Experiențialismul

Experiențialismul este filozofia care își propune conferirea unui test pentru adevăr,
anume: experiența. Ea este cea care conferă valoare de adevăr unei afirmații.

După cum se poate observa experimentalismul își are origini puternice în misticism sau
chiar pietism.

Concepția experiențialistă poate fi văzută încă de la Plotinus, cunoscutul fondator al neo-

plationismului. Filozofia lui Plotinus își propunea cunoașterea Ființei mai presus de oricare alta
prin intuiție non-cognitivă.

Neo-platonismul vedea divinitatea ca o existență dincolo de orice cunoaștere și existență.

Dumnezeu nu are nici cunoaștere nici ființă și nici personalitate. Dumnezeu constă numai în
unitate absolută. Mai mult decât atât, Dumnezeu este văzut în neo-platonism ca fiind o ființă ce
transcende lumea asta. Prin urmare, Dumnezeu nu poate fi cunoscut absolut deloc și nu poate fi
descris sub nicio formă. Orice încercare de a descrie acest Dumnezeu este sortită eșecului.

Dumnezeu nu se poate cunoaște, în concepția lui Plotin, ci doar intui. Lucru cu atât mai
greu cu cât omul face parte din această lume materială rea. Soluția propusă de Plotinus este
asceza. Prin aceasta individul are o experieță auto-autentificatoare. Experiența devine astfel
singura sa dovadă. Nu I se poate aplica nici o rațiune și nici o dovadă obiectivă.

Inițiatorul curentului experiențialismului în perioada în care această filozofie și-a

cunoscut apogeul a fost Friedrich Shleiermacher. Pentru Shleiermacher sentimentul de
dependență absolut era un sentiment comun tuturor oamenilor. El pornește de la această premisă
construind religia pe experiența mistică specială, ce avea să stea mai târziu la baza mișcării
pietiste.

Shleiermacher consideră că oamenii resping religia din cauza unei concentrări greșite pe
forma dogmatică a acesteia. Shleiermacher îi îndeamnă pe contemporanii săi “să se întoarcă de la
ce este recunoscut în mod obișnuit ca religie și să-și fixeze privirile asupra emoțiilor și simțirilor
lăuntrice”. Dogma este numai ecoul religie, adevărata religie reprezentând un sentiment direct al
Infinitului. Din acest motiv consideră El că religia nu poate fi analizată în funcție de forma ei
exterioară. Totuși, Shleiermacher nu refuză credo-urile creștine, ci doar le consideră manifestări
exterioare, accentul căzând pe “conținutul” religiei adică sentimentul mistic. Experiențialismul
de mai târziu nu îmbrățișează în totalitate privirile lui Shleiermacher, Rudolf Otto recunoaște mai
târziu că rațiunea este la fel de importantă, considerând imperios necesară sistematizarea
sentimentului religios.

În concepția lui Shleiermacher apare o trihotomie. El consideră că etica este un mod de a

te comporta, știința este un mod de a gândi, pe când religia este un mod de a simți. Toate sunt
bine delimitate, chiar daca acestea se influențează reciproc.

Intuiția religioasă nu poate fi exprimată, ea poate fi doar simțită. Orice încercare de

analiză sentimentului religios va duce la stingerea sa. Misticul este îndreptat spre interior, el nu
știe să treacă dincolo de acesta.

Deși experiența religioasă este comună tuturor oamenilor, totuși sistemele religioasă se
modelează în nenumărate forme. Această multiplicitate de subiectivisme este necesară pentru o
manifestare completă a religiei. Datorită faptului că experiența subiectiv religioasă este diversă
ea nu trebuie categorisită într-un sistem. Din moment ce religia nu este constituită dintr-un
sistem de idei, nu i se pot aplica valori de adevarat sau fals.

Sentimentul religios este superior celorlalte, însă nu este diferit în gen. Aici Rudolf Otto
și Shleiermacher nu sunt deacord. Otto consideră că, deși sentimentul religios se poate înrudi cu
sentimentul de sublim, de exemplu, el totuși este total diferit.

Filozofia experiențialistă a avut ca efect pozitiv o înțelegere a importanței experienței

religioasă. Ea este intr-adevăr baza vieții religioase, care nu poate și nu trebuie să rămână doar la
nivel conceptual.

Pe de altă parte reducerea vieții religioase doar la experiență conduce la deficiențe mari,
unele dintre acestea recunoscute chiar de experiențialiști. Unei experiențe nu îi poți aplica
valoare de adevăr și nici nu poate fi utilizată pentru a susține valoare de adevăr a acelei
experiențe.

Una din problemele experiențialiștilor este aceea că fac să pară că orice experiență vine
deja cu o etichetă de adevăr. Că experiențase poate fi cumva interpreta prin sine. Acest lucru nu
poate fi mai departe de adevăr, din moment ce o experiență poate căpăta mai multe interpretări.
 În ultimă insanță experiența nu are sens fără o exprimare a ei. Experiența nu are nici o
structură și are nevoie să fie completă de rațiune. Este un nonsens să văduvești experiența de
elemntul cognitiv. Petru recomandă “De aceea, încingeți-vă coapsele minți, fiți treji și puneți-vă
nădejdea în harul, care va fi adus, la arătarea lui Isus Hristos.” (1 Petru 1:13)