UNIVERSITATEA DE ARTE DIN TȂRGU MUREȘ

FACULTATEA DE ARTE ÎN LIMBA ROMȂNǍ

SPECIALIZAREA: Teatrologie
DISCIPLINA: Estetica artelor spectacolului
COORDONATOR: Dr. habil S.I. Crișan / Dr. Sabin Sabadoș

Student
Sîrbu Radu Mircea
Anul de studiu : III
Anul universitar : 2017 - 2018

Urâtul ca medie între frumos şi comic

1
 Mari cunoscători ai sufletului omenesc s-au afundat în cutremurătoarele abisuri ale răului,
dând formă înfricoşătoarelor întruchipări ce le-au ieşit înainte din noaptea lor. Mari poeţi,
precum Dante, au desăvârşit în continuare redarea acestor imagini; pictori, ca Orcagna,
Michelangelo, Rubens, Cornelius, le-au conferit o prezenţă sensibilă directă şi muzicieni ca
Spohr ne-au făcut să auzim oribilele tonuri ale osândei în care răul îşi jeluieşte şi-şi urlă, până la
epuizare, chinul sufletesc.

Iadul nu este numai de natură religios-etică, ci şi estetică. Noi ne aflăm în mijlocul răului
şi suferinţei, dar şi al urâtului. Ororile diformităţii şi malformaţiilor, ale vulgarităţii şi hidoşeniei
ne impresionară în forme nenumărate, de la ipostaze pigmeice până la acele uriaşe grimase cu
care răutatea diabolică ne rânjeşte scrâşnind din dinţi. În acest iad al frumosului intenţionăm să
coborâm aici. Şi va fi imposibil fără ca totodată să ne lăsăm absorbiţi de iadul reprezentat de
imperiul răului, de iadul cel adevărat, căci urâtul cel mai urât nu este acela care ne dezgustă în
natură, sub forma mlaştinilor, a copacilor schilodiţi, a şopârlelor şi a salamandrelor, a monştrilor
marini şi masivelor reptile, a şobolanilor sau maimuţelor; el este egoismul, care îşi manifestă
amocul în gesturi perfide şi frivole, în rândurile şi cearcănele suferinţei şi - în crimă.

Cunoaştem acest iad destul de bine. Ne-a rezervat fiecăruia partea sa de supliciu. El ne
izbeşte simţurile, ochii şi urechile în nenumărate feluri. Cel cu o structură sufletească mai
delicată, cel cu o cultură mai rafinată, suferă nespus din cauza lui, căci brutalitatea şi
vulgaritatea, descompunerea şi diformitatea şochează simţurile mai nobile printr-o mie de
deghizări. Doar un singur fapt nu este încă suficient cunoscut, pe măsura marii sale importanţe şi
cuprinderi. Acesta este cazul urâtului. Teoria artelor frumoase, legile bunului gust, ştiinţa
esteticii au fost larg dezvoltate şi perfecţionate în ultimul secol în cadrul culturilor europene,
numai noţiunea de urât, deşi este amintită pretutindeni, a rămas relativ în urmă. Se poate
considera deci că a venit timpul ca şi faţa umbrită a luminoasei figuri a frumosului să devină şi
ea, în aceeaşi măsură, un moment al esteticii ştiinţifice, precum boala în patologie şi răul în etică.
Şi nu, cum am mai spus, pentru că inesteticul, în înfăţişările sale particulare, nu ar fi suficient
cunoscute. Cum ar fi posibil aşa ceva, când natura, viaţa şi arta ni le amintesc în fiecare clipă.
Dar o expunere completă a corelaţiilor sale şi o cunoaştere clară a organizării lui nu a fost încă

2
încercată. Revine, în orice caz, filosofiei germane meritul de a fi avut cea dintâi curajul să
recunoască urâtul ca un moment integrator al esteticii şi de asemenea şi faptul că frumosul trece
prin urât, spre a ajunge la comic. Această descoperire, prin care frumosul negativ intră în
drepturile sale, nu va mai putea fi contestată. Însă tratarea conceptului de urât s-a oprit până
acum, pe de o parte, la o analiză insuficientă, superficial generală, iar pe de alta la o concepţie
unilateral spiritualistă. Ea a fost prea exclusiv orientată spre explicarea unor personaje din opera
lui Shakespeare şi Goethe, Byron şi Callot Hoffmann.

O ,,estetică a urâtului" poate părea unora o formulare asemănătoare cu ,,fier de lemn"

întrucât urâtul este contrariul frumosului. Cu toate acestea urâtul este legat inseparabil de
noţiunea de frumos, deoarece aceasta păstrează permanent în evoluţia ei posibilitatea urâtului,
sub forma erorii, în care poate adesea cădea printr-un ,,puţin prea mult" sau ,,prea puţin". Orice
estetică este obligată ca odată cu descrierea determinaţiilor pozitive ale frumosului să se refere
într-un fel şi la cele negative, ale urâtului. Cel puţin spre a ne preveni că, dacă nu se procedează
conform acestor cerinţe, frumosul degenerează, în locul lui obţinându-se urâtul. Estetica urâtului
trebuie să explice originea acestuia şi să descrie posibilităţile şi modalităţile lui de expresie,
putând fi astfel de folos şi artistului. Desigur, pentru acesta va fi întotdeauna mai instructiv să
înfăţişeze frumuseţea fără cusur decât să-şi închine talentul urâtului. A gândi la o configuraţie
divină este incomparabil mai înălţător şi mai plăcut decât a întruchipa o grimasă diabolică.
Totuşi artistul nu poate ocoli întotdeauna urâtul. Adesea are chiar nevoie de el, ca un punct
intermediar în apariţia ideii şi ca termen de comparaţie. Îndeosebi artistul ce creează în genul
comic nu se poate în nici un fel sustrage urâtului.

Nu e greu de văzut că urâtul este o noţiune ce poate fi concepută doar ca un termen

relativ, în raport cu o altă noţiune. Această altă noţiune este cea a frumosului, căci urâtul nu
există decât în măsura în care există frumosul, care exprimă premisele sale pozitive. Dacă n-ar
exista frumosul, atunci nici urâtul nu ar exista deloc, deoarece el nu este decât o negaţie a
acestuia. Frumosul este ideea divină, originară, iar urâtul negaţia ei, având ca atare o existenţă
secundară. El se constituie în şi prin frumos. Nu în sensul că frumosul, prin aceea că e frumos, ar
putea fi totdeauna urât, dar prin faptul că aceleaşi determinante ce exprimă necesitatea
frumosului se învârtesc în contrariul lor.

3
 Această legătură internă a frumosului cu urâtul, ca autoanihilare a sa, include şi
posibilitatea ca urâtul să se suspende din nou şi, prin aceea că există ca frumos negativ, să-şi
anuleze contradicţia sa cu frumosul, reunificându-se cu el. Frumosul se dezvăluie în acest proces
drept acea forţă care înfrânge răzvrătirea urâtului, readucându-l sub dominaţia sa. Din această
împăcare rezultă o veselie nesfârşită, care ne provoacă râsul. Urâtul se eliberează în acest proces
de natura sa hibridă, egosistă. Îşi recunoaşte neputinţa şi devine comic. Tot ceea ce este comic
include în sine un moment ce se comportă negativ faţă de idealul simplu şi pur, dar această
negaţie devine în el aparenţă şi este anulată. Idealul pozitiv poate fi recunoscut în comic pentru
că şi în măsura în care aspectul său negativ se estompează.

Considerarea urâtului este astfel precis limitată prin înseşi esenţa acestuia. Frumosul
reprezintă condiţia pozitivă a existenţei sale, iar comicul este forma în care, prin opoziţie cu
frumosul, se eliberează din nou de caracterul său negativ. Frumosul pur şi simplu se comportă în
raport cu urâtul pe deplin negativ, căci el este numai frumos, în măsura în care nu este urât, iar
urâtul este urât numai în măsura în care nu este frumos. Nu în sensul că frumosul, spre a fi
frumos, ar avea nevoie de urât. El este frumos şi fără termenul său de comparaţie, dar urâtul este
pericolul care îl ameninţă prin şi din el însuşi, contradicţia faţă de sine însuşi, determinată de
propria sa esenţă. Cu urâtul lucrurile stau altfel. El este, ceea ce este, empiric desigur, prin sine
însuşi; faptul însă că este ,,urât", este posibil numai prin autoraportarea sa la frumos, în care îşi
află măsura. Frumosul este, astfel, ca şi binele, o entitate absolută, iar urâtul, ca şi răul, una doar
relativă.

În nici un caz însă în sensul că ceea ce este urât ar putea fi, într-un anumit caz, îndoielnic.
Acest lucru este imposibil deoarece necesitatea frumosului este statuată prin sine însuşi. Urâtul
însă este relativ, pentru că el nu poate fi măsurat prin sine însuşi, ci numai prin intermediul
frumosului. În viaţa obişnuită fiecare îşi urmează propriul gust, potrivit căruia i se pare frumos
ceea ce altul găseşte că e urât şi invers. Dacă vom desprinde însă acest caracter întâmplător al
judecăţii estetico-empirice de nesiguranţa şi neclaritatea sa, se impune de îndată necesitatea
criticii şi, prin aceasta, evocarea celor mai înalte principii. Domeniul frumosului convenţional, al
modei, este plin de fenomene care, judecate, din perspectiva ideii de frumos, nu pot fi apreciate
decât ca urâte şi care totuşi temporar, sunt considerate frumoase, nu pentru că ar fi fost în şi
pentru sine, ci numai pentru că spiritul unei epoci îşi găseşte tocmai în aceste forme expresia

4
potrivită şi pentru că s-a obişnuit cu ele. În modă spiritul este interesat înainte de toate să-şi
satisfacă propria dispoziţie, căreia să-i slujească drept reprezentare adecvată şi urâtul. Modele
trecute, îndeosebi cele de dată recentă, sunt de aceea apreciate, de regulă, ca urâte sau comice,
întrucât schimbarea dispoziţiei se poate produce numai prin contraste. Romanii din perioada
republicană, cei care au cucerit lumea, s-au rafinat. Încă Cezar şi Augustus nu mai purtau barbă
şi abia începând cu epoca romantică a lui Adrian, când imperiul a început tot mai mult să cadă
victimă năvălirilor barbare, barba bogată a redevenit modă, ca şi când, având sentimentul
propriei slăbiciuni, romanii doreau să-şi dea certitudinea curajului şi bărbăţiei. Cele mai
memorabile metamorfoze estetice ale modei ni le oferă istoria primei revoluţii franceze. Ele au
fost analizate, din perspectivă filosofică, de către Hauff.

Frumosul este, aşadar, la intrare, prima graniţă a urâtului; comicul, la ieşire, cea de a
doua. Frumosul exclude de la sine urâtul, comicul, dimpotrivă, fraternizează cu urâtul, îl
epuizează însă totodată de elementele respingătoare prin aceea că lasă să i să vadă relativitatea şi
nulitatea în raport cu frumosul.

Bibliografie:
Karl Rosenkranz, O estetică a urâtului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1983, pp. 32-37