ARON MIHAELA AMG IB

FENOMENE OPTICE
INTALNITE IN
NATURA
BIOFIZICA

Dv6
6/10/2017
 FENOMENE OPTICE INTALNITE

IN NATURA

AurorA polarA
Aurora polară este un fenomen optic ce constă într-o strălucire
intensă observată pe cerul nocturn în regiunile din proximitatea
zonelor polare, ca rezultat al impactului particulelor de vânt solar
în câmpul magnetic terestru. Când apare în emisfera nordică,
fenomenul e cunoscut sub numele de aurora boreală, termen
folosit inițial de Galileo Galilei, cu referire la zeița romană a
zorilor, Aurora, și la titanul care reprezenta vânturile, Boreas.
Apare în mod normal în intervalele septembrie-octombrie și
martie-aprilie. În emisfera sudică, fenomenul poartă numele de
auroră australă, după James Cook, o referință directă la faptul că
apare în sud.
Fenomenul nu este exclusiv terestru, fiind observat și pe alte
planete din sistemul solar, precum Jupiter, Saturn, Marte și
Venus. Totodată, fenomenul este de origine naturală, deși poate fi
reprodus artificial prin explozii nucleare sau în laborator.
Aurora apare în mod obișnuit atât ca o strălucire difuză cât și ca o
cortină extinsă în spațiu orizontal. Câteodată se formează arcuri
care își pot schimba forma permanent. Fiecare cortină este
compusă dintr-o serie de raze paralele și aliniate pe direcția liniilor
de câmp magnetic, sugerând faptul că fenomenul de pe planeta
noastră este aliniat cu câmpul magnetic terestru. De asemenea,
variabilitatea unor anumiți factori poate determina formarea de
linii aurore de tonalități și culori diferite.

Aurora polară terestră

Aurora boreală văzută din Stația Spațială Internațională.
Aurora polară terestră e provocată de ciocnirea unor particule
încărcate electric (de exemplu electroni) din magnetosferă cu
atomi din straturile superioare ale atmosferei terestre, aflate la
altitudini de peste 80 km. Aceste particule electrice au o energie
de 1 până la 15 keV iar coliziunea lor cu atomii de gaz din
atmosferă determină energizarea acestora din urmă. Prin fiecare
coliziune o parte din energia particulei este transmisă atomului
atins, într-un proces de ionizare, disociere și excitare a
particulelor. În timpul ionizării, electronii se desprind de atom,
care încarcă energie și determină un efect de ionizare de tip
domino în alți atomi. Excitația rezultă în emisie, ducând atomul în
stări instabile, dat fiind că aceștia emit lumină în frecvențe
specifice când se stabilizează. Dacă procesul de stabilizare a
oxigenului durează până la o secundă, azotul se stabilizează și
emite lumină instantaneu. Acest proces, esențial în formarea
ionosferei terestre, este comparabil cu cel ce stă la baza
ecranului de televizor: electronii ating suprafața de fosfor, alterând
nivelul de energie al moleculelor, fapt care rezultă în emisiunea
de lumină.
În general, efectul luminos este dominat de emisiunea de atomi
de oxigen în straturile superioare ale atmosferei (aproximativ 200
de kilometri de altitudine), care produce tonalitatea verde. Când
se produc furtuni puternice, straturile inferioare ale atmosferei
sunt atinse de vântul solar (la aproximativ 100 de kilometri
altitudine), producând tonalitatea roșu închis prin emisiunea de
atomi de azot (predominantă) și oxigen. Atomii de oxigen emit
tonalități de culori variate, deși, de cele mai multe ori, se întâlnesc
roșul sau verdele.
Fenomenul poate apărea și ca o luminescență ultravioletă,
violetă sau albastră, datorată atomilor de azot, prima dintre
acestea putând fi foarte bine observată din spațiu (dar nu de pe
Pământ, pentru că atmosfera absoarbe razele UV). Satelitul
NASA Polar a observat efectul în raze X, imaginile ilustrând
precipitații de electroni de energie ridicată.
Interacțiunea între moleculele de oxigen și azot, ambele
generatoare de tonalități ale culorii verde, creează efectul de „linie
verde aurorală”. În același fel, interacțiunea dintre acești atomi
poate produce efectul de „linie roșie aurorală”, deși mai rar și
prezent în altitudini mai ridicate.
Planeta noastră este atinsă permanent de vânturi solare, fluxuri
rarefiate de plasmă caldă (gaz de electroni liberi și cationi) emise
de Soare în toate direcțiile, ca rezultat al temperaturii înalte a
coroanei solare, stratul exterior al stelei. Pe durata furtunilor
magnetice, fluxurile pot fi mai puternice, asemenea câmpului
magnetic interplanetar apărut între două corpuri celeste,
determinând conturbarea ionosferei în răspuns la furtuni.
Asemenea tulburări afectează calitatea comunicațiilor radio sau a
sistemelor de navigare, putând afecta astronauții din aceste
regiuni, celulele solare ale sateliților artificiali, indicația busolelor și
acțiunea radarelor. Acțiunea ionosferei este complexă și dificil de
modelat, îngreunând prezicerea fenomenelor de acest tip.
Magnetosfera terestră este o regiune din spațiu dominată de
câmp magnetic. Ea se constituie ca un obstacol în drumul
vântului solar, cauzând dispersarea sa pe sensul de întoarcere.
Lățimea sa este de aproximativ 190 000 Km, iar în timpul nopților
o lungă coadă magnetică se extinde pe distanțe chiar și mai mari.
Aurorele sunt încadrate în general în regiuni cu format oval,
apropiate polurilor magnetice. Când activitatea efectului este
calmă, regiunea dispune de o dimensiune medie de 3 mii de
kilometri, putând varia până la 4 sau 5 mii de kilometri când
vânturile solare se intensifică.
Sursa de energie a aurorelor este dată de vânturile solare
care circulă pe Terra. Atât magnetosfera, cât și vânturile solare
pot conduce electricitate. Este cunoscut faptul că dacă două
conductoare electrice legate într-un circuit electric sunt introduse
într-un câmp magnetic, iar unul dintre ele se deplasează în jurul
celuilalt, în circuit este generat un curent electric. Generatoarele
electrice și dinamurile utilizează acest principiu, însă
conductoarele tradiționale pot fi înlocuite de plasme sau chiar alte
fluide. În acest context, vântul solare și magnetosfera sunt fluide
conductoare de electricitate cu mișcare relativă, fiind astfel
capabile să genereze curent electric, care produce efect luminos.
Cum polurile magnetice și geografice ale planetei noastre nu sunt
aliniate, în același fel regiunile aurorale nu sunt aliniate cu polul
geografic. Cele mai bune puncte de observație a aurorelor se
găsesc în Canada pentru aurorele boreale și pe insula Tazmania
sau în sudul Noii Zeelande pentru aurorele australe

Curcubeu

Curcubeul este un fenomen optic și meteorologic atmosferic

care se manifestă prin apariția pe cer a unui spectru de forma
unui arc colorat atunci când lumina soarelui se refractă în
picăturile de apă din atmosferă. De cele mai multe ori curcubeul
se observă după ploaie, când soarele este apropiat de orizont.

Descriere
Centrul curcubeului este în partea opusă soarelui față de
observator. Trecerea de la o culoare la alta se face continuu, dar
în mod tradițional curcubeul este descris ca având un anumit
număr de culori; acest număr diferă de la o cultură la alta, de
exemplu în tradiția românească secvența culorilor este adesea
prezentată astfel: roșu, portocaliu (orange), galben, verde,
albastru, indigo și violet, și memorată sub forma acronimului
ROGVAIV. Ordinea culorilor este de la roșu în exteriorul arcului la
violet în interior.
În condiții de vizibilitate bună uneori se poate observa și un
curcubeu mai slab, concentric cu primul, ceva mai mare și cu
ordinea culorilor inversată. Teoretic există nu numai acest
curcubeu secundar, ci o infinitate de ordine superioare, dar
practic cu ochiul liber au fost observate doar primele patru; al
treilea și al patrulea sunt și mai slabe și se află de aceeași parte
cu soarele, ceea ce îngreunează mult observarea.
Curcubeu în București, România
Același fenomen are loc și în alte condiții, de exemplu cu lumina
lunii (sau orice altă sursă de lumină) în loc de soare, cu picături
de apă provenite de la spargerea valurilor, fântâni arteziene,
cascade, stropitori etc., cu alte lichide în loc de apă ori cu obiecte
solide și transparente (sticlă, polistiren etc.) în formă sferică
ș.a.m.d.
Producerea curcubeului

Curcubeul poate fi explicat analizând mersul

razelor de lumină într-o sferă transparentă. Lumina albă de la
soare suferă mai întâi o refracție la intrarea în picătura de apă,
moment în care începe separarea culorilor. În partea opusă a
picăturii are loc o reflexie la interfața dintre apă și aer (o parte din
lumină iese afară, dar aceasta nu produce efectul de curcubeu).
În continuare lumina iese din picătură printr-o a doua refracție,
care amplifică separarea culorilor.
Pentru fiecare lungime de undă există un unghi la care
intensitatea luminii ieșite din picătură are un maxim. Existența
acestui maxim se explică astfel: funcția care face legătura dintre
excentricitatea razei de intrare (distanța dintre raza de lumină
care intră în picătură și centrul picăturii) și unghiul de ieșire
(unghiul dintre raza de la intrare și cea de la ieșire) nu este
monotonă, ci crește de la zero, are un punct de întoarcere și apoi
scade. În jurul punctului de întoarcere, pentru un interval relativ
larg de excentricități, unghiul de ieșire se modifică foarte puțin,
ceea ce face la acest unghi să iasă din picătură o cantitate de
lumină mult mai mare decât la alte unghiuri. Acest fenomen,
combinat cu faptul că pentru fiecare lungime de undă unghiul
corespunzător maximului de intensitate luminoasă are altă
valoare, explică formarea curcubeului sub forma unui arc colorat.
Punctul de întoarcere menționat se remarcă prin faptul că partea
atmosferei din interiorul arcului curcubeului este mai luminoasă
decât cea din exterior.
Același raționament explică de ce razele care ies din
picătura de apă fără nici o reflexie internă nu formează un
curcubeu: unghiul de ieșire depinde monoton de excentricitatea
razei de intrare, deci la nici un unghi nu se concentrează o parte
semnificativă din lumina soarelui; aceste raze nu fac decât să
împrăștie lumina într-un mod care depinde prea puțin de lungimea
de undă.
Curcubeul secundar diferă de primul prin faptul că în interiorul
picăturii de apă lumina suferă două reflexii interne. Analog,
ordinele superioare se obțin printr-un număr sporit de reflexii
interne, ceea ce explică în parte intensitatea lor scăzută.
Explicație științifică
Există mai multe fenomene fizice care stau la baza producerii
curcubeului sau care îl pot influența:
Tensiunea superficială face ca picăturile de apă, mai ales cele
foarte mici, să fie aproape perfect sferice.
Refracția și reflexia luminii explică de ce lumina curcubeului are
altă direcție decît lumina de la soare.
Dispersia, adică dependența indicelui de refracție al apei de
lungimea de undă a luminii, explică de ce curcubeele sunt
colorate și nu doar albe.
Difracția luminii devine semnificativă atunci când picăturile de apă
sunt extrem de mici, de ordinul micronilor, deci comparabile cu
lungimea de undă (aproximativ 0,5 μm). În acest caz culorile
curcubeului se estompează.
Dacă picăturile sunt mari și nu se află într-un echilibru care să le
asigure forma sferică, efectul de curcubeu fie este redus, fie nu

apare.
BIBLIOGRAFIE
https://ro.wikipedia.org/wiki/Categorie:Fenomene_op
tice