Curs Clinică Juridică

CLINICA JURIDICĂ în materie procesual penală Galaţi 2018
Universitatea “Dunărea de Jos” Galaţi

Facultatea de Ştiinţe Juridice, Sociale şi Politice
CLINICA JURIDICĂ
în materie procesual penală
Lector univ.dr. Silviu JÎRLĂIANU
Galaţi – 2018
1
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. - articolul
cf. - conform
C.pen. - Codul penal
C.proc.pen. – Codul de procedură penală
ed. - Editura
I.C.C.J - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
M.of. - Monitorul Oficial
n.a(n.n.) - Nota autorilor/Nota noastră
op.cit. - opera citată
p. - pagina
pct. - punctual
urm. - următoarele
vol. - volumul.
2
CUPRINS
Abrevieri.
CAPITOLUL I. ELEMENTE CU CARACTER INTRODUCTIV
Noţiuni introductive.
Principii generale care guvernează activitatea procesual penală
Legalitatea procesului penal.
Separarea funcţiilor judiciare
Principiul prezumţiei de nevinovăţie
Principiul aflării adevărului
Principiul Ne bis in idem
Dreptul la libertate şi siguranţă
Principiul dreptului la apărare
Principiul respectării demnităţii umane şi a vieţii private.
C A P I T O L U L II. PARTICIPANŢII ÎN CADRUL PROCESULUI PENAL
Consideraţii generale privind participanţii în procesul penal
Noţiuni tactice şi modalităţi de ascultare a participanţilor în procesul penal
Ascultarea suspectului/inculpatului
Conduita profesională a anchetatorului.
Tipuri de anchetatori.
Ascultarea persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente.
Tactica audierii propriu-zise a persoanei vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente.
Ascultarea martorilor.
Utilizarea tehnicilor de detecţie a stresului emoţional pentru depistarea comportamentului
simulat.
Tehnici moderne de detectare a comportamentului simulat.
Reguli tactico-criminalistice aplicate în testările de tip poligraf:
Drepturile persoanelor faţă de care au fost dispuse măsurile preventive ale controlului judiciar,
controlului judiciar pe cauţiune şi arestului la domiciliu
C A P I T O L U L III. PROCEDURA EXPERTIZELOR ŞI CONSTATĂRILOR
TEHNICO-ŞTIINŢIFICE ÎN CADRUL PROCESULUI PENAL
Constatarea tehnico-ştiinţifică.
Expertiza.
Organizarea activităţii de constatare tehnico-ştiinţifică şi de expertiză în România.
Etapele constatării tehnico-ştiinţifice şi expertizei criminalistice.
Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică şi de expertiză criminalistică.
Valorificarea concluziilor raportului de constatare tehnico-ştiinţifică şi de expertiză
criminalistică.
Constatări şi expertize criminalistice ce pot fi efectuate în laboratoarele criminalistice ale Poliţiei
române.
C A P I T O L U L IV. CERCETAREA LA FAŢA LOCULUI.
Noţiune.
Sarcinile cercetării la faţa locului.
Atribuţiile organelor judiciare ajunse primele la faţa locului.
Fazele cercetării la faţa locului.
Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului.
3
C A P I T O L U L V. ALTE MODALITĂŢI FAPTICE DE IDENTIFICARE ŞI

MATERIALIZAREA PROBELOR ÎN CADRUL PROCESULUI PENAL
Percheziţia
Reconstituirea
Tactica identificării persoanelor și obiectelor
Confruntarea
Bibliografie
4
CAPITOLUL I
ELEMENTE CU CARACTER INTRODUCTIV
A. Noţiuni introductive.
Clinica Juridică este o instituţie destul de recentă şi cu un nou format în

lumea studiului universitar. Această instituţie a apărut, pentru prima dată, în Statele
Unite ale Americii, la începutul anilor 70 ai secolului al XX-lea, drept rezultat al
contopirii celor două concepte: Teoria şi Practica jurisprudenţei.
Înfiinţarea Clinicilor Juridice răspunde unui principiu derivat din realităţile
epocii, precum că unui tânăr, care şi-a ales cariera de avocat, notar, consilier,
judecător sau procuror, îi este mult mai utilă obţinerea deprinderilor practice, decât
însuşirea teoriei pure, prin simularea diverselor situaţii întâlnite în practica
activităţilor profesiilor juridice. Doar astfel, participând la o serie de activităţi
practice, în paralel cu cunoştinţele pe care le primesc în cadrul cursurilor
universitare, studenţii reuşesc să le verifice şi să le materializeze1.
Pornind de la definiţia dată de doctrina medicală pentru Clinica medicală –
pentru Clinica juridica concluzionăm că disciplina aceasta reprezintă un
„asezământ” unde viitorii jurişti îşi fac practica, rezolvând diferite speţe,
substituindu-se părţilor din proces, formulând apărări, invocând excepţii sau
pronunţând hotărâri .
Clinicile juridice sunt cunoscute şi activează după două modele:
• practice - în cadrul lor studenţii îşi materializează cunoştinţele în drept,
dezvoltându-şi aptitudinile practice prin acordarea asistenţei juridice, a
consultaţiilor şi reprezentând persoane în instanţele de judecată. Această categorie
de clinici se consideră clasică şi recunoscută drept model american.
• teoretico-practice – acest model a fost inventat de către juriştii de pe
continentul European, care considerau că, la baza clinicilor juridice, alături de
1
Mihăilă DOINA, Curs clinică juridică, Universitea “Dunărea de Jos”, Galaţi, 2014, p.3
5
activităţile practice, ar fi necesară predarea anumitor cursuri specializate având ca

obiect anumite instituţii de drept, în funcţie de aria lor de activitate1.
Această disciplină juridică analizează instituţiile juridice de drept procesual
penal şi de drept procesual penal şi de drept procesual civil în cadrul activităţii de
practică judiciară de la instanţele judecătoreşti.
Această disciplină reprezintă de fapt „laboratorul juridic” în cadrul căruia
studenţii învaţă să transpună efectiv în practică regulile procesuale însuşite.
Studiul şi aplicarea în practică a normelor de drept procesual penal şi civil se
face, în cadrul acestei discipline, în strânsă legătură cu normele din Legea de
organizare judecătorească, Regulamentul de ordine interioară al instanţelor
judecătoreşti, Codul deontologic al magistratului.
Această disciplină evidenţiază, practic modul în care se desfăşoară
activitatea fiecărui compartiment al instanţelor judecătoreşti, circuitul actelor, al
dosarelor de la data primirii - înregistrării şi până la data soluţionării.
În cadrul disciplinei „Clinica Juridică” se organizează periodic „procese
simulate” în care studenţii sunt veritabili participanţi în sensul procesual penal şi
civil.
Prin intermediul acestei discipline studenţii învaţă să se exprime juridic, să
pună concluzii ca magistrat - procuror, ca avocat, să pronunţe hotărâri judecătoreşti
precum magistratul - judecător2.
B. Principii generale care guvernează activitatea procesual penală
1. Legalitatea procesului penal.
Respectarea legii este un element esenţial iar procesul penal se desfăşoară
potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege (art. 2 Codul de Procedură Penală –
Legea nr.135/2010 modificată).
2. Separarea funcţiilor judiciare (art.3 Codul de Procedură Penală)
În procesul penal se exercită următoarele funcţii judiciare:
1
Mihăilă DOINA, Curs clinică juridică, Universitea “Dunărea de Jos”, Galaţi, 2014, p.4
2
www.scribd.com., Clinica Juridica 1, p.1, consultat la data de 12.02.2018
6
- funcţia de urmărire penală;

- funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
persoanei în faza de urmărire penală;
- funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată;
- funcţia de judecată.
În exercitarea funcţiei de urmărire penală, procurorul şi organele de
cercetare penală strâng probele necesare pentru a se constata dacă există sau
nu temeiuri de trimitere în judecată.
Asupra actelor şi măsurilor din cadrul urmăririi penale, care restrâng
drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, dispune judecătorul
desemnat cu atribuţii în acest sens, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
Asupra legalităţii actului de trimitere în judecată şi probelor pe care se
bazează acesta, precum şi asupra legalităţii soluţiilor de netrimitere în
judecată se pronunţă judecătorul de cameră preliminară, în condiţiile legii.
Judecata se realizează de către instanţă, în complete legal constituite.
3. Principiul prezumţiei de nevinovăţie (art.4 Cod procedură penală)
Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea
vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.
După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea
convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau
inculpatului.
4. Principiul aflării adevărului (art.5 Cod procedură penală)
Organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea
adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire
la persoana suspectului sau inculpatului.
Organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge şi de a
administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau
inculpatului. Respingerea sau neconsemnarea cu rea-credinţă a probelor
propuse în favoarea suspectului sau inculpatului se sancţionează conform
dispoziţiilor prezentului cod.
5. Principiul Ne bis in idem (art.6 Cod procedură penală)
Nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea
unei infracţiuni atunci când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o
hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă
încadrare juridică.
6. Dreptul la libertate şi siguranţă (art.9 Cod procedură penală)
În cursul procesului penal este garantat dreptul oricărei persoane la
libertate şi siguranţă.
7
Orice măsură privativă sau restrictivă de libertate se dispune în mod

excepţional şi doar în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
Orice persoană arestată are dreptul de a fi informată în cel mai scurt
timp şi într-o limbă pe care o înţelege asupra motivelor arestării sale şi are
dreptul de a formula contestaţie împotriva dispunerii măsurii.
Atunci când se constată că o măsură privativă sau restrictivă de
libertate a fost dispusă în mod nelegal, organele judiciare competente au
obligaţia de a dispune revocarea măsurii şi, după caz, punerea în libertate a
celui reţinut sau arestat.
Orice persoană faţă de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul
procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea
pagubei suferite, în condiţiile prevăzute de lege.
7. Principiul dreptului la apărare (art.10 Cod procedură penală)
Părţile şi subiecţii procesuali principali au dreptul de a se apăra ei
înşişi sau de a fi asistaţi de avocat.
Părţile, subiecţii procesuali principali şi avocatul au dreptul să
beneficieze de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării.
Suspectul are dreptul de a fi informat de îndată şi înainte de a fi
ascultat despre fapta pentru care se efectuează urmărirea penală şi încadrarea
juridică a acesteia. Inculpatul are dreptul de a fi informat de îndată despre
fapta pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva lui şi
încadrarea juridică a acesteia.
Înainte de a fi ascultaţi, suspectului şi inculpatului trebuie să li se pună
în vedere că au dreptul de a nu face nicio declaraţie.
Organele judiciare au obligaţia de a asigura exercitarea deplină şi
efectivă a dreptului la apărare de către părţi şi subiecţii procesuali principali
în tot cursul procesului penal.
8. Principiul respectării demnităţii umane şi a vieţii private (art.11 Cod
procedură penală)
Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată
trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane.
Respectarea vieţii private, a inviolabilităţii domiciliului şi a secretului
corespondenţei sunt garantate.
Restrângerea exercitării acestor drepturi nu este admisă decât în
condiţiile legii.
8
C A P I T O L U L II
PARTICIPANŢII ÎN CADRUL PROCESULUI PENAL
I. Consideraţii generale privind participanţii în procesul penal
În temeiul art. 29 Cod procedură penală, participanţii în procesul penal sunt:

organele judiciare, avocatul, părţile, subiecţii procesuali principali, precum şi alţi
subiecţi procesuali.
Organele specializate ale statului care realizează activitatea judiciară sunt:
a) organele de cercetare penală;
b) procurorul;
c) judecătorul de drepturi şi libertăţi;
d) judecătorul de cameră preliminară;
e) instanţele judecătoreşti.
Avocatul asistă sau reprezintă părţile ori subiecţii procesuali în condiţiile
legii.
Părţile sunt subiecţii procesuali care exercită sau împotriva cărora se
exercită o acţiune judiciară.
Părţile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea
responsabilă civilmente.
Subiecţii procesuali principali sunt suspectul şi persoana vătămată.
Subiecţii procesuali principali au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi părţile, cu
excepţia celor pe care legea le acordă numai acestora.
În afara participanţilor prevăzuţi la art. 33, sunt subiecţi procesuali:
martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare,
precum şi orice alte persoane sau organe prevăzute de lege având anumite drepturi,
obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale.
II. Noţiuni tactice şi modalităţi de ascultare a participanţilor în procesul

penal
9
A. Ascultarea suspectului/inculpatului
Suspectul este persoana cu privire la care din datele şi probele existente în

cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală,
fără a se fi pus în mişcare acţiunea penală împotriva sa. Suspectul nu are calitatea
de parte în procesul penal, ci de subiect procesual principal1.
Inculpatul este persoana faţă de care s-a pus în mişcare acţiunea penală în
vederea tragerii la răspundere penală şi are calitatea de parte în procesul penal, cu
toate drepturile şi obligaţiile care decurg din această calitate.
Calitatea de inculpat se pierde odată cu condamnarea definitivă şi punerea în
executare a hotărârii penale.
Odată începută executarea hotărârii penale, persoana pierde calitatea de
inculpat și pe cea de parte în procesul penal și devine subiect al raportului juridic
de drept execuţional penal.
Atât suspectul cât şi inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie.
Declaraţiile suspectului/inculpatului sunt mijloace de probă, iar pentru
obţinerea lor, organul judiciar trebuie să recurgă la ascultarea celui în cauză atât în
cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii.
În literatura de specialitate, pentru desemnarea acestui act procedural se mai
folosesc termenii de „audiere” şi „interogatoriu”.
Ascultarea suspectului/inculpatului este o activitate indispensabilă pentru
aflarea adevărului în procesul penal. Datele obţinute prin audiere dobândesc
valoare probatorie şi pot fi folosite la aflarea adevărului, numai în măsura în
care se coroborează cu celelalte probe existente în cauză.
Audierea suspectului/inculpatului constituie primul moment în care acesta
îşi poate exercita personal dreptul la apărare și îi oferă posibilitatea de a aduce la
cunoştinţa organului judiciar, acele informaţii care-l pot dezvinovăţi sau care-i pot
reduce vinovăţia.
Folosirea procedeelor tactice de ascultare nu poate depăşi cadrul legal şi
trebuie să aibă în prim-plan respectarea demnităţii umane, indiferent de atitudinea
pe care o are suspectul/inculpatul.
Astfel ascultarea suspectului/inculpatului este definită ca o activitate
procesual-penală şi de tactică criminalistică efectuată de organele judiciare în
1
C. proc. pen., art. 33
10
scopul obţinerii unor date cu valoare probatorie, necesare pentru aflarea

adevărului în cauză care face obiectul cercetării penale
 Valoarea probantă a declaraţiilor suspectului/inculpatului.
 Forţa probatorie a declaraţiilor este egală cu a celorlalte mijloace de
probă consacrate de dreptul procesual penal român şi este lăsată la latitudinea
organului judiciar;
 Datele obţinute prin audiere dobândesc valoare probatorie şi pot fi
folosite la aflarea adevărului, numai în măsura în care se coroborează cu celelalte
probe existente în cauză;
 Declarațiile suspectului/inculpatului sunt divizibile, în sensul că pot fi
reţinute integral sau numai parţial, după cum datele pe care le conţin sunt
confirmate în totalitate sau în parte, prin intermediul altor probe;
 Declarațiile acestuia sunt retractabile în orice moment al procesului
penal, ceea ce înseamnă că suspectul/inculpatul poate să-şi retragă declaraţiile
făcute anterior;
 Retragerea declaraţiilor anterioare nu anulează valoarea probatorie a
datelor pe care le conţin, organul judiciar fiind singurul în măsură să aprecieze
valoarea retractării. Declarațiile retractate, obținute în condițiile legii, nu-și pierd
valoarea probatorie dacă în conținutul lor se regăsesc date probatorii la care s-a
ajuns și prin desfășurarea altor activități de urmărire penală (percheziții,
reconstituiri, confruntări etc.).
 Drepturi, obligaţii și garanţii procesuale ale
suspectului/inculpatului.
Suspectul/inculpatul are următoarele drepturi1:
 Dreptul de a i se aduce la cunoştinţă fapta care formează obiectul
cauzei şi încadrarea juridică a acesteia;
 Dreptul de a nu face nicio declaraţie, fără niciun fel de consecință
defavorabilă;
 Dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii;
 Dreptul la apărare (dreptul de a avea un avocat ales sau desemnat din
oficiu);
 Dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile legii, de a
ridica excepţii şi de a pune concluzii;
1
C. proc. pen., art. 78 și 83
11
 Dreptul de a formula orice alte cereri care ţin de soluţionarea laturii

penale şi civile a cauzei;
 Dreptul de a fi ascultat în limba maternă şi după caz, de a fi asistat
gratuit de un interpret;
 Dreptul de a apela la un mediator, în condiţiile legii;
 Dreptul de a fi ascultat la locul în care se află;
 Dreptul de a retracta ori de a reveni asupra declaraţiilor şi de a face
completări, rectificări sau precizări;
 Dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale.
 Legea procesual-penală stabilește pentru suspect/inculpat,

următoarele obligaţii:
 Obligaţia de a suporta suspiciunea cu privire la săvârşirea infracţiunii;
 Obligaţia de a se supune măsurilor procesuale privind reţinerea,
arestarea, interdicţia de a părăsi localitatea sau ţara etc.;
 Obligaţia de a anunţa în scris în termen de 3 zile, orice schimbare a
adresei pe parcursul procesului penal. În cazul neîndeplinirii acestei obligaţii,
citaţiile şi orice alte acte comunicate la prima adresă, rămân valabile,
considerându-se că suspectul/inculpatul a luat la cunoştinţă despre acestea;
 Obligaţia de a se prezenta în faţa organului judiciar ori de câte ori este
citat, cu atenţionarea că în caz de neîndeplinire a acestei obligaţii, se poate emite
mandat de aducere împotriva sa. Judecătorul poate dispune chiar arestarea
preventivă în cazul în care acesta se sustrage urmăririi sau judecării.
 Suspectul/inculpatul beneficiază de următoarele garanţii

procesuale:
 Garanţia libertăţii persoanei - nimeni nu poate fi reţinut, arestat sau
privat de libertate decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
 Respectarea demnităţii umane - orice persoană care se află în curs de
urmărire penală sau de judecată, trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane.
 Prezumţia de nevinovăţie - orice persoană este considerată nevinovată
până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.
12
 Trăsături personale, calităţi moral - afective şi psiho - intelectuale

ale anchetatorului1.
 Este important de subliniat că pentru reușita ascultării, importante sunt
nu numai calitățile ca atare ale anchetatorului, ci și procesul de autocunoașterea și
de adaptare a trăsăturilor de personalitate, la fiecare situație concretă2;
 Un bun anchetator trebuie să probeze cumulativ, următoarele calități:
 Capacitatea de a stabili un contact psihologic adecvat cu
suspectul/inculpatul;
 Creativitate în gândire;
 Capacitatea de a-şi controla sentimentele de simpatie sau
antipatie faţă de cel audiat;
 Perspicacitate;
 Capacitatea de a face deducţii şi de a sintetiza şi folosi doar
argumente logice;
 Stăpânire de sine, răbdare;
 Calm, perseverenţă, echilibru emoţional;
 Tact pentru a câştiga încrederea şi respectul interlocutorului;
 Să fie bun comunicator;
 Să evite deformările profesionale care se pot repercuta negativ
în procesul de audiere și de apreciere a declarațiilor etc.
 Conduita profesională a anchetatorului.

Atât în cursul pregătirii audierii cât și în cursul desfășurării acestei activități,
anchetatorul trebuie să dea dovadă de o conduită profesională ireproșabilă,
concretizată în fapt în:
 Respectarea tuturor normelor deontologice şi de etică profesională;
 Comportare demnă, loială, corectă, plină de respect şi înţelegere;
 Respectarea și protejarea demnității umane şi apărarea drepturilor
fundamentale ale oricărei persoane;
1
Gheorghe Popa, Niculae Gamenţ, Curs de practică criminalistică în powerpoint, Editura Prouniversitaria,
Bucureşti, 2015, p.39 şi urm.
2
Emilian Stancu,Tratat de criminalistică ediţia a IV-a, Editura Universul Juridic,Bucureşti, 2007, p. 435
13
 Interzicerea folosirii ori tolerării actelor de tortură și a aplicării de

pedepse sau tratamente crude, inumane ori degradante, în scopul obținerii unor
recunoașteri din partea suspectului/inculpatului;
 Interzicerea inducerii în eroare a suspectului/inculpatului, prin
prezentarea ca adevărate a unor probe care în realitate nu există.
 Tipuri de anchetatori.
După comportamentul pe care îl au în relaţia cu învinuitul/inculpatul, există
mai multe tipuri de anchetatori: anchetatorul temperat, anchetatorul amabil,
anchetatorul autoritar, anchetatorul vorbăreţ, anchetatorul cabotin şi anchetatorul
patern.
 Anchetatorul temperat este atent și interesat faţă de relatările
învinuitului/inculpatului, răbdător, cu un dezvoltat simţ de observaţie, analiză şi
sinteză. De asemenea, dă dovadă de jovialitate, bunăvoință, amabilitate și o
transparență adecvată, toate acestea creând o atmosferă relaxată, care-i permite o
bună studiere și cunoastere a celui audiat.
 Anchetatorul autoritar are o atitudine rigidă și prin atitudinea sa
induce o atmosferă mult prea solemnă, depărtându-se de trăsăturile de personalitate
și de caracter ale celui audiat. În cursul audierii se folosește de autoritatea statală
cu care a fost învestit, încercând să-l intimideze pe cel audiat. Inflexibilitatea
anchetatorului nu creează un cadru propice obținerii unor declarații sincere și
verdidice, iar dialogul cu suspectul/inculpatul nu se soldează de cele mai multe ori
cu obţinerea unor date utile aflării adevărului.
 Anchetatorul vorbăreţ este dornic de afirmare, are un debit verbal
crescut dar ineficient, cu intervenții dese de cele mai multe ori neavenite, care-l pot
determina pe cel audiat să aibă o atitudine nesinceră, cu rezultate negative în
privința rezultatelor audierii.
 Anchetatorul cabotin folosește frecvent în cursul audierii procedee
actoriceşti, inducând pe lângă momente de amuzament și momente penibile ori de
dispreţ, care pot provoca inhibarea persoanei audiate.
 Anchetatorul patern dă dovadă de blândețe, înțelegere și uneori de
slăbiciune sau chiar de inferioritate faţă de interlocutor. Această atitudine este de
obicei percepută şi speculată imediat de infractorii versați în special de cei cu
antecedente penale.
14
Pregătirea ascultării.
 Datele care pot fi obținute în cursul ascultării suspectului/inculpatului
au o valoare probaterie deosebită pentru cauză, dacă se are în vedere că acesta
cunoaște cel mai bine împrejurările legate de pregătirea și comiterea faptei,
precum și pe cele legate de valorificarea bunurilor, produs al acțiunilor ilicite;
 Activitatea de ascultare trebuie pregătită cu deosebită atenție, avându-
se în vedere poziţiile suspectului/inculpatului faţă de fapta care i se reţine în
sarcină, şi anume:
 Suspectul inculpatul recunoaște fapta și face declarații în
totalitate sincere;
 Suspectul/inculpatul recunoaşte fapta şi face declaraţii parţial
sincere;
 Suspectul/inculpatul nu recunoaște fapta dar face declarații
sincere;
 Suspectul/inculpatul refuză să dea declaraţii.
Principalele activități pregătitoare sunt reprezentate de:

 Studierea materialelor existente la dosarul cauzei.
Anchetatorul este obligat să studieze şi să interpreteze în mod ştiinţific
întregul material probator aflat la dosar, ceea ce presupune o oarecare experienţă
practică şi profesionalism1;
Se vor studia toate materialele aflate până în acel moment la dosar:
 Procese verbale de constatare a infracţiunii flagrante;
 Procese verbale de cercetare la faţa locului;
 Constatări tehnico-ştiinţifice sau expertize;
 Declaraţii ale părţii vătămate şi ale martorilor oculari;
 Procese verbale de prezentare în vederea identificării etc.2
 Cunoașterea suspectului/inculpatului, pentru a stabili:
1
C. Pletea, Criminalistica. Elemente de anchetă penală, Editura Little Star, Bucureşti, 2004, p.220, apud Gheorghe
Popa, Niculae Gamenţ, Curs de practică criminalistică în powerpoint, Editura Prouniversitaria, Bucureşti, 2015,
p.42.
2
Constantin Aionițoaie, Tudorel Butoi, Ascultarea suspectului sau inculpatului, în Tratat de tactică criminalistică,
Editura Carpaţi, Bucureşti,1992,p.91-92, apud Gheorghe Popa, Niculae Gamenţ, Curs de practică criminalistică în
powerpoint, Editura Prouniversitaria, Bucureşti, 2015, p.42.
15
 Datele de identitate, antecedentele penale;

 Aptitudinile psihologia, trăsăturile de personalitate și temperament ale
acestuia (unii autori1 le consideră de multe relevante ori pentru a stabili dacă
suspectul/inculpatul avea abilitățile necesare pentru a concepe și săvârși
infracțiunea, pentru a ascunde urmele activității sale ilicite etc.)
 Gradul de participație la săvârșirea infracțiunii și comportamentul pe care l-a
avut după comiterea faptei;
 Procedeele tactice care se vor folosi la ascultare în raport cu trăsăturile de
temperament și personalitate dar și în raport cu atitudinea pe care a
manifestat-o cu ocazia altor activități de urmărire penală desfășurate în
aceeași cauză sau în alte cauze în care a avut calitatea de suspect/inculpat;
 Nivelul de dezvoltare psihointelectuală, de cultură și pregătire generală,
mediul familial, anturajul și locurile pe care le frecventează etc.
 Organizarea ascultării, avându-se în vedere:

 Stabilirea problemelor care urmează a fi clarificate cu fiecare participant la
infracţiune şi a datelor ce trebuie verificate;
 Pregătirea materialului probator care va fi folosit în timpul ascultării;
 Stabilirea momentului, ordinii şi modului în care va fi prezentat materialul
probator;
 Stabilirea momentului şi a ordinii în care se va face ascultarea (dacă în cauză
sunt doi sau mai mulți suspecți/inculpați;
 Stabilirea locului în care se va efectua ascultarea;
 Stabilirea modalităţii de citare, a datei, orei şi locului în care urmează să se
facă ascultarea;
 Asigurarea prezenţei apărătorului și dacă este cazul a interpretului,
părintelui, tutorelui sau educatorului;
 Întocmirea planului de ascultare.
 Scopul întocmirii planului de ascultare2:

 Obţinerea de noi probe cu privire la faptele care se reţin în sarcina
suspectului/inculpatului şi clarificarea împrejurărilor în care au fost comise;
1
Bucureşti, 2015, p.42.
2
Florin Ionescu,Criminalistica,vol.II,Editura Universitară Bucureşti,2009, p. 120-121
16
 Verificarea probelor de vinovăţie existente la dosarul cauzei şi cunoaşterea

probelor pe care acesta le prezintă în apărarea sa;
 Demonstrarea poziţiei nesincere a suspectului/inculpatului, prin evidenţierea
contrazicerilor care apar între declaraţiile sale şi celelalte probe deja
verificate prin intermediul altor activităţi de urmărire penală;
 Descoperirea tuturor infracţiunilor comise de cel în cauză, precum şi a
participanţilor la săvârşirea lor.
 Conținutul planului de ascultare1:

 Problemele care urmează să fie clarificate prin ascultare;
 Ordinea în care se va face ascultarea în cauzele cu mai mulți
suspecți/inculpați;
 Întrebările care se vor adresa în funcție de problematica ce urmează să fie
lămurită prin audiere;
 Procedeele tactice de ascultare, în raport cu psihologia, temperamentul și
personalitatea celui audiat;
 Mijloacele de probă care se vor prezenta suspectului/inculpatului în raport
cu poziția sinceră sau nesinceră din timpul audierii;
 Modalitățile de citare sau de aducere a suspectului/inculpatului la locul unde
se va face ascultarea;
 Înștiințarea apărătorului despre data, ora și locul audierii;
 Alți lucrători care vor participa la audiere, atunci când din datele deținute
despre suspect/inculpat reiese că acesta ar putea deveni violent în timpul
audierii;
 În cauzele complexe cu un număr mare de suspecți/inculpați se recomandă
ca pentru fiecare să se întocmească un plan de ascultare separat. Planurile
trebuie să fie prevăzute și cu întrebări comune, care:
 Contribuie la stabilirea activităților ilicite desfășurate de fiecare
participant la infracțiune și la clarificarea altor stări de fapt și
împrejurări relevante pentru aflarea adevărului;
 Permit organului judiciar să compare răspunsurile de la aceste
întrebări și în raport cu alte probe administrate în cauză, să
stabilească sinceritatea sau nesinceritatea celor audiați;
1
Gheorghe Popa, Niculae Gamenţ, op.cit, p.44
17
 Servesc la definitivarea procedeelor tactice care se vor folosi la

audierile ulterioare.
 Întrebările care se formulează în planul de ascultare trebuie să îndeplinească
următoarele cerințe:
 Să fie formulate la nivelul de înţelegere al
suspectului/inculpatului;
 Să fie clare, scurte, precise şi să oblige la explicaţii sau narări;
 Să nu scurteze răspunsul pe care-l dă cel audiat;
 Să surprindă persoana ascultată, dar să nu o încurce;
 Planul trebuie să fie flexibil şi să poată fi modificat, ori completat.
 Alte probleme organizatorice:

 Pregătirea încăperii pentru a crea o atmosferă sobră, propice obținerii unor
declarații veridice și complete;
 Se recomandă ca mijloacele materiale de probă care vor fi folosite în cursul
audierii să nu fie lăsate la îndemâna suspectului/inculpatului (pe birou);
 Prezenţa unui al doilea lucrător pentru a supraveghea suspectul/inculpatul şi
pentru a înlătura eventualele acțiuni agresive ale acestuia.
Ascultarea propriu-zisă a suspectului/inculpatului1.

Ascultarea propriu-zisă parcurge trei etape, respectiv: discuțiile prealabile;
ascultarea relatării libere şi adresarea de întrebări2.
În cursul discuțiilor prealabile:
 La începutul primei audieri (iar ulterior doar dacă organul judiciar consideră
necesar) se verifică identitatea suspectului/inculpatului3, cu precizarea
inclusiv a locului unde dorește să-i fie comunicate actele de procedură;
 Se aduce la cunoştinţa acestuia calitatea în care va fi audiat, fapta cu privire
la care este suspectat şi încadrarea juridică a acesteia;
 Suspectul/inculpatul este înștiințat cu privire la: dreptul de a avea un
apărător, dreptul de a nu face nicio declaraţie, dreptul de a avea un interpret
gratuit, dreptul de a consulta dosarul în condițiile legii, dreptul de a propune
1
Gheorghe Popa, Niculae Gamenţ,op.cit, p.46 şi urm.
2
Cod de procedură penală aşa cum a fost modificat prin Legea 135/2010 (Legea 255/2013 pentru punere în aplicare)
conține prevederi în situaţia audierii diverselor categorii de persoane în procesul penal.
3
C. proc. pen., art.107.
18
administrarea de probe în condițiile legii, de a ridica excepții și de a pune

concluzii, dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise de lege,
precum și orice alte drepturi prevăzute de lege1;
 Suspectului/inculpatului i se prezintă și obligațiile pe care le are în această
calitate2;
 La prima audiere din cursul urmăririi penale, drepturile și obligațiile pe care
le are suspectul/inculpatul, i se comunică și în scris, sub semnătură,
încheindu-se un proces vebal dacă nu poate sau dacă refuză să semneze;
 Se atrage atenţia suspectului/inculpatului că, ceea ce va spune poate fi folosit
şi împotriva sa, precum și că, dacă nu se prezintă la chemarea organului
judiciar va fi adus cu mandat de aducere, iar dacă se sustrage, se poate
dispune arestarea preventivă.
 Ascultarea relatării libere:

 Suspectul/inculpatul este mai întâi lăsat să declare liber tot ce ştie în cauza în
care este interogat;
 Relatările suspectului/inculpatului nu pot începe cu citirea sau reamintirea
declaraţiilor date anterior;
 Suspectul/inculpatul nu poate prezenta ori citi o declaraţie scrisă mai înainte,
însă se poate servi de unele însemnări pentru amănuntele greu de reţinut;
 Nu este permisă folosirea de violențe, amenințări sau alte mijloace de
constrângere și nici promisiuni sau îndemnuri;
 În faza de urmărire penală, fiecare suspect/inculpat este ascultat separat;
 Anchetatorul nu trebuie: să întrerupă relatarea liberă, să pună întrebări, să
gesticuleze, să aprobe sau să dezaprobe pe suspect/inculpat, să aibă alte
reacții care să-l inhibe pe acesta ori să-l determine să manifeste reticență sau
ostilitate;
 În cursul relatării libere, anchetatorul îl va urmări atent pe suspect/inculpat,
notând faptele cu privire la care a făcut declarații incomplete, confuze,
inexacte, sau la care nu a făcut referire, deși din probele aflate la dosar
rezultă că le cunoștea;
 Vor fi observate și notate de asemenea, manifestări emoționale cum sunt:
1
C. proc. pen., art. 83.
2
Idem., art.108 alin. (2), lit a) și b).
19
paloarea sau roșeața accentuată a feței, spasmul glotic, transpirația

abundentă, momentele de nervozitate și orice alte manifestări care pot indica
faptele și împrejurările în legătură cu care a făcut declarații îndoielnice sau
contradictorii. Toate acestea vor fi avute în vederea la adresarea – în etapa
ascultării dirijate – a altor întrebări decât cele prevăzute în planul de
ascultare.
 Adresarea de întrebări are drept scop:

 Obţinerea de date noi şi a unor explicaţii complete despre faptele care se
reţin în sarcina suspectului/inculpatului;
 Clarificarea sau obţinerea unor detalii relevante pentru verificarea
veridicităţii declaraţiilor anterioare şi justa soluţionare a cauzei;
 Cunoaşterea şi verificarea tuturor argumentelor invocate de
suspectul/inculpatul în apărarea sa;
 Cunoaşterea atitudinii suspectului/inculpatului cu privire la
suspiciunea/inculparea despre fapta cercetată.
 Procedee tactice folosite în ascultarea suspectului/inculpatului.

 În ascultarea suspectului/inculpatului se aplică o gamă diversificată de
procedee tactice care diferă în funcție de particularitățile cauzei, trăsăturile
de caracter și personalitate ale celui audiat și poziția acestuia față de faptă și
urmările ei;
 Sunt utilizate în mod frecvent: ascultarea repetată, ascultarea încrucişată,
ascultarea sistematică, întâlnirile surpriză, ascultarea detaliată, prezentarea
probelor de vinovăţie, tactica complexului de vinovăţie, ascultarea unui
suspect/inculpat cu privire la activitatea celorlalți participanți la săvârșirea
infracțiunii și procedeul justificării timpului critic;
 Toate aceste procedee, pot fi conjugate cu alte elemente tactice cum ar fi
folosirea contradicțiilor1 din declarațiile făcute cu ocazia ascultărilor
repetate asupra acelorași fapte și împrejurări, sau cu ocazia ascultărilor
încrucișate ori detaliate.
 Particularităţile ascultării suspectului/inculpatului minor.

1
Emilian Stancu, op. cit., p.444
20
Aceste particularități sunt determinate în principal de următoarele aspecte:

 Psihologia minorului este puternic influenţată de modelele parentale, cele
din anturajul pe care-l frecventează, ori cele preluate din mass-media. Nu de
puţine ori, aceste modele intră în conflict cu legea, situaţia în care se află
minorul datorându-se învăţării prin imitaţie;
 Experienţa redusă de viaţă şi nivelul scăzut al dezvoltării psiho-intelectuale,
nu permit minorului să discearnă cu privire la gravitatea faptelor pe care le-a
săvârşit. Percepţia acestora este de cele mai multe ori inexactă, ceea ce
îngreunează sau face imposibilă obţinerea unor date relevante pentru aflarea
adevărului în cauza în care este audiat;
 Fantezia, tendinţa spre minciună şi exagerare, sugestibiliatea, teama de
autorităţi, atitudinea de bravadă etc. influenţează modul de redare a faptelor
săvârşite. Din acest motiv, datele obţinute prin audiere trebuie atent
verificate, pentru a stabili dacă se coroborează cu celelalte probe
administrate în cauză;
 Procesul educativ deficitar sau centrat pe violenţă şi criminalitate, fac din
minor un partener redutabil în interogatoriul judiciar, orientat spre
nerecunoaştere, chiar şi atunci când probele de vinovăţie sunt evidente.
Fixarea rezultatelor ascultării suspectului/inculpatului1.

 Declarația scrisă. Principala modalitate prevăzută de legea procesual-
penală pentru fixarea rezultatelor audierii este declarația scrisă.
 În declarație se consemnează inclusiv întrebările adresate
suspectului/inculpatului în timpul ascultării și persoana care a adresat
întrebările respective. Legea prevede de asemenea, obligativitatea ca în
fiecare declarație scrisă (indiferent de numărul audierilor), să se precizeze
ora la care a început și cea la care s-a terminat audierea.
 Declarația se semnează de suspect/inculpat (dacă este de acord cu conținutul
acesteia). Orice completări, rectificări sau precizări se fac doar la sfârșitul
declarației și se vor semna de suspect/inculpat.
 Potrivit Codului de procedură penală, declarația se semnează și de: organul
de urmărire penală care l-a audiat pe suspect/inculpat, judecătorul de
drepturi și libertăți ori președintele completului de judecată și grefier,
1
Gheorghe Popa, Niculae Gamenţ, op.cit., p.50-51.
21
avocatul suspectului/inculpatului, avocatul persoanei vătămate, părții civile

și părții responsabile civilmente, dacă aceștia din urmă au fost prezenți la
audiere și interpret atunci când a fost necesară folosirea acestuia.
 Având în vedere că legea prevede obligativitatea înregistrării cu mijloace
tehnice audio sau audiovideo a ascultărilor din faza de urmărire penală a
suspectului/inculpatului, în cazurile în care înregistrarea nu a fost posibilă, în
conținutul declarației scrise, cu indicarea concretă a motivelor pentru care nu
s-a putut face înregistrarea.
 Mijloace tehnice de fixare a declaraţiilor, avantaje:
 În cursul urmăririi penale audierea suspectului/inculpatului se înregistrează
cu mijloace tehnice audio sau audiovideo. Dacă înregistrarea nu este
posibilă, în declarația scrisă se face mențiune despre aceasta, precizându-se
și motivele pentru care înregistrarea nu a fost posibilă1;
 Avantaje:
 Asigură fixarea succesivă, integrală şi obiectivă
a tuturor etapelor pe care le parcurge audierea şi a rezultatelor
obţinute;
 Permit organului judiciar să studieze în detaliu comportamentul
şi psihologia suspectului/inculpatului;
 Previn ridicarea unor obiecţiuni din partea persoanei audiate, cu
privire la eventualele promisiuni, presiuni, ameninţări, rele
tratamente etc. care ar fi fost folosite în cursul interogatoriului;
 Diminuează încercările persoanei ascultate de a nega sau reveni
asupra celor declarate.
 Verificarea declaraţiilor se face prin:

 Analiza intrinsecă a declaraţiior făcute de suspect/inculpat;
 Confruntarea declaraţiilor suspectului/inculpatului, cu probele administrate
în dosar înainte şi după ascultare;
Pentru verificarea declaraţiilor se impune desfăşurarea - imediat după
audiere - a unor activităţi de urmărire penală: percheziţii, ascultări de martori,
prezentări pentru recunoaştere, ridicări de obiecte şi înscrisuri, dispunerea unor
constatări tehnico-ştiinţifice sau expertize, reconstituiri, confruntări.
1
C. proc. pen., art.110, alin. (5)
22
B. Ascultarea persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile

civilmente.
Aspecte de drept procesual-penale privind ascultarea persoanei vătămate,

părții civile și părții responsabile civilmente:
Probațiunea judiciară relevă importanța și utilitatea declarațiilor
participanților în procesul penal, printre care se numără și persoana vătămată, mai
ales în împrejurări în care fapta a fost săvârșită cu violență.1
Persoana vătămată - persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau
morală prin săvârşirea infracţiunii. În infracţiunile în care acţiunea penală se pune
în mişcare din oficiu, atunci când persoana vătămată nu doreşte să participe în
procesul penal, trebuie să înştiinţeze despre aceasta organul judiciar care, dacă
apreciază necesar, o poate audia în calitate de martor.
Partea civilă - persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul
procesului penal sau printr-o acţiune separată de acesta. Au această calitate și
succesorii persoanei vătămate, dacă exercită acțiunea civilă în cadrul procesului
penal2.
Partea responsabilă civilmente ca parte care este chemată să răspundă în
procesul penal - este persoana care, are obligația legală sau convențională de a
repara în întregime sau în parte, singură, sau în solidar, prejudiciul cauzat prin
infracțiune3.
Pregătirea în vederea ascultării persoanei vătămate, părții civile și a

persoanei responsabile civilmente.
 Pregătirea activității de ascultare creează cadrul tactico-criminalistic
optim pentru obținerea unor declarații complete, sincere și obiective;
 Este necesară desfășurarea următoarelor activități pregătitoare:
studierea dosarului cauzei; cunoaşterea persoanelor care urmează a fi ascultate;
elaborarea planului de ascultare; stabilirea locului unde urmează să se facă
ascultarea; citarea sau aducerea persoanelor la data şi locul fixate pentru
1
Emilian Stancu, op. cit., p. 407
2
3
Idem, art. 86
23
ascultare; asigurarea prezenţei tutorelui, interpretului, părintelui şi a

apărătorului; asigurarea condiţiilor materiale pentru desfăşurarea ascultării.
Studierea dosarului cauzei se face pentru a stabili1:
 Dacă infracţiunea s-a îndreptat contra patrimoniului ori contra persoanei;
 Metodele şi mijloacele folosite la comiterea faptei;
 Natura şi valoarea prejudiciului produs prin infracţiune şi probele
administrate în acest sens;
 Dacă la data comiterii infracţiunii, bunurile se aflau sau nu în patrimoniul
persoanei păgubite;
 Persoanele care urmează să fie audiate ca parte vătămată, parte civilă sau
parte responsabilă civilmente şi problemele care urmează să fie lămurite prin
ascultarea lor;
 Raporturile dintre victima infracţiunii şi făptuitor;
 Dacă starea de sănătate a victimei permite dialogul cu aceasta;
 Materialul probator care se va folosi şi ordinea de prezentare a acestuia;
 Numărul zilelor de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare.
Cunoaşterea persoanelor care urmează a fi ascultate se face pentru

obținerea unor date deosebit de utile în timpul ascultării, referitoare la:
 Personalitatea și trăsăturile psihice ale persoanelor care vor fi audiate;
 Date despre relaţiile acestor persoane cu autorul faptei înainte şi după
comiterea infracţiunii;
 Profilul moral și modul de viaţă;
 Ocupația și locul demuncă;
 Preocupările cotidiene şi comportamentul pe care-l au în familie şi societate;
 Anturaj, mediile pe care le frecventează;
 Nivelul de pregătire şi cultură generală;
 Viciile;
 Pretenţiile persoanei vătămate.
Elaborarea planului de ascultare în cazul persoanei vătămate.

 Se recomandă a fi întocmit în cauzele complexe, cu prejudiciu însemnat şi
1
Constantin Aionițoaie, Vasile Bercheșan, Ascultarea persoanei vătămate, părții civile și părții responsabile
civilmente, în Tratat de tactică criminalistică, Editura Carpaţi,Bucureşti,1992, p. 152; Florin Ionescu, op. cit., p.
161
24
un număr mare de păgubiţi. Se au în vedere:

 Problemele care urmează să fie lămurite prin ascultare;
 Aspectele care urmează să fie verificate, întrebările care se vor adresa;
 Modul în care persoana vătămată sau cea responsabilă civilmente a luat
cunoştinţă despre faptele cu privire la care este audiată şi consecinţele
acestora;
 Materialul probator ce urmează a fi folosit şi ordinea de prezentare a
acestuia.
Elaborarea planului de ascultare în cazul părții responsabile civilmente

care vizează lămurirea următoarelor aspecte:
 Calitatea suspectului/inculpatului care a săvârşit fapta generatoare de
prejudicii materiale, faţă de persoana chemată să răspundă civilmente:
părinte, institutor, artizan, comitent, soţ, rudă apropiată etc.;
 Perioada în care a gospodărit împreună cu infractorul sau a avut raporturi
strânse cu acesta;
 Foloasele pe care le-a tras de pe urma infracţiunii, în ce au constat acestea şi
posibilitatea de recupere a pagubelor;
 Persoanele care deţin informaţii despre activitatea ilicită a făptuitorului şi
despre folosul pe care l-a avut partea chemată să răspundă civilmente de pe
urma acţiunii ilicite;
 Întrebările care se adresează celor audiați, în raport cu problemele care
urmează să fie lămurite cu fiecare dintre aceștia.
C.Tactica audierii propriu-zise a persoanei vătămate, părţii civile şi părţii

responsabile civilmente1.
 Etapele ascultării:
Sub raport tactico-criminalistic, ca și în cazul suspectului/inculpatului,
audierea părţii vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente parcurge trei
etape: verificarea identităţii şi ascultarea cu privire la datele personale, relatarea
liberă sau spontană şi ascultarea dirijată.
1
Gheorghe Popa, Niculae Gamenţ,op.cit., p.56 şi urm.
25
 Verificarea identităţii, ascultarea cu privire la datele

personale și aducerea la cunoştinţă a drepturilor şi obligaţiilor pe care le are.
La prima audiere, persoanei vătămate i se adresează aceleași categorii de
întrebări ca și la audierea suspectului/inculpatului (prevăzute de art. 107 C. Proc.
Pen.), acestea având menirea să stabilească identitatea persoanei audiate. Totodată
i se aduc la cunoștință drepturile și obligațiile pe care le are, respectiv:
 Dreptul de a fi asistată de un apărător (inclusiv din oficiu în
cazurile de asistență obligatorie);
 Dreptul de a folosi un mediator atunci când legea permite;
 Dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica
excepţii şi de a pune concluzii în condiţiile legii;
 Dreptul de a fi încunoştiinţată cu privire la desfăşurarea
procedurii;
 Dreptul de a formula plângere prealabilă;
 Dreptul de a se constitui parte civilă;
 Obligaţia de a se prezenta în faţa organelor judiciare ori de câte
ori este chemată;
 Obligaţia de a comunica orice schimbare de adresă la care îi pot
fi comunicate actele procedurale.
Tot la prima audiere, cu ocazia verificării identității, persoanei vătămate i se

aduce la cunoștință că poate fi informată cu privire la punerea în libertate a
inculpatului față de care s-a luat măsura arestării preventive sau care a fost
condamnat la o pedeapsă privativă de libertate1.
Persoanei vătămate și părții civile li se aduc la cunoștință că pot beneficia de
protecție în condițiile legii, dacă îndeplinesc condițiile specifice referitoare la
statutul de martor amenințat sau vulnerabil2.
În privința părții civile și a părții responsabile civilmente, audierea din

prima etapă se face ca și în cazul persoanei vătămate, cu precizarea că drepturile
care i se aduc la cunoștință sunt următoarele:
1
C. proc. pen., art. 111, alin. (5)
2
26
 Dreptul de a fi asistate de un avocat (desemnat chiar din oficiu în

cazurile de asistență juridică obligatorie);
 Dreptul de a apela la un mediator în cazurile pe care le prevede legea;
 Dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepții și de
a pune concluzii în condițiile legii, cu privire la soluționarea laturii
civile a cauzei.
 Relatarea liberă sau spontană trebuie să respecte următoarele reguli:

 Începe prin adresarea unei întrebări de ordin general, care oferă
posibilitatea celui audiat să declare tot ce știe cu privire la faptele și împrejurările
pentru a căror lămurire este ascultată1;
 Organul judiciar trebuie să manifeste o atitudine aparent pasivă, lipsită
de iniţiativă, să asculte persoana cu atenţie, calm şi răbdare, fără s-o întrerupă;
 Persoana vătămată este lăsată să expună faptele cu propriile mijloace
de exprimare, corespunzătoare nivelului său de pregătire şi cultură generală;
 Intervenţia organului judiciar în timpul povestirii se impune numai
atunci când posibilităţile de exprimare ale persoanei vătămate nu-i permit să facă o
expunere liberă şi coerentă a faptelor şi împrejurărilor percepute;
 Pe parcursul relatării libere, organul judiciar va studia în permanenţă
psihologia persoanei audiate, pentru a stabili buna sau reaua credinţă a acesteia şi
pentru a constata eventualele încercări de răzbunare.
 Ascultarea dirijată.
 Ascultarea dirijată nu este obligatorie dacă relatarea liberă a lămurit în
totalitate aspectele care interesează cauza;
 De cele mai multe ori însă această etapă se impune, în special atunci
când din datele existente la dosar, rezultă că persoana vătămată este de rea
credință;
 În cursul ascultării dirijate organul judiciar adresează persoanelor
audiate întrebări pe marginea problemelor confuze, sau care au fost evitate ori
neclarificate cu ocazia relatării libere și ascultă răspunsurile pe care le dau acestea;
 Numărul și conținutul întrebărilor din această etapă variază în funcție
de complexitatea cauzei, buna sau reaua credință a celui audiat, psihologia acestuia
1
27
și elementele nou apărute în cursul relatării libere.

 În cazul persoanelor de rea credință (cel mai adesea persoanele
responsabile civilmente) se pot folosi de la caz la caz și procedee tactice de
ascultare specifice suspectului/inculpatului.
 Organul judiciar va adresa în această etapă atât întrebările din planul
de ascultare întocmit în cadrul activităților pregătitoare, cât și întrebări noi care se
impun în funcție de raspunsurile date de cel audiat.
 Ori de câte ori complexitatea problemelor care trebuie lămurite prin
audiere este mare, pentru fiecare din aspectele care interesează cauza se vor
formula întrebări diferite, cu enunțuri scurte, clare și la obiect. Se evită adresarea
de întrebări cu enunțuri complicate prin care s-ar urmări clarificarea mai multor
aspecte deodată, întrucât acestea pot fi de natură să pună în dificultate persoana
audiată.
 Întrebările se adresează într-o ordine care să asigure lămurirea
succesivă și cronologică a tuturor faptelor și împrejurărilor cauzei (având în vedere
că în cazul persoanei vătămate ori a părții civile, acestea cunosc în marea
majoritate a cauzelor – la fel de bine ca suspectul/inculpatul – împrejurările în care
a fost comisă fapta).
 Conduita anchetatorului în cursul audierii dirijate1:

 Ascultarea atentă, cu interes a răspunsurilor celui audiat;
 Studierea permanentă a interlocutorului, urmărindu-se expresia
feței și privirii, precum și orice alte reacții comportamentale care pot indica reaua
credinţă a acestuia;
 Atitudine calmă, lipsită de nervozitate, fără reacţii necontrolate
faţă de încercările celui audiat de a evita răspunsurile la întrebări ori față de
răspunsurile nesatisfăcătoare pe care le dă acesta;
 Tăria morală de a insista, chiar şi atunci când totul pare
zadarnic.
 Audierea persoanei vătămate/părții civile aflate în stare de pericol.

 Dacă audierea crează o stare de pericol pentru viaţa, integritatea
1
T. Bogdan, I. Santea, R. Dragan-Corianu, Comportamentul uman în procesul judiciar, Editura Ministerului de
Interne, Bucureşti, 1983, p.175.
28
corporală sau libertatea persoanei vătămate/părții civile sau a rudelor lor apropiate,
se recurge la ascultarea lor fără a fi prezente fizic la locul unde se află organul de
urmărire penală sau în locul în care se desfăşoară şedinţa de judecată;
 Ascultarea face prin intermediul mijloacelor de transmitere
audiovideo, cu vocea și imaginea distorsionate. Vor fi de asemenea protejate și
datele de identitate, acordându-se celui audiat un pseudonim cu care va semna
declarațiile pe care le dă.
 Declaraţia înregistrată prin intermediul mijloacelor tehnice
audiovideo, se transcrie integral, se semnează de organul judiciar și persoana
vătămată şi se depune la dosarul cauzei.
 Suportul pe care a fost înregistrată declaraţia în original, sigilat cu
sigiliul parchetului ori, după caz, al instanţei de judecată, se păstrează la sediul
acestora.
 Consemnarea şi verificarea declaraţiilor părţii vătămate, părţii civile şi

părţii responsabile civilmente1.
 Consemnarea declarațiilor.
 Declarațiile se consemnează în scris, cu respectarea dispozițiilor procesual-
penale privitoare la consemnarea declarațiilor suspectului/inculpatului și a celor
referitoare la măsurile de protecție care se impun în cazul în care față de cel audiat
s-a creat o stare de pericol. Astfel:
În declarație nu vor fi înserate adresa reală sau datele de identitate,
acestea fiind înscrise într-un registru special la care au acces doar organul de
urmărire penală, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră
preliminară sau instanța, în condiții de confidențialitate;
Declarația se va semna de cel audiat cu pseudonimul care i s-a acordat.
 Declarația va consemna în mod obligatoriu:

 Datele de identificare ale persoanei audiate și cauza în care este audiată;
 Persoana făptuitorului (atunci când este cunoscut);
 Menţiunea că i s-a adus la cunoştinţă dreptul de a se constitui parte vătămată
sau civilă, sau că a fost introdusă în procesul penal ca parte responsabilă civilmente
(în ultimul caz se vor mai preciza natura relaţiilor cu învinuitul/inculpatul - părinte,
1
29
soţ, rudă apropiată, institutor etc. şi dacă a fost introdusă în proces la cererea părţii
civile, din oficiu ori din proprie iniţiativă);
 Faptele şi împrejurările relatate;
 Întrebările care i-au fost adresate şi răspunsurile pe care le-a dat (în cazul
persoanelor de rea credinţă);
 Întinderea prejudiciului produs prin infracţiune;
 Suma cu care se constituie parte civilă în proces;
 Ora începerii şi terminării audierii.
 Completările, modificările ulterioare se fac cu respectarea regulilor de la
consemnarea declarațiilor suspectului/inculpatului.
 Verificarea şi aprecierea declaraţiilor:

 Declarațiile persoanei vătămate au de regulă un grad de subiectivism mai
ridicat, sunt mai lacunare și mai imprecise, datorită trăirilor emoționale din timpul
săvârșirii infracțiunii;
 Contribuie la aflarea adevărului doar dacă faptele și împrejurările cauzei
sunt reproduse cu exactitate;
 Pentru a stabili dacă relatările persoanei vătămate sunt exacte (chiar și în
cazul persoanelor de bună credință), datele pe care le conțin declarațiile vor fi
comparate cu date și informații despre aceleași fapte și împrejurări a căror
existență a fost stabilită în mod indubitabil prin desfășurarea altor activități de
urmărire penală.
 Verificarea declarațiilor presupune:

 Examinarea intrinsecă a declaraţiilor;
 Efectuarea de reconstituirii;
 Compararea declaraţiilor persoanei vătămate şi ale părţii responsabile
civilmente, cu declarațiile celorlalţi participanţi la proces;
 Dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a expertizelor criminalistice;
 Studierea unor înscrisuri emanate de la persoana ascultată;
 Verificarea activităţilor desfăşurate și a modului în care și-a petrecut timpul
în perioada de timp în care susţine că s-a aflat la locul faptei.
30
 În aprecierea declarațiilor persoanei vătămate se va face abstracție

de părerile, presupunerile și concluziile formulate de aceasta. Forța probantă a
relatărilor este dată doar de acele fapte și împrejurări care se coroborează cu
fapte și împrejurări atestate de întregul material probator administrat în cauză.
D.Ascultarea martorilor.
Martor este persoana care având cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de
fapt care constituie probe în cauza penală, este ascultată în această calitate de
organul judiciar1.
Martor este nu numai persoana care a perceput în mod nemijlocit, prin
propriile simţuri (văz, auz, miros) o parte sau totalitatea activităţilor infracţionale,
ci şi persoana care a ajuns în posesia unor astfel de cunoştinţe în mod indirect (de
exemplu, de la terţe persoane sau din zvon public).
Nu pot fi martori părțile și subiecții procesuali principali.
Persoanele în legătură cu care există îndoieli rezonabile despre capacitatea
de a fi martor, pot fi audiate doar dacă se apreciază că pot relata în mod conștient
fapte și împrejurări de fapt conforme cu realitatea.
Calitatea de martor are întâietate față de cea de expert, avocat, mediator,
reprezentant al uneia dintre părți sau al unui subiect procesual principal, dar numai
cu privire la fapte și împrejurări de fapt cunoscute înainte de o dobândi una din
aceste calități2.
Pot refuza să depună ca martori: soțul, ascendenții și descendenții în linie
directă, frații și surorile suspectului/inculpatului; persoanele care au avut calitatea
de soț al suspectului/inculpatului. Acest drept se extinde și în privința celorlalți
suspecți/inculpați, dacă depozițiile martorului nu se pot limita doar la aceștia din
urmă. Ele pot depune ca martori, doar dacă acceptă în mod explicit aceasta.
Declarațiile martorilor reprezintă relatările făcute în fața organului de
urmărire penală sau instanței de judecată, de către persoane care au cunoștință
despre fapte și împrejurări care pot servi la aflarea adevărului în procesul penal.
 Clasificarea martorilor.
1
2
Idem, alin. (3)
31
Potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate, există mai multe

categorii de martori, deosebirile dintre ele fiind date de însușirile psihice și
intelectuale ale persoanelor audiate în această calitate și de obiectivitatea și
exactitatea datelor pe care le conțin declarațiile lor.
Clasificarea prezintă interes îndeosebi sub aspectul activităților de pregătire
a audierii și a modului în care vor fi apreciate și valorificate declarațiile pentru
soluționarea cauzei.
Martorii pot fi clasificați în următoarele categorii1:

 Martori de bună credinţă – mărturia sa este orientată spre adevăr;
 Martori de rea credinţă – denaturează în mod voit adevărul;
 Martori inteligenţi – fac relatări clare, concise, logice și coerente, care
nu conțin concluzii despre faptele sau evenimentele la care au asistat ;
 Martori cu coeficient scăzut de inteligenţă - sunt atrași în special de
latura spectaculoasă a faptelor la care au asistat și nu de aspectele semnificative;
 Martori identificaţi la faţa locului;
 Martori care se prezintă de bunăvoie pentru a depune mărturie;
 Martori identificaţi ulterior începerii cercetărilor;
 Martori propuşi de părţile din proces;
 Martori victimă;
 Martori tarați (orbi, surzi, infirmi, mutilaţi);
 Martori care au perceput în mod direct faptele şi împrejurările cauzei
şi
 Martori care au luat cunoştinţă în mod indirect, sau din zvon public,
despre faptele și împrejurările cauzei.
 Drepturile și obligațiile care se aduc la cunoștința martorului în

cursul audierii2:
 Dreptul de a beneficia potrivit legii, de măsurile de protecție (atunci
când este cazul);
1
M. Voinea, F. Dumitrescu, Psihosociologie judiciară, Editura Sitech, Craiova, 2005, p.108 apud Gheorghe Popa,
Niculae Gamenţ, Curs de practică criminalistică în powerpoint, Editura Prouniversitaria, Bucureşti, 2015, p.64
2
32
 Dreptul de a i se restitui cheltuielile ocazionate cu ocazia deplasărilor

pe care le-a făcut pentru a se prezenta la audieri;
 Dreptul de a nu se acuza (când este cazul)1.
 Principalele obligații ale martorului:

 Să se prezinte la sediul organului judiciar care l-a citat, la ziua, ora și
locul menționate în citația de chemare. În cazul în care nu se prezintă de bunăvoie,
va fi adus cu mandat de aducere;
 Să comunice în scris în termen de 5 zile, schimbarea adresei la care
este citat. În caz contrar, poate fi sancționat cu amendă2.
 Să depună jurământul sau declarația solemnă în fața organului
judiciar;
 Să spună adevărul.
 Probleme generale care pot fi clarificate prin ascultarea martorilor:

 Stabilirea împrejurărilor în care a fost săvârşită infracţiunea;
 Obţinerea de date privind modalităţile faptice de săvârşire a
infracţiunii: mod de operare, mijloace şi instrumente folosite, timpul şi locul
comiterii etc.;
 Stabilirea numărului de făptuitori, a identităţii acestora şi a
activităţilor ilicite desfăşurate de fiecare în parte, atât înainte, în timpul, cât şi după
săvârşirea faptei;
 Identificarea persoanelor care au valorificat bunurile, valorile
provenite din infracţiune, ori a locurilor în care au fost ascunse sau depozitate
acestea;
 Verificarea alibiurilor prezentate de suspect/inculpat, prin stabilirea
locurilor şi persoanelor în prezenţa cărora şi-a petrecut timpul dinaintea, din
momentul şi după comiterea infracţiunii;
 Stabilirea locurilor în care suspectul/inculpatul a ascuns bunurile ori
valorile, în scopul sustragerii lor de la indisponibilizare prin instituirea măsurilor
asiguratorii;
1
Idem, art. 118
2
C. proc. pen., art. 283 alin. (1)
33
 Stabilirea faptului dacă bunurile, valorile vizate prin infracţiune,

existau la momentul comiterii faptei în posesia persoanei vătămate, pentru a
demonstra lipsa de temei sau caracterul exagerat al pretenţiilor acesteia.
 Reguli tactico-criminalistice folosite în ascultarea martorilor.

 Sub aspect deontologic, ascultarea persoanelor în procesul penal și
prin urmare și a martorului,nu poate fi concepută fără stăpânirea unor cunoștințe
serioase de tactică criminalistică și de psihologie judiciară1;
 Aplicarea acestor cunoștințe se face încă din momentul identificării
persoanelor care pot depune ca martori, până în cel al verificării și aprecierii
declarațiilor obținute cu ocazia audierilor2;
 Activităţi pregătitoare ascultării martorilor:

 Pregătirea ascultării este o activitate obligatorie;
 Asigură aplicarea normelor procesual-penale referitoare la audierea
martorilor;
 Crează cadrul tactico-criminalistic optim pentru obținerea unor declarații
veridice și complete, care contribuie în mod real la aflarea adevărului.
 Principalele activități pregătitoare sunt reprezentate de:

 Studierea materialelor existente la dosar;
 Cunoaştera persoanelor care urmează a fi ascultate şi a problemelor
care pot fi clarificate cu fiecare dinte acestea;
 Citarea sau aducerea martorilor pentru audiere;
 Asigurarea prezenţei apărătorului iar atunci când este cazul a
reprezentanţilor legali ai martorilor la data şi ora fixate pentru audiere;
 Stabilirea locului ascultării;
 Întocmirea planului de ascultare;
 Studierea materialelor existente la dosar se face pentru a stabili:
1
G. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1979, p. 134
2
Bucureşti, 2015, p.67.
34
 Natura faptei, locul şi timpul comiterii, împrejurările în care a fost

săvârşită şi valorile sociale prejudiciate;
 Persoanele implicate (făptuitor, parte vătămată) şi activitatea
desfăşurată de fiecare;
 Modul în care au fost valorificate urmele şi mijloacele materiale de
probă;
 Persoanele care pot fi ascultate ca martori, modul în care au perceput
faptele şi atmosferice, de vizibilitate şi luminozitateîmrejurările cunoscute (în mod
nemijlocit, mediat, sau din zvon public), condiţiile , existenţa unor surse de bruiaj
ori a unor obstacole în momentul percepţiei, şi problemele care pot fi lămurite cu
fiecare dintre acestea;
 Condiţiile care se impun a fi realizate în timpul ascultării, în raport cu
vârsta, starea de sănătate şi profilul psihologic ale fiecăreia din persoanele care
depun mărturie;
 Existenţa unor impedimente în ascultarea unor categorii de persoane
şi modalităţile legale ce urmează a fi folosite;
 Stabilirea ordinii de ascultare a martorilor, în raport cu modul în care
au perceput faptele şi împrejurările cauzei şi calitatea informaţiilor pe care le deţin.
 Cunoşterea persoanei care urmează a fi ascultată:

 Cunoașterea este o activitate care se impune a fi efectuată atât înainte
de audiere cât și în timpul în care are loc ascultarea. De felul în care se desfășoară
această activitate depinde în mare măsură obținerea unor declarații relevante pentru
aflarea adevărului.
 În cauzele cu un mare număr de martori, cunoașterea care se
recomandă a fi făcută înainte de ascultare nu mai este posibilă și atunci toată
atenția va trebui îndreptată pe cunoașterea care se va face în timpul ascultării.
 Se impune a fi cunoscute un minim de date despre martor, cu

privire la:
 Nivelul de dezvoltare psiho-intelectuală, de pregătire şi cultură
generală a acestuia;
35
 Relaţiile şi poziţia martorului cu părţile din proces şi posibilitatea ca

acesta să facă declaraţii de rea credinţă, potrivit intereselor pe care le are prin
prisma acestor relaţii;
 Existenţa unor ameninţări şi în general a oricăror presiuni exercitate
de părţile din proces sau alte persoane interesate în cauză;
 Existenţa unor înţelegeri prealabile între martori, cu privire la
conţinutul declaraţiilor pe care urmează să le facă;
 Profesia, mediul în care îşi desfăşoară activitatea ori pe care îl
frecventează, experienţa şi concepţia despre lume şi viaţă, antecedentele penale;
 Starea sănătăţii şi factorii de mediu din momentul perceperii;
 Personalitatea şi trăsăturile de caracter – hotărât, nehotărât, liniştit,
agitat, sensibil, trist, curajos, deschis, închis, vulnerabil, atent, nervos,
impresionabil etc.;
 Apartenenţa religioasă a martorului, în funcţie de care va rosti formula
de jurământ prevăzută de lege;
 Întocmirea planului de ascultare:
La întocmirea planului de ascultare se vor avea în vedere:
 Problemele care urmează a fi clarificate cu fiecare martor;
 Datele cu valoare de probă care se impun a fi precizate sau verificate
prin audiere;
 Întrebările care se vor adresa;
 Procedeele tactice de ascultare şi materialul probator care se vor
folosi în raport cu buna sau reaua credinţă, personalitatea şi psigologia martorului.
 Asigurarea prezenţei martorilor şi reprezentanţilor legali ai acestora

ori ai interpreţilor
 Pentru efectuarea ascultării, organul judiciar trebuie să citeze martorii
şi să asigure prezenţa apărătorului iar dacă este cazul a reprezentanţilor legali ai
acestora ori a interpreţilor la data şi ora fixate pentru audiere.
 Martorii sunt chemați la locul unde urmează să aibă loc audierea, prin
citație scrisă;
 Citarea se poate face și prin notă telefonică sau telegrafică, organul
judiciar având obligația de a încheia un proces verbal;
36
 Cu acordul persoanei care va fi ascultată ca martor, citarea se poate

face și prin poșta electronică sau orice alt sistem de mesagerie electronic;
 Citația este individuală și prin urmare printr-o singură citație nu pot fi
chemați la audiere mai mulți martori deodată.
 Conţinutul citaţiei scrise1:

 Denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată
care emite citaţia, sediul, data emiterii şi numărul dosarului;
 Numele, prenumele celui citat, calitatea în care este chemat(cea de
martor, reprezentant legal etc.), precum şi obiectul cauzei;
 Adresa celui citat;
 Ora, ziua, luna și anul, locul de înfăţişare, precum şi invitarea celui
citat să se prezinte la data şi locul indicate, cu arătarea consecinţelor legale în caz
de neprezentare;
 Mențiune că are dreptul la un avocat cu care să se prezinte la termenul
fixat;
 Citația se semnează de cel care o emite și se trimite la adresa unde
locuiește martorul, iar dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa locului de muncă;
 La înmânarea citației, martorul semnează o dovadă de primire. Dacă
refuză sau nu poate semna, cel însărcinat cu înmânarea citației, încheie un proces
verbal;
 Martorii se citează și se audiază separat, pentru a nu le da posibilitatea
să comunice între ei sau cu alte persoane, eliminându-se astfel riscul de a-şi
denatura informaţiile pe care le deţin ori de a-și pune de acord declarațiile.
 Stabilirea locului ascultării:

 De regulă ascultarea se face la sediul organului judiciar, dar sunt și
situații în care poate fi făcută la locul în care se află martorul (acesta este arestat,
nu se poate deplasa) sau dacă se apreciază, la locul de muncă al acestuia.
 Ascultarea se face într-un birou sobru, mobilat doar cu strictul
necesar și se va desfășura într-o atmosferă civilizată, plină de respect.
1
37
 Desfăşurarea ascultării.
Depozițiile sunt obținute în principiu prin reproducere orală, care poate
îmbrăca forma relatării libere sau forma interogatoriului1, dar pot fi obținute și
direct în scris sau prin intermediul interpreților, în cazul martorilor surdomuți.
 Ascultarea parcurge trei etape:
 Ascultarea cu privire la datele personale şi raporturile pe care le are cu
părţile din proces;
 Relatarea liberă sau spontană;
 Adresarea de întrebări şi ascultarea răspunsurilor (interogatoriul, sau
ascultarea dirijată).
 Ascultarea cu privire la datele personale şi raporturile pe care le are
cu părţile din proces:
 Organul judiciar trebuie să primească martorul într-o atmosferă civilizată, de
calm, lipsită de factori de stres, dar în același timp serioasă și sobră, astfel încât
acesta să conștientizeze atât responsabilitățile pe care le are în soluționarea
completă a tuturor aspectelor cauzei, cât și consecințele la care se expune în cazul
în care nu spune adevărul;
 Organul judiciar trebuie să depună toate diligențele pentru a reduce temerile,
stările de tensiune, neliniștile ori îndoielile martorului și pentru realizarea unui
climat psihologic favorabil confesiunii2;
 Stabilirea identităţii este o etapă obligatorie, martorului adresându-i-se
întrebările prevăzute de lege pentru ascultarea suspectului/inculpatului3;
 Martorului nu i se adresează întrebările privind persoana sa, dacă faţă de
aceasta s-a dispus o măsură de protecție a datelor de identitate;
 După ce identitatea a fost stabilită, martorul este întrebat cu privire la
următoarele aspecte: dacă este membru de familie sau fost soţ al
suspectului/inculpatului, persoanei vătămate ori al celorlalte părţi din procesul
penal, dacă se află în relaţii de prietenie sau duşmănie cu aceste persoane, precum
şi dacă a suferit vreo pagubă de pe urma infracţiunii;
 Odată ce au fost clarificate relațiile cu părțile din proces, organul judiciar
1
Gheorghe Popa, Niculae Gamenţ, op.cit.,p.71.
2
I. Mircea, Despre tactica audierii primare a martorului, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Jurisprudenția, Cluj
Napoca, 1973, p. 273; E Stancu, op. cit., p. 389-390
3
Dispozițiile art.107 din C. proc. pen., referitoare la stabilirea identității suspectului/inculpatului înainte de audiere,
se aplicăîn mod corespunzător și la ascultarea martorului.
38
aduce la cunoştinţa martorului calitatea în care este audiat, faptele şi împrejurările

cu privire la care urmează să fie audiat și i se cere să declare tot ce ştie în legătură
cu acestea;
 Audierea nu poate începe mai înainte ca martorului să i se aducă la
cunoștință, drepturile și obligațiile pe care le are potrivit legii;
 Înainte de a fi ascultat, martorul depune jurământul potrivit convingerilor
sale religioase sau face o declaraţie solemnă. Minorul care la momentul audierii nu
a împlinit 14 ani, nu depune jurământ/nu face declarație solemnă, dar i se atrage
atenția să spună adevărul.
 Relatarea liberă sau spontană:

 Debutează prin adresarea unei întrebări generale, prin care martorii
sunt solicitaţi să declare tot ceea ce ştiu în legătură cu cauza în care sunt audiaţi, şi
să expună faptele şi împrejurările la care au asistat, aşa cum le-au perceput şi
memorat;
 Organul judiciar trebuie să urmărească atent expunerea martorului,
siguranţa cu care expune faptele şi împrejurările, ezitările, erorile, revenirile asupra
celor declarate anterior, precum şi robusteţea argumentelor înfăţişate;
 Martorul trebuie ascultat cu tact, calm şi răbdare, chiar şi atunci când
relatările sale nu au semnificaţie pentru cauză, sau când datorită disponibilităţilor
intelectuale reduse, acesta nu poate face o expunere coerentă;
 Anchetatorul nu trebuie să întrerupă expunerea decât dacă este absolut
necesar şi va evita să-l apostrofeze pe martor ori să aibă gesturi şi reacţii de
aprobare sau respingere a relatărilor pe care le face;
 Se evită orice aprecieri cu privire la posibilităţile de percepere,
memorare şi reproducere a faptelor şi împrejurărilor la care au asistat martorii.
Omisiuni din cursul relatării libere1:

 Omisiunea deliberată - când martorul de rea-credinţă trece sub tăcere
fapte sau împrejurări bine cunoscute;
 Omisiunea nedeliberată (involuntară) - se produce atunci când
martorul nu intuieşte utilitatea unor aspecte, fapte sau împrejurări pentru aflarea
1
Gheorghe Popa, Niculae Gamenţ, op.cit.,p.74.
39
adevărului şi de aceea, nu le aminteşte. Dar, ceea ce martorul a considerat lipsit de

importanţă din punctul său de vedere, se poate dovedi a fi important pentru organul
judiciar;
 Omisiuni datorate uitării sau scăpării din vedere, specifice
martorilor emotivi ori care nu-şi pot exprima în mod ordonat ideile.
 Ascultarea dirijată.
Ascultarea dirijată reprezintă o etapă obligatorie dacă:
 Declaraţiile martorului conţin denaturări prin adăugare ori omisiune1
sau fapte imaginare;
 Relatările din prima etapă conțin denaturări prin substituire, cauzate
de împrejurarea că faptele ori împrejurările percepute în condițiile săvârșitii
infracțiunii, prezintă asemănări cu fapte ori împrejurări percepute anterior, care nu
au legătură cu cauza;
 Relatările din prima etapă conțin denaturări prin transformare, adică
succesiunea în care se face descrierea faptelor și împrejurărilor ori a detaliilor
percepute, este modificată față de cea reală, mai ales dacă a trecut o lungă
perioadă de timp de la momentul percepției până la cel al audierii2.
Pentru ca martorul să aducă la cunoştinţa organului judiciar toate datele şi
informaţiile pe care le deţine, acestuia i se vor adresa întrebările prevăzute în
planul de ascultare, precum şi întrebări noi, care se impun pentru precizarea sau
verificarea datelor din cursul relatării libere3.
Fiecare întrebare trebuie să asigure lămurirea cronologică a faptelor și
împrejurărilor omise, uitate sau insuficient clarificate.
Când se urmăreşte clarificarea unui mare număr de împrejurări, este indicat
să se adreseze întrebări separate pentru fiecare aspect care trebuie lămurit;
Este interzis ca martorului să i se adreseze întrebări despre opțiunile politice,
ideologice sau religioase ori alte circumstanțe personale și de familie, cu excepția
cazurilor în care acestea sunt strict necesare pentru aflarea adevărului în cauză sau
pentru verificarea credibilității sale.
Clasificarea întrebărilor:
1
În primul caz martorul exagerează, relatând mai mult decât a perceput, iar în al doilea caz, datorită relei credințe,
uitării sau a faptului că nu le consideră importante, relatează mai puțin decât a perceput.
2
3
Florin Ionescu, op. cit., p. 207
40
 Întrebări problemă - au un grad de generalitate relativ restrâns şi

vizează clarificarea unor aspecte concrete, la care, în timpul relatării libere,
martorul în mod voluntar sau involuntar, nu a făcut referire;
 Întrebări de detaliu - urmăresc obţinerea unor amănunte de natură să
scoată în evidenţă aspectele omise, ori să verifice datele din cursul relatării libere;
 Întrebări de completare - se referă la acele fapte şi împrejurări care
din diferite motive, au fost omise în timpul relatării libere;
 Întrebări de precizare - se folosesc când este necesară stabilirea
exactă a circumstanţelor de loc, timp şi mod de săvârşire a infracţiunii, precum şi
atunci când, în relaterea liberă a martorului s-au strecurat o serie de inexactităţi;
 Întrebări de reamintire (ajutătoare) - se adresează pentru a readuce
în memoria martorului, fapte şi împrejurări temporar uitate;
 Întrebări de control - menite să verifice siguranţa cu care martorul
relatează faptele şi împrjurările percepute, ajutând organul judiciar să stabilească
realitatea şi exactitatea celor declarate.
Consemnarea, verificarea şi aprecierea declaraţiilor martorilor1.
Principalul mijloc procesul-penal de consemnare a datelor obţinute prin
audiera martorilor, este declaraţia scrisă.
 Din conţinutul declaraţiei trebuie să rezulte:
- Datele personale ale celui audiat (cu excepția situațiilor prevăzute de lege);
- Pentru situaţiile când este membru de familie sau fost soţ al uneia dintre
părţi, se menţionează faptul că i s-a adus la cunoştinţă că nu are obligaţia să depună
ca martor, dar că doreşte să facă declaraţii în acestă calitate;
- Dacă martorul se află în relaţii de duşmănie sau amiciţie cu părţile din
proces;
- Dacă martorul a suferit vreo pagubă ca urmare a infracţiunii;
- Jurământul martorului sau declaraţia solemnă şi faptul că în cazul în care
nu declară tot ce ştie sau nu spune adevărul, se face vinovat de săvârşirea
infracţiunii de mărturie mincinoasă;
- Faptele și împrejurările de fapt sau orice alte date relevante pentru
demonstrarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, cele care contribuie la
circumstanţierea condiţiilor de timp, loc, modalităţi de săvărşire, precum și cele
care servesc la dovedirea vinovăţiei sau nevinovăţiei învinuitului/inculpatului.
1
41
 Reguli privind consemnarea declarației:

 Declaraţiile se consemnează fără adăugiri sau ştersături, iar în eventualitatea
în care ele apar, trebuie certificate de către martori şi cel ce conduce
audierea;
 După consemnare, declaraţia se citeşte martorului, iar dacă solicită i se dă să
o citească;
 Declaraţia se semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit de martor, celelalte
persoane prezente la audiere, şi organul de cercetare penală;
 Când martorul nu poate sau refuză să semneze, se va face menţiune despre
aceasta în conţinutul declaraţiei;
 În cursul urmăririi penale, declaraţiile martorilor se înregistrează atunci când
organul de urmărire penală consideră necesar, sau dacă martorul solicită
expres înregistrarea, iar aceasta este posibilă. Înregistrarea se face prin
mijloace tehnice audio sau audiovideo.
 Verificarea şi aprecierea declaraţiilor martorilor:
 În aprecierea declarațiilor martorilor, funcționează principiul care
guvernează toate probele din procesul penal și anume că nicio probă nu are o
valoare prestabilită;
 În instrumentarea oricărei cauze penale, organul judiciar are latitudinea de a
aprecia, potrivit convingerilor sale, fiecare din declarațiile făcute de
martori;â
 În formarea convingerilor sale, organul judiciar trebuie să ia în considerație
atât conținutul declarației scrise sau înregistrate cât și ansamblul materialului
probator administrat în cauză.
 Criterii de verificare și apreciere a declarațiilor:
 Sinceritatea cu care martorul relatează faptele şi împrejurările pe care le-a
perceput;
 Se verifică sursa din care provine mărturia:
 Martorul a perceput în mod nemijlocit evenimentul;
 Martorul a luat cunoştinţă de faptele şi împrejurările cauzei în mod
indirect;
 Martorul a luat cunoştinţă despre astfel de fapte şi împrejurări din
zvon public;
 Poziţia pe care o are martorul faţă de faptă şi părţile din proces;
42
 Moralitatea şi tipologia psihocomportamentală a martorului,
Ascultarea martorului minor.

Minorii pot depune mărturie în cadrul procesului penal, cu respectarea
următoarelor reguli:
 Audierea minorului care nu a împlinit 14 ani se face în prezența
unuia dintre părinți, a tutorelui sau a persoanei ori reprezentantului instituției căreia
minorul a fost încredințat spre creștere și educare, cu excepția situațiilor în care
aceștia au calitatea de suspect/inculpat, persoană vătămată, parte civilă, parte
responsabilă civilmente. Audierea nu se face în prezența acestor persoane și atunci
când există suspiciuni rezonabile că pot influența minorul în declarațiile pe care le
face. În astfel de situații audierea se va face în prezența unui reprezentatnt al
autorității tutelare sau a unei rude cu capacitate deplină de exercițiu pe care o
stabilește organul judiciar;
 Când se apreciază că la audierea minorului este necesară prezența
unui psiholog în probleme de psihologia copilului, se iau măsuri de a asigura
prezența acestuia la data, ora și locul fixate pentru audiere;
 Martorul minor care nu a împlinit 14 ani nu rostește jurământul sau
declarația solemnă prevăzută de lege, însă i se atrage atenția să spună adevărul;
 Înainte de începerea audierii se acordă atenție deosebită pentru
realizarea primului contact psihologic cu minorul. Încă de la intrarea în încăperea
în care se va face audierea, se va crea o atmosferă prietenoasă, lipsită de ostilitate,
primele discuții purtându-se pe marginea preocupărilor și pasiunilor pe care le are,
în general pe marginea problemelor specifice vârstei și a celor care-i sunt
familiare;
 Minorul va fi studiat atent încă de la primele discuții, încercând să se
evalueze stadiul dezvoltării sale psiho-intelectuale, nivelul cunoștințelor,
posibilitățile de exprimare, deficiențele psihice etc., toate acestea având importanță
în aprecierea ulterioară a valorii probante a datelor obținute la audiere;
 În discuțiile cu minorul se va folosi o terminologie adecvată
posibilităților de înțelegere ale acestuia;
 Întrebările nu trebuie să conţină nici un element de sugestibilitate și
se vor formula și adresa în așa fel încât să nu-l pună în dificultate pe minor.
43
 Audierea nu trebuie să fie de natură a produce efecte negative asupra

stării psihice a minorului.
Ascultarea martorului protejat.

 Potrivit legii, în categoria martorilor protejați sunt incluși martorii
amenințați și martorii vulnerabili.
 Martorul amenințat este martorul cu privire la care există suspiciuni
rezonabile că datorită datelor pe care le aduce la cunoștința organului judiciar ori a
declarațiilor pe care le face, îi sunt puse în pericol viața, integritatea corporală,
libertatea sau activitatea profesională a sa ori a unui membru al familiei sale.
Statutul de martor amenințat se dispune de organul judiciar.
 Martorul vulnerabil este martorul care a suferit o traumă ca urmare
a săvârșirii infracțiunii ori datorită comportamentului ulterior al
suspectului/inculpatului. Acest statut se acordă doar de organul judiciar și poate fi
atribuit inclusiv martorului minor.
 Particularitățile ascultării martorului protejat:

 Ascultarea se face fără ca martorul să fie prezent la locul unde se află
organul judiciar, prin intermediul mijloacelor audiovideo, cu luarea
măsurilor necesare de distorsionare a sunetului și imaginii;
 Martorului protejat audiat cu ajutorul mijloacelor tehnice audiovideo, îi pot
fi adresate întrebări de către subiecții procesuali principali, părțile și avocații
acestora;
 În cursul audierii sunt respinse întrebările care ar putea conduce la
identificarea martorilor;
 Declarația se înregistrează prin mijloace tehnice video și audio și se transcrie
integral în formă scrisă;
 La terminarea urmăririi penale, suportul cu înregistrările din cursul urmăririi
penale, împreună cu dosarul cauzei se înaintează instanței competente unde
va fi păstrat în condiții de confidențialitate;
 Suportul original pe care a fost înregistrată declarația se sigilează cu sigiliul
parchetului sau instanței de judecată care l-a audiat;
 Declarațiile pe care le face martorul protejat în cursul urmăririi penale se
semnează de organul de urmărire penală și după caz de judecătorul de
44
drepturi și libertăți și procurorul prezent la audiere;

 Declarația scrisă în care au fost consemnate integral înregistrările se
semnează și de martor și se păstrează la dosarul cauzei depus la parchet, în
locuri speciale, în condiții de confidențialitate;
 Declarațiile pe care le face martorul protejat în cursul judecății se semnează
de președintele completului de judecată.
Utilizarea tehnicilor de detecţie a stresului emoţional pentru depistarea

comportamentului simulat1.
 Consideraţii introductive. Fundamentul ştiinţific al testării

poligraf.
Caracteristica principală a comportamentului simulat al omului o
reprezintă duplicitatea, încercarea de ascundere a gândurilor sau trăirilor reale,
și afişarea unor gânduri sau trăiri diametral opuse.
Ființei umane îi sunt specifice două tipuri de comportament:

 un comportament aparent și
 un comportament ascuns (inaparent).
Aceste două tipuri de comportament sunt mult mai evidente la părţile din
procesul penal, datorită intereselor diferite pe care le au în soluționarea
favorabilă a cauzei.
 Comportamentul aparent este relativ ușor de stabilit pe baza
reacţiilor și manifestărilor exterioare ale persoanei;
 Comportamentul inaparent (ascuns) este de multe ori aproape
imposibil de depistat prin simpla observație vizuală, acestuia fiindu-i
specifice modificări insesizabile cu ochiul liber constând din alterarea
ritmului respirator şi a celui cardiac, schimbarea compoziţiei chimice
si hormonale a sângelui, creșterea conductibilității electrice a pielii
etc.
Date fiind cele două tipuri de comportament, verificarea sincerităţii
declaraţiilor persoanelor audiate în procesul penal reprezintă deseori o etapă
1
45
obligatorie, fără de care datele obţinute în timpul ascultării nu pot servi la aflarea
adevărului şi la soluţionarea tuturor aspectelor care interesează cauza.
 Sinceritate – Nesinceritate.
Sinceritatea sau nesinceritatea declaraţiilor poate fi apreciată pe cale logică,

prin:
 Compararea lor cu celelalte mijloace de probă administrate în dosar;
 Analiza intrinsecă a acestora și evidenţierea contrazicerilor pe care le
conţin;
 Manifestări anormale trădate de exteriorizări cum sunt: apariţia
transpiraţiei, roşeaţa, paloarea sau congestionarea feţei, accelerarea
ritmului respiraţiei, răguşeala, reducerea salivaţiei evidenţiată de
înghiţitul în sec la intervale scurte de timp, abundenţa unor ticuri
nervoase;
 Stările de latenţă dinaintea răspunsurilor, evitarea privirii
anchetatorului, oferirea imediată a unor explicaţii cu privire la
justificarea timpului critic, inconsecvenţa declaraţiilor;
 Aceste manifestări exterioare sunt practic imposibil de sesizat la unele
persoane. Referitor la acestea trebuie totuși precizat că în momentul
audierii, are loc un conflict între afirmaţiile mincinoase şi matricea
infracţională a făptuitorului, conflict însoțit întotdeauna de apariţia
stărilor emoţionale. Astfel de stări emoționale, chiar dacă nu pot fi
sesizate cu ochiul liber, există totuși și sunt atestate de o serie de
modificări fiziologice practic imposibil de controlat, cum sunt:
accelerarea ritmului cardiac, modificarea distribuţiei volumului de
sânge în organism și a variaţiilor de volum ale vaselor de sânge,
schimbarea ritmului respirator şi a amplitudinii mişcărilor respiratorii,
modificarea rezistenţei electrice a pielii etc.
 Tehnici moderne de detectare a comportamentului simulat.
Pentru evidenţierea şi demonstrarea comportamentului ascuns, respectiv a

acelor modificări interioare care apar datorită stării de emotivitate generate de
46
conlictul ”matrice infracțională1 – afirmații mincinoase”, modificări care nu poate

fi observate cu ochiul liber, se folosesc aparate speciale cum sunt:
 Poligraful;
 Detectorul de stres emoţional în voce (PSE) şi
 Detectorul de stres emoţional în scris.
Aparatura poate detecta și ilustra sub forma diagramelor, o parte din

parametri fiziologici insesizabili cu ochiul liber, printre aceștia numărându-se:
 creşterea pulsului şi tensiunii arteriale;
 schimbarea caracteristicilor normale ale vocii şi respiraţiei;
 rezistența electrică a pielii;
 schimbarea activităţii electrice a scoarţei cerebrale;
 modificarea temperaturii corpului şi a comportamentului ocular etc.
 Valoarea probatorie a rezultatelor testării la poligraf

 Nu sunt incluse în categoria mijloacelor de probă prevăzute de Codul
de procedură penală;
 Nu pot fi incluse nici în categoria constatărilor tehnico-ştiinţifice şi
expertizelor, deși tehnicile folosite și rezultatele pe care le generează, au un
incontestabil fundament științific;
 Detectarea comportamentului simulat are valoarea unei metode de
investigare extrajudiciare, care pune la dispoziţia organului judiciar indicii
importante pentru stabilirea sincerităţii sau nesincerităţii persoanelor audiate în
cauză;
 Potrivit unor păreri exprimate în literatura de specialitate, testarea
poligraf făcută cu încălcarea regulilor elaborate de tactica criminalistică ar putea
aduce atingeri grave demnității umane şi ar putea fi folosită ca mijloc de intimidare
pentru a determina persoana să mărturisească - împotriva voinţei sale - fapte pe
care în condiţii normale nu le-ar fi recunoscut;
 Temerea că refuzul de a fi testat ar putea fi folosit ca dovadă de
vinovăţie;
 Temerea justificată că testarea cu ajutorul poligrafului poate conduce
la apariția unor erori.
1
N. Mitrofan, V. Zdrenghea, Butoi T., Psihologie judiciară, Editura Șansa S.R.L., 2000, p. 2075
47
 Factori care dau eroare în testările poligraf:1

 Existenţa unor afecţiuni medicale necunoscute de examinator, cum sunt
hipertensiunea arterială, insuficienţele respiratorii, maladiile
cardiovasculare etc.;
 Deficienţele psihice de genul nevrozelor şi psihozelor;
 Insensibilitatea emotivă specifică persoanelor cu capacitate ridicată de
autocontrol, celor care nu se tem că vor fi demascaţi sau care înainte de
testare au fost supuşi unor interogatorii repetate şi prelungite, precum şi
persoanelor care nu conştientizează posibilităţile de detectare a
momentelor de nesinceritate;
 Teama că aparatul ar putea face înregistrări incorecte care ar conduce la
implicarea nejustificată a subiectului în cauză2;
 Complexul de culpabilitate indus de implicarea în săvârşirea altor fapte,
atunci când subiectul nu are legătură cu cauza în care este testat;
 Tulburările provocate de faptul că testarea îi afectează onoarea şi
demnitatea, ori de convingerea că aparatul i-ar putea pricinui vătămări
corporale;
 Adresarea unor întrebări de control neadecvate, care conduc la obţinerea
unor diagrame irelevante;
 Intensificarea intenţionată a respiraţiei şi activităţii musculare a altor
organe decât cele conectate la aparat;
 Dirijarea voită a gândirii spre aspecte neutre.
Concluzionând asupra valorii probatorii a testării poligraf, se poate

afirma:
 Rezultatele testării poligraf materializate sub forma concluziilor formulate

de expertul examinator, nu au valoare probatorie intrinsecă, dar au o
contribuție esențială la aflarea adevărului, ele coroborându-se cel mai adesea
cu întregul materialul probator administrat în cauză;
1
Florin Ionescu, op. cit., p. 237-238
2
Potrivit unor opinii din literatura de specialitate, stările emotive și de tensiune psihică pe care le înregistrează
poligraful la aplicarea unui stimul afectogen, apud Gheorghe Popa, Niculae Gamenţ, Curs de practică criminalistică
în powerpoint, Editura Prouniversitaria, Bucureşti, 2015, p.86
48
 Sub aspect psihologic, testarea poligraf poate sta la baza unor noi audieri ale
subiectului examinat, creând condiții propice obținerii unor mărturisiri
sincere și complete, în cursul cărora pot fi evidențiate noi date cu valoare de
probă ;
 Datele din cuprinsul mărturisirilor obținute după testare pot fi verificate prin
desfășurarea unor noi activități de urmărire penală: reaudieri de persoane,
percheziții, reconstituiri, confruntări, audierea unor noi persoane în cauză
etc.
 Reguli tactico-criminalistice aplicate în testările de tip poligraf:

 Testarea se poate face doar cu acordul persoanei în cauză;
 Testarea se face în exclusivitate pe subiecţi sănătoşi din punct de vedere
medical;
 Testarea trebuie să se facă în principiu la începutul cercetărilor, nu la
sfârşitul acestora;
 Nu sunt testate la poligraf: persoanele cu afecţiuni psihice de orice fel,
femeile însărcinate, alcoolicii cronici, minorii sub 18 ani, persoanele aflate
sub tratament medical care nu poate fi întrerupt ori care urmează un
tratament cu influenţe asupra sistemului nervos central;
 În timpul testării este interzisă adresarea unor întrebări referitoare la
orientarea sexuală, apartenenţa politică, religioasă sau etnică a subiectului;
 Testarea poligraf se realizează cu respectarea onoarei, demnităţii şi
integrităţii fizice şi psihice a persoanei;
 Testarea pote fi făcută doar de specialişti atestaţi, absolvenţi ai Facultăţii de
Psihologie, cu examen de licenţă;
 Consimţământul scris al subiectului pentru testare trebuie obținut înainte de
începerea testării;
 Subiectul să nu fi fost ascultat mai înainte ca suspect sau inculpat;
 Examenul medical amănunțit dinaintea testării este obligatoriu.
 Avantajele tehnicilor de testare poligraf pentru activitatea de

cercetare penală:
 Restrângerea cercului de suspecţi, prin excluderea persoanelor care nu au
fost implicate în procesul de săvârşire a infracţiunilor;
49
 Demascarea martorilor de rea credinţă;

 Identificarea făptuitorilor infracţiunilor rămase cu autori necunoscuţi;
 Demonstrarea poziţiei nesincere a suspectului/inculpatului faţă de fapta care
face obiectul cauzei penale;
 Verificarea declaraţiilor în caz de legitimă apărare, stare de necesitate,
constrângere fizică sau morală, eroare de fapt etc.;
 Elucidarea unor împrejurări relevante pentru încadrarea juridică a faptei ori
pentru formele agravate ale infracţiunilor;
 Eliminarea contrazicerilor dintre declaraţiile persoanelor audiate în cauză,
atunci când confruntarea directă dintre acestea nu a fost posibilă ori nu a
condus la clarificarea contrazicerilor.
 Organizarea şi etapele testării la poligraf1.

Asigurarea condiţiilor pentru testare:
Testarea poligraf se face doar dacă sunt realizate următoarele condiții:

 Laborator special amenajat, care oferă un climat reconfortant, lipsit de
factori de stres care s-ar putea repercuta negativ asupra parametrilor
fiziologici măsuraţi în timpul examinărilor, ori care ar putea fi folosiţi de
subiect pentru depăşirea momentelor psihologice critice;
 Laboratorul poligraf trebuie să fie prevăzut cu două încăperi, una dintre
acestea fiind destinată testării propriu-zise, iar cealaltă, activităţilor de
supraveghere din timpul examinărilor;
 Între cele două încăperi trebuie existe o oglindă unisens (geam oglindă) sau
o instalaţie video cu circuit închis;
 Laboratorul nu trebuie să fie prevăzut cu ferestre, iar iluminarea se va face
cu surse reglabile de lumină artificială, dispuse astfel încât lumina să nu fie
proiectată direct pe faţa subiectului şi a examinatorului;
 Temperatura ambientală din laborator, trebuie să se situeze – indiferent de
anotimp - în jurul valorii de 23-25 grade Celsius;
 Interiorul încăperii în care are loc testarea trebuie să fie izolat fonic iar
pardoseala și pereții să aibă culori calde, odihnitoare (în nici un caz culori
iritante)
1
50
 Aparatura cu care este dotat laboratorul trebuie să fie avizată , fiind interzisă
utilizarea unor poligrafe prevăzute cu alte tipuri de senzori decât cei
acceptaţi în comisiile de specialitate.
 Dialogul (convorbirea) pre-test.
 Scopul dialogului: pregătirea subiectului pentru testare şi crearea unui climat
de siguranţă şi încredere reciprocă între examinat şi examinator;
 Subiectul va fi informat despre principiile de funcţionare a poligrafului,
fundamentul ştiinţific al metodei şi drepturile pe care le are în privința
testării;
 Se aduce la cunoștința subiectului că aparatul poligraf nu-i pune în pericol
integritatea fizică sau psihică;
 În cadrul convorbirilor pre-test se cere subiectului consimţământul scris
pentru testare şi i se face un instructaj cu privire la modul în care trebuie să
se comporte în timpul examinării, precizându-i-se să stea cât mai relaxat, să
fie atent la întrebările care i se pun şi să răspundă numai cu „Da” sau ”Nu”;
 Se aduce la cunoştinţă subiectului că în timpul testării nu are voie să
comenteze, iar dacă acesta apreciază că sunt necesare explicaţii suplimentare
pe marginea întrebărilor care i se adresează, le poate face după ce se
sfârșește testarea;
 Examinatorul va discuta cu subiectul despre fapta pentru care este cercetat şi
motivele care stau la baza suspectării sale. Cu acest prilej i se citesc
întrebările care i se vor adresa, consemnându-se răspunsurile pe care le dă;
 În cadrul dialogului pre-test se definitivează întrebările care se vor adresa, în
raport cu obiecțiile pe care le are subiectul în momentul în care îi sunt aduse
la cunoștință;
 În cursul convorbirilor se urmăresc reacţiile, atitudinile comportamentale şi
formele de exteriorizare a emoţiei, acestea variind în raport cu sinceritatea
sau nesinceritatea subiectului.
 Testul de bază și tipuri de întrebări care se adresează în cursul

testării:
Întrebările trebuie să vizeze doar cauza, să fie scurte, clare, precise şi

formulate într-un limbaj care să dea subiectului posibilitatea să le înţeleagă.
51
La alcătuirea testului de bază, dar și a celorlalte tipuri de teste se folosesc

trei categorii de întrebări:
 Întrebări neutre – au un dublu scop: atenuarea climatului tensionat în
care se desfăşoară testarea şi calmarea subiectului; obţinerea unor răspunsuri
sincere cu „Da” sau „Nu” ;
 Întrebări de control – se adresează pentru obţinerea unor răspunsuri
nesincere cu „Da” sau „Nu” şi se formulează în legătură cu fapte şi împrejurări pe
care subiectul este convins că examinatorul nu le cunoaşte;
 Întrebările relevante (cu conţinut afectogen şi încărcătură emoţională
maximă) - sunt întrebări directe despre faptă şi urmările ei.
 Testarea propriu-zisă.
 Subiectului i se cere să se aşeze pe scaun într-o poziţie confortabilă, după
care i se ataşează pneumograful în jurul toracelui, manşonul de tensiune
arterială la unul din braţe, iar electrozii pe suprafaţa palmei ori la degete;
 Se verifică starea de funcţionare a poligrafului ajustându-se traseele pe care
le înregistreză, în funcţie de sensibilitatea subiectului şi gradul general de
emotivitate dinaintea adresării întrebărilor;
 Se adresează întrebările din chestionarul întocmit anterior şi definitivat în
cadrul discuţiilor pre-test (chestionarul de bază);
 Diagramele înregistrate de aparat la fiecare din răspunsurile subiectului, se
notează cu numărul corespunzător întrebărilor pe care le conţine
chestionarul.
 Tipuri de teste care se administrează în cursul examinării:
 Testul de stimulare specifică urmărește să convingă subiectul despre
posibilităţile aparatului de a stabili în mod obiectiv, sinceritatea sau
nesinceritatea răspunsurilor pe care le dă;
 Repetarea testului de bază - subiectului îi sunt adresate, în aceeaşi ordine,
întrebările din cadrul primului test, solicitându-i-se să dea aceleaşi
răspunsuri;
 Testul „DA” în care se adresează întrebările din testul de bază, însă
subiectul va fi solicitat să dea variante inverse de răspuns, astfel încât la
întrebările la care iniţial a răspuns cu „Da” să răspundă cu „Nu” şi invers;
 Testul cu întrebări amestecate constă în adresarea întrebărilor din testul de
bază dar într-o ordine diferită şi neanunţată, acest aspect fiind adus la
52
cunoştinţa subiectului. Urmărește verificarea reacţiilor de nesinceritate din

cadrul primei testări şi elimină riscul ca reacţia de minciună să apară înaintea
înregistrării răspunsului la întrebare (atunci când cel testat a reţinut ordinea
întrebărilor);
 Testul vârfului de tensiune, folosit pentru obţinerea unui plus de informaţii
despre faptă şi făptuitori, ori pentru extinderea sau restrângerea cercului de
suspecţi.
 Interpretarea biodiagramelor.
Pentru interpretarea rezultatelor, expertul examinator parcurge următoarele

etape:
 Studierea și evidențierea caracteristicilor grafice ale diagramelor stabilite de
poligraf la răspunsurile sincere (fără reacţii emoţionale), obţinute prin
adresarea întrebărilor neutre;
 Studierea și evidențierea caracteristicilor grafice ale diagramelor
corespunzătoare răspunsurilor pe care le-a dat subiectul la întrebările
relevante (cu maximum de încărcătură emoţională);
 Studierea și evidențierea caracteristicilor grafice ale diagramelor
corespunzătoare răspunsurilor date de subiect la întrebările de control;
 Stabilirea și marcarea segmentelor de traseu care prezintă reactivitate
emoţională specifică;
 Examinarea comparativă a segmentelor din diagramele întrebărilor relevante
cu cele din diagramele corespunzătoare întrebărilor neutre şi de control şi
stabilirea elementelor care le diferenţiază.
 Discuţia post-test
 După interpretarea biodiagramelor, în prezenţa organului de urmărire penală,
examinatorul aduce la cunoştinţa subiectului concluzia de sinceritate sau
nesinceritate privitoare la răspunsurile pe care le-a dat în timpul testării,
explicându-i-se argumentele pe care se sprijină aceasta;
 Dacă testarea nu a fost concludentă, adică s-a soldat cu un rezultat de
incertitudine, se poate proceda la reexaminarea subiectului cu condiția ca
acesta fie de acord, data şi ora reexaminării urmând să se stabilească de
comun acord;
 În eventualitatea în care subiectul are o atitudine necooperantă,
53
reexaminarea continuă cu administrarea testului „DA” şi se finalizează cu

testul întrebărilor amestecate;
 În cazul biodiagramelor care indică sinceritatea, examinarea se consideră
încheiată.
DREPTURILE PERSOANELOR FAŢĂ DE CARE AU FOST DISPUSE

MĂSURILE PREVENTIVE ALE CONTROLULUI JUDICIAR,
CONTROLULUI JUDICIAR PE CAUŢIUNE ŞI ARESTULUI LA
DOMICILIU
Cadrul normativ aplicabil la nivel naţional privind executarea pedepselor, a

măsurilor preventive şi nepreventive de libertate este prevăzut în cuprinsul
următoarelor legi : Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
135/2010 privind Codul de procedură penală, Legea nr. 253/2013 privind
executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de
libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal şi Legea nr.
254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate
dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
În conformitate cu dispoziţiile Codului de Procedură Penală, măsurile
preventive la care vom face referire sunt controlul judiciar, controlul judiciar pe
cauţiune şi arestul la domiciliu, măsuri preventive nou introduse în urma intrării în
vigoare a noul Cod de procedură penală.
Indiferent de tipul pedepselor ori a măsurilor dispuse împotriva unei
persoane condamnate ori inculpate ca urmare a judecăţii ori în cursul procedurilor
judiciare, organele de poliţie din cadrul poliţiei judiciare sau angajaţii din cadrul
sistemului penitenciar trebuie să aibă în vedere, permanent următoarele principii:
1. Executarea pedepselor şi a măsurilor privative ori nepreventive de libertate
se realizează în conformitate cu dispoziţiile Codului penal, ale Codului de
procedură penală şi ale legilor speciale (principiul legalităţii);
2. Pedepsele şi măsurile educative privative de libertate se execută numai în
temeiul hotărârilor judecătoreşti definitive;
3. Pedepsele şi măsurile privative ori neprivative de libertate se execută în
condiţii care să asigure respectarea demnităţii umane;
4. Interzicerea supunerii la tortură, la tratamente inumane sau degradante ori la
rele tratamente;
5. Interzicerea discriminării;
54
6. Deţinuţii îşi exercită toate drepturile civile şi politice, cu excepţia celor care
au fost interzise ori restrânse în baza unor încheieri ori hotărâri judecătoreşti.
S-ar ridica întrebarea dacă deţinuţii pot fi supuşi prevederilor privind

supunerea la unele măsuri preventive care prin însăşi conţinutul lor se raportează
unor inculpaţi neprivaţi de libertate. Răspunsul este afirmativ.
În activitatea recentă a organelor judiciare în sarcina cărora cade
supravegherea modului în care inculpaţii se supun unor măsuri preventive
neprivative de libertate, au fost înregistrate şi situaţii în care persoane deţinute au
fost supuse şi unor măsuri de control judiciar, cu diferite interdicţii.
Măsurile ar fi intrat în vigoare în situaţia în care persoana deţinută, din
diverse motive, ar fi fost pusă în libertate din penitenciar. Mai mult, chiar în
situaţia în care persoana ar fi fost încă deţinută în penitenciar, aceasta ar fi putut,
prin diverse metode dolosive (ex. utilizarea fără drept a unui terminal mobil) să
încerce, prin contactarea martorilor,experţilor, părţilor vătămate influenţarea
declaraţiilor acestora.
Deci anumite măsuri preventive, neprivative de libertate în principiu, se pot
aplica şi unor persoane efectiv deţinute în sistemul penitenciar. Condiţia este ca
persoana deţinută să fie supusă unei proceduri judiciare în timpul căreia să capete
calitatea de inculpat.
Art. 127 din Legea nr.253/2013 prevede că inculpatul arestat la domiciliu
poate părăsi imobilul unde execută măsura pentru a salva de la un pericol imediat
viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun
important al său ori al altei persoane sau un interes general. Aceste situaţii sunt
verificate de către organul de supraveghere sub aspectul realităţii şi temeiniciei.
În concret ar fi vorba despre declanşarea unei calamităţi naturale (incendiu
de vegetaţie, inundaţie, cutremur şi altele), situaţie în care inculpatul are dreptul de
a părăsi imediat imobilul ameninţat şi a se refugia într-un loc sigur pentru a-şi
salva viaţa.
Inculpatul are dreptul de a se deplasa, de urgenţă, la cea mai apropiată
unitate sanitară în vederea acordării de asistenţă specializată. Părăsirea domiciliului
se va face cu informarea prealabilă la organelor de supraveghere judiciară, care vor
verifica apoi situaţia inculpatului la unitatea medicală primitoare. La solicitarea
motivată a inculpatului, instanţa de judecată va putea decide deplasarea acestuia
pentru investigaţii medicale aprofundate ori chiar intervenţii chirurgicale la instuţii
medicale de specialitate care s-ar afla şi în afara judeţului de domiciliu.
Deasemenea, cu acceptul instanţei de judecată, inculpatul arestat la
domiciliu, va putea părăsi imobilul, în anumite zile, într-un interval orar prestabilit
55
pentru a se deplasa la un loc de muncă indicat de acesta, supravegherea sa urmând

a se executa şi la acest obiectiv, pe care inculpatul nu are voie să îl părăsească.
După cum s-a precizat mai sus, inculpatul arestat la domiciliu va putea
acţiona în interesul său propriu, al altei persoane sau pentru un interes general.
Astfel inculpatul ar putea părăsi domiciliu pentru a asigura ajutorul umediat
al unui minor accidentat grav în faţa locuinţei sale sau sprijinirea unei persoane
vârsnice căreia i s-a făcut rău. Ar putea reprezenta un interes general, repararea
imediată a unui dig afectat de inundaţii în proximitatea căruia se afla locuinţa
inculpatului sau participarea la stingerea unui incendiu care s-ar manifesta în
aceeaşi zonă.
Inculpatul are dreptul de a primi la domiciliu vizita unui avocat sau a altor
persoane, cu excepţia cărora are obligaţia legală de a nu lua legătura, direct sau
indirect, pe nicio cale.
Cu privire la persoanele faţă de care s-au dispus măsurile preventive,
neprivative de libertate, ale controlului judiciar şi controlului judiciar pe cauţiune,
acestea au, de principiu, aceleaşi drepturi şi obligaţiile corelative specifice
situaţiilor care au impus luarea acestor măsuri.
Legislaţia penală şi cea procesual penală actuală, cu aplicarea prevederilor
din legile speciale, asigură un cadrul juridic riguros raportat la drepturile
persoanelor cu privire la care sunt luate măsuri preventive.
Apreciem că la acest moment nu se impun a fi făcute propuneri de lege
ferenda pentru modificarea ori completarea dispoziţiilor legale aplicabile în
materie.
56
C A P I T O L U L III
PROCEDURA EXPERTIZELOR ŞI CONSTATĂRILOR TEHNICO-ŞTIINŢIFICE

ÎN CADRUL PROCESULUI PENAL
 Constatarea tehnico-ştiinţifică.
Activitățile criminalistice desfășurate în locul faptei, dar mai ales
examinarea de laborator a urmelor și mijloacelor materiale de probă, necesită
cunoştinţe de strictă specialitate pe care organul judiciar nu le are, fiind necesar să
apeleze la specialişti din diferite domenii de activitate. Numai în acest fel,
informațiile pe care le conțin acești ”martori muţi” pot fi scoase la lumină și pot
servi la aflarea adevărului.
Activitățile specifice din timpul examinărilor care se fac asupra urmelor și
probelor materiale descoperite în locul faptei sunt reglementate de legislația
noastră în cadrul constatărilor tehnico-științifice şi expertizelor criminalistice.
Constatarea tehnico-ştiințifică se înscrie printre mijloacele de probă
specifice actualei noastre legislații procesual-penale1.
 Constatarea tehnico-ştiinţifică se dispune când2:
- Există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a
unor situaţii de fapt;
- Este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei.
Mod de dispunere şi obiect:
 Constatarea tehnico-științifică se dispune de organul de
urmărire penală prin ordonanţă, imediat după terminarea cercetării la faţa locului
sau în perioada imediat următoare, dar cât mai aproape de momentul identificării şi
ridicării probelor, încercând a se evita degradarea sub orice formă a acestora;
1
Emilian Stancu,Tratat decriminalistică ediţia a IV-a, Editura Univesrul Juridic,Bucureşti,2007,p.349, apud
Gheorghe Popa, Niculae Gamenţ, Curs de practică criminalistică în powerpoint, Editura Prouniversitaria, Bucureşti,
2015, p.26
2
57
 Constatarea tehnico-științifică are un obiect concret, reprezentat

de elementele materiale şi stările de fapt, prin a căror examinare se obţin probe
ştiinţifice;
 Se efectuează doar asupra materialelor şi datelor pe care
organul de urmărire penală le pune la dispoziţia specialistului;
 Specialistului însărcinat cu efectuarea constatării nu i se pot
delega şi nici acesta nu-şi poate însuşi atribuţii de organ de urmărire penală sau
organ de control.
 Expertiza.
Condiţii. Pentru dispunerea expertizelor este necesară îndeplinirea
cumulativă a următoarelor condiții1:
 Să existe necesitatea constatării, clarificării sau evaluării unor fapte
ori împrejurări de natură să servească la aflarea adevărului;
 Lămurirea faptelor şi împrejurărilor să reclame cunoştinţele unui
expert;
 Expertiza se dispune de organul judiciar în condiţiile art. 172 C.proc.
pen. la cerere sau din oficiu. Ea poate fi dispusă atât de organul de urmărire penală
(prin ordonanţă motivată), cât şi de instanţa de judecată (prin încheiere motivată).
 Deosebiri între constatarea tehnico-științifică şi expertiză:

Expertiza poate fi dispusă atât în cadrul procesului penal, cât și în cadrul
procesului civil, în timp ce constatarea tehnico științifică se dispune doar în faza de
urmărire2 a procesului penal;
Obiectul material al constatării tehnico-ştiinţifice este mai restrâns decât al
expertizei:
 Constatarea tehnico-științifică se efectuează doar asupra mijloacelor
de probă aflate în pericol de dispariție sau asupra acelor obiecte prin a căror
examinare pot fi obținute date necesare lămuririi urgente a faptelor și
împrejurărilor cauzei;
1
2
Nicolae Volonciu - Tratat de procedură penală, parte generală, ediţia a III-a revizuită şi adăugită, Editura Paideia,
Bucureşti, 1998, p.384, apud Gheorghe Popa, Niculae Gamenţ, Curs de practică criminalistică în powerpoint,
Editura Prouniversitaria, Bucureşti, 2015, p.28
58
 Expertiza se efectuează în toate celelalte situații și poate avea ca

obiect chiar datele obţinute în cadrul activităţii de constatare tehnico-ştiinţifică.
 Organizarea activităţii de constatare tehnico-ştiinţifică şi de

expertiză în România1.
Pentru efectuarea constatărilor tehnico științifice și expertizelor
funcționează:
 Institutul Naţional de Criminalistică din cadrul Inspectoratului
General al Poliției Române;
 Institutul Naţional de Expertize Criminalistice din Ministerul
Justiției;
 Institutul Naţional de Medicină Legală;
În cadrul Institutului Naţional de Criminalistică din cadrul Inspectoratului
General al Poliției Române se efectuează:
 Toate genurile de constatări tehnico-ştiinţifice şi expertize
criminalistice;
 Are în subordine servicii de criminalistică la nivelul
inspectoratelor de poliţie judeţene şi birouri de criminalistică
municipale sau orăşeneşti unde se efectuează expertize şi
constatări tehnico-ştiinţifice cu grad de dificultate scăzut.
Institutul Naţional de Expertize Criminalistice efectuează:

 Expertiza scrisului şi a documentelor;
 Expertiza bancnotelor, monedelor metalice, titlurilor de credit
public, cecurilor, precum şi a titlurilor de orice fel pentru efectuarea plăţilor;
 Expertiza urmelor digitale, palmare şi plantare;
 Expertiza urmelor lăsate de fiinţe şi obiecte;
 Expertiza armelor de foc şi a muniţiilor;
 Expertiza fizico-chimică a probelor materiale;
 Expertiza urmelor biologice;
 Expertiza accidentelor de trafic;
1
Bucureşti, 2015, p.28
59
 Expertiza exploziilor, incendiilor şi a accidentelor de muncă;

 Expertiza vocii şi vorbirii;
 Expertiza fotografiilor şi a înregistrărilor video;
 Expertiza altor urme, cu excepţia celor care fac obiectul
expertizelor medico-legale.
Reguli tactico-criminalistice privind efectuarea constatării tehnico-

științifice și expertizei1.
La dispunerea unei constatări tehnico-științifice sau expertize se vor respecta
următoarele reguli:
 Stabilirea oportunității și utilității expertizei sau constatării tehnico-
științifice pentru aflare adevărului în cauză;
 Verificarea condiţiilor în care au fost fixate, ridicate şi conservate
materialele ce urmează să fie examinate;
 Stabilirea obiectului expertizei sau constatării tehnico-ştiinţifice şi
formularea întrebărilor pertinente în raport cu natura examinărilor care se vor
efectua;
 Procurarea modelelor de comparaţie (în raport cu categoriile de
expertize sau constatări tehnico-științifice care se dispun);
 Stabilirea instituţiei ori numirea expertului care urmează să efectueze
lucrarea;
 Întocmirea actului prin care se dispune constatarea tehnico-ştiinţifică
sau expertiza;
 Înştiinţarea părților și apărătorului suspectului/ inculpatului.
Etapele constatării tehnico-ştiinţifice şi expertizei criminalistice2.

Efectuarea unei expertize sau constatări tehnico-științifice parcurge în mod
obligatoriu, următoarele etape:
 Examinarea preliminară;
 Examinarea separată (intrinsecă);
1
2
60
 Examinarea comparativă şi demonstraţia;

 Interpretarea rezultatelor şi formularea concluziilor.
 Examinarea preliminară este obligatorie și are drept scop:

 Verificarea cerinţelor legale pe care trebuie să le îndeplinească actul
prin care se dispune constatarea tehnico-ştiinţifică sau expertiza;
 Verificarea sigiliilor şi integrităţii ambalajelor care conţin materialele
trimise pentru examinare;
 Stabilirea concordanţei dintre materialele puse la dispoziţia
specialistului sau expertului şi materialele precizate în actul prin care s-a dispus
lucrarea.
 Examinarea separată (intrinsecă) vizează evidențierea însușirilor generale

şi particulare ale fiecărui obiect expertizat şi a valorii identificatoare ale acestora.
În această etapă, expertul constată dacă numărul şi calitatea caracteristicilor sunt
suficiente pentru stabilirea apartenenţei de gen ori pentru identificarea individuală
a obiectului creator de urmă, sau dacă acestea sunt improprii pentru efectuarea
identificărilor.
 Examinarea comparativă şi demonstraţia reprezintă etapa în care se

verifică asemănările sau deosebirile dintre caracteristicile obiectelor cercetate,
pentru a susține concluziile de identitate sau neidentitate care se vor formula.
Examinarea comparativă se face asupra caracteristicilor generale iar în caz de
coincidenţă, se verifică și corespondența dintre caracteristicile particulare. Specific
acestei etape este și faptul că specialistul sau expertul trebuie să explice – atunci
când este posibil - eventualele deosebiri dintre materialele comparate.
 Interpretarea rezultatelor şi formularea concluziilor

Stabilirea identității obiectelor expertizate nu se rezumă doar la simpla
coincidenţă a caracteristicilor identificatoare. A proceda în acest fel, înseamnă a
confunda identitatea cu asemănarea, ceea ce ar putea conduce ulterior la grave
erori judiciare.
Identitatea trebuie să se sprijine pe caracteristici reprezentative, fiecare dintre
acestea cu valoare identificatoare proprie, atestată de criterii ştiinţifice care înlătură
61
orice gen de aprecieri subiective. Caracteristicile analizate trebuie examinate în

interdependenţa dintre ele, pentru că numai în acest fel se poate determina dacă
formează o entitate de sine stătătoare, irepetabilă. Aceasta se impune cu atât mai
mult cu cât, privite separat, caracteristicile examinate se pot manifesta în forme
asemănătoare şi la alte obiecte incluse în categoria sau specia din care face parte
obiectul căutat.
Identificarea se realizează şi atunci când între obiectele comparate se constată
existenţa unor deosebiri, însă acestea nu trebuie să fie esenţiale. Ca şi în cazul
asemănărilor, apariţia deosebirilor trebuie explicată după criterii ştiinţifice.
Rezultatele comparărilor se materializează în concluziile pe care le
formulează expertul.
Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică şi de expertiză criminalistică.

Indiferent de genul expertizei sau constatării tehnico-științifice care se
dispune, rezultatele examinărilor se materializează sub forma unui raport scris care
conține:
 Parte introductivă;
 Parte expozitivă (descriptivă);
 Concluziile specialistului sau expertului.
Partea introductivă conține referiri obligatorii la: organul judiciar care a

dispus lucrarea, felul expertizei şi obiectul acesteia, materialele puse la dispoziţie şi
întrebările adresate specialistului/expertului, data dispunerii, numele şi prenumele
specialistului sau expertului, intervalul de timp şi laboratorul în care a fost
efectuată și precizarea dacă părţile care au participat la aceasta au dat explicaţii în
cursul expertizei.
În partea expozitivă (descriptivă) se precizează starea sigiliilor şi
ambalajelor în care au fost trimise materialele de examinat, numărul şi natura
acestora, modalităţile de obţinere a modelelor de comparaţie, experimentele
efectuate. Tot în această parte se face o descriere amănunțită a metodelor și
procedeelor utilizate în cercetările comparative, a constatărilor desprinse cu această
ocazie precum și aparatura folosită de specialist/expert. De asemenea, aici se
consemnează - atunci când există - obiecţiile sau explicaţiile părţilor şi analiza
62
acestora în funcţie de constatările desprinse în timpul examinărilor. Sunt descrise

inclusiv urmele latente relevate în condiţii de laborator.
Concluziile specialistului/expertului reprezintă de fapt răspunsurile pe care
acesta le dă la întrebările adresate de organul judiciar. Există trei categorii de
concluzii care pot fi formulate în cadrul unui astfel de raport:
 Concluzii cert pozitive sau cert negative;
 Concluzii de probabilitate și
 Concluzii de imposibilitate a rezolvării problemei.
Criminalistul francez Edmond Locord, adresându-se experţilor criminalişti,
făcea referire la formularea concluziilor astfel: „Nu vă consideraţi niciodată
obligaţi să ajungeţi la concluzii mai ferme decât cele furnizate de examinările
tehnice. Dacă există cea mai mică îndoială, exprimaţi-o”.
Valorificarea concluziilor raportului de constatare tehnico-ştiinţifică şi de

expertiză criminalistică1.
Organul de urmărire penală şi instanţa de judecată au latitudinea să aprecieze
în mod liber probele administrate în cauză şi să-şi formeze o convingere intimă.
Principiul liberei aprecieri a probelor este aplicat şi în privinţa concluziilor
formulate de expert sau specialist.
Deși opiniile expertului/specialistului nu sunt obligatorii, ele nu pot fi
înlăturate decât motivat şi numai dacă sunt inexacte, neconforme cu realitatea.
Pentru aprecierea obiectivă a concluziilor oricărui raport de constatare tehnico-
științifică sau expertiză criminalistică,se verifică:
 Modul în care au fost respectate cerinţele privitoare la fixarea
ridicarea şi conservarea materialelor, numirea experţilor şi citarea părţilor;
 Corespondenţa dintre materialele precizate în actul de dispunere şi
cele menţionate în raportul de constatare sau de expertiză;
 Dacă raportul conţine răspunsuri la toate întrebările adresate de
organul judiciar;
 Dacă au fost examinate toate materialele puse la dispoziţia expertului
sau specialistului;
1
63
 Metodele de lucru folosite şi conţinutul ştiinţific al acestora,

urmărindu-se dacă sunt adecvate domeniului respectiv;
 Raţionamentele şi argumentele ştiinţifice pe care se sprijină
concluziile;
 Dacă opiniile divergente ale specialiştilor care au executat lucrarea, au
fost exprimate separat, în cuprinsul aceluiaşi raport.
Neîndeplinirea acestor cerinţe poate avea ca efect anularea expertizei,
restituirea raportului în vederea completării, dispunerea unui supliment de
expertiză ori a unei noi expertize.
Constatări şi expertize criminalistice ce pot fi efectuate în laboratoarele

criminalistice ale Poliţiei române.
Multe dintre constatările şi expertizele solicitate de organele judiciare, sunt
dispuse şi pot fi efectuate de specialişti sau experţi din cadrul Institutului Naţional
de Criminalistică şi al serviciilor Criminalistice din cadrul inspectoratelor judeţene
de poliţie.
Genurile de constatări şi expertize criminalistice

Domeniile în care se apelează la sprijinul experţilor şi a specialiştilor sunt
foarte variate, fapt pentru care problematica sferei de activităţi poate fi foarte
variată: tehnică, agroalimentară, medico-legală, psihiatrică, contabilă,
criminalistică etc. Practic, acestea folosesc investigaţii cu context în toate
domeniile de activitate ce interesează cauza penală şi în legătură cu care organul de
urmărire penală sau instanţa de judecată are aspecte neelucidate.
Expertizele cel mai frecvent dispuse de organele judiciare sunt: expertizele
tehnice, contabile, medicale şi medico-legale şi expertizele criminalistice.
Când există pericolul de dispariţie a unor mijloace de probă sau de
schimbare a unor situaţii de fapt şi este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau
împrejurări ale cauzei, cu ajutorul constatărilor sau expertizelor criminalistice pot
fi rezolvate, în principal, următoarele probleme:
- identificarea făptuitorului şi a celorlalţi participanţi;
- identificarea instrumentelor, a altor obiecte folosite la comiterea faptei şi a
diferitelor substanţe utilizate sau preluate cu prilejul săvârşirii infracţiunii.
64
Varietatea urmelor identificate în câmpul infracţiunii şi care se impune a fi

examinate, determină efectuarea unor genuri de constatări sau expertize
criminalistice, după cum urmează:
- expertiza dactiloscopică, ce permite identificarea autorului infracţiunii
după urmele papilare, prin compararea urmelor papilare de la locul faptei şi
impresiunile digito-palmare şi plantare ale persoanelor bănuite. În ultimul timp
aceste comparări se efectuează automat datorită sistemului A.F.I.S. Morpho-Trak,
care se află în dotarea laboratoarelor de criminalistică ale Poliţiei Române;
- expertiza urmelor de picioare, dă posibilitatea identificării autorului după
urmele plantare şi de încălţăminte, prin compararea urmelor lăsate de planta
piciorului, ciorapului sau a încălţămintei, cu impresiunile sau modelele de
comparaţie prelevate de la persoanele suspecte; Acest gen de expertiză este de fapt
o varietate a expertizei dactiloscopice pentru urmele piciorului desculţ sau
traseologice, pentru urmele de încălţăminte;
- expertiza traseologică se ocupă cu studierea urmelor ca impresiune a
structurii exterioare a obiectelor, ca modificări produse de sau pe corpul uman, de
sau pe anumite obiecte ori suporturi, în vederea identificării obiectului creator,
precum şi a lămuririi împrejurărilor legate de formarea acestor urme (instrumente
de forţare, urme de încălţăminte, ale mijloacelor de transport, reconstituirea
întregului din părţile componente, noduri şi legături etc.); în această categorie intră
şi expertiza urmelor de buze, de dinţi, nas sau ale altor părţi ale corpului uman,
care permite investigatorilor să identifice persoanele care le-au creat, chiar dacă
acest gen de urme este mai rar întâlnit la locul faptei;
- expertiza biologică şi biocriminalistică furnizează indicii cu privire la
victimă, agresor şi chiar la împrejurările în care a fost săvârşită fapta pe baza
urmelor de sânge, de salivă, a firelor de păr, depozitului subunghial, spermă,
fragmente osoase ori urme de contact cu preluarea de celule dermice. Actualmente
se poate efectua toată gama de investigaţii prin expertiza genetică, realizată prin
metoda A.D.N. cu o posibilitate de coincidenţă de la 1 la 350 miliarde de persoane;
- expertiza antropolgică este executată când există un cadavru cu identitate
necunoscută şi al cărui craniu este pregătit pentru expertizare, iar în evidenţă există
o persoană de acelaşi sex cu unele asemănări de ordin anatomic şi antropologic,
dispărută de la domiciliu;
65
- expertiza balistică vizează infracţiunile în care a fost utilizată o armă de foc

urmând a stabili arma cu care s-a tras după urmele lăsate pe tub şi glonţ, respectiv
studierea urmelor principale şi secundare ale împuşcăturii existente pe corpul şi
îmbrăcămintea victimei, în scopul stabilirii direcţiei şi distanţei de la care s-a tras;
- expertiza grafică este dispusă în cazul în care de la locul faptei au fost
ridicate documente şi înscrisuri, pentru identificarea autorului după scris şi
semnătură, stabilirii autenticităţii unor acte, documente ori bancnote, identificării
falsurilor ori a materialelor de scris, uneori îmbinându-se cu expertizele
traseologice sau fizico-chimice;
- expertiza fizico - chimică, are un spectru larg de examinări, cum ar fi
analize toxicologice, ale diverselor produse şi substanţe anorganice (vopsele, sticlă,
sol, metale, mase plastice, produse petroliere etc.);
- expertiza vocii şi vorbirii, analizându-se inflexiunile glasului, arhaisme,
jargon etc.
- expertiza fotografiilor şi a înregistrărilor video, se realizează în
legătură cu fotografiile de portret pe suport din hârtie fotografică color sau imagini
digitale, înregistrările video în format analog sau digital;
- expertiza tehnicii de calcul şi a mijloacelor de telecomunicaţii
(I.T.),se realizează la Institutul Naţional de Criminalistică, examinându-se
sistemele informatice, echipamentele periferice, mediile de stocare (magnetice,
optice, flash), precum şi materialele realizate sau contrafăcute cu ajutorul
sistemelor informatice.
Probleme ce se pot lămuri prin efectuarea constatărilor şi expertizelor

criminalistice.
Problemele care pot fi lămurite cu ocazia efectuării constatărilor sau
expertizelor, se pot regăsi ca întrebări adresate specialistului sau expertului,
cuprinse în actul de dispunere, respectiv în ordonanţă.
Prin intermediul constatărilor sau expertizelor dactiloscopice se pot
rezolva următoarele probleme:
- identificarea persoanelor şi cadavrelor cu identitate necunoscută aflate în
evidenţele poliţiei;
- identificarea persoanelor care şi-au declarat o identitate falsă ;
- verificarea semnăturilor depuse prin punerea degetului de către persoanele
66
analfabete;
- stabilirea mecanismului de formare a urmelor;
- determinarea urmelor parţiale suprapuse;
În marea majoritate a cazurilor expertizele dactiloscopice au ca obiect
identificarea persoanelor care au lăsat urme papilare la locul faptei. În aceste
situaţii sunt efectuate comparaţii dactiloscopice între fotogramele urmelor papilare
în litigiu (ridicate de la faţa locului) şi impresiunile papilare ale persoanelor incluse
în cercurile de bănuiţi (obţinute cu ocazia amprentării sau existente în baza de date
A.F.I.S.
În acest sens, expertului i se pot adresa întrebări în funcţie de materialul pus
la dispoziţie:
a. cu privire la urmele papilare:
- dacă obiectul pus la dispoziţie prezintă urme papilare şi câte anume;
- dacă un anumit profil papilar conţine în cuprinsul său detalii;
- caracteristice provenite din două s-au mai multe desene papilare;
- dacă urma este digitală, palmară sau plantară;
- care este tipul, subtipul, varietatea urmei;
- de la ce mână, deget sau plantă provine urma papilară;
- dacă urma prezintă suficiente elemente individuale pentru identificare;
- care este mecanismul de formare al urmei papilare;
- dacă urma ridicată de la faţa locului şi impresiunea papilară prezentată ca
model de comparaţie sunt create de aceeaşi persoană;
b. cu privire la impresiunile papilare:
- dacă impresiunile papilare înaintate sunt apte comparaţiilor dactiloscopice;
- dacă impresiunile papilare înaintate se regăsesc în baza de date AFIS
Morphotrak şi cu ce date de stare civilă;
- dacă două sau mai multe seturi de impresiuni papilare au fost create
de una şi aceeaşi persoană sau de persoane diferite şi care sunt datele de
identificare ale acestora.
Prin intermediul constatărilor sau expertizelor balistice se pot rezolva
următoarele probleme1:
- stabilirea caracteristicilor (marcă, tip, calibru, model, ţară producătoare)
armei cu care s-a tras, muniţiilor şi componentelor dispozitivelor explozive;
1
Site POLIŢIA ROMÂNĂ – Laboratorul de Balistică Judiciară, http//www.politiaromana.ro
67
- starea de funcţionare a armei, muniţiei, dispozitivelor explozive;

- dacă arma/dispozitivul se putea declanşa accidental;
- determinarea distanţei şi direcţiei de tragere;
- identificarea armei după urmele lăsate pe glonţ şi tub şi invers;
- examinarea urmelor de intrare şi ieşire a glonţului pe corpul uman şi pe
obiecte;
- examinarea urmelor sonore ale împuşcăturii, armării şi percuţiei;
- examinarea armelor de foc atipice;
- stabilirea locului de amplasare a unui dispozitiv exploziv pe baza
urmelor principale şi secundare ale exploziei.
Prin intermediul constatărilor sau expertizelor vocii şi vorbirii, se pot
rezolva următoarele probleme:
- stabilirea apartenenţei la gen cu ajutorul vocii;
- stabilirea apartenenţei la gen cu ajutorul vorbirii;
- stabilirea cu aproximaţie a vârstei în cadrul genului;
- determinarea zonei dialectictale;
- identificarea vorbitorului după voce şi vorbire.
Prin intermediul constatărilor sau expertizelor efectuate în laboratorul
poligraf pot rezolva următoarele probleme:
- excluderea suspecţilor ce sunt neimplicaţi în cauzele cercetate,
prevenindu-se erorile judiciare, pierderile de timp prin verificări inutile şi evitarea
implicării cadrelor de poliţie în activităţi ineficient;
- identificarea autorilor de infracţiuni indiferent de gen;
- verificarea veridicităţii declaraţiilor persoanelor cuprinse în procesul
judiciar;
- stabilirea sincerităţii apărărilor formulate de persoanele implicate în
comiterea
unor infracţiuni (cauze care înlătură caracterul penal al faptei: legitima apărare,
starea de necesitate, eroarea de fapt, constrângerea fizică sau morală);
- stabilirea împrejurărilor care califică sau agravează unele fapte penale;
- depistarea caracterului calomnios al unor denunţuri sau plângeri penale;
- soluţionarea contradicţiilor ce apar între declaraţiile persoanelor constituite
ca părţi în procesul penal, când procedeul clasic al confruntărilor nu a dat rezultate.
68
Prin intermediul constatărilor sau expertizelor grafice şi de tehnică a

documentelor pot fi rezolvate următoarele probleme:
- identificarea persoanei după scrisul de mână;
- identificarea persoanei după semnătură;
- identificarea maşinii de scris;
- examinarea impresiunilor de ştampilă;
- stabilirea autenticităţii cărţilor de identitate a persoanelor;
- stabilirea autenticităţii timbrului sec;
- stabilirea autenticităţii, falsului ori contrafacerii bancnotelor;
- stabilirea autenticităţii, falsului ori contrafacerii cardurilor;
- stabilirea autenticităţii, falsului sau contrafacerii documentelor de
transport şi identitate a autovehiculelor;
- examinarea de reconstituire a documentelor distruse;
- identificarea copiatoarelor folosite la falsificarea documentelor.
Prin intermediul constatările sau expertizelor traseologice se pot rezolva
următoarele probleme1:
- identificarea persoanei după urmele de dinţi;
- identificarea persoanei după urmele de urechi;
- identificarea persoanei după urmele de buze, nas sau alte zone ale feţei;
- stabilirea dacă două sau mai multe fotografii reprezintă aceeaşi persoană
(expertiza de portret);
- stabilirea stării de funcţionare a sistemelor de închidere asigurare;
- identificarea instrumentelor folosite la forţarea sistemelor de închidere şi
asigurare;
- identificarea mijloacelor de transport (auto, cu tracţiune animală şi
propulsate de forţa omului) după urmele lăsate la faţa locului sau pe corpul şi
îmbrăcămintea victimelor. Aceste urme pot fi create de sistemele de rulare,
fragmente sau componente ale mijloacelor de transport (vopsea, obiecte de
ornament, cioburi şi subansamble ale sistemelor de iluminare/semnalizare,
parbrize, lunete etc.);
- stabilirea întregului după părţile sale componente;
- identificarea obiectelor de îmbrăcăminte şi încălţăminte, după urmele
lăsate pe corpul victimelor, pe sol sau pe alte obiecte;
1
Site POLIŢIA ROMÂNĂ – Laboratorul de Traseologie, http//www.politiaromana.ro
69
- identificarea instrumentelor de lovire (contondente, tăietoare, tăietoare

înţepătoare, tăietoare-despicătoare, înţepătoare) după urmele lăsate pe corpul
victimelor sau pe alte obiecte;
- identificarea animalelor după urmele de picioare lăsate de acestea pe
corpul sau îmbrăcămintea victimelor, pe sol sau pe alte obiecte;
- identificarea seriilor pilite sau deteriorate, pe cale electrochimică.
Prin intermediul constatările sau expertizelor fizico-chimice se pot
rezolva o serie de probleme necesare soluţionării cauzei, prin:
- analiza probelor susceptibile a fi toxice şi determinarea substanţelor
chimice din componenţa acestora;
- analiza probelor susceptibile a fi droguri/medicamente şi determinarea
categoriei din care acestea fac parte ;
- examinarea microscopică comparativă a micro-peliculelor de vopsea, în
vederea determinării numărului de straturi, nuanţei şi succesiunii acestora, natura
liantului şi gradul de reflectare a pigmenţilor din compoziţia vopselelor ;
- analiza fizico-chimică a documentelor, cernelurilor, creionului, tonerului, a
suportului acestora din hârtie, material plastic, hârtie laminată, a fibrelor
documentului, fluorescenţei elementelor de siguranţă;
- analiza probelor ce conţin fragmente carbonizate şi identificarea
micro-urmelor hidrocarburilor şi compuşilor din produsele petroliere;
- analiza probelor ce conţin urme ale exploziilor pentru identificarea
componentelor explozive şi stabilirii dispozitivelor folosite;
- examinarea şi identificarea firelor/fibrelor textile;
- examinarea şi analizarea micro-fragmentelor din sticlă, materialelor
plastice, materialelor metalice;
- relevarea urmelor papilare latente de pe suporturi atipice a căror
suprafaţă nu permite relevarea cu pulberi clasice, fluorescente (atmosfera de ciano-
acrilat în incinta termostată cu control al umidităţii);
- analiza chimică spectrometrică sau electro-microscopică a probelor care
din punct de vedere cantitativ nu pot fi examinate prin mijloace clasice de analiză.
Prin intermediul constatărilor sau expertizelor biocriminalistice se
pot rezolva următoarele probleme:
- examinarea comparativă a firelor de păr uman precum şi a materialelor şi
fibrelor textile, în scopul stabilirii caracteristicilor morfologice, a naturii sau specie
70
de origine a urmelor precum şi a asemănărilor sau deosebirilor dintre probele

ridicate de la locul faptei şi cele de comparaţie;
- examinarea urmelor biologice (sânge, spermă, salivă, transpiraţie, fire de
păr, depozite subunghiale, ţesut osos, ţesut cornos etc.) în scopul stabilirii
prezenţei şi a naturii acestora (caracterul secretor sau nesecretor, grupa sanguină);
- identificarea persoanei care a creat urmele de tip biologic ridicate de la
faţa locului, prin metode genetice;
Prin intermediul constatărilor sau expertizelor fotografiilor şi a
înregistrărilor video se pot rezolva următoarele probleme:
- stabilirea faptului dacă două sau mai multe fotografii/imagini reprezintă
aceeaşi persoană;
- conversia din format analog în format digital sau PAL în NTSC;
- desfacerea înregistrărilor în cadre a frame-uri;
- prelucrarea cadrelor de interes;
- comparaţii de imagini ale obiectelor sau detaliilor;
- imprimarea pe suport din hârtie a imaginilor obţinute;
- realizarea de montaje video;
- protejarea identităţii unei persoane prin acoperirea sectoarelor cu o zone
de mozaic.
Prin intermediul constatărilor sau expertizelor tehnicii de calcul şi a
mijloacelor de telecomunicaţii (I.T.) se pot rezolva următoarele probleme:
- stabilirea stării de funcţionare a sistemului informatic;
- stabilirea parametrilor tehnici;
- realizarea imaginii fizice complete a HDD-ului unităţii şi mediilor de
stocare;
- stabilirea conţinutului HDD-ului şi recuperarea datelor informatice de pe
HDD;
- căutarea, compararea şi sortarea datelor informatice după conţinut, cuvinte-
cheie, nume extensii, proprietăţi;
- stabilirea naturii şi parametrilor tehnici ai perifericelor şi a stării lor de
funcţionare.
71
C A P I T O L U L IV
CERCETAREA LA FAŢA LOCULUI.
 Noţiune.
 Cercetarea la faţa locului este o activitate procedurală desfăşurată de
organele judiciare cu respectarea regulilor elaborate de tehnica şi tactica
criminalistică;
 Cercetarea la faţa locului este o activitate psiho-criminalistică de
cunoaştere şi investigare a locului în care s-a săvârșit infracțiunea, în scopul
căutării, descoperirii şi recoltării urmelor şi mijloacelor materiale de probă cu
ajutorul postdicţiei şi predicţiei;
 Cercetarea la faţa locului asigură percepţia nemijlocită şi constatarea
directă a ambianţei locului comiterii infracţiunii, în scopul determinării sau
clarificării unor împrejurări de fapt care prezintă importanţă pentru stabilirea
adevărului.
 Ea oferă organului de urmărire penală sau instanţei de judecată
posibilitatea de a-şi forma o imagine exactă despre particularităţile acestui loc şi
împrejurările în care s-a produs fapta sau evenimentul.
Caracteristicile cercetării la faţa locului.

 Cercetarea la faţa locului are caracter obligatoriu
 Pornind de la constatarea că orice activitate infracțională se
consumă în timp și spațiu și este însoțită în mod inevitabil de apariția unor urme în
locul în care s-a desfășurat ori în cel în care s-au produs urmările acesteia, rezultă
că cercetarea la fața locului se efectuează în mod obligatoriu în toate situaţiile în
care pot fi descoperite urmele activitații ilicite;
72
 Este de neconceput instrumentarea unor infracţiuni cum sunt

omorul, furturile în dauna avutului public şi privat, accidentele de muncă, de
circulaţie etc., fără efectuarea cercetării la faţa locului1;
 Locul săvârşirii infracţiunii sau al oricărui eveniment care
necesită intervenția organelor judiciare, reprezintă sursa cea mai importantă de
obţinere a unor informaţii exacte, obiective și imediate despre faptă/eveniment,
făptuitor și împrejurările în care acesta a acţionat şi de aceea, cercetarea la faţa
locului are un rol hotărâtor în aflarea adevărului.
 Cercetarea la faţa locului este o activitate iniţială şi urgentă.

 Cercetarea la fața locului reprezintă prima activitate care se
desfăşoară în cadrul urmăririi penale și are un rol determinant în desfășurarea
ulterioară a cercetărilor, prefigurând direcțiile principale de desfășurare a anchetei
și oferind temeiuri solide pentru desfășurarea altor investigații.
 De regulă, cercetarea se efectuează imediat după săvârşirea
infracţiunii, odată cu sesizarea organului judiciar, dar sunt şi situaţii în care se face
mult mai târziu. Astfel de situaţii apar atunci când fapta a fost descoperită cu
întârziere, sau când deşi descoperită, nu s-a putut stabili de la început locul în care
s-a desfăşurat episodul principal al infracţiunii (de exemplu, nu s-a cunoscut locul
în care a fost omorâtă victima). În aceste cazuri, echipa care efectuează cercetarea
trebuie să stabilească modificările apărute ulterior în locul comiterii infracţiunii, să
interpreteze şi să aprecieze prin prisma acestor modificări, urmele care mai pot fi
descoperite2.
 Cercetarea la faţa locului este o activitate urgentă, deoarece
odată cu scurgerea timpului, locul faptei poate suferi modificări, iar urmele şi
mijloacele materiale de probă se pot altera sau dispărea, reducând considerabil
şansele descoperirii infracţiunii şi autorului ei. Studiile statistice demonstrează că
atunci când cercetarea se efectuează într-un timp scurt (10-15 minute), sunt mai
1
Camil Suciu, Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p.503, apud Gheorghe Popa,
Niculae Gamenţ, Curs de practică criminalistică în powerpoint, Editura Prouniversitaria, Bucureşti, 2015, p.12
2
Florin Ionescu, Criminalistica, vol. II, Editura Universitară București 2007, p.21, apud Gheorghe Popa, Niculae
Gamenţ, Curs de practică criminalistică în powerpoint, Editura Prouniversitaria, Bucureşti, 2015, p.13
73
mari şansele de descoperire şi examinare a tuturor urmelor infracţiunii, întrucât

posibilităţile de dispariţie, distrugere sau modificare sunt minime1.
 Cercetarea la faţa locului este o activitate care, în principiu, nu se
poate repeta.
 Efectuarea necorespunzătoare a acestei activități, minusurile în
materializarea (fixarea) rezultatelor obținute nu mai pot fi înlăturate. Odată
efectuată cercetarea la fața locului, acesta suferă modificări, fiind puțin probabil ca
la repetarea ei să se obțină rezultatele scontate2;
 Repetarea cercetării nu se mai poate face în condiţiile iniţiale şi
nu mai poate conduce la rezultatele scontate, întrucât locul faptei suferă modificări
inclusiv ca urmare a acţiunilor întreprinse în prima etapă de echipa de cercetare3;
 Dacă locul faptei nu a fost sigilat, sau nu au fost luate măsuri
adecvate pentru paza şi conservarea aspectului său iniţial, valoarea probatorie a
eventualelor urme şi mijloace materiale de probă care ar putea fi descoperite la
repetarea cercetării, va fi îndoielnică, existând întotdeauna suspiciuni cu privire la
provenienţa lor4.
 Cercetarea la faţa locului are un caracter organizat.

 Cercetarea la fața locului trebuie să asigure investigarea sistematică,
minuţioasă şi completă a locului faptei, descoperirea tuturor urmelor infracţiunii, a
obiectelor corp delict etc. Aceasta presupune respectarea următoarelor reguli
tehnico-tactice criminalistice:
 Cercetarea la faţa locului nu trebuie limitată în timp şi spaţiu;
 În efectuarea cercetării la faţa locului trebuie eliminate ideile
preconcepute cu privire la faptă, făptuitor, metodele şi mijloacele folosite de
acesta, ori cu privire la utilitatea urmelor descoperite şi valoarea lor identificatoare;
1
L. Coman, M. Constantinescu, Efectuarea cercetării la faţa locului, în Tratat practic de criminalistică, vol.I,
Editura Ministerului de Interne, Bucureşti 1976, p.424, apud Gheorghe Popa, Niculae Gamenţ, Curs de practică
criminalistică în powerpoint, Editura Prouniversitaria, Bucureşti, 2015, p.13
2
A. Ciopraga, Criminalistica. Elemente de tactică, Universitatea ”Al. I. Cuza”, Iași, Facultatea de Drept, Ediția
1986, p. 24 și urm. apud Gheorghe Popa, Niculae Gamenţ, Curs de practică criminalistică în powerpoint, Editura
Prouniversitaria, Bucureşti, 2015, p.13
3
V. Bercheșan., C-tin Pletea, I. E. Sandu,Cercetarea la fața locului, în Tratat de Tactică Criminalistică, Editura
Carpați, București, 1992, p.30, apud Gheorghe Popa, Niculae Gamenţ, Curs de practică criminalistică în
powerpoint, Editura Prouniversitaria, Bucureşti, 2015, p.14
4
Florin Ionescu, op. cit., p. 22
74
 Metodele concrete de cercetare se stabilesc în funcţie de natura şi

urmările faptei, particularităţile locului de cercetat, modurile de operare folosite de
făptuitor(i) şi dispunerea urmelor şi mijloacelor materiale de probă;
 Notarea constatărilor de ordin criminalistic şi a datelor desprinse cu
ocazia investigaţiilor, în vederea consemnării lor ulterioare, în mod exact și
complet, în procesul verbal de cercetare la faţa locului.
 Studierea reacţiilor pe care le are făptuitorul prezent la faţa locului.
Reacțiile acestuia față de constatările echipei de cercetare pot furniza indicii
prețioase cu privire la valoarea probatorie a urmelor și mijloacelor materiale de
probă descoperite, la locurile scăpate din atenție în timpul investigațiilor și în
general cu privire la orice fel de date care ar putea interesa cauza.
 Sarcinile cercetării la faţa locului.

Principalele sarcini ale cercetării la fața locului pot fi rezumate la:
 Delimitarea locului în care s-a săvârşit infracţiunea sau s-a produs
evenimentul;
 Descoperirea, fixarea, ridicarea, conservarea şi interpretarea urmelor
şi mijloacelor materiale de probă, în scopul determinării sau clarificării
împrejurărilor de fapt care prezintă importanţă pentru stabilirea adevărului;
 Stabilirea împrejurărilor în care s-a produs decesul unei persoane, ori
de câte ori există suspiciuni cu privire la decesul acesteia;
 Evidenţierea modului de operare folosit la săvârşirea infracţiunii şi a
activităţilor desfăşurate în locul faptei, în scopul stabilirii profilului psihologic al
făptuitorilor şi al elaborării versiunilor cu privire la aceştia;
 Identificarea victimei, martorilor oculari, a suspectului/inculpatului
din rândul curioşilor aflaţi în apropierea locului faptei;
 Stabilirea cauzelor, condiţiilor şi împrejurărilor care au determinat sau
înlesnit săvârşirea infracţiunii, în vederea luării măsurilor preventive care se
impun.
Atribuţiile organelor judiciare ajunse primele la faţa locului.
 Atribuțiile trebuie cunoscute nu numai de organele judiciare care pot
avea competențe pe linia cercetării la fața locului, ci și de alte organe (reprezentanţi
ai organelor locale ale puterii sau administraţiei, ai instituţiilor, firmelor,
societăţilor comerciale etc.) ori chiar de către persoana care a făcut sesizarea (dacă
75
ele se află la fața locului). Conservarea aspectului inițial al locului faptei și

prevenirea producerii de modificări în ambianța acestui loc, depind de felul în care
sunt cunoscute și îndeplinite aceste atribuțiuni.
În principiu, aceste atribuțiuni se referă la:
 Luarea măsurilor urgente de înlăturare a pericolelor iminente;
 Salvarea victimelor prin acordarea primului ajutor medical;
 Conservarea locului faptei prin interzicerea pătrunderii curioşilor în
perimetrul în care sunt prezente urmele faptei ilicite şi asigurarea pazei acestuia;
 Reprezentanților presei sau televiziunilor chiar dacă li se permite să
asiste la cercetare, li se va interzice de asemenea pătrunderea în locul faptei, față de
aceștia fiind necesar să se manifeste o anumită fermitate și sobrietate atunci când
sunt excesiv de curioși și insistenți. Li se vor furniza doar acele date care nu se
repercutează negativ asupra investigațiilor și care nu vor trezi ecouri nedorite în
opinia publică1.
 Identificarea şi prinderea făptuitorului;
 Identificarea victimei, a martorilor oculari şi a persoanelor care au
adus modificări în ambianţa locului faptei;
 Sesizarea organului judiciar competent.
Activităţi pregătitoare în vederea efectuării cercetării la faţa locului.

Pregătirea cercetării la fața locului presupune inițierea unei serii de măsuri
specifice de către organul judiciar – măsuri cunoscute și sub denumirea de acțiuni
premergătoare sau activități pregătitoare – pentru organizarea promtă și eficientă,
sub raport tehnico-tactic a cercetării2.
Faptul că cercetarea la fața locului este o activitate în principiu irepetabilă,
obligă organele de urmărire penală să acorde o atenție sporită pregătirii și
desfășurării ei, să o considere partea cea mai importantă a instrumentării cauzei
penale.
1
Emilian Stancu, Tratat de criminalistică ediția a IV-a, Editura Universul Juridic, București 2007, p. 329 apud
2015, p.16
2
Idem, p. 324 apud Gheorghe Popa, Niculae Gamenţ, Curs de practică criminalistică în powerpoint, Editura
Prouniversitaria, Bucureşti, 2015, p.17
76
Referitor la pregătirea cercetării la fața locului, există un punct de vedere

unanim acceptat atât de teoreticieni cât și de practicieni, potrivit căruia activitățile
pregătitoare se desfășoară în două etape distincte:
 Activităţi desfăşurate la sediul organului de urmărire penală;
 Activităţi desfăşurate după ajungerea la faţa locului.
Activităţi pregătitoare desfăşurate la sediul organului de urmărire penală.

La sediul organului de urmărire penală se desfășoară în mod operativ
următoarele activități pregătitoare:
 Verificarea sesizării și a identității persoanei care face sesizarea;
 Asigurarea tehnico-materială;
 Cooptarea în echipa de cercetare - pe lângă specialiştii criminalişti - a
unor experţi, specialişti şi tehnicieni din diferite domenii de activitate;
 Asigurarea prezenţei apărătorului şi a interpreţilor, dacă persoana
vătămată sau făptuitorul prezent la faţa locului este mut, surd sau nu cunoaşte
limba română;
 Asigurarea prezenţei martorilor asistenţi ( această activitate este
recomandată deoarece, în acest mod se poate oricând stabili realitatea celor
consemnată în procesul verbal întocmit ulterior cercetării)
Activităţi pregătitoare desfăşurate după ajungerea la faţa locului.

Imediat după ajungerea la fața locului se desfășoară în mod operativ
următoarele activități pregătitoare:
 Verificarea modului în care au fost aplicate măsurile de salvare a
victimelor şi de înlăturare a pericolelor iminente;
 Culegerea informaţiilor de la organul judiciar ajuns primul la faţa
locului;
 Identificarea victimei şi a martorilor oculari şi organizarea ascultării
lor la faţa locului;
 Organizarea activităţii de întocmire a portretului psihologic și a
portretului vorbit al făptuitorului la faţa locului;
 Iniţierea măsurilor de prindere sau urmărire a făptuitorului;
 Delimitarea şi marcarea perimetrului care urmează să fie cercetat din
punct de vedere criminalistic;
77
 Informarea membrilor echipei de cercetare despre constatările făcute

până în acel moment și repartizarea sarcinilor pe care urmează să le îndeplinească
fiecare membru al echipei.
Fazele cercetării la faţa locului1.

Pentru realizarea sarcinilor cercetării și asigurarea caracterului organizat al
acesteia precum şi pentru descoperirea tuturor urmelor şi mijloacelor materiale de
probă, această activitate se efectuează în două faze distincte, respectiv faza statică
şi faza dinamică.
Organizarea cercetării pe cele două faze are un caracter flexibil, întrucât
activităţile specifice fiecăreia dintre ele se pot înterpătrunde în funcţie de natura
urmelor descoperite şi urgenţa cu care trebuie ridicate, particularităţile locului
săvârşirii infracţiunii etc.
Delimitarea pe cele două faze vizează doar activităţile criminalistice care se
desfăşoară în locul faptei, nu şi măsurile operative întreprinse concomitent de
membrii echipei pentru culegerea de informaţii despre faptă şi făptuitor.
 Faza statică a cercetării la faţa locului.

Faza statică are ca obiectiv prioritar descoperirea tuturor urmelor, a
mijloacelor materiale de probă şi fixarea procesual – penală şi criminalistică a
acestora. În această fază este interzisă atingerea şi mişcarea lor din locurile în care
au fost descoperite.
Prin conținutul lor specific, activitățile din faza statică pot fi:
 Fixarea cu ajutorul fotografiei şi filmului judiciar a situaţiei de la faţa
locului, prin executarea fotografiilor şi filmărilor de orientare, schiţă şi a obiectelor
principale;
 Pătrunderea în locul faptei, parcurgerea şi observarea atentă a
acestuia;
 Orientarea criminalistică a locului faptei;
 Stabilirea lui „iter criminis”;
 Stabilirea aproximativă a prejudiciului produs prin săvârşirea
infracţiunii;
1
78
 Prelucrarea urmelor de miros cu ajutorul câinelui de urmărire.
 Faza dinamică a cercetării la faţa locului.
 În faza dinamică se desfăşoară un complex de activităţi criminalistice

care au drept scop examinarea individuală şi detaliată a fiecărei urme şi mijloc
material de probă, fiind permisă mișcarea lor din locurile în care au fost
descoperite.
 O atenţie deosebită se acordă locului care atestă aspectele principale
ale activităţii infracţionale şi celui în care s-au produs urmările ei.
 În această fază se execută fotografii de orientare, schiță, ale obiectelor
principale, fotografii la scară și de detaliu, notându-se caracteristicile care urmează
să fie descrise în procesul verbal.
 Totodată se caută și alte urme ori obiecte corp delict, extinzându-se
cercetarea - dacă este cazul - și în alte locuri sau suprafețe de teren în care pot fi
prezente urmele activității ilicite.
 În faza dinamică, se folosesc și diferite procedee de relevare a urmelor
latente, ceea ce presupune ca obiectele posibil purtătoare, să fie examinate în
mişcare.
 Foarte important este ca în această fază să se stabilească și existența
unor stări de fapt şi împrejurări negative ( cele care nu au o legătură logică cu fapta
în care se efectuează cercetarea), utile pentru demonstrarea ulterioară a
disimulărilor.
 În faza dinamică are loc ridicarea, ambalarea şi sigilarea urmelor în
vederea transportării lor la laborator.
Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului1.

Mijloacele procesual-penale și criminalistice de fixare a rezultatelor
cerecetării la fața locului sunt reprezentate de: procesul verbal; schiţa locului
faptei; fotografia și înregistrările audio-video.
 Procesul verbal de cercetare la fața locului.
1
79
Procesul verbal este principalul mijloc procesual-penal de fixare a

rezultatelor cercetării. El trebuie să conțină o descriere exactă, obiectivă și
completă a tuturor constatărilor făcute cu prilejul investigării criminalistice a
locului faptei și a datelor obținute din verificările întreprinse de echipa operativă
pentru descoperirea martorilor, a posibililor făptuitori ori a eventualelor bunuri
produs al activității ilicite;
Pentru întocmirea procesului verbal trebuie să se folosească un limbaj clar şi
precis, iar descrierile să fie cât mai concise, astfel încât să redea într-o formă
concentrată dar completă, toate constatările echipei de cercetare.
Potrivit prevederilor legale și regulilor elaborate de tactica criminalistică,

procesul verbal conţine următoarele date:
 Data şi locul încheierii;
 Datele de identificare ale membrilor echipei de cercetare (numele,
prenumele, calitatea) și organul judiciar din care fac parte;
 Datele de identificare ale experţilor, specialiştilor și tehnicienilor
cooptaţi în echipa de cercetare şi instituţia din care fac parte (inclusiv datele de
identificare ale conductorului câinelui de urmărire şi numele acestuia din urmă);
 Temeiul de fapt şi de drept care impun efectuarea cercetării;
 Orientarea topografică a locului faptei;
 Persoanele găsite la faţa locului (persoanele care au sesizat, cele care
au asigurat locul faptei până la sosirea echipei, persoana vătămată, făptuitorul etc.);
 Numele, prenumele, vârsta, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi.
Dacă cercetarea s-a efectuat în absența martorilor asistenți, se vor preciza motivele
care au împiedicat participarea acestora la cercetare;
 Descrierea detaliată a locului în care s-a derulat activitatea ilicită, a
celui în care au fost descoperite urmările ei şi a situaţiei existente în acest loc;
 Modificările aduse în ambianța locului faptei până la sosirea echipei
de cercetare, persoanele care le-au făcut şi motivele care le-au determinat. Se vor
descrie de asemenea urmele şi mijloacele materiale de probă care au fost ridicate
până la sosirea echipei de cercetare, în scopul conservării acestora. Se vor însera pe
scurt, la persoana I singular, declaraţiile persoanelor care le-au ridicat, avându-se
în vedere locurile, starea, poziţia lor și măsurile întreprinse cu privire la acestea;
80
 Descrierea amănunţită a urmelor şi mijloacelor materiale de probă

descoperite, cu precizarea procedeelor de fixare, ridicare, ambalare şi sigilare;
 Atunci când cercetarea la fața locului a fost urmată de efectuarea
imediată a unei reconstituiri, se vor descrie amănunțit modul în care aceasta a fost
efectuată și rezultatele obţinute;
 Măsurile luate la faţa locului cu privire la victimă, făptuitor,
mijloacele folosite la săvârşirea infracţiunii ori cele produse în activităţi ilicite
descoperite asupra acestuia;
 Rezultatele folosirii câinelui de urmărire, precizându-se traseul
parcurs și rezultatele obţinute. Procesul verbal şi schiţa întocmite cu acest prilej se
vor anexa la procesul verbal de cercetare la faţa locului;
 Ora începerii şi terminării cercetării la faţa locului, condiţiile
atmosferice şi de lumină existente pe durata acestei activităţi;
 Celelalte mijloace procesual-penale și criminalistice folosite la fixarea
rezultatelor cercetării: fotografii şi filme judiciare, schiţe, desene, înregistrări audio
etc. cu indicarea tipului şi mărcii aparaturii tehnice utilizate şi precizarea că se vor
anexa la procesul verbal;
 Menţiune că în afara celor consemnate în cuprinsul procesului verbal,
nu au fost ridicate alte urme sau mijloace materiale de probă;
 Menţiune despre existenţa sau inexistenţa observaţiilor părţii
vătămate, martorilor asistenţi;
 Obiecţiunile făptuitorului cu privire la modul în care s-a efectuat
cercetarea şi conţinutul procesului verbal;
 Numărul de exemplare în care a fost încheiat procesul verbal şi
destinaţia acestora;
 Semnăturile organului judiciar, specialiştilor, părţii vătămate,
martorilor asistenţi şi ale făptuitorului (dacă participă la cercetare), pe fiecare
pagină şi la sfârşitul procesului verbal.
În procesul verbal nu se înscriu presupuneri, păreri sau concluzii
aparţinând persoanelor care au participat sau asistat la cercetare. În acelaşi
timp însă, trebuie consemnate toate constatările din timpul cercetării, chiar și
atunci când nu se poate stabili o legătură logică între urmele, mijloacele materiale
de probă ori diversele împrejurări de fapt pe de o parte, şi versiunile elaborate cu
privire la modalităţile comiterii faptei pe de altă parte.
81
 Schiţa locului faptei.

Schiţa este un mijloc auxiliar dar important de fixare a rezultatelor cercetării
fața locului. Ea constă în reprezentarea grafică a situaţiei din locul faptei, a
locurilor și obiectelor pe sau în care au fost descoperite urmele şi mijloacele
materiale de probă precum şi a distanţelor dintre ele.
Schița se întocmește în baza măsurătorilor efectuate în cursul cercetării la fața
locului și trebuie să faciliteze înțelegerea descrierilor făcute în cuprinsul procesului
verbal de cercetare și a înregistrărilor foto ori video făcute cu acest prilej.
Schița trebuie să fie individualizată, cotată, întocmită la scară și orientată în
raport cu punctele cardinale.
Fără a intra în detalii, precizăm că la întocmirea schiței se folosesc în mod
frecvent, următoarele procedee: schiţa în proiecţie orizontală, schiţa în proiecţie
verticală (frontală sau laterală), rabatarea planurilor de proiecţie şi schiţa în
secţiune.
 Înregistrările audio.
Înregistrările audio prezintă avantajul că asigură fixarea cronologică atât a
constatărilor făcute în cursul cercetării la fața locului, cât şi la fixarea declaraţiilor
persoanelor care au legătură cu fapta şi ale martorilor oculari. Informaţiile pe care
le conţin înregistrările audio sunt extrem de utile la întocmirea procesului verbal,
ele servind la descrierea completă şi exactă a stărilor de fapt care interesează cauza.
Înregistrările de la faţa locului trebuie să cuprindă următoarele date:
 Denumirea activităţii ale cărei rezultate sunt înregistrate şi cauza în
care se face înregistrarea;
 Data, ora la care începe şi locul în care se face înregistrarea;
 Datele de identificare și calitatea persoanei care înregistrează şi
organul/instituția din care face parte;
 Datele de identificare ale apărătorului când acesta participă la
cercetare;
 Descrierea detaliată a tuturor constatărilor din timpul cercetării;
 Declaraţiile persoanelor ascultate, întrebările care le-au fost adresate
şi răspunsurile pe care le-au dat;
 Aparatura folosită la înregistrare și precizarea că aceasta nu a fost
oprită pe durata audierii. Atunci când este cazul, se vor preciza eventualele
întreruperi, motivele şi durata lor, precum şi ora la care a fost reluată înregistrarea;
82
 Menţiune că s-a adus la cunoştinţa persoanelor ascultate, conţinutul

înregistrării;
 Eventualele observaţii, obiecţii şi completări pe care le-au făcut
persoanele ascultate şi pe care doresc să le facă (vor fi înregistrate în continuare,
astfel încât să nu fie afectat sau modificat conţinutul înregistrării);
 Durata totală a înregistrării, cu menționarea orei la care a început și a
celei la care s-a terminat.
Suportul pe care s-a făcut înregistrarea se ambalează, etichetează şi sigilează.
Eticheta se semnează inclusiv de martorii asistenţi prezenţi la cercetare. Pentru
conservarea înregistrărilor, acestea vor fi ferite de surse electrice, magnetice, de
căldură, aparate de emisie recepţie, praf sau alte impurităţi, umiditate excesivă etc.
Despre înregistrare se face menţiune în procesul verbal de cercetare la faţa locului.
83
CAPITOLULV
ALTE MODALITĂŢI FAPTICE DE IDENTIFICARE ŞI MATERIALIZARE

A PROBELOR ÎN CADRUL PROCESULUI PENAL
A. PERCHEZIŢIA
Percheziţia este una dintre cele mai complexe activităţi desfăşurate de organul de
urmărire penală. Nicio altă activitate nu implică pătrunderea în cele mai intime detalii ale vieţii
personale şi familiale, în drepturile persoanelor asupra imobilelor, terenurilor etc.
Clasificarea percheziţiei:
a. După prevederile legii procesual-penale1:
- Percheziţia domiciliară;
- Percheziţia corporală;
- Percheziţia vehiculelor;
- Percheziţia informatică;
2
- Percheziţia efectuată la o autoritate publică, instituție publică sau la alte persoane juridice .
b. După temeiul legal:
3
- Percheziţii dispuse și efectuate în cursul urmăririi penale în baza mandatului emis de judecător
la cererea procurorului;
- Percheziţii dispuse și efectuate de organul de urmărire penală sau orice altă autoritate cu
atribuții în asigurarea ordinii și securității publice;
- Percheziții dispuse în cursul judecății, din oficiu sau la cererea procurorului, de către instanța
învestită cu judecarea cauzei;
4
- Percheziții extinse în locuri învecinate celor pentru care s-a obținut mandatul de percheziție ;
- Percheziţii efectuate în cazul infracţiunilor flagrante.
c. După timpul de efectuare:
- Percheziţii efectuate pe timp de zi (06.00-20.00);
- Percheziţii efectuate indiferent de oră (în caz de infracţiune flagrantă sau în localurile deschise
5
publicului la acea oră) .
d. După componenţa echipei care efectuează percheziţia:
1
2
C. proc. pen., art164, alin. (1)
3
Judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competentă să judece cauza în primă instanță sau de la
instanțacorespunzătoare în grad acesteia, în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte
procurorulcare efectuează sau supraveghează urmărirea penală. (art. 158, alin. (1) C. proc. pen.
4
Acest gen de percheziții se efectuează ori de câte ori în cursul unei percheziții pentru care s-a obținut mandatul
inițial, se constată că au fost transferate probe, date sau că persoanele căutate s-au ascuns în locuri învecinate (C.
proc. pen., art. 158 alin. (3), Continuarea acestui gen de percheziție se încuviințează de procuror.
5
84
- Percheziţii efectuate doar de organul judiciar;

- Percheziţii la care sunt cooptaţi specialişti din diferite domenii de activitate (în funcţie de
particularităţile locului percheziţionat, natura bunurilor căutate etc.)
e. După numărul persoanelor şi al locurilor în care se efectuează percheziția:
- Percheziţii efectuate la o singură persoană;
- Percheziţiile efectuate la locuinţele/sediile mai multor persoane fizice sau juridice.
f. Percheziţia domiciliară poate fi dispusă doar dacă sunt îndeplinite următoarele
cerinţe:
- Să existe suspiciuni rezonabile cu privire la săvârşirea de către o persoană a unei infracţiuni sau
cu privire la deţinerea unor obiecte ori înscrisuri care au legătură cu infracţiunea ce formează
1
obiectul cauzei ;
- Să existe presupunerea că percheziția se soldează cu descoperirea și strângerea probelor,
2
conservarea urmelor infracțiunii sau prinderea suspectului/inculpatului în cauza cercetată .
3
- Să nu aducă atingeri disproporţionate vieţii private și nici demnității umane ;
Percheziția corporală se dispune atunci când există suspiciuni rezonabile că pot fi
descoperite urme ale infracțiunii, corpuri delicte ori alte obiecte care pot servi la aflarea
adevărului.
Percheziția corporală se dispune și se efectuează de organele judiciare sau orice autoritate
cu atribuții în asigurarea liniștii și securității publice.
Percheziția vehiculelor. Condițiile în care se face și modul de desfășurare sunt cele

specifice percheziției corporale, iar măsurile privind obiectele ori înscrisurile ridicate sunt
aceleași ca și în cazul percheziției domiciliare.
Percheziția informatică a fost reglementată de legea procesual-penală în scopul

descoperirii, identificării și strângerii probelor stocate într-un sistem informatic sau suport de
stocare a datelor informatice, prin folosirea unor mijloace tehnice și proceduri care asigură
integritatea datelor conținute de acestea. În cursul urmăririi penale, percheziția informatică se
solicită de procuror prin cerere scrisă și se dispune de instanța de judecată în condiții similare
dispunerii mandatului de percheziție domiciliară.
Percheziţiile efectuate la o autoritate publică, instituție publică sau la alte persoane

juridice se efectuează în baza unui mandat de judecată emis în condiții similare mandatului de
percheziție domiciliară
4
Scopul percheziţiei :
- Descoperirea şi ridicarea obiectelor, bunurilor, valorilor, înscrisurilor care conţin sau poartă
urmele infracţiunii, a celor care au folosit ori au fost destinate să servească la săvârşirea
infracţiunii, precum şi a celor care sunt produsul activităţii ilicite;
- Descoperirea persoanelor care se sustrag de la urmărirea penală, judecată sau executarea
pedepsei şi a persoanelor dispărute, cadavrelor ori fragmentelor de cadavre;
1
C. proc. pen, art.157, alin. (1)
2
Idem.
3
4
Florin Ionescu, Criminalistica, vol.II, Editura Universitară, București 2009, p. 256-257
85
- Descoperirea de bunuri/valori care urmează a fi indisponibilizate în vederea recuperării

prejudiciului cauzat de infracţiune;
Percheziția domiciliară. Norme procesual-penale și reguli.
- Percheziția se efectuează de procuror sau de organul de cercetare penală însoțit după caz, de
lucrători operativi;
- Mandatul de percheziţie poate fi folosit o singură dată, numai în perioada de timp menţionată în
cuprinsul său (maximum 15 zile);
- Mandatul emis de judecător este valabil pentru efectuarea percheziţiei şi în alte spaţii sau locuri
decât cele menţionate în cuprinsul său, dacă în timpul căutărilor se constată că au fost transferate
probe, date sau că persoanele căutate s-au ascuns în locuri învecinate. Extinderea percheziţiei în
acest din urmă caz se încuviinţează de către procuror;
- Se interzice efectuarea percheziției concomitent cu desfășurarea altor acte procedurale în
aceeași cauză care ar împiedica participarea percheziționatului la această activitate procedurală.
Fac excepție de la regulă, situațiile în care se efectuează percheziții simultane în aceeași cauză;
Imediat după pătrunderea în locația care urmează a fi efectuată dar înainte de începerea
1
percheziției, organul judiciar trebuie să se legitimeze şi să înmâneze o copie a mandatului emis
de judecător. Această regulă trebuie respectată întotdeauna în cazul pătrunderilor forțate, fiind
total contraindicat ca legitimarea și înmânarea copiei după mandatul de percheziție să se facă
înainte de a intra în spațiul de percheziționat;
- Copia mandatului de percheziție se înmânează uneia din următoarele persoane:
percheziționatului, reprezentantului său sau unui membru de familie, iar în lipsa acestora,
oricărei persoane cu capacitate deplină de exercițiu care cunoaște persoana percheziționatului,
sau dacă este cazul, percheziționatului;
- În sediile autorităţilor publice, instituţiilor publice sau ale persoanelor juridice de drept public,
percheziţia se efectuează în prezenţa reprezentanţilor acestora, iar în lipsa lor, în prezenţa unei
persoane cu capacitatea deplină de exerciţiu care se află în sediu ori este angajat al respectivei
persoane juridice;
- În cazul perchezițiilor extinse în alte locuințe sau spații decât cele precizate în cuprinsul
mandatului, organul judiciar are obligația de a înștiința persoanele din aceste locuri, despre
extinderea percheziției;
- Organul judiciar este obligat să înștiințeze percheziționatul că are dreptul la un avocat, iar
atunci când este cazul, la un interpret. Dacă apărătorul legal înştiinţat nu s-a prezentat,
percheziţia se poate face în lipsa sa;
- Dacă percheziționatul solicită un avocat, percheziția se amână până la sosirea acestuia, dar nu
mai mult de 2 ore de la momentul comunicării acestui drept. Până la sosirea avocatului trebuie
luate măsuri adecvate de pază și conservare a locului de percheziționat. Dacă percheziția trebuie
efctuată de urgență, sau dacă avocatul nu poate fi contactat, percheziția poate începe înainte de
expirarea termenului de 2 ore, aspect despre care se va face mențiune în procesul verbal;
1
Dacă percheziționatul este cunoscut ca o persoană cooperantă, legitimarea și prezentarea mandatului de perchezție
se poate face înainte de pătrunderea în locuință, în dreptul căii de acces în încăperea respectivă, apud Gheorghe
p.100.
86
- Percheziţia poate începe în mod excepţional fără înmânarea copiei mandatului de percheziţie,
fără solicitarea prealabilă de predare a obiectelor şi persoanelor precum şi fără informarea
prealabilă privind posibilitatea solicitării prezenţei unui avocat ori a unei persoane de încredere
atunci când: există date certe că se încearcă acoperirea urmelor sau distrugerea probelor ori a
altor elemente importante pentru aflarea adevărului; există suspiciuni că în respectivul spațiu se
află o persoană a cărui viață sau integritate corporală sunt în pericol; există suspiciuni că
persoana căutată încearcă să fugă sau să dispară;
- În spațiile în care nu se află nicio persoană, percheziția se efectuează în prezența unui martor
asistent;
- Pătrunderea forțată se face doar în următoarele situații: există motive temeinice să se aprecieze
că percheziționatul ar opune rezistență armată sau alt tip de violență; există pericol de dispariție
sau de distrugere a probelor; când percheziționatul refuză să permită organului judiciar accesul
în locația respesctivă sau când nu răspunde la solicitarea organului judiciar de a pătrunde în
locuință;
- Percheziționatul va fi observat și studiat în permanență, întrucât reacțiile sale emoționale pot
oferi indicii prețioase cu privire la locurile în care căutarea trebuie să se facă foarte amănunțit
sau cu privire la locurile în care se impune reluarea căutărilor;
- Înainte de a fi ridicate, toate obiectele descoperite se prezintă persoanei percheziţionate şi celor
care asistă la percheziţie pentru a fi recunoscute şi însemnate spre neschimbare, după care se
etichetează şi se sigilează. Dacă acest lucru nu este posibil, obiectele se împachetează sau se
închid laolaltă şi se aplică sigilii;
- Dacă ridicarea obiectelor care interesează cauza nu este posibilă, organul judiciar procedează la
sechestrarea lor, predându-le spre păstrare celui la care au fost descoperite sau unui custode;
- O copie după procesul verbal se înmânează după caz, persoanei în grija sau custodia căreia au
fost lăsate bunurile, valorile descoperite, sau reprezentantului unităţii publice ori persoanei
juridice.
Psihologia percheziţionatului
Cunoaşterea psihologiei percheziţionatului prezintă o importanţă deosebită în atingerea
scopului percheziţiei, întrucât permite organului judiciar să facă o distincţie clară între
comportamentul şi reacţiile emoţionale provocate de activităţile de percheziţionare şi cele care
nu au legătură cu cauza;
Când căutările se apropie de locul unde sunt ascunse obiectele ce interesează cauza, chiar
dacă percheziţionatul încearcă să-şi controleze comportamentul şi reacţiile, este practic imposibil
ca în timp ce urmăreşte activitatea celor ce efectuează percheziţia, să-şi ascundă expresia şi
culoarea feţei, modificările din voce şi privire, respiraţia agitată, tremurul mâinilor şi al corpului;
Stările de aparentă agitație sau dimpotrivă decompensarea nervoasă exteriorizată prin
calm, suspine de uşurare sau alte asemenea manifestări, pot reprezenta indicii potrivit cărora
căutările au depășit locurile în care ar fi putut fi ascunse bunurile/valorile căutate, impunându-se
reluarea cu și mai mare atenție a căutărilor în aceste locuri.
Psihologia organului judiciar care efectuează percheziţia

Să evite orice conflict cu persoana percheziţionată, să se abţină de la aprecieri legate de
viaţa personală şi familială a acesteia şi să nu-şi exteriorizeze sentimentele de bucurie sau
insatisfacţie faţă de rezultatele căutărilor;
87
În timpul percheziţiei se recomandă ca în funcţie de întinderea spaţiilor şi încăperilor în

care se face căutarea, activităţile să fie supravegheate de unul sau mai mulţi membri anume
desemnaţi, care vor atenţiona echipa asupra locurilor în care cercetarea a fost superficială ori a
locurilor scăpate din vedere;
Cei care o efectuează percheziţia trebuie să fie înzestraţi cu: un dezvoltat simţ de
observaţie; calm, tenacitate şi răbdare; o bună capacitate de analiză a rezultatelor obţinute în
diferitele momente ale percheziţiei; capacitate de a se transpune în locul persoanei
percheziţionate, să intuiască şi să-şi reprezinte modul de gândire şi de acţiune al acesteia.
Pregătirea percheziţiei domiciliare.

Activitățile de pregătire sunt obligatorii dacă se are în vedere necesitatea asigurării în
primul rând a cadrului legal al percheziției (obținerea mandatului de percheziție, înștiințarea
apărătorului sau interpretului), iar în al doilea rând necesitatea obținerii unor date despre
persoanele percheziționate și locurile în care se va face căutarea, date fără de care percheziția
nu-și poate atinge scopul.
Este de neconceput o percheziție domiciliară, în incinta unităților publice/persoanelor
juridice sau în caz de infracțiune flagrantă (atunci când se dețin din timp informații despre data
și locul în care infracțiunea va fi săvârșită) fără o pregătire temeinică a acesteia.
În special în cauzele complexe, cu prejudiciu însemnat, în cele în care există un număr
mare de făptuitori (care-și iau din timp măsuri de ascundere a bunurilor produs al infracțiunii),
efectuarea perchezițiilor fără o pregătire prealabilă temeinică, se poate solda cu distrugerea
probelor din locurile/spațiile vizate de percheziție, uneori apărând chiar riscul ca percheziția să
nu poată fi efectuată.
Principalele activități de pregătire a percheziției sunt:

Stabilirea bunurilor, valorilor, înscrisurilor care urmează a fi căutate și ridicate. În
legătură cu acestea se impun următoarele precizări:
Stabilirea instrumentelor, mijloacelor folosite ori destinate să folosească la comiterea
faptei, a celor care sunt produsul activității ilicite, precum și a altor obiecte care conțin sau
poartă urmele infracțiunii;
Cunoașterea caracteristicilor generale și particulare ale bunurilor, valorilor care prezintă
interes pentru cauză, pentru a prefigura locurile în care căutarea se va face cu prioritate1;
Stabilirea măsurilor de siguranță (ridicare, lăsare în păstrare sau custodie, instituirea
sechestrului) care se vor lua cu privire la acestea;
Stabilirea şi cunoaşterea locurilor în care se va efectua percheziţia:

Cunoașterea este o activitate obligatorie, întrucât permite organului judiciar să se
orienteze cu privire la locurile în care se va face căutarea, în raport cu posibilitățile de ascundere
pe care le oferă locurile de percheziționat și caracteristicile obiectelor căutate;
În legătură cu locurile în care va avea loc percheziția, se impune a se stabili1: adresa
locuinţei, construcțiile învecinate și zonele care le delimitează; destinaţia clădirii şi materialele
1
Se recomandă chiar procurarea unor mostre din obiectele căutate (ambalate şi neambalate) şi studierea “inovaţiilor”
de reambalare sau ascundere, în raport de locul/persoana percheziţionată. În acest sens, a se vedea Constantin Pletea,
Criminalistică. Elemente de anchetă penală, Editura Little Star, Bucureşti, 2003, p. 134
88
din care este construită; numărul de nivele, camere, dependinţe şi dispunerea lor; intrările şi
ieşirile din locuinţă; persoanele care locuiesc în clădire şi spaţiile deţinute sau folosite în comun;
existenţa unor căi de acces secrete; natura şi structura suprafeţei de teren în care pot fi ascunse
obiectele căutate şi elementele de vegetaţie de pe această suprafaţă; întinderea şi adâncimea
lacurilor, iazurilor, precum şi existenţa unor fântâni; posibilităţile de comunicare cu exteriorul
prin intermediul telefoniei fixe, mobile, internetului sau altor asemenea mijloace; condițiile de
lumină din locul percheziției etc.
Date privind locul care urmează a fi percheziţionat2 se obțin de la organele administraţiei
locale, vecini, prieteni, cunoştinţe, colegi de serviciu, conducerea unităţii la care lucrează
persoana în cauză ori de la arhitectul şi constructorul locuinţei;
Cunoaşterea persoanelor la care se va face percheziţia şi a trăsăturilor

psihocomportamentale ale acestora.
Se va strânge un minim de date privind:
- Numărul de participanți la comiterea infracţiunii;
- Calitatea participanților la infracțiune și activitatea ilicită desfăşurată de fiecare, bunurile,
valorile care se află asupra lor;
- Trăsăturile de personalitate, psihice și de temperament ale acestora;
- Datele de identitate (inclusiv cetăţenia şi naţionalitatea), nivelul de pregătire şi cultură generală,
profesia, locul de muncă, membrii de familie ori persoanele împreună cu care locuieşte şi
raporturile în care se află cu aceştia, eventualii chiriași, preocupările extraprofesionale şi mediile
pe care le frecventează, relaţiile cu vecinii, persoanele din anturajul său, colegii de serviciu
înclinaţiile spre agresivitate şi atitudinea anterioară în relaţiille cu autorităţile statului, viciile,
starea sănătăţii fizice sau psihice, antecedentele penale etc.;
Stabilirea echipei care va efectua percheziţia şi a mijloacelor tehnice necesare.

- Efectivele participante la percheziţie, variază în funcție de numărul și caracteristicile obiectelor
care se caută, posibilitățile de ascundere pe care le oferă locul de perchiziționat și trăsăturile
psihocomportamentale ale percheziţionatului;
- În echipă vor fi prevăzute și persoane cu sarcini exclusive de supraveghere a
suspectului/inculpatului;
- În raport cu obiectul căutărilor și caracteristicile locului în care se vor face acestea, vor fi
cooptaţi specialişti din diverse domenii de activitate: medici legişti, armurieri, ingineri, tehnicieni
auto, constructori, specialişti în substanţe toxice şi stupefiante, scafandri etc.
- La perchezițiile din cartiere/medii rău famate, pe lângă sporirea numărului de efective, se
impune cooptarea în echipă a unor membri ai forţelor speciale de intervenţie şi conductori de
câini de însoţire;
- Dotarea echipei care va efectua percheziția diferă de la caz la caz în funcție de volumul și
caracteristicile obiectelor căutate și locurile în care acestea pot fi ascunse. Echipa trebuie să fie
dotată cu: surse de iluminare, truse de cercetare la fața locului, chei şi şperacle, magneţi şi
electromagneţi, detectoare de metal, sondă de cadavre, surse de radiaţii infraroşii, aparatură
roentgen portabilă, detectoare cu ultrasunete, aparatură de fotografiat şi de filmat, instrumentar
1
Constantin Aionițoaie, Vasile Bercheșan, Ioan Boțoc, Percheziția, în Tratat de tactică criminalistică, Editura
Carpați, Craiova, 1992, p. 217
2
Idem.
89
pentru întocmirea schiţelor şi desenelor, sigilii care se aplică pe ambalajele în care se introduc
mijloacele de probă descoperite ori pe ușile încăperilor şi pieselor de mobilier care se impun a fi
încuiate etc.
Stabilirea momentului în care va începe percheziţia şi a modalităţilor de pătrundere în

locuinţă:
- Momentul începerii trebuie să asigure caracterul inopinat al percheziției;
- Data efectuării percheziției trebuie să se situeze dacă este posibil, cât mai aproape de
consumarea infracțiunii1, iar ora declaşării se va fixa în raport cu intervalul orar în care legea
permite efectuarea acesteia și timpul în care percheziţionatul poate fi găsit la locul percheziției; -
- În percheziţiile simultane, data și ora declanșării lor se vor stabili astfel încât să asigure
începerea concomitentă a acestora;
- Modalităţile de pătrundere în locuinţă se stabilesc în funcție datele pe care organul judiciar le
deține cu privire la psihologia, trăsăturile de caracter și personalitate ale percheziționatului. Ori
de câte ori este posibil, se va încerca mai întâi pătrunderea în domiciliu cu consimțământul
percheziţionatului și doar în cazurile prevăzute de lege se va recurge la pătrunderea forțată.
Asigurarea bazei legale a percheziţiei.

- Necesară obținerea mandatului de percheziție de la judecător, cu excepția infracțiunii flagrante;
- Măsuri de asigurare a prezenței apărătorului și dacă este cazul a interpretului la data și ora
percheziței;
Desfăşurarea percheziţiei domiciliare
2
- Se desfăşoară în mod organizat, sistematic şi metodic ;
3
- Se efectuează cu minuţiozitate, calm şi răbdare ;
-Pentru ca percheziția să se soldeze cu rezultatele scontate, se va acorda atenție deosebită
inclusiv modului în care se face deplasarea la locuința care urmează a fi percheziționată;
-Deplasarea să nu fie de natură să-l alerteze pe percheziționat;
-După ajungerea la locul percheziției se întreprind imediat măsuri de pază a căilor de acces și de
părăsire a locului în care se va desfășura activitatea, precum și a perimetrului din imediata
apropiere;
-Definitivarea modalităților de pătrundere în locuință, în funcție de prezența/absența
percheziționatului și de poziția acestuia față de actul percheziției;
-La stabilirea modalităților concrete în care se va face pătrunderea în locuință, organul judiciar
se poate confrunta cu una din următoarele situații:
- la locuinţa de percheziţionat nu se află nicio persoană;
- suspectul/inculpatul nu se află la domiciliu, dar locuinţa e folosită în comun de alte
familii sau persoane;
- suspectul/inculpatul se află la domiciliu, dar refuză să deschidă uşa;
- pătrunderea forţată se face în prezenţa martorilor asistenţi și numai în cazurile expres
prevăzute de lege;
1
Pentru a preveni dispariția sau distrugerea probelor care se pot afla în locul perchiziționat.
2
În acest sens, a se vedea Florin Ionescu, op. cit., p. 281 și urm.
3
Idem.
90
- În dreptul ușii de acces în locuință, organul judiciar îşi anunță calitatea pe care o are, scopul
sosirii și solicită perchiziționatului să-i permită accesul în locuință;
- Imediat după pătrundere, organul judiciar se legitimează şi înmânează copia mandatului emis
de judecător;
- Legitimarea și percheziţionarea corporală sumară a tuturor persoanelor prezente în locuință;
- În timpul legitimării, persoanelor prezente în locuință li se atrage atenţia că nu au voie să
părăsească încăperea, să comunice între ele, să vorbească la telefon ori să comunice cu alte
persoane prin internet, mesagerie telefonică etc. decât cu acordul organului judiciar;
- După legitimare, atunci când este posibil, toți cei prezenți în locuință vor fi strânşi sub
supraveghere într-o singură încăpere (cu excepţia bătrânilor, bolnavilor care nu se pot deplasa şi
a copiilor mici), atrăgându-li-se încă odată atenţia că nu au voie să părăsească încăperea sau să
comunice cu exteriorul;
- Persoanele care vin ulterior începerii percheziţiei, vor fi legitimate şi întrebate despre scopul
vizitei, iar dacă este cazul vor fi percheziţionate, interzicându-li-se să părăsească locuinţa până la
terminarea activităţii;
- Măsuri pentru prevenirea încercărilor de semnalizare sau comunicare cu exteriorul, ori de
distrugere, ascundere sau îndepărtare a obiectelor căutate;
- Celui percheziţionat i se cere să predea obiectele care interesează cauza, bunurile sau valorile
deţinute contrar legii, precum şi cheile de la încăperile/dependinţele locuinţei şi obiectele de
mobilier, punându-i-se în vedere că, în cazul refuzului, se va recurge la pătrunderea sau
deschiderea în forţă;
- Șeful echipei, în prezenţa suspectului/inculpatului şi a martorilor asistenţi, va proceda la
parcurgerea şi observarea generală a locului percheziţionat, cercetând orice loc sau obiect care
pot fi folosite pentru ascunderea ori distrugerea obiectelor căutate;
- Verificarea sistematică şi minuţioasă, în prezenţa percheziţionatului şi a martorilor asistenţi, a
fiecărei încăperi ori suprafeţe de teren, respectând ordinea şi direcţia de căutare indicate de şeful
echipei;
- Obiectele/valorile descoperite în locuință se prezintă percheziționatului şi celorlalte persoane
1
care asistă la percheziţie pentru a fi recunoscute şi însemnate spre neschimbare, apoi se
ambalează, etichetează şi sigilează astfel încât să nu le fie afectată integritatea fizică şi valoarea
lor ca mijloace de probă;
- Obiectele care nu pot fi ridicate se sechestrează şi se lasă în păstrare persoanei la care se află
sau unei custode;
- Obiectele şi înscrisurile ridicate se păstrează la dosar până la soluţionarea definitivă a
cauzei.Cele care din diferite motive nu pot fi ridicate sau ataşate la dosar, se fotografiază, iar
planşa fotografică se anexează la dosar;
- Dacă în cursul percheziţiei se ridică obiecte şi înscrisuri despre care ulterior se stabileşte că nu
au legătură cu cauza, acestea vor fi restituite persoanei căreia îi aparţin, încheindu-se în acest
sens un proces-verbal de predare-primire. Nu se restituie obiectele supuse confiscării, precum şi
cele care sunt produsul altor activităţi ilicite;
- Organul judiciar îi pune în vedere persoanei căreia îi sunt restituite obiectele, că are obligaţia de
a le păstra până la soluţionarea definitivă a cauzei;
1
Se observă locurile în care au fost ascunse, în special dacă au fost găsite ascunzători, camuflaje special amenajate,
2015, p.110.
91
- Metalele sau pietrele preţioase, obiectele confecţionate cu acestea, titlurile de valoare şi

mijloacele de plată străine se depun la cea mai apropiată instituţie bancară competentă, în termen
de 48 de ore;
- Percheziţia domiciliară se impune a fi efectuată şi în situaţia în care încă de la început,
suspectul/inculpatul predă, la cererea organului judiciar, doar o parte din obiectele precizate în
mandatul de percheziție. Dacă se predau toate obiectele indicate în mandat, potrivit dispozițiilor
1
Codului de procedură penală, percheziția nu se mai efectuează .
- Este necesară observarea permanentă a comportamentului percheziţionatului, pentru sesizarea
manifestărilor exterioare care pot indica locurile de ascundere a bunurilor/valorilor căutate sau
eventualele acte de violență îndreptate împotriva membrilor care efectuează percheziția.
Reguli tactico-criminalistice specifice percheziţiei corporale

- Percheziția corporală presupune examinarea corporală externă a unei persoane, a
cavității bucale, a nasului, a urechilor, a părului, a îmbrăcămintei, a obiectelor pe care o persoană
2
le are asupra sa sau sub controlul său, la momentul efectuării percheziției ;
- Percheziţia corporală se poate efectua atât înainte, cât şi după începerea urmăririi
penale, cu ocazia prinderii unor persoane date în urmărire, constatării infracţiunii flagrante,
percheziţiei domiciliare sau arestării;
- Se execută de o persoană de acelaşi sex cu cea percheziţionată;
- Sub aspect tactico-criminalistic, se recomandă ca atunci când este posibil, să fie făcută
în prezenţa martorilor asistenţi;
- Percheziţia nu se rezumă doar la cercetarea corpului, îmbrăcămintei şi încălţămintei
persoanei în cauză, a obiectelor aflate asupra acesteia (bagaje, obiecte portabile etc.) ci trebuie
extinsă şi asupra perimetrului din imediata sa apropiere, în care puteau fi aruncate sau
abandonate diverse mijloace materiale de probă;
- Înainte de începerea percheziţiei, organul judiciar este obligat să se legitimeze, deoarece
numai în acest fel apare obligaţia celui în cauză de a se supune ori de a permite efectuarea
acesteia3;
- Percheziţia corporală se efectuează, în principiu, în trei etape distincte: percheziţie
sumară, percheziţia obiectelor de vestimentaţie şi a bagajelor şi percheziţia corporală propriu-
zisă.
Percheziţia corporală sumară
1
Aceastădispoziție procesual-penală privind percheziția domiciliară (a se vedea art. 159, alin. (8) ) poate aduce
serioase prejudicii procesului de aflare a adevărului, dacă în mandatul de percheziție, în mod obiectiv nu au putut fi
indicate toate obiectele care interesau cauza, datorită împrejurării că organul de urmărire penală, la momentul
solicitării și încuviințării percheziției, nu cunoștea toate aceste obiecte. Este greu de înțeles de ce legiuitorul a
instituit o asemenea reglementare pentru percheziția domiciliară, atâta timp cât în cazul percheziției corporale este
prevăzută o excepție de la această regulă. Potrivit excepției, percheziția corporală se efectuează și atunci când
perchiziționatul a predat obiectele căutate, dacă se consideră utilă căutarea altor obiecte sau urme. O astfel de
reglementare s-ar fi impus cu atât mai mult în cazul percheziței domiciliare, mai ales dacă se iau în calcul
multitudinea și diversitatea locurilor de ascundere, care sunt mult mai mari decât în cazul percheiției corporale, a se
vedea Gheorghe Popa, Niculae Gamenţ, Curs de practică criminalistică în powerpoint, Editura Prouniversitaria,
Bucureşti, 2015, p.111 – 112.
2
3
Obligația organului judiciar de a se legitima este evidentă, dacă se are în vedere că percheziția corporală aduce
atingere unui drept fundamental – inviolabilitatea persoanei.
92
- Este o etapă obligatorie, care urmăreşte descoperirea şi ridicarea imediată a

instrumentelor, armelor sau obiectelor care ar putea fi folosite la agresarea organului judiciar sau
la autolezare, precum şi a mijloacelor materiale de probă pe care persoana în cauză le-ar putea
distruge sau arunca;
- Se solicită persoanei să ridice mâinile şi să se întoarcă cu spatele, pentru a preîntâmpina
declanşarea unui atac prin surprindere;
- Se procedează apoi la palparea hainelor, pantalonilor, buzunarelor, mânecilor etc., o
atenţie deosebită acordându-se abdomenului, carâmbilor cizmelor sau altor locuri în care pot fi
ascunse diferite arme ori instrumente;
- Persoana va fi observată în permanenţă şi nu i se va permite să lase mâinile în jos;
- Percheziţionatul va fi aşezat cu faţa la perete, la un metru distanţă, cu mâinile ridicate
deasupra capului, sprijinite de perete şi cu picioarele desfăcute, iar percheziţia se va desfăşura cu
o singură mână, în cealaltă mână fiind ţinută arma;
- Dacă cel percheziţionat este foarte periculos, i se va cere să se culce cu faţa la pământ,
cu picioarele desfăcute şi mâinile la spate, procedându-se chiar la imobilizarea acestuia.
Percheziţia obiectelor de vestimentaţie

Începe de regulă de la cap, avându-se în vedere obiectele care-l acoperă şi diversele
accesorii (ochelari, cercei, căşti pentru ascultarea muzicii etc.) şi se continuă cu restul articolelor
de îmbrăcăminte şi încălţăminte, lenjerie intimă, astfel încât să nu rămână nicio porţiune
necontrolată;
Vor fi cercetate cu minuțiozitate:
 Gulerele, reverele, mânecile, buzunarele, manşetele, butonierele, peticele,
nasturii, cusăturile, insignele, broşele etc. Dacă este cazul, se procedează la
dezmembrarea porţiunilor unde există date sau indicii că au fost ascunse obiectele
căutate;
 Căptuşela şi spaţiul dintre ea şi materialul îmbrăcămintei, perniţele umerilor şi
orice alte locuri propice ascunderii unor înscrisuri, tablouri, droguri, lanţuri de
aur, pietre preţioase etc.;
 Lenjeria intimă aflată în bagaje, care prin apretare poate favoriza ascunderea unei
1
cantităţi de cca.500 g. de droguri ;
 Tălpile şi tocurile încălţămintei, avându-se în vedere posibilitatea existenţei unor
tălpi sau tocuri detaşabile ori prevăzute cu spaţii de depozitare;
 Căptuşeala şi branţurile încălţămintei în care pot fi descoperite înscrisuri şi valută;
 În privinţa obiectelor portabile, se vor cerceta cu atenţie: portofelele, tabacherele,
tocurile de ochelari, chibriturile, tuburile pentru pasta de dinţi/ras, ceasurile de
mână sau de buzunar, instrumentele muzicale, umbrelele.
Percheziţia corporală propriu-zisă

 Examinarea corpului, de regulă, se face în prezenţa unui medic, avându-se în
atenţie orificiile naturale, părul, aparatele auditive, protezele dentare, precum şi
cele de la mâini ori picioare, membrele superioare şi inferioare gipsate;
 Când există date şi indicii că cel în cauză ar fi putut înghiţi obiectele căutate, se
procedează la efectuarea unor examene radiologice;
1
E. Stancu, op. cit., p.
93
 Animalele de companie trebuie examinate şi ele, întrucât pot fi folosite la

ascunderea unor înscrisuri şi obiecte de mici dimensiuni (în urma unor operaţii de
introducere a acestora sub piele).
Percheziţia la o autoritate publică, instituție publică sau la alte persoane juridice.

Nu se deosebeşte de percheziţia domiciliară sub aspectul activităţilor pregătitoare şi al
procedeelor de căutare.
Obţinerea mandatului de percheziţie respectă aceleași proceduri ca la percheziţia
domiciliară.
Se recomandă efectuarea percheziţiei după terminarea programului de lucru, pentru a nu
stânjeni activităţile care se desfăşoară în locul ce urmează să fie examinat.
Activitatea de căutare debutează din locul în care persoana în cauză îşi îndeplineşte în
mod curent atribuţiile de serviciu şi se extinde asupra altor spaţii sau încăperi.
Vor fi avute în atenție, reglementările procesual-penale în această materie (prezentate în
cadrul regulior generale de efectuare a percheziției), respectiv:
După ce se legitimează, organul judiciar înmânează o copie după mandatul de percheziție
reprezentantului respectivei unități/instituții publice sau persoanei juridice;
Percheziția se efectuează reprezentantului căruia i s-a înmânat copia mandatului de
percheziție, sau a altei persoane cu capacitate deplină de exercițiu;
O copie a procesului verbal se lasă reprezentantului căruia i-a fost înmânată și copia
mandatului de percheziție;
În procesul verbal de percheziție se vor menționa și eventualele obiecțiuni ale
reprezentantului în prezența căruia s-a efectuat percheziția.
Fixarea rezultatelor percheziţiei se face prin:

 Proces verbal;
 Fotografii;
 Videofilmări;
 Schiţe, desene.
Procesul verbal de percheziție domiciliară cuprinde următoarele date:

- Data şi locul întocmirii (anul, luna, ziua şi localitatea);
- Numele, prenumele, calitatea şi organul judiciar din care fac parte membrii echipei de
percheziţie;
- Numele, prenumele experților, specialiştilor sau tehnicienilor participanți la percheziție şi
instituţia din care fac parte;
- Numele, prenumele percheziționatului şi adresa locuinţei la care se face percheziţia;
- Numele şi prenumele apărătorului ales sau desemnat din oficiu și baroul în care își exercită
activitatea;
- Numărul și data mandatului de percheziție sau menţiune despre constatarea infracţiunii
flagrante;
- Numele, prenumele și ocupația persoanelor prezente la locul percheziției, cu precizarea calității
acestora;
- Numele, prenumele, vârsta, ocupația și domiciliul sau reședința martorilor asistenţi;
94
- Menţiune despre înștiințarea persoanei la care se face percheziția, că are dreptul să contacteze
un avocat care să participe la percheziție;
- Când percheziționatul dorește ca la percheziție să participe un avocat, se menționează ora
anunțării avocatului și ora prezentării acestuia la locul percheziției;
- Mențiune despre cazurile și motivele pentru care percheziția a început mai înainte de scurgerea
celor două ore pe care le prevede legea pentru prezentarea avocatului la locul percheziției;
- Mențiune despre faptul că şeful echipei şi ceilalţi membri ai echipei de percheziţie s-au
legitimat, au înmânat mandatul de percheziție şi au adus la cunoştinţă scopul percheziţiei;
- Menţiunea că persoanei percheziţionate i s-a pus în vedere să predea obiectele care interesează
cauza, cu precizarea potrivit căreia percheziția nu se va mai efectua dacă predă toate obiectele
indicate în mandat;
- În cazul refuzului de predare a obiectelor sau în caz de predare parțială, se menționează că
percheziționatul a fost solicitat să predea toate cheile de la încăperi şi piesele de mobilier și
atenționat că dacă refuză, se va recurge la pătrunderea sau deschiderea forţată a acestora. Se vor
consemna şi răspunsurile primite de la cel în cauză;
- Datele de identificare ale persoanelor găsite la locul percheziţiei şi rezultatele percheziţiei
corporale efectuate asupra lor;
- Descrierea locuinței, cu precizarea numărului de încăperi, dependinţe şi a destinaţiei pe care o
au;
- Spaţiile deținute sau folosite în comun cu alte persoane;
- Rezultatele căutărilor, cu descrierea amănunțită a locului și condițiilor în care înscrisurile,
obiectele sau urmele infracțiunii au fost descoperite şi ridicate, enumerarea și descrierea lor
amănunțită pentru a putea fi recunoscute. Descrierea se va face având în vedere: dimensiunile,
marca, seria, forma, culoarea, urmele evidente de pe acestea, deteriorările specifice, starea de
funcționare în cazul aparatelor electrice, electrocasnice sau electronice precum și alte
caracteristici generale şi particulare. În mod asemănător se vor descrie şi locurile de ascundere,
1
inclusiv ascunzătorile special amenajate ;
- Menţiune despre faptul că obiectele şi înscrisurile au fost prezentate pentru a fi recunoscute şi
însemnate spre neschimbare de către percheziţionat şi celelalte presoane care au asistat la
percheziţie, precum şi despre ambalajele în care au fost introduse şi sigiliile aplicate pe ele;
- Mențiune că în afara celor consemnate în procesul verbal, nu s-au ridicat alte obiecte, bunuri,
valori sau înscrisuri;
- Bunurile, valorile care nu au putut fi ridicate, dar care au fost lăsate în păstrarea
percheziţionatului ori a unui custode. Se vor arăta datele de identificare ale custodelui;
- Menţiune despre faptul că persoanelor cărora le-au fost lăsate în păstrare obiectele care nu au
putut fi ridicate li s-au adus la cunoştinţă obligaţiile care le revin şi urmările nerespectării lor;
- Măsurile dispuse cu privire la bunurile perisabile care urmează a fi valorificate imediat;
- Mențiune despre distrugerile produse la locul percheziţionat şi a cauzelor care le-au provocat;
- Mijloacele auxiliare folosite la fixarea rezultatelor percheziţiei (fotografii, înregistrări
audiovide, schițe, desene), cu precizarea că acestea se anexează procesului verbal de percheziție;
- Ora începerii şi terminării percheziţiei;
1
Pentru a nu da posibilitatea persoanei percheziționate să ridice eventuale obiecţiuni și să conteste rezultatele
percheziției, invocând că obiectele descoperite ar fi fost puse în locurile descoperite fără ştirea sau încuviinţarea sa.
95
- Menţiune despre existenţa sau inexistenţa obiecţiilor percheziţionatului (sau persoanei care îl
reprezintă) ori a observaţiilor martorilor asistenţi, apărătorului, specialiştilor etc. despre modul în
care s-a efectuat percheziţia şi conţinutul procesului-verbal;
- Numărul de exemplare în care s-a încheiat procesul verbal şi destinaţia lor;
- O copie după procesul verbal se lasă persoanei la care s-a făcut percheziţia ori reprezentantului
său sau unui membru al familiei. În lipsa acestora copia se lasă oricărei persoane cu capacitate
deplină de exercițiu care cunoaște persoana la care s-a făcut percheziția și, dacă este cazul,
custodelui. De asemenea, o copie se înmânează reprezentantului unităţii publice sau persoanei
1
juridice percheziţionate ;
- Procesul verbal se semnează pe fiecare pagină și la sfârșit de toți participanții la percheziție
(inclusiv de avocatul prezent la percheziție). Dacă vreuna din aceste persoane nu poate sau
refuză să semneze, se face mențiune despre aceasta, precum și despre motivele imposibilității
2
sau refuzului de a semna .
B. RECONSTITUIREA
Obiectivele reconstituirii:
B. Verificarea şi precizarea unor date sau probe obţinute prin desfăşurarea activităţilor
de urmărire penală;
C. Stabilirea unor împrejurări de fapt care prezintă importanță pentru soluționarea
cauzei, în scopul aflării adevărului în procesul penal;
D. Permite organului judiciar să verifice dacă infracţiunea putea fi comisă în condiţiile şi
circumstanţele stabilite cu ocazia cercetării la faţa locului, audierii
suspectului/inculpatului, persoanei vătămate, martorilor oculari etc.;
E. Explicarea mecanismului de formare a unor categorii de urme;
F. Demonstrarea faptelor simulate, cum ar fi de exemplu, disimularea delapidării în furt.
Reconstituirea – concept
Reconstituirea constă în reproducerea experimentală - integrală sau parţială - a unor fapte
şi împrejurări din timpul săvârşirii infracţiunii, pentru a verifica dacă rezultatele acestora se
coroborează cu probele administrate în dosar;
Reconstituirea este o activitate de tactică criminalistică desfășurată în conformitate cu
normele preocesual-penale, care constă în reproducerea experimentală a împrejurărilor în care a
fost săvârşită infracţiunea sau orice fapt care prezintă importanţă în cauză, pentru a stabili dacă
fapta a avut ori putea să aibă loc în condiţiile date.
Reconstituirea –trăsături
Reproducerea artificială a faptelor, împrejurărilor şi fenomenelor specifice infracţiunii se
face cu respectarea următoarelor cerințe:
 Se reproduc doar fapte, acţiuni sau fenomene care nu încalcă legea sau ordinea
publică, cele care nu aduc atingere vieţii, integrităţii fizice, sănătăţii, demnităţii
persoanei sau moralei publice, ori care nu cauzează pagube avutului public sau
privat;
1
2
96
 Este interzisă reproducerea acţiunilor cu urmări socialmente periculoase, care ar

conduce la săvârşirea de noi infracţiuni;
 În funcție de problemele care urmează a fi clarificate în cauză, pot fi reproduse
toate împrejurările infracţiunii, numai o parte din ele și uneori fapte izolate dacă
sunt de natură să contribuie la clarificarea unor aspecte importante pentru aflarea
adevărului.
Are caracter probatoriu:

 Reconstituirea confirmă sau infirmă probele îndoielnice și orice alte date sau
indicii care dovedesc existenţa sau inexistenţa infracţiunii, a vinovăţiei sau
nevinovăţiei făptuitorului;
 Reconstituirea poate conduce la descoperirea de noi probe (cu deosebire mijloace
materiale de probă) care să ateste existența faptelor și împrejurărilor cauzei,
precum și vinovăția sau nevinovăția suspectului/inculpatului.
Asigură perceperea nemijlocită de către organul judiciar, a împrejurărilor în care

martorii au luat cunoştinţă despre faptele și împrejurările pe care le-au relatat cu ocazia audierii
(acţiuni întreprinse de făptuitor, victimă ori alte persoane prezente la locul săvârşirii infracţiunii
etc.);
Rezultatele acţiunilor care se reconstituie sunt asemănătoare (nu identice) cu cele ale
acţiunilor din timpul comiterii faptei.Aceasta are relevanță în explicarea eventualelor deosebiri
dintre rezultatele reconstituirii și probele administrate în dosar.
Reconstituirea - valoare probatorie

Reconstituirea are o forţă probatorie egală cu a celorlalte mijloace de probă consacrate de
Codul de procedură penală, rezultatele acesteia servind la aflarea adevărului doar dacă se
coroborează cu celelalte probele aflate la dosar.
Funcţiile reconstituirii:
 Verificarea şi precizarea probelor care servesc la demonstrarea existenţei sau inexistenței
infracţiunii şi a modalităţilor de comitere a faptei;
 Confirmarea sau infirmarea versiunilor elaborate în cauză;
 Obţinerea de noi probe.
Felurile reconstituirii
Reconstituirea prin care se verifică declaraţiile suspectului sau inculpatului referitoare
la modalităţile în care infracţiunea a fost săvârșită:
Suspectul/inculpatul este solicitat să reproducă activităţile pe care a declarat că le-a
desfăşurat cu prilejul săvârşirii infracţiunii (se verifică de exemplu dacă putea să escaladeze un
gard, balcon etc., să treacă printr-o spărtură cu anumite dimensiuni, dacă putea să transporte o
anumită greutate etc.).
Reconstituirea prin care se verifică numărul, natura și dispunerea anormală a urmelor și
mijloacelor materiale de probă descoperite în locul faptei, comparativ cu cele care în mod
inevitabil ar fi trebuit să ia naștere în împrejurările pe care făptuitorul le-a declarat la audieri.
Acest gen de reconstituire este deosebit de eficient în demonstrarea faptelor simulate.
97
Reconstituirea efectuată pentru verificarea aptitudinilor şi deprinderilor

învinuitului/inculpatului de a executa anumite activităţi.
Verifică dacă suspectul/inculpatul are cunoștințele de specialitate, înclinațiile, priceperile
și deprinderile practice fără de care nu este posibilă obținerea produsului finit pe care-l declară
(utilă de exemplu în cazul falsificării unor opere de artă, mijloace de plată etc.).
Reconstituirea care verifică declaraţiile martorilor şi persoanei vătămate.

Reconstituirea verifică:
 Posibilitatea ca martorii sau persoana vătămată să perceapă sau nu faptele şi
împrejurările pe care le-au relatat;
 Exactitatea şi durata percepţiei, în funcţie de condiţiile de loc, timp, vizibilitate şi
meteorologice din momentul săvârşirii infracţiunii;
 Declarațiile martorului de rea credință, atunci când rezultatele reproducerilor
efectuate la faţa locului le contrazic, demonstrând că:
 Faptele şi împrejurările pe care le-a relatat nu puteau fi percepute în contextul
condiţiilor care au existat în momentul săvârşirii infracţiunii;
 Martorul a trecut sub tăcere acţiunile făptuitorului, ori zgomotele din timpul
săvârşirii infracţiunii, deşi în mod obiectiv avea posibilitatea să le perceapă.
Când se verifică posibilităţile de percepţie vizuală ale martorului sau persoanei vătămate,
la efectuarea reconstituirii se au în vedere:
Calitatea şi starea de sănătate a ochilor;
Condiţiile de vizibilitate din locul în care s-a săvârşit fapta şi cele din locul
în care s-a făcut percepţia;
Durata percepţiei;
Denivelările suprafeţei de teren din care sau în care s-a făcut percepţia şi
elementele de vegetaţie existente în aceasta;
Dimensiunea, culoarea şi forma obiectelor percepute;
Distanţa de la care s-a făcut percepţia.
La verificarea posibilităţilor de percepţie auditivă se au în vedere:

 Posibilitatea ca acţiunile ilicite ale făptuitorului ori acţiunile de apărare ale victimei să fi
fost însoţite de producerea unor zgomote;
 Acuitatea auzului şi starea de sănătate a organelor de simţ (se recomandă ca zgomotele să
fie reproduse chiar de obiectele folosite la comiterea faptei, sau când acest lucru nu este
posibil, de obiecte similare);
 Distanţa de la care s-a făcut percepţia;
 Sursa, intensitatea şi direcţia de propagare a zgomotelor infracţiunii;
 Prezenţa sau absenţa unor surse de poluare fonică ce ar fi putut diminua sau favoriza
fidelitatea percepţiei;
 Direcţia şi intensitatea vântului;
 Preocupările persoanei în momentul percepţiei.
Pregătirea reconstituirii
Reconstituirea poate fi efectuată în ambele faze ale procesului penal, atât în faza de
urmărire penală cât şi în faza de judecată după începerea cercetării judecătoreşti;
98
Momentul dispunerii reconstituirii depinde de particularităţile fiecărei cauze şi scopul

urmărit prin această activitate și se poate situa:
 La începutul urmăririi penale (de exemplu imediat după cercetarea la fața locului
sau după audierea suspectului/inculpatului);
 La sfârşitul urmăririi penale;
 În cursul judecății (se dispune prin încheiere de ședință).
Activităţi pregătitoare:
Stabilirea oportunităţii reconstituirii. Reconstituirea este oportună dacă:
 Probatoriul administrat în cauză nu a clarificat complet unele fapte și împrejurări
relevante pentru aflarea adevărului;
 Poate contribui la descoperire de noi probe;
 Reconstituirea este inoportună dacă la reaudierea suspectului/inculpatului ori a
martorului de rea credință (obligatorie înainte de reconstituire) se obțin date noi,
care clarifică acțiunile, împrejurările etc. pe care reconstituirea urma să le
verifice;
 Nu este oportună reconstituirea, după cum s-a mai precizat, nici când pune în
pericol viața, sănătatea, demnitatea și onoarea persoanei etc. sau când prin
acțiunile care se reconstituie pot fi cauzate pagube avutului public sau privat.
Stabilirea scopului reconstituirii. Activitatea vizează precizarea acțiunilor şi

împrejurărilor care se vor reproduce artificial şi aprecierea concludenţei rezultatelor la care se
poate ajunge;
Stabilirea numărului de participanţi la reconstituire şi a sarcinilor ce le revin. La

reconstituire participă:
- Organul judiciar, persoana ale cărei declaraţii se verifică, apărătorul ales sau desemnat
din oficiu (când suspectul/inculpatul solicită asistenţă juridică sau este minor), interpretul, dacă
1
este cazul, şi martorii asistenţi ;
- Dacă este cazul, specialişti din diverse domenii de activitate, celelalte părţi din proces
atunci când organul judiciar consideră necesară prezența lor;
- Nu poate fi obligat să participe la reconstituire, suspectul/inculpatul care nu recunoaşte
faptele comise și învinuirea care i se aduce.
Asigurarea tehnico-materială:
- Pregătirea mijloacelor materiale de probă sau procurarea obiectelor care se vor folosi în
cursul reconstituirii;
- Nu se vor folosi obiecte, instrumente care pun în pericol siguranța participanților la
reconstituire (arme de foc, explozibili, cuțite, topoare etc.);
- Procurarea echipamentului de protecție pentru prevenirea accidentelor, a aparaturii care
se va folosi pentru fixarea faptelor, împrejurărilor reconstituite și a rezultatelor obținute precum
şi a mijloacelor tehnice pentru asigurarea schimbului de informaţii între membrii echipei.
1
Din punct de vedere tactico-criminalistic se recomandă participarea martorilor asistenți la reconstituire, aceștia
reprezentând o garanție în plus în privința exactității și obiectivității rezultatelor obținute.
99
1
Reamenajarea locului săvârşirii infracţiunii (dacă este necesară) , astfel încât să se
creeze aceleaşi condiţii sau condiţii apropiate de cele care au existat în momentul săvârşirii
infracţiunii;
Stabilirea momentului de începere a reconstituirii.

Se au în vedere:
 anotimpul, condiţiile atmosferice și de vizibilitate;
 intervalul orar înăuntrul căruia s-a săvârşit infracţiunea;
 chiar zona geografică sau orice alte împrejurări care pot influența rezultatele
reconstituirii,
Întocmirea planului de reconstituire.

Planul de reconstituire trebuie să fie riguros întocmit și să evidențieze:
 Locul, data şi ora la care va avea loc reconstituirea;
 Scopul reconstituirii;
 Organul judiciar şi specialiştii care participă la reconstituire, cu precizarea
sarcinilor care revin fiecărui membru al echipei;
 Suspectul/inculpatul, persoana vătămată, martorii oculari şi martorii asistenţi,
 Materialele necesare pentru amenajarea locului faptei potrivit condiţiilor în care
se pretinde că a fost săvârşită infracţiunea;
 Echipamentul necesar pentru a asigura securitatea suspectului/inculpatului;
 Mijloacele materiale de probă sau obiectele care vor fi folosite pentru
reproducerea faptelor şi împrejurărilor ce se verifică;
 Mijloacele de transport şi cele de comunicare între membrii echipei, precum şi
aparatura tehnică pentru fixarea rezultatelor reconstituirii;
 Măsurile de pază ce urmează să fie luate la locul reconstituirii.
Efectuarea propriu-zisă a reconstituirii

Activități care se desfășoară imediat după ajungerea în locul reconstituirii:
-Măsuri de pază şi supraveghere a locului în care se efectuează reconstituirea;
-Îndepărtarea curioşilor când suspectul/inculpatul este arestat, ori când acțiunile care se
reconstituie și rezultatele lor au caracter secret;
-Consultarea suspectului/inculpatului, a persoanei vătămate și a martorilor oculari cu
privire la modul în care a fost amenajat locul în care se va face reconstituirea;
-Efectuarea ultimelor retușuri, potrivit obiecțiilor suspectului/inculpatului, și a
observațiilor persoanei vătămate ori ale martorilor asistenți;
2
Reguli tactico-criminalistice aplicate în efectuarea reconstituirii :
- Participanţilor la reconstituire li se reamintesc activităţile pe care le vor desfăşura şi ordinea de
executare a lor;
- Martorii asistenţi sunt invitaţi să ocupe locurile care asigură perceperea optimă a tuturor
acţiunilor care se reconstituie şi a rezultatelor la care se ajunge;
1
Reamenajarea se face potrivit declaraţiilor suspectului/inculpatului, părţii vătămate şi martorilor oculari.
2
Florin Ionescu, op. cit., p. 316 și urm.
100
- În timpul reconstituirii vor fi reproduse doar fapte şi împrejurări care prezintă importanţă pentru
aflarea adevarului;
- Fiecare faptă sau împrejurare care urmează să fie reprodusă va fi precedată de declaraţiile
executanţilor, cu privire la modul în care s-a desfăşurat ori în care a fost percepută în momentul
săvârşirii infracţiunii;
- Faptele şi împrejurările care se verifică trebuie reproduse cât mai exact, într-un ritm asemănător
celui declarat de persoana care le execută;
- Fiecare activitate care se reconstituie se repetă de mai multe ori, pentru a verifica dacă la
fiecare repetare se obţin aceleaşi rezultate;
- Activităţile cu grad de complexitate sporit şi ritm de desfăşurare rapid vor fi reproduse pe
etape;
- La reconstituirea prin care se verifică condiţiile de vizibilitate sau audibilitate, acţiunile mai
importante vor fi repetate în condiţii deliberat modificate pentru a constata posibilitatea
producerii unor erori de percepţie;
- Este interzis a indica ori a face sugestii persoanelor executante, acestea fiind lăsate să
acţioneze potrivit declaraţiilor pe care le-au făcut;
- Vor fi notate în vederea consemnării în procesul verbal şi în acelaşi timp fixate prin
fotografiere/videofilmare, fiecare acţiune care se reconstituie şi rezultatul ei;
- Reconstituirea care se soldează cu descoperirea unor noi urme sau mijloace materiale de probă,
va continua cu cercetarea criminalistică a locului în care au fost găsite;
- Reconstituirea se amână ori se întrerupe, când condiţiile meteorologice, de vizibilitate sau
audibilitate se depărtează de cele din momentul săvârşirii infracţiunii şi influenţează exactitatea
reproducerilor şi rezultatelor lor.
Fixarea rezultatelor reconstituirii

Procesul verbal - se întocmeşte potrivit art. 199 şi 195 C. proc. pen. și cuprinde:
 Anul, ziua şi locul încheierii;
 Numele, prenumele membrilor echipei care au participat la reconstituire, calitatea şi
organul judiciar din care fac parte1;
 Locul în care se face reconstituirea;
 Temeiul legal şi cauza în care se efectuează, cu indicarea scopului urmărit;
 Datele de identificare ale celorlalţi participanţi la reconstituire (învinuit/inculpat,
apărător, interpret, parte vătămată, martori oculari, specialişti ş.a.);
 Menţiune că locul reconstituirii a fost reamenajat potrivit declaraţiilor şi observaţiilor
persoanelor participante;
 Descrierea amanunţită a fiecărei fapte sau împrejurări reproduse experimental,
precizându-se ordinea de executare, mijloacele materiale de probă ori obiectele folosite,
durata în timp (dacă prezintă importanţă pentru cauză), numărul de repetări şi
rezultatelor obţinute la fiecare repetare;
 Împrejurările care fost reproduse în alte condiții decât cele din timpul săvârşirii
infracţiunii, cauzele care le-au generat şi rezultatele obţinute;
1
Tactica criminalistică recomandă ca în procesul verbal (ca de altfel în toate celelalte procese verbale) să fie
menționați toți membri echipei care participă la reconstituire și nu doar persoana care-l încheie, așa cum prevede C.
proc. pen.
101
 Descrierea amănunțită a urmelor şi mijloacelor materiale de probă descoperite în cursul

reconstituirii;
 Fotografiile/înregistrările audio, audio-video, schiţele ori desenele executate pentru
fixarea rezultatelor acțiunilor și împrejurărilor reconstituite;
 Ora la care a început şi ora la care s-a terminat reconstituirea;
 Condițiile meteorologice, de lumină din timpul reconstituirii;
 Fondul sonor care s-a asigurat în timpul reconstituirii (dacă acesta este indispensabil
pentru verificarea posibilităților de percepție a zgomotelor pe care martorii sau persoana
vătămată declară că le-au auzit în momentul săvârșirii infracțiunii);
 Menţiune despre obiecțiile sau observaţiile participanţilor cu privire la modul de
desfășurare a reconstituirii și rezultatele obținute şi modul de soluţionare a acestora;
 Menţiune - când este cazul - despre obligaţia participanţilor de a păstra secretul asupra
rezultatelor reconstituirii;
 Numărul de exemplare şi destinaţia acestora;
 Semnăturile organului judiciar şi ale participanţilor la reconstituire, pe fiecare pagină și la
sfârșitul procesului verbal.
Particularitățile fixării fotografice a rezultatelor reconstituirii:

 Înregistrează momentele cele mai importante ale acţiunilor şi împrejurărilor care se
reproduc, contribuind prin caracterul său demonstrativ, la stabilirea faptului dacă
infracţiunea putea sau nu să se săvârşească în condiţiile pe care le-a relevat ancheta
1
până în acel moment .
 Reprezentând un mijloc sugestiv de fixare a rezultatelor reconstituirii, fotografia
2
judiciară va ilustra în mod obligatoriu :
 Locul în care se efectuează reconstituirea în ansamblul său sau în parte, atât înainte
cât şi după reamenajarea lui potrivit declaraţiilor suspectului/inculpatului, martorului
ocular sau părţii vătămate;
 Căile de acces în locul faptei şi de părăsire a acestui loc. Se fotografiază de exemplu
momentele esenţiale ale escaladării, momentul trecerii unor bunuri printr-o
deschizătură etc.;
 Instrumentele şi metodele folosite la forţarea căilor de acces în încăperi şi modul de
acţionare a respectivelor instrumente;
 Posibilitatea de a transporta bunuri cu dimensiuni/greutăți mari și modalităţile în care
au fost transportate (de exemplu, transportarea unei case de bani cu o pătură);
 Particularităţile topografice ale locului din care martorul declară că a văzut făptuitorul
şi acţiunile acestuia. În acest caz, fotografia se execută de la înălţimea ochilor
martorului, cu obiectivul fotografic îndreptat pe direcţia în care acesta declară că a
privit;
 Condiţiile şi împrejurările care au favorizat săvârşirea infracţiunii, atunci când
reconstituirea se efectuează la puţin timp după aceasta, iar locul faptei nu a suferit
3
nici un fel de modificări .
1
Florin. Ionescu, Criminalistica, vol. 1, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p.61.
2
Idem, p.61, 62.
3
C. Aioniţoaie, E. Stancu, op.cit., p. 270
102
C. TACTICA IDENTIFICĂRII PERSOANELOR ȘI OBIECTELOR

1
Noţiunea, scopul şi importanţa identificării persoanelor și obiectelor
Noțiune, valoare probatorie:
Este o activitate de tactică criminalistică desfăşurată în conformitate cu normele
procesual-penale, în scopul identificării persoanelor, cadavrelor, animalelor şi obiectelor care au
legătură cu cauza, prin intermediul persoanelor care au perceput şi reţinut în memorie, în
împrejurări determinate de săvârşirea unei infracţiuni sau unui alt fapt juridic, semnalmentele şi
2
caracteristicile acestora .
3
Actualul Cod de procedură penală consfințește pentru prima dată această activitate într-
un capitol distinct (Capitolul III din Titlul IV, intitulat ”Probele, mijloacele de probă și
procedeele probatorii).
Constă în aceea că se prezintă unei persoane, o altă persoană, cadavru, obiect sau animal,
4
pe care le-a văzut anterior, pentru a se stabili dacă le poate identifica .
Are un obiect concret, respectiv identificarea fiinţelor, cadavrelor, animalelor şi lucrurilor
în scopul aflării adevărului în cauză.
Forța probatorie a identificării este egală cu a celorlalte mijloace de probă consacrate de
legea procesual-penală, fiind similară cu cea a declarațiilor persoanelor audiate în procesul penal.
Situațiile în care se efectuează identificarea persoanelor și obiectelor:

 În infracţiunile în care făptuitorul vine în contact nemijlocit cu persoana vătămată;
 Ori de câte ori făptuitorul a fost văzut sau auzit de martori în momentul săvârșirii
infracțiunii, al părăsirii locului faptei sau în momentul valorificării
bunurilor/valorilor produs al infracțiunii.
Scop:
 Identificarea persoanelor și obiectelor se dispune în cursul urmăririi penale sau
5
judecății, în scopul clarificării împrejurărilor cauzei ;
 Completarea probatoriului în infracțiunile în care suspectul sau inculpatul este
cunoscut, în vederea stabilirii vinovăției sau nevinovăției acestuia;
 Identificarea făptuitorilor infracţiunilor rămase cu autori necunoscuţi, a
instrumentelor sau obiectelor folosite la săvârşirea infracţiunii ori produs al
activităţii ilicite;
1
Activitatea a fost cunoscută, până nu de mult, sub denumirea de prezentare pentru recunoaștere, apud Gheorghe
p.134
2
C.Pletea, op.cit., p.268
3
Legislația trecută nu prevedea activitatea în categoria mijloacelor de probă sau a procedeelor probatorii, deși era
larg folosită în practica judiciară sub denumirea de prezentare pentru recunoaștere. Folosirea ei era asimilată
ascultării persoanelor în procesul penal fiindu-i aplicate normele procesual-penale care reglementau audierea
acestora.
4
Aioniţoaie, E. Stancu, Prezentarea pentru recunoaştere, în Tratat de tactică criminalistică, op. cit., p.178
5
C. proc.pen., art.132
103
 Verificarea probelor deja administrate în cauză şi a versiunilor elaborate cu

privire la identitatea stabilită pe baza examinării ştiinţifice a urmelor şi a altor
1
mijloace materiale de probă descoperite în câmpul infracţional .
Fundamentul psihologic al identificării

Identificarea are la bază capacitatea omului de a percepe, memora şi descrie
semnalmente ori caracteristici ale unor persoane, cadavre, animale sau obiecte;
Reținerea și memorarea caracteristicilor sau însușirilor persoanelor și obiectelor se
2
sprijină pe două categorii de percepţii :
Percepţia anterioară, în care are loc înregistrarea şi memorarea caracteristicilor unor
persoane sau obiecte implicate în săvârşirea infracţiunii;
Percepţia curentă, în care caracteristicile persoanelor sau obiectelor prezentate pentru a
fi recunoscute, sunt înregistrate, analizate şi comparate cu cele din timpul percepţiei anterioare;
Factori care influentează exactitatea identificării.

Factori obiectivi:
 Insuficienta iluminare din locul în care se derulează activitatea ilicită sau prezenţa
în acest loc a unor surse de lumină care denaturează culorile;
 Distanţa mare de la care se face percepţia şi durata scăzută a percepţiei;
 Intensitatea stimulilor care acţionează asupra organelor de simţ;
 Existenţa unor surse de poluare fonică sau vizuală etc.
Factori subiectivi:
 Calitatea necorespunzătoare a organelor de simţ;
 Stările de oboseală ori de ebrietate;
 Consumul de stupefiante, stările de stres psihic care însoţesc comiterea unor fapte cu
pronunţat caracter afectogen;
 Nivelul scăzut de inteligenţă, pregătire şi cultură generală al martorului.
Alți factori care influenţează percepția:

 Constanţa percepţiei - depinde de interesul manifestat faţă de faptele şi împrejurările care
interesează cauza şi de constanţa şi gradul de distributivitate a atenţiei;
 Iluzia – fenomen care provoacă percepţia deformată a unor semnalmente sau
caracteristici, în principal datorită ambianţei mediului în care se află persoana sau
obiectul implicat în comiterea faptei;
 Expectanţa - fenomenul prin care percepţia unor stimuli diferiţi având aceeaşi intensitate
sau intensitate mai mare, se face în mod diferit, o parte dintre aceştia fiind recepţionaţi,
iar altă parte nu;
 Efectul “halo” care constă în generalizarea nejustificată, la nivel de întreg, a unor detalii
mai evidente, care crează o imagine falsă a persoanei sau obiectului;
 Timpul scurs din momentul percepţiei până la cel al descrierii.
1
A. Ciopraga, op.cit., p.156
2
Percepţia depinde în mare măsură de tipul receptiv căruia aparţine martorul sau persoana vătămată. Astfel,
persoanele pot fi de tip analitic (de regulă femeile - acestea reţin mai multe amănunte), sau de de tip sintetic (în
principal bărbaţii - reţin doar întregul şi caracteristicile sale generale).
104
Activități prealabile identificării.

Pentru ca activitatea să se soldeze cu rezultatele scontate, se procedează la:
 Studierea dosarului cauzei;
 Ascultarea prealabilă a persoanei care va face identificarea;
 Asigurarea condiţiilor în care se va desfăşura;
 Stabilirea echipei care va organiza și coordona activitatea de identificare;
 Invitarea persoanelor în cauză şi a martorilor asistenţi.
Studierea dosarului cauzei se face pentru a stabili:

 Obiectul identificării, respectiv persoanele, cadavrele, lucrurile ori animalele care
urmează să fie identificate, precum şi semnalmentele ori caracteristicile acestora;
 Persoanele care pot face identificarea, calitatea procesual-penală a acestora, eventualele
interese pe care le pot avea în cauză şi aptitudinile lor sub aspectul posibilităţilor de
percepţie, memorare şi redare;
 Factorii obiectivi şi subiectivi care s-au manifestat în momentul perceperii
semnalmentelor sau caracteristicilor în baza cărora se va face identificarea;
 Condiţiile în care se va face identificarea.
Ascultarea prealabilă a persoanei care urmează să facă identificarea

Scop: De a stabili cantitatea şi calitatea caracteristicilor identificatoare cunoscute de cel
invitat să facă recunoaşterea, precum şi posibilităţile de redare/descriere a acestor caracteristici;
Obiect: Ascultarea se face doar cu privire la semnalmentele persoanelor şi cadavrelor, ori
cu privire la caracteristicile obiectelor sau animalelor a căror identitate poate contribui la
soluționarea cauzei, nu și cu privire la alte fapte sau împrejurări cunoscute de cel care va face
recunoașterea;
Audierea se va desfășura și cu privire la condiţiile de loc, timp și factorii obiectivi sau
subiectivi care puteau influenţa percepţia acestor semnalmente ori caracteristici;
Reguli tactico-criminalistice care trebuie respectate la ascultarea prealabilă a

persoanei care urmează să facă identificarea:
Cel ascultat trebuie lăsat să expună în mod liber semnalmentele, însuşirile ori
caracteristicile pe care le-a perceput;
Dacă este cazul, i se vor adresa întrebări de completare, precizare, reamintire şi
de control, fără a i se sugera ce anume trebuie să declare;
Ascultarea va insista pe semnele particulare care pot uşura identificarea;
În cursul audierii se vor adresa întrebări din care să rezulte dacă cel care va face
identificarea a revăzut și persoana, obiectul sau animalul pe care este chemat să le
descrie, deoarece după cum se ştie, în aceste condiţii posibilităţile de percepere şi
1
memorare a semnalmentelor sau caracteristicilor sunt cu mult mai mari ;
Persoana chemată să facă identificarea este întrebată dacă a mai participat anterior
la o altă procedură de identificare privind aceeași persoană, obiect, animal sau
1
C. Aioniţoaie, E. Stancu, op. cit., p.181
105
cadavru, ori dacă persoana, obiectul, animalul sau cadavrul de identificat i-au
1
fost indicate ori descrise anterior ;
Pentru a preveni momentele de ezitare, confuzie sau blocaj psihic, ascultarea se va
desfăşura într-o atmosferă relaxată, lipsită de tensiuni psihice ori factori de stres;
În cazul în care cel audiat descrie cu dificultate elemente faciale și semnalmente
ori caracteristici pe care le-a perceput şi memorat, i se vor adresa întrebări
ajutătoare (fără a-l sugestiona), folosindu-se dacă este cazul chiar și mijloacele
tehnice specifice portretului vorbit: desenul compoziție, fotorobotul, portretul
computerizat etc.;
În finalul ascultării se adresează şi se repetă o întrebare care urmărește să
stabilească dacă cel audiat poate identifica persoana, animalul sau obiectul ale
cărui semnalmente ori caracteristici le-a descris;
În funcţie de răspunsul primit, se va hotărî dacă identificarea se va mai face sau
nu.
Asigurarea condiţiilor în care se va desfăşura identificarea:

1. Identificarea să se desfăşoare în aceleaşi condiţii sau în condiţii cât mai asemănătoare cu
cele care au existat în momentul percepţiei;
2. Identificarea să se realizeze în condiţii de vizibilitate, audibilitate etc. similare celor în
care s-a realizat percepţia caracteristicilor;
3. Trebuie respectată aceeaşi distanţă, aceleaşi poziţii ale făptuitorului şi martorului,
aceleaşi atitudini şi mişcări;
4. Identificarea se desfăşoară la sediul organului judiciar, însă sunt şi situaţii în care se
impune a fi efectuată în locurile în care s-a realizat percepţia iniţială.
Stabilirea echipei care va organiza și coordona activitatea de identificare

 La identificare participă o echipă în care pe lângă cel care va conduce activitatea, sunt
prevăzuți unul sau mai mulţi lucrători care au sarcina de a supraveghea comportamentul,
atitudinile şi reacţiile persoanelor din grupul alcătuit în vederea identificării;
 Odată declanșată procedura de identificare, este interzis ca înainte sau în timpul
identificării, ceilalți membri ai echipei să contacteze pe cel chemat să facă identificarea;
 În componența echipei va fi prevăzut un lucrător care va avea sarcina să aducă martorul
ori persoana vătămată în încăperea în care se află șeful echipei care coordonează
activitatea de identificare;
 Lucrătorul nu trebuie să cunoască persoanele care alcătuiesc grupul şi nici dispunerea lor
în interiorul grupului;
 Acesta se va afla într-o încăpere separată și va lua legătura cu cel chemat să facă
identificarea doar în momentul în care va fi înștiințat telefonic de șeful echipei.
Reguli tactico-criminalistice generale aplicate în identificarea persoanelor, obiectelor,

cadavrelor și animalelor:
- Atunci când este posibil, identificarea se va face într-un moment cât mai apropiat de cel al
comiterii infracţiunii;
1
106
- Dacă persoana care urmează să facă identificarea nu reușește sau descrie cu dificultate
semnalmentele sau caracteristicile persoanelor sau obiectelor, pentru a-i reactiva procesul
memorial, i se va cere să relateze tot ce cunoaşte despre acestea, fără a-i limita în vreun fel
1
conţinutul sau întinderea relatărilor ;
- Persoanei care va face identificarea i se pot adresa şi întrebări de tip asociativ, referitoare la
evenimente ori împrejurări care deși nu au legătură cu cauza, i-ar fi dat posibilitatea să-l cunoacă
făptuitorul, instrumentele pe care le-a folosit la comiterea faptei etc.;
- Nu se renunță la identificare dacă persoana nu poate să facă o descriere satisfăcătoare care
2
să conducă la identificare . În astfel de situaţii, se recomandă să se adreseze și să se repete
întrebarea dacă ar putea identifica persoana sau obiectul pe care le-a văzut, dintr-un grup de
persoane cu semnalmente/caracteristici asemănătoare. În funcţie de siguranţa răspunsurilor pe
care le dă, organul judiciar va hotărî dacă se impune sau nu organizarea şi desfăşurarea activităţii
de identificare;
- Identificarea se face dintr-un grup din 4-6 persoane, animale sau obiecte necunoscute, dar
cu semnalmente ori însuşiri asemănătoare;
- În cazul persoanelor, identificarea se va desfăşura astfel încât persoana care urmează să fie
3
identificată să nu o vadă pe cea care o indică . Se recomandă folosirea unui laborator prevăzut cu
două încăperi separate printr-un geam oglindă și prevăzute cu sisteme de înregistrare audiovideo
(laborator asemănător celui folosit la testarea poligraf);
- Dacă identificarea se face după fotografie, se va introduce fotografia într-un grup de alte 4-
6 fotografii reprezentând persoane, animale sau obiecte cu semnalmente sau caracteristici
asemănătoare;
- Toate persoanele sau obiectele din grupul alcătuit în vederea identificării vor fi
individualizate cu numere de ordine, astfel încât cel care identifică să-l poată indica cu exactitate
pe cel pe care-l cunoaște;
- În cazul în care există mai multe persoane vătămate ori martori care urmează să facă
identificarea, prezentarea grupului de persoane constituit în vederea identificării se va face
succesiv cu fiecare dintre acestea (nu concomitent), schimbând de fiecare dată ordinea aşezării în
grup;
- Dacă identificarea aceleiași persoane, a aceluiași obiect, animal sau cadavru urmează să fie
făcută de mai multe persoane, se iau măsuri care să împiedice comunicarea între cei care au făcut
4
identificarea și cei care urmează să o efectueze ;
- Când aceleiaşi persoane i se prezintă pentru identificare mai multe persoane, animale sau
obiecte, este obligatoriu ca grupul din care se face identificarea să fie schimbat de fiecare dată;
- Dacă identificarea urmează să se facă după voce şi vorbire, se recomandă alcătuirea unui
text în care vor fi introduse expresiile ori termenii pe care martorul sau persoana vătămată
declară că le-a auzit în momentul comiterii faptei;
- Când urmează să fie identificate cadavre, fiecare cadavru va fi prezentat în mod individual
(nu în grup), după ce în prealabil a fost toaletat şi îmbrăcat astfel încât să aibă o înfăţişare cât mai
naturală.
1
În plan psihic, recunoașterea este mul mai ușoară decât reproducerea orală sau scrisă a ceea ce s-a perceput.
2
Vor fi luate în calcul, posibilităţile persoanei de a se exprima, vocabularul de care dispune, stările emoţionale ,
caracteristicile de temperament şi personalitate etc
3
4
107
Particularităţile identificării persoanelor.

Reguli tactico-criminalistice specifice identificării după semnalmentele statice:
În încăperea în care se află șeful echipei care conduce activitatea, sunt invitaţi la început
avocatul şi dacă este cazul, interpretul celui ce urmează să fie recunoscut, apoi martorii asistenţi;
Aceștia vor fi înștiințați cu privire la:
 Scopul și obiectul identificării;
 Criteriile după care a fost constituit grupul de persoane din care se va face identificarea;
 Activităţile care se vor desăşura și ordinea lor de desfășurare;
 Mijloacele tehnice care se vor folosi la fixarea rezultatelor acestei activități;
 La solicitarea celui care conduce activitatea, cu ajutorul unuia din lucrătorii prevăzuți în
echipă, în cea de-a doua încăpere va fi introdus grupul de persoane din care se va face
identificarea;
 Tuturor persoanelor din grupul alcătuit în vederea identificării li se va atrage atenţia că nu
au voie să vorbească între ele, să-şi facă semne, ori să efectueze alte activităţi în afara
celor cărora li se solicită;
 Persoana care urmează să fie identificată este invitată să-şi aleagă un număr de ordine şi
să ocupe locul pe care-l doreşte în interiorul grupului;
 Celelalte personae din grup vor primi în mod aleatoriu câte un număr de ordine, pe care îl
vor ţine la vedere (în dreptul pieptului);
1
 În încăperea în care se află avocatul și martorii asistenți va fi invitată telefonic persoana
care urmează să facă identificarea, iar șeful echipei o va legitima, astfel încât toţi cei de
faţă să cunoască identitatea şi calitatea ei procesual-penală;
 Când identificarea se face de către un martor, i se pune în vedere să spună adevărul și i se
atrage atenţia că în caz contrar săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă;
 Șeful echipei va cere martorului sau persoanei vătămate să observe grupul de persoane
care i se prezintă şi-l va întreba dacă poate identifica pe vreuna dintre ele, iar în caz
afirmativ va fi solicitat să precizeze în ce împrejurări a cunoscut-o;
 Indiferent de stadiul în care se află activitatea de identificare, organului judiciar îi este
interzis să pună alte întrebări sau să pronunţe numele vreuneia din persoanele care
alcătuiesc grupul;
 La solicitarea celui chemat să identifice, șeful echipei va indica persoanelor care
alcătuiesc grupul, mişcările care i-ar putea facilita identificarea. Persoana și mișcările pe
care urmează să le facă, va fi indicată cu ajutorul numerelor de ordine pe care le poartă
fiecare din cei care alcătuiesc grupul;
 Persoana care declară că a identificat pe unul din cei aflați în grupul care i se prezintă, va
fi solicitată să precizeze semnalmentele în baza cărora a făcut identificarea, urmărindu-se
siguranţa răspunsurilor pe care le dă;
 Declaraţia cu privire la semnalmentele care au condus la identificare se consemnează în
2
procesul verbal la persoana întâi ;
1
Poate fi folosită orice altă modalitate de invitare, cu condiția ca aceasta să nu dea posibilitatea apărătorului sau
persoanei care a fost recunoscută să obiecteze și să invoce faptul că cel care a făcut identificarea a fost înștiințat
înainte dea fi introdus în încăpere, despre numărul de ordine sau/și poziția în cadrul grupului a celui recunoscut.
2
În acest fel se înlătură orice obiecție care s-ar putea ridica și orice suspiciuni cu privire la prelucrarea în procesul
verbal – de către organul judiciar – a semnalmentelor care au stat la baza identificării.
108
 Șeful echipei va invita persoana identificată să facă un pas înaintea grupului, moment în
care va fi legitimată şi întrebată ce are de arătat în legătură cu identificarea sa. Declaraţia
va fi consemnată în procesul verbal tot la persoana întâi singular.
Reguli tactico-criminalistice specifice identificării după semnalmentele dinamice –

voce, vorbire și mers:
1
Identificarea după voce și vorbire :
1) Vocea şi vorbirea reflectă un mare număr de caracteristici particulare relativ
stabile, pe baza cărora o persoană poate fi recunoscută şi identificată de către
martori, victimă, rude sau cunoştinţe apropiate, Astfel, vocea poate fi:
bărbătească, femeiască, de copil, adolescent, adult sau bătrân;
2) Vocea se diferernţiază de la o persoană la alta după timbru, intensitate,
particularităţi congenitale, afecţiuni medicale ale aparatului fonorespirator, mod
de comportare a coardelor vocale etc.;
3) Timbrul vocal asociat cu diferite și variate particularități ale vorbirii, care au la
bază nivelul de cultură și de pregătire generală al vorbitorului, regiunea
geografică din care provine, mediul social şi profesional al vorbitorului, ritmul şi
defecţiunile de pronunţie etc., sunt determinante în identificarea unei persoane de
către martor sau persoana vătămată;
4) Pentru obiectivitatea identificării, în timpul desfășurării activității se va asigura -
dacă este posibil - același fond sonor sau un fond sonor apropiat de cel care a
existat în momentul săvârşirii infracţiunii.
5) În mod asemănător se vor folosi și obstacole similare celor prin care au străbătut
vocea şi vorbirea în momentul în care au fost percepute de martor sau persoana
vătămată;
6) Tuturor persoanelor care care alcătuiesc grupul format în vederea identificării, li
se cere să rostească cu aceeaşi intensitate, pe rând și într-o ordine aleatorie, textul
pregătit anterior de organul judiciar sau termenii şi expresiile auzite de martor ori
persoana vătămată;
7) Dacă există date că cel care urmează să fie identificat intenţionează să-şi modifice
vocea şi vorbirea, organul judiciar nu-i va aduce la cunoștință motivul pentru care
este audiat în legătură cu dialogul pe care l-a purtat sau expresiile rostite cu ocazia
săvârșirii infracțiunii și-l va determina să folosească cuvintele sau expresiile
percepute de persoana care face identificarea.
Identificarea după mers.

a. Are la bază mișcările efectuate de corp în timpul deplasării, mișcări care prin constanţa,
amplitudinea și ritmicitatea diferite de la o persoană la alta, transformă mersul într-un
stereotip dinamic care poate fi folosit pentru identificare.
b. Stereotipia dinamică a mersului, ca o caracteristică cu valoare individualizatoare, este
imprimată de particularităţile psihomotorii ale fiecărui individ, de malformaţiile
congenitale, infirmităţile fizice, leziunile suferite de aparatul locomotor ori intervenţiile
chirurgicale la care a fost supus;
1
Identificarea după voce și vorbire precum și după alte sunete sau elemente care pot fi percepute auditiv, este
consacrată de C. proc. pen. în art. 136
109
c. Pentru identificare, sunt utile următoarele stereotipuri: mişcarea picioarelor, mişcările

suplimentare ale mâinilor, umerilor, capului şi bazinului în timpul mersului;
d. Locul și spațiul în care se desfăşoară activitatea trebuie amenajat astfel încât persoanele
care alcătuiesc grupul să poată executa la cererea organului judiciar, mişcările pe care
martorul/persoana vătămată declară că le-a perceput în timpul săvârșirii infracțiunii sau
imediat după aceasta, în timp ce se depărta de locul faptei sau când încerca să scape de
victimă ori strigătul public;
e. Pentru a permite celui care face identificarea să perceapă caracteristici cum sunt
lungimea, lăţimea, uniformitatea paşilor şi unghiul de mers, amplitudinea mişcărilor pe
care le fac mâinile în timpul deplasării, ondulaţiile bazinului, poziţia capului şi corpului
în timpul mersului etc. organul judiciar va solicita persoanelor din grup să se deplaseze în
mers normal, în alergare ori în sărituri, folosind de la caz la caz un ritm mai lent sau mai
alert;
f. Încercările de simulare sunt greu de prevenit, dar pot fi totuși înlăturate, dacă cel care
urmează să fie recunoscut nu este înștiințat că va fi observat în timp ce se deplasează.
Reguli tactico-criminalistice specifice identificării după fotografie.

 Fotografia persoanei/obiectului de identificat se introduce într-un grup de 4-6 fotografii
reprezentând persoane/obiecte cu înfăţişări şi îmbrăcăminte cu caracteristici
asemănătoare;
 Fotografiile se numerotează, iar pe spatele fiecăreia dintre ele se înscriu datele de
identitate ale persoanelor sau proveniența obiectelor pe care le reprezintă;
 După numerotare și individualizare, fotografiile se aşează aleatoriu pe o bucată de carton
sau plastic, astfel încât să se observe numerele de ordine înscrise pe ele;
 Persoana care urmează să facă identificarea este introdusă în prezența martorilor asistenți
în încăperea în care se desfăşoară activitatea și i se cere să arate dacă poate să identifice
vreo persoană sau vreun obiect din grupul de fotografii care i se prezintă și, în caz
afirmativ, să rostească numărul fotografiei pe care a indicat-o;
 La fel ca în cazul identificării nemijlocite a persoanei, se va solicita celui care a făcut
identificarea să descrie semnalmentele/caracteristicile persoanei/obiectului în baza cărora
a făcut identificarea;
 Planşa fotografică întocmită în vederea identificării și separat, fotografia persoanei sau
obiectului recunoscut, se anexează la procesul verbal care se întocmește cu acest prilej.
Particularităţile identificării cadavrelor
Determinante pentru identificare sunt semnalmentele anatomice, iar în multe situații,

obiectele de îmbrăcăminte și obiectele portabile descoperite asupra cadavrului.
Ca activitate preliminară se execută toaletarea sau restaurarea cadavrului, pentru a-i da
o înfățișare cât mai naturală, apropiată de cea pe care se presupune că persoana căreia îi aparține
cadavrul, a avut-o în timpul vieţii.
Identificarea cadavrului se poate face în locul în care a fost descoperit, dacă aici se află
persoane care declară că pot face identificarea, sau ulterior, în laboratoarele medico-legale;
Reguli tactico-criminalistice specifice prezentării cadavrelor în vederea identificării:
110
 Înainte de prezentarea directă a cadavrului pentru a fi identificat, se recomandă să se facă

identificarea după fotografiile de semnalmente ale acestuia;
 Prezentarea directă a cadavrului în vederea identificării se face în mod individual (nu în
grup, ca în cazul identificării de persoane), corpul acestuia fiind îmbrăcat cu obiecte de
vestimentație adecvate sexului și vârstei;
 Persoana care face identificarea este solicitată să observe atent cadavrul din faţă, din
profil stânga şi profil dreapta;
 Dacă cel care face identificarea declară că pe corpul cadavrului există semene particulare,
se vor descoperi numai acele zone ale corpului pe care afirmă că sunt prezente acestea;
 Când organul judiciar deține mai multe fragmente care provin de la aceeaşi persoană,
prezentarea în vederea identificării se va face numai după reconstituirea corpului şi
îmbrăcarea cadavrului;
 Dacă identificarea urmează să fie făcută de mai multe persoane, prezentarea se va face
separt cu fiecare dintre acestea pentru a evita sugestionările reciproce;
 În toate cazurile în care prezentarea în vederea identificării nu se poate face înainte de
înhumare, precum și atunci când cadavrul este într-o stare avansată de putrefacţie care
împiedică restaurarea, pentru identificare se va folosi fişa cadavrului cu identitate
necunoscută care conţine: descrierea semnalmentelor și fotografii ale acestora, formula
odontologică a cadavrului, descrierea amănunţită a obiectelor de îmbrăcăminte şi a celor
portabile, inclusiv a semnelor particulare, dacă există.
Particularităţile identificării obiectelor.

1
De regulă, vor fi prezentate în vederea identificării, următoarele categorii de obiecte :
 Instrumente special confecționate pentru săvârșirea de infracțiuni, cele găsite
ocazional la locul faptei şi orice alte obiecte folosite la săvârşirea infracţiunii;
 Bunurile/valorile care sunt produsul activității infracționale precum și cele
pierdute, abandonate, ascunse sau lăsate în păstrarea altor persoane;
 Obiectele de îmbrăcăminte pe care le-a purtat făptuitorul la comiterea infracțiunii,
în legătură cu care martorii oculari și/sau persoana vătămată declară că le pot
identifica;
 Mijloacele de transport folosite de făptuitor pentru a ajunge în locul faptei ori
pentru a-l părăsi;
 Genţi, sacoşe, rucsacuri, valize, sacoșe și orice alte obiecte care au fost folosite
pentru transportul instrumentelor utilizate la comiterea faptei și a bunurilor produs
al activității ilicite.
Reguli tactico-criminalistice specifice prezentării obiectelor pentru identificare:

 Înainte de identificare, într-un moment plasat pe cât posibil cât mai aproape de cel
al săvârşirii infracțiunii, persoana chemată să facă identificarea va fi reaudiată cu
privire la caracteristicile obiectului de identificat, cu accent pe însuşirile
individualizatoare ale acestuia;
 Pentru identificare, se formează un grup din 4-6 obiecte cu caracteristici generale
asemănătoare, respectiv obiecte de aceeaşi natură, dimensiune, formă, culoare și
grad de uzură, în care se va introduce obiectul de identificat;
1
Identificarea obiectelor prin intermediul prezentării pentru recunoaștere este reglementată de art. 135 C. proc. pen.
111
 Se evită utilizarea unor obiecte cu asemănare perfectă, aşa cum este cazul celor
1
produse în serie sau pe cale industrială ;
 Dacă nu este posibilă procurarea unor obiecte asemănătoare, prezentarea în
vederea identificării se va face în mod individual;
 Dacă obiectul identificării îl reprezintă mijloace de transport înmatriculate, se
acoperă numerele de înmatriculare, identificarea urmând a fi făcută pe baza unor
caracteristici cum ar fi: zgârieturi ale caroseriei sau locuri în care aceasta este
înfundată ori în care vopseaua lipsește, lipsa unor părți din sistemele de
semnalizare ori a altor subansamble de caroserie etc;
 În cazul obiectelor unicat, identificarea se face fie la sediul unității unde se află
respectivele obiecte, fie, dacă este posibil, la sediul organului judiciar;
 Obiectele se numerotează şi se aşează de faţă cu martorii asistenţi, într-o ordine
aleatorie;
 Odată cu introducerea în încăperea în care sunt expuse obiectele, persoana care va
face identificarea va fi legitimată în prezența martorilor asistenți și i se va cere să
precizeze caracteristicile cu ajutorul cărora poate identifica obiectul care
interesează cercetarea, făcând o descriere detaliată a acestora, inclusiv a seriei și
numărului în cazul obiectelor individualizate în acest fel (în eventualitatea în care
declară că le cunoaște sau că are înscrisuri în care acestea sunt trecute) ;
 Celui chemat să facă identificarea i se permite să cerceteze în mod amănunțit
fiecare obiect, inclusiv să le miște din locurile în care se află și să indice
caracteristicile pe care le-a descris mai înainte. Cu acest prilej se verifică în
prezenţa martorilor asistenţi, corespondenţa dintre ceea ce a descris și ceea ce a
indicat efectiv la obiectele care i s-au prezentat.
Particularităţile identificării animalelor

Reguli tactico-criminalistice specifice prezentării animalelor pentru identificare
a. Identificarea se desfăşoară la locul în care se află animalul sau în ferme zootehnice,
folosindu-se un grup de animale de aceeaşi rasă, specie, talie și culoare;
b. La identificare vor fi avute în vedere nu numai caracteristicile animalului de identificat, ci
şi eventualele nume sau preferinţe culinare ale acestuia;
c. Identificarea se face în dublu sens, fiind vorba de identificarea făcută în primul rând de
deţinătorul animalului, iar în al doilea rând, de recunoaşterea deţinătorului de către
animal;
d. Se urmăresc atent și se vor descrie în procesul verbal, atât reacțiile și comportamentul pe
care le are animalul când vede şi aude persoana care pretinde că este deținătorul său, cât
și reacțiile/comportamentul animalului când este strigat pe nume de cel care face
identificarea.
Fixarea rezultatelor identificării persoanelor și obiectelor.

Procesul verbal de identificare
La acest gen de identificare, deși prin prisma modului în care se desfășoară are
numeroase similitudini cu ascultarea persoanelor în procesul penal, rezultatele sale nu se
consemnează prin intermediul declarațiilor scrise, ci prin descriere în procesul vebal.
1
A se vedea E. Stancu, op. cit., p.500, C. Aioniţoaie, E. Stancu, op. cit., p.191
112
Procesul verbal este principalul mijloc procesual penal de fixare a rezultatelor acestei
activități, căruia i se anexează fotografiile și înregistrările audiovideo făcute cu acest prilej;
1
În cuprinsul său se înserează următoarele date :
 Data şi locul încheierii
 Numele, prenumele,calitatea şi organul judiciar din care fac parte membrii echipei
care au efectuat identificarea;
2
 Temeiul de fapt și de drept în baza cărora s-a făcut identificarea, cu precizarea
ordonanței sau încheierii prin care a fost dispusă;
 Obiectul identificării: persoana, cadavrul, lucrul sau animalul a cărui identitate
trebuia stabilită;
 Datele de identificare ale apărătorului şi unitatea din care face parte (dacă
participă la activitate);
 Numele, prenumele, vârsta, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi;
 Datele de identitate ale persoanelor care au alcătuit grupul din care s-a făcut
identificarea;
 Datele de identificare a persoanelor juridice în al căror sediu s-a desfăşurat
identificarea sau de la care au fost procurate obiectele ori animalele selecţionate
pentru alcătuirea grupului;
 Datele de identitate ale persoanei chemate să identifice şi calitatea procesual-
penală a acesteia;
 Menţiune despre atenţionarea martorului că, în cazul în care nu spune adevărul,
săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă (dacă recunoașterea se face de un
martor);
 Condiţiile de lumină în care s-a desfăşurat activitatea;
 Condiţiile de audibilitate care au existat în momentul identificării, cu precizarea
zgomotelor de fond care s-au asigurat, ori a măsurilor de izolaţie fonică luate
pentru a crea condiţii similare celor existente în momentul săvârșirii infracțiunii;
 Menţiune despre solicitarea adresată persoanei care urmează să fie identificată de
a-şi alege un număr de ordine şi locul pe care-l dorește în interiorul grupului din
care se face identificarea (în cazul obiectelor sau animalelor se menţionează
ordinea aleatorie în care au fost numerotate şi aşezate în interiorul grupului);
 Menţiune despre faptul că persoanelor din grupul alcătuit pentru identificare, li s-a
atras atenţia să nu vorbească sau să-şi facă semne ori să desfăşoare alte activităţi
în afara celor indicate de organul judiciar;
 Acţiunile indicate de cel care face identificarea pentru a fi executate de persoanele
din grup, la solicitarea organului judiciar (dacă identificarea s-a făcut după mers,
voce şi vorbire);
Rezultatul identificării.
1) Se consemnează dacă aceasta a fost sigură şi imediată, ori dacă a decurs cu
ezitări;
1
Florin Ionescu, op. cit., p. 349 și urm
2
NA Se vor indica motivele care au făcut necesară prezentarea pentru recunoaștere, iar în legătură cu temeiul de
drept, se vor preciza de la caz la caz, articolele 132-137 din C. proc. pen. aplicabile identificării persoanelor și
obiectelor.
113
2) Declaraţia persoanei chemate să identifice, cu privire la semnalmentele ori

caracteristicile pe baza cărora a făcut identificarea. În cazul identificării
animalelor se consemnează şi comportamentul ori recţiile animalului în momentul
în care a fost strigat pe nume sau când a văzut/auzit pe stăpân;
3) Menţiune că persoana identificată a fost legitimată, pentru a da posibilitatea
tuturor participanţilor la prezentare, să ia cunoştinţă despre identitatea sa;
1
4) Declaraţia persoanei identificate, cu privire la identificarea sa ;
5) Mențiune despre fotografiile ori înregistrările audio-video făcute cu această
ocazie și aparatura folosită;
6) Ora începerii şi terminării activităţii cu menționarea momentelor de întrerupere;
7) Menţiune despre existenţa ori inexistenţa obiecţiilor persoanei identificate, sau a
observaţiilor martorilor asistenţi cu privire la modul în care s-a desfăşurat
identificarea şi conţinutul procesului verbal;
8) Semnăturile organului judiciar și ale celorlalte persoane menționate în procesul
verbal, pe fiecare pagină și la sfărșit.
Alte mijloace de fixare a rezultatelor prezentării pentru recunoaștere.

Fotografiile și înregistrările audio-video folosite ca mijloace auxiliare pentru fixarea
rezultatelor identificării se atașează la dosarul cauzei împreună cu procesul verbal, putând fi
folosite ca mijloace de probă.
D.CONFRUNTAREA
Noțiunea confruntării
Pe parcursul ascultării diferitelor categorii de persoane, între declaraţiile acestora pot
apărea contraziceri cu privire la diverse fapte, stări de fapt sau împrejurări ale cauzei. Pentru
eliminarea contrazicerilor, legea a prevăzut confruntarea ca activitate procesual-penală de sine
2
stătătoare .
Confruntarea reprezintă o activitate de urmărire penală şi de tactică criminalistică ce
constă în ascultarea a două persoane, una în prezenţa celeilalte, persoane care au fost audiate
anterior separat, între declaraţiile lor existând contraziceri esenţiale cu privire la aceeaşi
3
problemă
Cauzele acestor contraziceri pot fi :
 Percepţia diferită a faptelor și împrejurărilor de către persoanele audiate în aceeași cauză;
 Incapacitatea persoanelor audiate de a reproduce în mod exact evenimentele pe care le-au
perceput;
 Încercările de corupere a martorilor, sentimentele de afecţiune sau duşmănie pe care le
nutresc faţă de suspect/inculpat ori faţă de victimă;
1
Atât declaraţia persoanei care a recunoscut, cât şi declaraţia persoanei recunoscute se consemnează la persoana
întâi singular. În declaraţia persoanei recunoscute se menţionează totodată, pe scurt, eventualele mărturisiri ale
faptelor comise, urmând ca ulterior să se procedeze la audierea detaliată a acesteia
2
3
C . Aioniţoaie,T. Butoi, Confruntarea, în Tratat de tactică criminalistică, op.cit., p.167
114
 Neîncrederea şi uneori chiar duşmănia pe care persoanele audiate o manifestă faţă de

organul de urmărire penală;
 Reticența manifestată față de anchetator și refuzul de a coopera cu acesta, încercarea de a
scăpa de răspundere penală ori de a o atenua, precum și încercarea de a induce în eroare
organul judiciar;
 Pentru aflarea adevărului în cauză, eliminarea contrazicerilor este esențială, în acest scop
fiind necesar se se folosească toate pârghiile pe care legea procesual-penală le oferă.
Confruntarea dintre persoanele care au făcut declarații în care se găsesc contraziceri care
împiedică aflarea adevărului, reprezintă una din aceste pârghii.
Funcțiile confruntării:
 Clarifică aspectele în legătură cu care au apărut contrazicerile, prin ascultarea
împreună şi nu individuală a persoanelor care au făcut declarații diferite cu privire
la aceleași fapte și împrejurări;
 Confruntarea servește totodată la verificarea declaraţiilor și precizarea poziţiei
suspectului/inculpatului faţă de faptă, la verificarea probelor deja existente şi la
1
administrarea unor noi probe la dosar ;
 Creează deseori momente psihologice prielnice obţinerii unor declaraţii veridice
şi complete de la persoanele care au persistat în declaraţii nesincere sau de la
persoanele susceptibile a ascunde adevărul;
 Poate stimula memoria persoanelor de bună-credinţă, care nu îşi amintesc
2
amănunte în legatură cu cauza.
Scopul şi importanţa confruntării:

Scop principal - înlăturarea contrazicerilor care survin între declaraţiile diferitelor
persoane cu privire la aceeaşi problem.
Scop secundar - verificarea şi precizarea declaraţiilor suspecților/inculpaţilor participanţi
3
la aceeaşi infracţiune, prin care aceştia şi-au recunoscut faptele. .
Pregătirea în vederea efectuării confruntării
Studierea dosarului cauzei se face pentru a stabili:

a. Faptele și împrejurările de fapt cu privire la care se manifestă contraziceri esențiale
pentru aflarea adevărului;
b. Persoanele între ale căror declarații există contraziceri, calitatea lor procesual-penală și
poziția sinceră sau nesinceră pe care s-au situat până în acel moment la audieri;
c. Întrebările şi ordinea în care care vor fi adresate persoanelor care vor fi confruntate;
d. Materialul probator care se va utiliza în cursul confruntării.
Cunoaşterea persoanelor care urmează să fie confruntate.

 În legătură cu persoanele care urmează să fie confruntate se impun a fi cunoscute
probleme referitoare la:
1
C. Suciu, Criminalistica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972, p.594
2
N. Văduva, op.cit., p.120-121.
3
C. Pletea, op.cit., p.254.
115
 Psihologia, temperamentul şi personalitatea celor care au făcut declaraţii

contradictorii, pentru a prefigura reacţiile şi comportamentul lor în timpul
confruntării;
 Dacă se constată că suspectul/inculpatul, prin trăsăturile sale de temperament şi
personalitate poate vicia declaraţiile persoanei cu care urmează să fie confruntată,
făcând astfel imposibilă eliminarea contrazicerilor, se va renunţa la desfăşurarea
confruntării1.
 În raport cu datele privind psihologia, temperamentul şi personalitatea celor care
vor fi confruntaţi, se vor definitiva întrebările care se vor adresa şi a materialul
probator care se va folosi.
Reaudierea persoanelor care vor fi confruntate:

A. Se impune pentru a stabili dacă persoanele își mențin declarațiile anterioare, făcute cu
privire la faptele și împrejurările cu privire la care au apărut contrazicerile;
B. Dacă reaudierea clarifică problemele care impuneau confruntarea, sau dacă se obţin cu
acest prilej date ce pot servi la desfăşurarea altor activităţi de urmărire penală care pot
clarifica contrazicerile, confruntarea nu se mai efectuează;
C. În cursul reaudierii se va aduce la cunoştinţa persoanei considerate sincere că urmează să
fie confruntată cu una sau mai multe persoane care contrazic declaraţiile făcute de ea;
D. Persoanei considerate nesincere, care-şi menţine declaraţiile şi nu recunoaşte adevărul, nu
i se va aduce la cunoştinţă că urmează să fie confruntată, urmărindu-se prin aceasta
crearea unui moment psihologic favorabil recunoaşterii în timpul confruntării.
Constituirea echipei care va efectua confruntarea.

Confruntarea se efectuează de o echipă care, în funcție de psihologia, temperamentul și
personalitatea persoanelor care se vor confrunta, va fi alcătuită din doi sau mai mulți lucrători.
Asigurarea prezenței la data și ora fixate pentru confruntare, a persoanelor care se vor
confrunta, a apărătorului, iar dacă este cazul, a interpretului, tutorelui ori educatorului etc.;
 Înştiinţarea persoanelor care vor participa la confruntare se face de lucrătorul care
instrumentează cauza;
 Dacă în aceeaşi cauză se efectuează în aceeaşi zi confruntări între mai multe persoane
aflate în stare de libertate, invitarea lor la sediul organului judiciar se va face la ore
diferite, pentru a nu le da posibilitatea să comunice între ele, iar dacă se apreciază
oportun pentru eliminarea contrazicerilor, se vor efectua confruntări succesive sau
concomitente.
Întocmirea planului de confruntare care va face referire la următoarele categorii de

date:
 Scopul confruntării;
 Data şi locul efectuării;
 Lucrătorii care vor participa la confruntare;
1
Datorită tensiunii inevitabile din timpul confruntării, emotivii se pot inhiba, pot deveni nesiguri sau confuzi în
declaraţii, în special atunci când cei cu care sunt confruntaţi, sunt cunoscuţi ca infractori înrăiţi, periculoşi, cu
antecedente penale, putere financiară net superioară, sau că ar putea exercita presiuni prin prisma statutului social,
politic etc. de care se bucură. În acest sens, a se vedea Florin Ionescu, op. cit., p. 357
116
 Persoanele confruntate şi modalităţile de invitare a acestora;

 Alţi participanţi la această activitate : apărător, interpret etc.;
 Modul de citare sau de înştiinţare a participanţilor la confruntare;
 Problemele care urmează a fi clarificate;
 Întrebările care se vor adresa şi ordinea de adresare (întotdeauna întrebările se adresează
mai întâi persoanei sincere şi apoi celeilalte persoane);
 Mijloacele materiale de probă ce urmează a fi folosite în cursul confruntării.
Tipuri de întrebari care se adresează persoanelor care se confruntă:

Întrebări care permit să se constate dacă persoanele confruntate se cunosc şi natura
relaţiilor dintre ele;
Întrebări de natură să clarifice contrazicerile esenţiale dintre declaraţii, precum şi alte
împrejurări în legătură cu care se manifestă contrazicerile;
Întrebări prin care persoanele confruntate pot face alte precizări ori completări relevante
pentru aflarea adevărului în cauză;
Întrebări noi, care se impun în raport cu răspunsurile care se vor da la întrebările
prevăzute în planul de ascultare;
Întrebări pe care persoanele confruntate şi le pot adresa reciproc, dar numai cu
1
încuviinţarea şi prin intermediul organului judiciar .
Efectuarea confruntării propriu-zise – reguli tactice:

 Confruntarea trebuie să se desfășoare într-un climat psihologic adecvat, fiind necesar
ca organul judiciar să creeze o atmosferă de calm şi imparţialitate.
 Confruntarea debutează cu introducerea în încăpere, mai întâi a persoanei considerate
sinceră și apoi a celeilalte persoane;
 Persoanele care se confruntă sunt invitate să ocupe loc pe scaune, așezându-se cu faţa
către organul judiciar sau cu faţa una la cealaltă;
 Cel care conduce confruntarea, le va atrage atenția că nu au voie să-şi facă semne, să
vorbească, sau să-şi adreseze în mod direct întrebări;
 Dacă la confruntare participă un martor, înainte de a i se adresa întrebări, va depune
jurământul sau va face declarația solemnă prevăzute de lege şi i se va atrage atenţia
că, în cazul în care nu spune adevărul, va săvârşi infracţiunea de mărturie mincinoasă;
 Întrebările vor fi adresate doar de cel care conduce activitatea, celorlalți participanți
la confruntare fiindu-le interzis să adreseze întrebări persoanelor care se confruntă;
 Primele întrebări care se adresează de șeful echipei au caracter introductiv și
urmăresc obținerea unor răspunsuri din care să rezulte dacă persoanele confruntate se
cunosc, de când și în ce împrejurări s-au cunoscut şi natura relaţiilor dintre ele;
 Atât înainte de începerea confruntării cât și în cursul acesteia, organului judiciar îi
este interzis să reamintească persoanelor confruntate, declaraţiile pe care le-au făcut
anterior;
 Este, de asemenea, interzis să se sugereze răspunsurile pe care organul judiciar
dorește să le primească de la cei care se confruntă;
1
117
 În cursul confruntării se observă atent reacțiile și comportamentul persoanei

nesincere la întrebările care i se adresează ori la răspunsurile pe care le dă persoana
cu care este confruntată, întrucât acestea pot oferi indicii atât cu privire la poziţia faţă
de aspectele care trebuie clarificate, cât și cu privire la sinceritatea sau nesinceritatea
sa.
Fixarea rezultatelor confruntării.

Modul de desfășurare a confruntării și rezultatele obținute se fixează prin descriere în
proces verbal. Ca modalitate auxiliară, atunci când organul judiciar consideră necesar, se pot face
înregistrări audio-video.
Suporturile pe care s-a făcut înregistrarea se anexează în plicuri sigilate, la procesul
verbal de confruntare, unde se păstrează până la soluționarea definitivă a cauzei.
1
Procesul verbal de confruntare are următorul conținut :
 Data şi locul încheierii;
 Numele, prenumele, calitatea şi organul judiciar din care fac parte cei care au efectuat
confruntarea;
 Numele, prenumele, calitatea procesual-penală şi domiciliul persoanelor confruntate;
 Numele, prenumele apărătorului şi biroul de asistenţă juridică din care face parte și al
interpretului (când este cazul);
 Scopul confruntării;
 Cauza în care se face confruntarea și temeiul legal al acesteia;
 Mențiunea că martorilor confruntaţi li s-a pus în vedere să spună adevărul, prilej cu care
se vor consemna jurământul sau după caz, declarația solemnă făcute de aceştia;
 Întrebările adresate de organul judiciar fiecăreia dintre persoanele confruntate şi
răspunsurile pe care le-au dat;
 Întrebările pe care persoanele confruntate și le-au adresat reciproc prin intermediul
organului judiciar și răspunsurile pe care le-au dat;
 Semnăturile persoanelor confruntate după fiecare întrebare și răspuns;
 Mențiunea că la final, cei confruntaţi au fost întrebaţi dacă mai au ceva de adăugat şi
răspunsurile date;
 Semnăturile organului judiciar care a participat la desfăşurarea confruntării, ale
apărătorului şi ale persoanelor confruntate pe fiecare pagină şi la sfârşitul procesului
verbal;
 Menţiuni despre persoanele care au refuzat să semneze;
 Menţiuni cu privire la participarea unor translatori, interpreţi sau alţi specialişti;
 Menţiunea despre existenţa sau inexistenţa obiecţiunilor cu privire la modul în care s-a
desfăşurat confruntarea şi modul în care a fost întocmit procesul verbal.
1
Florin Ionescu, op. cit., p. 366-367
118
BIBLIOGRAFIE
Autori români:
- Anghelescu, I.; Babiuc, M. - Filmul judiciar, Editura Ministerului de
Interne, Bucureşti, 1974;
- A. Ciopraga, Criminalistica. Elemente de tactică, Universitatea ”Al. I.
Cuza”, Facultatea de Drept, Iași, 1986;
- Beliş, V. - Medicină legală, Editura Tara, Bucureşti, 1992;
- Beliş, V. – Tratat de medicină legală, Editura Medicală, Bucureşti, 1995;
- Butoi, T.; Iftenie, V.; Boroi, A.; Butoi, A. - Sinuciderea un paradox.
Consideraţii psiho-sociologice, bio-medicale şi juridice, Editura Ştiinţelor
Medicale, Bucureşti, 2000;
- Coman, L. - Aspecte privind cercetarea la faţa locului în infracţiunile de
omor, I.G.M., Bucureşti, 1975;
- Constantin, I.R., Tratat practic de criminalistică, Vol. I, Editura
Ministerului de Interne, Bucureşti, 1976;
- C.Pletea, Criminalistica. Elemente de anchetă penală, Editura Little Star,
Bucureşti, 2004;
- Constantin Aionițoaie, Tudorel Butoi, Ascultarea suspectului sau
inculpatului, în Tratat de tactică criminalistică, Editura Carpaţi, Bucureşti, 1992;
- Constantinescu, M.,Consideraţii privind conceptul de identificare în
expertiza criminalistică, Ministerul Justiţiei, Bucureşti, 1979;
- Drăghici Constantin, Metode şi tehnici de cercetare şi identificare
criminalistică, editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006;
- D. Dermengiu, Patologie medico-legală, editura Viaţa medicală
românească, Bucureşti 2002;
- Engels, F., Dialectica naturii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964;
- E. Quai, M. Terbancea, V Mărgineanu, Introducere în teoria şi practica
medico-legală, editura Dacia, Cluj Napoca 1978;
- G. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1979;
- Ionescu F., Criminalistica, vol.II, Editura Universitară, Bucureşti, 2007;
119
- Ionescu, L.; Sandu, D-tru - Identificarea criminalistică, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1990;
- Ion R. Constantin, Şcoala românească de criminalistică, Unele metode şi
principii ale criminalisticii”, Sesiunea de referate şi comunicări ştiinţifice, mai
1974;
- Ion Mircea, Criminalistică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999;
- I. Mircea, Despre tactica audierii primare a martorului, în Studia
Universitatis Babeș-Bolyai, Jurisprudenția, Cluj Napoca, 1973;
- L. Coman, M. Constantinescu, Efectuarea cercetării la faţa locului, în
Tratat practic de criminalistică, vol.I, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti
1976;
- M. Voinea, F. Dumitrescu, Psihosociologie judiciară, Editura Sitech,
Craiova, 2005;
- Măcelaru, V. – Balistica judiciară, Bucureşti, 1972;
- Mihăilă D., Curs clinică juridică, Universitea “Dunărea de Jos”, Galaţi, 2014
- Mircea, I. - Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
- Mitrofan, N.; Zdrenghea, V.; Butoi, T., Psihologie judiciară, Casa de
editură şi presă Şansa, Bucureşti, 1994;
- Nicolae, D. - Tratat practic de Criminalistică, vol. II, Editura Ministerului
de Interne, Bucureşti, 1979;
- N. Mitrofan, V. Zdrenghea, Butoi T., Psihologie judiciară, Editura Șansa
S.R.L., 2000;
- Păşescu, N.; Culcea, D-ru, Posibilităţi de identificare traseologică a
obiectelor pe baza unor caracteristici temporare, în lucrarea 20 de ani de expertiză
criminalistică; Ministerul Justiţiei, Laboratorul Central de expertiză
criminalistictică, 1978;
- Păşescu, Gh., Interpretarea criminalistică a urmelor la locul faptei,
Editura Naţional, Bucureşti, 2000;
- Păşescu, Gh.; Constantin I.R., Secretele amprentelor papilare, Editura
Naţional, Bucureşti, 1996;
- Popa Gh, Gamenţ N, Curs de practică criminalistică în powerpoint,
Editura Prouniversitaria, Bucureşti, 2015;
- Terbancea, M.; Vasiliu, M.; Boia, M.; Crainic, K., Limitele şi posibilităţile
examenelor serologice în infracţiunile privind viaţa sexuală, în culegerea Şcoala
românească de criminalistică, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1975;
- M. Terbancea, Introducere în medicina legală, editura Dacia, Bucureşti 1978;
- T. Bogdan, I. Santea, R. Dragan-Corianu, Comportamentul uman în
procesul judiciar, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1983;
120
- Toader C, Tehnică criminalistică, editura Pro Universitaria, 2008;

- Tudorache A.I. , Criminalistica, Editura Nomina Lex, Bucureşti, 2010;
- V. Bercheșan., C-tin Pletea, I. E. Sandu,Cercetarea la fața locului, în
Tratat de Tactică Criminalistică, Editura Carpați, București, 1992;
- Văduva N., Criminalistică, editura Universitaria, Craiova, 2004;
- Volonciu N., Tratat de procedură penală, parte generală, ediţia a III-a
revizuită şi adăugită, Editura Paideia, Bucureşti, 1998;
- V. Iftenie, Medicină legală din perspectivă judiciară, editura fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti 2006;
- Stancu, E. - Tratat de Criminalistică, Editura Actami, Bucureşti, 2001;
- Stancu, E. - Tratat de Criminalistică, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2002;
- Stancu, E. - Tratat de Criminalistică, ediţia a II-a, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2002;
- Stancu, E. - Tratat de Criminalistică, ediţia a IV-a, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2007;
- Stancu, E., Moise A.C. – Criminalistica,Elemente de tehnică şi tactică a
investigării penale, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013;
- Suciu, C., Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1972;
- Suciu, C., Dezvoltarea învăţământului criminalistic în România, Şcoala
românească de criminalistică, Serviciul cultural, presă şi editorial, 1975;
Autori străini:
- Ehrenfried Stelzer, Criminalistica, vol.I, Teoria şi metodologia
criminalistică generală, Editura Ştiinţifică Germană, 1977;
- Kirk, P. L. - Crime Investigation, Physical Evidence and the Police
Laboratory, Interscience Publishers, NewYork, 1966;
- Stelzer, Eh. - Criminalistica, Vol. I - Teoria şi metodologia criminalistică
generală, Editura Ştiinţifică germană, 1977;
- V. I. Keldin, Identificarea şi rolul ei în stabilirea adevărului în cauzele penale,
Editura Universităţii din Moscova, 1969.
Site – uri şi altele :
Site POLIŢIA ROMÂNĂ – http//politiaromana.ro
Dicţionarul explicativ al Limbii Române – DEX ON LINE.
121
www.scribd.com., consultat la data de 12.02.2018
122

Curs Clinică Juridică

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Clinică Juridică

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CLINICA JURIDICĂ în materie procesual penală Galaţi 2018

Universitatea “Dunărea de Jos” Galaţi

Lector univ.dr. Silviu JÎRLĂIANU

C A P I T O L U L V. ALTE MODALITĂŢI FAPTICE DE IDENTIFICARE ŞI

ELEMENTE CU CARACTER INTRODUCTIV

Clinica Juridică este o instituţie destul de recentă şi cu un nou format în

activităţile practice, ar fi necesară predarea anumitor cursuri specializate având ca

- funcţia de urmărire penală;

Orice măsură privativă sau restrictivă de libertate se dispune în mod

PARTICIPANŢII ÎN CADRUL PROCESULUI PENAL

I. Consideraţii generale privind participanţii în procesul penal

În temeiul art. 29 Cod procedură penală, participanţii în procesul penal sunt:

II. Noţiuni tactice şi modalităţi de ascultare a participanţilor în procesul

Suspectul este persoana cu privire la care din datele şi probele existente în

scopul obţinerii unor date cu valoare probatorie, necesare pentru aflarea

 Dreptul de a formula orice alte cereri care ţin de soluţionarea laturii

 Legea procesual-penală stabilește pentru suspect/inculpat,

 Suspectul/inculpatul beneficiază de următoarele garanţii

 Trăsături personale, calităţi moral - afective şi psiho - intelectuale

 Conduita profesională a anchetatorului.

 Interzicerea folosirii ori tolerării actelor de tortură și a aplicării de

Principalele activități pregătitoare sunt reprezentate de:

 Datele de identitate, antecedentele penale;

 Organizarea ascultării, avându-se în vedere:

 Scopul întocmirii planului de ascultare2:

 Verificarea probelor de vinovăţie existente la dosarul cauzei şi cunoaşterea

 Conținutul planului de ascultare1:

 Servesc la definitivarea procedeelor tactice care se vor folosi la

 Alte probleme organizatorice:

Ascultarea propriu-zisă a suspectului/inculpatului1.

administrarea de probe în condițiile legii, de a ridica excepții și de a pune

 Ascultarea relatării libere:

paloarea sau roșeața accentuată a feței, spasmul glotic, transpirația

 Adresarea de întrebări are drept scop:

 Procedee tactice folosite în ascultarea suspectului/inculpatului.

 Particularităţile ascultării suspectului/inculpatului minor.

Aceste particularități sunt determinate în principal de următoarele aspecte:

Fixarea rezultatelor ascultării suspectului/inculpatului1.

avocatul suspectului/inculpatului, avocatul persoanei vătămate, părții civile

 Verificarea declaraţiilor se face prin:

B. Ascultarea persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile

Aspecte de drept procesual-penale privind ascultarea persoanei vătămate,

Pregătirea în vederea ascultării persoanei vătămate, părții civile și a

ascultare; asigurarea prezenţei tutorelui, interpretului, părintelui şi a

Cunoaşterea persoanelor care urmează a fi ascultate se face pentru

Elaborarea planului de ascultare în cazul persoanei vătămate.

un număr mare de păgubiţi. Se au în vedere:

Elaborarea planului de ascultare în cazul părții responsabile civilmente

C.Tactica audierii propriu-zise a persoanei vătămate, părţii civile şi părţii

 Verificarea identităţii, ascultarea cu privire la datele

Tot la prima audiere, cu ocazia verificării identității, persoanei vătămate i se

În privința părții civile și a părții responsabile civilmente, audierea din

 Dreptul de a fi asistate de un avocat (desemnat chiar din oficiu în

 Relatarea liberă sau spontană trebuie să respecte următoarele reguli:

și elementele nou apărute în cursul relatării libere.

 Conduita anchetatorului în cursul audierii dirijate1:

 Audierea persoanei vătămate/părții civile aflate în stare de pericol.

 Consemnarea şi verificarea declaraţiilor părţii vătămate, părţii civile şi

 Declarația va consemna în mod obligatoriu:

 Verificarea şi aprecierea declaraţiilor:

 Verificarea declarațiilor presupune:

 În aprecierea declarațiilor persoanei vătămate se va face abstracție

Potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate, există mai multe

Martorii pot fi clasificați în următoarele categorii1: