Absortia CO2 cu solutii ionice

Dioxidul de carbon, format dintr-un atom de carbon și doi atomi

de oxigen este o anhidridă labilă a acidului carbonic (CO2.H2O ~ H2CO3),
un compus chimic rezultat din oxidareacarbonului, în majoritate, de
origine organică.
Prezent în atmosferă în concentrația de circa 0,04% este strict necesar
pentru păstrarea echilibrului biosferei.
Descriere. Proprietăți fizice si chimice
Dioxidul de carbon este un gaz incolor, prezent și în atmosfera terestră
în concentrație de aproximativ 0,04%. Este unul din cele mai importante
gaze cu efect de seră
Formula chimică: CO2.
Echivalent CO2
Termenul de echivalent CO2 desemnează potențialul de încălzire
globală al unui gaz, calculat prin echivalența cu o cantitate de dioxid de
carbon care ar avea același potențial de încălzire globală, la o anumită
scală de timp, de obicei 100 de ani. Dioxidul de carbon este luat ca
referință.
Rol fiziologic
Este produs de catabolism al organismelor aerobe. Este transportat de
sângele organismelor superioare ca bicarbonat de sodiu ,iar sub forma
compușilor carbaminici cu hemoglobină de către eritrocit.
Ciclul biologic al carbonului
Procesul de ardere
Substanța organică se oxidează (ardere completă) prin reacție o
exotermică terminată cu eliminarea de energie (căldură), dioxid de
carbon și apă la oxidarea monomerilor, sau polimerilor de zahăr și de
grăsimi, iar la alte substanțe organice, oxizi de metale, etc.
Glucoză: C6H12O6 + 6O2 --> 6CO2 + 6H2O + energie
Energia (căldura) poate fi eliberată :
-în timp scurt și la temperaturi înalte, în cazul
de ardere simplă;

-lent și treptat, prin procese biochimice catabolice, care au

loc pe toată biosfera, ca bază a metabolismului, de la microb la
animal, cu eliminări dozate și controlate de energie/temperatură
(spre exemplu, glicoliza, arderea unei hexoze - zahăr cu 6 atomi
de carbon -
prin ruperea enzimatică a hexozei care duce într-un prim
stadiu la piruvat, energia fiind preluată de co-
factori: adenozindifosfat ADP care se transformă
în adenozintrifosfat ATP și NAD -->NADH; piruvatul, se va
descompune enzimatic (ciclul Krebs) la dioxid de carbon,
eliminat prin respirație și apă).

Dioxidul de carbon din atmosferă este preluat de

plantele, algele și protozoarele care conțin clorofilă - sau sisteme
enzimatice surori - care, împreună cu apa și energia solară
resintetizează polimeri zaharide: amidonul, lignina, etc.

CO2Formula chimică:
Carbon (C) + Oxigen (O2) = Dioxid de Carbon (CO2)

Carbon: Nemetal NA: 6 AM: 12.01 Capacitatea Combinătoare -

4 y:4

Oxigen: Nemetal NA: 8 AM: 15.99 Capacitatea

Combinatoare + 2 y:6

Reacționeaza Cu

NA: Numărul Atomic

AM: Masa Atomică

E : Electroni x[2](1st Shell) y(2nd Shell) z(3rd Shell).

 Are densitatea 1.98 kg/m3


Proprietăţi ale substanţelor ionice

1).STAREA DE AGREGARE
-În condiţii normale de temperatură,substanţele ionice
sunt solide,cristalizate.
Punctele de topire şi de fierbere ale compuşilor ionici au valori
mari,deoarece legătura ionică este o legătură puternică.
-Dimensiunile ionilor au un rol important în determinarea structurii şi
stabilităţii cristalului ionic.Punctele de topire ale compuşilor ionici sunt cu
atât mai mari cu cât raza ionilor este mai mică:
*NaF (992),NaCl (801),NaBr (740).
-Stabilitatea cristalului ionic este influenţată şi de mărimea sarcinii
ionilor.Astfel, punctul de topire creşte cu sarcina ionului pozitiv:
*NaF (992),MgF2 (1260),AlF3 (1290).

2).REZISTENŢA MECANICĂ
-Cristalele ionice se sfărâmă sub acţiunea unei forţe mecanice.
3).SOLUBILITATEA
-Majoritatea compuşilor ionici sunt solubili în solvenţi polari,aşa cum
este apa.

4).CONDUCTIBILITATEA ELECTRICĂ
-Cristalele ionice nu conduc curentul electric în stare solidă,deoarece
ionii ocupă po-
ziţii fixe în reţeaua cristalină.Ionii sunt menţinuţi în aceste poziţii
datorită legăturii
ionice puternice.
-În stare lichidă sau în soluţie,ionii devin mobili;sub acţiunea unei
diferenţe de potenţial,ionii se pot deplasa spre electrozi,făcând
posibilă trecerea curentului electric. Substanţele care permit trecerea
curentului electric prin soluţie sau topitură poartă numele
de electroliţi.
 *ELECTROLIZA CLORURII DE SODIU TOPITE
Topitura de NaCl conduce curentul electric,deoarece este
formată din ioni
+ -
mobili de Na şi Cl : topire + -
NaCl Na + Cl
La trecerea curentului electric prin topitură,ionii se
deplasează spre elec-
trozii de semn opus sarcinii lor:
+
-ionii pozitivi de Na sunt atraşi de electrodul legat la polul negativ al
sursei,catod; ionii pozitivi se numesc cationi;
-
-ionii negativi de Cl sunt atraşi de electrodul legat la polul pozitiv al
sursei,anod;
ionii negativi se numesc anioni.
La electrozi,au loc reacţii primare:
+
-la catod,unde se găseşte surplus de electroni,ionii de Na acceptă
electroni şi for-
mează atomi de sodiu:
+ - 0
(-) Na + 1e Na -
-la anod,există un deficit de electroni,iar ionii de Cl cedează electroni
şi formează atomi de clor.
- - 0
(+) Cl -1e Cl
Atomii de clor sunt instabili şi se unesc în molecule de clor,în cadrul unei
reacţii secundare:
2Cl Cl2
Ecuaţia reacţiei totale este:
electroliză
2NaCl 2Na + Cl2

ELECTROLIZA este ansamblul proceselor care au loc la trecerea

curentului electric continuu prin topitura sau soluţia unui electrolit şi
constă în dirija-rea ionilor şi neutralizarea sarcinilor acestora la electrozi.

Absorbtia este operatia de separare a amestecurilor gazoase

(sistem omogen) bazata pe solubilitatea diferita a
componentilor amestecului intr-un lichid sau amestec lichid
omogen (solutie) corespunzator ales, numit absorbent.

Prin contactarea amestecului gazos cu absorbantul,

unul sau mai multi componenti se dizolva, putand fi recuperate,
daca este cazul, prin operatia inverse numita desorbtie.

Cand separarea amestecului gazos prin absorbtie (deci

utilizarea unei faze lichide omogene ca absorbent) se face ca
urmare a dizolvarii diferita a componentilor, operatia
se numeste absorbtie fizica.

Cand separarea amestecului gazos are loc prin reactie

chimica intre gazul dizolvat (component al amestecului gazos)
si lichidul absorbant sau un component al acestuia (utilizarea
ca absorbent a unui amestec lichid, in care unul din componenti
este specie chimic activa cu componentul gazos dizolvat),
operatia se numeste absorbtie chimica sau chemosorbtie (deci
chemosorbtia este un proces dublu: dizolvare + reactie chimica
reversibila sau ireversibila).

Operatia, fizica sau chimica, poate fi insotita sau nu de un

efect termic, in acest caz fiind clasificata in absorbtie
izoterma si absorbtie neizoterma.

Teoretic, procesul de dizolvare este insotit intotdeauna

de effect termic, de degajare de caldura. Practic, functie de
natura componentilor amestecului gazos, proprietatile fizice ale
acestora si absorbantului si de concentratia initiala in
componentii de separate a amestecului gazos, cand degajarea
de caldura este mica, neglijabila, avand drept consecinta
variatia temperaturii celor doua faze in lungul coloanei de
absorbtie cu 3-5 oC, se considera absorbtie izoterma.

Amestecul gazos supus separarii este format din doi

sau mai multi componenti si functie de absorbantul ales, se
dizolva un component (celalalt sau ceilalti componentii poarta
denumirea de inert), operatia numindu-se absorbtie
monocomponent, sau mai multi componenti (ceilalti
componenti care nu participa la transferal dintr-o faza in alta
numindu-se inert), operatia numindu-se absorbtie
multicomponent.
 Absorbtia se efectueaza atat in utilaje tip coloana (cu
talere sau umplutura), cat si-n utilaje specifice, denumirea
generala fiind absorbere sau coloane de absorbtie, pentru cazul
particular cel mai des utilizat industrial.

Absorbtia este o operatie unitara, un procedeu

tehnologic, de indepartare a impuritatilor gazoase din fluxurile
de materii prime si auxiliare, de separare si recuperare din
fluxurile de produse intermediare, de purificare a produselor
finite principale si secundare si de tratare a efluentilor gazosi
industriali.

1. ECHILIBRUL GAZ-LICHID

Notiunea de echilibru poate fi definita ca starea stabila

din care un sistem inchis nu mai evolueaza in mod spontan in
nici o directie, nu mai are loc nici o schimbare si deci parametrii
de stare ai sistemului (temperature, presiune si compozitie)
sunt invariabili in timp. Ea reprezinta punctual final al oricarui
proces natural si nu poate fi modificata daca in conditiile
sistemului respective (parametrii de stare) nu intervin unele
modoficari. Viteza cu care un sistem se apropie de starea de
echilibru poate fi exprimata ca un efect combinat a doi factori:
un factor potential care furnizeaza forta motoare (motrice)
necesara desfasurarii procesului si un factor de rezistenta, care
controleaza viteza cu care are loc procesul la un potential dat.

La echilibru, factorul potential sau forta motrice devine

egala cu zero. Forta motoare sau diferenta de potential se
exprima, in forma generala, ca diferenta intre potentialele
chimice ale componentilor din cele doua faze in contact, la
echilibru, aceste potentiale devin egale:

(1
)

In care reprezinta potentialul chimic al componentului I in

faza gazoasa, iar potentialul chimic al aceluiasi component
in faza lichida. Desi introducerea notiunii de potential chimic
permite definirea riguroasa a conditiei de echilibru, datorita
caracterului abstract al acestei notiuni, nu se poate utilize in
mod direct la obtinerea unor relatii intre parametrii de stare, in
conditiile de echilibru.

Pentru caracterizarea echilibrului se utilizeaza

marimile: concentratia (exprimata molar sau masic, ca fractie
sau raport), presiunea partiala (pi) sau fugacitatea (fi), ultimele
doua dependente de concentratiile fazelor. La echilibru, aceste
marimi devin egale:

sau
(2)

Atunci cand intre cele doua faze in contact exista o

anumita diferenta de presiuni partiale sau de fugacitate, intre
faze are loc un transfer de masa, din gaz in lichid,avand drept
rezultat modificarea parametrilor de stare ai sistemului. In
final, daca contactul dintre faze a fost sufficient de intim si
sufficient de indelungat, starea este caracterizata de incetarea
transportului net de substanta (component), iar parametrii de
stare raman la valori constante.

In functie de natura fortelor intermoleculare, in gaz si

in lichid, amestecurile pot fi ideale si neideale.

Pentru o solutie ideala, relatia de echilibru este data de

legea lui Raoult:

(3)

In care: Pi – presiunea de vapori a componentului i la

temperature sistemului;

pi – presiunea partiala a componentului i in faza

gazoasa;

yi, xi – fractia molara a componentului i in faza

gazoasa si respective in faza lichida;
 Ki – constanta de echilibru.

Aceasta relatie se utilizeaza pentru amestecurile

gazoase formate din vapori si gaz.

Pentru solutii neideale, echilibrul gaz-lichid, la

temperature constanta, este dat de legea lui Henry:

(4)

In care Hi este constanta lui Henry, care, in general, depinde

de natura gazului si lichidului, de presiune si temperature,
avand valori mari pentru gazele (componentii) putin solubili.

Legea lui Henry este valabila pentru presiuni partiale

mai mici decat 1 atm si concentratii mici, dar nu foarte mici,
ale fazei lichide. Relatia de echilibru redata de legea lui Henry,
ecuatia (4), se poate reda si sub forma exprimarii concentratiei
ca raport molar:

(5)

Datorita domeniului restrans de valabilitate al relatiilor

de echilibru prezentate este indicat ca in calculele de
dimensionare a utilajelor de absorbtie sa se utilizeze date de
echilibru obtinute din determinari experimentale, date ce sunt
prezentate in literature sub forma de tabele, grafice (diagrame
sau monograme) sau ecuatii empirice.

In cazul absorbtiei monocomponent izoterma si daca

presiunea totala a sistemului nu variaza sensibil (datorita
absorbtiei insasi si rezistentei dispozitivelor interne de
contactare din utilajul de absorbtie), operarea se poate
considera izoterma (la p=ct) si valoarea constantei de
echilibru, Ki sau mi, pentru fiecare component, ramane aceeasi
in lungul utilajului.
 In cazul in care absorbantul este un amestec lichid,
componentul dizolvat in lichidul principal influenteaza valoarea
constantei de echilibru. De exemplu, pentru o concentratie a
H2S in faza gazoasa, pi=0.2 barr, fractia molara la echilibru in
faza lichida,, solutie apoasa de dietanolamina (DEA), este
xi=0.38, pentru o solutie apoasa de DEA de 50% gv, si repectiv
xi=0.56, pentru o solutie apoasa de DEA de concentratie 20.5%
gv.

Cand in procesul de absorbtie, prin alegerea

absorbantului corespunzator, se urmareste separarea
simultana si selective a doi componenti din amestecul gazos,
echilibrul gaz-lichid pentru unul din componenti este influentat
de concentratia celuilalt component dizolvat in absorbent.

De exemplu, pentru eliminarea simultana si selectiva a

H2S si CO2 din gazelle reziduale se utilizeaza ca absorbent
solutia apoasa de DEA de concentratie 20.5% gv la
temperature de 25oC.

Pentru o concentratie in faza gazoasa barr ,

concentratia la echilibru in faza lichida este , daca
absorbantul este lipsit de H2S, si respective daca
absorbantul are o concentratie .

Spre deosebire de operatia de rectificare, unde

amestecul de separate defineste implicit ambele faze intre care
are loc transferal de masa (difuzie echimolara in contracurent),
in cazul absorbtiei (difuzie peste un strat de inert), faza lichida
adaugata (absorbantul) poate fi selectata, cu exceptia
situatiilor in care se doreste din motive tehnologice obtinerea
unei anumite solutii a componentului absorbit (HCl, HNO3, etc.)
(fluxurile B de faza gazoasa).

Alegerea absorbantului se face pe baza urmatoarelor

considerente:

 Solubilitatea gazului. Aceata trebuie sa fie ridicata

pentru a se obtine solutii de concentratie mare, ceea ce
implica reducerea consumului de absorbent si a celui
 energetic pentru operatia de desorbtie (abur), in cazul ca
gazul absorbit este valoros si se doreste obtinerea lui; in
general, absorbantul se alege dintre substantele de
natura chimica apropiata cu cea a gazului solubil;

 Volatilitatea absorbantului. La temperature de lucru

aceasta trebuie sa fie mica pentru a diminua pierderile cu
gazul care iese din utilajul de absorbtie;

 Vascozitatea absorbantului. Trebuie sa fie redusa pentru

a permite operarea la viteze mari cu consum relative
redus de energie de pompare;

 Absorbantul trebuie sa
fie neinflamabil, netoxic, necorosiv, termostabil, sa
aiba temperatura de congelare scazuta, ieftin si usor de
procurat.

Legături chimice - tari (ionică, covalentă, metalică)

slabe (legătura de hidrogen, legătura van der
Waals)
Legături chimice slabe
Legătura de hidrogen - formă de atracţie, relativ puternică ce
se manifestă datorită unor forţe de natură electrostatică între
molecule identice, între molecule diferite, între molecule şi ioni
sau în interiorul unor molecule; este prezentă în combinaţii care
conţin în moleculă atomi de hidrogen legaţi covalent cu atomi
puternic electronegativi (Cl, N, O, F). În aceste condiţii, norul de
electroni σ este atras mai puternic de elementul electronegativ
ceea ce conferă legăturii de hidrogen caracter parţial ionic.

Moleculele de apă în stare solidă şi lichidă, sunt asociate prin

legături de hidrogen. În stare de vapori, legăturile de hidrogen se
desfac.
 După modul de realizare: ♦ intermoleculară – (între molecule
diferite) conduce la formarea de asociaţii moleculare.
Ex. - substanţe anorganice (H3PO4 , , H3BO3 , Al(OH)3 etc.) şi
organice (alcool metilic, acid oxalic etc.).
Importanţă biologică prezintă legăturile de hidrogen care se
realizează între grupe hidroxil şi apă (A) , între grupe carbonil şi
apă (B), între două lanţiri peptidice (C) sau între două perechi de
baze complementare din structura ADN-ului (D).