechii române literare, p.
91, apud Şt. Munteanu, V. D. Ţâra, op. cit., p. 47.
50
I. Gheţie, Introducere în studiul limbii române literare, p. 95.
51
Cf. I. Gheţie, Baza dialectală a românei literare, p. 624–629.
52
Cf. I. Gheţie, Introducere în studiul limbii române literare, p.
112–113.
53
Cf. I. Gheţie (coord.), Istoria limbii române literare. Epoca
veche (1532–1780), Bucureşti, 1997, p. 40–41.
54
I. Gheţie (coord.), op. cit., p. 48.
55
Am reprodus lista după I. Gheţie (coord.), op. cit., p. 48–49.
56
I. Coteanu, Stilistica funcţională a limbii române, p. 45.
57
Idem, ibidem.
58
C. Maneca, Consideraţii asupra stilurilor limbii române literare
în lumina frecvenţei cuvintelor, în LR, XV, nr. 4, 1966, p. 356.
59
I. Gheţie, Istoria limbii române literare, p. 27–28.
60
I. Coteanu, Structura stilistică a limbii, în LR, XI, nr. 4, 1962, p.
361.
61
Cf. I. Coteanu, Stilistica funcţională a limbii române, p. 49.
62
Cf. I. Coteanu, Structura stilistică a limbii, în Elemente de
lingvistică structurală, Bucureşti, 1967, p. 219.
63
Cf. I. Coteanu, Româna literară şi problemele ei principale, p.
54.
64
Lidia Sfârlea, Contribuţii la delimitarea stilurilor literare
româneşti, în SLLF, II, 1972, p. 145.
65
Idem, ibidem.

41
 66
Cf. Lidia Sfârlea, art. cit., p. 146–147.
67
Cf. Paula Diaconescu, Structura stilistică a limbii. Stilurile
funcţionale ale limbii române literare moderne, în SCL, XXV, nr. 3, 1974,
p. 232–233.
68
Cf. I. Iordan, Limba română contemporană, Bucureşti, 1954, p.
127.
69
I. Coteanu, Stilistica funcţională a limbii române, p. 50; autorul
nu precizează ce înţelege prin limbaj ştiinţific1, respectiv ştiinţific2.
70
Vezi C. Maneca, art. cit., p. 353–366; idem, Statistica lexicală şi
stilurile limbii, în LR, XXII, nr. 6, 1973, p. 529–544.
71
Lidia Sfârlea, art. cit., p. 205.
72
Paula Diaconescu, art. cit., p. 234.
73
Vezi Gh. Bolocan, Unele caracteristici ale stilului publicistic al
limbii române literare, în SCL, XII, nr. 1, 1961, p. 35–71.
74
Cf. I. Coteanu, Româna literară şi problemele ei principale, p.
57–58.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Bolocan, Gh., Unele caracteristici ale stilului

publicistic al limbii române literare, în SCL, XII, nr. 1, 1961,
p. 35–71.
Bulgăr, Gh., Evoluţia stilului administrativ în prima
jumătate a secolului al XIX-lea, în Studii de istorie a limbii
române literare (SILRL), vol. I, Bucureşti, EPL, 1969, p. 167–
195.
Chivu, Gh., Avea româna literară veche variante
stilistice?, Bucureşti, EAR, 2001.
Coteanu, I., Româna literară şi problemele ei
principale, Bucureşti, EŞ, 1961.
Coteanu, I., Structura stilistică a limbii, în LR, XI, nr. 4,
1962, p. 357–365.
Coteanu, I., Stilistica funcţională a limbii române. Stil,
stilistică, limbaj, Bucureşti, EA, 1973.
42
 Coteanu, I., Structura şi evoluţia limbii române (de la
origini până la 1860), Bucureşti, EA, 1981.
Diaconescu, Paula, Elemente de istorie a limbii române
literare moderne. Partea I. Probleme de normare a limbii
române literare moderne (1830–1880), Bucureşti, CMUB,
1974.
Diaconescu, Paula, Structura stilistică a limbii. Stilurile
funcţionale ale limbii române literare moderne, în SCL, XXV,
nr. 3, 1974, p. 229–242.
Gheţie, I., Baza dialectală a românei literare,
Bucureşti, EA, 1975.
Gheţie, I., Istoria limbii române literare. Privire
sintetică, Bucureşti, EŞE, 1978.
Gheţie, I., Introducere în studiul limbii române literare,
Bucureşti, EŞE, 1982.
Gheţie, I. (coord.), Istoria limbii române literare.
Epoca veche (1532–1780), Bucureşti, EAR, 1997.
Graur, Al., Studii de lingvistică generală. Variantă
nouă, Bucureşti, 1960.
Hristea, Th. (coord.), Sinteze de limba română,
Bucureşti, Editura Albatros, 1984.
Iordan, I., Limba literară. Privire generală, în LR, III,
nr. 6, 1954, p. 52–77.
Ivănescu, G., Istoria limbii române, Iaşi, Editura
Junimea, 1980.
Ivănescu, G., Leonte, L., Fonetica şi morfologia
neologismelor române de origine latină şi romanică, în „Studii şi
cercetări ştiinţifice“ (SCŞt), VII, nr. 2, 1956, p. 1–24.
Mancaş, Mihaela, Istoria limbii române literare.
Perioada modernă (secolul al XIX-lea), Bucureşti, TUB, 1974.
Maneca, C., Consideraţii asupra stilurilor limbii
române literare în lumina frecvenţei cuvintelor, în LR, XV, nr.
4, 1966, p. 353–366.
Maneca, C., Statistica lexicală şi stilurile limbii, în LR,
XXII, nr.6, 1973, p. 529–544.
43
 Munteanu, Şt., Ţâra, V. D., Istoria limbii române
literare, Bucureşti, EDP, 1983.
Onu, L., Rumänich: Geschichte der Verschriftung, în
„Lexicon Der Romanistichen Linguistik“ (LRL), Band III,
Tübingen, p. 305–324.
Petrovici, E., Baza dialectală a limbii noastre naţionale,
în LR, IX, nr. 5, 1960, p. 60–78.
Rosetti, Al., Cazacu, B., Onu, L., Istoria limbii române
literare, vol. I, De la origini până la începutul secolului al XIX-lea,
ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Minerva,
1971.
Seche, M., Schiţă de istorie a lexicografiei româneşti, I,
Bucureşti, EŞ, 1966.
Sfârlea, Lidia, Contribuţii la delimitarea stilurilor
literare româneşti, în Studii de limbă literară şi filologie
(SLLF), II, 1972, p. 145–206.
Şerban, Elena, Observaţii asupra lexicului unor
documente de la 1848, în Contribuţii la istoria limbii române
literare în secolul al XIX-lea (CILL), II, 1958, p. 115–133.
Şuteu, Flora, Proiectele ortografice ale Societăţii
Academice Române, în LR, XV, nr. 5, 1966, p. 503–519.
Şuteu, Flora, Influenţa ortografiei asupra pronunţării
literare româneşti, Bucureşti, EA RSR, 1976.
Topală, Dragoş Vlad, Compendiu de istorie a limbii
române literare (până la 1881), Craiova, Editura Universitaria,
2001.
Ursu, N. A., Formarea terminologiei ştiinţifice
româneşti, Bucureşti, EŞ, 1962.
Ursu, Despina, Ursu, N. A., Observaţii privitoare la
adaptarea neologismelor în limba română, în LR, XV, nr. 3,
1966, p. 245–254.

44