Cercetarea Infractiunilor Economice

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Studiu de caz privind cercetarea infractiunilor economice
Lucrarea conţine: analiza infracţiunilor economice potrivit codului penal; analiza unor
infracţiuni din domeniul comercial potrivit legislaţiei secundare; modalităţi de săvârşire a
infracţiunilor în domeniul comercial; metodologia cercetării infracţiunilor economice,
particularităţile cercetării criminalistice în unele cazuri particulare de infracţiuni economice.
Pagina I din 107

Pagina 1 din 107

CAPITOLUL I
ANALIZA INFRACŢIUNILOR ECONOMICE POTRIVIT CODULUI PENAL
§1.1 Elemente comune infracţiunilor economice prevăzute de codul penal român

§1.1.1 Obiectul infracţiunilor economice
Obiectul juridic generic al infracţiunilor la regimul stabilit pentru anumite activităţi
economice (atât cele care îşi au sediul în Codul penal cat şi cele din legile speciale) îl constituie
relaţiile sociale ocrotite privitoare la activităţile economice, comerciale şi financiare care se
desfăşoară în ţara noastră şi a căror existenţa şi dezvoltare nu poate fi concepută fără incriminarea
faptelor care lezează economia naţională, împiedică activitatea agenţilor economici, prejudiciază
interesele economice ale populaţiei.
Fiecare infracţiune din acest domeniu are şi un obiect juridic special constituit din grupul de
relaţii sociale a căror dezvoltare trebuie asigurată împotriva faptelor specifice (de exemplu cele
referitoare la dreptul de autor, cu privire la concurenţa neloială etc.).
La majoritatea infracţiunilor privind regimul stabilit pentru anumite activităţi economice se
poate constata şi existenţa unui obiect material asupra căruia poartă fapta socialmente periculoasă
(de exemplu, bunurile cumpărate în scop de revânzare în cazul speculei, obiectul unei invenţii sau
bunuri rezultate din contrafacerea obiectului unei invenţii etc.).
§1.1.2 Subiecţii infracţiunilor
Subiectul activ nemijlocit al acestor infracţiuni poate fi, în principiu, orice persoană fizică;
dispoziţiile prin care se incriminează aceste fapte necondiţionând existenţa infracţiunii de vreo
calitate specială a autorului. De la această regulă, există totuşi o excepţie la infracţiunea de
divulgare a secretului economic (art. 298 alin. 1 C. pen.) în sensul că subiect activ nu poate fi decât
o persoană care cunoaşte datele şi informaţiile pe care le divulgă ca urmare a atribuţiilor sale de
serviciu.
De regulă, aceste infracţiuni se pot comite în toate formele de participaţie
În calitate de subiect pasiv principal al infracţiunilor respective apare statul care, potrivit
Constituţiei, are îndatoriri fundamentale legate de apărarea economiei naţionale. Ca subiecţi pasivi
secundari sunt agenţii economici sau persoanele fizice direct prejudiciate în interesele lor
patrimoniale.
§1.1.3 Latura obiectivă şi latura subiectivă a infracţiunilor economice
Elementul material al laturii obiective în cazul acestor infracţiuni se realizează în numeroase
modalităţi, de, regulă prin acţiuni. Unele dintre infracţiunile economice, elementul material constă
din două sau mai multe acţiuni alternative (de exemplu, la infracţiunea de înşelăciune cu privire la
Pagina 2 din 107

calitatea mărfurilor - prevăzută de art. 297 C. pen. - elementul material se poate realiza prin
„falsificarea ori substituirea de mărfuri cu alte produse, precum şi prin expunerea spre vânzare sau
vânzarea de asemenea bunuri).
De asemenea, la unele din infracţiunile din această categorie, elementul material este
condiţionat de existenţa anumitor cerinţe esenţiale (de exemplu la infracţiunea de deturnare de
fonduri prevăzută de art. 302 C. pen., schimbarea destinaţiei fondurilor băneşti sau resurselor
materiale trebuie să se facă fără „respectarea prevederilor legale”, iar la infracţiunea de divulgare a
secretului economic prevăzută în art. 298 C. pen., această activitate de divulgare va constitui
infracţiune numai „dacă este de natură să produce pagube”).
Latura obiectivă a infracţiunilor economice include, de regula, o urmare imediată şi această
constă, de obicei, din însăşi săvârşirea faptei producându-se prin aceasta o stare de pericol pentru
normala desfăşurare a activităţii economice şi comerciale. În cazul unor infracţiuni, (exemplu, la
infracţiunea de nerespectare a dispoziţiilor privind importul de deşeuri şi reziduuri prevăzută în art.
302, alin. 2 C. pen. urmarea imediată consta într-o vătămare directă a valorii sociale arătate de lege).
În cazul acestor infracţiuni, pentru întregirea laturii obiective trebuie să existe o legătură de
cauzalitate între acţiunea care constitute elementul material al infracţiunii (în oricare dintre
variantele normative prin care se realizează) şi urmarea imediată a acesteia.
Dat fiind caracterul urmării imediate care constă, de regula, din însăşi săvârşirea acţiunii,
producând prin aceasta o stare de pericol, constatarea acestei legături nu necesită probe speciale,
existente legăturii de cauzalitate fiind aproape întotdeauna implicite.
Infracţiunile la regimul stabilit pentru anumite activităţi economice se comit, sub aspectul
laturii subiective, numai cu intenţie, care poate fi directă sau indirectă.
La unele infracţiuni din acest grup se cere să se stabilească intenţia directă cerută expres de
lege, prin scopul urmărit de către făptuitor (de exemplu cumpărarea de mărfuri sau produse în scop
de revânzare - art. 295 lit. a C. pen. şi la infracţiunea de concurenţă neloială prevăzută de art. 301 C.
pen., al cărui element material se realizează „în scopul de a induce în eroare pe beneficiar”.
§1.1.4 Forme, modalităţi ale sancţiunii
Infracţiunile, la regimul stabilit pentru anumite activităţi economice, în general, pot cunoaşte
o desfăşurare în timp astfel încât în cazul acestora sunt posibile atât actele pregătitoare cat şi
tentativa.
În ce priveşte actele pregătitoare, acestea, potrivit regulii generale stabilită de legiuitorul
român, nu sunt incriminate.
Pagina 3 din 107

Tentativa este pedepsită numai la unele infracţiuni din acest grup (înşelăciunea la
măsurătoare, înşelăciunea cu privire la calitatea mărfurilor şi nerespectarea dispoziţiilor privind
importul de deşeuri şi reziduuri).
În cazul acestor infracţiuni, momentul consumării coincide, de regula, cu momentul
săvârşirii faptei şi a producerii prin aceasta a stării de pericol pentru relaţiile economico-sociale
apărate prin lege. La unele din aceste infracţiuni (înşelăciunea la măsurătoare sau cu privire la
calitatea mărfurilor, nerespectarea dispoziţiilor privind operaţii de import sau export etc.) executarea
se poate prelungi în timp şi după consumare, în care caz suntem în prezenţa unor infracţiuni
continue.
Marea majoritate a infracţiunilor prevăzute în Titlul VIII din Codul penal se pot realiza prin
mai multe modalităţi normative prevăzute în mod corespunzător în normele de incriminare.
Aceste modalităţi variază, de regulă, în funcţie de acţiunile care constituie elementul
material, de felul obiectului material, iar în unele cazuri de condiţiile care constituie cerinţa
esenţială a laturii obiective. Fiecăreia dintre modalităţile normative poate să-i corespundă o
varietate de modalităţi faptice.
În funcţie de gradul de pericol social pe care îl prezintă, precum şi de condiţiile concrete de
realizare, aceste infracţiuni sunt sancţionate, în marea majoritate a cazurilor, cu pedeapsa închisorii.
În cazul unor modalităţi agravate ale infracţiunilor, pedeapsa închisorii ajunge pana la 20 de
ani (la infracţiunea de nerespectare a dispoziţiilor privind importul de deşeuri şi reziduuri prevăzută
în art. 3022 alin. 2).
În cazul pedepsei cu amenda, ca alternativă a pedepsei cu închisoarea, limitele speciale ale
acesteia care vor fi avute în vedere vor fi cele stabilite în Partea generală a Codului penal - art. 63.
Numai la una din infracţiunile din această grupă pedeapsa principală este însoţită de
pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi (nerespectarea dispoziţiilor privind importul de
deşeuri şi reziduuri prevăzută de art. 3022 alin. 2 C. pen.).
§1.2 Specula
§1.2.1 Definiţia şi condiţiile infracţiunii de speculă
1. Noţiune şi cadrul legal
Conform dispoziţiilor art. 295 C. pen., infracţiunea de speculă constă în săvârşirea uneia din
următoarele fapte:
1. cumpărarea în scop de revânzare a produselor industriale sau agricole care potrivit
dispoziţiilor legale nu pot face obiectul comerţului particular; a cumpărarea de produse industriale
sau agricole, în scop de prelucrare în vederea revânzării, dacă ceea ce ar rezulta din prelucrare nu
Pagina 4 din 107

poate face, potrivit dispoziţiilor legale, obiectul comerţului particular 1. Fiecare din faptele prevăzute
în art. 295 C. pen., constituie o forma distincte a infracţiunii de speculă caracterizată printr-o
activitate specifica şi o rezoluţie infracţională proprie2.
Ar putea fi trasă la răspundere penală pentru comiterea acestei fapte o persoană care extrage
şi prelucrează pietre preţioase în vederea revânzării.
2. Obiectul infracţiunii
A. Obiectul juridic special. Infracţiunea de speculă are ca obiect juridic special relaţiile
sociale privitoare la condiţiile legale ale circulaţiei unor produse industriale sau agricole, relaţii care
nu ar putea fi apărate fără incriminarea faptelor ce aduc atingere relaţiilor amintite.
Infracţiunea are de regulă şi un obiect juridic secundar, constând în relaţiile sociale
referitoare la interesele patrimoniale ale cetăţenilor, prin săvârşirea faptelor încriminate aducându-se
atingere acestor relaţii sociale3.
B. Obiectul material. Infracţiunea de speculă are şi obiect material care constă, în cazul
ambelor variante prevăzute în art. 295 lit. a şi b, în bunuri industriale sau agricole care potrivit
dispoziţiilor legale, nu pot face obiectul comerţului particular.
Produsele industriale sunt bunurile materiale rezultate dintr-un proces de muncă cu caracter
industrial, iar produsele agricole sunt bunurile materiale-vegetale şi animale - rezultate dintr-un
proces de muncă cu caracter agricol4. Produsele industriale sau agricole care nu pot face obiectul
comerţului particular sunt indicate în diferite acte normative.
În legătură cu aceste produse, trebuie menţionată Legea nr. 31/1996 privind regimul
monopolului de stat, publicată în M. Of. nr. 96 din 13 mai 1996. Potrivit art. 1 alin. 2 al Legii, prin
monopol de stat se înţelege dreptul statului de a stabili regimul de acces al agenţilor economici cu
capital de stat şi privat, inclusiv, producătorii individuali, după caz, la activităţile economice
constituind monopolul de stat şi condiţiile de exercitare a acestora.
În cuprinsul actului normativ menţionat, sunt prevăzute unele activităţi ce constituie, în
exclusivitate, monopol de stat printre care:
fabricarea şi comercializarea armamentului, muniţiilor şi explozivilor;
producerea şi comercializarea stupefiantelor şi a medicamentelor care conţin substanţe
stupefiante;
1
A se vedea, Coca-Cozma Maria, „Infracţiuni economice prevăzute în Codul penal”, Editura ştiinţifică, Bucureşti,
1974, p.84
2
Lit. c) şi d) ale art. 295 au fost abrogate prin Legea nr. 12/1990, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 97 din 8
august 1990
3
A se vedea, în acest sens, Vasile Papadopol, „Consideraţii asupra infracţiunilor cu conţinuturi alternative” în R.R.D. nr.
8/1967, p. 74
4
A se vedea: T. Vasiliu, D. Pavel §.a., op. cit., vol. II, p. 316
Pagina 5 din 107

extracţia, producerea şi prelucrarea în scopuri industriale a metalelor preţioase şi a

pietrelor preţioase.
producerea şi emisiunea de mărci poştale şi timbre fiscale1.
Mult mai largă este sfera obiectului material al infracţiunii de speculă în înţelesul pe care art.
1 alin. 2 din Decretul-lege nr. 15 din 11 ianuarie 1990 privind urmărirea, judecarea şi pedepsirea
unor infracţiuni de specula2 care îi conferă conceptului de specula desfăşurată ca o vânzare cu
suprapreţ a oricăror mărfuri, precum şi ca faptă de comercializare a unor bunuri primite în cadrul
acţiunii de ajutorare internaţionale a statului dacă au fost obţinute fără drept, în orice mod. în aceste
situaţii, pot constitui obiect material al speculei, bunurile prevăzute în textele respective.
Trebuie subliniat însă faptul că, din cuprinsul dispoziţiilor art. 1 alin. 2 din Decretul-lege nr.
15/1990 rezultă că au fost incriminate faptele de vânzare cu suprapreţ a mărfurilor de orice natură
care însă sunt deficitare, nu a oricăror mărfuri.
Într-o speţă inculpatul, ospătar la un restaurant, a vândut bere şi mititei cu suprapreţ, dar
aceste produse, nu erau deficitare la data vânzării. În consecinţă, fapta inculpatului nu întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii de speculă prevăzută de art. 1 alin. 2 din Decretul-lege nr.
15/1990, ci pe aceea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzute de art. 246 C.
pen.3.
Analizând prevederile art. 1 alin. 2 din Decretul-lege nr. 15/1990, observăm ca nu rezultă, în
mod expres, că legiuitorul s-ar referi numai la mărfurile deficitare (cu aceeaşi pedeapsă se
sancţionează vânzarea cu suprapreţ a oricăror mărfuri).
În schimb, însă, în expunerea de motive se face trimitere numai la unele mărfuri care mai
sunt încă deficitare (de asemenea, profitând de situaţia grea a economiei moştenite de la fostul
regim, persoane necinstite se dedau la acte de speculă, vânzând cu suprapreţ unele mărfuri care mai
sunt încă deficitare).
Cu privire la obiectul material al infracţiunii de speculă, în practica judiciară s-a statuat că
fapta celui care cumpără piei în vederea revânzării după prelucrare în cojoace, sau cumpărarea de
cojoace din piele în vederea revânzării nu constituie infracţiune deoarece cojoacele nu sunt interzise
comerţului particular4 sau fapta de a cumpăra în scop de revânzare de ţigări nu constituie
infracţiunea de speculă prevăzută de art. 295 lit. a C. pen., deoarece conform dispoziţiilor legale
aceste produse nu mai sunt interzise comerţului particular5.
1
A se vedea, pe larg şi Ilie Luţă, „Caracterizarea juridică a operaţiunilor cu metale preţioase” în revista Dreptul nr.
10/1997. p. 74-77; a se vedea si, Curtea Supreme de Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 1247/1991
2
Publicat în M. Of. nr. 7 din 12 ianuarie 1990
3
Curtea Supremă de Justiţie, Decizia nr. 43/1991 - Revista Dreptul nr. 2/1992, p. 95
4
Curtea Supremă de Justiţie, sent. pen., dec. nr. 917/1991
5
Curtea Supremă de Justiţie, sent. pen,, dec. nr. 1247/1991
Pagina 6 din 107

Tot astfel s-a decis că nu constituie infracţiunea de speculă, cumpărarea fără autorizaţie de
comerţ în scop de revânzare a băuturilor alcoolice, deoarece în baza dispoziţiilor legale acest produs
nu mai este interzis comerţului particular, iar exercitarea comerţului fără autorizaţie prevăzută de
art. 295 lit. c C. pen., nu mai constituie infracţiune, ci contravenţie1.
3. Subiecţii infracţiunii
A. Subiectul activ. Infracţiunea de speculă poate fi comisă de orice persoană, textul
incriminator neprevăzând vreo condiţie privind calitatea acestuia. De asemenea, subiect activ poate
fi şi un funcţionar în situaţia când acesta introduce în circuitul unităţii produse cumpărate personal,
în vederea revânzării. in asemenea cazuri, fapta de speculă intra în concurs cu infracţiunea de abuz
în serviciu, daca sunt îndeplinite cerinţele esenţiale cerute de textul incriminator pentru existenta
acestei infracţiuni. Dacă, de exemplu, făptuitorul este şi gestionar la o unitate publică şi a cumpărat
produsele cu banii sustraşi din gestiune, infracţiunea de speculă intră în concurs cu infracţiunea de
delapidare2.
Participaţia penală este posibilă sub toate aspectele sale: coautorat, instigare sau
complicitate.
B. Subiectul pasiv. În cazul acestei infracţiuni, subiectul pasiv este persoana prejudiciată
prin comiterea infracţiunii de speculă.
§1.2.2 Conţinutul constitutiv al infracţiunii de speculă
1. Latura obiectivă.
A. Elementul material. Conform dispoziţiilor înscrise în art. 295 lit. a C. pen., în prima sa
formă, elementul material constă în acţiunea de cumpărare a unor produse industriale sau agricole
care nu pot face obiectul comerţului particular.
Noţiunea de „cumpărare” are sensul din vorbirea obişnuită, care corespunde cu sensul dat
noţiunii în dreptul civil3. Nu interesează modul de cumpărare. De asemenea, nu interesează dacă
produsele au fost cumpărate direct de la cumpărători, de la intermediari sau de la unităţi din cele
prevăzute în art. 145 C. pen.
Dacă produsele cumpărate provin dintr-o faptă prevăzută de legea penală săvârşită de o altă
persoană, răspunderea penală a făptuitorului se va stabili pentru infracţiunea de speculă în concurs
cu infracţiunea de tăinuire4. Daca produsele provin însă din săvârşirea unei infracţiuni la care
făptuitorul a participat în calitate de complice, fapta nu constituie infracţiunea de speculă, chiar dacă
1
Curtea Supremă de Justiţie, sent. pen., dec. nr. 1488/1991
2
Plenul Tribunalului Suprem, Decizia de îndrumare nr. 4/1975, în „Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul
1975”, p. 54
3
Gh. Nistoreau, V. Dobrinoiu, op. cit., p. 522
4
Tribunalul Suprem, Col. pen., dec. nr. 619/1961, în „Legalitatea Populară”, nr. 12/1961, p. 102
Pagina 7 din 107

pentru a obţine unele produse, el a plătit autorului infracţiunii o anumită sumă de bani, deoarece în
acest caz nu se poate reţine existenta unei operaţii de cumpărare specifică laturii obiective a acestei
infracţiuni1.
În literatura de specialitate se consideră că dobândirea unor produse prin schimb poate fi
echivalentă cu cumpărarea acestora, în sensul art. 295 lit. a C. pen., astfel încât fapta realizează şi în
acest caz elementul material al infracţiunii de speculă2. Dobândirea însă a unor produse cu titlu
gratuit nu constituie o cumpărare şi nu realizează elementul material al infracţiunii. Acţiunea de
cumpărare se poate referi la un singur produs sau la mai multe, de acelaşi fel sau de natură diferită .
Este necesar ca produsele să fie exceptate, potrivit dispoziţiilor legale, de la comerţul
particular (armament, muniţie, mărci poştale, timbre fiscale etc.).
Mai trebuie subliniat faptul că infracţiunea subzistă indiferent daca făptuitorul a obţinut sau
nu un câştig3.
Din analiza art. 295 lit. a C. pen., rezultă ca nu se prevede ca o condiţie necesară pentru
realizarea laturii obiective a infracţiunii de speculă repetarea acţiunii de cumpărare a produselor,
astfel că şi printr-o singură acţiune în scop de revânzare se realizează conţinutul infracţiunii.
Potrivit art. 295 lit. b C. pen., infracţiunea de speculă se realizează din punct de vedere al
elementului material tot printr-o acţiune de cumpărare a unor produse industriale sau agricole. În
cazul, însă, a acestei forme nu interesează dacă produsele sunt sau nu exceptate de la comerţul
particular.
Aşadar, elementul material al infracţiunii în această formă este realizat şi în situaţia când
produsele cumpărate pot face obiectul comerţului particular. Textul incriminator cere ca sub aspect
subiectiv, făptuitorul să urmărească obţinerea prin prelucrarea produselor unui produs care nu poate
face obiectul comerţului particular.
Trebuie însă reţinut ca eventualele schimbări simple ale aspectului exterior al produselor sau
ambalajelor nu înseamnă prelucrarea în înţelesul textului de lege.
Nu constituie infracţiune, de asemenea, activitatea desfăşurată de meseriaşii autorizaţi în
conformitate cu prevederile legale în vigoare.
B. Urmarea imediată. În cazul acestei infracţiuni urmarea imediată Consta în crearea unei
stări de pericol pentru desfăşurarea în condiţii legale a comerţului particular.
C. Legătura de cauzalitate. În cazul infracţiunii de speculă, pentru întregirea laturii
obiective, trebuie să existe o legătura de cauzalitate între acţiunea incriminată şi urmarea imediată.
2. Latura subiectivă.
1
Tribunalul Suprem, Sect. penală, dec. nr. 2555/1974, în V. Papadopol, M. Popovici, „Repertoriu...”, op. cit., p. 397
2
A se vedea, T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. II, p. 318
3
A se vedea, Tribunalul Suprem, secţia penală, decizia nr. 144/1984 în RRD nr. 7/1985, p. 74
Pagina 8 din 107

Infracţiunea de speculă se comite în ambele forme cu intenţii directe.

În forma reglementată de art. 295 lit. a C. pen., în afara intenţiei, latura subiectivă a
infracţiunii include scopul revânzării produselor cumpărate.
În practică, stabilirea acestui scop poate ridica dificultăţi, deoarece anumite produse pot fi
cumpărate, fie pentru satisfacerea unor nevoi proprii, fie pentru a fi revândute. Depăşirea acestor
dificultăţi este însă posibilă dacă se iau în considerare toate împrejurările de fapt (cantitatea în care
au fost cumpărate produsele, locul unde au fost ţinute, abundenţa sau lipsa lor în circuitul comercial
etc.)1.
Scopul cerut de lege trebuie să existe în momentul comiterii faptei. În consecinţă, elementul
material al infracţiunii nu este realizat dacă produsele au fost cumpărate pentru nevoile
cumpărătorului, dar ulterior, din diferite motive au fost revândute. Nu interesează dacă scopul a fost
sau nu realizat2, iar în cazul în care a fost realizat nu interesează dacă făptuitorul a obtinut sau nu un
profit3.
Din punct de vedere al elementului subiectiv, în forma prevăzută în art. 295 lit. b C. pen., se
cere ca acţiunea de cumpărare să se comită în scop de prelucrare în vederea revânzării.
§1.2.3. Forme. Modalităţi. Sancţiuni.
Fapta de speculă este susceptibilă de forme imperfecte dar legea nu incriminează actele
preparatorii, iar tentativa este sancţionată numai în variantele reglementate în art. 1 şi 2 din
Decretul-Lege nr. 15/1990.
De regulă, infracţiunea de speculă se consumă în momentul cumpărării produselor, nefiind
necesar ca actul de cumpărare să fie urmat de actul revânzării şi respectiv, de activitatea de
prelucrare în vederea revânzării.
Fapta de speculă are de regulă un caracter continuat, întrucât rareori această activitate se
realizează numai dintr-o singură activitate de cumpărare ori de vânzare cu suprapreţ sau de vânzare
a unor bunuri primite din străinătate. Desigur că infracţiunea va avea caracter continuat atunci când
două sau mai multe acte s-au efectuat în cadrul aceleiaşi rezoluţii infracţionale.
Infracţiunea de speculă se realizează în variantele normative prevăzute în art. 295 lit. a şi b
şi în alin. 1 şi 2 din Decretul-Lege nr. 15/1990, în practică putând să apară o varietate de modalităţi
faptice.
Infracţiunea de speculă, în ambele forme prevăzute în Codul Penal se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 5 ani. În cazul faptelor prevăzute în Decretul-Lege nr. 15/1990, pedeapsa
1
A se vedea Octavian Loghin, Tudorel Toader op. cit. p. 504
2
Tribunalul Jud. Constanta, Decizia nr. 1186/1973, în RRD nr. 2/1974, p. 168
3
Tribunalul Municipiului Bucureşti, Decizia nr. 941/1972 în R.R.D. nr. 11/1972, p. 172
Pagina 9 din 107

este închisoare de la 3 la 10 ani, tăinuirea şi favorizarea la această din urmă faptă pedepsindu-se ca
şi infracţiunea consumată.
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Urmărirea penală o efectuează organele de
poliţie, iar judecata în primă instanţă revine judecătoriei.
Urmărirea şi judecarea infracţiunilor prevăzute în art. 1 şi 2 din Decretul-Lege nr. 15/1990
se fac de urgenţă potrivit procedurii privind infracţiunile flagrante.
§1.3 Înşelăciunea la măsurătoare şi înşelăciunea cu privire la calitatea mărfurilor
§1.3.1 Înşelăciunea la măsurătoare
1. Reglementare legală.
În art. 296 C. pen., este incriminată fapta de înşelăciune prin folosirea unui instrument de
măsurat inexact, ori prin folosirea frauduloasă a unui instrument de măsurat exact.
Asemenea fapte se pot săvârşi nu numai în domeniul comerţului, în general, ci şi în orice
activitate care presupune o măsurătoare, cum ar fi de exemplu eu prilejul vânzării, primirii sau
repartizării produselor de către unităţile economice producătoare de materii prime, materiale,
alimente sau alte produse.
De asemenea, legiuitorul a avut în vedere şi posibilitatea săvârşirii acestor fapte de către cei
care livrează produsele din depozite pentru comerţ sau pentru consumul direct în unităţile de
alimentaţie publică.
Desigur că în practică activitatea frauduloasă de înşelăciune la măsurătoare apare cel mai
frecvent în relaţia dintre vânzător şi cumpărător.
În toate situaţiile sus-menţionate, asemenea fapte lovesc pe de o parte interesele materiale
ale persoanelor fizice şi agenţilor economici, dar pe de altă parte creează şi o stare de pericol pentru
relaţiile sociale existente în domeniul circulaţiei bunurilor.
2. Condiţii preexistente.
A. Obiectul infracţiunii. Obiectul juridic special principal al infracţiunii îl constituie relaţiile
sociale a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare depind de respectarea regulilor privind măsurarea
exactă a produselor cu prilejul diferitelor operaţii care au la bază o operaţie de măsurare.
Infracţiunea de înşelăciune la măsurătoare are şi un obiect juridic secundar, referitor la
apărarea intereselor materiale ale agenţilor economici şi persoanelor particulare.
Având în vedere că infracţiunea de înşelăciune la măsurătoare nu poate fi concepută fără un
obiect material asupra căruia se efectuează această operaţie, acesta va fi constituit din bunurile
aflate în circuitul economic care sunt susceptibile a fi măsurate.
Aceste bunuri pot fi atât din cele destinate consumului cât şi cele eu caracter productiv
(produse industriale finite, semifinite aflate în stadiu de fabricaţie etc.).
Pagina 10 din 107

Desigur că, bunurile care prin natura lor nu pot fi măsurate sau în cazul cărora măsurarea nu
este necesară (exemplu un aparat de radio sau televizor, un automobil etc.) - nu vor putea avea
calitatea de obiect material al acestei infracţiuni1.
B. Subiecţii infracţiunii.
Subiectul activ al acestei infracţiuni poate fi, în principiu, orice persoană fizică, întrucât
acesta nu este circumstanţiat în vreun fel de către lege. El poate fi un salariat al unei societăţi
comerciale (cu capital de stat sau privat) sau orice particular care efectuează activităţi în cadrul
cărora se fac măsurători, cântăriri sau numărări.
În prima categorie de „salariaţi ai unor societăţi economice sau comerciale” pot fi incluşi
şefii şi lucrătorii din depozitele de bunuri materiale, cei care se ocupă cu activitatea de
aprovizionare a unităţilor comerciale şi de alimentaţie publică, bucătarii sau cofetarii şi chiar
ospătarii (cu condiţia ca aceştia să fie implicaţi direct în activităţi frauduloase de acest fel)2.
Infracţiunea de înşelăciune la măsurătoare poate fi săvârşită şi prin acţiunea concertată a mai
multor persoane, care vor fi participanţii (coautori, instigatori sau complici).
Subiect pasiv al infracţiunii poate fi atât agentul economic sau comercial păgubit (în situaţia
când subiectul activ îşi însuşeşte plusurile create prin activităţi frauduloase de înşelare la
măsurătoare) cât mai ales cumpărătorul - consumator al bunurilor cumpărate din comerţ.
Tot ca subiect pasiv poate fi chiar şi un salariat (gestionar, merceolog, conducător auto etc.)
care este înşelat atunci când se ocupă de operaţiuni de aprovizionare din depozite cu bunuri pentru
instituţia în care lucrează.
3. Conţinutul constitutiv.
A. Latura obiectivă. Elementul material constă din acţiunea de înşelare, de inducere în
eroare, cu prilejul vânzării, repartizării ori remiterii unor produse sub cantitatea solicitată.
Activitatea frauduloasă de înşelare se poate realiza prin oricare dintre cele două modalităţi
alternative:
prin folosirea unui instrument inexact de măsurare. Aceasta presupune existenţa unui
asemenea instrument şi ca acesta să fie folosit efectiv pentru măsurători, deoarece simpla deţinere a
unui aparat stricat nu constituie infracţiune;
prin folosirea frauduloasă a unui instrument exact de măsurătoare. Această modalitate constă
în efectuarea de măsurători cu instrumentul exact, dar folosind procedee frauduloase prin care se
falsifică rezultatul măsurătorii.
1
A se vedea, Iosif Fodor ş.a., op. cit., vol. IV, p. 498
2
„Practica judiciară penală”, Vol. III, Partea specială, Editura Academiei Române, 1992, p. 264
Pagina 11 din 107

În ambele variante este vorba de un „instrument de măsurat”şi această denumire se atribuie

oricărui aparat, obiect sau ustensilă cu care se efectuează operaţia de măsurat, adică se determină
valoarea unei mărimi în raport cu o unitate de măsurat dată. Din punct de vedere tehnic nu prezintă
relevanţă juridică dar au importanţă pentru cei care le folosesc în mod fraudulos, întrucât obţin mai
uşor sau mai greu venituri ilicite.
În activitatea economico-comercială se foloseşte tot mai frecvent sistemul de preambalare a
mărfurilor, pe care în mod obligatoriu trebuie să se specifice cantitatea cuprinsă în ambalaj. Desigur,
daca cei înşelaţi la rândul lor cu cântărirea acestor mărfuri în depozite vor pune produse mai puţine
decât cantitatea indicată pe ambalaj, se vor face vinovaţi de infracţiunea de înşelăciune la
măsurătoare.
Urmarea imediată a infracţiunii (indiferent de modalitatea în care a fost realizată) constă în
producerea prin înşelăciune a unui prejudiciu, a unei pagube materiale persoanelor (fizice sau
juridice) vătămate şi crearea prin aceasta a unui pericol pentru relaţiile sociale economice ocrotite.
Între acţiunea frauduloasă şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate.
B. Latura subiectivă. Infracţiunea se săvârşeşte numai cu intenţie întrucât făptuitorul ştie că
aparatul de măsură este inexact (şi-l foloseşte ca atare) sau foloseşte aparatul exact în mod
fraudulos. De asemenea, făptuitorul realizează asemenea activităţi frauduloase cu un anumit scop
(de a se îmbogăţi pe sine ori pe altul) care, deşi nu este evidenţiat în mod expres de lege, are
relevanţă pentru existenţa infracţiunii, el poate fi dedus din expresiile „înşelare” şi „folosire
frauduloasă”. înşelăciunea la măsurătoare nu poate fi săvârşită din culpă.
4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni.
Deşi este susceptibilă de toate formele imperfecte, legea nu pedepseşte actele pregătitoare.
Tentativa la infracţiunea de înşelăciune la măsurătoare este pedepsită potrivit prevederii din
art. 296 alin. 2. Există tentative (de exemplu, dacă făptuitorul este surprins de către victimă sau altă
persoană în timpul operaţiei frauduloase de măsurătoare sau victima observa ca a fost înşelată,
refuză să primească marfa şi anunţă organele îndrituite a constata aceste fapte).
Infracţiunea se consumă chiar după efectuarea unei singure operaţii de înşelăciune la
măsurătoare. Momentul consumării coincide, în principiu cu cel al acceptării şi primirii produselor
de către victimă.
Infracţiunea este unică şi atunci când cu aceeaşi rezoluţie infracţională, făptuitorul realizează
două sau mai multe acte de înşelăciune la măsurătoare, în aceeaşi modalitate sau în ambele
modalităţi.
Repetarea unor asemenea acţiuni la intervale mai mari de timp, constituie, după caz, concurs
de infracţiuni sau o infracţiune continuată, în funcţie de existenţa uneia sau mai multor rezoluţii
Pagina 12 din 107

infracţionale din partea autorului. Infracţiunea se epuizează în momentul când s-a efectuat ultimul
act delictuos.
Infracţiunea de înşelăciune la măsurătoare este sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 3
luni la 5 ani.
În cazul tentativei, la această infracţiune se vor aplica regulile din partea generală a Codului
Penal.
§1.3.2 Înşelăciunea cu privire la calitatea mărfurilor
1. Reglementare legală
În art. 297 sunt incriminate faptele de falsificare ori substituire de mărfuri sau orice alte
produse, precum şi expunerea spre vânzare sau vânzarea de asemenea bunuri, cunoscând că sunt
falsificate ori substituite.
Dacă mărfurile sau produsele au devenit, prin falsificare ori substituire, vătămătoare
sănătăţii sunt aplicabile dispoziţiile art. 313 C. pen.
Prin săvârşirea unor asemenea fapte, tot mai frecvente în domeniul producerii şi circulaţiei
bunurilor materiale, necesare vieţii cotidiene, consumatorii nu primesc produsele solicitate şi în care
au încredere, ci altele, de calitate inferioară, fiind în acest mod înşelaţi nu numai în buna lor credinţă
- crezând că primesc bunurile dorite - dar şi din punct de vedere material (întrucât oferă preţuri mai
mari pentru bunurile de calitate inferioară).
Pericolul social al acestor fapte este evident, ceea ce justifică incriminarea lor în legea
penală.
2. Condiţii preexistente.
A. Obiectul infracţiunii. Obiectul juridic special al acestei infracţiuni îl constituie relaţiile
sociale a căror existenţă depinde de respectarea normelor referitoare la calitatea mărfurilor sau a
oricăror alte produse destinate consumului productiv sau industrial1.
Obiectul material al infracţiunii este format din mărfurile sau orice alte produse atât în cazul
falsificării sau substituirii, precum şi în situaţiile în care au fost expuse spre vânzare sau au fost
vândute efectiv.
După cum se poate observa, legiuitorul nu limitează sfera obiectului material al infracţiunii,
cu toate acestea trebuie avute în vedere acele mărfuri sau produse care sunt susceptibile de a fi
falsificate sau substitute.
B. Subiecţii infracţiunii. Subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană întrucât dispoziţia
incriminatoare nu cere o anumită calitate pentru aceasta. În principiu, subiectul activ este un angajat
al unei societăţi comerciale, un comerciant particular sau un producător agricol.
1
A se vedea, Iosif Fodor ş.a.. op. cit., vol. IV, p. 505; Coca Cozma Maria, op. cit., p. 232
Pagina 13 din 107

Infracţiunea este susceptibilă de a fi săvârşita în toate formele de participaţie (coautorat,

instigare sau complicitate).
Subiect pasiv al infracţiunii este, în primul rând, consumatorul înşelat cu privire la calitatea
mărfii pe care o primeşte. De asemenea, subiect pasiv poate fi unitatea economică sau comercială
unde lucrează subiectul activ şi pe care a compromis-o prin activitatea delictuoasă desfăşurată,
păgubind-o.
3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea de înşelare care se poate realiza
prin una sau mai multe modalităţi prevăzute de lege: falsificarea, substituirea, expunerea sau
vânzarea de bunuri falsificate sau substituite.
Acţiunea de falsificare priveşte contrafacerea sau denaturarea calităţii produselor prin
amestecarea lor cu substanţe de valoare inferioară (de exemplu se pune apă în vin, faină în
smântâna etc.). De asemenea, falsificarea se poate realiza şi prin amestecarea în produsul de bază a
unor substanţe prin care sa le mărească perioada de fermentaţie, aciditate etc. şi prin care se obţin
produse de o calitate inferioară (se procedează astfel în special la băuturile răcoritoare).
Prin substituire se înţelege înlocuirea unor produse de calitate superioară cu altele de aceeaşi
natură, dar de calitate inferioară (asemenea situaţii se întâlnesc deseori în cazul vânzării de ouă,
pâine, alte produse agricole).
Acţiunea de expunere spre vânzare se comite pe faţă, vizibil, în primul rând de către cei ce
efectuează contrafacerea sau substituirea mărfurilor sau produselor, dar şi de cei care se ocupă în
mod direct de vânzare. Aceştia din urmă se vor face vinovaţi de săvârşirea infracţiunii (sau de
participaţie sub forma instigării sau complicitate) numai dacă ştiu că produsul este substituit sau
falsificat.
În ceea ce priveşte vânzarea mărfurilor, nu interesează forma vânzării şi nici locul unde se
efectuează (pe stradă, în magazin, în pieţe etc.). Pentru existenţa infracţiunii este suficient ca numai
una din aceste modalităţi alternative să se realizeze de către făptuitor. Daca însă acesta, de exemplu,
falsifică produsul şi îl pune apoi la vânzare, nu se va reţine în sarcina sa decât o infracţiune unică şi
nu un concurs de infracţiuni.
Din analiza laturii obiective rezultă că de fapt activitatea de înşelare a cumpărătorului se
realizează doar cu prilejul acţiunii de vânzare a produsului falsificat sau substituit de către făptuitor.
În raport cu acest concept de înşelare, celelalte activităţi apar ca nişte acte pregătitoare, pe care însă
legiuitorul le-a incriminat ca activităţi infracţionale stătătoare.
Pagina 14 din 107

Urmarea imediată constă din săvârşirea uneia din faptele incriminate şi din crearea prin
aceasta a unei situaţii prejudiciabile pentru agenţii economici şi pentru persoanele fizice1.
În cazul săvârşirii infracţiunii prin vânzare, urmarea imediată constă şi din crearea unui
prejudiciu material persoanelor care au cumpărat mărfurile sau produsele.
B. Latura subiectivă. Infracţiunea de înşelăciune cu privire la calitatea mărfurilor se
săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. Textul de lege nu prevede vreo cerinţă în legătură cu
scopul urmărit de făptuitor, deşi în fapt acesta urmăreşte obţinerea unui folos material pentru el sau
pentru altul.
4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni.
Deşi infracţiunea este susceptibilă a fi realizată în toate formele imperfecte, legea nu
pedepseşte actele pregătitoare ci numai tentativa.
Infracţiunea se consumă în momentul când acţiunea de falsificare, substituire, expunere spre
vânzare sau vânzarea au fost comise. Consumarea este realizată chiar daca s-a comis numai una din
modalităţile normative incriminate.
Desigur că activitatea de vânzare a bunului falsificat sau substituit nu se poate concepe fără
consimţământul cumpărătorului iar în funcţie de această situaţie se poate spune că cel mai frecvent,
infracţiunea se consumă în momentul în care cumpărătorul a preluat bunul în posesia sa şi a
constatat că este falsificat sau substituit.
Consumarea se realizează chiar şi dacă cumpărătorul a respins marfa imediat ori nu a pus
mâna pe bunul respectiv, deoarece contractul de vânzare-cumpărare se perfectează între vânzător şi
cumpărător chiar dacă bunul n-a fost preluat şi preţul nu a fost plătit.
Săvârşirea infracţiunii de înşelăciune cu privire la calitatea mărfurilor poate fi realizată în
cele patru modalităţi normative corespunzătoare celor patru acţiuni care constituie elementul
material al laturii obiective a infracţiunii. Fiecăreia dintre aceste modalităţi normative îi poate
corespunde o varietate de modalităţi faptice.
Faţă de alte infracţiuni la care apar situaţii agravante pedepsite mai sever, în cazul
înşelăciunii cu privire la calitatea mărfurilor, urmările mai grave duc la schimbarea încadrării
juridice a faptei care va constitui, în acest caz, o altă infracţiune: falsificarea de alimente sau alte
produse (art. 313 alin. 2 C. pen.).
Infracţiunea de înşelăciune cu privire la calitatea mărfurilor este sancţionată, potrivit art. 297
C. pen., modificat prin OUG nr. 93 din 20 iunie 2002 2, cu închisoare de la 1 la 7 ani, iar tentativa
este sancţionată potrivit regulilor stabilite în Partea generală a Codului penal.
1
A se vedea, T. Vasiliu ş.a., „Codul penal al României comentat şi adnotat, Partea speciale, vol. II, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti 1977 p. 397
2
Publicată în Monitorul Oficial nr. 453 din 27 iunie 2002
Pagina 15 din 107

§1.4 Divulgarea secretului economic

§1.4.1 Definiţie şi reglementare
Infracţiunea de divulgare a secretului economic este reglementată de art. 298 C. pen. potrivit
căruia:
„Divulgarea unor date sau informaţii care nu sunt destinate publicităţii, de către cel care le
cunoaşte datorită atribuţiilor de serviciu, dacă fapta este de natura să producă pagube, se pedepseşte
cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Dacă fapta prevăzută în alineatul precedent este săvârşită de altă persoană, oricare ar fi
modul prin care a ajuns să cunoască datele sau informaţiile, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la
5 ani”.
Din analiza articolului citat, rezultă că suntem în prezenţa a doua variante ale aceleiaşi
infracţiuni - divulgarea secretului economic, care se deosebeşte prin faptul că prima (cea prevăzută
în alin. 1 al art. 298 C. pen.) este comisă de către un subiect activ circumstanţiat (calificat) şi este
pedepsită mai aspru decât a doua variantă (cea prevăzută în alin. 2 al art. 298 C. pen.).
A fost tras la răspundere penală pentru săvârşirea acestei infracţiuni, numitul I. O. care a
comis fapta în următoarele împrejurări. Sus-numitul lucra la o instituţie publică din Bucureşti şi
datorită atribuţiilor de serviciu cunoştea o serie de date şi informaţii privind activitatea unităţii
respective, date care nu erau destinate publicităţii. Făptuitorul aflându-se într-un cerc de prieteni a
divulgat o serie de date (care nu erau secrete de stat) producând în acest fel o pagubă unităţii, în
sensul că, respectivele date ajungând să fie cunoscute de alţii, s-a perturbat activitatea de încheiere a
unor contracte cu alte unităţi1.
Cu privire la fapta de care ne ocupăm, subliniem că există date şi informaţii cu caracter
economic care, deşi nu constituie secrete de stat, nu sunt destinate publicităţii.
Pentru prevenirea producerii diverselor pagube, aceste date şi informaţii trebuie păstrate cu
multă grijă, întrucât chiar dacă nu sunt atât de valoroase ca cele care constituie secrete de stat,
totuşi, ele prezintă importanţă pentru sectoarele economice existente în ţara noastră (comerţ,
industrie, finanţe, ori societăţi cu capital privat).
§1.4.2 Obiectul şi subiectul infracţiunii
Fapta de divulgare a secretului economic are ca obiect juridic special relaţiile sociale
privitoare la stricta păstrare a datelor şi informaţiilor cu caracter economic care nu sunt destinate
publicităţii. Legiuitorul a avut în vedere prin incriminarea faptei, să asigure normala desfăşurare a
1
Tribunalul Suprem, sect pen., compl. milit, dec. nr. 16/1973, în RRD nr. 3/1974, p. 148; T. Vasiliu, D. Pavel, op. cit.,
vol. II, p. 345
Pagina 16 din 107

activităţii unităţilor economice (publice sau private) prin apărarea secretului datelor şi informaţiilor
cu caracter economic.
Cu toate că textul incriminator nu precizează că datele şi informaţiile la care se referă
acţiunea incriminată sunt date sau informaţii cu caracter economic, totuşi aceasta rezultă implicit
atât din denumirea infracţiunii cât şi din includerea ei în titlul VIII din partea specială a Codului
penal1.
Trebuie reţinut şi faptul că, deşi titlul poartă denumirea “Infracţiuni la regimul stabilit pentru
anumite activităţi economice”, infracţiunea de divulgare a secretului economic nu priveşte o
anumită activitate economică, de exemplu, comerţ, ci oricare dintre aceste activităţi2.
În ceea ce priveşte obiectul material, de regulă, această infracţiune este lipsită de un
asemenea obiect. Totuşi, un obiect material există atunci când divulgarea se refera la un document
ce conţine date sau informaţii care nu sunt destinate publicităţii şi constă în acel document3.
2. Subiecţii infracţiunii.
În cazul prevăzut de art. 298 alin. 1 C. pen., subiectul activ este circumstanţiat fiind vorba de
o persoană care cunoaşte datele sau informaţiile pe care le divulgă, datorită atribuţiilor sale de
serviciu.
Aşadar, rezultă că subiectul activ al infracţiunii (art. 298 alin. 1 C. pen.) nu poate fi decât un
funcţionar public, funcţionar sau salariat al acelei unităţi. Dar subiecţi pot fi şi alţi salariaţi care nu
lucrează permanent cu asemenea date, dar le pot cunoaşte în virtutea îndeplinirii unor îndatoriri
temporare. În această categorie intră de regulă inspectorii financiari şi alţii care fac parte din
organele de control4.
În varianta atenuată a infracţiunii (alin. 2), subiectul activ poate fi orice persoană fizică
indiferent de împrejurarea în care a ajuns în posesia datelor sau informaţiilor nedestinate publicităţii
pe care le divulgă. Astfel, o persoană care nu este angajată la o instituţie de stat sau la o altă unitate
şi, care având prilejul să cunoască date sau informaţii nedestinate publicităţii, le comunică altor
persoane, comite infracţiunea de divulgare a secretului economic. Acelaşi lucru este de spus despre
fostul funcţionar sau „salariat” care divulgă unele date deţinute legal în cursul funcţiunii sale, sau
despre funcţionarul sau „salariatul” care, funcţionând într-o întreprindere, cunoaşte datele cu
caracter secret în afara atribuţiilor sale de serviciu şi apoi le divulgă5.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale: coautorat, instigare sau complicitate.
1
T. Vasiliu, D. Pavel, op. cit., vol. II, p. 345
2
Idem
3
A se vedea, Coca-Cozma Maria, op. cit., p. 323
4
A se vedea Gh. Nistoreanu, V. Dobrinoiu, op. cit., p. 530
5
T. Vasiliu, D. Pavel, op. cit., vol. II, p. 343
Pagina 17 din 107

Referitor la subiectul pasiv, în cazul acestei infracţiuni, subiect pasiv principal este statul ca
titular al valorii sociale apărate, (diverse sectoare economice, publice sau private), iar subiect pasiv
secundar (adiacent) este unitatea (de exemplu, o societate comercială) a cărei activitate este
perturbată, prejudiciată prin comiterea faptei de divulgare a secretului economic.
§1.4.3 Conţinutul constitutiv al infracţiunii
A. Latura obiectivă. Sub aspectul elementului material, divulgarea secretului economic
presupune o acţiune de divulgare a unor date sau informaţii nedestinate publicităţii. Nu prezintă
relevanţă şi nu interesează persoana către care s-a realizat divulgarea respective.
Termenul „divulgare” înseamnă a da în vileag, respectiv a aduce datele şi informaţiile
respective la cunoştinţa unor persoane neîndrituite a le cunoaşte, a le afla.
Darea în vileag, respectiv comunicarea, se poate realiza şi cu diferite mijloace (oral, scris
sau chiar prin simpla înfăţişare a unor înscrisuri, obiecte, documente etc.) din care să reiasă datele
sau informaţiile nedestinate publicităţii.
Elementul material poate consta uneori şi într-o inacţiune (omisiune) în sensul că subiectul
activ lăsând, de pildă, o altă persoană să se apropie de un asemenea document, obiect etc., o lasă să
îl examineze în voie .
Tot astfel comite fapta prin inacţiune persoana care nu încuie uşa biroului sau a dulapului în
care se află date şi informaţii nedestinate publicităţii, dându-şi seama că altcineva va intra şi le va
consulta.
Infracţiunea subzistă numai atunci când este îndeplinită cerinţa esenţială, în sensul că,
divulgarea să fie de natura să producă pagube avutului public sau privat, existând deci posibilitatea
reală a producerii unor asemenea consecinţe (pagube).
Textul incriminator nu cere în mod expres să se fi produs o pagubă concretă, efectivă, ci se
rezumă la posibilitatea ca acţiunea delictuoasă s-o producă.
În literatura de specialitate se arată că în art. 298 C. pen., este vorba de un „secret de
serviciu” (nu secrete de stat) cu caracter economic, divulgarea unui asemenea secret atrăgând
răspunderea penală a făptuitorului1.
Comiterea infracţiunii de divulgare a secretului economic are ca urmare imediată crearea
unei stări de pericol pentru avutul public şi privat şi, implicit, pentru sectoarele economice.
Atunci când fapta nu este de natură a produce o pagubă, făptuitorul va răspunde
contravenţional sau eventual pentru o abatere disciplinară.
Între activitatea incriminată şi urmare trebuie să existe o legătură de cauzalitate, care rezultă,
de obicei, din însăşi materialitatea faptei săvârşite.
1
T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. II, p. 344
Pagina 18 din 107

B. Latura subiectivă. Sub aspect laturii subiective, infracţiunea de divulgare a secretului

economic se săvârşeşte cu intenţie, care poate fi directe sau indirecte.
Această formă de vinovăţie rezultă din aceea că făptuitorul trebuie să ştie că divulgă date
sau informaţii nedestinate publicităţii şi că prin această activitate creează o stare de pericol pentru
avutul public sau privat.
În cazul în care divulgarea unor asemenea date sau informaţii s-a realizat din culpa
(uşurinţă, neglijenţă) de către cel ce le cunoştea prin natura atribuţiilor de serviciu, va constitui,
după caz, o abatere disciplinară, o contravenţie sau eventual o infracţiune de neglijenţă în serviciu
(art. 249 C. pen.).
Nu interesează mobilul faptei sau scopul urmărit de făptuitor.
§1.4.4 Forme, modalităţi, sancţiuni.
În cazul infracţiunii de divulgare a secretului economic, textul incriminator nu pedepseşte
nici actele pregătitoare (spre exemplu, notarea datelor sau informaţiilor într-un carnet în vederea
divulgării) şi nici tentativa (spre exemplu, a fost interceptată o scrisoare prin care erau divulgate
datele).
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care divulgarea a fost realizată, datele sau
informaţiile care nu sunt destinate publicităţii ajungând la cunoştinţa unor persoane neîndrituite a le
cunoaşte, în acest moment producându-se şi starea de pericol pentru interesele economice ca şi
pentru avutul public sau privat.
Divulgarea secretului economic este o infracţiune momentană, de consumare imediată.
Cu toate că infracţiunea analizată se consuma imediat, aceasta nu exclude repetarea
activităţii infracţionale în baza aceleiaşi rezoluţii, deci comiterea în mod continuat a infracţiunii.
Epuizarea în asemenea cazuri are loc în momentul comiterii ultimei operaţii de divulgare sau al
curmării acestei activităţi.
Infracţiunea de divulgare a secretului economic se poate realiza în cele două modalităţi
normative prevăzute în art. 298 alin. 1 şi 2 (în raport de calitatea subiectului activ), explicate în
cadrul laturii obiective (varianta tip - art. 298 alin. 1 C. pen. şi variante de specie - art. 298 alin. 2 C.
pen.).
În afară de modalităţile normative amintite anterior, comiterea infracţiunii poate prezenta o
varietate de modalităţi faptice în funcţie de natura şi importanţa datelor sau informaţiilor divulgate,
de numărul lor, de calitatea pe care o are făptuitorul etc., aspecte de care se va ţine cont la
individualizarea judiciară a pedepsei.
Potrivit dispoziţiilor înscrise în art. 298 C. pen., infracţiunea de divulgare a secretului
economic se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani dacă făptuitorul a cunoscut datele sau
Pagina 19 din 107

informaţiile datorită atribuţiilor de serviciu şi cu închisoare de la 6 luni la 5 ani dacă infracţiunea

este comisă de orice altă persoană.
În cazul infracţiunii de divulgare a secretului economic, acţiunea penală se pune în mişcare
din oficiu. Cercetarea penală o efectuează organele de poliţie, iar judecata în prima instanţă revine
tribunalului.
§1.5 Contrafacerea obiectului unei invenţii
§1.5.1 Definiţie şi cadrul legal
În forma sa iniţială, Codul Penal de la 1936 nu cuprindea un text incriminator al faptelor
prin care se încălcau drepturile de inventator. Prin decretul nr. 511 din 1953, în acest cod a fost
introdus art. 5551 prin care s-a incriminat fapta de „nerespectare a dreptului de autor asupra operelor
literare, ştiinţifice sau artistice ori asupra oricăror alte creaţii de acest gen ori tehnico-ştiinţifice, prin
folosirea, fără drept, a obiectului unei invenţii”.
De asemenea, în art. 62 alin. 2 din Decretul nr. 884/1967 privind invenţiile, inovaţiile şi
raţionalizările s-a prevăzut că dispoziţiile art. 5551 Cod Penal se aplică în caz de „fabricare, folosire
sau punere în circulaţie, fără drept, a obiectului unei invenţii”. Această dispoziţie a avut o aplicare
de scurtă durată fiind abrogată, implicit, prin intrarea în vigoare a actualului Cod Penal, la 1
ianuarie 1969.
Aşadar, în prezent, cadrul legal în materie este dat de dispoziţiile art. 299 C. Penal potrivit
cu care, „contrafacerea sau folosirea, fără drept, a obiectului unei invenţii se pedepseşte cu
închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă”.
Această infracţiune poate fi săvârşită de o persoană care confecţionează un obiect ce imită
obiectul unei invenţii, fiind vorba de o descoperire ştiinţifică în legătură cu unele metode şi
procedee folosite în industria chimică.
Invenţiile prezintă o deosebită însemnătate, de folosirea acestora depinzând realizarea
progresului tehnic în toate sectoarele economice. De aceea, invenţiile se bucură de un regim special
de protecţie care face şi obiectul unor convenţii internaţionale1.
În dreptul nostru intern, regimul invenţiilor este stabilit prin Legea nr. 64/1991 (republicată
în temeiul Legii nr. 203/2002, în Monitorul Oficial nr. 757 din 15 octombrie 2002) prin care se
stipulează că drepturile asupra invenţiei sunt recunoscute şi apărate pe teritoriul României prin
eliberarea unui titlu de protecţie de către Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci2.
1
Convenţia de la Paris din 1883 revizuită la Haga în 1925, la Londra în 1934 şi la Lisabona în 1958
2
Referitor la regimul invenţiilor, a se vedea pe larg, Yolanda Eminescu, „Legislatia invenţiilor, inovaţiilor şi
raţionalizărilor”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969; Yolanda Eminescu, „Dreptul de inventator în R.S.R.”, Editura
Academiei, Bucureşti, 1969; D. Dumitrescu, „Principiile Convenţiei de la Paris în materie de brevete de invenţii şi
aplicarea lor în R.S.R.”, în RRD nr. 8/1968, p. 23; A. Tătaru, P. Teodorescu, „Noua reglementare a invenţiilor în dreptul
nostru”, în RRD nr. 11/1967, p. 3; A Petrescu, I. Mihai, „Legea privind brevetele de invenţie”, în Dreptul nr. 9/1992, p.
Pagina 20 din 107

Reglementarea care este în concordanţă cu convenţiile internaţionale are în vedere, pe de o

parte, stimularea creaţiei ştiinţifice în domeniul tehnicii, iar pe de altă parte, asigurarea aplicării pe
scară largă a acestor creaţii în vederea dezvoltării continue a economiei.
Protecţia drepturilor asupra invenţiei se realizează şi pe cale penală prin incriminarea
faptelor prevăzute în primul rând în art. 299 C. pen., citat la începutul acestei secţiuni.
§1.5.2 Obiectul şi subiecţii infracţiunii
A. Obiectul juridic. Obiectul juridic special în cazul acestei infracţiuni îl constituie relaţiile
sociale privitoare la protecţia invenţiilor şi a obiectului invenţiilor împotriva contrafacerii, folosirii
sau punerii în circulaţie pe nedrept, precum şi la protecţia drepturilor şi intereselor nepatrimoniale şi
patrimoniale ale inventatorilor1.
Infracţiunea are ca obiect juridic special relaţiile sociale referitoare la asigurarea progresului
tehnic în toate domeniile vieţii sociale prin normala şi nestânjenita folosire a invenţiilor de către cei
în drept2.
Legea apără prin incriminarea faptei nu produsul, procedeul nou care constituie obiectul
invenţiei ca atare, ci drepturile ce se nasc în legătură cu materializarea noilor idei ale inventatorilor3.
B. Obiectul material. În cazul săvârşirii faptei prin contrafacere, obiectul contrafăcut al
invenţiei constituie produsul şi nu obiectul material al infracţiunii 4 întrucât, prin activitatea
făptuitorului se atentează la o valoare imaterială şi anume, asupra drepturilor autorului în legătură
cu obiectul invenţiei.
Atunci când fapta s-a comis printr-o acţiune de folosire fără drept a obiectului invenţiei,
obiectul material al acesteia este însuşi obiectul invenţiei.
Obiectul unei invenţii poate consta fie în crearea unui produs nou, fie în realizarea unui
procedeu nou prin care se obţine un acelaşi rezultat sau în aplicarea noua a unui procedeu cunoscut
prin care se obţine un rezultat diferit. De aici, rezultă că, infracţiunea poate avea ca obiect material
fie produsul nou creat, fie bunul în care şi-a găsit concretizarea un nou procedeu sau aplicarea noua
a unui procedeu cunoscut5.
2. Subiecţii infracţiunii.
34 şi urm.; a se vedea si, Regulamentul de aplicare al Legii nr. 64/1991, din 18 aprilie 2003, publicat în Monitorul
Oficial nr. 348 din 22 mai 2003
1
O.A. Stoica, op. cit., p. 360
2
3
A se vedea, pe larg, Valerica Lazăr, „Infracţiuni contra drepturilor de proprietate intelectuală”, Editura All Beck,
Bucuresti, 1999
4
Coca-Cozma Maria, op. cit., p. 291
5
Octavian Loghin, Tudorel Toader, op. cit., p. 513
Pagina 21 din 107

A. Subiectul activ. Fapta poate fi comisă de orice persoană fizică care îndeplineşte condiţiile
cerute de lege, indiferent dacă este cetăţean român sau străin, dacă este un apatrid cu domiciliul în
străinătate sau în România.
Prin urmare, poate fi săvârşită infracţiunea de o persoană particulară cât şi de un funcţionar
care ia cunoştinţă prin natura atribuţiilor de serviciu de invenţia în cauză (spre exemplu, un
funcţionar din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci - O.S.I.M.) sau de specialiştii care
lucrează la transpunerea în practică a invenţiei.
B. Subiectul pasiv. În primul rând, subiect pasiv este autorul invenţiei ale cărui drepturi sunt
prejudiciate. De asemenea, subiect pasiv este şi statul, ca titular principal al valorii esenţiale care
este economia cu sectoarele sale corespunzătoare.
1. Latura obiectivă.
A. Elementul material. În infracţiunii de contrafacere a obiectului unei invenţii, reglementată
de art. 299 C. pen., elementul material consta alternativ, din acţiunea de contrafacere sau din
acţiunea de folosire fără drept a obiectului unei invenţii.
Acţiunea de „contrafacere” constă în confecţionarea, fabricarea, crearea, deci realizarea
materială a unui obiect care imită obiectul unei invenţii, nefiind necesar ca această imitare să fie
perfectă. Este suficient ca făptuitorul să realizeze un obiect care prin însuşirile sale esenţiale
seamănă cu cel care formează obiectul unei invenţii. În fiecare caz, contrafacerea se stabileşte prin
compararea obiectului reprodus de făptuitor cu cel brevetat, ţinându-se seama de asemănările
esenţiale care există între cele două obiecte 1. Toate acestea decurg şi din dispoziţiile Legii nr.
64/1991, republicată, unde se arată ca prin contrafacere se înţelege realizarea materială
(confecţionarea) a unui obiect, care are aceleaşi caracteristici cu obiectul invenţiei. În cazul
invenţiei de produs, contrafacerea constă în realizarea materială a acelui produs care este, prin
însuşirile sale esenţiale, similar cu cel care face obiectul invenţiei. La fel se pune problema şi în
cazul contrafaceri unui procedeu2.
Prin urmare, în cazul primei modalităţi este vorba de reproducerea ilicită a obiectului unei
invenţii.
Instanţa de judecată va trebui să compare obiectul reprodus cu cel brevetat iar în această
operaţiune să ţină seama de asemănările esenţiale ce exista între cele două obiecte iar nu în raport
de deosebirile secundare ce ar exista între ele.
1
2
A se vedea Valerică Lazăr, op. cit., p. 99
Pagina 22 din 107

Acţiunea de „folosire” presupune utilizarea (întrebuinţarea) obiectului unei invenţii în

vederea realizării unui profit material1. De aceea, întrebuinţarea unui asemenea obiect pentru uzul
personal nu constitute infracţiune2.
Este de subliniat faptul că o persoană care foloseşte obiectul unei invenţii va fi pedepsită
chiar dacă acţiunea de contrafacere (realizarea materială) s-a realizat de altcineva, deoarece
folosirea este independentă de contrafacere. În acelaşi timp, persoana care a contrafăcut obiectul
unei invenţii va fi trasă la răspundere penală şi în situaţia când nu l-a întrebuinţat ea însăşi.
Atunci când se pun în circulaţie produsele contrafăcute, fapta constituie o infracţiune
distinctă, reglementată de art. 300 C. pen.3.
Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca atât contrafacerea cât şi folosirea să se facă fără
drept, adică prin încălcarea dispoziţiilor legale. Aşa, de exemplu, nu exista infracţiune în cazul când
drepturile care derivă din acordarea brevetului de invenţie au fost transmise făptuitorului de către
autorul invenţiei. Tot astfel, nu răspunde penal în situaţia când drepturile ce rezultă pentru autor din
brevetul de invenţie au încetat fie la expirarea duratei de protecţie a brevetului, fie prin renunţarea
titularului.
Trebuie însă făcută remarca că, infracţiunea subzistă şi răspunderea penală a făptuitorului
operează şi în intervalul de timp dintre constituirea depozitului reglementar şi eliberarea brevetului
de invenţie, întrucât dreptul de inventator fiinţează din momentul constituirii depozitului
reglementar. De asemenea, trebuie adăugat că, pentru existenţa infracţiunii este necesar ca brevetul
să fie valabil, întrucât, în caz contrar, făptuitorul ar putea invoca nulitatea acestuia.
Nu în ultimul rând trebuie precizat că acţiunile de contrafacere şi de folosire fiind variante
alternative, infracţiunea poate fi comisă prin oricare dintre acestea.
B. Urmarea imediată. În cazul acestei infracţiuni, urmarea imediată constă în crearea unei
stări de pericol pentru diverse sectoare economice. Prin săvârşirea faptei se pot produce şi diverse
consecinţe de natură civilă prin prejudiciile materiale aduse autorului brevetului de invenţie sau
titularului certificatului de inventator.
C. Legătura de cauzalitate Între acţiunea făptuitorului şi urmarea imediată trebuie să existe o
legătură de cauzalitate care, de regulă, rezultă ex re, din materialitatea faptei comise.
1
Coca-Cozma Maria, op. cit., p. 308
2
A se vedea, T. Vasiliu, D. Pavel ş. a., op. cit., vol, II, p. 349. Potrivit unei alte opinii exprimate în literatura de
specialitate (Gh. Nistoreanu, V. Dobrinoiu, op. cit., p. 533), nu prezintă relevante dacă făptuitorul a săvârşit
contrafacerea sau folosirea pentru uzul personal sau în vederea comercializării
3
T. Vasiliu. D. Pavel s.a., op. cit., vol. II, p. 349
Pagina 23 din 107

Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. Făptuitorul îşi dă seama că

realizează o imitaţie a obiectului unei invenţii sau că foloseşte fără drept obiectul unei invenţii, vrea
să săvârşească fapta, prevăzând urmările periculoase ale acesteia, pe care le doreşte sau le accepta4.
Textul nu conţine cerinţa vreunui motiv sau scop.
§1.5.4 Forme, modalităţi, sancţiuni
Cu toate că infracţiunea este susceptibilă a fi comisă în toate formele imperfecte, textul,
însă, nu pedepseşte nici actele pregătitoare şi nici tentativa.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care acţiunea incriminată a fost dusă până la
capăt, respectiv, în momentul când s-a realizat obiectul contrafăcut al unei invenţii sau când se
foloseşte fără drept obiectul unei invenţii. Aşadar, în acest moment se creează şi starea de pericol
pentru progresul economic, precum şi prejudicierea drepturilor şi intereselor patrimoniale ale
titularului brevetului de invenţie ori ale titularului certificatului de inventator.
Infracţiunea pe care o analizăm poate fi comisă în două modalităţi corespunzătoare celor
doua acţiuni (contrafacere sau folosire). În realitate pot să apară o varietate de modalităţi faptice.
Pedeapsa în cazul infracţiunii de contrafacere a obiectului unei invenţii este închisoarea de
la 3 luni la 2 ani sau amendă.
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Cercetarea o efectuează organele de poliţie,
iar judecata in primă instanţă revine judecătoriei.
§1.6 Punerea în circulaţie a produselor contrafăcute
§1.6.1. Noţiune şi reglementare legală
Infracţiunea constă, potrivit art. 300 C. pen., în: „punerea în circulaţie a produselor realizate
ca urmare a contrafacerii sau folosirii fără drept a obiectului unei invenţii”. Sancţiunea prevăzută de
textul legal este închisoarea de la 3 luni la 3 ani.
Infracţiunea reglementată de art. 300 Cod penal este în mod organic legată de infracţiunea
de contrafacere a obiectului unei invenţii, întrucât constă în valorificarea obiectului material, a
lucrului produs ca infracţiunea de contrafacere. Aşadar, poate săvârşi infracţiunea de punere în
circulaţie a produselor contrafăcute o persoană care vinde unele produse realizate ca urmare a
contrafacerii obiectului unei invenţii.
Legătura strânsă dintre incriminanţe cuprinse în art. 299 (contrafacerea obiectului unei
invenţii) şi 300 C. pen. (punerea în circulaţie a produselor contrafăcute), se reflectă şi în conţinutul
acestor fapte ale căror elemente sunt în parte identice.
§1.6.2 Condiţii preexistente
4
Octavian Loghin, Tudorel Toader, op. cit., p. 518
Pagina 24 din 107

A. Obiectul juridic special. Infracţiunea de punere în circulaţie a produselor contrafăcute are

ca obiect juridic special relaţiile sociale care asigură normala şi nestânjenita folosire (întrebuinţare)
a invenţiilor de către cei îndreptăţiţi cu prilejul punerii în circulaţie a produselor realizate.
B. Obiectul material. Obiectul material al infracţiunii este chiar lucrul contrafăcut, asupra
căruia poartă acţiunea de punere în circulaţie. Cu alte cuvinte, obiectul material este chiar produsul
infracţiunii de contrafacere. Acest obiect poate fi identic cu cel care face obiectul invenţiei, sau doar
un produs derivat al acesteia.
A. Subiectul activ. Infracţiunea de punere în circulaţie a produselor contrafăcute poate fi
comisă de orice persoană care îndeplineşte condiţiile cerute de lege. Astfel, subiect activ poate fi
atât persoana care a comis infracţiunea din care au rezultat acele produse, cât şi persoana care şi-a
procurat numai produsele în vederea punerii în circulaţie. Dacă acela care a pus în circulaţie
produsele este chiar persoana care le-a realizat prin contrafacerea sau folosirea fără drept a
obiectului unei invenţii, răspunderea penală se stabileşte atât pentru infracţiunea de contrafacere a
obiectului unei invenţii, cât şi pentru infracţiunea de punere în circulaţie a produselor contrafăcute1.
B. Subiectul pasiv. Fapta prevăzută în art. 300 C.pen., are ca subiect pasiv pe titularul
brevetului de invenţie, ale cărui interese morale şi patrimoniale au fost prejudiciate. Rezultă deci, că
subiectul pasiv este identic cu cel al infracţiunii de contrafacere a obiectului unei invenţii.
§1.6.3 Conţinutul constitutiv
1. Latura obiectivă
A. Elementul material. Infracţiunea de punere în circulaţie a produselor contrafăcute se
poate realiza sub aspectul elementului material, prin acţiunea de punere în circulaţie a acestor
produse. Este vorba deci, de introducerea în circuitul economic a produselor respective, de
desfacere, valorificare ori utilizare a acestora (de exemplu, prin vânzare, punere în vânzare,
expunere, schimb, oferire în schimb, ca reclamă etc.).
Pentru existenţa infracţiunii este necesar să fie vorba despre un bun „contrafăcut al
obiectului material ori de un bun folosit „fără drept”.
Atunci când bunul pus în circulaţie nu îndeplineşte această cerinţă, atunci infracţiunea nu
subzistă, ci, eventual poate fi vorba despre o altă faptă penală (de exemplu, înşelăciunea cu privire
la calitatea produselor sau infracţiunea de înşelăciune calificată). Infracţiunea poate fi săvârşită de
cel care contraface sau foloseşte fără drept obiectul unei invenţii ori de alte persoane care
cunoscând natura ilicită a acestor produse, le pun în vânzare. Toţi aceştia vor fi consideraţi astfel
coautori ai infracţiunii. Rezultă aşadar, că în cazul acestei infracţiuni, indiferent de modalitatea
1
Pentru aceste aspecte a se vedea T. Vasiliu, D. Pavel s.a., op. cit., vol. II, p. 352
Pagina 25 din 107

practică prin care se poate săvârşi pentru întregirea laturii obiective există cerinţa esenţială care
priveşte, aşa cum am arătat, caracterul de bun „contrafăcut” a obiectului material sau de bun folosit
„fără drept”,
B. Urmarea imediată. Punerea în circulaţie a produselor contrafăcute are ca urmare imediată
crearea unei stări de pericol pentru economia naţională şi pentru titularul brevetului de invenţie -
unitate sau persoană private (titularii brevetului de invenţie).
C. Raportul de cauzalitate. Între acţiunea incriminată şi urmarea imediată exista o legătură
de cauzalitate, legătură care rezultă din însăşi materialitatea faptei (activitatea desfăşurată de
subiectul activ).
Infracţiunea de punere în circulaţie a produselor contrafăcute se comite cu vinovăţie, care se
manifestă sub forma intenţiei directe sau indirecte.
Subiectul activ cunoaşte că produsele pe care le pune în circuitul comercial sunt executate ca
urmare a contrafacerii sau folosirii fără drept a obiectului unei invenţii şi doreşte sau acceptă
producerea urmării. Atunci când făptuitorul se află în eroare, răspunderea penală este înlăturată.
Existenţa infracţiunii nu este condiţionată de vreun mobil sau scop, deşi vizarea unui scop
material nu este deloc exclusă, aspect de care se va ţine cont cu ocazia individualizării judiciare a
pedepsei.
§1.6.4 Forme. Modalităţi. Sancţiuni.
Cu toate că infracţiunea de punere în circulaţie a produselor contrafăcute este susceptibilă a
fi comisă în toate formele imperfecte, textul incriminator nu sancţionează nici actele pregătitoare şi
nici tentativa.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se realizează o acţiune de punere în
circulaţie a produsului obţinut ca urmare a contrafacerii sau folosirii fără drept a obiectului unei
invenţii.
Infracţiunea poate îmbrăca şi forma continuată dacă subiectul activ comite acte repetate de
punere în circulaţie a unor asemenea produse în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, epuizarea
având loc în momentul săvârşirii ultimului act de punere în circulaţie.
Infracţiunea are o singură modalitate normativă de realizare, însă, din punct de vedere faptic,
modalităţile pot fi numeroase.
Potrivit dispoziţiilor legale, pedeapsa pentru infracţiunea de punere în circulaţie a produselor
contrafăcute este închisoarea de la 3 luni la 3 ani.
Pagina 26 din 107

În ceea ce priveşte aspectele de ordin procesual, reţinem că acţiunea penală se pune în

mişcare din oficiu, iar urmărirea penală intră în competenţa organelor de poliţie. Judecata în fond
revine judecătoriei.
§1.7 Concurenţa neloială
§1.7.1 Conţinutul legal al infracţiunii de concurenţă neloială
Potrivit art. 301 C. pen., constituie infracţiunea de concurenţă neloială: „fabricarea şi
punerea în circulaţie a produselor care poartă denumiri de origine ori indicaţii de provenienţă false,
precum şi aplicarea pe produsele puse în circulaţie de menţiuni false privind brevetele de inventator,
ori folosirea unor nume comerciale sau a denumirilor organizaţiilor de comerţ ori industriale, în
scopul de a induce în eroare pe beneficiari”.
Infracţiunea face şi obiectul unor reglementări speciale. Infracţiunea de concurenţă neloială
mai este incriminată şi printr-o lege nepenală cu dispoziţii penale. Astfel, potrivit art. 5 din Legea
nr. 11/1991, privind combaterea concurenţei neloiale1, constituie infracţiune de concurenţă neloială:
□ întrebuinţarea unei firme, unei embleme, unor desemnări speciale sau a unor
ambalaje de natură a produce confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant;
□ producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, punerea în vânzare sau
vânzarea unor mărfuri purtând menţiuni false privind brevetele de invenţii, originea şi
caracteristicile mărfurilor, precum şi cu privire la numele producătorului sau comerciantului în
scopul de a induce în eroare pe ceilalţi comercianţi şi pe beneficiari.
Astfel, de exemplu, în practică judiciară2 s-a arătat că a comis infracţiunea de concurenţă
neloială, pârâtul I.G. care a folosit unele ambalaje pe care scria într-o limbă străină „Kassol
Corporation”. În realitate însă, în aceleaşi ambalaje era introdus un produs asemănător, dar fabricat
în România, mai ieftin şi de altă calitate, prin aceasta urmărindu-se atragerea clientelei.
A. Obiectul juridic special. Infracţiunea de concurenţă neloială are ca obiect juridic special
relaţiile sociale care ocrotesc dreptul comercianţilor la concurenţă loială, dreptul titularilor, titlurilor
de protecţie pentru mărcile de fabrică, comerţ şi servicii, pentru embleme, firme, denumiri sau alte
desemnări comerciale, pentru invenţii şi realizări tehnice, pentru desene şi modelele industriale
aplicate produselor, încrederea publicului în autenticitatea mărfurilor şi produselor desfăcute pe
piaţă. Lezarea acestor raporturi sociale constituie tot atâtea acte de concurenţă neloială3.
1
Legea nr. 11/1991, privind combaterea concurentei neloiale a fost publicată în M. Of. nr. 24 din 30.01.1991
2
Tribunalul Ilfov, sent. nr. 467/1941, în „Jurisprudenţă generală” nr. 6/1942, Revista Dreptul nr. 7-8/1991, p.108
3
A se vedea Cătalin Paraschiv, „Infracţiunea de concurenţă neloială”, în Revista Dreptul nr. 3/1997, p. 63 şi urm.
Pagina 27 din 107

Prin săvârşirea infracţiunii sunt lezate relaţiile sociale privind regimul stabilit pentru
asigurarea probităţii cu referire la indicarea originii, provenienţei şi calităţii mărfurilor fabricate ori
puse în circulaţie, folosirea numelor comerciale ori a denumirii organizaţiilor de comerţ sau
industriale. Totodată, prin comiterea faptei, atragerea şi menţinerea clientelei nu se mai realizează
prin mijloace loiale, ci prin cele neloiale.
Prin incriminarea faptei, legiuitorul a avut în vedere ocrotirea intereselor beneficiarilor sau
consumatorilor precum şi interesele producătorilor sau furnizorilor; primii fiind puşi la adăpost de
pericolul de a fi induşi în eroare, iar ultimii fiind feriţi de concurenţă neloială la care ar putea fi
expuşi.
B. Obiectul material. Infracţiunea de concurenţă neloială are obiect material, care constă, în
cazul fabricării ori punerii în circulaţie a unor produse care poartă denumiri de origine ori indicaţii
de provenienţă false, în produsele care poartă asemenea denumiri sau indicaţii. Denumirea de
origine a unui produs este denumirea ţării, regiunii sau localităţii din care provine produsul.
Denumirea de origine este falsă atunci când produsul provine dintr-o altă ţară, regiune sau localitate
decât cea indicată în denumirea pe care o poartă1.
Indicaţiile de provenienţă ale unui produs privesc marca de fabrică, adică semnul distinctiv
folosit de o întreprindere pentru a deosebi produsele sale de cele identice sau asemănătoare
aparţinând altei întreprinderi2. Indicaţiile de provenienţă sunt false când produsul poartă marca altei
întreprinderi. În cazul aplicării pe produsele puse în circulaţie de menţiuni false privind brevetele de
invenţii, infracţiunea are ca obiect material produsele care poartă asemenea menţiuni. În sfârşit, în
cazul folosirii unor semne comerciale sau a denumirilor organizaţiilor de comerţ sau industriale,
obiectul material al infracţiunii îl constituie înscrisurile sau imprimatele care poartă în mod ilicit
numele de comerţ sau denumirea unei organizaţii de comerţ sau industriale. Dacă numele său,
denumirea este imprimată chiar pe produs, aceasta constituie de asemenea obiectul material al
infracţiunii.
A. Subiectul activ. Potrivit textului incriminator, subiect activ poate fi orice persoană fizică
sau juridică care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege şi comite o asemenea faptă, legea
neprevăzând vreo cerinţă esenţială pentru existenţa infracţiunii din punct de vedere al făptuitorului.
Infracţiunea se săvârşeşte, de regulă, de persoane care îndeplinesc activităţi de producere şi
comercializare de bunuri, deci, persoane angajate în regii autonome ori de comercianţi. În literatura
1
A se vedea O. Loghin, T. Toader, op. cit., p. 516.
2
A. Tătaru, V. Iancu, „Noua reglementare cu privire la mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu”, în R.R.D. nr.
2/1968, p. 3.
Pagina 28 din 107

juridică1 se arată că infracţiunea poate fi săvârşită şi de alte persoane indiferent dacă fac sau nu
parte din sferele profesionale mai sus determinate2.
Autor al acestei infracţiuni poate fi o persoană particulară (de exemplu, comerciant,
particular, meseriaş etc.), care comite activitatea infracţională în scopul inducerii în eroare a
cumpărătorilor. Trebuie subliniat că autor poate fi şi un funcţionar sau salariat care dispune
fabricarea, punerea în circulaţie a unor asemenea produse în scopul inducerii în eroare a
beneficiarilor. Concurenţa neloială este comisă mai frecvent prin crearea de confuzie în rândul
clientelei, mijlocul cel mai adesea folosit fiind utilizarea de semne distinctive, identice sau similare
(nume comerciale, mărci, embleme etc.).
În acest sens, s-au conturat câteva reguli privind aprecierea riscului de confuzie şi anume:
standardul la care se face raportarea este consumatorul cu atenţie mijlocie şi impresia generală
produsă asupra acestuia; o altă regulă aplicată de tribunale este aceea că riscul de confuzie există ori
de câte ori o parte considerabilă a consumatorilor este expusă să săvârşească confuzia; jurisprudenţa
nu consideră necesar ca riscul de confuzie să se fi produs, după cum nici faptul că s-a produs o
asemenea confuzie nu constituie dovada existenţei acestui risc; riscul de confuzie se apreciază în
funcţie de sfera consumatorilor şi anume, de publicul larg pentru articolele de larg consum şi sfera
comercianţilor sau specialiştilor pentru produsele pentru care aceştia sunt cumpărători; riscul de
confuzie se apreciază diferit în funcţie de natura semnului distinctiv3.
B. Subiectul pasiv. În cazul acestei infracţiuni, subiectul pasiv este societatea comercială cu
capital de stat, mixt, privat a cărei activitate a avut de suferit ca urmare a folosirii ilegale a
denumirii firmei, a emblemei sau a altor însemne de către alte firme sau alte persoane particulare.
Rezultă, astfel, că subiectul pasiv este nu numai producătorul ori comerciantul ale cărui interese
sunt prejudiciate, ci şi persoana care a suferit un prejudiciu de pe urma infracţiunii4.
1
Pentru aceste aspecte a se vedea Gh. Diaconescu, „Infracţiunile în legi speciale şi legi extrapenale”, Editura Sirius,
Bucureşti 1994 p. 147.
2
Potrivit prevederilor din Legea nr. 11/1991, dispoziţiile acestei legi se aplică şi persoanelor fizice şi juridice străine
care comit acte de concurentă neloială în ţara noastră.
3
Y. Eminescu, „Concurenţă neloială, Drept român şi comparat”, Editura Lumina Lex, Bucureşti 1993, p. 44.
4
În literatura juridică se critică de exemplu, soluţia instanţei de judecată (Trib. Municip. Bucureşti, sent. pen. nr.
51/1991, în „Culegere de Practica judiciară pe anul 1991”, p. 51) care a ajuns la concluzia că infracţiunea de concurenţă
neloială poate fi comisă numai între comercianţi, autorul susţinând că „art. 5. lit. b” din lege incriminează nu numai
fapta de vânzare de mărfuri, purtând menţiuni false privind ... în scopul de a induce în eroare pe ceilalţi comercianţi, ci
şi faptul al cărui scop este de a induce în eroare pe „beneficiari”, ori, calitatea de beneficiar nu poate fi refuzată
cumpărătorului (persoana fizică) decât prin restrângerea nelegitimă şi nelegală a conţinutului noţiunii de „beneficiar” -
Gh. Diaconescu, op. cit., p. 148.
Pagina 29 din 107

A. Elementul material. Infracţiunea de concurenţă neloială se poate săvârşi din punct de

vedere al elementului material prin una din următoarele acţiuni alternative: fabricarea ori punerea în
circulaţie a produselor care poartă denumiri de origine ori indicaţii de provenienţă false, aplicarea
pe produsele puse în circulaţie de menţiuni false privind brevetele de invenţii, folosirea unor nume
comerciale sau a denumirilor organizaţiilor de comerţ ori industriale.
În variantele prevăzute în art. 5 din Legea nr. 11/1991, elementul material constă în
întrebuinţarea de către un anumit comerciant, evident pentru marfa sa sau a altuia, a unor ambalaje,
embleme, desemnări speciale care aparţin altor firme. În cazul acestei variante, textul prevede
cerinţa ca efectuarea acestor acte ilegale să fie de natură a produce confuzie cu emblemele,
ambalajele etc., folosite legitim de alţi comercianţi. Tot astfel, elementul material constă în
producerea, importul, exportul, depozitarea, punerea în vânzare sau vânzarea de mărfuri pe care
sunt puse menţiuni false cu privire la originea şi caracteristica mărfii, numele producătorului sau
comerciantului, în scopul de a induce în eroare pe ceilalţi comercianţi sau beneficiari.
Denumirea de origine sau indicaţiile de provenienţă false pot fi puse pe produse in timpul
fabricării sau înainte de punerea lor în circulaţie. Dacă o aceeaşi persoană fabrică produsele, iar apoi
le pune în circulaţie, ne aflăm în prezenta unei infracţiuni continuate sau a unui concurs de
infracţiuni omogen, după cum există o singură rezoluţie infracţională sau două rezoluţii distincte1.
În legătură cu fapta de concurenţă neloială prevăzută în art. 301 C. pen. şi de Legea nr.
11/1991, în literatura de specialitate s-au exprimat mai multe opinii.
Astfel, într-o prima opinie2 se arată că la o analiză comparativă a conţinutului art. 301 C.
pen. şi art. 5 din Legea nr. 11/1991, faptele incriminate prin art. 5 din Legea nr. 11/1991 acoperă
integral sfera faptelor incriminate prin art. 301 C. pen. Dar, prin art. 5 din Legea nr. 11/1991 sunt
incriminate şi fapte care nu sunt înscrise în art. 301 C. pen. Acest lucru i-a determinat pe unii autori 3
să considere că dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 11/1991, care este o lege speciale, ar fi abrogat
implicit prevederile art. 301 C. pen. Autorul primei opinii susţine însă că, dacă legiuitorul ar fi dorit
să abroge dispoziţiile art. 301 C. pen., ar fi putut s-o facă în mod expres, iar pe de altă parte, între
textele art. 301 C. pen. şi art. 5 din Legea nr. 11/1991 există diferenţieri esenţiale: limitele amenzii
prevăzute de art. 301 C. pen. sunt mai mari decât cele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 11/1991, iar
punerea în mişcare a acţiunii penale pentru infracţiunea prevăzută de art. 301 C. pen., se face numai
din oficiu, în timp ce pentru infracţiunea prevăzută de art.5 din Legea nr. 11/1991, aceasta se face la
1
Pentru aceste aspecte a se vedea Vasile Dobrinoiu, Nicolas Conea, op. cit., p. 434.
2
G. Potrivitu, „Observaţii în legătură cu reglementarea infracţiunilor de concurenţă neloială” în Revista Dreptul nr.
5/1998, p. 98 şi urm
3
În acest sens, A. Ungureanu, A. Ciopraga, „Dispoziţii penale din legi speciale române” vol. II, Editura Lex, Bucureşti,
1996, p. 21.
Pagina 30 din 107

plângerea părţii vătămate, ori la sesizarea Camerei de comerţ şi industrie teritoriale sau a altei
organizaţii profesionale. Se arată că aceste diferenţieri fac să se tragă concluzia ca prevederile art.
301 C. pen., nu au fost abrogate ca urmare a adoptării Legii nr. 11/1991. astfel, dacă se comit fapte
care sunt incriminate atât în prevederile art. 301 C. pen., cat şi în prevederile art. 5 din Legea nr.
11/1991, urmează a se aplica dispoziţiile din Codul penal, iar atunci când se comit fapte care
înfrâng doar dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 11/1991, se aplică aceste din urmă dispoziţii.
Într-o altă opinie1 se consideră ca art. 301 C.pen. a fost abrogat tacit prin Legea nr. 11/1991,
care prin art. 5 se referă la aceleaşi situaţii de fapt ca şi în legea anterioară (art. 301 C. pen.). Prin
urmare, se arată în continuare, din înşiruirea actelor normative prin care se incriminează faptele de
concurenţă neloială, că trebuie eliminate prevederile art. 301 C.pen., rămânând aplicabile în materie
doar prevederile Legii nr. 11/1991 (privind combaterea concurenţei neloiale) şi Legii nr. 21/1996
(privind regimul concurenţei) care se referă la fapte diferite, între aceste două reglementări nefiind
nici o suprapunere.
Având ca punct de plecare aceste controverse, se impune, pentru clarificarea problemei, ca
de „lege ferenda” aceste prevederi (art. 301 C. pen., art. 5 din Legea nr. 11/1991, art. 63 din Legea
nr. 21/1996) să fie reunite într-o singură lege, sub forma unui cod al concurenţei sau al activităţilor
concurenţiale care să conţină o reglementare clară, unitară şi omogenă.
B. Urmarea imediată. Prin săvârşirea infracţiunii de concurenţă neloială se creează o stare de
pericol pentru existente şi întărirea probităţii în activităţile economice fi comerciale, precum şi
pentru ocrotirea intereselor beneficiarilor produselor care constituie obiectul material al infracţiunii,
prejudicial prin săvârşirea faptei analizate. Este vorba de crearea de prejudicii activităţilor
comerciale, situaţie creată prin folosirea în desfacerea produselor a unor procedee neloiale de
obţinere şi menţinere a clientelei.
C. Raportul de cauzalitate. Între acţiunea incriminată şi urmarea imediată trebuie să existe o
relaţie de la cauză la efect, legătură de cauzalitate, care rezultă de regulă, din însăşi materialitatea
faptei comise.
Din punct de vedere subiectiv, infracţiunea de concurenţă neloială se săvârşeşte cu intenţie
directe şi în scopul special de a induce în eroare pe beneficiari. Făptuitorul îşi dă seama că
produsele pe care le fabrică sau le pune în circulaţie poartă denumiri de origine sau indicaţii de
provenienţă false sau că pune pe produsele pe care le introduce în circuitul economic, indicaţii false
privind brevetele de invenţii sau în sfârşit, că foloseşte drept nume comerciale sau denumiri ale unor
1
În acest sens, Corneliu Turianu, „Observaţii în legătură cu reglementarea infracţiunilor de concurenţă neloială”, în
Revista Dreptul nr. 5/1998, p. 81
Pagina 31 din 107

organizaţii de comerţ sau industriale. El săvârşeşte fapta prevăzând că prin aceasta creează o stare
de pericol pentru probitatea pe care trebuie să se bazeze activităţile economice şi pentru interesele
beneficiarilor şi a celor care sunt supuşi concurenţei neloiale, urmare a cărei producere o doreşte.
Latura subiectivă include şi scopul inducerii în eroare a beneficiarilor, scop care trebuie să
existe în momentul comiterii infracţiunii, indiferent daca acesta a fost realizat efectiv sau nu. Ca
urmare a inducerii în eroare, în majoritatea cazurilor produsele care fac obiectul material al
infracţiunilor de concurenţă neloială sunt inferioare în ce priveşte calitatea lor faţă de cele reale.
Deşi infracţiunea de concurenţă neloială este susceptibilă de a fi comisă în toate formele
imperfecte, textul incriminator nu pedepseşte nici actele preparatorii şi nici tentativa. Consumarea
are loc în momentul în care oricare dintre activităţile prevăzute în lege este realizată. Consumarea
are loc indiferent daca s-a realizat sau nu inducerea în eroare a beneficiari lor.
Infracţiunea de concurenţă neloială se poate comite prin oricare dintre modalităţile
normative explicate în cadrul elementului material. În practică pot să apară o varietate de modalităţi
faptice.
Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la o lună la doi ani sau cu amendă. În cazul
infracţiunii de concurenţă neloială prevăzută de art. 301 C.pen., acţiunea se pune în mişcare din
oficiu. Urmărirea penală o efectuează organele de politie, iar judecata în primă instanţă revine
judecătoriei.
Acţiunea penală, în situaţia când se comite infracţiunea de concurenţă neloială prevăzută de
Legea nr. 11/1991, se pune în mişcare la plângerea părţii vătămate, fie la sesizarea Camerei de
comerţ şi industrie sau a altei organizaţii profesionale.
§1.8 Nerespectarea dispoziţiilor privind operaţiunile de import/export
§1.8.1 Noţiune şi reglementare
Infracţiunea de nerespectare a dispoziţiilor privind operaţiile de import sau export constă,
potrivit prevederilor din art. 302 C. pen., în: „efectuarea fără autorizaţie a oricăror acte sau fapte
care potrivit dispoziţiilor legale, sunt considerate operaţiuni de import, export sau tranzit”.
Pagina 32 din 107

În practica judiciară s-a arătat, de exemplu, că a săvârşit această infracţiune numitul N.G.,
care, deşi nu avea autorizaţie prealabilă necesară, a introdus în ţară o mare cantitate de mărfuri cu
intenta de a le vinde1.
Prin incriminarea acestei fapte, s-a urmărit ocrotirea activităţilor din domeniul comerţului
exterior în sensul că sunt necesare licenţe de import şi export pentru anumite categorii de mărfuri
(ca de exemplu, materii radioactive, instalaţii nucleare etc.). Dispoziţiile din art. 302 C. pen. nu
reglementează integral conţinutul constitutiv al infracţiunii, ci face referiri şi la alte norme juridice
din alte acte normative.
1 Obiectul infracţiunii
A. Obiectul juridic special. Infracţiunea are ca obiect juridic special relaţiile sociale
privitoare la activitatea de comerţ exterior care trebuie să se efectueze numai în cadrul stabilit prin
dispoziţiile legale, respectiv, numai de către cei care obţin autorizaţiile (licenţe de export sau
import) de rigoare.
B. Obiectul material. În cazul acestei infracţiuni, obiectul material este format din mărfurile
sau produsele cu care se fac operaţii de import, export sau tranzit fără respectarea dispoziţiilor
legale. Pentru existenţa infracţiunii este necesar sa se stabilească, că este vorba numai de bunuri
pentru care trebuie să se obţină în mod obligatoriu licenţă de im port, export sau tranzit2.
În principiu, sunt exceptate bunurile destinate consumului personal sau familial (în condiţiile
sau valoarea fixată tot prin text legal), bunuri care pot fi introduse sau scoase din tara cu scutire de
taxe vamale etc.
A. Subiectul activ. Textul incriminator nu cere subiectului activ vreo calitate speciale.
Prin urmare, infracţiunea poate fi săvârşită de orice persoană care comite o asemenea faptă.
Nu pot fi subiecţi activi ai acestei infracţiuni şi ca atare, nu există răspundere penală când
operaţiunile de export şi import se efectuează de către agenţii economici care au prevăzut în
obiectul lor de activitate efectuarea unor astfel de operaţiuni. Rezultă astfel, că nu pot efectua astfel
de activităţi agenţii economici, care n-au prevăzut în obiectul lor de activitate aceste activităţi şi nici
persoanele fizice.
1
Trib. Supr. Secţia pen. dec. nr. 2480/1971 în Repertoriu alfabetic de practica judiciară în materie penală pe anii 1969-
1975, în V. Papadopol, M. Popovici, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1977, p. 297 şi urm.
2
în actele normative adoptate în acest domeniu, de regulă, sunt prezentate şi listele cu bunurile prohibite la import,
export sau tranzit ci pentru care trebuie obţinerea de licenţe.
Pagina 33 din 107

În literatura juridică de specialitate1 s-a exprimat şi opinia că, dacă aceste categorii de
persoane efectuează totuşi operaţiuni de export şi import, nu sunt incidente prevederile art. 302 C.
pen., ci se vor aplica dispoziţiile din Legea nr. 12/1990, care sancţionează contravenţia privind
efectuarea de acte sau de fapte de comerţ de natura celor prevăzute în Codul comercial sau în alte
legi fără îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege. Se consideră astfel că ceea ce s-a urmărit de
legiuitor prin incriminarea consacrată prin art. 302 C.pen., a fost iniţial, păstrarea monopolului de
stat cu privire la comerţul exterior. Întrucât, însă, prin acte normative ulterioare a fost liberalizat
comerţul exterior cu unele excepţii restrictive, art. 302 C. pen. a devenit în cea mai mare parte
caduc, în prezent urmărindu-se mai mult plata impozitelor şi taxelor datorate statului şi putându-se
aplica prevederile Legii privind evaziunea fiscală2.
Însă, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 19 din 8 aprilie 1993 (rămasă definitivă prin
nerecurare) se statuează că art. 302 C.pen. îşi păstrează valabilitatea în condiţiile în care mai există
situaţii obligatorii de obţinere a licenţelor de import sau export.
Subiectul activ3, poate un cetăţean român sau un cetăţean străin, un particular sau un
funcţionar. Participaţia penală este posibilă sub toate aspectele sale: coautorat, instigare sau
complicitate.
B. Subiectul pasiv este statul, ca titular al drepturilor de a emite licenţe de import şi export.
A. Elementul material. Potrivit textului incriminator, elementul material constă în efectuarea
fără licenţă a oricăror acte sau fapte care, potrivit dispoziţiilor legale, sunt considerate operaţiuni de
import, export ori tranzit.
În conţinutul art. 302 C.pen, nu se precizează actele sau faptele care constituie operaţiuni de
import export sau tranzit, ci se face trimitere doar la dispoziţiile legale care le caracterizează ca
fiind operaţiuni, dispoziţii care sunt cuprinse în diverse acte normative.
Prin „operaţiuni de import, export sau tranzit” se înţelege, vânzarea, cumpărarea sau
schimburile de mărfuri, transporturile şi expediţiile internaţionale, vânzarea sau cumpărarea de
1
în acest sens a se vedea G. Potrivitu, „Discuţii în legătură cu încadrarea juridică a faptei persoanei fizice de a cumpăra
din străinătate mai multe autoturisme şi de a le vinde în ţară”, în Revista Dreptul nr. 7/1997, p. 76 şi urm.
2
Se conchide, arătându-se că fapta unei persoane fizice care nu are calitatea de agent economic şi cumpără autoturisme
sau piese de schimb din străinătate pe care apoi le vinde în tara, constituie contravenţie şi nu infracţiunea prevăzută în
art. 302 C. pen.
3
A se vedea Anton Socaciu, „Limitele păstrării actualităţii prevederilor art. 302 C. pen. referitoare la nerespectarea
dispoziţiilor privind operaţii de import sau export”, în Revista Dreptul nr. 3/1997, p. 98 şi urm. Se exprima opinia în
sensul că textul art. 302 nu-şi mai păstrează decât într-un anumit mod limitat actualitatea, dispoziţiile sale aplicându-se
numai agenţilor economici şi numai în legătură cu operaţiuni de import-export pentru care se cere licenţă; se arată de
asemenea, că în situaţia în care funcţionarul unei unităţi dintre acelea care au dreptul să efectueze operaţii de comerţ
exterior dispune efectuarea unor asemenea operaţiuni, fapta constituie infracţiunea de abuz în serviciu, iar nu
infracţiunea prevăzută de art. 302 C. pen.
Pagina 34 din 107

licenţă etc. şi în general, orice acte sau fapte de comerţ, precum şi prospectările, ofertele,
demersurile, tratativele şi înţelegerile privind asemenea operaţiuni.
Enumerarea făcută în text nefiind completă, în literatura de specialitate s-a arătat că revine
practicii să decidă de la caz la caz, în acele ipoteze care nu sunt prevăzute în legea privind
activitatea de comerţ exterior, dacă se aplică prin analogie acelaşi tratament juridic1.
Actele sau faptele care, potrivit dispoziţiilor, sunt considerate operaţiuni de import, export
sau tranzit pot prezenta forme variate în raport cu natura şi caracterul bunurilor la care se referă .
Este de observat ca, deşi textul art. 302 C. pen. foloseşte pentru caracterizarea lor pluralul, aceasta
nu însemnă că existenţa infracţiunii este exclusă în cazul săvârşirii unui singur asemenea act sau a
unei singure asemenea fapte2.
Pentru existenţa infracţiunii, este necesar ca operaţiunile ce formează elementul material să
se facă fără autorizaţie. Deşi textul se referă în reglementarea regimului autorizaţiilor numai la
operaţiuni de import sau export, se împărtăşeşte opinia că regimul este aplicabil şi operaţiunilor de
tranzit, acestea din urma neputând fi excluse din cadrul activităţilor de comerţ exterior.
Incriminarea din art. 302 C. pen. constituie o normă cadru care se individualizează în mod
diferit într-un moment sau altul în funcţie de legea vamală care reglementează operaţiuni de import
sau export3.
B. Urmarea imediată. Prin comiterea acestei infracţiuni se creează o perturbare a activităţii
economico-financiare a instituţiei de stat sau se cauzează consecinţe păgubitoare ori alte urmări
grave, prin efectuarea abuzivă, ilegală a unor operaţii de import-export sau tranzit.
C. Raportul de cauzalitate. Între acţiunea incriminată şi urmarea imediată, trebuie să existe o
legătură de la cauză la efect - legătură de cauzalitate - care rezultă de regulă din materialitatea
infracţiunii comise.
2. Latura subiectivă
Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. Făptuitorul îşi dă seama că
efectuează acţiuni de import, export sau tranzit fără licenţă, deci, fără respectarea dispoziţiilor legale
şi urmăreşte producerea acestui rezultat sau accepta producerea lui. Latura subiectivă nu include
vreun motiv sau scop.
Infracţiunea de nerespectare a dispoziţiilor privind operaţii de import sau export este
susceptibilă de forme imperfecte însă, nu sunt incriminate nici actele pregătitoare şi nici tentativa.
1
O. Căpăţână, „Regimul juridic al activităţii de comerţ exterior al cooperării economice şi tehnico-ştiinţifice în
România”, în R.R.D. nr. 5/1971, p. 147.
2
T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. II, p. 359.
3
Dorin Ciuncan, „Nerespectarea dispoziţiilor privind operaţii de import sau export”, în Revista Dreptul nr. 6/1995
Pagina 35 din 107

Consumarea infracţiunii are loc în momentul când s-a efectuat fără autorizaţie operaţiunea de
import-export sau tranzit şi se creează starea de pericol pentru activitatea de comerţ exterior.
Activităţile de import, export sau tranzit prevăzute în textul incriminator constituie fiecare în
parte o modalitate normative de realizare a laturii obiective a infracţiunii. În realitate pot sa apară o
varietate de modalităţi faptice.
Pedeapsa în cazul acestei infracţiuni este închisoare de la 2 la 7 ani.
politie, iar judecata în fond revine judecătoriilor.
§1.9 Deturnarea de fonduri
§1.9.1 Cadrul legal al infracţiunii de deturnare de fonduri
Potrivit art. 3022 Cod penal, infracţiunea de deturnare de fonduri constă în: „schimbarea
destinaţiei fondurilor băneşti sau a resurselor materiale, fără respectarea prevederilor legale, dacă
fapta a cauzat o perturbare a activităţii economico-financiare sau a produs o paguba unui organ ori
unei instituţii de stat sau unei alte unităţi dintre cele la care se referă art. 145 C. pen”. Potrivit
dispoziţiilor legale cuprinse în alin. 2 al art. 3022 Cod penal, dacă fapta prevăzută la alin. 1 a avut
consecinţe deosebit de grave, pedeapsa este mai mare (închisoarea de la 5 la 15 ani şi interzicerea
unor drepturi).
De exemplu, poate săvârşi această infracţiune persoană care în calitate de contabil-sef
foloseşte unele fonduri ale instituţiei unde în alt scop decât cel stabilit prin normele legale,
cauzându-se în acest fel o perturbare activităţii financiare a unităţii. Se cunoaşte ca respectarea
disciplinei financiare care condiţionează buna desfăşurare a activităţilor economice impune
utilizarea fondurilor băneşti şi a resurselor materiale numai conform destinaţiei ce li s-a dat. astfel
că, atunci când se schimbă destinaţia fondurilor sau resurselor de care am amintit cu încălcarea
prevederilor legale, aceasta poate duce la consecinţe destul de grave pentru activităţile economico-
financiare1.
Pentru prevenirea producerii acestor consecinţe, fiecare unitate la care face referire art. 145
C. pen., trebuie să-şi administreze fondurile şi resursele date de la buget având în vedere destinaţia
acestora. Drept urmare, nimănui nu-i este permis să schimbe destinaţia fondurilor în alte direcţii, şi
în alte scopuri. Respectarea riguroasă a acestor reguli de disciplină bugetară este hotarâtoare pentru
realizarea în condiţii corespunzătoare a bugetului de stat.
1
Vasile Dobrinoiu, Nicolae Conea, op. cit., p. 444.
Pagina 36 din 107

A. Obiectul juridic special. În cazul infracţiunii de deturnare de fonduri, obiectul juridic

special îl constituie relaţiile sociale privind disciplina financiară a cărei respectare impune folosirea
fondurilor băneşti şi a resurselor materiale în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare.
Infracţiunea poate avea şi un obiect juridic secundar (adiacent) care constă în relaţiile sociale cu
privire la patrimoniu, deoarece prin comiterea faptei se pot produce şi diverse pagube unui organ
sau instituţii de stat ori unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 C. pen.
B. Obiectul material. Infracţiunea de deturnare de fonduri are ca obiect material fondurile
băneşti ori resursele materiale care au fost deturnate prin fapta săvârşită.
2. Subiectul infracţiunii
A. Subiectul activ. Textul incriminator nu condiţionează existenţa infracţiunii de vreo
calitate a subiectului activ. Se arată însă că fapta nu poate fi săvârşite decât de funcţionarul care
administrează fondurile şi resursele şi căruia i se impune prin dispoziţiile legale sa nu schimbe
destinaţia acestora. Într-o altă opinie, se susţine că infracţiunea poate fi săvârşită de orice persoană,
iar participaţia penală este posibilă în toate formele 1. Coautorii la această infracţiune sunt numai
persoanele care deţin aceeaşi calitate (funcţionari) respectiv, au îndrituirea să schimbe destinaţia
unor fonduri sau resurse. În acelaşi timp, însă, instigatori sau complici pot fi orice alte persoane.
B. Subiectul pasiv. În principal, subiect pasiv este statul ca titular al bugetului şi care a fost
prejudiciat prin săvârşirea faptei.
A. Elementul material. Elementul material al infracţiunii de deturnare de fonduri constă în
acţiunea de a schimba destinaţia fondurilor sau a resurselor materiale, respectiv, în utilizarea lor în
alt scop decât cel stabilit. Infracţiunea există numai daca schimbarea destinaţiei acestor fonduri sau
resurse se face „fără respectarea prevederilor legale”.
Totodată, trebuie precizat că deturnarea de fonduri nu este condiţionată din punct de vedere
al elementului material de producerea unui rezultat care se poate materializa, fie într-o perturbare a
activităţii economico-financiare, fie într-o pagubă produsă unui organ, ori unor instituţii de stat sau
unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 C. pen., urmări care sunt prevăzute alternativ. Prin
urmare, pentru existenţa infracţiunii este suficient să se producă numai una dintre ele.
B. Urmarea imediată. Prin săvârşirea acestei infracţiuni se creează o perturbare a activităţii
economico-financiare a instituţiei păgubitoare ori alte urmări grave.
C. Raportul de cauzalitate. între acţiunea incriminată şi urmarea produsă trebuie să existe o
legătură de cauzalitate. Această legătură trebuie stabilită în fiecare caz.
1
In acest sens, Vasile Dobrinoiu, Nicolae Conea, op. cit., p. 445.
Pagina 37 din 107

Infracţiunea de deturnare de fonduri se comite cu intenţie directă sau indirecte. în cadrul
laturii subiective nu se include vreun mobil (motiv) sau scop special.
§1.9.4 Forme. Modalităţi. Sancţiuni
Infracţiunea de deturnare de fonduri, deşi este susceptibilă de forme imperfecte, legea nu
sancţionează nici actele pregătitoare şi nici tentativa.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se produce ca urmare a acţiunii
făptuitorului, fie o perturbare a activităţii economico-financiare, fie o pagubă unui organ sau
instituţii de stat sau unei alte unităţi dintre cele prevăzute în art. 145 C. pen. Cu alte cuvinte, fapta se
consumă când bunurile şi fondurile respective sunt scoase dintr-un articol bugetar şi transferate în
alt articol cu încălcarea dispoziţiilor legale.
Infracţiunea de deturnare de fonduri se realizează printr-o singură modalitate normativă,
acesteia putând sa-i corespundă o multitudine de modalităţi faptice.
Sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea de deturnare de fonduri este închisoarea de
la 6 luni la 5 ani (pentru varianta tip a infracţiunii), iar pentru forma agravată (dacă fapta a avut
consecinţe deosebit de grave), închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.
politie, iar judecata în fond revine judecătoriei.
§1.10 Nerespectarea dispoziţiilor privind importul de deşeuri şi reziduuri
§1.10.1 Noţiune şi cadrul legal
Este necesar să precizăm în primul rând că infracţiunea a fost incriminată şi introdusă în
Codul penal prin Legea nr. 88 din 22 iulie 19921.
Potrivit textului legal al art. 3022 alin. 1 C. pen., infracţiunea de nerespectare a dispoziţiilor
privind importul de deşeuri şi reziduuri constă în: „efectuarea oricăror operaţiuni de import de
deşeuri ori reziduuri de orice natură sau de alte mărfuri periculoase pentru sănătatea populaţiei şi
pentru mediul înconjurător, precum şi introducerea, în orice mod, sau tranzitarea acestora pe
teritoriul ţării fără respectarea dispoziţiilor legale”.
În alin. 2 al art. 3022 C. pen., sunt prevăzute doua variante agravante ale infracţiunii. Astfel,
fapta este mai gravă: „dacă faptele prevăzute în alineatul precedent au pus în pericol sănătatea sau
integritatea corporală a unui număr mare de persoane, au avut vreuna din urmările arătate în art.
182, ori au cauzat o pagubă materială importantă, sau s-a produs moartea uneia sau mai multor
persoane ori pagube importante economiei naţionale”.
1
Legea nr. 88 din 22 iulie 1992 a fost publicată In M. Of. nr. 181 din 30 iulie 1992
Pagina 38 din 107

Poate comite această infracţiune o persoană care aduce din străinătate o cantitate de mărfuri
periculoase pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediul înconjurător şi le depozitează într-un loc
unde, de regulă, are acces şi publicul.
Trebuie subliniat faptul ca în special după decembrie 1989, liberalizarea operaţiunilor de
import - export a antrenat un număr mare de participanţi la realizarea acestor operaţiuni. Este însă
necesar ca activitatea de import sa se efectueze pentru satisfacerea unor necesităţi sociale dar fără
prejudicierea, fără periclitarea altor interese legitime. În vederea prevenirii ori tranzitării pe
teritoriul statului nostru, a oricăror substanţe, deşeuri ori reziduuri periculoase pentru sănătatea
populaţiei, ori pentru mediu înconjurător, legiuitorul a incriminat fapta prevăzută in art. 3022C.pen.
Ţinând cont de pericolul ce-l prezintă comiterea acestei infracţiuni, este necesar să se
întreprindă măsuri urgente pentru distrugerea sau anihilarea efectelor dăunătoare ale unor astfel de
deşeuri sau reziduuri. S-a constatat că a existat şi există chiar tendinţa ca în unele ţări producătorii
unor asemenea substanţe în loc să le depoziteze în propria tara, caută să le transporte şi depoziteze,
în mod ilegal, în alte ţări, cum ar fi şi România 1. Pentru faptele, care prezintă un pericol mai ridicat,
legiuitorul a considerat că trebuie să se apeleze la răspunderea penală.
A. Obiectul juridic special. Infracţiunea de nerespectare a dispoziţiilor, privind importul de
deşeuri şi reziduuri, are ca obiect juridic special relaţiile sociale referitoare la viata, sănătatea şi
integritatea corporală a cetăţenilor precum şi cele privind existenţa şi normala dezvoltare a
economiei tării şi a patrimoniului, ca şi cele referitoare la mediul înconjurător.
B. Obiectul material. Acest obiect este corpul persoanelor care suportă consecinţele
periculoase ale acestor deşeuri, reziduuri sau mărfuri. De asemenea, obiect material pot fi şi diverse
bunuri infectate, distruse sau degradate.
A. Subiectul activ. Textul incriminator nu prevede vreo calitate specială a subiectului activ.
Prin urmare fapta poate fi comisă de orice persoană (cetăţean român, persoană fără cetăţenie sau
cetăţean străin). Subiect activ este, de regulă, funcţionarul care are atribuţii în legătură cu activitatea
de import sau export şi care poate să realizeze asemenea operaţiuni şi eu deşeuri, reziduuri sau alte
mărfuri periculoase. Participaţia este posibilă sub toate formele sale.
1
Având în vedere acest pericol, Guvernul României în luna iunie 1992 a adoptat Hotărârea nr. 340 privind regimul de
import al deşeurilor şi reziduurilor de orie natura, precum şi a altor mărfuri periculoase pentru sănătatea populaţiei şi
pentru mediul înconjurător. În conformitate cu acest act normativ, importul în România de deşeuri şi reziduuri de orice
natură în stare brută sau prelucrată este interzis; asemenea fapte fiind sancţionate contravenţional.
Pagina 39 din 107

B. Subiectul pasiv. Subiect pasiv al aceste infracţiuni este în principal statul, iar în al doilea
rând, persoanele fizice sau juridice prejudiciate prin săvârşirea faptei incriminate.
A. Elementul material. Infracţiunea se poate realiza, din punct de vedere al elementului
material, prin mai multe acţiuni alternative şi anume:
efectuarea oricăror operaţiuni de import deşeuri ori reziduuri de orice natura sau de mărfuri
periculoase pentru sănătatea oamenilor;
introducerea în orice mod a acestor produse în ţară;
tranzitarea produselor menţionate pe teritoriul ţării noastre neinteresând durata operaţiunii
de tranzitare.
Dacă mijlocul folosit constituie prin el însuşi o infracţiune, există un concurs de infracţiuni 1.
Infracţiunea subzistă chiar dacă se va efectua numai o singură acţiune din cele prevăzute în text.
Pentru existenţa infracţiunii se cere ca fapta sa fie săvârşită prin „nerespectarea dispoziţiilor legale”.
B. Urmarea imediată. În cazul comiterii acestei infracţiuni se creează o stare de pericol
pentru viaţa, sănătatea sau integritatea corporale a populaţiei cât şi pentru mediul înconjurător. În
formele agravate, urmarea imediată constă în producerea efectivă a urmărilor grave prevăzute
expres în textul incriminator.
C. Raportul de cauzalitate. Între acţiunea incriminate şi rezultatul prevăzut de lege trebuie să
existe o legătură de cauzalitate.
Sub aspectul elementului subiectiv infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau
indirectă, cerându-se ca făptuitorul să cunoască natura şi efectele pe care le pot avea asupra
populaţiei deşeurile, reziduurile sau mărfurile respective.
Infracţiunea este susceptibilă a fi comisă în toate formele imperfecte, însă, legea nu
pedepseşte actele preparatorii, ci numai tentativa. Consumarea infracţiunii are loc în momentul când
s-a produs urmarea imediată, respectiv, când acele produse au fost transportate pe teritoriul
României. În forma simplă prevăzută de art. 302 2 alin. 1 C. pen., nu este necesar să se producă un
rezultat, ci doar să se aprecieze pericolul grav pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediul
înconjurător.
Infracţiunea se poate realiza, în cele trei modalităţi normative analizate anterior. În alin. 2 al
art. 3022 Cod penal sunt prevăzute două forme agravate.
1
De exemplu, subiectul activ falsifică documentele însoţitoare.
Pagina 40 din 107

Infracţiunea de nerespectare a dispoziţiilor privind importul de deşeuri şi reziduuri,

prevăzută în alin. 1 al art. art. 3022 Cod se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani. Pentru prima
forma agravată a infracţiunii, pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 5 la 15 ani şi
interzicerea unor drepturi, iar pentru cea de a doua forma agravată, pedeapsa este închisoarea de la 3
la 10 de ani şi interzicerea unor drepturi. Tentativa se pedepseşte potrivit prevederilor art. 21 C. pen.
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Urmărirea penală o efectuează procurorul, iar
judecata în prima instanţă revine tribunalului.
Pagina 41 din 107

CAPITOLUL II
ANALIZA UNOR INFRACŢIUNI DIN DOMENIUL COMERCIAL POTRIVIT
LEGISLAŢIEI SECUNDARE
§2.1 Infracţiunile în domeniul comercial potrivit legii nr. 31/1990
§2.1.1 Aspecte generale
Activitatea societăţilor comerciale reprezintă, prin ponderea ce o deţin, unul din principalele
sectoare de activitate ale economiei naţionale, definite în art. 135 alin. 1 din Constituţia României,
revizuită în anul 20031, drept„economie de piaţă”.
Legala constituire şi buna funcţionare a societăţilor comerciale sunt asigurate, în principal,
pe calea implicării instanţelor judecătoreşti şi a altor autorităţi constitutive - începând cu
încuviinţarea sau autorizarea, după caz, a constituirii societăţilor comerciale, continuând cu
soluţionarea diferitelor probleme ivite pe parcursul funcţionării societăţilor şi terminând cu
fuziunea, dizolvarea, lichidarea şi falimentul acestora - precum şi pe calea autocontrolului activităţii
societăţilor, exercitat prin organele proprii (adunarea generale şi cenzorii)2.
Când normele cuprinse în Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale şi în Codul
comercial român, care este aplicabil în completarea legii respective, nu sunt respectate, săvârşindu-
se fapte periculoase atât pentru societăţile comerciale, cât şi pentru cetăţeni, în general, este firesc să
intervină răspunderea juridică a celor vinovaţi, inclusiv răspunderea penală, dacă faptele prezintă
pericolul social al unei infracţiuni, sunt săvârşite cu vinovăţie şi sunt înscrise în lege ca infracţiuni,
adică sunt întrunite trăsăturile generale ale unei infracţiuni (art. 17 C. pen.)3.
Infracţiunile prevăzute în Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale republicată în
Monitorul Oficial nr. 33 din 29 ianuarie 1998, formează obiect de reglementare în Titlul VIII ai
legii, intitulat „Infracţiuni”, respectiv, art. 256-267.
§2.1.2 Specificul infracţiunilor reglementate de Legea nr. 31/1990
1. Infracţiunea prevăzută de art. 265 din Legea nr. 31/1990.
Potrivit art. 265 din Legea nr. 31/1990, republicată, se pedepseşte cu închisoare de la unu la
5 ani fondatorul, administratorul, directorul, directorul executiv sau reprezentantul legal al
societăţii, care:
1
Constituţia României din anul 2003 este forma republicată a Constituţiei României din 1991, cu actualizarea
denumirilor şi renumerotarea articolelor, revizuită prin Legea nr. 429/2003, aprobată prin Referendumul naţional din
18-19 octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003. Textul Constituţiei
din anul 2003 a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003
2
Augustin Ungureanu, Infracţiuni referitoare la constituirea, funcţionarea, fuziunea şi lichidarea societăţilor comerciale
(I), în Revista de Drept comercial nr. 4/1995, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 61 şi urm.
3
Gheorghe Diaconescu „Infracţiuni în legi speciale şi legi extrapenale, (1) Editura Sirius, Bucureşti, 1994, p. 133
Pagina 42 din 107

□ prezintă, cu rea-credinţă, în prospectele, rapoartele şi comunicările adresate publicului,

date neadevărate asupra constituirii societăţii ori asupra condiţiilor economice ale acesteia sau
ascunde, cu rea-credinţă, în tot sau în parte, asemenea date;
□ prezintă, cu rea-credinţă, acţionarilor/asociaţilor o situate financiară inexactă sau cu date
inexacte asupra condiţiilor economice ale societăţii, în vederea ascunderii situaţiei ei reale (punctul
2 al articolului 265 a fost modificat prin Legea nr. 161/2003);
□ refuză să pună la dispoziţia experţilor, în cazurile şi în condiţiile prevăzute la art. 25 şi 37
din Legea nr. 31/1990, republicată, documentele necesare sau îi împiedica, cu rea-credinţă, să
îndeplinească însărcinările primite.
Obiectul special al infracţiunii îl constituie relaţiile sociale care apără interesele unei
societăţi comerciale prin sancţionarea penală a faptelor de dezinformare a publicului cu privire la
condiţiile în care a fost constituita şi la situaţia economică a acesteia, sau ascunderea cu rea-
credinţă, în tot sau în parte, asemenea date. Prin incriminarea acestor fapte se apăra încrederea
publicului în societăţi le comerciale, ca forma juridică de organizare a activităţii de comerţ.
Această infracţiune nu are şi un obiect material asupra căruia să se exercite acţiunea ilicită.
Latura obiectivă a acestei infracţiuni constă în: arătarea, în prospectele, în rapoartele şi în
comunicările adresate publicului a unor date neadevărate referitoare la constituirea societăţii şi la
condiţiile economice ale acesteia, în ascunderea acestor fapte ori situaţii, în tot sau în parte, cu rea-
credinţă; prezentarea, cu rea-credinţă, acţionarilor/asociaţilor a situaţiei financiară inexacte sau cu
date inexacte asupra condiţiilor economice ale societăţii, în vederea ascunderii situaţiei ei reale; în
ultima variantă, fapta poate fi săvârşită prin refuzul de a pune la dispoziţia experţilor documentele
necesare sau îi împiedica, cu rea-credinţă, să îndeplinească însărcinările primite.
Din definiţia laturii obiective rezultă că aceasta se poate săvârşi în una din următoarele
modalităţi alternative:
Subiecţii activi ai acestei infracţiuni pot fi doar: fondatorii, administratorii, directorii,
directorul executiv sau reprezentantul legal al societăţii, aşa cum rezultă în mod expres din
conţinutul legal al infracţiunii stabilită de art. 265 din Legea nr. 31/1990, republicată.
Acţiunile sau inacţiunile, care constituie modalităţi de săvârşire a acestei infracţiuni trebuie
să se săvârşească în legătură cu îndeplinirea obligaţiilor legale arătate.
Pentru existenţa laturii obiective a acestei infracţiuni, legea nu cere producerea unei urmări
materiale; o urmare socialmente periculoasă există totuşi, şi aceasta constă în crearea pericolului de
păgubire a acţionarilor sau a asociaţilor, după caz, prin faptele ilicite ale fondatorilor,
administratorilor, directorilor, cenzorilor sau lichidatorilor, după caz; urmarea şi raportul de
Pagina 43 din 107

cauzalitate între faptă şi urmare sunt prezumate, nefiind necesară stabilirea şi dovedirea acestora de
către organele judiciare.
Consumarea infracţiunii, care este formata, de pericol are loc în momentul săvârşirii acţiunii
sau inacţiunii în una sau mai multe din modalităţile arătate, respectiv în momentul dării publicităţii
sau a prezentării acţionarilor/asociaţilor a prospectelor, rapoartelor sau a comunicărilor cu date
neadevărate referitoare la constituirea societăţii sau la situaţia economică a acesteia. Întreruperea
acţiunii (încercarea de săvârşire a infracţiunii) constituie tentative, care nu este pedepsită de lege.
Latura subiectivă a infracţiunii constă în vinovăţie sub forma intenţiei, directe sau indirecte,
indiferent dacă fapta este comisivă sau omisivă, deoarece legea a prevăzut expres „reaua-credinţă”,
care are semnificaţia intenţiei, chiar când este vorba de modalitatea „ascunderii”, faptă omisivă prin
definiţie.
Subiect activ principal (autor) al acestei infracţiuni nu poate fi orice persoană fizică
responsabilă penal, ei doar persoanele care au o anumită calitate, o anumită funcţie, şi anume
funcţia de fondator, administrator, director, cenzor sau lichidator, fiecare în raport de atribuţiile ce le
are în cadrul societăţii sau care şi le-a asumat (cu ocazia constituirii societăţii). fiind vorba de un
subiect calificat, co-autoratul la aceasta infracţiune va fi posibil numai între persoane care au una
dintre funcţiile arătate; în schimb, complicitatea şi instigarea pot fi săvârşite de orice persoană.
2. Infracţiunea prevăzută de art. 266 din Legea nr. 31/990
Potrivit art. 266 din Legea nr. 31/1990, republicată, se pedepseşte cu închisoare de la unu la
3 ani fondatorul, administratorul, directorul executiv sau reprezentantul legal al societăţii, care:
dobândeşte, în contul societăţii, acţiuni ale altor societăţi la un preţ pe care îl ştie vădit
superior valorii lor efective sau vinde, pe seama societăţii, acţiuni pe care aceasta le deţine, la
preţuri despre care are cunoştinţă că sunt vădit inferioare valorii lor efective, în scopul obţinerii,
pentru el sau pentru alte persoane, a unui folos în paguba societăţii;
foloseşte , cu rea-credinţă, bunuri sau creditul de care se bucură societatea, într-un scop
contrar intereselor acesteia sau în folosul lui propriu ori pentru a favoriza o altă societate în care are
interese direct sau indirect;
se împrumută, sub orice formă, direct sau printr-o persoană interpusă, de la societatea pe
care o administrează, de la o societate controlată de aceasta ori de la o societate care controlează
societatea pe care el o administrează sau face ca una dintre aceste societăţi să îi acorde vreo garanţie
pentru datorii proprii;
răspândeşte ştiri false sau întrebuinţează alte mijloace frauduloase care au ca efect mărirea
sau scăderea valorii acţiunilor sau a obligaţiunilor societăţii ori a altor titluri ce îi aparţin, în scopul
obţinerii, pentru el sau pentru alte persoane, a unui folos în paguba societăţii;
Pagina 44 din 107

încasează sau plăteşte dividende, sub orice formă, din profituri fictive sau care nu puteau fi
distribuite, în lipsă de situaţie financiară ori contrarii celor rezultate din aceasta (punctul 5 al art.
266 a fost modificat prin Legea nr. 161/2003);
încalcă dispoziţiile art. 178, care prevede că din profitul societăţii se va prelua, în fiecare an,
cel puţin 5% pentru formarea fondului de rezervă, pană ce acesta va atinge minimum a cincea parte
din capitalul social (alin. 1 - art. 178, modificat prin Legea nr. 161/2003);
Acestea constituie modalităţile în care poate fi săvârşită infracţiunea prevăzută de art. 166.
din Legea nr. 31/1990, republicată, şi formează latura obiectiva a infracţiunii,
Obiectul juridic special al acestei infracţiuni îl constituie relaţiile sociale care apără
patrimoniul societăţilor comerciale, interesele legitime ale creditorilor acestora, precum şi ale
statului prin sancţionarea penală a încasării sau plăţii dividendelor fără a exista profit real sau un
profit pe măsura dividendelor plătite, ceea ce constituie un abuz (când se săvârşeşte în pofida unei
situaţii financiare reale) sau o înşelăciune (când se săvârşeşte pe baza unui situaţii financiare false).
Subiect activ principal (autor) al acestei infracţiuni nu poate fi decât persoana fizică
responsabila penal care are una din următoarele calităţi (funcţii): fondatorul, administratorul,
directorul executiv sau reprezentantul legal al societăţii
Modalitatea „încasării dividendului”, nu poate fi săvârşită decât de către persoanele cu
funcţiile arătate dacă acestea sunt, în acelaşi timp, asociaţi sau acţionari (evident, este vorba de
săvârşirea respective în calitate de autor sau coautor al infracţiunii, nu şi în calitate de instigator sau
complice, calitate ce o poate avea orice persoană fizică, indiferent de funcţie). In schimb,
modalitatea „plăţii dividendului” (către ceilalţi asociaţi sau acţionari, care nu au funcţiile arătate)
poate fi săvârşită şi de către cei care nu au calitatea de asociat ori de acţionar (exemplu, de către
directorii executivi). Acţionarul sau asociatul, după caz, care încasează dividendul, ştiind că această
operaţiune este făcută nelegal, considerăm că va răspunde penal în calitate de instigator (dacă a
săvârşit acte de determinare în vederea efectuării plăţii) sau de complice la infracţiunea săvârşită de
către cel care face nelegal plata dividendului.
Subiectul pasiv al acestei infracţiuni este, de regulă, societatea comercială păgubită prin
încasarea sau plata nelegală a dividendului, dar poate fi şi orice altă persoană fizica sau juridică
lezată (exemplu, terţii creditori ai societăţii comerciale, alţi asociaţi sau acţionari ai societăţii, care
nu au încasat dividendul, sau chiar statul, când prin plata nelegală a dividendului se urmăreşte o
evaziune fiscală).
În ceea ce priveşte modalitatea prin care se răspândesc ştiri false sau se întrebuinţează alte
mijloace frauduloase care au ca efect mărirea sau scăderea valorii acţiunilor sau a obligaţiunilor
Pagina 45 din 107

societăţii ori a altor titluri ce îi aparţin, în scopul obţinerii, pentru el sau pentru alte persoane, a unui
folos în paguba societăţii, trebuie făcute mai multe precizări.
Obiectul juridic special al acestei infracţiuni îl constituie relaţiile sociale care asigură
apărarea patrimoniului societăţilor comerciale prin sancţionarea penală a faptelor de păgubire a
acestora pe calea cumpărării sau a vinderii unor acţiuni la preţuri nereale.
Obiectul material al acestei infracţiuni îl constituie acţiunile emise de societăţile comerciale
pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni şi care pot fi deţinute, la un moment dat, de către orice
persoană fizică sau juridică.
Latura obiectivă a acestei infracţiuni constă în fapta fondatorului, administratorului,
directorului executiv sau reprezentantului legal ai societăţii, care de a dobândi, în contul societăţii
respective, a unor acţiuni ale altor societăţi la un preţ pe care îl ştiu ca vădit superior valorii lor
efective, ori de a vinde pe seama societăţii la care funcţionează, acţiuni ale acesteia la preţuri despre
care ştiu că sunt vădit inferioare valorii lor efective, pentru a procura, lor sau altora, un câştig în
paguba societăţii la care funcţionează.
Din definiţia laturii obiective rezultă că pentru existenţa acesteia se cer întrunite, cumulativ,
următoarele condiţii (cerinţe):
□ să se săvârşească una din următoarele acţiuni alternative: dobândirea, pentru
societate, a unor acţiuni ale altor societăţi comerciale ori alte titluri de valoare mobiliară, la preţuri
vădit mai mari decât valoarea lor reală sau vânzarea unor acţiuni sau titluri de valoare, deţinute de
societate, la preţuri vădit mai mici decât preţurile lor reale;
□ făptuitorul să ştie că preţurile cu care cumpără sau vinde, după caz, titlurile de
valoare sunt în vădită discordant cu valoarea reală a titlurilor respective pe piaţă titlurilor de valoare
mobiliară;
□ prin acţiunea săvârşită, făptuitorul să urmărească scopul obţinerii unui câştig, pentru
sine sau pentru altul;
□ câştigul făptuitorului sau al altei persoane pentru care a acţionat făptuitorul, să se
producă prin producerea unei pagube materiale în patrimoniul societăţii comerciale în numele căreia
sunt făcute operaţiunile de dobândire sau de vânzare, după caz.
Această pagubă constă în diferenţa dintre valoarea reală a acţiunilor sau titlurilor, pe piaţă
titlurilor de valoare mobiliară, dobândite sau vândute, după caz, şi preţul practicat de făptuitor.
Prin „dobândirea unor acţiuni” se înţelege: obţinerea, căpătarea, câştigarea acţiunilor, fie
prin cumpărare, fie prin schimb, fie pe orice cale cu titlu oneros; dacă dobândirea s-a făcut cu titlu
gratuit (exemplu, prin donaţie) nu va există infracţiune, societatea neputând fi păgubită printr-o
astfel de dobândire.
Pagina 46 din 107

Prin „preţuri vădit mai mari sau mai mici decât valoarea acţiunilor”, cumpărate sau vândute,
după caz, trebuie să se înţeleagă un preţ care este evident, dovedit, dar, lămurit pentru oricine ca
fiind în discordanţe cu valoarea reală a acţiunilor sau titlurilor de valoare mobiliară, cumpărate sau
vândute, după caz; comparaţia nu se va face între preţul (dat sau luat, după caz), pe de o parte, şi
valoarea nominale a acţiunilor sau titlurilor (cumpărate sau vândute, după caz), ci între preţul (dat
sau luat, după caz) şi valoarea reală, de circulaţie pe piaţă titlurilor de valoare mobiliară, a acţiunilor
sau titlurilor respective, din momentul efectuării operaţiunii. Sarcina stabilirii diferenţei vădite între
preţul practicat de făptuitor şi preţul real pe piaţă titlurilor de valoare mobiliară, revine organelor
judiciare care vor trebui să verifice preţurile reale ale acţiunilor sau titlurilor ce au făcut obiectul
material al infracţiunii, eventual în raport de alte operaţiuni făcute cu acelaşi fel de titluri de valoare
mobiliară şi în aceeaşi perioadă. Aceleaşi elemente de apreciere vor fi avute în vedere şi pentru
stabilirea împrejurării că făptuitorul a ştiut, a cunoscut caracterul vădit disproporţionat al preţului
dat sau primit, după caz, faţă de valoare atinge minimum a cincea parte din capitalul social (alin. 1
art. 178, modificat prin Legea nr. 161/2003);
Acestea constituie modalităţile în care poate fi săvârşită infracţiunea prevăzută de art. 166.
din Legea nr. 31/1990, republicată, şi formează latura obiectivă a infracţiunii,
Obiectul juridic special al acestei infracţiuni îl constituie relaţiile sociale care apără
patrimoniul societăţilor comerciale, interesele legitime ale creditorilor acestora, precum şi ale
statului prin sancţionarea penală a încasării sau plăţii dividendelor fără a exista profit real sau un
profit pe măsura dividendelor plătite, ceea ce constituie un abuz (când se săvârşeşte în pofida unei
situaţii financiare reale) sau o înşelăciune (când se săvârşeşte pe baza unui situaţii financiare false).
Subiect activ principal (autor) al acestei infracţiuni nu poate fi decât persoana fizică
responsabilă penal care are una din următoarele calităţi (funcţii): fondatorul, administratorul,
directorul executiv sau reprezentantul legal al societăţii
Modalitatea „încasării dividendului”, nu poate fi săvârşită decât de către persoanele cu
funcţiile arătate dacă acestea sunt, în acelaşi timp, asociaţi sau acţionari (evident, este vorba de
săvârşirea modalităţii respective în calitate de autor sau coautor al infracţiunii, nu şi în calitate de
instigator sau complice, calitate ce o poate avea orice persoana fizică, indiferent de funcţie). în
schimb, modalitatea „plaţii dividendului” (către ceilalţi asociaţi sau acţionari, care nu au funcţiile
arătate) poate fi săvârşită şi de către cei care nu au calitatea de asociat ori de acţionar (exemplu, de
către directorii executivi). Acţionarul sau asociatul, după caz, care încasează dividendul, ştiind că
această operaţiune este făcută nelegal, considerăm că va răspunde penal în calitate de instigator
(dacă a săvârşit acte de determinare în vederea efectuării plăţii) sau de complice la infracţiunea
săvârşită de către cel care face nelegal plata dividendului.
Pagina 47 din 107

Subiectul pasiv al acestei infracţiuni este, de regulă, societatea comercială păgubită prin
încasarea sau plata nelegală a dividendului, dar poate fi şi orice altă persoana fizică sau juridică
lezată (exemplu, terţii creditori ai societăţii comerciale, alţi asociaţi sau acţionari ai societăţii, care
nu au încasat dividendul, sau chiar statul, când prin plata nelegală a dividendului se urmăreşte o
evaziune fiscale).
În ceea ce priveşte modalitatea prin care se răspândesc ştiri false sau se întrebuinţează alte
mijloace frauduloase care au ca efect mărirea sau scăderea valorii acţiunilor sau a obligaţiunilor
societăţii ori a altor titluri ce îi aparţin, în scopul obţinerii, pentru el sau pentru alte persoane, a unui
folos în paguba societăţii, trebuie făcute mai multe precizări.
Obiectul juridic special al acestei infracţiuni îl constituie relaţiile sociale care asigura
apărarea patrimoniului societăţilor comerciale prin sancţionarea penală a faptelor de păgubire a
acestora pe calea cumpărării sau a vinderii unor acţiuni la preţuri nereale.
Obiectul material al acestei infracţiuni îl constituie acţiunile emise de societăţile comerciale
pe acţiuni sau în comandita pe acţiuni fi care pot fi deţinute, la un moment dat, de către orice
persoana fizică sau juridică.
Latura obiectivă a acestei infracţiuni constă în fapta fondatorului, administratorului,
directorului executiv sau reprezentantului legal al societăţii, de a dobândi în contul societăţii
respective, a unor acţiuni ale altor societăţi la un preţ pe care îl ştiu ca vădit superior valorii lor
efective, ori de a vinde pe seama societăţii la care funcţionează, acţiuni ale acesteia la preţuri despre
care ştiu că sunt vădit inferioare valorii lor efective, pentru a procura, lor sau altora, un câştig în
paguba societăţii la care funcţionează.
Din definiţia laturii obiective rezultă că pentru existenţa acesteia se cer întrunite, cumulativ,
următoarele condiţii (cerinţe):
□ să se săvârşească una din următoarele acţiuni alternative: dobândirea, pentru
societate, a unor acţiuni ale altor societăţi comerciale ori alte titluri de valoare mobiliară, la preţuri
vădit mai mari decât valoarea lor reală sau vânzarea unor acţiuni sau titluri de valoare, deţinute de
societate, la preţuri vădit mai mici decât preţurile lor reale;
□ făptuitorul să ştie că preţurile cu care cumpără sau vinde, după caz, titlurile de
valoare sunt în vădită discordanţă cu valoarea reală a titlurilor respective pe piaţa titlurilor de
valoare mobiliară;
□ prin acţiunea săvârşită, făptuitorul să urmărească scopul obţinerii unui câştig, pentru
sine sau pentru altul;
□ câştigul făptuitorului sau al altei persoane pentru care a acţionat făptuitorul, să se
produce prin producerea unei pagube materiale în patrimoniul societăţii comerciale în numele căreia
Pagina 48 din 107

sunt făcute operaţiunile de dobândire sau de vânzare, după caz. Această pagubă constă în diferenţă
dintre valoarea reală a acţiunilor sau titlurilor, pe piaţă titlurilor de valoare mobiliară, dobândite sau
vândute, după caz, şi preţul practicat de făptuitor. Prin „dobândirea unor acţiuni” se înţelege:
obţinerea, căpătarea, câştigarea acţiunilor, fie prin cumpărare, fie prin schimb, fie pe orice cale cu
titlu oneros; dacă dobândirea s-a făcut cu titlu gratuit (exemplu, prin donaţii) nu va exista
infracţiune, societatea neputând fi păgubită printr-o astfel de dobândire.
Prin „preţuri vădit mai mari sau mai mici decât valoarea acţiunilor”, cumpărate sau vândute,
după caz, trebuie să se înţeleagă un preţ care este evident, dovedit, dar, lămurit pentru oricine ca
fiind în discordanţe cu valoarea reală a acţiunilor sau titlurilor de valoare mobiliară, cumpărate sau
vândute, după caz; comparaţia nu se va face între preţul (dat sau luat, după caz), pe de o parte, şi
valoarea nominale a acţiunilor sau titlurilor (cumpărate sau vândute, după caz), ci între preţul (dat
sau luat, după caz) şi valoarea reală, de circulaţie pe piaţă titlurilor de valoare mobiliară, a acţiunilor
sau titlurilor respective, din momentul efectuării operaţiunii. Sarcina stabilirii diferenţei vădite între
preţul practicat de făptuitor şi preţul real pe piaţă titlurilor de valoare mobiliară, revine organelor
judiciare care vor trebui să verifice preţurile reale ale acţiunilor sau titlurilor ce au făcut obiectul
material al infracţiunii, eventual în raport de alte operaţiuni făcute cu acelaşi fel de titluri de valoare
mobiliară şi în aceeaşi perioadă. Aceleaşi elemente de apreciere vor fi avute în vedere şi pentru
stabilirea împrejurării că făptuitorul a ştiut, a cunoscut caracterul vădit disproporţionat al preţului
dat sau primit, după caz, faţă de valoarea reală, pe piaţă, a titlurilor cumpărate sau vândute, după
caz, pe seama societăţii.
Obiectul material al acestei infracţiuni îl formează bunurile şi creditul societăţilor
comerciale, indiferent de forma lor juridică.
Prin termenul de „bun” se înţelege, în context (în sens economic), obiect sau valoare care
are importanţă în circulaţia economică (spre exemplu, obiecte mobile sau imobile, drepturi de
creanţă, titluri de valoare mobiliară etc.).
Prin expresia „creditul societăţii”, fără vreo altă precizare în textul incriminator, va trebui să
înţelegem sensul economic al acestei expresii, iar nu sensul figurativ (de consideraţia de care se
bucură cineva, influenţe, trecere, autoritate); în sensul economic, noţiunea de „credit” este definită
ca fiind, după caz: o formă de mişcare a valorilor; vânzarea mărfurilor făcută cu plata în rate ori
vânzarea pe credit, adică pe datorie; transferarea temporară de bani, cu titlu de împrumut; mişcarea
capitalului sub forma împrumutului, în scopul desfăşurării unei activităţi profitabile, a efectuării
unor investiţii, dotări, plata unor datorii anterioare etc.; noţiunea de „credit” se mai regăseşte în
expresii ca: „scrisoare de credit” (scrisoare prin care se autoriză purtătorul acesteia de a ridica o
sumă de bani); „a da pe credit” (a vinde fără a primi bani imediat, a vinde, eventual, cu plata în
Pagina 49 din 107

rate); „cumpărare pe credit” (fără plata imediată); „deschidere de credit” (punerea la dispoziţia unei
persoane fizice sau juridice a unei sume de bani, în anumite limite şi condiţii, cu plata unei anumite
dobânzi, cu constituirea unor anumite garanţii) etc.
La stabilirea conţinutului juridic al acestei infracţiuni trebuie să avute în vedere toate
sensurile economice ale noţiunii de „credit”, iar nu numai cel de împrumut a unei sume de bani,
deoarece fiecare din sensurile economice ale acestei noţiuni relevă un interes economic legitim al
unei societăţi comerciale, de care se pot folosi abuziv, cu rea-credinţă, administratorii, directorii sau
lichidatorii.
Latura obiectivă a infracţiunii constă în fapta fondatorilor, administratorilor, directorilor sau
reprezentanţilor legali ai unei societăţi comerciale, de a folosi, cu rea-credinţă, bunurile sau creditul
societăţii (în accepţiunea arătată mai sus), într-un scop contrar intereselor acesteia, în interesul
propriu al făptuitorului sau pentru a favoriza o altă societate, în care făptuitorul este interesat, direct
sau indirect.
Prin termenul de „interes”, termen utilizat în mod repetat în text, se înţelege, în context, un
avantaj, un folos, un profit; în consecinţă, prin „scop contrar intereselor societăţii” se înţelege un
scop contraproductiv, aducător de pagube în loc de profit, aducător de profituri mai mici decât cele
normale şi posibile în cazul în care făptuitorul nu ar săvârşi fapta ilicită; prin expresia „folos
propriu” al făptuitorului se înţelege un avantaj, un profit personal al făptuitorului; prin expresia
„interes direct” al făptuitorului într-o societate comercială se înţelege că făptuitorul este acţionar sau
asociat al acesteia, ori are relaţii de afaceri, sau este salariatul acestei societăţi, primind, sub o formă
sau alta, o parte din beneficiul societăţii respective; prin expresia „interes indirect” al făptuitorului
într-o societate se înţelege implicarea unei rude ori a altei persoane care joacă doar rolul de
intermediar al făptuitorului (aşa-zisul „om de paie”); prin „a favoriza” o altă societate înseamnă a-i
crea avantaje, a o ajuta, în context, cu bunurile sau creditul societăţii în care acţionează făptuitorul,
a o sprijini, a-i da concursul pentru a obţine reuşita în competiţie cu propria societate a făptuitorului
şi în dezavantajul acesteia; formele şi modalităţile de favorizare a altor societăţi pot fi extrem de
variate, de multe ori mascate, insidioase, greu de stabilit, constituind modalităţi tipice de concurenţă
neloială.
Specific acestei infracţiuni este faptul că acţiunea ilicită cunoaşte o singură modalitate de
săvârşire, acţiunea de „folosire”, ca unul din acele atribute ale proprietăţii, ceea ce înseamnă că
făptuitorul procedează la scoaterea temporară din patrimoniul societăţii a unor valori, timp în care
societatea proprietară este lipsită de atributul folosinţei; alături de acţiune şi împreuna cu aceasta
mai trebuie îndeplinite următoarele condiţii (cerinţe), cumulative, pentru a există latura obiectiva:
Pagina 50 din 107

acţiunea să fie săvârşita cu „rea-credinţă”, ceea ce înseamnă o atitudine incorectă, necinstită,

perfidă, relevând legătura indisolubilă ce există între latura obiectivă şi cea subiectivă a acestei
infracţiuni;
prin acţiunea săvârşită, contrară intereselor societăţii comerciale, să se creeze acesteia un
dezavantaj material, care poate fi evaluat în bani, prin privarea societăţii, chiar şi temporar, de
folosinţa bunurilor sau a creditului de care are dreptul să dispună;
corespunzător pagubei create societăţii comerciale, să se creeze un folos ilicit, alternativ sau
concomitent, fie în favoarea făptuitorului, fie în favoarea unei alte societăţi comerciale în care
făptuitorul are un interes, direct sau indirect.
Din condiţiile arătate rezultă, implicit, că această infracţiune este o infracţiune materială, de
rezultat. Urmarea materială directă cerută de lege fiind producerea unei pagube (un dezavantaj
patrimonial) societăţii comerciale a cărei bunuri sau credit sunt folosite ilicit, concomitent cu un
folos material (un avantaj ilicit) reflectat în patrimoniul făptuitorului, a unei alte societăţi
comerciale sau a altor persoane, fizice ori juridice.
Între faptă şi urmarea materială trebuie să existe un raport de cauzalitate directă; urmarea şi
raportul de cauzalitate, trebuie stabilite şi dovedite de către organele judiciare, nefiind prezumate de
lege. Lipsa oricăreia dintre cerinţele arătate, atrage inexistente laturii obiective, iar neproducerea
urmării materiale face ca fapta să rămână în fază de tentative, care nu este sancţionată de lege.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul producerii rezultatului material; prin definiţie,
acţiunea de folosire (a bunurilor sau a creditului) poate continua, în timp, şi după consumare, ori
poate avea chiar un caracter continuat, când fapta de folosire priveşte mai multe bunuri materiale;
într-o astfel de situaţie va surveni şi un moment al epuizării infracţiunii (la data încetării acţiunii de
folosire, ori la data ultimului act material de folosire).
Latura subiectivă a acestei infracţiuni constă în vinovăţie sub forma exclusivă a intenţiei
directe, intenţie calificată de scop (obţinerea unor foloase în paguba societăţii comerciale).
Subiect activ principal (autor) al acestei infracţiuni poate fi numai persoana fizică
responsabilă penal care are calitatea de administrator sau director (potrivit art. 194 pct. 5), ori de
lichidator (potrivit art. 202 alin. 1); la societăţile în nume colectiv, în comandită simplă şi cu
răspundere limitată cu mai mulţi asociaţi, care nu au administratori sau directori, această infracţiune
poate fi săvârşită de către asociaţi, deoarece aceştia exercită atribuţiile administratorilor, precum şi
de către lichidatori.
Subiect pasiv al acestei infracţiuni nu poate fi decât o societate comercială, indiferent de
forma sa juridică.
Pagina 51 din 107

Această infracţiune este susceptibilă de participaţie sub orice formă, cu menţiunea că nu vor
putea fi coautori decât cei care au una din calităţile speciale arătate.
3. Infracţiunea prevăzută de art. 267
Potrivit art. 267 din Legea nr. 31/1990, republicată, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni
la 5 ani administratorul, directorul executiv sau reprezentantul legal al societăţii, care:
emite acţiuni de o valoare mai mică decât valoarea lor legală ori la un preţ inferior valorii
nominale sau emite noi acţiuni in schimbul aporturilor în numerar, înainte ca acţiunile precedente să
fi fost achitate în întregime;
se foloseşte , în adunările generale, de acţiunile nesubscrise sau nedistribuite acţionarilor;
acordă împrumuturi sau avansuri asupra acţiunilor societăţii;
predă titularului acţiunile înainte de termen sau predă acţiuni liberate în total sau în parte, în
afară de cazurile stabilite de lege, ori emite acţiuni la purtător fără a fi achitate integral;
nu respectă dispoziţiile legale referitoare la anularea acţiunilor neachitate;
emite obligaţiuni fără respectarea dispoziţiilor legale sau acţiuni fără să cuprindă menţiunile
cerute de lege.
Acestea constituie şi modalităţile de săvârşire a faptei, care formează latura obiectivă a
infracţiunii.
Obiectul juridic îl constituite apărarea relaţiilor sociale referitoare la buna desfăşurare a
activităţii unei societăţi comerciale în ceea ce priveşte emiterea acţiunilor, la valoare lor legală şi la
modul de emitere a obligaţiunilor cu respectarea dispoziţiilor legale sau acţiunilor aşa cum prevede
legea.
Subiectul activ al infracţiunii nu poate fi decât administratorul, directorul executiv sau
reprezentantul legal al societăţii.
4. Infracţiunea prevăzută de art. 268
Aşa cum dispune art. 268, modificat prin Legea nr. 161/2003 1, se pedepseşte cu închisoare
de la o lună la un an sau cu amendă administratorul, directorul, directorul executiv sau
reprezentantul legal al societăţii, care:
îndeplineşte hotărârile adunării generale referitoare la schimbarea formei societăţii, la
fuziunea ori la divizarea acesteia sau la reducerea capitalului social, înainte de expirarea termenelor
prevăzute de lege;
1
Partea introductivă a art. 268 a fost modificată de Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003 publicată în Monitorul Oficial nr.
279 din 21 aprilie 2003
Pagina 52 din 107

îndeplineşte hotărârile adunării generale referitoare la reducerea capitalului social, fără ca

asociaţii să fi fost executaţi pentru efectuarea vărsământului datorat ori fără hotărârea adunării
generale care îi scuteşte de plata vărsămintelor ulterioare.
5. Infracţiunea reglementată de art. 269
Potrivit art. 269 din Legea nr. 31/1990, în forma modificată, se pedepseşte cu închisoare de
la o lună la un an sau cu amendă administratorul care1:
încalcă, chiar prin persoane interpuse sau prin acte simulate, dispoziţiile art. 145; Art. 145
modificat prin Legea nr. 161/20032, stabileşte că administratorul care are într-o anumită operaţiune,
direct sau indirect, interese contrare intereselor societăţii trebuie să îi înştiinţeze despre aceasta pe
ceilalţi administratori şi pe cenzori sau pe auditorii financiari şi să nu ia parte la nici o deliberare
privitoare la această operaţiune.
nu convoacă adunarea generală în cazurile prevăzute de lege sau încalcă dispoziţiile art. 188
alin. 2;
începe operaţiuni în numele unei societăţi cu răspundere limitată, înainte de a se fi efectuat
vărsământul integral al capitalului social;
emite titluri negociabile reprezentând părţi sociale ale unei societăţi cu răspundere limitată;
dobândeşte acţiuni ale societăţii în contul acesteia, în cazurile interzise de lege.
Aceeaşi pedeapsă (închisoare de la o lună la un an sau cu amendă) se aplică şi asociatului
care încalcă dispoziţiile art. 126 sau ale art. 188 alin. 2. Din dispoziţiile legale arătate, rezultă că
subiect activ ai infracţiunii nu poate fi decât o persoană care are calitatea de administrator sau
asociat intr-o societate comercială.
6. Alte infracţiuni prevăzute de Legea nr. 31/1990 (art. 270, 271, 272, 273, 274).
Art. 270 din Legea nr. 31/1990, modificată 3, statuează că se pedepseşte cu închisoare de la o
luna la un an sau cu amendă cenzorul care nu convoacă adunarea generală în cazurile în care este
obligat prin lege.
Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani, în sensul art. 271
din Legea nr. 31/1990, persoana care a acceptat sau a păstrat însărcinarea de cenzor, contrar
dispoziţiilor art. 156 alin. 2, sau persoana care a acceptat însărcinarea de expert, cu încălcarea
dispoziţiilor art. 38.
1
Partea introductivă a alin. 1 al art. 269 a fost modificată de Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003
2
La articolul 145 s-a introdus prin Legea nr. 1616/2003 alineatul 4, care arată că administratorul care nu a respectat
prevederile alin. 1 şi 2 răspunde pentru daunele care au rezultat pentru societate
3
Art. 270 a fost modificat de Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003
Pagina 53 din 107

Alin. 2 a acestui articol arată că hotărârile luate de adunările generale în baza unui raport al
unui cenzor sau expert, numit cu încălcarea dispoziţiilor art. 156 alin. 2 şi ale art. 38 din Legea
societăţilor comerciale, nu pot fi anulate din cauza încălcării dispoziţiilor cuprinse în acele articole.
Cu aceeaşi pedeapsă (închisoare de la 3 luni la 3 ani) se pedepseşte şi fondatorul,
administratorul, directorul, directorul executiv şi cenzorul care exercită funcţiile sau însărcinările
lor cu încălcarea dispoziţiilor legii referitoare la incompatibilitate.
Art. 272 instituie norma potrivit căreia dispoziţiile art. 265-271 se aplică şi lichidatorului, în
măsura în care se referă la obligaţii ce intră în cadrul atribuţiilor sale.
În acest sens, se pedepseşte cu pedeapsa prevăzută la art. 269 lichidatorul care face plăţi
asociaţilor cu încălcarea dispoziţiilor art. 250.
Potrivit conţinutului legal al art. 2731 din Legea nr. 31/1990, modificată, se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă acţionarul sau deţinătorul de obligaţiuni care:
votează, în adunări generale, în situaţia arătată mai sus, ca proprietar de acţiuni sau de
obligaţiuni care în realitate nu-i aparţin;
trece acţiunile sau obligaţiunile sale pe numele altor persoane, în scopul formarii unei
majorităţi în adunarea generală, în detrimentul altor acţionari sau deţinători de obligaţiuni;
în cazurile nepermise de lege, îşi ia - în schimbul unui avantaj material - obligaţia de a vota
într-un anumit sens în adunările generale sau de a nu lua parte la vot.
În înţelesul legii, persoana care determină pe un acţionar sau pe un deţinător de obligaţiuni
ca, în schimbul unei sume de bani sau al unui alt avantaj material, să voteze într-un anumit sens în
adunările generale ori să nu ia parte la vot se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu
amendă.
În fine, art. 274 arată că constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani,
în afară de răspunderea pentru daunele pricinuite, prin operaţiunile sale, statului român şi terţilor,
cel care exercită un comerţ în favoarea şi pe seama unor societăţi constituite într-o ţară străină, în
cazurile în care nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru funcţionarea acelor societăţi
în România.
§2.1.3 Aspecte procesuale
Activitatea de tragere la răspundere penală a oricăror persoane care au săvârşit o infracţiune
care priveşte activitatea societăţilor comerciale se desfăşoară în mod organizat în cadrul unui proces
penal, care reprezintă o succesiune de activităţi determinate, desfăşurate într-o ordine prestabilită
1
Partea introductivă a alin. 1 al art. 273 a fost modificată de Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003. Alin. (2) al art.273 a fost
modificat de Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003
Pagina 54 din 107

menită să asigure realizarea justiţiei penale şi la care participa organe de specialitate ce îşi
îndeplinesc atribuţiile potrivit Codului penal şi Codului de procedură civilă.
Realizarea scopului procesului penal nu se poate face decât prin punerea în mişcare şi
exercitarea acţiunii penale, care constituie instrumentul, mijlocul juridic cu ajutorul căruia, orice
persoana care a săvârşit o faptă penală este trasă la răspundere penală în fata organelor de judecată,
fiind obligată să suporte toate consecinţele faptei sale ilicite1.
Acţiunea penală la infracţiunile prevăzute în această lege se pune în mişcare din oficiu.
Urmărirea penală este de competenţa agenţilor de poliţie, sub supravegherea procurorului,
soluţionarea cauzei, în primă instanţă, revenind în competenţa judecătoriei.
§2.2 Infracţiuni reglementate de Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale
§2.2.1 Evoluţia reglementărilor privind faptele de concurenţă neloială
Legislaţia internă a parcurs, în domeniul ce ne interesează, patru etape:
A. Iniţial, actele de concurenţă neloială de orice fel erau supuse regimului de drept comun al
răspunderii extracontractuale, în condiţiile statornicite de art. 998 şi urm. din Codul civil. în sensul
arătat s-a scris că „la noi se ajunge a se apăra fondul de comerţ de o concurenţă neloială prin
aplicarea principiului că nimănui nu-i este îngăduit a produce o pagubă în dauna altei persoane (art.
998 C. civ.)”2. Acest sistem prezenta neajunsul că trebuia să aplice, printr-o interpretare extensivă,
regulile generale ale obligaţiilor născute din delicte şi cvasi-delicte, exerciţiului concurenţei,
fenomen cu preponderante economică, ale cărui particularităţi nu sunt reductibile la tratamentul
juridic ce convine faptelor ilicite civile3.
B. O nouă fază o reprezintă aplicarea unor reglementări specifice în materie.
Cele mai vechi, cu o incidenţă de altfel foarte restrânsă, erau cuprinse în Legea din 17 martie
1884 asupra comerţului ambulant, care ocrotea pe consumatori împotriva concurenţei prilejuite prin
lichidări abuzive de mărfuri aparţinând agenţilor economici din această categorie.
Între cele două războaie mondiale a intrat în vigoare Legea concurenţei neloiale din 18 mai
1932. Actul normativ avea caracter cazuistic, fiind totodată incomplet, deoarece nu reglementa
decât faptele de concurenţă neloială constând în confuzie, precum şi falsele indicaţii de
provenienţă4. Caracterul lacunar explică reacţia autorilor, care au obiectat că „existenţa unei legi
lasă judecătorului o parte mai redusă de arbitrar, însă ţărmureşte în acelaşi timp reprimarea actelor
1
V. Paşca „Consideraţii cu privire la infracţiunile prevăzute de Legea nr. 31/1990”, în Revista Dreptul nr. 1/1992, p.52
2
A se vedea, I. N. Finţescu, „Curs de drept comercial”, vol. I, Bucureşti, 1929, p. 168, A se vedea de asemenea, Gh.
Christodorescu, „Concurenţă neleală. Contribuţiuni la soluţionarea sa în România”, Bucureşti, 1923
3
Octavian Căpăţână, „Concurenţă neloială”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 42
4
A se vedea în această privinţă, Vasile Longhin, „Concurenţă neleală. Note pe marginea unei legi”, Revista de Drept
Comercial, p. 616 şi urm.; I. L Georgescu, „Drept comercial român”, vol. I, Bucureşti, 1946, p. 585-603; Paul
Demetrescu, „Concurenţă neleală în legislaţia comparată”, Pandectele Române, 1932, partea IV, p. 28-35
Pagina 55 din 107

pe care ingeniozitatea comercianţilor le descoperă pentru eludarea legii. Sistemul aplicaţiunii

dreptului comun, dimpotrivă, lasă largă putinţa de apreciere a tribunalelor, sporeşte arbitrarul, dar
îngăduie progresul”1.
Ulterior a fost adoptat Decretul pentru reglementarea şi controlul cartelurilor din 10 mai
1937, completat prin Legea nr. 26 octombrie 1939. Acest act normativ instituia măsuri preventive,
destinate să împiedice încheierea de acorduri monopoliste.
C. În anii comunismului, actele normative amintite mai sus au fost abrogate astfel2:
□ Legea din 18 mai 1932, prin Decretul nr. 691/1973 din 14 ianuarie 1974;
□ Decretul-lege din 10 mai 1937, prin Decretul nr. 66 din 18 martie 1950.
Măsura abrogării se explică, deoarece sistemul monopolului de stat şi al planificării
economice rigide sunt prin definiţie incompatibile cu libertatea pieţei şi concurenţei.
D. Începând din 1990, după abolirea comunismului, au intrat în vigoare o serie de
reglementări care urmăresc, odată cu progresele economiei de piaţă, să asigure reprimarea
exerciţiului abuziv al competiţiei, atât în raporturile economiei interne, cât şi în relaţiile de
schimburi externe de mărfuri şi de servicii. Deosebim în această privinţă pe de-o parte dispoziţii
constituţional, iar pe de altă parte cele ale actelor normative uzuale.
Cadrul legal actual se întregeşte cu convenţii internaţionale, elaborate îndeosebi sub
auspiciile GATT3 (actualmente OMC - Organizaţia Mondială a Comerţului).
§2.2.2 Clasificarea faptelor de concurenţă neloială potrivit legii nr. 11/1991, cu modificările
şi completările ulterioare
Potrivit art. 1 din Legea nr. 11/1991, modificat prin Legea nr. 298 din 7 iunie 2001 4,
„comercianţii sunt obligaţi să îşi exercite activitatea cu bună-credinţă, potrivit uzanţelor cinstite, cu
respectarea intereselor consumatorilor şi a cerinţelor concurenţei loiale”. Încălcarea obligaţiei atrage
răspunderea civilă, contravenţională ori penală, în condiţiile legii5.
În înţelesul Legii nr. 11/1991 (art. 11, introdus prin Legea nr. 298/2001):
□ este considerată ca fiind contrară uzanţelor comerciale cinstite utilizarea m mod
neloial a secretelor comerciale ale unui comerciant prin practici de genul neexecutării unilaterale a
contractului sau utilizării unor proceduri neloiale, abuzului de încredere, incitării la delict şi
achiziţionării de secrete comerciale de către terţii care cunoşteau că respectiva achiziţie implică
astfel de practici, de natura să afecteze poziţia comercianţilor concurenţi pe piaţă;
1
I. L Georgescu, op. cit., vol. I, p. 587. în concordanţă cu opinia reprodusă mai sus, acest autor, după ce analizează
dispoziţiile Legii din 1932, trece la examinarea „domeniului concurenţei neleale nelegiferat” - pag. 597-603
2
Octavian Căpăţână, op. cit., p. 43-44
3
Acordul General pentru Tarife şi Comerţ
4
Publicată în Monitorul Oficial nr. 313 din 12 iunie 2001
5
A se vedea art. 3 din Legea nr. 11/1991
Pagina 56 din 107

□ constituie „secret comercial informaţia care, în totalitate sau în conexarea exactă a

elementelor acesteia, nu este în general cunoscută sau nu este uşor accesibilă persoanelor din
mediul care se ocupă în mod obişnuit cu acest gen de informaţie şi care dobândeşte o valoare
comercială prin faptul că este secretă, iar deţinătorul a luat măsuri rezonabile, ţinând seama de
circumstanţe, pentru a fi menţinută în regim de secret; protecţia secretului comercial operează atâta
timp cat condiţiile enunţate anterior sunt îndeplinite;
□ constituie „fond de comerţ” ansamblul bunurilor mobile şi imobile, corporale şi
necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de invenţii, vad comercial), utilizate de un comerciant
în vederea desfăşurării activităţii sale.1
□ constituie concurenţă neloială, în sensul art. 22 din Legea nr. 11/19913, orice act sau
fapt contrar uzanţelor cinstite în activitatea industrială şi de comercializare a produselor, de execuţie
a lucrărilor, precum şi de efectuare a prestărilor de servicii. Enumerarea acestor practici formează
obiectul art. 4 şi 5 din actul normativ menţionat, care împarte faptele de concurenţă neloială în
contravenţii şi infracţiuni.
Conform dispoziţiilor înscrise în art. 4 din Legea nr. 11/1991, constituie contravenţii
următoarele fapte, dacă nu sunt săvârşite în astfel de condiţii încât să fie considerate, potrivit legii
penale, infracţiuni:
□ oferirea serviciilor de către salariatul exclusiv al unui comerciant unui concurent ori
acceptarea unei asemenea oferte;
□ divulgarea, achiziţionarea sau folosirea unui secret comercial de către un comerciant
sau un salariat al acestuia, fără consimţământul deţinătorului legitim al respectivului secret
comercial şi într-un mod contrar uzanţelor comerciale cinstite;
□ încheierea de contracte prin care un comerciant asigură predarea unei mărfi sau
executarea unor prestaţii în mod avantajos, cu condiţia aducerii de către client a altor cumpărători
cu care comerciantul ar urma să încheie contracte asemănătoare;
□ comunicarea sau răspândirea în public de către un comerciant de afirmaţii asupra
întreprinderii sale sau activităţii acesteia, menite sa inducă în eroare şi să îi creeze o situaţie de
favoare în dauna unor concurenţi;
□ comunicarea, chiar făcută confidenţial, sau răspândirea de către un comerciant de
afirmaţii mincinoase asupra unui concurent sau asupra mărfurilor/serviciilor sale, afirmaţii de natură
să dăuneze bunului mers al întreprinderii concurente;
1
A se vedea, pe. larg, Octavian Căpăţână, „Dreptul concurenţei generale. Partea generală”, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1998, p. 441
2
Art. 2 a fost modificat de Legea nr. 298 din 7 iunie 2001 publicată în Monitorul Oficial nr. 313 din 12 iunie 2001.
3
Publicată în M. Of nr. 24 din 30 ianuarie 1991
Pagina 57 din 107

□ oferirea, promiterea sau acordarea - mijlocit sau nemijlocit - de daruri ori alte
avantaje salariatului unui comerciant sau reprezentanţilor acestuia, pentru ca prin purtare neloială să
poată afla procedeele sale industriale, pentru a cunoaşte sau a folosi clientela sa ori pentru a obţine
alt folos pentru sine ori pentru alta persoană în dauna unui concurent;
□ deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu această
clientela în cadrul funcţiei deţinute anterior la acel comerciant;
□ concedierea sau atragerea unor salariaţi ai unui comerciant în scopul înfiinţării unei
societăţi concurente care să capteze clienţii acelui comerciant sau angajarea salariaţilor unui
comerciant în scopul dezorganizării activităţii sale.
Primele trei contravenţii amintite se sancţionează cu amenda de la 10.000.000 lei la
100.000.000 lei, iar celelalte cu amenda de la 15.000.000 lei la 150.000.000 lei. Actualizarea
cuantumului amenzilor se face prin hotărâre a Guvernului, în funcţie de rata inflaţiei. Sancţiunea
poate fi aplicată şi persoanelor juridice.
Contravenţiile se constată, la sesizarea părţii vătămate, a camerelor de comerţ şi industrie
sau din oficiu, de către personalul de control împuternicit în acest scop de Oficiul Concurenţei, care
aplică şi amenda.
În cazurile de concurenţă neloială ce afectează în mod semnificativ funcţionarea concurenţei
pe piaţă relevante afectata Oficiul Concurenţei va sesiza Consiliul Concurenţei pentru soluţionarea
cazului în conformitate cu dispoziţiile Legii concurenţei nr. 21/1996.
Oficiul Concurenţei va transmite camerelor de comerţ şi industrie teritoriale actele de
decizie adoptate pentru cazurile de concurenţă neloiala care constituie contravenţie, conform
prevederilor prezentei legi.
Ca infracţiuni, art. 5 din Legea nr. 11/19911, incriminează următoarele fapte:
□ folosirea unei firme, invenţii, mărci, indicaţii geografice, unui desen sau model
industrial, unor topografii ale unui circuit integrat, unei embleme sau unui ambalaj de natura să
produce confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant;
□ punerea în circulaţie de mărfuri contrafăcute şi/sau pirat, a căror comercializare
aduce atingere titularului mărfii şi induce în eroare consumatorul asupra calităţii
produsului/serviciului;
□ folosirea în scop comercial a rezultatelor unor experimentări a căror obţinere a
necesitat un efort considerabil sau a altor informaţii secrete în legătură cu acestea, transmise
autorităţilor competente în scopul obţinerii autorizaţiilor de comercializare a produselor
farmaceutice sau a produselor chimice destinate agriculturii, care conţin compuşi chimici noi;
1
Art. 5 a fost modificat de Legea nr. 298 din 7 iunie 2001 publicată în Monitorul Oficial nr. 313 din 12 iunie 2001
Pagina 58 din 107

□ divulgarea unor informaţii dintre cele amintite la punctul precedent, cu excepţia

situaţiilor în care dezvăluirea acestor informaţii este necesară pentru protecţia publicului sau cu
excepţia cazului în care s-au luat măsuri pentru a se asigura că informaţiile sunt protejate contra
exploatării neloiale în comerţ, dacă aceste informaţii provin de la autorităţile competente;
□ divulgarea, achiziţionarea sau utilizarea secretului comercial de către terţi, fără
consimţământul deţinătorului său legitim, ca rezultat al unei acţiuni de spionaj comercial sau
industrial;
□ divulgarea sau folosirea secretelor comerciale de către persoane aparţinând
autorităţilor publice, precum şi de către persoane împuternicite de deţinătorii legitimi ai acestor
secrete pentru a-i reprezenta în fata autorităţilor publice;
□ producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, oferirea spre vânzare sau
vânzarea unor mărfuri/servicii purtând menţiuni false privind brevetele de invenţii, mărcile,
indicaţiile geografice, desenele sau modelele industriale, topografiile de circuite integrate, alte tipuri
de proprietate intelectuală cum ar fi aspectul exterior al firmei, designul vitrinelor sau cel
vestimentar al personalului, mijloacele publicitare şi altele asemenea, originea şi caracteristicile
mărfurilor, precum şi cu privire la numele producătorului sau al comerciantului, în scopul de a-i
induce în eroare pe ceilalţi comercianţi şi pe beneficiari.
Prin „menţiuni false” asupra originii mărfurilor se înţeleg orice indicaţii de natură a face să
se creadă că mărfurile au fost produse într-o anumită localitate, într-un anumit teritoriu sau într-un
anumit stat. Nu se socoteşte menţiune falsă asupra originii mărfurilor denumirea unui produs al
cărui nume a devenit generic şi induce în comerţ numai natura lui, în afară de cazul în care
denumirea este însoţită de o menţiune care ar putea face să se creadă că are acea origine.
Persoana care săvârşeşte un act de concurenţă neloială va fi obligată să înceteze sau să
înlăture actul, să restituie documentele confidenţiale însuşite în mod ilicit de la deţinătorul lor
legitim si, după caz, să plătească despăgubiri pentru daunele pricinuite, conform legislaţiei în
vigoare1.
§2.3 Dispoziţii penale ale Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului
Potrivit Legii nr. 26 din 5 noiembrie 19902, republicată în 1998, şi modificată ulterior de mai
multe ori - ultima modificare prin Legea nr. 519/2004 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr.
72/2004 - în articolul 45 este reglementată o singură infracţiune, constând în fapta persoanei care cu
rea-credinţă, a făcut declaraţii inexacte în bază cărora s-a operat o înmatriculare ori s-a făcut o
menţiune în Registrul Comerţului, cu condiţia însă ca fapta să nu constituie o infracţiune mai gravă.
1
Art. 6 din Legea nr. 11/1991, modificat prin Legea nr. 298 din 7 iunie 2001
2
Publicată în Monitorul Oficial nr. 121 din 7 noiembrie 1990, republicată în Monitorul Oficial nr. 49 din 4februarie
1998
Pagina 59 din 107

În situaţia comiterii unei astfel de infracţiuni, instanţa investită cu judecarea, procedând la

restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, va dispune prin hotărâre rectificarea menţiunii
inexacte sau radierea înmatriculării.
§2.4 Infracţiuni prevăzute de Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor
activităţi comerciale ilicite
Potrivit art. 1 din Legea nr. 12/19901 constituie activităţi comerciale ilicite şi au ca efect
aplicarea, faţă de cei care le-au săvârşit, a măsurilor prevăzute în prezenta lege, următoarele:
□ efectuarea de acte de comerţ fără îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru
desfăşurarea unei activităţi comerciale sau cu încălcarea de către comercianţi a obiectului activităţii
lor comerciale, stabilit în condiţiile legii;
□ revânzarea la un preţ mai mare a mărfurilor cumpărate din unităţile de desfacere cu
amănuntul ale comerţului de stat sau cooperatist; revânzare mărfurilor cumpărate de la un
comerciant cu amănuntul, altul decât cei menţionaţi anterior, cu un preţ mai mare de 10% decât cel
de cumpărare.
În cazul în care mărfurile suferă operaţiuni de prelucrare din care nu rezultă un produs nou,
de reambalare, depozitare şi alte asemenea, preţul nu poate fi mai mare decât cu cel mult 20%;
□ cumpărarea de produse, în scop de revânzare, de la restaurant, cofetărie, bar, cantină,
unitate de turism sau altă unitate similară;
□ cumpărarea, în scop de revânzare, de produse care fac obiectul unei sarcini de livrare
stabilite prin balanţă, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege;
□ efectuarea de acte sau fapte de comerţ cu bunuri a căror provenienţă nu este
dovedită, în condiţiile legii. Documentele de provenienţă vor însoţi mărfurile, indiferent de locul în
care acestea se afla, pe timpul transportului, al depozitării sau al comercializării. Prin documente de
provenienţă se înţelege, după caz, factura fiscale, factura, avizul de însoţire a mărfii, documentele
vamale, factura externa sau orice alte documente stabilite prin lege.
□ vânzarea produselor cumpărate în condiţiile de la lit. c) şi d) sau a celor stocate în
condiţiile de la lit. e);
□ înţelegerea între comercianţii cu amănuntul pentru impunerea unor preţuri superioare
celor practicate pe piaţă;
□ ascunderea, alterarea sau distrugerea de acte ori documente, neînregistrarea
mărfurilor, precum şi tinerea unei duble evidenţe contabile, in scopul sustragerii de la plata unor
impozite sau taxe;
1
Publicată în Monitorul Oficial nr. 97 din 8 august 1990, republicată în Monitorul Oficial nr. 133 din 20 iunie1991
Pagina 60 din 107

□ vânzarea de mărfuri de către comercianţi in alte locuri decât cele autorizate de

primarii sau in afara condiţiilor înscrise în licenţe;
□ condiţionarea vânzării unui produs de cumpărarea altui produs;
□ orice altă faptă săvârşită de un comerciant cu scopul de a crea un deficit pe piaţă în
aprovizionarea cu mărfuri a populaţiei.
Contravenţiile prevăzute de Legea nr. 12/1990 se constată de către funcţionarul din aparatul
propriu de specialitate al consiliilor locale, organele Gărzii financiare, organele controlului financiar
şi ale poliţiei.
§2.5 Infracţiunea de bancrută frauduloasă
În prezent, infracţiunea de bancrută frauduloasă1 a fost reincriminată în Legea nr.31/1990,
prin Legea nr. 195/1997 cu diferenţe faţă de textul anterior: spre deosebire de art. 208 din Legea
nr.31/1990 care incrimina într-un text unitar o singură infracţiune de bancrută frauduloasă.
În art. 276 din legea republicată sunt incriminate, într-un text divizat, doua infracţiuni
distincte de bancrută frauduloasă:
la litera a), sunt incriminate mai multe modalităţi alternative de săvârşire, constând în
falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidentelor societăţii ori ascunderea unei părţi din activul
societăţii sau înfăţişarea de datorii inexistente sau prezentarea în registrele societăţii ori în bilanţul
contabil a unor sume nedatorate.
la litera b), este incriminată ca infracţiune distinctă înstrăinarea în frauda creditorilor, în caz
de faliment a unei societăţi, a unei părţi însemnate din active. O altă diferenţă faţă de art.208 este
aceea că, în privinţa faptelor incriminate la litera a) a art. 276, legiuitorul a adăugat un scop al
săvârşirii lor şi anume: faptele trebuie comise în vederea diminuării aparente a valorii activelor.
Obiectul juridic special al infracţiunilor de bancrută frauduloasă îl constituie normala şi
legala funcţionare a unei societăţi comerciale, încrederea mediilor comerciale şi a publicului, în
ultimă instanţă, în societatea comercială respectivă, securitatea circuitului comercial, iar in cazul
infracţiunilor prevăzute la litera b) - desfăşurarea legală, corectă a procedurii falimentului.
În subsidiar, prin incriminarea tuturor faptelor care caracterizează latura obiectivă a acestor
infracţiuni, se apară interesele legitime ale creditorilor societăţii comerciale aflata în încetare de
plăti reală sau fictivă.
§2.6 Infracţiunea de evaziune fiscală
Art. 1 din Legea nr. 87/1994, republicată, pentru combaterea evaziunii fiscale, defineşte
acest fenomen ca fiind „sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau în parte, de la piaţă
impozitelor, taxelor şi a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului
1
Emilian Stancu, „Tratat de criminalistică”, op. cit., p. 568
Pagina 61 din 107

asigurărilor sociale de stat şi fondurilor speciale extrabugetare de către persoanele fizice şi persoane
juridice române sau străine, denumite în continuare contribuabile”.
Activitatea generatoare de venituri impozabile, permanente sau temporară, trebuie
obligatoriu să se desfăşoare în baza unei autorizaţii emise de organul competent sau a unui alt temei
prevăzut de lege (art. 2 din Lege).
Aceeaşi lege, prevede în art. 3 obligaţiile contribuabilului şi anume: declararea, în termen de
5 zile de la înregistrare, a datelor în legătură cu subunităţile constituite în sucursale, filiale, puncte
de lucru, depozite, magazii şi cu orice alte locuri în care se desfăşoară activităţi producătoare de
venituri, băncile şi conturile bancare în lei şi în valută, indiferent de locul unde funcţionează în ţară
sau în străinătate.
Legea 87/1994 este o lege specială cu dispoziţii penale, acestea fiind cuprinse în art. 9-16.
Astfel, au fost înscrise mai multe infracţiuni speciale şi anume:
infracţiunea de refuz a prezentării documentelor contabile oficiale necesare stabilirii
obligaţiilor fiscale;
infracţiunea de întocmire sau acceptare a unor documente contabile oficiale incomplete sau
necorespunzătoare pentru împiedicarea identificării cazurilor de evaziune fiscală;
infracţiunea de sustragere de la plata obligaţiilor fiscale prin neînregistrarea unor activităţi;
infracţiunea de nedeclarare a unor venituri sau ascunderea obiectului sau a sursei impozabile
ori taxabile cu scopul sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale;
infracţiunea de efectuare a unor operaţii nereale în documente contabile sau în alte
documente;
infracţiunea de organizare sau conducere de evidente contabile duble sau de alterare a
datelor din mijloacele de stocare a datelor;
infracţiunea de distrugere a documentelor contabile oficiale, a altor acte sau a memoriilor
mijloacelor de stocare a datelor;
infracţiunea de declaraţii fictive cu privire la sediul societăţii comerciale.
După cum rezultă din definiţia dată în art. 1 din Legea nr. 87/1994, subiect al evaziunii
fiscale este contribuabilul, persoană fizică sau juridică, româna sau străină, care desfăşoară activităţi
generatoare de impozite.
Subiecte ale evaziunii fiscale pot fi atât administratorii, contabilii sau alţi funcţionari cu
atribuţii de serviciu în domeniul fiscal de la persoanele juridice, indiferent de natura capitalului - de
stat sau privat - cât şi persoanele fizice autorizate sau neautorizate.
La majoritatea faptelor incriminate ca infracţiuni în art. 9 şi urm. din Legea nr. 87,
republicată în 2003, subiect nu poate fi decât persoană care are o anumită calitate: administrator,
Pagina 62 din 107

contabil sau altă persoană însărcinata cu atribuţii de serviciu specifice. Se poate vorbi în acest caz
de un subiect calificat al evaziunii. Fapta prevăzută la art. 12 poate fi făcută de orice persoană,
condiţia fiind cea prevăzută de art. 2 şi anume să efectueze „activităţi permanente sau temporare,
generatoare de venituri impozabile în baza unei autorizaţii emise de organul competent sau a unui
alt temei prevăzut de lege”.
Obiectul juridic al infracţiunii de evaziune fiscală îl reprezintă relaţiile sociale privind
constituirea bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat şi fondurilor
speciale extrabugetare.
Obiectul material al infracţiunii este constituit din sumele datorate bugetului de stat,
bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat şi fondurilor speciale extrabugetare de către
persoanele fizice şi juridice române şi străine.
Infracţiunile reglementate de Legea nr. 87/1994 în art. 9 şi art. 10-16 se săvârşesc cu intenţie
directă şi, uneori, indirectă. Faptele care nu sunt săvârşite în astfel de condiţii încât potrivit legii să
constituie infracţiuni sunt reglementate în Capitolul II al legii sub titlul „Contravenţii şi sancţiuni ce
se comit din culpă.
Aşadar, instituirea răspunderii pentru faptele incriminate în schimbul Legii nr. 87/1994 se
face în baza vinovăţiei.
Latura obiectivă este constituită din acţiuni şi inacţiuni privind1:
□ refuzul de a prezenta organelor de control prevăzute de lege documentele
justificative şi actele de evidenţă contabilă necesare pentru stabilirea obligaţiilor faţă de stat;
□ întocmirea incompletă sau necorespunzătoare de documente primare sau de evidenţă
contabilă, ori acceptarea unor astfel de documente cu scopul de a împiedica verificările financiar-
contabile pentru identificarea cazurilor de evaziune;
□ sustragerea de la plata impozitelor, taxelor şi contribuţiilor datorate statului, prin
neînregistrarea unor activităţi pentru care legea prevede obligaţia înregistrării;
□ sustragerea de la plata obligaţiunilor fiscale, în întregime sau în parte prin
nedeclararea veniturilor impozabile, ascunderea obiectului sau a sursei impozabile sau taxabile sau
efectuarea oricăror altor operaţiuni în acest scop;
□ neevidenţierea prin acte contabile sau alte documente legale, în întregime sau în
parte a veniturilor realizate, ori înregistrarea unor cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale, dacă
au avut ca urmare neplata ori diminuarea impozitului; a organizarea sau conducerea unei evidente
contabile duble, de către conducătorul unităţii sau alte persoane cu atribuţii financiar-contabile, ori
1
Dan Drosu Şaguna, „Tratat de drept financiar şi fiscal”, op. cit., p. 1074
Pagina 63 din 107

alterarea memoriilor aparatelor de taxat, de marcaj, sau a altor mijloace de stocare a informaţiilor, în
scopul diminuării veniturilor supuse impozitelor;
□ declararea fictivă făcută de contribuabili sau de împuterniciţii acestora cu privire la
sediul unei asociaţii comerciale sau la schimbarea acesteia, fără îndeplinirea obligaţiilor prevăzute
de lege.
Urmarea unor asemenea acte sau fapte o constituie neplată sumelor datorate statului. În
vederea sancţionării autorului este necesară existenţa raportului de cauzalitate între acţiunea sau
inacţiunea din latura obiectivă şi urmările acesteia.
Obligaţiile fiscale faţă de stat trebuie respectate cu rigurozitate, iar pentru realizarea acestui
deziderat se impune ca volumul veniturilor şi cheltuielilor să fie stabilit pe baza unor evidenţe
conduse cu respectarea prevederilor legale.
§2.7 Contrabanda
Taxele vamale sunt un impozit indirect care apar ca urmare a intervenţiei statului în
comerţul internaţional. Această intervenţie a statului în economie se realizează pe două căi: direct şi
indirect.
Pe cale directă statul poate interveni, fie prin măsuri cantitative asupra importurilor sau
exporturilor (este vorba de contingentări, prohibiţii etc.), fie prin reglementarea schimburilor.
Intervenţia directă ridică probleme destul de delicate, deoarece poate conturba relaţiile dintre state şi
poate avea efecte păguboase asupra raporturilor economice în perioadele următoare.
Intervenţia indirectă se realizează prin taxele vamale, adică prin impozitarea schimburilor
internaţionale. Ceea ce se impune este valoarea în vamă a produselor care fac obiectul tranzacţiei
externe. Cota de impunere, adică nivelul taxei vamale, este prevăzuta prin lege1.
Taxele vamale sunt impozite indirecte ce se percep de către stat asupra importului,
exportului şi tranzitului de mărfuri. Plătitorii taxelor vamale sunt persoanele fizice şi juridice care
au ca activitate importul, exportul şi tranzitul de mărfuri.
Cele mai frecvent utilizate sunt taxele vamale de import, deoarece alimentează bugetul
statului cu venituri importante, limitează - într-o anumită măsură - importul de mărfuri şi au un
randament fiscal ridicat, Taxele vamale au un caracter complex şi exercită o mare influenţă asupra
competitivităţii şi schimbului de mărfuri pe plan internaţional.
Taxele vamale de import se instituie asupra importului de mărfuri şi se calculează asupra
valorii acestora când trece frontiera ţării importatoare. Odată cu depunerea documentelor necesare
pentru a intra în posesia mărfurilor importate, importatorul achită şi taxa vamală de import
corespunzătoare. Totodată, taxele vamale de import au fost şi sunt considerate mijloc de protecţie a
1
Legea nr. 141 din 07/24/1997 privind Codul vamal al României, publicată în Monitorul Oficial nr. 180 din 08/01/1997
Pagina 64 din 107

economiilor naţionale, deoarece prin aplicarea lor asupra mărfurilor importate, rezultă o scumpire a
acestora şi, implicit, se realizează o protecţie a producţiei autohtone de acelaşi gen.
De regulă, nivelul taxelor vamale de import este determinat de raportul cerere-ofertă din ţara
importatoare şi de politica economică şi fiscală pe care aceasta le promovează. Taxele vamale de
import au un nivel diferit în funcţie de natura mărfurilor care fac obiectul taxării (mărfuri agro-
alimentare, industriale, materii prime, semifabricate, produse finite etc.). De regulă, nivelul taxelor
vamale pentru produsele finite importate este superior nivelului taxelor vamale la materii prime şi
semifabricate. Atunci când o ţară nu dispune de anumite materii prime, ea poate reduce sau chiar
elimina taxele vamale pentru importul acestora.
Aşadar, taxele vamale influenţează în mod complex economia ţării. Întâi, ele se constituie în
venit direct la bugetul statului, dacă nu sunt atât de mari încât să inhibe importul corespunzător.
În al doilea rând, taxele vamale îi protejează pe producătorii români de profil, atenuând
presiunea concurenţială asupra lor, ceea ce constituie o necesitate, dat fiind handicapul tehnologic,
financiar, organizaţional al industriei româneşti în raport cu concurenţii străini.
În al treilea rând, prin acest lucru, ele au, pe termen lung, efecte defavorabile asupra
aceloraşi producători români, reducând interesul şi eforturile pentru calitate, preţ, competitivitate.
În al patrulea rând, taxele vamale îi afectează negativ pe beneficiarii interni ai produselor în
cauză, crescându-le costurile sau/şi îngrădindu-le accesul la produsele străine care pot fi tehnologic
şi calitativ mai avansate - taxele devin deci o frâna în calea retehnologizării şi modernizării întregii
economii şi, în particular, a unor sectoare ale industriei.
În al cincilea rând, taxele vamale contribuie la creşterea nivelului general al preţurilor, la
reducerea nivelului de trai, la limitarea posibilităţilor de creştere economică. Totodată, taxele
vamale la importul anumitor materiale sau subansamble se întoarce împotriva capacităţii româneşti
de export, limitând importurile de completare, accesul la materiale sau subansamble care pot face
anumite produse româneşti competitive pe piaţa externă.
Taxele vamale, dacă reflectă o anumită politica structurală (pe grupe de produse), constituie
un instrument de influenţare a restructurării economiei României, în general, şi a industriei, în
particular.
Taxele vamale, diferenţiate pe ţări, în funcţie de diferitele acorduri bi şi multilaterale,
constituie un regulator al comerţului internaţional şi ajung să aibă impact pe planul relaţiilor politice
şi economice cu alte ţări. În acest fel, taxele vamale influenţează politica investitorilor străini în
România. Fără taxe vamale, firmele străine investesc numai în comerţ, promovare, distribuţie. Cu
taxe vamale firmele străine investesc şi în producţia auxiliară, în edificarea locală a unor capacităţi
de producţie.
Pagina 65 din 107

Ca şi alte instrumente financiare, taxele vamale necesită stabilitate, predictibilitate; ele

constituie unul dintre elementele pe care orice investitor, român sau străin, trebuie să le cunoască pe
termen lung, să conteze pe ele. Stabilitatea şi predictibilitatea lor constituie un element care, direct
sau indirect, afectează ceea ce se cheamă riscul de ţară şi atractivitatea ţării pentru investitori şi
pentru procesul investiţional.
Constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă, depunerea de declaraţii vamale sau a
documentelor conţinând date nereale privind felul, cantitatea, originea şi valoarea mărfurilor.
încercarea de sustragere sau sustragerea de vămuire a mărfurilor sau bunurilor se sancţionează cu
amendă egală cu valoarea în vamă a acestora şi confiscarea lor1.
Neprezentarea în termen la unitatea vamală de destinaţie a mărfurilor sau bunurilor
transportate în tranzit ori prezentarea acestora pentru vămuire la o altă unitate vamală decât cea
menţionată în declaraţia vamală de tranzit, fără acordul direcţiei regionale vamale în subordinea
căreia se află vama de destinaţie, constituie contravenţie şi se sancţionează cu amenda egală cu 10%
din valoarea mărfii.
Totodată, descărcarea, încărcarea sau transportarea mărfurilor pe nave, fără permis vamal, se
sancţionează cu amendă egală cu valoarea în vamă a mărfurilor şi confiscarea acestora. Prezentarea
la organele vamale, de către transportator, a unor documente de transport internaţionale cu date
eronate privind felul şi cantitatea mărfurilor sau bunurilor constituie contravenţie şi se sancţionează
cu amendă egală cu valoarea în vamă a mărfurilor sau bunurilor constatate în plus. în acest caz se
aplică şi măsura confiscării acestora.
Pe lângă aceste contravenţii prezentate, Regulamentul vamal mai incriminează următoarele2:
□ nerespectarea de către titularii trecerilor temporare de bunuri peste frontiere a
termenelor stabilite pentru încheierea acestor operaţiuni;
□ nerespectarea obligaţiilor unităţilor expeditoare sau beneficiare, care solicita
efectuarea controlului vamal la punctele de încărcare sau descărcare a mărfurilor, de a asigura
realizarea acestor operaţii la locul şi termenul stabilit;
□ neîndeplinirea de către transportatori sau gestionari a obligaţiei de păstrare a
bunurilor nevămuite, pe timpul transportului sau depozitării lor, dacă fapta a avut ca rezultat lipsuri
sau substituiri din aceste bunuri;
□ acostarea navelor în alte locuri decât punctele de control unde funcţionează organe
vamale, cu excepţia cazului de forţă majoră sau de boală gravă la bord;
1
Dan Drosu Şaguna, op. cit., p. 1045 şi urm
2
Dan Drosu Şaguna, op. cit., p. 1046
Pagina 66 din 107

□ părăsirea porturilor sau aeroporturilor de către navele şi aeronavele care pleacă în

cursă externă, fără acordul organelor vamale;
□ eliberarea de către cărăuş direct beneficiarilor a bunurilor nevămuite;
□ ascunderea bunurilor, în scopul sustragerii de la controlul vamal, de către persoanele
care intra sau ies din ţară.
Pagina 67 din 107

CAPITOLUL III
MODALITĂŢI DE SĂVÂRŞIRE A INFRACŢIUNILOR ÎN DOMENIUL COMERCIAL
§3.1 Folosirea de nume false şi însuşirea de calităţi mincinoase

Folosirea unui nume fals constituie cea mai banală escrocherie. Spre exemplu, escrocul îşi
deschide un cont cu ajutorul unor acte de identitate false, comiţând ulterior, sub acest nume fals şi
cu cecurile obţinute, importante escrocherii, după care va profita liniştit de rezultate sub identitatea
lui reală.
Altă modalitate de escrocherie este prin însuşirea unei calităţi false privind calitatea, funcţia
sau starea civilă, una din însuşirile persoanei fizice etc. Astfel, escrocii se pot prezenta ca fiind
delegaţi ai unei firme însărcinate cu strângerea de fonduri publice de la comercianţi. În acest fel,
falşii reprezentanţi fac încasările în interes propriu.
Altă modalitate de acţiune prin care se primesc fonduri este utilizarea unei ex-calităţi şi
abuzul de o calitate adevărată (ca variantă). Pot fi amintiţi în acest sens foştii funcţionari care se
deplasează la domiciliu pentru încasarea impozitelor, agenţii de asigurări revocaţi sau demisionaţi
care continua să încaseze primele, dar în interes personal etc.
§3.2 Falsificarea înscrisurilor
Noţiunea de fals în acte nu este precizată într-o definiţie legală. în majoritatea legislaţiilor se
face însă o enumerare a diferitelor feluri de fals în acte, dar fără a se da o definiţie generală şi
completă, care să delimiteze caracteristicile acestei infracţiuni. Principalele forme de manifestare a
falsului în înscrisuri prevăzute în Codul penal român (art. 288, 289, 290) sunt: falsul material în
înscrisuri oficiale, falsul intelectual şi falsul în înscrisuri sub semnătură private.
Literatura juridică şi jurisprudenţa au relevat elementele esenţiale a infracţiunii de fals în
acte, arătând că aceasta prezintă trei caracteristici principale, şi anume:
alterarea adevărului;
producerea sau posibilitatea producerii unor consecinţe juridice;
săvârşirea faptei cu intenţie;
Accepţiunea dată falsului în acte este în general comună pentru toate formele de manifestare
a acestuia. De asemenea, nici elementele infracţiunii nu diferă cu mult între ele, de la o formă la alta
a falsului. Unele nuanţe mai însemnate apar doar în privinţa subiectului infracţiunii şi a laturii ei
obiective. De exemplu, la falsul în acte sub semnătură privată, imputabilitatea este condiţionată şi
de întrebuinţarea sau încredinţarea actului altei persoane spre folosire. Cu referire la aspectele
generale ale acestor infracţiuni privind raportul între expresia penală şi cea tehnică a falsului, adică
Pagina 68 din 107

la falsul material, în acte oficiale şi neoficiale, la elementul obiectiv al infracţiunii şi în special la

modul de acţiune, la procedeele concrete de alterare a actelor în legătură cu care se solicită aportul
ştiinţei şi tehnicii, respectiv intervenţia expertului criminalist acestora şi s-a arătat o atenţie sporită
în ultimul timp.
Alterarea adevărului cuprins într-un act are loc, în principal, prin acţiune (in facienda), fiind
posibil însă ca ea să se producă şi prin inacţiune (omisiune) după cum se arată expres în articolul
289 C. pen. Acţiunea de falsificare cunoaşte o descriere analitică în norma penală: prin
contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod; prin atestarea unor fapte
sau împrejurări necorespunzătoare adevărului. Unele legislaţii penale prevăd şi alte modalităţi de
alterare a adevărului în acte.
Trebuie menţionat însă, că oricare ar fi enumerarea acestor moduri de alterare a adevărului,
ele se reduc la două forme principale, şi anume: falsul intelectual şi falsul material.
Prezentarea unui înscris (act, document) victimei, constituie una din cele mai frecvente
escrocherii, cum ar fi, de exemplu1:
a. Transportatorul care falsifică o factura în beneficiul său, ori reprezentantul care
stabileşte bonurile de comandă false pentru care poate să primească, pe nedrept, comisioane.
Prin intermediul informaticii pot fi manipulate fraudulos calculatoarele, înscriindu-se astfel
credite artificiale.
b. La vânzarea unui fond de comerţ, cumpărătorului i se prezintă bilanţuri false sau o
contabilitate „remaniată”.
c. Oferirea unei cambii de complezenţă, prin care da un credit imaginar pentru care
banca a admis scontul, mai mult chiar, a aprobat cheltuielile, presupune adesea avaluri false sau
pseudoacceptări.
d. Folosirea de cecuri în modalităţi de genul: predarea unui cec fără acoperire sau, a
unui cec post-datat, dă aparenţa de credit beneficiarului; există utilizarea de cecuri trase din conturi
lichidate sau fals garantate, cecuri furate sau pierdute. De asemenea, mai pot fi folosite alte
documente justificative la plată, (dispoziţii de plată, cărţi de credit furate sau false) oferirea unui
număr de cont al altei persoane pentru cumpărarea unor produse prin tehnicile de „teleshopping”
sau „minitel” (întâlnite mai ales în ţările în care acest tip de vânzări este răspândit) etc.
§3.3 Escrocheria
În sens larg, escrocheria constă în încredinţarea de fonduri, de obiecte sau chitanţe, succesiv,
fie luând un nume fals sau o falsă calitate, fie folosind o manevră frauduloasă. Referitor la această
1
Emilian Stancu, „Tratat de criminalistică”, p. 575-576
Pagina 69 din 107

faptă se impun câteva consideraţii privitoare la psihologia subiectului activ şi pasiv al infracţiunii,
dar şi privitor la imaginaţia escrocului.
În primul rând, escrocul manifestă o moralitate foarte scăzută pentru că abuzează de
prietenie, dar cum subliniază R. Lechat: „dacă proprietatea se apără împotriva furtului cu arme sau
cu case de bani, ea se oferă ca un burete îmbibat de escrocherie”1
În al doilea rând, victima se caracterizează prin trăsături cum sunt: naivitatea, cupiditatea,
dar şi prin o anumită doză de necinste.
Escrocheria nu apare oricând, ci este un delict de civilizaţie scris. Ea nu are de-a face cu
dezmoştenirea, dezechilibrul sau inadaptabilitatea socială, cu manifestarea unei pături, denumită
sugestiv „gulere albe”, care se foloseşte de puterea sa economică şi socială pentru comiterea unor
abuzuri în detrimentul persoanelor al căror statut inferior nu le permite să se apere.
În afară de faptele prezentate la paragrafele precedente, care sunt considerate tot escrocherii,
mai există şi aşa-numitele escrocherii prin înscenare2.
În acest gen de delicte escrocul, dând dovadă de evidentă şiretenie, acţionează fie sub forma
banala a intervenţiei (reale sau imaginare) a unui terţ, complice sau nu, fie sub forma unei adevărate
uneltiri (modalităţi frauduloase) amestecând persoane, intervenţii şi fabulaţie pentru a ajunge la
fondurile râvnite.
Pot fi enumerate cu titlu de exemplu, următoarele:
Intervenţia unui terţ este o escrocherie tipică pentru asigurări. Procedeul este următorul: un
individ se asigură pentru accidente, pe viată, plăteşte un număr apreciabil de rate, după care
înscenează cu ajutorul unui complice că şi-a pierdut viata într-un accident. Societatea de asigurări
îşi va onora contractul predând suma aşa-zisei văduve. Între timp, „victima” se stabileşte în
străinătate unde, ulterior, se va întâlni cu soţia sa.
Diverse modalităţi frauduloase, cum ar fi:
Escrocheria numită „la vedere” Constă într-o manevră foarte dibace, presupunând o
substituire de bancnote, astfel încât individul să poată da restul de la o bancnotă cu valoare mai
mică decât cea pe care a primit-o (se întâmplă frecvent la casierii).
Varianta cea mai cunoscută a acestei escrocherii este cea denumită în jargonul delincvenţilor
„şmen”. Se practică mai ales pe lângă casele de schimb valutar de către „binevoitori” versaţi care se
oferă să schimbe valută la un raport de schimb chipurile mai avantajos pentru victima credulă.
Escrocul, cu ajutorul unor complici, înscenează o descindere a poliţiei şi creează o stare de tensiune
de care profită, schimbând teancul de bani de o anumită valoare cu altul, aflat în mâneca sau într-
1
Rene Lechat, „Curs de poliţie tehnică”, Ed. Police Revue, Paris. 1968, p. 317
2
Emilian Stancu, „Tratat de criminalistică”, p. 576-577
Pagina 70 din 107

unul din buzunare. Există şi infractori deosebit de abili, adevăraţi prestidigitatori ce nu au nevoie de
complici pentru înscenări; pretextând doar că vor să renumere banii, iau din mâna victimei teancul
bun pe care îl renumără în fata acesteia iar de dedesubtul mâinii cu care numără scot cu mişcare
foarte rapidă „şmenul” pe care-l oferă împăturit victimei ce rămâne convinsă că totul este în regulă
chiar şi după ce acesta dispare liniştit.
„Tentaţia chilipirului” exemplifică cel mai elocvent dorinţa de profit a victimei şi este,
poate, prin urmare, unul dintre cele mai „valoroase” atuuri ale escrocului. în fata unui gură-cască,
escrocul se preface că a găsit pe jos o bijuterie de valoare, pe care un complice aflat în apropiere o
evaluează; naivul, ademenit, se grăbeşte să o cumpere la jumătate din „valoarea apreciată” de
complicele escrocului. Ulterior, prezentându-se la un bijutier, victima constata că a cumpărat un
fals.
Revânzarea unor mărfuri înainte de a le achita („carambouillage”) este o escrocherie comisă
de indivizi care cumpără pe credit mărfuri, pe care le revând apoi pe bani gheaţă fără să le plătească
la scadenţă. Pentru ca acest gen de escrocherie să reuşească, indivizii au cunoştinţe şi aptitudini
comerciale, luând alura unor mari afacerişti. în acest scop, înfiinţează firme „de faţadă”, deschid
conturi, întocmesc dosare (fireşte false) toate pentru a crea iluzia de seriozitate şi încredere
viitoarelor victime. În faza finală, escrocii cumpără o anumită cantitate de mărfuri cu lichidităţi, iar
restul pe bază de contracte cu scadenţă la 60 sau 90 de zile. În acest interval însă mărfurile sunt
revândute. Firma dispare, iar escrocii fug cu banii fără a plăti mărfurile la scadenţă.
Escrocheriile hoteliere se practică, în special, în marile hoteluri care sunt dispuse la sacrificii
grele pentru a nu li se ştirbi reputaţia. Acest lucru este exploatat de escroci care înscenează diverse
accidente sau furturi, afirmând ca s-au produs în hotel. Proprietarul hotelului respectiv se va grăbi
să aplaneze „conflictul” şi să-l despăgubească pe „clientul nemulţumit pentru ca scandalul să nu ia
amploare şi astfel să fie cunoscut de alţi clienţi.
§3.5 Manipularea de date şi informaţii inexacte
Paralel cu apariţia diverselor forme ale societăţilor comerciale, cu dezvoltarea relaţiilor
economice în general, a crescut numărul şi diversitatea escrocheriilor financiare. Dintre principalele
forme de săvârşire a acestor fapte, pot fi menţionate1:
Apelul la public în vederea acoperirii emisiunii de acţiuni, obligaţiuni, înscrisuri sau orice
titluri de valoare ale unei societăţi care se va dovedi ulterior a fi faţadă.
Oferirea de informaţii inexacte (cuprinse în prospectele financiare) sau anunţarea de sume
fictive de subscripţii, de liste false cu persoane care au participat la subscripţie (printre ele înscriind
şi personalităţi), în vederea obţinerii de vărsăminte sau subscripţii suplimentare.
1
Emilian Stancu, „Tratat de criminalistică”, p. 578
Pagina 71 din 107

Forme diverse de manipulare de genul: publicării unui bilanţ inexact, abuzul de bunurile
societăţii, supraevaluarea aportului în natură, repartizarea de dividende fictive.
Escrocare prin folosirea dobânzilor, victimele fiind determinate să-şi încredinţeze
economiile pentru că li se promite o dobânda de 10-15% pe lună: primele dobânzi se dau foarte
punctual, din subscripţiile noilor victime si, după ce a ademenit un număr considerabil de persoane
cu teoria dobânzilor compuse (sau a calculului piramidal în cazurile deja amintite, ale jocurile de
„întrajutorare” tip „roată” - în care se vehiculează reţete-minune care, chipurile, infailibile fiind, vor
garanta şi „ieşirea din joc” cu profit de 5 sau 6 ori suma investită - ce s-au dovedit - iar practica o
arată - că escrocheria poate atinge dimensiuni colosale, naţionale chiar), după care escrocul dispare
- ca şi societatea pe care o crease - cu sumele depuse.
§3.6 Fraude financiar-fiscale
Alte categorii de escrocherii, care vizează fie obţinerea unui credit privat sau public - fraude
private, fie evitarea de impozite sau beneficierea de avantaje din partea statului denumite fraudele
fiscale, cunosc o rata semnificativă de creştere1.
Fraudele private se comit prin folosirea unei facturi pro formă, care nu corespund unei
operaţiuni efectuate, precum şi prin folosirea de facturi false în raporturile cu o societate;
Fraudele fiscale includ, printre altele, procedeul numit „Taxi”, constând în prezentarea de
facturi false către stat pentru a obţine rambursarea TVA, efectuate de persoane nerezidente pe
teritoriul unui stat la părăsirea acestuia cu bunuri purtătoare de TVA. Dacă cineva cumpără de la alt
negustor o marfă, prin preţ el plăteşte şi cota de TVA aferentă predecesorului. În jargonul oamenilor
de afaceri lipsiţi de onestitate, „taxi” desemnează pe acela dintre ei care, prin facturi false, este
furnizorul taxelor recuperabile.
Alte escrocherii financiare constau în: prezentarea de creanţe false într-un faliment,
declaraţii false în materie de garant, declaraţii mincinoase cu ocazia semnării unui contract de
asigurare - agentul declară, spre exemplu, ca poliţa acoperă riscul îmbolnăvirii, în realitate aceasta
privind numai riscul de accidente.
Estorcarea de bani prin folosirea mijloacelor violente sau a ameninţării este cunoscută sub
denumirea de racket. Sunt foarte cunoscute în zona noastră est-europeană acţiunile racketilor estici,
această estorcare putând să aibă şi următoarea formă: obligarea unei societăţi la plată, către o bandă
de infractori, a unei sume periodice, în schimbul „acordării protecţiei” bandei.
1
Emilian Stancu, „Tratat de criminalistică”, p. 578
Pagina 72 din 107

CAPITOLUL IV
METODOLOGIA CERCETĂRII INFRACŢIUNILOR ECONOMICE
§4.1 Specificul cercetării

Pentru descoperirea şi probarea infracţiunilor din domeniul economic, investigaţia penală
trebuie să realizeze o demontare minuţioasă a manevrelor folosite de făptuitor, care se situează
adesea la frontiera îngusta dintre licit şi ilicit.
În literatura de specialitate s-a afirmat ca este dificil de stabilit un cadru tip de cercetare în
această materie. Totuşi, doua ipoteze specifice de acţiune sunt conturate de următoarele împrejurări:
în săvârşirea a ceea ce numim, în general, escrocherie, făptuitorul se protejează prin
anonimat (nume fals, calitate falsă etc.).
în cazul manevrelor frauduloase el este forţat să se „descopere” şi, adesea, chiar să fie o
persoană importantă, respectabilă (sau să fie considerat aşa). De aici rezultă necesitatea identificării
inclusiv prin semnalmente, după modus operandi sau acţiuni tipice ale poliţiei.
Investigaţia în domeniul afacerilor este caracterizată de complexitate, ea trebuind să fie
efectuată cu hotărâre, cu multă răbdare, tenacitate, perspicacitate şi curaj. Nici unul dintre aceste
atribute nu trebuie să lipsească, dacă se doreşte restabilirea echilibrului între dispoziţiile penale încă
insuficiente şi abilitarea delincvenţilor din lumea afacerilor, unii deţinând poziţii sociale, politice,
economice sau având relaţii deosebite.
§4.2 Direcţii generale de acţiune. Pregătirea organelor de cercetare
§4.2.1 Aspecte preliminarii
Prin similitudine cu toate faptele penale săvârşite cu intenţie, fiecare escrocherie sau
manevră frauduloasă reprezintă un caz special. Imaginaţia făptuitorilor în această materie nu
cunoaşte limite, manifestându-se în domenii şi pe direcţii nebănuite şi accentuându-se astfel
caracterul de periculozitate al faptelor în discuţie, prin afectarea multor oameni de afaceri oneşti şi a
contribuabililor prin prejudiciile pe care le aduc statului.
În esenţă, orice investigaţie în acest domeniu presupune adaptarea unor principii şi iniţierea
unor acte de investigaţie cunoscute din materia investigării infracţiunilor împotriva patrimoniului1:
□ cunoaşterea stării de fapt (scriptice sau faptice) şi evaluarea prejudiciului în
momentul semnalării sau descoperii faptei, prin inventarieri, expertize financiar-contabile şi
merceologice.
1
Emilian Stancu, „Tratat de criminalistică”, p. 579 şi urm.
Pagina 73 din 107

□ ridicarea de obiecte şi înscrisuri, efectuarea de percheziţii în scopul descoperirii de

documente, registre contabile, chitanţe, dispoziţii de încasări şi plăţi, cecuri, cambii, inclusiv
instrumente de falsificare.
□ audierea martorilor pentru a stabili datele ce privesc atât identitatea făptuitorului, cât
şi modalităţile de operare.
□ dispunerea expertizelor judiciare, destinate stabilirii circulaţiei actelor, a bunurilor, a
mijloacelor de plată, precum şi pentru determinarea autenticităţii înscrisurilor etc.
□ în ascultarea învinuitului sau inculpatului, se va urmări, în special, stabilirea
circumstanţelor operaţionale, descifrarea şi natura manevrelor frauduloase. Pentru stabilirea sau
descifrarea mecanismului infracţional este, însă, necesară, atât o documentare specializată, cât şi o
familiarizare cu lumea delincvenţilor din afaceri, inclusiv cu mediul victimelor lor. Pentru aceasta,
cel care investighează trebuie să posede noţiuni juridice precise şi suficiente cunoştinţe din
domeniul afacerilor.
§4.2.2 Cunoaşterea cadrului normativ în domeniu
Cunoaşterea tuturor prevederilor legale este indispensabilă, cu atât mai mult cu cât
delincventul din lumea afacerilor urmăreşte constant să acţioneze cât mai aproape de marginea legii,
să acopere toate faptele sale, cât mai mult timp este posibil, printr-o pseudo-legalitate pentru a
inspira încredere şi a se sustrage cercetărilor organelor judiciare sau de control financiar.
§4.2.3 Cunoaşterea specificului activităţii economico-financiare
Datele privind domeniul menţionat sunt deosebit de utile investigaţiei întrucât atât
escrocheriile, cât şi fraudele în materie sunt greu de limitat. În linii mari, printre cunoştinţele pe care
le considerăm a fi esenţiale într-o astfel de investigaţie, se numără cele care vizează:
a. Structura şi organizarea administrative a societăţilor, agenţilor economici cu capital
de stat, privat sau mixt, particularităţi ale societăţilor cu capital mixt, român şi străin, regimul
investiţiilor străine în România.
b. Modul în care este ţinută evidenţa contabilă, mişcarea şi operaţiunile de casa, registre
contabile, bilanţuri, inventare cu privire la bănci, industrie şi comerţ.
c. Organizarea direcţiilor sau serviciilor într-o bancă, un oficiu de schimb valutar,
mecanismele diverselor unităţi sau societăţi economice.
d. Modalităţile de efectuare a schimburilor monetare internaţionale, clearing-ul, swift-
ul, traficul de mărfuri, INCOTERMS,cadrul normativ vamal, asigurările, transportul de mărfuri şi
persoane.
§4.2.4 Stabilirea exactă a faptelor şi a împrejurărilor cauzei
Pagina 74 din 107

Pentru soluţionarea cauzei, sunt capitale identificarea mijloacelor folosite de delincvent,

studierea şi reconstituirea manevrelor frauduloase în întregul lor, ca şi în detaliu, urmărind segment
cu segment toate faptele şi împrejurările, contribuţia personală a participanţilor, şi nu în ultimul
rând. a victimei.
Ca şi în cazul investigaţiei altor cauze penale, este necesar să se facă apel la fişierele
documentare (preconstituite) ale escrocheriilor şi ale escrocilor, la toate informaţiile privind mediul
de selecţie a victimelor şi, eventual, regiunile vizate, inclusiv prin cooperarea cu organisme
internaţionale specializate cum este Interpolului.
De asemenea, este foarte indicat ca, în situaţia când a avut loc arestarea unui delincvent în
materie, membru al unei bande specializate, sau care folosea un procedeu pe cale de extindere, prin
intermediul mass-mediei să se dea un comunicat de presă şi să se prezinte fotografia făptuitorului,
atât pentru depistarea altor victime, cât şi pentru descurajarea altor posibili infractori.
§4.3 Determinarea cauzelor săvârşirii faptei incriminate de legea penală. Stabilirea
consecinţelor.
Dintre multiplele cauze, condiţii şi împrejurări favorizatoare amintim urmatoarele1:
posibilitatea relativ uşoară de falsificare a unor documente (adeverinţe, pontaje, carnete de
muncă, cecuri etc.) în special în condiţiile existenţei a numeroase aparate performante (Xerox-uri,
Imprimante, calculatoare personale etc.);
superficialitatea manifestată de unii funcţionari în verificarea documentelor ce li se prezintă;
falsificarea unor ştampile atât datorită simplităţii lor, cat şi a folosirii noilor tehnici aflate pe
piaţă;
neglijenta unor persoane în păstrarea documentelor de identitate, a actelor de studii,
libretelor CEC ş.a.;
naivitatea unor persoane, asociată cu ignorante şi chiar cu reaua-credinţă, care dorind să-şi
rezolve unele interese acceptă realizarea lor prin alte căi decât cele legale etc.;
Cunoscând cauzele, condiţiile şi împrejurările săvârşirii acestui gen de infracţiuni se pot lua
măsuri corespunzătoare pe linia prevenirii şi combaterii lor.
Totodată, organele de urmărire penală trebuie să ţină seama de faptul că, în general,
escrocheriile se săvârşesc în concurs cu alte infracţiuni - fals intelectual, fals material în înscrisuri
oficiale, uz de fals.
Problema existenţei sau inexistenţei concursului de infracţiuni trebuie să fie în atenţia
organelor de urmărire penală, pentru o soluţionare temeinică a cauzelor aflate în lucru, dar şi pentru
extinderea cercetărilor cu privire la toţi făptuitorii şi toate faptele.
1
Nicolae Văduva, „Criminalistica. Curs de tactică şi metodică”, Editura Universitară, Craiova, 2002, p. 310
Pagina 75 din 107

În ceea ce priveşte consecinţele activităţii ilicite desfăşurate şi măsurile ce trebuie

întreprinse pentru recuperarea prejudiciului şi restabilirea situaţiei anterioare, trebuie să subliniem
că lămurirea acestor probleme prezintă importante deosebită, în primul rând, sub aspectul încadrării
juridice corespunzătoare a faptei comise.
În al doilea rând, lămurirea consecinţelor activităţii ilicite se impune din punct de vedere ai
recuperării prejudiciului cauzat şi restabilirea situaţiei anterioare. In practica judiciară s-a apreciat
că la calcularea prejudiciului se va avea în vedere atât paguba pricinuită părţii vătămate cât şi
beneficiul nerealizat (taxe de întârziere, dobânzi, penalităţi etc.).
După stabilirea concretă a pagubei, organele de urmărire penală au obligaţia de a lua
măsurile necesare pentru recuperarea acestora, sens în care trebuie să identifice bunurile şi valorile
existente în patrimonii făptuitorului şi a persoanei responsabile civilmente şi să dispună măsuri
asiguratorii.
Cât priveşte restabilirea situaţiei de fapt, trebuie să se dispună măsuri pentru anularea
efectelor juridice ale actelor ilegale încheiate cu ocazia săvârşirii infracţiunii de înşelăciune.
§4.4 Efectuarea de percheziţii şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri
Indiferent de locul în care se execută - domiciliu sau locul de muncă - percheziţia are drept
scop descoperirea bunurilor - bani, obiecte, înscrisuri, etc. - ce au constituit folosul material primit
de infractor ca urmare a activităţii ilicite desfăşurate.
Pregătind percheziţia, organele de urmărire penală nu trebuie să piardă din vedere
posibilitatea descoperirii înscrisurilor de care s-a folosit făptuitorul pentru săvârşirea infracţiunii:
acte de identitate false, acte de studii, adeverinţe de vechime în muncă, librete de economii, cecuri
false, ş.a.
În aceeaşi ordine de idei, nu trebuie omisă descoperirea instrumentelor şi materialelor ce au
servit la falsificarea documentelor destinate să inducă sau să menţină în eroare persoanele înşelate.
În această categorie intra matriţele, poansoanele, ştampilele, - fie confecţionate artizanal fie sustrase
din diferite locuri - tuşuri, cerneluri, instrumente scripturale, formulare tipizate ş.a.
Descoperirea la domiciliul percheziţionatului sau la locul de muncă a unor înscrisuri pe care
acesta le-a primit de la persoanele vătămate este de natura să ducă la identificarea tuturor
persoanelor înşelate, constituind, pe lângă importante mijloace de probă, şi punctul de plecare
pentru extinderea cercetărilor cu privire la alte infracţiuni săvârşite.
Dacă percheziţia s-a finalizat cu identificarea şi ridicarea unor înscrisuri ce atestă legăturile
infracţionale ale percheziţionatului, valorificarea acestora pe parcursul cercetărilor oferă
posibilitatea extinderii cercetărilor şi asupra altor participanţi, contribuind la lămurirea rolului şi
Pagina 76 din 107

contribuţiei acestora în pregătirea şi desfăşurarea activităţii ilicite, precum şi la stabilirea foloaselor

injuste de care au beneficiat.
Odată cu precizarea principalului scop al percheziţiei, cu prilejul pregătirii şi desfăşurării
acestei activităţi, organul de urmărire penală nu trebuie să omită căutarea şi descoperirea unor
obiecte, înscrisuri sau valori deţinute contrar dispoziţiilor legale - arme, muniţii, substanţe toxice
sau stupefiante etc. -, precum şi identificarea în patrimoniul făptuitorului de bunuri mobile şi
imobile care să facă obiectul indisponibilizării, în vederea reparării prejudiciului cauzat prin
infracţiune. Este necesară semnarea spre neschimbare1 a înscrisurilor descoperite, de către cel
percheziţionat, precum şi fotografierea tuturor obiectelor descoperite în locurile unde au fost găsite.
Acestea, împreună cu procesul verbal, întocmit cu respectarea strictă a legii procesual penale
şi a regulilor de tactică criminalistică, constituie importante mijloace de probă în dovedirea
vinovăţiei făptuitorului şi a existenţei infracţiunii.
Nu în ultimul rând trebuie amintit că, în cursul efectuării percheziţiei, organul de urmărire
penală trebuie să-şi orienteze atenţia în direcţia surprinderii unor manifestări psihocomportamentale
ale persoanei percheziţionate, cum ar fi: tremurul corpului şi al mâinilor, respiraţie agitată, suspin de
uşurare, modificări ale vocii şi vorbirii, expresia şi culoarea feţei ş.a. Asemenea reacţii, făcând parte
din categoria celor ce scapă controlului sau dirijării conştiente, pot orienta căutările.
Calitatea observării efectuate este dependentă - într-o măsură apreciabilă - de capacitatea de
mobilizare a atenţiei asupra obiectului observării 2. Astfel, urmărind privirea percheziţionatului - din
ce în ce mai concentrată spre mâinile celui care caută - organul de urmărire penală are posibilitatea
să-şi intensifice căutările în locul sau zona care au generat astfel de reacţii. De asemenea, modul în
care vorbeşte percheziţionatul poate constitui un indiciu în orientarea căutărilor şi descoperirea
locului de ascundere.
Deosebit de importantă este sesizarea manifestărilor ce trădează pierderea controlului din
partea percheziţionatului: servilism, sârguinţa, grijă deosebită pentru anumite obiecte, dragoste
subită pentru unele activităţi de ordin gospodăresc - udatul florilor, mutarea mobilierului ori a altor
obiecte, curăţarea sau aranjarea acestora ş.a. Surprinzând comportamentul celui percheziţionat,
modul cum este marcat de stările afectiv-emoţionale, organul de urmărire penală trebuie să
interpreteze corect astfel de manifestări, ţinând cont de natura calităţilor desfăşurate până la acel
moment, de locurile şi obiectele examinate. Din acest considerent este indicat să fie marcat exact
momentul apariţiei unor astfel de reacţii - în ce moment al activităţii şi în legătură cu examinarea
1
A se vedea, art. 107 C. proc. pen.
2
A. Ciopraga, op. cit., pag. 89
Pagina 77 din 107

căror obiecte - si, mai ales să se stabilească dacă se repetă în cazul activităţilor care le-au
determinat.
Cunoaşterea psihologiei percheziţionatului permite organului de urmărire penală să
diferenţieze reacţiile ce apar în legătură cu activitatea de percheziţionare de reacţiile datorate altor
cauze, însuşi evenimentul percheziţiei - factor afectogen de natură a explica sentimente de nelinişte,
de tulburare, nemulţumire sau indignare - grijă faţă de unele obiecte de valori care au pentru el o
valoare afectivă - tablouri, sculpturi, lucrări de mare valoare artistică, istorică sau ştiinţifică,
corespondentă, memorii, jurnale intime, fotografii etc. - fără să facă parte din categoria celor ce
interesează cauza: găsirea unor obiecte sau înscrisuri ce nu fac obiectul percheziţiei dar care, din
motive mai mult sau mai puţin justificate, pot fi considerate de membrii familiei compromiţătoare
ş.a.
Manifestările făcând parte din categoria stărilor reactive, cum ar fi: mototolirea batistei,
roaderea unghiilor, gesticulările, spasmul glotic, atracţia către anumite locuri sau obiecte se pot
datora stărilor prin care trece percheziţionatul, însă, datorită faptului că pot fi supuse controlului, ele
pot fi şi dirijate. Nu de puţine ori, încercarea de disimulare a stărilor emoţionale se poate ascunde în
spatele unei comportări condescendente, concretizate într-o amabilitate exagerată, în solicitudinea
de a fi pe placul celor care efectuează percheziţia, de a pune la dispoziţia acestora obiectele căutate,
de a adresa invitaţia controlării unor încăperi sau obiecte ş.a. Alteori, comportamentul
percheziţionatului se situează la polul opus, el recurgând la atitudini de protest, de indignare,
acreditând ideea că reputaţia şi cinstea de care se bucură îl pun la adăpost de orice bănuială si, prin
urmare, percheziţia este lipsită de sens. Cele două tipuri comportamentale, de cele mai multe ori,
vizează derutarea organului de urmărire penală, canalizarea lui pe o pistă falsă şi, în final,
renunţarea la căutarea obiectelor. Practica organelor de urmărire penală cunoaşte suficiente cazuri
când cel percheziţionat încearcă să împiedice buna desfăşurare a activităţii. Printre acestea, se
înscriu: refuzul de a deschide încăperile, atitudinea arogantă, comportare provocatoare, jignitoare,
insulta, ironia, „îmbolnăvirea” subită etc.
Complexitatea formelor prin care sunt puse în evidente stările emoţionale ale celui
percheziţionat, observarea lor şi interpretarea corectă a semnificaţiei reale sunt în strânsa legătură cu
activităţile concrete întreprinse de organul de urmărire penală. în raport cu împrejurările de la locul
percheziţiei fi ţinând cont de necesitatea supravegherii necontenite a celui percheziţionat, activitatea
de observare trebuie încredinţată unuia din membrii echipei - de regulă, şefului acesteia - sau chiar
mai multor persoane. Oricum, cel ce efectuează observarea comportării percheziţionatului nu
trebuie să fie antrenat şi în executarea altor sarcini pe parcursul percheziţiei.
§4.5 Ascultarea făptuitorului
Pagina 78 din 107

Ascultarea învinuiţilor sau a inculpaţilor se efectuează, de regulă, după ce organul de

urmărire penală dispune de date suficiente cu privire la activitatea infracţională a lor,
recomandându-se ca primii să fie ascultaţi cei care se dovedesc mai sinceri, sau aceia cărora le
revine o răspundere penală şi civilă mai mică.
Pentru ca interogarea învinuitului sau inculpatului să-şi atingă scopul propus se impune, în
primul rând, o organizare riguroasă a acestei activităţi1.
Din punct de vedere tactic, această etapă presupune2:
stabilirea precisă a chestiunilor ce urmează a fi clarificate cu ocazia ascultării, precum şi a
datelor de verificat cu această ocazie;
pregătirea materialului probator ce urmează să fie utilizat în timpul ascultării;
determinarea ordinii în care urmează să se facă ascultarea;
stabilirea modalităţii de citare.
Ascultarea este indicat să se organizeze astfel încât participanţii aflaţi în stare de libertate să
nu aibă posibilitatea să se înţeleagă asupra declaraţiilor, să-şi comunice întrebările care le-au fost
puse, ori să încerce înlăturarea unor mijloace materiale de probă3.
În anumite împrejurări nu trebuie exclusă posibilitatea deplasării anchetatorului la locul în
care se află învinuitul sau inculpatul (domiciliu, spital etc.).
Finalizarea pregătirii ascultării învinuitului sau inculpatului se va materializa într-un plan de
ascultare, care va conţine problemele de clarificat şi ordinea de abordare a lor, întrebările de fond
sau de amănunt la care va trebui să răspundă cel audiat, materialele care îi vor fi prezentate 4. În
elaborarea planului se va ţine seama de orice situaţie care poate să apară în timpul ascultării, chiar
neprevăzută, de unde rezultă şi necesitatea ca planul să aibă un caracter flexibil.
Dacă întocmirea unui plan este absolut necesară în cazurile dificile, cu învinuiţi sau inculpaţi
care refuză să recunoască, fac declaraţii nesincere, mincinoase sau se contrazic, elaborarea unei
schiţe de plan se impune şi în cazurile simple, aspect de natură să contribuie la urgentarea
soluţionării cauzei5. Planul trebuie să prevadă întrebări prealabile referitoare la preocupările,
înclinaţiile şi activitatea celui ascultat, menite să realizeze legătura atât de necesară între anchetator
şi persoana ascultată6.
1
înaintea acestei etape are loc etapa cunoaşterii personalităţii învinuitului sau inculpatului. În legătură cu această etapă,
a se vedea şi E. Stancu, op. cit., p. 85; de asemenea şi C. Aionitoaie, I. E. Sandu ş.a.,op.cit., p.92 şi urm.
2
E. Stancu. op. cit.. p. 85-86
3
A se vedea, Emilian Stancu, op. cit., vol. II, p. 289
4
Idem, p. 86
5
Ibidem, p. 87
6
C. Aioaniţoaie, I. E. Sandu, op. cit., p. 116
Pagina 79 din 107

Pe parcursul ascultării organul judiciar poate apela la folosirea, de exemplu, a documentelor

de care s-a servit făptuitorul în comiterea infracţiunii, în legătură cu care se cer explicaţiile necesare
stabilirii procedeelor de provocare a pagubelor. Aceasta se impune cu atât mai mult cu cât
documentele în cauză au fost falsificate, caz în care va trebui pe cât posibil să se stabilească
procedeele şi modalităţile de care autorul s-a servit pentru falsificare.
O atenţie deosebită va fi acordată determinării legăturilor infracţionale, a relaţiilor pentru
stabilirea cu exactitate a cercului de persoane implicate în săvârşirea escrocheriei, mai ales dacă ne
aflăm în fata unei criminalităţi organizate, prezentă acum din ce în ce mai mult şi în România, după
modele vest-europene.
§4.6 Ascultarea martorilor
Astăzi, ca şi odinioară, mărturia constituie modul comun de informare a organelor judiciare,
proba firească, necesară, proba cu frecvenţa cea mai ridicată, ceea ce a făcut să fie denumită de un
jurist filozof „ochii şi urechile justiţiei”. Probă aparent simplă şi uşor de administrat, dar deseori
anevoios de a fi apreciată, modalitate firească de informare a organelor judiciare, a cărei valoare a
fost viu discutată, mărturia îşi păstrează astăzi nealterată utilitatea, constituind aşa cum s-a precizat,
proba cu cel mai indicat indice de frecvenţă.
Modalităţile tactice de luare a declarator martorilor trebuie să se circumscrie direct
prevederilor procesuale, astfel încât considerăm necesar un studiu asupra cadrului legal în care
trebuie să se desfăşoare această importantă activitate judiciară.
Ascultarea martorului atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de judecată în fond, are
loc obligatoriu, sub prestare de jurământ şi numai după ce i s-au adus la cunoştinţă că dacă nu va
spune adevărul săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă (art. 85 C. proc. pen.). în declaraţia
scrisă, se va face menţiune în acest sens. Martorul este lăsat mai întâi să declare tot ce ştie în cauză,
după care i se pot pune întrebări cu privire la faptele şi împrejurările relatate.
În literatura de specialitate, în cadrul procedeelor specifice de obţinere a declaraţiilor
martorilor sunt menţionate confruntarea şi folosirea interpreţilor.
Confruntarea, ca procedeu probatoriu complementar - excepţie de la regula audierii separate
a persoanelor - este folosită de organul judiciar în cazul în care se constată că există contraziceri
între declaraţiile persoanelor ascultate în aceeaşi cauză (deci la confruntare nu pot fi chemate decât
persoanele care au fost deja ascultate). Confruntarea este reglementată de dispoziţiile art. 88
C.pr.pen. şi poate fi înregistrată pe video-casete pentru a se putea studia comportamentul celor
confruntaţi.
Când una dintre părţi sau altă persoană care urmează a fi ascultată nu cunoaşte limba
română, ori nu se poate exprima (este surdo-mută), iar organul judiciar nu are posibilitatea de a se
Pagina 80 din 107

înţelege cu aceasta, i se asigură folosirea unui interpret ales de ea (art. 128 C. pr. pen.). În practică s-
a hotărât că folosirea unui interpret de altă limbă decât cea maternă a inculpatului atrage nulitatea
hotărârii1. Art. 128 alin. 2 C. pr. pen. prevede că normele referitoare la interpreţi se aplică în mod
corespunzător şi când unele înscrisuri aflate în dosarul cauzei sau prezentate în instanţe sunt
redactate într-o altă limbă decât cea română. Neobservarea acestor prevederi influenţează aflarea
adevărului şi justa soluţionare a cauzei, atrăgând sancţiunea nulităţii potrivit art. 197 alin. ultim C.
pr. pen.2.
Dispoziţiile referitoare la obligaţia de a se prezenta în fata organelor judiciare, ca şi cele
referitoare la întrebările prealabile şi la depunerea jurământului, prevăzute pentru martori în art. 84
şi 85 C. pr. pen. se aplică în mod corespunzător şi interpretului. Atunci când mărturia este apreciată
ca sinceră şi exactă, dar este contrazisă de celelalte probe administrate în cauză, ea nu poate sta la
baza convingerii organelor judiciare3.
Sub raport tactic criminalistic, obţinerea unor declaraţii veridice şi complete, menite sa ducă
la aflarea adevărului, este influenţată într-o mare măsură şi de modul în care se face pregătirea
ascultării.
Principalele activităţi pregătitoare în vederea ascultării martorilor sunt: studierea datelor
existente la dosar, stabilirea persoanelor, care trebuie ascultate, cunoaşterea personalităţii acestora, a
naturii relaţiilor pe care le pot avea subiecţii infracţiunii, stabilirea locului, a momentului şi a
modului de chemare, precum şi pregătirea acelor materiale ce pot fi folosite de organul judiciar cu
acest prilej4.
Momentului audierii unui martor este ales în funcţie de mai mulţi factori de care organul
judiciar este obligat să ţină seama:
a. Evitarea posibilei înţelegeri dintre martori, ca şi influenţarea martorilor de către
persoane interesate în cauză. Acest rezultat se poate obţine prin reducerea intervalului de timp dintre
citarea martorului şi momentul prezentării în fata organului judiciar şi prin citarea martorilor în zile
diferite, ori în aceeaşi zi dar la ore diferite, încât să se excludă posibilitatea întâlnirii martorilor
ascultaţi cu cei care urmează a fi ascultaţi. Martorii trebuie să fie ascultaţi separat, să nu aştepte să
le vină rândul. Aşteptarea, pe lângă faptul că oboseşte, dă posibilitatea martorului să comunice cu
alte persoane influenţându-se în mod nefavorabil.
1
TS, sp. dec. nr, 633/1975, CD. 1975, p. 464
2
TS, sp. dec. nr. 924/1970, R.R.D. nr 7/1990, p. 165
3
Aurel Ciopraga, „Evaluarea probei testimoniale în procesul penal”, Editura Junimea, Iaşi 1979, p. 257
4
A se vedea, A. Ciopraga, op. cit., p. 142 şi urm.
Pagina 81 din 107

b. La stabilirea momentului audierii trebuie sa se ţină seama şi de programul de

activităţi al persoanei ce urmează a fi audiată; acest lucru se face numai daca este posibil, fără a se
submina obiectivitatea anchetei sau autoritatea magistratului.
c. Locul ascultării, neindicat expres de lege, este de regulă sediul organului de urmărire
penală. Când persoanele care urmează a fi audiate ca martori sunt în imposibilitatea de a se prezenta
(infirmitate, boală, stare de arest etc.) organul de urmărire penală procedează la ascultarea la locul
unde se află acestea1. Când organul de urmărire penală nu are posibilitatea să asculte martorii,
deoarece aceştia se află în altă localitate şi nu se pot deplasa sau se află în străinătate, ascultarea se
efectuează prin comisie rogatorie2.
§4.7 Dispunerea expertizelor şi a constatărilor tehnico-ştiinţifice
Dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a expertizelor judiciare trebuie făcută cât mai
urgent, pentru a nu se da timp făptuitorului să ia măsuri pentru pierderea urmelor.
Dintre expertizele criminalistice, în cazul escrocheriilor, cel mai des întâlnite sunt expertiza
scrisului şi expertiza tehnică a actelor (expertiza documentelor). Expertizele destinate examinării
falsurilor în înscrisuri de natura materială sau intelectuală, ocupă un loc central, problemele ce se
cer a fi clarificate fiind foarte diverse. Spre exemplu, expertului i se pot pune întrebări referitoare la
autenticitatea scrierii sau subscrierii, la stabilirea vechimii înscrisului ori a menţiunilor dintr-un
anumit formular. Pot fi stabilite procedeele de falsificare a documentelor, astăzi mai variate, unele
de provenienţă incertă, dubioasă reprezentând contrafaceri. Frecvent, se solicită refacerea textului
înlăturat sau acoperit, refacerea în întregime a unui înscris, pe care învinuitul a încercat să-l
distrugă, examinarea falsului de ştampile sau de sigilii etc.
§4.7.1 Expertiza tehnică a actelor (expertiza documentelor)
În acest domeniu de expertize, denumită şi „expertiza documentelor” solicitările adresate
expertului sunt extrem de numeroase şi diversificate. Expertiza criminalistică a documentelor are ca
obiect stabilirea condiţiilor în care a fost întocmit înscrisul, modificarea conţinutului acestuia,
precum şi identificarea mijloacelor de imprimare a textului prin dactilografiere, tipografiere,
poansonare, cu ajutorul calculatorului etc.3.
Dintre problemele care se pot rezolva prin această expertiză amintim:4
□ dacă actul prezintă modificări (de semne grafice simple, de cuvinte, de propoziţii) şi
în caz afirmativ, în ce constau acestea şi cine este autorul;
1
A se vedea, art. 74 şi art. 86 alin. final C. proc. pen.
2
A se vedea. art. 132 şi art. 514 C. proc. pen.
3
A se vedea, pe larg, Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniţă, „Expertizele-mijloc de probă în procesul penal”,
Editura Tehnică, Bucureşti, 2000, p. 149 şi urm.
4
A se vedea, pe larg, Adrian Frăţilă, Andreea-Diana Vasilescu, „Concluzia raportului de expertiză criminalistică”,
Editura Continent XXI, Bucureşti, 2001, p. 60.
Pagina 82 din 107

□ dacă actul prezintă adăugiri1; în caz afirmativ prezentarea acestora şi identificarea

autorului;
□ dacă actul prezintă ştersături2; în caz afirmativ determinarea modalităţii de operare şi
stabilirea textului iniţial;
□ dacă actul este „confecţionat prin colajul unor porţiuni ale altor acte; dacă semnătura
existentă pe un act este dată pentru conţinutul acestuia sau apare pe act fără ştirea şi voinţa
titularului;
□ dacă semnătura de pe un act este sau nu falsificată şi dacă răspunsul este afirmativ se
cere stabilirea procedeului de falsificare folosit şi identificarea autorului;
□ dacă actul este întocmit la data pe care o poartă3;
□ dacă timbrele aplicate pe un act sunt relipite;
□ dacă impresiunea de ştampilă aflată pe un act este originală sau contrafăcută. În
cazul în care aceasta este originală urmează să se stabilească daca ea a fost creată cu o anumită
stampilă;
□ dacă un text dactilografiat a fost realizat cu o anumită maşină de scris; identificarea
dactilografului4;
□ reconstituirea unui document deteriorat;
□ relevarea unui scris slab vizibil sau realizat cu cerneală simpatică;
□ stabilirea naturii (compoziţiei, caracteristicilor) unor materiale de scriere.
Enumerarea posibilelor întrebări care apar în sfera expertizei documentelor ar putea
continua, aceasta fiind numai o scurtă enumerare, pentru a oferi o imagine elocventă a diversităţii şi
complexităţii acestui gen de expertiză.
În expertiza tehnică a actelor sunt emise toate categoriile de concluzii: concluzii certe
-pozitive şi negative; concluzii probabile - de mare probabilitate şi de mică probabilitate; concluzii
de imposibilitate a rezolvării problemei.
§4.7.2 Expertiza criminalistică a scrisului
Expertiza criminalistică a scrisului are ca obiect de examinare scrisul de mână, considerat ca
un complex de mişcări şi deprinderi grafice, scrisul fiind strict personal şi relativ stabil, fapt care
permite identificarea scriptorului prin compararea scrisului incriminat cu probele de scris care
1
A se vedea, pe larg, Dumitru Sandu, „Falsul în acte - descoperire şi combatere prin mijloace criminalistice”, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p. 111 şi urm.
2
A se vedea, pe larg, Dumitru Sandu, supra cit., p. 64-111.
3
4
Pagina 83 din 107

aparţin în mod cert persoanei bănuite. Expertiza scrisului este cunoscută şi sub denumirea de
„expertiză grafică”, sau „grafoscopică”1.
Frecvenţa mare cu care se apelează la cercetarea scrisului, în cazul infracţiunii de
înşelăciune, se explică prin aceea ca actele (documentele) sau, în terminologie legală, înscrisurile
stau adesea la baza infracţiunilor de înşelăciune. Spre exemplu, în cazul unei vânzări, inducerea în
eroare a cumpărătorului, prin prezentarea unui contract de vânzare-cumpărare, a unui act de
proprietate, falsificat.
Problemele care se pot rezolva în cadrul expertizei scrisului le putem împărţi în 2: principale
şi accesorii.
Problemele principale se referă la:
identificarea autorului unui scris sub forma de text;
identificarea persoanei care a scris cifre;
stabilirea autenticităţii semnăturii (daca aparţine persoanei pe numele căreia figurează);
identificarea persoanei care a falsificat o semnătură.
În ceea ce priveşte problemele secundare, acestea identifică:
dacă un scris este natural sau deghizat (nesincer), inclusiv modalitatea deghizării;
dacă un scris este afectat de semnele bolii, bătrâneţii, ingerarea de băuturi alcoolice, execuţie
în condiţii incomode;
dacă scrisul de pe un act aparţine uneia sau mai multor persoane (inclusiv adăugirile);
modalitatea de falsificare a unei semnături (copiere, imitaţie servilă sau liberă, execuţie din
fantezie).
Obiectele supuse examinării pot consta din înscrisuri (acte, documente) cu caracter privat
sau public (scrisori anonime, afişe, bilete, chitanţe, testamente, convenţii, angajamente, state de
plată, înscrisuri cu caracter personal).
În ceea ce priveşte materialele de comparaţie, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 127 Cod
procedura penală, sunt formate din două categorii:
□ scripte de comparaţie preconstituite - executate anterior dispunerii expertizei;
□ scripte de comparaţie scrise la cerere în faţa organului judiciar.
Expertiza criminalistică a scrisului poate fi solicitată atât de organele de urmărire penală,
prin ordonanţă, cât şi de instanţe de judecată, prin încheiere.
Ordonanţa/încheierea trebuie să indice cu exactitate denumirea şi elementele de recuzită
(numărul, data, suma) ale înscrisului ce urmează a fi supus examinării. Dacă înscrisul nu are
1
A se vedea, Adrian Frăţilă, Andreea-Diana Vasilescu, supra cit., p. 49; Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea
Ioniţă, supra cit., p. 118.
2
A se vedea, Radu Constantin. Pompil Drăghici, Mircea Ioniţă, op. cit., p. 118-119.
Pagina 84 din 107

elemente de recuzită, se menţionează cu ce cuvinte se începe şi se termină sau se consemnează

înscrisul în întregime; ce anume trebuie examinat în cuprinsul înscrisului; textul (sau o anumită
menţiune), semnătura. Dacă trebuie examinată o parte din text se arată care anume. Dacă urmează
să fie supusă examinării o semnătură, trebuie să se indice numele şi prenumele persoanei în al cărei
nume a fost executată semnătura, unde se află obiectul ce va fi examinat (în ce coloană, rând, după
care cuvânt etc.); numele şi prenumele presupuşilor executanţi.
În afară de datele privind persoana, data şi locul emiterii ei, ordonanţa/încheierea prin care
se dispune efectuarea expertizei scrisului, trebuie să cuprindă:
scurtă expunere a împrejurărilor cauzei, care se referă la obiectul expertizei;
întrebările la care urmează să răspundă expertul;
enumerarea înscrisurilor, probelor de scris (semnături) ale presupuşilor executanţi şi
enumerarea altor materiale ce prezintă importanţă pentru efectuarea expertizei, puse la dispoziţia
expertului;
date privind împrejurările ce se cunosc în legătură cu întocmirea scrisului supus examinării
(poziţia scriptorului care a întocmit textul, întocmirea textului pe timp geros, într-un mijloc de
transport aflat în mers, după efectuarea unor munci fizice etc.);
datele de care dispune anchetatorul sau instanţa referitoare la persoanele al căror scris
(semnătură) se examinează (vârsta, sex, studii, ce limbă cunosc), bolile de care suferă acestea
(psihice, nervoase, ale ochilor sau mâinilor etc.).
În cazul în care se dispune noua expertiză, este necesar să se indice, suplimentar, care din
concluziile primei expertize au suscitat îndoieli şi motivele pentru care a fost dispusă noua
expertiză. De asemenea, este necesar ca expertului care efectuează noua expertiză să i se pună la
dispoziţie raportul expertizelor anterioare şi toate probele de scris (semnături) ale presupusului
executant, examinate anterior.
La dispoziţia expertului trebuie să se pună înscrisul care conţine textul (menţiunea) supus
examinării sau semnătura şi probele de scris (semnături) prelevate de la presupuşii executanţi.
Examinarea scrisului pe bază de fotografii se face în cazul în care originalul s-a pierdut sau când
menţiunile au fost făcute pe un obiect sau material neobişnuit (pe peretele unei case, pe o uşă etc.).
Dacă la dispoziţia expertului se depun exemplarele unui înscris, executate cu hârtie de copiat,
xerocopiile sau fotografiile acestora, examinarea este mai dificilă.
Rezolvarea cu succes a problemelor puse în fata expertului depinde de calitatea şi cantitatea
probelor de scris de comparaţie (probelor de semnătura a presupusului executant). Scriptele
(semnăturile) ce se prezintă pentru expertiză, trebuie să îndeplinească anumite cerinţe, dintre care
amintim:
Pagina 85 din 107

la prelevarea probelor de scris (semnăturilor), liber, este necesar sa se verifice autenticitatea

lor, adică dacă într-adevăr ele sunt întocmite de persoana în numele căreia sunt prezentate;
toate probele de scris (semnătură) trebuie certificate spre examinare de către anchetatorul
penal sau de instanţe.
Prezentarea unor scripte necertificate exclude posibilitatea efectuării expertizei1.
1
Pentru mai multe detalii, a se vedea, Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniţă, op. cit., p. 120 şi urm.
Pagina 86 din 107

CAPITOLUL V
PARTICULARITĂŢILE CERCETĂRII CRIMINALISTICE ÎN UNELE CAZURI
PARTICULARE DE INFRACŢIUNI ECONOMICE
§5.1 Metodica generală de cercetare a infracţiunilor de înşelăciune la măsurătoare şi

înşelăciune cu privire la calitatea mărfurilor
Infracţiunile de înşelăciune la măsurătoare şi înşelăciune cu privire la calitatea mărfurilor se
pot realiza, din punct de vedere obiectiv, printr-o varietate de modalităţi faptice. În cazul înşelării la
măsurătoare, spre exemplu, infractorii recurg la ridicarea rapidă a mărfii de pe cântar, la calcularea
necorectă a tarei, la folosirea unor cântare instalate în poziţii necorespunzătoare, la folosirea unor
greutăţi mai uşoare, la fixarea unor obiecte şi greutăţi mărunte sub talerele cântarului, la
împachetarea necorespunzătoare a mărfurilor, la prepararea mâncărurilor dintr-o cantitate mai mică
de produse alimentare în întreprinderile de alimentaţie publică, ceea ce are ca urmare fie mărirea
numărului stabilit de porţii preparate din produsele alimentare scoase din magazie, fie crearea de
plusuri neprevăzute de alimente etc.
De asemenea, în cazul înşelării la măsurat se folosesc unităţi de lungime sau de volum mai
mici, se desface ambalajul de fabrică, scoţându-se o parte a conţinutului (spre exemplu, se extrage
votcă sau vin cu seringa din sticle).
În cazul înşelării consumatorilor la socoteală, adică în cazul calculării vădit nejuste a
contravalorii lucrului eliberat, infractorii recurg uneori la dosirea şi falsificarea listei de preţuri, la
înlocuirea şi falsificarea etichetelor de preţuri, precum şi la vânzarea unor mărfuri de categorie
inferioară la preţul categoriei superioare.
Uneori infractorii recurg la denaturarea calităţii mărfurilor, diluând băuturile spirtoase cu
apă, umezind produsele alimentare, amestecând marfa eliberată consumatorului cu corpuri străine,
asemănătoare ca aspect cu marfa.
Infractorii intră în posesia „plusurilor” create, fie însuşind o parte a încasărilor provenite din
vânzare, fie prin însuşirea „plusurilor” în natură şi vânzarea acestora la raioanele de mărfuri cu
bucata sau prin chioşcuri.
Ţinând cont de cele arătate, în cursul cercetărilor efectuate cu privire la această categorie de
cauze este necesar să se stabilească1:
1
A se vedea, S. A. Golunski, „Criminalistica”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, p. 486-487
Pagina 87 din 107

□ dacă au avut loc fapte de cântărire sau măsurare inexactă şi de înşelare a

cumpărătorilor. în ce formă, când, unde, faţă de cine, la ce mărfuri şi în ce cantitate a avut loc
aceasta;
□ cine anume a înşelat pe cumpărători, sau, cu alte cuvinte, stabilirea tuturor
participanţilor la înşelarea consumatorilor, a tuturor celor care au luat parte la falsificarea mărfii, la
însuşirea „plusurilor”, iar nu numai a persoanelor care au eliberat direct marfa cumpărătorului;
□ dacă lucrătorii din comerţ învinuiţi au avut intenţia să înşele pe consumatori. în
stabilirea acestei împrejurări pot prezenta însemnătate cele mai variate împrejurări ale cauzei:
caracterul sistematic al înşelării la cântar sau măsurat, proporţiile mari ale turnării incomplete sau
ale lipsei la gramaj, utilizarea unor procedee rafinate de înşelare a consumatorilor şi de ascundere a
acesteia;
□ ce procedee de înşelare a consumatorilor şi de însuşire a „plusurilor” au utilizat
infractorii şi dacă aceştia n-au urmărit scopul să creeze, pe această cale, însemnate plusuri
neprevăzute, pe care sa le însuşească ulterior din fondul centralizat de mărfuri sau să le folosească
la acoperirea unei sustrageri săvârşite anterior;
□ dacă înşelarea consumatorilor nu constituie cumva un mijloc de acoperire a lipsurilor
create datorită unor manopere executate de diferitele persoane din cadrul salariaţilor administrativi
sau altor cauze în afară de sustrageri;
□ care este prejudiciul material adus intereselor organizaţiei comerciale şi intereselor
consumatorilor, ce avere a învinuiţilor poate fi indisponibilizată în vederea reparării acestui
prejudiciu şi ce trebuie să se ridice ca fiind dobândit pe cale ilicită.
În cazul acestor forme de înşelăciuni, de obicei, procesul penal se porneşte în urma
constatării cazurilor concrete de înşelare a consumatorilor, de către administraţie, pe baza
plângerilor consumatorilor şi a materialelor din presă, precum şi pe baza sesizării organelor de stat
competente cu privire la faptul că lucrătorii societăţilor comerciale folosesc aparate de măsurat
defecte.
Dacă în materialele iniţiale se indică cazuri concrete de înşelare a consumatorilor şi probe
suficiente pe baza cărora se pot stabili asemenea fapte, sau se poate confirma direct sau indirect
existenţa intenţiei, procesul penal trebuie pornit de îndată, deoarece rapiditatea este una dintre
condiţiile esenţiale ale anchetării cu succes a acestor cauze. În cazul în care materialele iniţiale nu
conţin date cu privire la fapte concrete de înşelare a consumatorilor, sau în cazul în care aceste date
nu sunt suficient de temeinice, înainte de pornirea procesului penal trebuie să se efectueze o
verificare prin organele cu atribuţii în acest sens.
Pagina 88 din 107

Cel mai indicat este ca cercetarea să se înceapă prin efectuarea unei cumpărări de control a
unor mărfuri. în caz de necesitate trebuie, de asemenea, să se ia probe în vederea unei examinări de
laborator. Este indicat ca efectuarea cumpărării de control şi luarea probelor să se facă în prezenţa
martorilor asistenţi. După executarea cumpărării de control, este necesar să se organizeze imediat
inventarierea mărfurilor şi verificarea casei. Descoperirea de „plusuri” sau resortări va constitui o
dovadă indirectă a caracterului sistematic şi intenţionat al înşelării cumpărătorilor, iar descoperirea
unei lipse va indica indirect faptul că prin înşelarea consumatorilor se acoperă o lipsă creată
anterior, datorită, probabil, unei sustrageri. În scopul calculării stocului faptic şi a stocului casei
trebuie chemaţi din timp revizorii contabili.
De asemenea, trebuie să se efectueze de îndată cercetarea aparatelor de cântărit şi măsurat
existente în magazinul sau în întreprinderea de alimentaţie publică respective. în cursul cercetării
este necesar, spre exemplu, să se acorde atenţie datei marcării greutăţilor şi măsurilor, defectelor
mecanice ale acestora, precum şi faptului dacă cântarele sunt fixate în poziţie orizontală şi dacă
toate părţile mecanismului acestora se mişcă liber. Totodată, este necesar să se verifice cu atenţie
dacă sub talerele sau pârghiile oscilante ale cântarelor, pe fundul sau pe pereţii măsurilor nu sunt
fixate obiecte străine, să se verifice dacă nu sunt micşorate greutăţile, dacă metrul este gradat exact
şi, în general, dacă aparatele de măsurare folosite sunt exacte. Un mijloc eficace de fixare a
rezultatelor cercetării îl constituie adesea fotografia judiciară operativă.
În cazul în care cu prilejul efectuării cumpărării de control s-a constatat faptul vânzării
mărfii cu suprapreţ sau al vânzării unei mărfi de calitate inferioară la preţul calităţii superioare, ori
vânzarea mărfii cu impurităţi, activitatea de cercetare imediată este de asemenea examinarea mărfii
cumpărate şi a altor mărfuri pregătite pentru vânzare, a ambalajului pe care de obicei se indică
articolul, sortul produselor, preţul şi alte date de natură a le caracteriza, precum şi examinarea
actelor de intrare a mărfii.
Printre activităţile de cercetare iniţiale figurează, în toate cazurile, percheziţiile domiciliare
şi la locul de muncă al persoanelor cu privire la care există date care indică o activitate
infracţională. La percheziţia domiciliară trebuie să se caute mărfuri asemănătoare celor la care
deţinătorul locuinţei (al camerei) are acces în virtutea serviciului său; de asemenea, se va căuta şi
ambalajul acestora, corespondenţa, fotografii, acte care stabilesc activitatea din trecut a persoanei
percheziţionate, acte referitoare la bani şi mărfuri necontabilizate, instrumentele şi materialele care
au putut fi utilizate la o nouă marcare a mărfurilor, falsificarea listelor şi a cataloagelor de preţuri, a
etichetelor, întocmirea de etichete false, bani, valori şi alte probe materiale.
Cu prilejul efectuării percheziţiei în magazine sau alte asemenea locuri, trebuie să se
cerceteze cu o deosebită minuţiozitate toate locurile în care s-ar putea afla mărfuri sau sume de bani
Pagina 89 din 107

necontabilizate şi ascunse, facturi necontabilizate, instrumente de falsificare a mărfurilor, liste de

preţuri, cataloage de preţuri, etichete de mărfuri, aparate de cântărit şi măsurat inexacte. Printre
activităţile de cercetare se enumeră, de asemenea, audierea acelor persoane ale căror acţiuni ilicite
sunt consemnate în procesul-verbal întocmit cu ocazia cumpărării de control.
În cazurile în care temeiul începerii urmăririi penale îl va constitui procesul-verbal de
constatare a infracţiunii în momentul săvârşirii ei şi urmărirea penală se porneşte de îndată, printre
activităţile imediate de cercetare se enumera percheziţiile, cercetarea probelor materiale şi ridicarea
lor dacă acest lucru nu s-a făcut, inventarierea şi audierea persoanelor împotriva cărora s-a pornit
urmărirea penală.
Planul de urmărire penală întocmit în cauzele de înşelare a consumatorilor trebuie să asigure
nu numai stabilirea faptelor pentru care s-a pornit procesul penal, ci să scoată în evidentă şi alte
episoade ale activităţii infracţionale. Cu prilejul întocmirii planului de urmărire penală, se va
elabora de obicei versiunea înşelării sistematice a consumatorilor şi aceea a existenţei unui grup de
infractori. În cadrul verificării acestor versiuni trebuie să se analizeze amănunţit rezultatele
activităţilor iniţiale de anchetă, să se cerceteze condica de reclamaţii, să se clarifice activitatea din
trecut a învinuiţilor, să se consulte registrul de evidenţă contabilă, să se ceară informaţii din partea
inspecţiei comerciale şi a altor organe (spre exemplu, Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor -
O.P.C.) unde s-ar putea afla reclamaţii şi plângeri. Este necesar să se studieze sistemul primirii,
tinerii evidenţei contabile şi a realizării mărfurilor, precum şi care sunt drepturile şi îndatoririle
lucrătorilor din întreprinderea comercială sau de alimentaţie publică respectivă. Aceste date vor
permite să se rezolve problema dacă infractorul demascat putea să acţioneze fără complici.
În cursul cercetării este obligatoriu să se stabilească procedeele de sustragere a „plusurilor”
acumulate, precum şi dacă faptele de înşelare a consumatorilor constatate au sau nu o legătură cu
sustragerile sau cu practicarea ca sistem a luării de mită în organizaţia respectivă.
În afară de percheziţii, cercetări şi de organizarea unor revizii prezintă o deosebită
însemnătate audierile martorilor şi a învinuiţilor, precum şi efectuarea diferitelor genuri de expertiză
pentru cauză. Cercul persoanelor care pot fi audiate ca martori în cauzele de înşelare a
consumatorilor este destul de larg, şi anume: cumpărătorii care au fost de faţă la constatarea faptului
concret, persoanele prejudiciate, inspectorii reprezentanţii autorităţilor publice şi ai administraţiei
etc. Cu ocazia audierii acestor persoane, este necesar să se stabilească daca cumpărătorul a aşteptat
să se termine eliberarea mărfii, dacă nu a scăpat pe jos din greşeală bucatele de întregire a
gramajului, dacă proba a fost sigilată etc., dacă în cursul verificării nu au existat inexactităţi, ce
rezultate a avut verificarea, cum s-au comportat lucrătorii verificaţi (dacă au încercat să împiedice
efectuarea verificării, dacă au oferit mită, cum au explicat rezultatele cumpărării de control).
Pagina 90 din 107

Pe baza condicii de sugestii şi reclamaţii, a proceselor verbale şi a sesizărilor, precum şi prin

convorbiri cu cumpărătorii, se pot identifica persoane care au constatat anterior fapte de înşelare a
consumatorilor, în cursul audierii acestor persoane, este necesar să se stabilească în ce mod, unde,
când şi în prezenţa căror persoane au făcut cântărirea de control sau măsurarea cumpărăturii,
precum şi dacă au formulat pretenţii.
În cazurile în care se constată faptele de majorare a preţurilor curente, de vânzare a unor
mărfuri de calitate inferioară la preţul calităţii superioare, de falsificare a mărfurilor, este uneori
necesar să se audieze persoanele care au eliberat mărfurile de la bază, cele care au recepţionat
mărfurile la magazin, persoanele care au sortat marfa şi care au întocmit documentele respective.
Persoanele care au efectuat revizia şi inventarierea trebuie audiate cu privire la desfăşurarea şi
rezultatele acesteia, precum şi asupra modului de comportare a învinuiţilor în timpul inventarierii şi
reviziei.
Prin audierea vecinilor învinuiţilor trebuie să se stabilească relaţiile şi modul de viată al
acestora. Cu prilejul audierii învinuitului, acestuia trebuie să i se ceară explicaţii cu privire la fiecare
dintre faptele ce i se impută. Dacă învinuitul neagă o serie de fapte, este necesar ca explicaţiie date
de acesta să fie minuţios verificate prin confruntarea lor cu alte probe, declaraţii de martori, cu
procesele-verbale întocmite; totodată, trebuie să se stabilească relaţiile dintre învinuit şi alţi
lucrători. În cazul în care învinuitul invocă în explicarea lipsei la gramaj, a turnării incomplete sau a
înşelării la socoteală, o eroare, oboseală, lipsă de experienţă, lipsa unor condiţii corespunzătoare de
muncă ori alte cauze, este necesar să i se ceară explicaţii cât mai amănunţite, în scopul verificării lor
ulterioare. Astfel, într-un caz, vânzătorul a arătat că făcuse resortarea salamului, deoarece, din lipsa
unei dotări speciale, salamul se transporta şi se depozita în grămezi. Cercetarea autofurgonetei şi a
încăperii anexa a infirmat această explicaţie întrucât s-a constatat ca acolo existau compartimente
speciale pentru diferitele calităţi de salamuri. De asemenea, martorii au arătat că salamul se
transporta şi se depozita întotdeauna pe calităţi.
În toate cazurile însă, explicaţiile învinuitului trebuie verificate, neadmiţându-se ca
anchetatorul să se limiteze numai la afirmaţia neverificată că susţinerile învinuitului sunt
„netemeinice”.
Într-o serie de împrejurări este necesară ordonarea şi expertiza respectivă. Expertiza
merceologică contribuie la rezolvarea problemei dacă preţurile corespund celor din catalog, dacă
marfa corespunde stasului, la stabilirea articolului şi a categoriei reale a produsului, la locul, la data
fabricării mărfii şi la întreprinderea producătoare, precum şi dacă astuparea sticlelor şi ambalarea
mărfii corespund cerinţelor.
Pagina 91 din 107

Adeseori, în cauzele din această categorie este necesar să se ordone expertiza criminalistică.
Ea are îndeosebi rolul de a stabili cine a executat textul în documentele privitoare la mărfuri şi în
lista de preţuri, permiţând şi descoperirea falsurilor tehnice în acte. Expertiza tehnică a aparatelor de
cântărit şi măsurat se poate ordona pentru a se stabili dacă ele corespund cerinţelor stabilite, daca
prezintă defecte, de ce natură sunt aceste defecte, precum şi pentru a se stabili urmările folosirii
acestor aparate.
În acele cazuri în care se iveşte necesitatea de a verifica rezultatele reviziei efectuate anterior
pornirii procesului penal sau în faza iniţială a cercetării, precum şi necesitatea de a verifica dacă
preţul mărfurilor şi al felurilor de mâncare preparate au fost just calculate, trebuie să se ordone
expertiza contabilă.
§5.2 Particularităţile cercetării în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 31/1990
Ca şi în cazul altor infracţiuni, şi în cazul cercetării infracţiunilor prevăzute de Legea nr.
31/1990 organele de cercetare penală trebuie să cunoască foarte bine dispoziţiile legale şi specificul
infracţiunilor. În acest sens vom aminti, în continuare, unele aspecte esenţiale care trebuie bine
ştiute de organele de cercetare.
Astfel, examinată prin prisma naturii juridice şi a locului ocupat între izvoarele dreptului
penal, Legea nr. 31/1990 apare ca un act normativ bicolor. Pe de o parte, este o lege extra-penală ce
conţine dispoziţii penale, deoarece, în principal, aceasta reglementează relaţiile sociale formate în
legătură cu organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale şi numai în subsidiar stabileşte
faptele care - contrare ei şi periculoase social - constituie infracţiuni1. Pe de altă parte însă, ea este,
în aceeaşi măsură, o lege penală specială, prin faptul că incriminează primar unele fapte,
completând astfel matricea infracţiunilor aflătoare între coperţile Codului penal.
Infracţiunile prevăzute de această lege constituie una dintre formele răspunderii juridice în
domeniul activităţii economice (activitate economică - şi nu comercială - întrucât Legea nr. 31/1990
nu face distincţie, în ce priveşte incidenţa prevederilor ei, în raport cu forma de organizare a
activităţii de comerţ, astfel că şi prevederile referitoare la răspunderea juridică urmează a se aplica,
nediferenţiat, tuturor celor care realizează activităţi economice: în sfera producţiei ori circulaţiei
mărfurilor, în sectoarele bancare şi de asigurări, în cadrul regiilor autonome sau al societăţilor
comerciale cu capital de stat, cu capital mixt public şi privat (românesc şi străin) sau cu capital
integral privat, al organizaţiilor cooperatiste)2.
1
Augustin Ungureanu, Aurel Ciopraga, „Dispoziţii penale din legi speciale române. Comentate şi adnotate cu
jurisprudenţă”, vol. II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 163 şi urm; Gheorghe Diaconu, „Infracţiuni în legi
speciale şi legi extrapenale”, Editura All, Bucureşti, 1996, p. 242 şi urm
2
D. Clocotici, Răspunderea penală, contravenţională sau prin aplicarea unor amenzi civile, în cazul încălcării
dispoziţiilor legale care reglementează activităţile comerciale, în Revista Dreptul nr. 5/1992. p. 51
Pagina 92 din 107

Legea prevede că societăţile comerciale se pot constitui în una din următoarele forme 3:
societate în nume colectiv, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu
răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor; societate în comandită simplă, ale cărei
obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a
asociaţilor comanditaţi; comanditarii răspund numai până la concurenţa aportului lor; societate în
comandită pe acţiuni, al cărei capital social este împărţit în acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt
garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi;
comanditarii sunt obligaţi numai la plata acţiunilor lor; societate pe acţiuni, ale cărei obligaţii
sociale sunt garantate cu patrimoniul social; acţionarii sunt obligaţi numai la plata acţiunilor lor;
societate cu răspundere limitată, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social;
asociaţii sunt obligaţi numai la plata părţilor sociale149.
De asemenea, în elucidarea faptei, organele de cercetare penală trebuie să stăpânească foarte
bine următoarele noţiuni:
Asociat. Este persoana fizică sau juridică, având calitatea de membru al unei societăţi ori
asociaţii civile sau comerciale, la ale cărei mijloace materiale sau capital contribuie material sau în
alt mod (aport subscris).
Fondator. Prin acest concept se înţelege acel asociat care, singur ori împreuna cu alţii, în
cazul societăţilor pe acţiuni, ori în comandită pe acţiuni, îndeplineşte activităţile prevăzute de lege,
având faţă de terţi şi societatea comercială răspundere solidară, împreuna cu administratorii, din
momentul constituirii societăţii,
Administrator. Conceptul defineşte acel asocial - numit de adunarea constitutivă a societăţii
pe acţiuni, ori prin contractul de societate în nume colectiv, în comandită simplă, sau desemnat de
adunarea asociaţilor în societatea cu răspundere limitată - care, indiferent de forma de organizare a
societăţii, îndeplineşte atribuţiile specifice în condiţiile prevăzute de lege.
Cenzor. Este persoana care, indiferent de forma de organizare a societăţii, are obligaţia să
supravegheze gestiunea societăţii, să verifice dacă bilanţul şi contul de profit şi de pierderi sunt
legal întocmite şi în concordanţă cu registrele, dacă acestea din urmă sunt regulat ţinute şi dacă
evaluarea patrimoniului s-a făcut potrivit regulilor pentru întocmirea bilanţului. Acesta are obligaţia
de a prezenta raport în cadrul adunării generale a asociaţilor cu privire la aspectele de mai sus,
prezentând, totodată, propuneri referitoare la bilanţ şi repartizarea beneficiilor.
Director general ori director. Este preşedinte al comitetului de direcţie, pe care îl conduce.
Comitetul de direcţie îndeplineşte acele atribuţii ce îi sunt desemnate de consiliul de administraţie,
acest consiliu fiind alcătuit din totalitatea administratorilor.
3
D. Clocotici, op. cit., p. 29 şi urm.
Pagina 93 din 107

Expert. Expertul la care se referă textul este expertul contabil, atestat potrivit prevederilor
legii în materie privind expertiza contabilă şi expertiza tehnică. În legea societăţilor comerciale sunt
enunţate cazurile în care persoane ce au această calitate nu pot fi numite experţi în situaţiile
litigioase, datorită legăturilor de rudenie pe care le au cu cei care au constituit aporturi ori cu
fondatorii societăţii, sau datorită intereselor materiale pe care le poartă faţă de societatea
comercială.
Lichidatori. Dizolvarea (lichidarea) unei societăţi comerciale are loc în cazurile şi condiţiile
prevăzute de lege. Din momentul dizolvării, administrator pierd dreptul de a mai întreprinde noi
operaţii, efectuarea acestora - pană la epuizarea procedurii de lichidare revenind lichidatorilor.
Aşadar, lichidatorii sunt persoane care succed administratorii societăţii dizolvate, preluându-
le şi exercitându-le atribuţiile. Numirea lichidatorilor poate fi voluntară - prin acordul asociaţilor ori
al adunării generale - sau judiciară - prin sentinţa instanţei judecătoreşti pronunţată după ascultarea
asociaţilor şi administratorilor societăţii supuse procedurii de lichidare.
Noţiunea de acţiuni. În societatea pe acţiuni, capitalul este reprezentat prin acţiuni emise de
societate. Acţiunile pot fi nominative sau la purtător, sunt de egală valoare şi acordă posesorilor
drepturi egale.
Bilanţul sau situaţia economică privind societatea comercială se referă la tabloul contabil al
activului şi pasivului unei societăţi comerciale. Se încheie, obligatoriu, la finele fiecărui exerciţiu
financiar (anual), precum şi de către fiecare societate comercială implicate în absorbţie sau
contopire (fuziune,, ori în lichidare.
Dividend. Dividendul reprezintă partea din beneficiul societăţii comerciale care revine
fiecărui asociat în raport cu cota de participare la capitalul social.
Garanţie. Conceptul are în vedere o anumită sumă de bani ori altă valoare materială - la
nivelul stabilit în contractul de societate, în statut, ori de câtre adunarea generale a acţionarilor - pe
care administratorul are obligaţia să o depună anterior intrării în funcţie.
Prospect. Este un înscris pe care fondatorii viitoarei societal comerciale, ori acţionarii care
oferă spre vânzare acţiunile lor pe cale de publicitate, au îndatorirea de a-1 elabora (art. 10, alin. 1 şi
art. 70, alin. 1). Din punct de vedere juridic, prospectul este „o invitaţie adresată publicului”, „o
ofertă unilaterale de a contracta, adresată unor destinatari deocamdată neidentificaţi”1.
Aport. Prin acest concept se înţelege valoarea cu care un asociat contribuie la formarea
capitalului social. Obiect al aportului subscris de asociat poate fi orice valoare materială-numerar,
lucruri corporale, drepturi de proprietate industrială, creanţe etc.
1
O. Căpăţână, „Societăţile comerciale”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1991, p. 105
Pagina 94 din 107

Totodată trebuie ştiut că obiectul juridic al infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 31/1990 este
complex. Distingem, în alcătuirea acestuia, relaţiile sociale privind activităţile economice
desfăşurate de societăţile comerciale, relaţii a căror formare şi dezvoltare se impun a fi puse sub
protecţia penală. De asemenea, sunt de observat relaţiile sociale privind dreptul cetăţeanului de a-şi
manifesta libera iniţiativă în scopul satisfacerii nevoilor sale materiale, drept exercitat prin
intermediul formelor asociative cu caracter economic, neomiţându-se că efectele benefice ale
activităţii acestor persoane juridice de drept privat răspund, într-un plan secund, şi interesului
public1.
Este inclus obiectului juridic şi ansamblul de relaţii sociale, întemeiate pe onestitate, ce se
formează, în procesul lucrativ, pe de o parte între indivizii asociaţi într-un tip de societate
comerciala, iar pe de altă parte între acea societate şi ceilalţi parteneri sociali, relaţii ce sunt ocrotite
- prin sancţiunea penală - împotriva oricăror acţiuni malversative.
La majoritatea ipostazelor normative prin care se realizează infracţiunile analizate obiectul
material este absent2. Cu toate acestea, unele din infracţiuni şi doar în ce priveşte parte dintre
modalităţile lor normative au obiect material, ca de: prospecte, situaţii financiare şi economice cu
conţinutul mistificat ori falsificat; acţiuni şi obligaţiuni ilicite, emise fără respectarea dispoziţiilor
legale; sumele de bani împrumutate - într-un sens sau altul - contrar condiţiilor legale etc.
Subiectul activ nemijlocit (autorul) infracţiunilor prevăzute de lege este cu unele excepţii,
circumstanţiat în fiecare text incriminator. Este, astfel, subiect activ, „administratorul”, „directorul”,
„fondatorul”, „asociatul”, “cenzorul”, “funcţionarul societăţii”, “expertul”, “lichidatorul”.
Infracţiunile sunt susceptibile de săvârşire în toate formele de participaţie - coautorat,
instigare, complicitate. Cu excepţia coautoratului, la celelalte forme de participare nu se mai cere
însă ca făptuitorul să aibă o anume calitate.
Elementul material al infracţiunii se exprimă, la majoritatea modalităţilor normative, prin
acţiuni, de exemplu:
prezintă, cu rea-credinţă, în prospectele, rapoartele şi comunicările adresate publicului, date
neadevărate asupra constituirii societăţii ori asupra condiţiilor economice ale acesteia sau ascunde,
cu rea-credinţă, în tot sau în parte, asemenea date;
prezintă, cu rea-credinţă, acţionarilor/asociaţilor o situaţie financiară inexacte sau cu date
inexacte asupra condiţiilor economice ale societăţii, în vederea ascunderii situaţiei ei reale;
1
Augustin Ungureanu, „Infracţiuni referitoare la constituirea, funcţionarea, fuziunea şi lichidarea societăţilor
comerciale” (V), în Revista de Drept comercial nr. 3/1996, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 84 şi urm.
2
Augustin Ungureanu, „Infracţiuni referitoare la constituirea, funcţionarea, fuziunea şi lichidarea societăţilor
comerciale (IV), în Revista de Drept comercial nr. 2/1996, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 51 şi urm.
Pagina 95 din 107

se răspândesc ştiri false sau se întrebuinţează alte mijloace frauduloase; folosesc bunurile
sau creditul societăţii; dobândesc acţiuni ale societăţii în contul acesteia;
Sunt însă şi modalităţi normative ale unor infracţiuni care se săvârşesc prin inacţiuni.
Urmarea imediată constă - la toate infracţiunile - în crearea unei stări de pericol pentru
normala desfăşurare a activităţii economice de către societatea comercială implicate ori alte
societăţi, a relaţiilor sociale din interiorul şi exteriorul societăţii comerciale. Deci faptele
incriminate prin Legea nr. 31/1990 constituie infracţiuni de pericol şi nu infracţiuni de rezultat.
În numeroase cazuri apar, instantaneu ori în timp, şi urmări păgubitoare pentru societatea
comercială, pentru asociaţi ori pentru terţe persoane fizice sau juridice, dar textele nu condiţionează
realizarea (consumarea) infracţiunilor de aceste rezultate, ci de simpla producere a stării de pericol
pentru valorile sociale ocrotite penal1.
Infracţiunile din grupajul cuprins în Titlul VIII al legii se săvârşesc, fără excepţie, cu
intenţie, în ambele forme ale acesteia - directe şi indirecte. Forma de vinovăţie se desprinde cu
uşurinţă din analiza textelor, operaţiune înlesnită de legiuitor care, la unele enunţuri chiar a utilizat
expresia „cu rea-credinţă”. Prin urmare, autorii faptelor au reprezentarea clară a consecinţelor ce
decurg din acţiunile - inacţiunile lor şi urmăresc sau acceptă producerea acestora. Textele examinate
nu pretind, pentru realizarea infracţiunilor, existenţa unui anumit scop ori mobil.
Infracţiunea de abuz în serviciu, reţinută în sarcina inculpaţilor, are un caracter subsidiar,
ceea ce înseamnă că fapta va fi încadrată ca atare numai dacă nu cade sub incidenţa altor dispoziţii
din Codul penal sau din legi speciale. În speţă, ocupând funcţii în cadrul a două societăţi
comerciale, prin utilizarea materialelor societăţii, a sculelor, utilajelor şi chiar a muncitorilor în
folosul lor şi al societăţii comerciale care le aparţinea, inculpaţii au realizat latura obiectivă a unei
infracţiuni prevăzute de Legea nr. 31/1990 (este incriminată fapta administratorului sau directorului
care, cu rea-credinţă, folosesc bunurile sau creditul societăţii într-un scop contrar acesteia sau în
folosul lor propriu, ori direct sau indirect). În consecinţă ei au comis infracţiunea prevăzută în textul
sus-menţionat, iar nu aceea de abuz în serviciu - săvârşire în forma imperfectă a tentativei. Cu toate
acestea, nici unul dintre textele din lege nu prevede sancţionarea tentativei.
Consumarea infracţiunii survine în momentul apariţiei consecinţelor (care este starea de
pericol), adică în momentul când autorul „a răspândit ştiri false”, „a emis obligaţiuni” etc. sau (prin
inacţiuni), când „nu a convocat adunarea generală”, „nu a arătat că societatea este în lichidare” etc.
O parte din faptele penale prevăzute de lege pot fi săvârşite şi în forma infracţiunii
continuate154 (de exemplu, emiterea de acţiuni, în mod repetat, la diferite intervale de timp, fără
1
C. Apel Constanţa, decizia nr. 111/1994, în Revista de drept penal, anul II. nr. 1, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”,
Bucureşti, 1995, p. 128
Pagina 96 din 107

respectarea dispoziţiilor legale, dar în realizarea aceleiaşi hotărâri); după cum este posibilă şi
săvârşirea lor sub forma concursului de infracţiuni prevăzut de art. 33 din Codul penal (comiterea a
doua sau mai multe fapte din cele incriminate prin lege).
§5.3 Cercetarea infracţiunilor de contrabandă
Efectuarea cercetărilor penale la infracţiunile de frontieră necesită din partea organelor de
cercetare penală o pregătire temeinică din punct de vedere teoretic (juridic) şi practic, pentru
aplicarea corectă a legilor statului de drept.
Competenţa ofiţerilor poliţiei de frontieră este stipulată în Codul de procedură penală, care
prevede la art. 208 alin. 1, lit. a, faptul ca „ofiţerii poliţişti de frontieră, precum şi ofiţerii anume
desemnaţi din Ministerul de Interne efectuează cercetarea penală pentru infracţiunile de frontieră”.
Această competenţă a fost extinsă prin Legea frontierei de stat care în art. 18 prevede: „Personalul
Poliţiei de Frontieră Română, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu poate să reţină, în condiţiile
legii - în zona de frontieră, apele de frontieră şi Delta Dunării, apele interioare ale Dunării, apele
maritime interioare, marea teritorială, zona contiguă şi zona economică exclusivă - persoanele care
au săvârşit alte fapte penale sau contravenţionale decât cele prevăzute la art. 14 lit. d şi art. 15 lit. c
şi d, predându-le de îndată, organelor competente, împreuna cu obiectele reţinute, mijloacele
materiale de probă şi lucrările efectuate”.
Prin urmare, organele de cercetare penală speciale ale poliţiei de frontieră sunt abilitate să
întocmească actele premergătoare începerii urmăririi penale, în cazul constatării infracţiunilor
produse la. art. 65-68 din Legea 56/1992 privind frontiera de stat a României, precum şi al celor
săvârşite conform art. 175, 176, 179 din Legea 141/1997 privind Codul vamal al României.
Competenţele oferite prin cele două legi impun din partea ofiţerilor poliţiei de frontieră, în
general, şi a organelor de cercetare penală speciale, în special, necesitatea cunoaşterii legilor,
aplicarea lor corectă la situaţia concretă, deoarece sunt abilitaţi să întocmească dosare pentru
trimiterea în judecată a tuturor persoanelor care săvârşesc infracţiuni de frontieră.
În cazul infracţiunilor de frontieră, ofiţerii poliţişti de frontieră, ca organe de cercetare
penală speciale, pentru administrarea probelor trebuie să cerceteze cu atenţie infractorii, locul1
faptei (trecerii frauduloase) şi împrejurările în care s-a săvârşit infracţiunea. Pentru instrumentarea
corectă şi oportună a cauzelor organele de cercetare penală speciale ale poliţiei de frontieră trebuie
să dovedească răbdare, perseverentă, tact şi spirit de observaţie.
1
a se vedea decizia de îndrumare nr. 1/1987 a Plenului fostului tribunal Suprem, în Revista Română de Drept nr.
8/1988, p. 45 şi urm. cu privire la efectele juridice ale momentului consumării şi epuizării infracţiunii continue
Pagina 97 din 107

Este deosebit de importantă, în cercetarea cauzelor, respectarea principiului prezumţiei de

nevinovăţie ce impune acordarea atenţiei asupra2:
probele în acuzare - acelea prin care se face dovada vinovăţiei infractorului sau a unui
element care contribuie la stabilirea vinovăţiei acestuia;
probele în apărare - cele care dovedesc nevinovăţia acuzatului sau o vină mai redusă, în
scopul stabilirii contribuţiei fiecărui participant la săvârşirea faptei şi determinarea circumstanţelor
agravante sau atenuante. Formarea convingerii cu privire la vinovăţia sau nevinovăţia celui în cauză
şi stabilirea valorii fiecărei probe se face pe baza analizei obiective şi imparţiale a întregului
probator al infracţiunii.
Organele de cercetare penală speciale, prin acţiunile lor, au ca scop să constate operativ şi
complet infracţiunile produse, pentru ca persoanele vinovate să poată răspunde potrivit vinovăţiei
fiecăruia, iar lucrările întocmite pentru probarea faptelor săvârşite să întrunească condiţiile legii.
Organele de cercetare penală speciale ale poliţiei de frontieră au datoria de a stabili
împrejurările în care fapta a fost săvârşită (strângând probe atât în apărare, cat şi în acuzare) şi
răspunderea penală a învinuitului. Ele trebuie să pornească în actul de urmărire penală de la
principiul de drept, potrivit căruia până la stabilirea vinovăţiei cuiva, acesta este considerat nevi-
novat Dacă certitudinea ofiţerului cu cercetarea penală asupra vinovăţiei inculpatului nu se
manifesta, prezumţia de nevinovăţie este susţinută de principiul potrivit căruia orice îndoială este în
favoarea făptuitorului.
Aceste principii impun ofiţerilor desemnaţi ca organ de cercetare penală specială să respecte
unele reguli procedurale şi, în special, garantarea drepturilor omului. De asemenea, trebuie
respectată libertatea persoanei, astfel încât nici o persoană nu poate fi anchetata, reţinută, arestată
decât în condiţiile prevăzute de lege. Garantarea libertăţii persoanei impune organelor de cercetare
penală speciale următoarele obligaţii:
□ să facă un referat cu propuneri motivate în termenul stabilit de lege (24 ore), atunci când
se impune arestarea preventive a învinuitului. In acest caz, ofiţerul desemnat ca organ de cercetare
penală propune procurorului care supraveghează cazul necesitatea arestării preventive de până la 5
zile. Dacă s-a dispus arestarea preventivă a învinuitului, trebuie ca în termen de 24 ore să-i aducă
aceasta la cunoştinţă direct sau printr-un membru din familia acestuia, ori o altă persoană desemnată
de învinuit când nu este găsit la domiciliu. Concomitent cu aceasta obligaţie, trebuie să-i asigure
asistenţă juridică, dacă învinuitul nu are apărător ales;
2
a se vedea, Gheorghe Carp, Victor Aelenei, Gabriel Dârmon, Bogdan Tonea, „Dreptul frontierei de stat”, Editura
Ministerului de Interne, Bucureşti, 1999, p. 118
Pagina 98 din 107

□ să prezinte procurorului în 24 de ore cererile învinuitului împotriva măsurilor luate cu

privire la persoana sa;
□ să pună de îndată în libertate învinuitul dacă a fost revocată măsura arestării preventive şi
în cazul expirării termenului de reţinere (24 ore), organul de cercetare penală special dispune
eliberarea persoanei reţinute prin ordonanţa de punere în libertate;
□ să aducă la cunoştinţa procurorului motivele care determină revocarea eliberării provizorii
şi să asigure luarea măsurilor de ocrotire a persoanelor rămase fără asistenţă, ce se aflau în grija
celor reţinuţi sau arestaţi preventiv;
□ să aducă la cunoştinţa învinuitului, faptul că a fost prelungit termenul de arestare
preventivă. Prelungirea arestării se aprobă numai de instanţa de judecată în caz de necesitate şi
numai cu motive bine întemeiate. O altă îndatorire ce cuprinde o serie de obligaţii din partea
ofiţerilor desemnaţi ca organe de cercetare penală specială o reprezintă garantarea dreptului la
apărare, realizată prin:
□ aducerea la cunoştinţa persoanei despre fapta ce i se reţine în sarcină, încadrarea juridică a
acesteia şi asigurarea posibilităţilor pentru pregătirea şi exercitarea apărării; a aducerea la cunoştinţa
persoanei, înainte de luarea primei declaraţii, că are dreptul să fie asistat de apărător şi să
consemneze acest fapt în scris;
□ asigurarea prezenţei apărătorului la ascultarea inculpatului şi prezentarea materialului, în
cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie;
□ să aducă la cunoştinţa apărătorului, în toate cazurile, despre actul de urmărire penală ce
urmează a fi efectuat (data, ora);
□ să înscrie, în toate actele încheiate, menţiunea privind prezenţa apărătorului la efectuarea
actului de urmărire penală;
□ să asigure menţinerea unei relaţii permanente a apărătorului cu inculpatul arestat sau
înaintarea propunerii (motivate temeinic) procurorului de a interzice contactul între apărător şi
inculpatul arestat (dacă există motive de ordin tactic care impun o asemenea măsură);
□ să asigure toate posibilităţile apărătorului de a prezenta plângeri, în situaţia în care cererile
sale nu au fost luate în considerate; ca să administreze probe în apărarea învinuitului sau
inculpatului.
O altă îndatorire cu caracter general este aceea că, în toate cazurile, poliţiştii de frontieră au
obligaţia de a se comporta civilizat, de a respecta demnitatea persoanelor reţinute şi cercetate. Acest
lucru priveşte în exclusivitate drepturile omului şi se referă la totalitatea misiunilor pe care le
executa poliţiştii de frontieră pentru asigurarea, menţinerea şi restabilirea ordinii publice la frontiera
de stat.
Pagina 99 din 107

Constatarea este o activitate de bază în vederea declanşării cercetării penale la orice

infracţiune de frontieră.
Instituţia Poliţiei de Frontieră Române are bine cunoscut rolul şi locul în cadrul forţelor de
ordine publică ale Ministerului de Interne la graniţele statului român. Prin competenţele legale
conferite de legislaţia internă şi o parte din cea externă (aplicarea unor prevederi de drept
internaţional public, din tratatele, convenţiile, acordurile şi protocoalele de frontieră încheiate de
România cu statele vecine sau a unor convenţii internaţionale cu privire la combaterea fenomenului
infracţional transfrontalier unde suntem parte semnatară), poliţiştii de frontieră au misiunea sacră de
a menţine inviolabilitatea frontierei de stat şi realizarea bunei vecinătăţi cu statele limitrofe. În
funcţie de această misiune, instituţia poliţiei de frontieră este organizată pe formaţiuni teritoriale
locale cu responsabilităţi într-o fâşie lată de 20 km de la linia de frontieră, spre interior.
Acest cordon strategic circular este supus, conform legii frontierei de stat, unui regim juridic
ce reglementează activităţile desfăşurate de populaţia locală, cei în tranzit sau străini, în zona de
graniţă, pe care le-am analizat anterior. în acest spaţiu delimitat exact de lege şi împărţit de
particularităţile reliefului pe direcţii, sectoare şi detaşamente de frontieră, poliţiştii de frontieră îşi
execută misiunea de pază, supraveghere şi control la fruntariile tării. În vederea executării misiunii
de ordine publică la frontieră, toate formaţiunile teritoriale de frontieră au sectoare de pază cu
responsabilităţi în ceea ce priveşte organizarea, planificarea, executarea şi controlul serviciului de
pază, supraveghere şi control de către elementele de frontieră formate din ofiţeri, subofiţeri, maiştri
militari şi militari angajaţi pe bază de contract. Toţi aceşti militari profesionişti, pe timpul
serviciului de pază şi supraveghere cu misiuni specifice de observare, cercetare, verificare, control
au şi misi-unea de a constata săvârşirea sau încercarea de producere a infracţiunii de trecere
frauduloasă a frontierei de stat, a infracţiunii de organizare, racolare, îndrumare şi călăuzire a unei
persoane, doua sau mai multe persoane ori a urmări obţinerea de bani sau alte foloase în scopul
trecerii frauduloase şi infracţiunea de contrabandă la graniţa. Infracţiunile de frontieră, au fiecare
particularităţile lor, ceea ce impune o pregătire solidă din partea ofiţerilor poliţiei de frontieră
învestiţi cu cercetarea penală a acestora.
Constatarea, în înţelesul Dicţionarului explicativ al limbii române, reprezintă „acţiunea de a
stabili existenţa unui fapt, a unui adevăr, iar în cazul nostru, acţiunea de a stabili daca fapta produsă
este sau nu infracţiune. Plecând de la un exemplu general, că un element de frontieră a descoperit în
apropierea graniţei un grup de 3 cetăţeni români (cu domicilii diferite pe buletinele de identitate,
având bagaje şi se îndreptau spre interiorul ţării) care nu şi-au motivat temeinic existenţa în acel loc,
scopul deplasării şi destinaţia următoare, se va trece la procedura de constatare a faptei acestora.
Pagina 100 din 107

Constatarea faptei începe cu elementul de frontieră care a descoperit (urmărit şi reţinut -

după caz) făptuitorii la graniţă, în următoarea procedură:
□ aplică tactica poliţiei de frontieră pentru stabilirea identităţii persoanelor, astfel: se
interpune între frontieră şi grupul de persoane, luând măsuri de siguranţă, în caz că sunt atacaţi sau
că aceştia vor să fugă; se legitimează prin formula de politeţe şi respect, după care solicită şi
verifică actele de identitate. Legitimarea se face cu prudenţă, la o distanţă corespunzătoare (2-3
paşi) faţă de persoanele ce se legitimează, supraveghind permanent împrejurimile, examinând cu
atenţie documentele de identitate şi persoanele suspecte;
□ stabileşte posibila existenţă a faptei periculoase printr-o scurtă evaluare a vechimii
urmelor pe fâşia de control, cu caracteristicile persoanelor suspecte;
□ pune întrebări cu privire la existente suspecţilor în acel loc, itinerarul parcurs şi destinaţia
următoare. Indiferent de răspunsul acestora, elementul de frontieră se clarifică cu privire la existenţa
unei posibile infracţiuni şi nu contravenţii;
□ imobilizează persoanele suspecte prin alegerea unor mijloace şi procedee, cu
discernământ, dar aplicate cu fermitate, pentru a curma acţiunile de atac sau fugă de la locul
descoperirii;
□ raportează prin radiotelefon situaţia creată pe timpul misiunii lor şi solicita intervenţia
escortei (element de frontieră format din 4-8 militari profesionişti conduşi de un ofiţer sau subofiţer
- după caz);
□ până la sosirea escortei, elementul de frontieră format din 2-3 militari din care unul este
şef, organizează paza suspecţilor, iar prin tehnica cunoscută, conservă urmele de pe fâşia de control,
stabileşte sensul trecerii, numărul pârtiilor de urmă, felul trecerii, jalonează locul infracţiunii şi
cercetează împrejurimile locului, în vederea descoperirii altor suspecţi sau indicii.
Evident este faptul că, prin exemplul ales, această procedură durează între 5-10 minute, dar
sunt cazuri, oferite de practică, când făptuitorii sunt reţinuţi după organizarea unor acţiuni tactice cu
forţe importante ca număr şi dotare sau cazuri când aceştia ripostează cu foc de armă, pun în pericol
viata şi integritatea altor persoane sau sunt organizaţi în bande bine dotate auto şi telefonie, ce
impun poliţiştilor de frontieră să apeleze la o bună cooperare cu alte forţe de ordine publică sau cu
populaţia din sectorul de responsabilitate. În asemenea cazuri, procedura durează, deoarece şi
administrarea probelor cere timp, discernământ şi un înalt profesionalism.
Revenind la situaţia creată poliţiştilor de frontieră, de constatare în prima fază, derulăm
activitatea de cercetare la fata locului a faptei de către ofiţerul poliţist de frontieră. După primirea
raportului privind descoperirea făptuitorilor, ofiţerul desemnat sau seful detaşamentului se
deplasează împreuna cu escorta la locul producerii faptei. Primeşte raportul de la şeful elementului
Pagina 101 din 107

de frontieră, care îl informează despre: ora descoperirii suspecţilor, numărul şi numele acestora,
urmele şi indiciile descoperite pe fâşia de control şi sensul trecerii acestora. Din acest moment
începe procedura de cercetare la faţa locului desfăşurată de orice ofiţer poliţist de frontieră, ce
constă în întocmirea unor acte de constatare şi desfăşurare a unor activităţi, cum ar fi:
efectuează percheziţia corporală sumară în baza art. 100 C. pr. pen. pentru controlul sumar al
îmbrăcămintei şi corpului persoanei prin palpare, respectând o serie de reguli tactice. Verifică
lucrurile găsite în bagajele suspecţilor, ridicând înscrisurile, corpurile delicte, obiectele, materialele,
produsele sau substanţele care ar putea fi folosite la atacarea militarilor ori a altor persoane, la
sinucidere sau la facilitarea evadării;
studiază urmele şi indiciile imprimate pe fâşia de control;
studiază cu atenţie itinerarul parcurs de făptuitori de la fâşia de control până la locul
descoperirii şi reţinerii de către elementele de frontieră;
execută fotografierea sau filmarea video a itinerarului parcurs de făptuitori şi a urmelor
imprimate pe făşia de control sau în alte locuri;
pe o coală întocmeşte schiţa cu locul prinderii făptuitorilor;
încheie procesul-verbal de cercetare la fata locului, conform prevederilor art. 131 C. pr. pen.;
comunică suspecţilor ca vor fi conduşi la sediul formaţiunii teritoriale locale pentru
continuarea cercetărilor (aceasta reprezintă un moment psihologic foarte important), deplasându-se
pe jos sau cu autoturismul. Transportarea trebuie să respecte anumite reguli tactice pentru a-i
împiedica pe cei conduşi (transportaţi) să fugă. Dacă se opun transportării, făptuitorii se
imobilizează prin încătuşare (măsură de prevenire şi siguranţă);
organizează şi ordonă transportarea făptuitorilor la formaţiunea de frontieră locală pentru
continuarea cercetărilor penale. Prin intermediul escortei, ia măsuri de pază a acestora şi ordonă
elementelor de frontieră să-şi continue misiunea.
După sosirea la sediul formaţiunii teritoriale de frontieră, făptuitorii sunt conduşi în camera
destinată continuării şi efectuării cercetării penale.
La sediul detaşamentului de frontieră, ofiţerul desemnat continuă procedura de cercetare,
astfel:
□ efectuează percheziţia corporală amănunţită, ajutat de alţi militari sau de persoane de
acelaşi sex, acolo unde situaţia impune;
□ ia declaraţii de la martorii care au văzut suspecţii în momentul trecerii frauduloase a
frontierei de stat, conform art. 86 C.pr. pen.; ia declaraţie de la fiecare făptuitor, conform art. 73 C.
pr. pen.;
Pagina 102 din 107

□ întocmeşte dovada de predare-primire a înscrisurilor şi obiectelor ridicate de la

făptuitori (activitate ce s-a desfăşurat la locul faptei şi la sediul detaşamentului în prezenţa
făptuitorilor şi a martorilor asistenţi), conform art. 97 C. pr. pen.;
□ după terminarea acestor acte de constatare, care intra în sarcina oricărui ofiţer poliţist
de frontieră, sarcină conferită de art. 208 C. pr. pen., ordonă măsuri concrete de pază a făptuitorilor
pe timpul cât aceştia rămân în sediul detaşamentului până la venirea organului special de cercetare
penală de la sectorul de frontieră;
□ la prezentarea organului de cercetare penală special, în cadrul detaşamentului de
frontieră, raportează pe scurt desfăşurarea faptei produsă de făptuitori şi pune la dispoziţie cele şase
acte de constatare (Procesul-verbal de cercetare la fata locului, Schiţa cu locul prinderii
făptuitorilor, Dovada de reţinere a înscrisurilor şi obiectelor, Declaraţia făptuitorului, Declaraţia
martorilor, Proces-verbal de percheziţie).
La nevoie, se mai pot anexa şi alte documente justificative care probează fapta periculoasă,
cum ar fi: înscrisurile sau fotografiile.
Pagina 103 din 107

CONCLUZII
Aşa cum se poate desprinde din întreg parcursul lucrării de faţă, cercetarea infracţiunilor din
domeniul economic trebuie să se desfăşoare după un anumit plan, pentru a descoperi elementele
acestor infracţiuni, atât ca ţel de săvârşire cât şi ca element de repetare al faptelor cu intenţia de a
înşela.
Cu ocazia cercetării acestor infracţiuni va trebui să se stabilească:
cine a săvârşit infracţiunea şi cu ajutorul cui;
ce formă a avut infracţiunea;
care a fost prejudiciul material cauzat economiei naţionale şi intereselor cetăţenilor;
ce profit material s-a realizat;
dacă infracţiunea a avut menirea să acopere anumite lipsuri existente, sau a fost săvârşita cu
scopul de a crea plusuri ce puteau fi însuşite ulterior;
care sunt cauzele care generează şi favorizează săvârşirea acestui tip de infracţiuni;
care este modul de viaţă al infractorului etc.
Printre activităţile ce trebuie întreprinse în cercetarea acestor infracţiuni, pe lângă
organizarea surprinderii în flagrant delict a săvârşirii lor, sunt: percheziţia corporală şi domiciliară,
ascultarea martorilor, ascultarea învinuiţilor şi expertizele criminalistice (expertiza documentelor,
expertiza scrisului, expertiza semnăturii, expertize fizico-chimice, expertize merceologice etc.)
Imediat după descoperirea infracţiunii este necesar să se organizeze o percheziţie
domiciliară, pentru a descoperi eventualele mărfuri ascunse, diferite înscrisuri care pot demasca
întreaga reţea a infracţiunii, modul de viaţă al învinuitului.
Între obiectele găsite prin percheziţie pot fi:
cecuri falsificate, cerneluri şi alte asemenea;
bonuri de marcaj folosite sau nu;
liste de preţuri falsificate, listă de monetar;
mărfuri asemănătoare cu acelea la care învinuitul are acces (ulei, zahăr, făină, ouă, mezeluri,
băuturi alcoolice, stofe, mătăsuri etc., toate în cantităţi mai mari decât necesităţile unei gospodării);
valori: bani, librete, obligaţiuni, valută etc.;
instrumente ce au putut fi folosite la falsificarea mărfurilor (seringi medicinale, aparate de
marcat etichete, greutăţi de măsurat falsificate etc.).
Ascultarea martorilor se face atât imediat, când s-a constatat săvârşirea infracţiunii, cât şi pe
parcurs, dacă este necesar.
Pagina 104 din 107

Sunt ascultaţi ca martori: cumpărătorii sau consumatorii, responsabilul unităţii, ospătarii,

vânzătorii care lucrează împreună cu învinuitul sau orice alte persoane care au fost de faţă şi au
asistat la descoperirea infracţiunii sau cunosc activitatea învinuitului. Mai sunt ascultaţi ca martori:
revizorii contabili şi membrii inspecţiei comerciale de stat, vecinii de locuinţă ai învinuitului, foşti
colegi de serviciu cu învinuitul la alte întreprinderi.
Ascultarea martorilor asistenţi ai cercetării se va referi la felul cum s-au ridicat probele şi
cum s-a stabilit săvârşirea infracţiunii. Ascultarea cumpărătorilor sau a consumatorilor se va referi
la marfa cumpărată, la aprecierea calităţii şi a cantităţii ei, preţul achitat, de cine a fost servit şi dacă
a constatat şi în alte ocazii asemenea abateri. Ascultarea vecinilor din cartier se referă la modul de
viată al învinuitului, cumpărăturile zilnice sau investiţiile mari (dacă depăşesc veniturile sale sau
nu), cine îl frecventează, dacă se fac petreceri numeroase etc.
Învinuitul va fi întrebat despre ce are de relatat în legătură cu infracţiunea pe care a săvârşit-
o, ce condiţii l-au favorizat, în ce relaţii este cu ceilalţi salariaţi ai unităţii, în ce forma valorifică
plusurile rezultate din înşelare şi pe cine a avut complici în unitatea respectivă.
Având în vedere toate acestea reiese, astfel, complexitatea si, în acelaşi timp, diversitatea de
operaţiuni care trebuie întreprinse pentru ca cercetarea unei infracţiuni, în general, şi a infracţiunilor
în domeniul economic, în special, să se desfăşoare în condiţii optime, şi să ducă, în final, la
prinderea infractorilor...
Pagina 105 din 107

Cercetarea Infractiunilor Economice

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cercetarea Infractiunilor Economice

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Studiu de caz privind cercetarea infractiunilor economice

Pagina I din 107

Pagina 1 din 107

§1.1 Elemente comune infracţiunilor economice prevăzute de codul penal român

Pagina 2 din 107

Pagina 3 din 107

Pagina 4 din 107

Pagina 5 din 107

extracţia, producerea şi prelucrarea în scopuri industriale a metalelor preţioase şi a

Pagina 6 din 107

Pagina 7 din 107

Pagina 8 din 107

Infracţiunea de speculă se comite în ambele forme cu intenţii directe.

Pagina 9 din 107

Pagina 10 din 107

Pagina 11 din 107

În ambele variante este vorba de un „instrument de măsurat”şi această denumire se atribuie

Pagina 12 din 107

Pagina 13 din 107

Infracţiunea este susceptibilă de a fi săvârşita în toate formele de participaţie (coautorat,

Pagina 14 din 107

Pagina 15 din 107

§1.4 Divulgarea secretului economic

Pagina 16 din 107

Pagina 17 din 107

Pagina 18 din 107

B. Latura subiectivă. Sub aspect laturii subiective, infracţiunea de divulgare a secretului

Pagina 19 din 107

informaţiile datorită atribuţiilor de serviciu şi cu închisoare de la 6 luni la 5 ani dacă infracţiunea

Pagina 20 din 107

Reglementarea care este în concordanţă cu convenţiile internaţionale are în vedere, pe de o

Pagina 21 din 107

Pagina 22 din 107

Acţiunea de „folosire” presupune utilizarea (întrebuinţarea) obiectului unei invenţii în

Pagina 23 din 107

Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. Făptuitorul îşi dă seama că

Pagina 24 din 107

A. Obiectul juridic special. Infracţiunea de punere în circulaţie a produselor contrafăcute are

Pagina 25 din 107

Pagina 26 din 107

În ceea ce priveşte aspectele de ordin procesual, reţinem că acţiunea penală se pune în

Pagina 27 din 107

Pagina 28 din 107

Pagina 29 din 107

A. Elementul material. Infracţiunea de concurenţă neloială se poate săvârşi din punct de

Pagina 30 din 107

Pagina 31 din 107

Pagina 32 din 107

Pagina 33 din 107

Pagina 34 din 107

Pagina 35 din 107

Pagina 36 din 107

A. Obiectul juridic special. În cazul infracţiunii de deturnare de fonduri, obiectul juridic

Pagina 37 din 107

Pagina 38 din 107

Pagina 39 din 107

Pagina 40 din 107

Infracţiunea de nerespectare a dispoziţiilor privind importul de deşeuri şi reziduuri,

Pagina 41 din 107

Pagina 42 din 107

□ prezintă, cu rea-credinţă, în prospectele, rapoartele şi comunicările adresate publicului,

Pagina 43 din 107