Aptitudinile

Aptitudinile pot fi definite drept însușiri fizice și psihice care influențează substanțial
performanțele individuale în funcție de un domeniu de activitate, astfel pot fi considerate
instrumente ale personalității, care orientează evoluția unei persoane. Aptitudinile au o
distribuție normală în societate, astfel majoritatea persoanelor denotă aptitudini generale
precum capacitatea de a desena, însă un număr redus transformă această aptitudine într-o
trăsătură aparte, denumită sugestiv talent sau performanță. Fiecare persoană are un set de
aptitudini, însă o parte dintre ele sunt mai dezvoltate, pe când celelalte rămân la un nivel
acceptabil, ce îl ajută să îndeplinească sarcini diverse în societate. De regulă, aptitudinile sunt
influențate în mod covârșitor de următorii factori:

- Atitudinea stimulatoare a familiei, școlii sau a persoanelor apropriate

- Condițiile economice, igienice sau de altă natură în care se dezvoltă copilul
- Particularitățile mediului socio-cultural din care face parte acesta.

Coordonatele învățării moderne se axează pe stimularea aptitudinilor fiecărui elev,

adică favorizarea apariției și dezvoltării propriilor interese și posibilități de evoluție, astfel
prin intermediul procesului de predare-învățare-evaluare elevul este determinat să descopere
creativ propriile mijloace de dezvoltare (I. Cerghit, 2006, p. 54). Aptitudinile desemnează
trăsături specifice ale elevului, precum înclinația de a realiza în condiții excepționale o
activitate precum desenul, care pot fi valorificate în sensul obținerii de performanță școlară.

Aptitudinea denotă o trăsătură excepțională, care poate fi valorificată, însă trebuie

privită cu obiectivitate, astfel mediul școlar trebuie să completeze performanța elevului cu
însușirea de informații din domenii variate, nu doar din domeniul predilect al elevului.
Aptitudinile trebuie stimulate într-un context adecvat, astfel profesorul care observă o anumită
aptitudine la un elev, nu trebuie să neglijeze evoluția celorlalți elevi, pentru a nu crea tensiune
în cadrul clasei de elevi (A. Gavreliuc, 2010, p. 80).

Aptitudinile elevului sunt un element al vieții sociale, fiind prezente și în alte contexte,
nu doar în cadrul actului de învățare, astfel acesta poate dovedi abilitate de planificare, de

1
organizare, de gestiune a unei situații, de negociere, de lucru în echipă, de autoanaliză, de
analiză a riscurilor și avantajelor unui proiect individual sau colectiv. Aptitudinile se formează
constant, pe bază ce elevul acumulează noi cunoștințele, așadar o atentă coordonare din partea
profesorului este necesară pentru o evoluție corectă a elevului (A. Ardelean, O. Mândruț,
2012, p. 52).

Fiecare elev posedă un set de aptitudini, însă contează aptitudinea sau grupul de
aptitudini în care acesta obține performanță, astfel toți elevii sunt capabili să alerge, dar nu toți
pot practica un anumit sport. Aptitudinile pot include o coordonată genetică, de exemplu
aptitudinile muzicale sunt de regulă favorizate de o trăsătură comună a familiei din care
provine un elev, însă nu este un criteriu definitoriu, putând exista muzicieni excelenți în
familii care nu au manifestat o atracție pentru acest domeniu de activitate. De regulă,
aptitudinile sunt favorizate de mediul în care se dezvoltă elevul, astfel copii încep să distingă
sunetele unei anumite limbi, pentru că părinții săi o vorbesc, uitând-o, dacă mediul social este
schimbat și persoanele din jurul lor vorbesc o altă limbă.

Aptitudinile pot fi clasificate în:

- Aptitudini simple, precum cele generale cum ar fi capacitatea de vorbi, aptitudini de

grup precum comunicarea sau aptitudini specifice unui domeniu de activitate
- Aptitudini complexe, care permit realizarea unor activități complexe, precum
aptitudini tehnice de asamblare a unor mecanisme, bazate pe o serie de aptitudini
simple precum aptitudine numerică (I. Cerghit, 2006, p. 60).

Aptitudinile sunt un element esențial al procesului de învățare, putând fi analizate la

nivelul dual: aptitudinile elevului și aptitudinile profesorului. Cele două ipostaze sunt
interdepedente, aptitudinile profesorului precum empatie influențând în mod substanțial
evoluția pozitivă a elevului.

Profesorul trebuie să alcătuiască un profil motivațional al elevului, pe baza

aptitudinilor individuale, pentru a putea direcționa corect evoluția pozitivă a acestuia. Astfel,
profesorul analizează interesele acestuia, domeniile de care este atras, precum și domeniile
care nu prezintă interes, pentru a contura o perspectivă de viitor, adjustabilă permament, pe
măsură ce elevul achiziționează noi informații prin intermediul actului de învățare. În mod
practic, profesorul poate înțelege care sunt aptitudinile unui elev, urmărind următoarea grilă
comportamentală;

2
 - Amânarea momentului începerii sarcinii didactice de tipul unui exercițiu
- Dificultăți în a se decide care sunt etapele pentru a rezolva o sarcină didactică
- Fixarea unor scopuri greu de atins
- Alegerea căii celei mai facile și rapide pentru a rezolva sarcina didactică
- Încrederea/neîncrederea în șansele de reușită
- Refuzul/acceptarea de încerca o sarcină didactică cu care nu este familiarizat
- Rezolvarea sarcinii didactice, fără să fie atent sau să manifeste atenție sporadică
- Abandonarea sarcinii didactice, fără a încerca încă o dată rezolvarea acesteia
- Explicarea eșecului prin propria incapacitate de a realiza sarcina didactică (A.
Gavreliuc, 2010, p. 58).

Pe baza informațiilor obținute în urma aplicării grilei comportamentale, profesorul

înțelege care este profilul motivațional al elevului și care sunt aptitudinile, pe care le poate
valorifica. De exemplu, dacă un elev nu valorizează o anumită disciplină, profesorul poate să-
l sensibilizeze, stabilind conexiuni între materia predată și domeniile sale de interes. De
asemenea, pe baza aptitudinilor remarcate, un profesor poate corecta anumite tendințe, de
exemplu teama de eșec, un elev evitând o anumită materie, întrucât consideră că nu se va
descurca corespunzător sau rezolvând repede și superficial sarcinile didactice. În aceste
cazuri, profesorul trebuie să dovedească aptitudini precum atenția acordată elevului-problemă,
motivându-l să gândească pozitiv, să-și stabilească în mod realist standarde de reușită, să
oferă feedback constant, pentru a corecta erorile elevului.

Concret, profesorul trebuie să dovedească drept aptitudini didactice competența

științifică, adică o solidă pregătire de specialitate, competentență psihopedagogică și
competență psihosocială, trăsături interdependete. Competența psihopedagogică vizează
capacitatea profesorului de a determina gradul de dificultate al volumului de învățare,
transformarea sa în conținuturi accesibile, precum și stimularea creativității elevului. În
completare, competența psihosocială cuprinde trăsături necesare optimizării relațiilor
interumane, precum capacitatea de a stabili ușor relații cu alte persoane, capacitatea de a
comunica eficient cu acestea (A. Gavreliuc, 2010, p. 95).

Bibliografie:

3
1. Ardelean, Aurel; Mândruț, Octavian, 2012, Didactia formării competențelor, Arad,
Editura Vasile Goldiș.
2. Cerghit, Ioan, 2006, Metode de învățământ, Iași, Editura Polirom.
3. Gavreliuc, Alin, 2010, Psihologia educației, Iași, Editura Polirom.