Cap.

1 Masini Electrice

Maşinile electrice pot opera ca un generator, de exemplu acţionat de turbina eoliană,

sau ca un motor. În primul caz, puterea electrică este pompată în reţea, în al doilea caz, reţeaua
alimentează maşina. Cele mai multe maşini electrice sunt capabile să opereze în ambele
moduri. Sunt cosiderate numai maşinile rotative, care sunt conectate la o reţea trifazată de CA.

Figura 1: Masina electro-mecanica rudimentara (Freris).

Conversia electro-mecanică de energie este realizată prin forţele exercitate prin rotirea
câmpurilor magnetice, în combinaţie cu Forţa Electro Motoare (EMF) indusă de conductori în
câmpurile magnetice schimbătoare.
În figura 1 este prezentată o maşină electro-macanică simplă. O bobina cu o singură
spiră este rotită într-un câmp magnetic staţionar cu fluxul Ψs. Rotaţia induce o EMF în bobină
şi când bobina se închide, produce un curent I. Datorită acestui curent, se produce un câmp
magnetic secundar Ψr , a cărui direcţie principală este perpendiculară pe bobină. Interacţiunea
dintre cele două câmpuri magnetice rezultă într-un cuplu elecromagnetic cu sensul acelor de
ceasornic ce incearcă să alinieze cele două câmpuri. Mărimea cuplului este proporţională cu
unghiul de deplasare δ şi cu fluxurile magnetice Ψs si Ψr :

Tem = KΨs Ψr sin δ (1)

Cuplul electromagnetic Tem se opune cuplului extern Tm, determinând astfel ca bobina
să se rotească în direcţia indicată.
Dacă bobina era staţionară şi conectată la o sursă de curent, ar fi rezultat de asemenea
un curent I şi un câmp magnetic Ψr. Din nou apare o forţă între cele două câmpuri ce încearcă
să le alinieze. Forţa este constantă dacă unghiul dintre cele două câmpuri rămâne constant.
Această situaţie apare de asemenea la generatoarele de CA trifazate şi la motoare. Un astfel de
exemplu îl reprezintă maşina sincronă.

1.1 Maşina sincronă

 Figura 2: Maşina sincronă cu o pereche de poli

Figura 2 ilustrează principalele caracteristici ale unei maşini sincrone. Statorul este un
cilindru de oţel, cu cavităţi, cu sloturi pentru firele unui sistem bobinat trifazat. Bobinajele cu
fazele A, B şi C sunt defazate cu 120o între ele. Semnele „ + ” si „ - ” indică direcţia
curentului: „ + ” spre planul foii şi „ - ” spre înafară. Curentul de faza A produce un flux
perpendicular pe înfăşurare, conform regulii burghiului, aşa cum indică Ψa. Un curent
alternativ de fază A va da un flux oscilator Ψa. Adaugând vectorii câmpurilor magnetice
individuale, rezultă un câmp total Ψs cauzat de curenţii statorului, aşa cum indică diagrama
vectorilor din figura 2:

Ψs = Ψa + Ψb + Ψc (2)
Când cele trei faze poartă curenţi alternativi cu viteza unghiulară ωs, care sunt defazaţi
cu 120 , fluxurile oscilante produse în fiecare fază se adaugă unui flux magnetic rotitor Ψs de
o

mărime constantă.
Rotorul maşinii sincrone constă din oţel magnetic şi un bobinaj cu curent continuu.
Rotaţia crează un câmp secundar de mărime constantă Ψf. Dacă rotorul se mişcă cu aceeaşi
viteză unghiulară ca şi fluxul stator Ψs, unghiul dintre cele două câmpuri este constant şi o
forţă constantă rezultă între rotor şi stator: cuplul electromagnetic, aşa cum s-a arătat pentru
masina simpla. Din nou, unghiul δ dintre fluxul rotor şi cel stator, numit unghi de încărcare,
determină mărimea cuplului electromagnetic produs şi puterea electrică produsă. Figura 3
arată poziţia fluxurilor rotor şi stator pentru cele două moduri de operare ale maşinii:
• fluxul rotor Ψf înaintea fluxului stator Ψs (unghiul de încărcare este pozitiv) şi
maşina generează putere electrică (operează ca generator);
• fluxul rotor este înapoi faţă de fluxul stator (unghiul de încărcare este negativ)
şi maşina consumă putere electrică (operează ca motor).
 Generator Motor

Figura 3: Poziţia fluxurilor statorului şi rotorului pentru cele două moduri de operare
ale maşinii

Figura 4: Cuplul ca funcţie de unghiul de încărcare, Ψf si Ψs constante

Figura 4 arată un exemplu al cuplului ca funcţie de unghiul de încărcare, calculat
pentru o mica maşină de putere nominală de 15 kVA.

Pel = ω sTem = ω s KΨs Ψ f sin δ (3)

cu ωs viteza unghiulară a câmpului rotativ constant şi K o constantă.

Fluxul câmpului Ψf depinde de curentul câmpului. Variaţia curentului câmpului la
tensiunea de reţea constantă va influenţa factorul de putere livrat reţelei. Factorul de putere
cosφ, cu φ faza unghiului dintre curentul I şi tensiunea V, este un parametru care dă fracţiunea
curentului alternativ ce transferă putere.

Concluzii:
 • viteza maşinii sincrone este determinată de viteza de rotaţie a vectorului
fluxului stator;
• conectată la o reţea cu frecvenţa constantă, viteza maşinii sincrone este
constantă;
• puterea şi cuplul sunt determinate de amplitudinea fluxului rotor şi stator şi
unghiul dintre ele;
• o maşină sincronă poate controla tensiunea şi alimenta putere reactivă.

Cap. 1.2 Maşina cu inducţie

 Figura 5: Maşina cu inducţie cu o pereche de poli

Figura 5 prezintă principalele caracteristici ale maşinii cu inducţie. Structura statorului

este aceeaşi cu a maşinii sincrone, şi când este conectat la o reţea trifazată va produce un flux
magnetic Ψss ce se roteşte la o viteză constantă, aşa cum s-a arătat anterior.
Rotorul este diferit de rotorul maşinii sincrone: el constă într-un cilindru de fier cu
sloturi ce conţin bare de cupru, scurt circuitate de inele la cele două capete plate ale rotorului.
Din discuţia precedentă ştim că este esenţial ca două câmpuri magnetice, unul pe stator şi unul
pe rotor, să interacţioneze. Deoarece nu există sursă externă de curent conectată la rotor,
curentul trebuie produs într-un mod diferit, şi anume prin inducţie electromagnetică. Viteza
rotorului şi viteza câmpului magnetic rotitor trebuie să difere. Astfel apare o mişcare relativă
la fluxul stator, şi fluxul închis se schimbă. Diferenţa relativă între viteza rotorului ωr şi viteza
unghiulară a fluxului statorului ωs se numeşte alunecare:

ωs − ωr
s=
ωs

Se poate arăta că forţele electromagnetice (EMF) induse şi curenţii în rotor au

frecvenţa (ωs -ωr)/(2π). Când viteza câmpului stator este mai mare decât viteza rotorului,
fluxul indus se roteşte în direcţia rotaţiei câmpului stator. Maşina cu inducţie operează ca
motor. Când viteza rotorului e mai mare dacât viteza campului stator, fluxul indus se roteşte
înapoi, în direcţia opusă rotaţiei câmpului stator. Maşina cu inducţie operează ca generator.
Figura 5 prezintă fluxurile create de curenţii stator şi rotor. Fluxurile conectate în rotor
şi stator rezultă din toţi curenţii:

Ψs = Ls is + Lm ir (4)
Ψr = Lm is + Lr ir (5)
 Pentru calcularea cuplului, pot fi aleşi oricare doi vectori spaţiali şi unghiul dintre ei,
de exemplu Ψss şi Ψrr. Acest lucru presupune de asemenea că nu există un unghi de încărcare
unic, ci că depinde de alegerea fluxurilor.
Fluxurile stator şi rotor, văzute de un observator fixat pe stator, se rotesc la aceaşi
viteză, la fel ca în cazul maşinii sincrone. Aceasta este o cerinţă pentru cuplu electromagnetic
şi putere constantă. Din nou, unghiul de incărcare δ dintre unghiul stator şi cel rotor este o
măsura pentru cuplul electromagnetic:

Tem = − KΨs r sin δ

ˆ Ψ
ˆ (6)

În figura 6 sunt prezentate componentele ecuaţiei 6 ca funcţie de alunecare (-30% până

la 30%).
În figura 7 se dă un exemplu de unghi de încărcare ca funcţie de viteza maşinii.
Unghiul de incărcare este echivalent cu unghiul maşinii sincrone. Sunt considerate trei situaţii:
• când viteza rotorului este mai mică decât viteza sincronă, fluxul stator este în
faţa celui rotor şi maşina operează ca motor (0-3000 rpm). Unghiul de
încărcare δ este negativ şi cuplul electromagnetic este pozitiv;
• unghiul de încărcare este zero la viteza sincronă (3000 rpm): deci nu există
curent indus în rotor, şi nu este produs cuplu electromagnetic;
• peste viteza sincronă, fluxul rotor este înaintea fluxului stator. Semnul
unghiului de încărcare δ şi a cuplului generat s-a scimbat, maşina funcţionează
acum ca generator.

Figura 6: Cuplul maşinii cu inducţie rezultat din fluxuri şi unghiul de încărcare

 Figura 7 prezintă cuplul ca funcţie de unghiul de încărcare şi ca funcţie de numarul de
rotaţii pe minut (rpm) ale rotorului.
Semnul convenţional pentru cuplu la o maşină cu inducţie este ales opus celui de la
maşina sincronă. Acest lucru se datorează aplicaţiilor diferite: maşinile sincrone sunt de cele
mai multe ori folosite ca generator, în timp ce cele mai frecvente aplicaţii ale maşinilor cu
inducţie sunt ca motoare pentru unelte de antrenare sau vehicole. În afara de această diferenţă
minoră, relaţia dintre cuplu şi unghiul de încărcare este similară cu aceea pentru maşina
sincronă. Oricum, cuplul maxim este atins la o valoare mai scăzută a unghiului de încărcare
(vezi figura 7 B). Privind la cuplu ca la o funcţie de viteză (figura 7 C), observăm că există o
valoare maximă la 2370 rpm şi o valoare minimă la 3870 rpm. Maximul şi minimul sunt
numite cuplu critic. Pentru viteze de la 2500 rpm la 3500 rpm, curba viteza-cuplu este practic
o funcţie liniară de alunecare:

Tem = k ⋅ s (7)

Figura 7: Unghiul de încărcare şi cuplul maşinii cu inducţie ca funcţie de viteză a

rotorului şi de unghiul de încărcare.

Când o maşină sincronă sau o maşină cu inducţie este direct conectată la o reţea
trifazată, frecvenţa reţelei dictează viteza sincronă a maşinii:

ω = f grid ⋅ 2π p

cu p numărul de perechi de poli ai maşinii.

 Pentru o maşină sincronă, această viteză reprezintă viteza rotorului. Pentru o maşină
cu inducţie, există o mică diferenţă între viteza sincronă şi viteza rotorului, depinzând de
încărcare, care este proporţională cu alunecarea:

ω − r = (1 − s )ω

Între încărcare-zero şi încărcare-full, alunecarea se modifică între zero şi câteva

procente, deci viteza unei maşini cu inducţie este de asemenea practic constantă. Dintr-un
punct de vedere practic, este un sistem cu viteza constantă.
Dezavantajele unei maşini cu inducţie (conectată direct la reţea) sunt duble: tensiunea
statorului şi curentul sunt defazate, de exemplu, factorul de putere este sub 1 şi nu poate fi
controlat, şi viteza nu poate fi controlată deasemenea. Maşina sincronă are un mare dezavantaj
relevant pentru operarea în turbine eoliene: viteza este complet fixă, deci toate variaţiile
cuplului sunt convertite instantaneu în variaţii ale puterii electrice.

Cap. 2 Convertorul maşinii de inducţie

Figura 8: Convertorul maşinii de inducţie

Abilitatea unui motor de curent alternativ (CA) de a converti energie electrică în

energie mecanică se bazează pe inducţia electromagnetică. Tensiunea din înfăşurările
statorului formează curentul şi cu acest curent este asociat un flux magnetic. Direcţia acestui
flux poate fi determinată folosind regula burghiului: dacă burghiului se roteşte în direcţia
curentului statorului.
Prin schimbarea direcţiei tensiunii în înfăşurările statorului, direcţia curentului şi cea a
fluxului poate fi schimbată. Deoarece un motor trifazat constă din faze de înfăşurări
pozitionate la 120º în raport unele cu celelalte (vezi figura 8), fluxul total este suma vectorială
a fluxurilor individuale în orice moment.
Schimbând direcţia tensiunii în înfăşurările motorului trifazat în ordinea corectă,
fluxul magnetic al motorului începe să se rotească. Dacă presupunem că maşina electrică care
este conectată la convertor este o maşină cu inducţie, un curent va trece prin înfăşurările
rotorului, acesta va produce de asemenea un flux rotitor. Astfel un cuplu este produs între
stator şi rotor, rotorul va începe să se rotească în direcţia rotirii fluxului stator şi va urma acest
flux cu o anumită decalare.
Viteza rotorului poate fi controlată prin schimbarea vitezei fluxului stator. Acest lucru
se poate realiza folosind un convertor de frecvenţă. Aşa cum sugerează şi numele, un
convertor de frecvenţă, acesta schimbă frecvenţa curentului alternativ şi a tensiunii. Un
convertor de frecvenţă constă din trei părţi. Curentul normal trifazat, de 50 Hz, este conectat
la redresor, care îl transformă în curent continuu. Tensiunea CC este conectată la busul de CC
al circuitului, care filtrează pulsurile de tensiune. Apoi invertorul conecteză fiecare fază a
motorului fie la partea negativă fie la cea pozitivă a busului de CC potrivit unei anumite
ordine.
Pentru a primi direcţia fluxului prezentată în diagramă, întrerupătoarele V1, V4 şi V5
trebuie închise. Pentru ca fluxul să se rotească în sens invers acelor de ceasornic,
întrerupătorul V6 trebuie închis, iar întrerupătorul V5 trebuie deschis. Dacă întrerupătorul V5
nu este deschis, circuitul se va scurt-circuita. Fluxul se va roti apoi 600 în sens invers acelor de
ceasornic.

Figura 9: Rotirea vectorul fluxului magnetic prin schimbarea fazelor

Astfel se observă că sunt opt poziţii diferite de comutare în inversor. În două poziţii,
când toate fazele sunt conectate la acelaşi bus CC, fie negativ, fie pozitiv, tensiunile peste
fazele statorului sunt zero. Deci în cele 6 poziţii rămase, există tensiune în înfăşurările
motorului, şi aceasta tensiune crează curenti şi flux magnetic.
Diagrama arată cele sase poziţii de comutare şi direcţiile fluxului pe care le crează
tensiunile din înfăşurări în fiecare caz. Tensiunea generează curent în înfăşurări, direcţiile lor
fiind marcate cu săgeţi în fiecare fază.
În practică, controlul nu este aşa simplu cum s-a prezentat aici. Fluxul magnetic
generează curenţi în rotor. Aceşti curenţi din rotor complică situaţia. Condiţiile externe, cum
ar fi temperatura sau schimbările de încărcare, pot deasemenea să determine nişte dificultăţi
de control.
Cap. 2.1 Controlul vectorial

Doar controland viteza unghiulară a fluxului stator a unei maşini cu inducţie, aşa cum
a fost descris în secţiunea precedentă, nu conduce la un bun comportament dinamic al
sistemului electric. Un control şi un răspuns dinamic mult mai bun pot fi obţinute printr-o
metodă numită control vectorial, care a fost dezvoltată pentru antrenare mecanică, această
metodă poate fi utilizată şi la turbinele eoliene. Vom considera o turbină Kenetech 33M-VS ca
exemplu.

Figura 10: Configuraţia sistemului electric pentru Kenetech 33M-VS

Turbina Kenetech 33M-VS este o turbină cu viteză variabilă, ea conţine doua

generatoare cu inducţie, două legături CC cu redresor şi invertor IGBT, şi părţile software şi
hardware pentru controlul sistemului, vezi figura 10.
Scopul controlului vectorului este de a realiza o valoare cerută pentru cuplul
electromagnetic şi a câmpului în maşina cu inducţie prin generarea unui vector spaţial al
curentului statoric, cu o amplitudine dată şi un unghi dat ţinând seama de vectorul spaţial al
fluxului rotoric. Controlând unghiul şi amplitudinea curentului statoric în cele trei faze ale
statorului, componentele vectorului spaţial al curentului statoric vor fi în direcţia fluxului
rotoric şi perpendicular pe fluxul rotoric.
Cuplul electromagnetic este proporţional cu produsul dintre amplitudinea fluxului
rotoric, amplitudinea curentului statoric şi unghiul dintre vectorul fluxului statoric şi vectorul
fluxului rotoric δ1:

Tem = K1ΨmR S sin (δ 1 ) = K 2 imR iSqR

ˆ Ψˆ ˆ ˆ (8)

Unde indicele SqR indică componenta perpendiculară a curentului statoric pe imR,

dupăcum se observă în figura 11, într-un sistem de coordonate fixat de fluxul rotoric. Însuşi
fluxul rotoric, de exemplu magnetizarea maşinii, poate fi influenţat de componenta curentului
statoric în direcţia vectorului fluxului, menţionat ca iSdR.
Decuplarea controlului cuplului şi fluxului dau o simplitate a controlului similară cu
cea a unei maşini CC. Principala diferenţă este aceea că pentru o maşina CC, vectorul pentru
curent şi flux sunt fixate în spaţiu (nu există rotire), în timp ce în cazul maşinii cu inducţie
ambii vectori se rotesc cu viteza unghiulară a vectorului curentului statoric, şi astfel viteza
unghiulară este variabilă.

Figura 11: Poziţii ale vectorilor curenţilor faţă de faza statorului a

Cap. 2.2 Controlul curentului în rotor şi a cuplului electromagnetic

În regim staţionar, vectorul pentru flux şi curent se roteşte faţă de stator cu o frecvenţă
unghiulară constantă. Vectorul curentului statoric este, cum am discutat anterior, suma
vectorială a vectorilor de curent individuali a celor trei faze ale statorului. Vectorii fazelor
individuale sunt ficşi în spaţiu dar îşi schimbă periodic amplitudinea. Când viteza unghiulară a
rotorului este diferită de viteza unghiulară a vectorului curentului statoric, curenţii sunt induşi
în rotor cu diferenţa de frecvenţă, denumită frecvenţă de devansare.
Dacă curenţii de fază statorici ia,ib, şi ic sunt cunoscuţi, vectorul spaţial al curentului
statoric este egal cu:

iS (t ) = ia (t ) + ib (t )e jγ + ic (t )e 2 jγ = iˆS (t )e jξ (t ) (9)
2
γ = π (10)
3

Unde faza a este poziţia de referinţă. Componentele directe şi în cuadratură ale

vectorului de curent cu privire la vectorul curentului rotor sunt:

iSdR = iS cos δ (11)

iSqR = iS sin δ (12)

Aceste componente de curent sunt determinate de:

d
iSdR = imR − TR imR (13)
dt

cu TR=LR/RR timpul rotorului constant şi

 d i
ω mR = ρ = ω mech + ω slip = ω mech + SqR (14)
dt TR imR

cu ωmech viteza unghiulară masurată a rotorului şi iSqR/TRimR o măsură pentru

devansarea de frecvenţă.

Cap. 3 Reţeaua electrică

Reţeaua electrică cuprinde trei părţi, fiecare cu un rol diferit (vezi figura 12):
• reţeaua de inerconectare;
• reţeaua de transmisie;
• reţeaua de distribuţie.
 Figura 12: Secţiuni şi nivele de tensiune ale reţelei

Reţeaua de interconectare leagă marile unităţi de producţie şi este proiectată în

principal pentru a intra în acţiune în cazuri de defecţiuni ale centralei. Ea operează la cele mai
înalte nivele de tensiune: 380 şi 220 kV. Conexiunile sunt făcute cu linii aeriene.
Reţeaua de transmisie este localizată între unităţile de producţie şi reţeaua de
distribuţie şi operează la tensiuni de 150 kV şi 50 kV. Ea se conectează la reţeaua de
distribuţie la nivelul de de 10 kV. Puterea aparentă a unităţii de transformare este tipic 30-100
MVA la 150/10 kV şi 20-60 MVA la unităţi de 50/10 kV. La nivelul tensiunilor reţelei de
transmisie, sunt controlate puterea şi distribuţia puterii reactive. Conexiunile pot fi făcute cu
linii aeriene sau cabluri. Transportul puterii CA prin cabluri la înaltă tensiune este mai puţin
practică totuşi din cauza puterii nominale reactivă a cablurilor, cauzată de natura capacitivă a
izolaţiei.
Reţeaua de distribuţie conectează consumatorii, denumiţi sarcini, la reţeaua de
transmisie. Nivelele normale de tensiune ale reţelei de distribuţie sunt 10.5 kV şi 380 (→400)
V. Conexiunile sunt făcute prin cabluri subterane. Următorul paragraf descrie două aspecte
importante ale controlului reţelei şi anume: controlul frecvenţei şi al tensiunii (amplitudinii).

3.1 Controlul frecventei

Frecvenţa reţelei este rezultatul acţiunilor combinate ale tuturor controlerelor din reţea,
în principal influenţată de marile centrale electrice. Frecvenţa este o variabilă globală, adică
oriunde ar fi măsurată în reţea, valoarea va fi aceeaşi. Frecvenţa este determinată de echilibrul
dintre puterea solicitată şi puterea produsă minus piederile. O nepotrivire în putere
Pprod ≠ Pdem + Ploss va schimba frecvenţa:

d
ωJ ω = Pprod − Pdem − Ploss (15)
dt
cu J momentul de inerţie total al tuturor echipamentelor rotative din reţea. Atât puterea de
sarcină cât şi puterea produsă depind de frecvenţă, conform figurii 13. O scădere a frecvenţei
ar reduce puterea cerută Pdem, funcţie de dependenţa putere-viteza a instrumentelor mecanice,
pompelor, ventilatoarelor şi compresoarelor. Sarcinile rezistive nu depind de frecvenţă,
sarcinile inductive sau capacitive depind dar nu consumă putere activă. Puterea produsa Pprod
depinde de asemenea de frecvenţă, această dependenţă este implementată intenţionat în
control din motive de stabilitate. Setările controlerului determină cât de multă putere va
furniza o centrală comparativ cu alte centrale electrice. Pentru condiţii de regim staţionar,
puterile reactive produse şi consumate vor trebui de asemenea să fie egale. Ambele depind de
frecvenţă şi tensiune şi sunt controlate în tensiune.

Figura 13: Condiţia de frecvenţă în regim permanent

Astfel se disting patru nivele de control de frecvenţă, denumite controlul puterii

frecvenţei:
1. controlul rapid al frecvenţei la nivelul unei centrale individuale: linia de
cădere;
2. control integral pentru resetarea frecvenţei la 50 Hz după ce a intervenit on
offset;
3. comutare de producţie;
4. în final, în caz de urgenţă: încărcarea rostului, deconectarea de la reţea a unor
porţiuni de reţea.

1: Controlul primar al frecvenţei încearcă să reducă efectul schimbărilor de sarcină

asupra frecvenţei cu costul unui mic offset de frecvenţă. Offsetul este rezultatul
caracteristicilor controlerelor individuale: o scădere în frecvenţă (numită cădere) rezultă în
creşterea puterii produse (vezi figura 13).
Controlul primar lucrează repede: în 2-3 secunde după o pertubare (nepotrivire în
balanţa puterilor). Întârzierea de timp este determinată de setările controlerului şi de
întârzierile sistemului de injecţie de carburant a producătorului. Căderea este încorporată
pentru a face împărţirea puterii mai uşoară între mai multe unităţi. Pantele liniilor căderii nu
trebuie să fie egale pentru a avea o distribuţie a puterii acceptabilă între diferite unităţi, vezi de
exemplu figura 14.
Figura 14: Împărţirea sarcinii şi pasul sarcinii pentru două unităţi, corecţie secundară staţie 1

2: Pe o scală mai lungă a timpului, minute pînă la zeci de minute, liniile de cădere a
centralelor electrice sunt decalate vertical, la putere constantă a unităţii de producţie, pentru a
recâştiga frecvenţa de 50 Hz (vezi figura 14). Decalarea liniilor de cădere pot de asemenea
schimba intenţionat distribuţia de putere asupra unităţilor, fie pentru a localiza producerea
puterii mai aproape de cerere şi astfel reducând costurile, sau să menţină suficientă capacitate
de rezervă la o anumită centrală de producţie.
3: Al treilea nivel de control asigură existenţa unei cantităţi adecvate de „rezervă de
rotire” într-o reţea. Aspecte cum ar fi timpii de pornire pentru starturile reci, calde şi
aşteptările privind cererea de putere şi producţia independenţa joacă un rol important aici.
Suplimentar, acest nivel de control vizează o optimizare economică a sistemului de producţie.
4: În condiţii de urgenţă, supraîncărcare sau pierderea capacităţii de producţie din
cauza unor defecte tehnice ce rezultă în căderea de frecvenţă, regiuni din reţea sunt
deconectate pentru protejarea echipamentului de producţie.

3.2 Controlul tensiunii

Controlul dinamic al tensiunii are loc la nivelul de interconexiune şi nivelul de

transmitere. Tensiunea este o variabilă locală, asta însemnând că este o valoare dependentă de
locaţie. Puterea se propagă în mod normal de la nivelul de interconexiune până la nivelul de
transmisie şi cel de distribuţie.
Sarcinile controlului tensiunii în reţea la nivelul de interconexiune sunt:
1. de a menţine o tensiune constantă la cetralele electrice;
2. de a menţine o distribuţie stabilă a puterii reactive între centralele electrice;
3. de a preveni tensiuni înalte în caz de pierderi de sarcină;
4. de a mări stabilitatea reţelei în situaţii de scurt circuit prin creşterea excitaţiei
şi astfel sincronismul reţelei (între timp, rezistenţele la scurtcircuit vor fi
distruse).
 Figura 15: Regulator de tensiune automat a unei maşini sincrone (AVR)

Controlul primar al tensiunii reţelei este executat de un set de controlere de tensiune

ale tuturor generatoarelor sincrone ale centralelor electrice. Figura 15 arată un exemplu de
circuit pentru un regulator automat de tensiune (AVR) pentru o maşină sincronă. AVR-ul
măsoară tensiunea şi ajustează curentul de câmp din rotorul maşinii sincrone printr-un
excitator. O creştere în curentul de câmp va creşte tensiunea statorică sşi defazajul (unghiul
dintre componenta fundamentală a sinusoidei tensiunii şi curentului). La tensiune statorică
constantă, o creştere a curentului de câmp va creşte puterea reactivă în reţea, cum ar fi
împărţirea puterii reactive a acestui generator particular. Curentul şi defazajul vor creşte.
Similar controlului primar de frecvenţă, controlul tensiunii aplică o cădere pentru a obţine un
regim staţionar bine definit şi o distribuţie a puterii reactive între diferite centrale electrice
(vezi figura 16).

Figura 16: Caracteristica tensiunii AVR

Regulatorul electronic compară tensiunea măsurată cu o valoare setată şi un controler

PID şi astfel se ajustează curentul de câmp al maşinii sincrone. La un regulator mixt, cunoscut
ca şi regulator cu amplificator magnetic, câmpul este determinat de doua contribuţii, unul
proporţional cu tensiunea rectificată şi celălalt proporţional cu amplitudinea curentului
defazat. Câte o dată este folosită o combinaţie a ambelor tipuri.
 Tensiunea unei locaţii date în reţeaua de distribuţie depinde de parametrii reţelei
(reactanţă, capacitate şi un cât mai mic grad de rezistenţă) şi curent. Reţeaua de distribuţie nu
este controlată, se bazează pe o filozofie de design pasiv şi presupune propagarea puterii de la
partea MV la partea LV. Puterea reflectată ar putea cauza probleme de control. Producţia de
putere în partea de tensiune mică va avea de asemenea consecinţe pentru siguranţa sistemului.
Spre deosebire de instalaţiile de putere convenţionale, majoritatea turbinelor eoliene
alimentează în reteaua de distributie la nivelul 10,5 kV.

Cap. 4 Sisteme electrice în turbine eoliene

Figura 17: Exemplu de turbina eoliana cu viteza constanta

 Figura 18: Exemplu de turbina eoliană cu viteză variabilă

4.1 Sisteme cu viteză constantă

Pentru turbine conectate la reţea, sistemul electric determină dacă turbina operează la
viteză constantă sau variabilă. Pentru o maşină sincronă, conectată la o reţea trifazată, viteza
turbinei este egală cu:

f grid × 60
ntur = × GR (16)
pp

unde pp este numărul de perechi de poli ai generatorului şi GR raportul cutiei de viteze.

Pentru o maşină cu inducţie există o mică variaţie a vitezei rotorului, în funcţie de
sarcină, numită slip s. Între fără-sarcina şi sarcină full, variaţia se schimbă de la zero la numai
câteva procente, deci viteza turbinei eoliene cu maşina cu inducţie conectată direct este de
asemenea practic constantă:

f grid × 60
ntur = (1 + s ) × GR (17)
pp

Majoritatea turbinelor cu viteză constantă folosesc maşini cu inducţie. Figura 19 arată

trei opţiuni:
A maşina cu inducţie cu rotor cusca de veveritza;
B maşina cu inducţie cu rotor bobinat;
C maşina cu inducţie cu redresor controlabil în circuitul rotoric.
 La opţiunea C, variaţia generatorului poate fi controlată prin schimbarea rezistenţei
circuitului rotoric.

Figura 19: Sisteme electrice pentru turbine eoliene conectate direct la reţea

4.2 Sisteme cu viteză variabilă

Viteza variabilă oferă un număr de avantaje importante:

• turbina poate fi reglată la condiţile locale sau la imperfecţiunile din
caracteristicile palei;
• zgomotul aerodinamic la viteze mici ale vântului poate fi redus prin reducerea
vitezei turbinei;
• captura de energie utilă la sarcina parţială este maximizată prin operaţia de
viteză optimală;
• fluctuaţiile de putere electrică sunt minimizate;
• solicitarile de durată în palele rotorului şi a trenului de transmisie sunt reduse.
Ultimul aspect este probabil cel mai important avantaj al operării cu viteză variabilă.
Viteza variabilă implică însă un pas de conversie de la energia mecanică la energie
electrică ce alimentează o reţea cu frecvenţă constantă. Această conversie poate fi făcută
mecanic, folosind o transmisie variabilă continuu, sau electric. Această secţiune se ocupă cu
opţiunea electrică, unde un convertor electronic de putere este inserat între maşină şi reţea. El
converteşte puterea la frecvenţa maşinii în frecvenţa reţelei. În continuare se vor discuta două
tipuri:
• sisteme cu convertor în circuitul rotoric;
• sisteme cu convertor în circuitul statoric.
 Figura 20: Sisteme electrice pentru turbine eoliene, convertor de dimensiune mică pe
rotor

Figura 20A prezintă opţiunea de cascadă de suprasincronizare. Acest sistem constă

dintr-o maşină cu inducţie cu rotor bobinat şi un convertor cu tiristor în circuitul rotoric. Doar
partea de putere electrică este procesată de convertor, rezultînd un cost mai scăzut pentru
convertor şi mai puţine distorsiuni armonice în reţea. Pe de altă parte, generatorul are rotorul
bobinat şi necesită perii putând ridica probleme într-un mediu aspru.
Câteva dintre dezavantajele opţiunii 20A sunt evitate utilizând invertoare care se
bazează pe semiconductori cu capacitate de întrerupere. Figura 20B arată un exemplu de
sistem ce încorporează tehnologia IGBT-urilor (Izolated Gate Bipolar Transistor). Acest tip de
sistem, bazat pe aşa numita topologie sursă de tensiune. Figura 21 arată forma de undă a
tensiunii de ieşire ce se obţine prin modularea impulsurilor în durată (PWM), refăcînd o formă
de undă filtrată cu distorsiuni armonice mici. Principalele trăsături ale invertorului includ
distorsiunile armonice mici şi factor de putere controlabil.

Figura 21: Forma de undă a tensiunii PWM înainte şi după filtrare

Figura 22A prezintă un sistem cu generator sincron, linie CC şi două convertoare în

linie. Generatorul sincron este echipat cu un rotor bobinat, şi o carcasă închisă nu este
standard. În general aceste generatoare sincrone au un excitator montat pe arbore, deci nu sunt
necesare perii. Sistemul oferă câteva intrări de control: curentul excitator şi unghiurile de
saturaţie ale generatorului şi convertorul de la reţea. Comportamentul faţă de reţea este sărac
din cauza tiristoarelor.
 Figura 22: Sisteme electrice pentru turbine eoliene, convertor de dimensiune normală
pe stator

Figura 22B şi C arată sisteme cu două invertoare cu sursă de tensiune spate în spate.
Distorsiunea armonică a curentului generator este foarte mică, rezultând într-o eficienţă a
generatorului uşor crescută. Factorul de putere de reţea poate fi controlat şi sistemul poate fi
insensibil la căderile reţelei şi defectele liniei.

4.3 Interacţiunea dintre turbina eoliană şi reţea

Producţia şi consumul de putere electrică solicită capacitatea de transport a reţelei

electrice şi cauzează deviaţii locale în nivelul tensiuni şi forma de undă. Deviaţiile de tensiune
sunt nedorite dar inerente în aplicaţiile cu electricitate. Cu privire la asta, producţia de
electricitate cu ajutorul turbinelor eoline nu este o excepţie. Din contră, efectul puterii eoliene
asupre reţelei se pare ca este mai sever din cauza caracterului puternic variabil al puterii
vântului. Cu turbine de dimensiuni şi numar în creştere, reprezintă o importanţă crescută şi
primeşte acum mai multă atenţie din partea developerilor şi de asemenea a producătorilor.
Efectul unui producător de electricitate asupra reţelei este sintetizat de termenul
calitatea puterii (Power Quality), care include un număr de aspecte pe diferite scale de timp:
• variabilitatea puterii turbinei eoliene;
• puterea reactivă şi factorul de putere;
• tranziţiile de comutare;
• flicker;
• armonicele de curent şi tensiune.
Figura 23 ilustrează câteva dintre aceste aspecte.
 Figura 23: Armonicile, flicker şi puterea reactivă

În următoarele secţiuni se discută interacţiunea dintre o turbină şi reţea. Primul punct

va fi calcularea deviaţiei de tensiune în regim staţionar. Amplitudinea sa depinde de
proprietăţile turbinei dar şi de cele ale reţelei. Reţeaua este caracterizată de nivelul (aparent) al
Puterii de Scurt Circuit, ce este descrisă în secţiunea 4.3.1. Această cantitate este de asemenea
relevantă pentru estimarea deviaţiilor de tensiune dinamică cuantificate în coeficientul de
licărire (flicker) în secţiunea 4.3.3.

4.3.1 Nivelul puterii de scurt circuit

Figura 24: Exemplu de diagramă monofază pentru determinarea puterii de scurt circuit

Primul pas în implementarea electrică a unei turbine eoliene sau a unui utilaj este
determinarea efectului turbinei asupra nivelului tensiunii de regim staţionar. Un prim indiciu
este dat de nivelul puterii de scurt circuit. Puterea aparentă de scurt circuit este definită de
produsul tensiunii nominale şi curentul de scurt circuit:
 3 ˆ
S sc = uˆ r isc (18)
2

pentru un scurt circuit la punctul de cuplu comun al unei turbine eoliene sau a unui parc
eolian. Puterea (aparentă) de scurt circuit este o masură a deviaţiei de tensiune ce poate fi
aşteptată la terminalele unei turbine la puterea nominală:

∆U S
≈k r (19)
U S sc
∆U deviaţia de tensiune
K o constantă ce depinde de condiţiile sistemului:
regim staţionar: k=1
tranzitoriu, IM + softswitch: k=2
tranzitoriu, IM fără softswitch: k=8
Sr puterea nominală aparentă a turbinei
Ssc puterea (aparentă) de scurt circuit

Pentru un regim staţionar dorit cu deviaţie de tensiune sub 2%, este aplicată o regulă
care precizează că puterea de scurt circuit ar trebui să fie de cel puţin 50 de ori puterea
nominală a turbinei sau a parcului eolian. Aceasta este doar o aproximare deoarece nu ţine
cont de alţi producători sau consumatori din vecinătatea turbinei(lor).
Puterea de scurt circuit este determinată de proprietăţile reţelei. Figura 24 arată un
exemplu de circuit al reţelei. Curentul de scurt circuit este calculat din ecuaţia tensiunii
monofază:

[ ]
u r = (Rgrid + jω Ltrafo + Lgrid )isc (20)

Figura 25 este reprezentarea vectorilor de timp ai acestei ecuaţii.

Figura 25: Diagrama fazorială pentru puterea de scurt circuit

Din moment ce valoarea impedanţei reţelei va creşte cu lungimea liniei sau cablului,
curentul şi puterea de scurt circuit vor scade în general cu lungimea. Un exemplu de calcul ca
funcţie de lungimea cablului este arătat în figura 26 pentru două valori ale diametrului
cablului. Asa cum se vede din ecuaţia 19, un cablu mai lung şi o putere de scurt circuit scazută
scad deviaţia de tensiune.
 Figura 26: Puterea de scurt circuit, unghiul de conexiune şi curentul de scurt circuit ca
funcţii de lungimea cablului

Figura 27 prezintă un exemplu de comutare tranzitorie pentru o turbină cu maşină cu

inducţie şi comutare uşoară. Puterea este comutată în două trepte (sistem cu două
generatoare). Coborârea tensiunii este de aproximativ 20V (aproximativ 5% din tensiunea
nominală). Aceasta indică fie o putere scăzută de scurt circuit ori o setare slabă a comutării
uşoare.

Figura 27: Eexemplu de efect de cuplare tranzitorie asupra tensiunii (IM+comutare

uşoară)
4.3.2 Deviaţii de tensiune în regim staţionar

O determinare mai precisă a deviaţiei de tensiune în regim staţionar se găseşte în

calculul sarcinii. În acest calcul, tensiunile, curentţii şi relaţiile fazelor pentru regim staţionar
sunt determinate într-o sectiune a reţelei electrice. Consumatorii şi producătorii descentralizati
sunt specificaţi cu puterea şi puterea reactivă. Fazorii curentului şi tensiunii sunt determinaţi
din ecuaţiile tensiunii pentru toate liniile şi cablurile de transmisie din secţiunea reţelei. În
general, acesta va fi un proces iterativ. Prin aplicarea principiului superpoziţiei (tensiunea şi
curentul se adună vectorial deoarece sistemul se consideră a fi liniar) se poate simplifica
considerabil procesul iterativ. Rezultatul unui calcul a sarcinii este demonstrat pentru o
grupare eoliana formată din şase turbine aranjate în şir (vezi figura 28).
Turbinele sunt reprezentate de un generator cu inducţie, compensare de putere reactivă
şi un transformator de la nivelul turbinei de 600V la cel al cablului de 6 kV. Fiecare secţiune
de cablu este reprezentată de o inductanţă , rezitenţă şi capacitate. Cablul este conectat la o
staţie de transformare 6-150kV prin inermediul unei bobine (doze). Scopul bobinei este de a
reduce puterea de scurt circuit a ramurii pentru a preveni suprasarcina în staţia de
transformare. Figura 29 dă rezultatul calculului sarcinii pentru trei valori ale sarcinii: 0.5 Pr,
Pr si 1.5 Pr. Măsurată de la substaţie la cea mai îndepărtată turbină, la 3.1 km, tensiunea creşte
cel mai mult pentru cazul cu sarcină 150%: aproximativ 62 V sau 1% din tensiunea nominală.

Figura 28: Diagrama circuitului monofazat a unei grupări de 6 turbine (sunt arătate
doar 4)
 Figura 29: Tensiunile şi puterile ca funcţii de distanţă faţă de prima turbină

Figura 30 ilustrează efectul unei turbine asupra tensiunii reţelei pentru două condiţii de
sarcină: o turbina generatoare şi una în aşteptare. Ecuaţia tensiunii pentru linie este:

u1 − u 2 = jωLi (21)

Digrama fazorului stâng arată că u2>u1: turbina măreşte tensiunea la punctul de cuplaj.
Pe partea dreaptă, curentul este întârziat faţă de U2 cu 90º. Aplicând ecuaţia 21 acum, se
obţine o tensiune a turbinei U2 care este mai mic decât tensiunea reţelei U1. Acest exemplu
demonstrează că efectul unei turbine asupra tensiunii locale depinde de modul de operare al
turbinei.

Figura 30: Exemplu de diferenţă de tensiune la o line inductivă pentru două moduri de
operare ale unei turbine

4.3.3 Deviaţii dinamice de tensiune: flicker

Flickerul este intensitatea schimbătoare a unei lumini electrice (licărire) cauzată de

variaţii de tensiune. Frecvenţa variaţiilor este importantă: disconfortul cauzat de flicker
depinde de capacitatea de încărcare. În figura 31 se prezintă nivelul schimbărilor de tensiune
ca funcţie de frecvenţa schimbărilor evidente. Acestă curbă, numită curba de licărire (flicker),
este determinată empiric expunând persoane la lumina provenită de la o lampă de 60W
alimentată la o tensiune cu variaţii rectangulare de intensităţi şi frecvenţe diferite.
Modificările în puterea de ieşire a turbinelor operaţiunile de comutare cauzează
licărirea. Puterea fluctuaţiilor în marja relevantă de licărire (0.5-35 Hz) sunt cauzate în
principal de:
• turbulenţă;
• forfecarea vântului;
• umbra turnului;
• abaterea de aliniere.
Pentru frecvenţe peste 1 Hz, frecvenţa de trecere a palei şi multiplii săi domină
spectrul puterii şi deci sunt critice în aprecierea flicker-lui. În sistemele cu viteză constantă,
variaţiile în puterea aerodinamică sunt transmise aproape instantaneu în variaţii ale puterii
electrice. In figura 32 se prezintă un exemplu de nivel măsurat al flicker-lui cauzat de o
turbină cu viteză constantă. Dacă variaţiile de tensiune sunt egale cu nivelul din curba de
flicker atunci nivelul licăririi Pst =1.

Figura 31: Nivelul variaţiilor de tensiune vizibile de ochiul uman

În sistemele cu viteză variabilă, relaţia între vântul instantaneu şi puterea electrică este
mai puţin directă. Pentru a furniza mai multă putere, sistemul trebuie mai întâi să mărească
viteza, cea ce descurajează considerabil variaţiile de putere. Variaţiile de putere din cauza
efectului umbrei turnului sunt negijabile în siteme cu viteză variabilă, eliminând astfel o sursă
importantă de flicker. Aceasta nu înseamnă neapărat ca sistemele cu viteză variabilă produc
mai puţin flicker decât cele cu viteză constantă. Flickerul poate de asemenea fi cauzat de
oscilaţiile rapide în puterea activă sau reactivă rezultată din controlul sitemului. Trebuie
evitate în special oscilaţiile în preajma frecvenţei critice de 8.8 Hz.

4.3.4 Armonici

Armonici este denumirea generală pentru deviaţii ale formei sinusoidale ale tensiunii
sau curentului. Dacă deviaţiile sunt legate de frecvenţa reţelei ele sunt numite fie armonici
superioare (multipli ai frecvenţei reţelei) sau subarmonici. Interarmonicile nu sunt legate de
frecvenţa reţelei.
Armonicile sunt reprezentate de o serie Fourier a frecvenţei reţelei. Subarmonicile pot
fi de asemenea descompuse într-o serie Fourier, dar acum a frecvenţei reţelei divizată cu un
întreg.
Armonicile cauzează un număr de efecte nedorite, şi anume:
• pierderi suplimentare;
• supraîncărcarea condensatoarelor pentru compensarea puterii reactive;
• perturbarea semnalelor TF;
• perturbarea comutaţiilor convertoarelor controlate cu tiristoare.
 Figura 32: Nivelele de flicker măsurate, Pst, ca funcţie de puterea relativă pentru o
turbină cu viteză constantă

În figura 33 se dă un exemplu de măsurare a armonicilor la o turbină cu viteză

constantă. Aşa cum se aşteapta pentru o turbină cu maşină cu inducţie conectată direct la
reţea, conţinutul în armonici este scăzut şi cu armonici de număr mic: armonici de număr 5, 7,
11 şi 13. Celelalte componente sunt sub acurateţea de măsurare de 0.2% din tensiune sau
curent. Cuantificarea armonicilor este mai relevantă pentru convertoare electronice de putere.

Figura 33: Procentajul măsurat al armonicilor curentului şi tensiunii pe fază

Concluzie

Cu un număr în creştere de producători descentralizaţi cum ar fi: panourile solare,

centralele de căldură şi turbinele eoliene, integrarea electrică va avea o importanţă în creştere.
În situaţii cu reţele „tari”, cu putere de scurt circuit crescută la punctul de cuplaj, nu există
probleme tehnice. Acest lucru se poate schimba dramatic când se introduce o cantitate relativ
mare de putere eoliană într-o reţea slabă. În Europa, această condiţie va apărea doar pe insule
sau în locaţii cu un nivel extrem de înalt al penetrarii vântului.
Dezvoltări viitoare în integrarea electrică şi puterea eoliană sunt aşteptate în
combinaţie cu ferme eoliene aflate în larg. Cantităţi importante de putere trebuiesc
transportate pe distanţe mari, ceea ce justifica o privire mai atenta asupra opţiunilor tehnice. În
acest context HVDC-ligth este câteodată menţionat ca o opţiune promiţătoare.
 CAPITOLUL 2

SISTEME EOLIENE

2.1. Turbine eoliene

2.1.1. Generalitãti

O turbină eoliană, cunoscută şi sub numele de aeromotor este parte dintr-un sistem
eolian care realizează conversia energiei eoliene în energie mecanică. Există două mari clase
de turbine:
• cu ax orizontal: multipală, cu viteză lentă, şi tripale sau bipale rapide.
• cu ax vertical: tip Savonius, tip Darrieus etc.
Trebuie precizat că turbinele cu ax vertical sunt încă în stadiul de testare a
prototipurilor. Marea majoritate a realizărilor la nivel industrial priveşte deci maşinile cu rotor
cu ax orizontal.
Pentru acestea din urmă, tipologia constructivă cea mai adeseori adoptată a fost cea cu
rotor tripală. Totuşi, interesul constructorilor s-a întors înapoi către soluţiile bipale.
Tehnologia unităţilor cu rotorul cu diametrul mai mic de 25 m, corespunzător unor
puteri instalate de 150 - 200 kW, este din păcate bine cunoscută.
La polul opus, aerogeneratoarele de mari dimensiuni fac adesea apel la soluţii tehnice
cu adevărat inovatoare, cum ar fi proiectele italiene GAMMA 60 de 1500 kW sau cel M55 de
800 kW.
Având în vedere că viteza nominală a generatoarelor electrice este adeseori mare,
devine necesară utilizarea unui multiplicator mecanic între aeromotor şi generator.

2.1.2. Parametrii principali

Cele mai importante caracteristici geometrice ale acestui tip de eoliană sunt prezentaţi
în figura I.8
O secţiune prin pală la distanţa r de axa turbinei se defineşte prin:
• profil, adică forma secţiunii
• axa de referinţă AB, care poate fi coarda profilului
• unghiul de calaj β, între axa de referintã si planul de rotatie (planul perpendicular
pe axa de rotatie)
 Lăţimea palei notată c, la distanţa r de axa elicei coincide cu lăţimea corzii profilului.
Variabila c depinde de raza r şi funcţia c(r) defineşte forma palei, reprezentată în planul elicei.
R
r


u = Ω × r B
zona de fuga
β
c A c v
zona
de atac
β
coarda de referinta v → v
Ω

Figura I.8 - Turbină eoliană cu ax orizontal şi două pale

Unghiul de calaj β depinde de raza r: este mare la r = Rb (Rb este raza la butuc) şi
scade spre extremitatea palei. Torsiunea specifică a palei este definită prin raportul
[βRb − βR] ; este de ordinul a 1 până la 2 grade pe metru.
R
Pasul unei secţiuni de rază r este definit prin relaţia
H r = 2πrtgβ (r ) ............................................................................................ (25)
Pasul geometric convenţional al elicei reprezintă pasul secţiunii de rază r = 0,7R. Prin
următoarea convenţie, secţiunea palei de rază r = 0,7R este în continuare numită secţiune de
bază.
O elice se numeşte cu pas variabil sau cu calaj variabil atunci când orientarea palei
prin raport cu butucul se modifică pe parcursul functionãrii.

2.1.3. Principiul de functionare

Analiza calitativă a funcţionării unei eoliene ia în calcul vectorul de viteză a aerului w
în raport cu elicea, pentru o secţiune situată la o distanţă r de axa elicei. În figura I.9, au fost
reprezentate vitezele şi forţele pe secţiunea considerată.
Viteza w rezultă din compunerea vitezei vântului v şi a vitezei secţiunii datorată

rotaţiei, (− Ω × r ′) . Unghiul format de vectorul w cu coarda de referinţă este numit unghi de
incidenţă i.
Forţa F exercitată de vânt asupra secţiunii se descompune în două forţe:
• portanţa dL, normală pe viteza w
 • forţa de antrenare dD, paralelă cu viteza w.
F se mai poate descompune şi după:
• apăsarea în direcţia de rotaţie dFt
• apăsarea axială dFa

Figura I.9 Reprezentarea vitezelor şi a forţelor pentru o secţiune situată la o distanţă r

de axul elicei

Prin integrare pe lăţimea palei, se obţine:

1 1
D= C x ρv 2 A; L = C z ρv 2 A ........................................................................... (26)
2 2
unde Cx şi Cz sunt, respectiv, coeficienţii adimensionali, de antrenare şi de portanţă, A
este suprafaţa palei (coarda înmulţită cu lungimea palei), iar ρ este densitatea aerului.
Coeficienţii adimensionali Cx şi Cz depind de profilul palei şi de unghiul de incidenţă
i. Această dependenţă este reprezentată în figura I.10, pentru un profil de tip NACA. La
analiza funcţionării turbinelor eoliene se foloseşte diagrama raportului Cx/Cz în funcţie de
unghiul de incidenţă. Acest raport reflectă randamentul conversiei energiei eoliene.
În figura I.11, se constată că există un unghi de incidenţă optim iopt, pentru care acest
randament este maxim.
Analiza calitativă a funcţionării aeromotorului, prin utilizarea diagramelor de viteză şi
de forţe din figura I.11 dezvăluie mai multe aspecte:
 La punerea în mişcare a turbinei, w = v, deoarece Ω ⋅ r = 0 . Unghiul de incidenţă este
mare, iar cuplul foarte mic. Pentru creşterea acestuia din urmă, este necesară adoptarea unui
unghi de calaj mare, β = βD
După punerea în mişcare a eolienei, presupunând că viteza vântului rămâne constantă,
pe măsură ce valoarea Ω ⋅ r creşte, unghiul de incidenţă scade. Punctul orbital pe
caracteristica Cz/Cx = f(i) se deplasează spre stânga, situându-se în jurul punctului optim
(i=iopt), sau, pentru sarcini mai reduse, pe panta ascendentă a curbei.
Obţinerea unui unghi de incidenţă optim pentru o viteză tangenţială Ω ⋅ r care depinde
de distanţa r, impune ca unghiul de calaj să depindă şi el de r: β(r)

Figura I.10: Dependenţa coeficienţilor Cx şi Cz de unghiul de incidenţă i

Figura I.11: Unghiul de incidenţă optim, Iopt

2.1.4. Caracteristici statice

Puterea mecanică disponibilă pe arborele unei eoliene este:
P = ΓΩ (27)
unde Γ este cuplul dezvoltat pe arbore.
 Acest cuplu depinde de viteza unghiulară Ω şi de viteza vântului v:
Γ = Γ(Ω, v ) (28)
Ultima relaţie reprezintă caracteristica mecanică a aeromotorului.
In figura 1.12, se dau caracteristicile mecanice pentru două tipuri de eoliene de putere
similară, dar de viteze diferite. Se constată că pentru turbinele de mare viteză (cele mai
utilizate), cuplul de pornire este mic.
Caracteristicile de putere corespunzătoare sunt prezentate în figura 1.13. Puterile
dezvoltate de cele două tipuri de eoliană sunt practic egale, dar vitezele unghiulare sunt
diferite.
Se constată că turbinele eoliene corespund unor sisteme de putere finită, ale căror
maxime se situează pe panta descendentă a curbelor de caracteristică mecanică (curbele
punctate din figura I.12). La polul opus, vom denumi reţelele energetice naţionale ca sisteme
de putere infinită.
Cuplu
(Nm)

32

20

Vint
12 (m/s)
5
Vint
4 Cuplu (m/s)
3 5 (Nm) 5

3 4

1 3
4 6 8 Ω 10 20 30 Ω
(rd/s) (rd/s)

Figura I.12 Caracteristicile statice de cuplu

 Figura I.13 Caracteristicile statice de putere

2.1.5. Coeficientii de putere si de cuplu

Pentru a exprima de o manieră mai sintetică această caracteristică de putere, se
utilizează coeficientul de putere Cp, definit în capitolul I.2.1. În conformitate cu relaţiile (2) şi
(3) din acest capitol, rezultă că:
P
Cp = ............................................................................................ (29)
1
ρπR 2 v 3
2
ΩR
Acest coeficient, care este o funcţie de viteza specifică λ = , anume
v
C p = C p (λ ) ............................................................................................ (30)

permite evaluarea puterii disponibile pe un arbore de eoliană:

1
P= C p ρπR 2 v 3 ............................................................................................ (31)
2
Cuplul pe arbore este dat de
P 1  v  1 Cp
Γ= = Cp  ρπR v = ρπR 3 v 2 .................................................... (32)
3 2

Ω 2  RΩ  2 λ
sau de relaţia
 1
Γ= C Γ ρπR 3 v 2 ............................................................................................ (33)
2
unde CΓ este coeficientul cuplului, în relaţie cu coeficientul de putere prin:
C p (λ ) = λC Γ (λ ) ............................................................................................ (34)

C CΓ
p

Viteza slaba
0,6 0,6

0,5 0,5

0,4 Viteza slaba Viteza mare 0,4

0,3 0,3

0,2 0,2
Viteza mare
0, 0,
1 λ 1 λ
0 0
1 2 3 4 5 6 7 1 2 3 4 5 6 7

Figura I.14 Coeficientul de putere Figura I.15 Coeficientul de cuplu

în funcţie de viteza specifică. în funcţie de viteza specifică

Formele tipice ale caracteristicilor Cp(λ) şi CΓ(λ), pentru o eoliană cu pas fix, sunt
prezentate respectiv în figurile I.14 şi I.15.

2.2. Aerogeneratoarele

Aerogeneratoarele realizează o dublă conversie energetică: energia eoliană este

transformată în energie mecanică iar aceasta este convertită în energie electrică. Cele două
elemente constitutive principale sunt:
• turbina eoliană sau aeromotorul
• generatorul electric antrenat de turbină.
Utilizarea raţională a potenţialului eolian al zonei ca şi producţia de energie electrică
având parametrii tehnici specificaţi, necesită redactarea unui caiet de sarcini specific pentru
alegerea turbinei şi a generatorului
S-a constatat că pentru eolienele rapide, cuplul de demaraj este mic. În plus, pentru a
valorifica potenţialul eolian al zonei, turbina trebuie să demareze la o viteză a vântului cât mai
mică cu putinţă.
 O altă condiţie de funcţionare adeseori impusă eolienelor este menţinerea constantă a
vitezei de rotaţie, pentru viteze ale vântului superioare vitezei lor nominale.
Aceste eoliene rapide necesită deci un sistem de demarare şi de reglare a vitezei care
impune soluţii de proiectare şi de fabricaţie speciale, bazate în general pe modificarea
unghiului de calaj.

2.2.1. Procesul de demaraj

La demaraj, palele turbinei au unghiul de calaj βD mare, care asigură un cuplu de
demaraj mare. După demaraj, unghiul de incidenţă scade. Pentru ca unghiul de incidenţă să fie
menţinut la valoarea sa optimă (iopt - figura I.11), trebuie să reducem unghiul de calaj pe
măsură ce viteza unghiulara Ω creşte.
O analiză sugestivă a regimului de demaraj al eolienelor rapide se poate face asupra
caracteristicilor de cuplu.
Fie Γel(λ) caracteristica cuplului eolienei la β = βD, respectiv Γe(λ) caracteristica
cuplului eolienei la β = β0, iar Γr(λ) caracteristica cuplului rezistent (figura I.16)
Γe , Γ r
v=constant β0

Γe
P0 •
βD
Γe 1
Γr
P1
•
RΩ
λ=
v
λ1 λ0

Figura I.16 Caracteristicile eolienei şi a cuplului rezistent

Dacă se păstrează β = βD, se obţine punctul static de funcţionare P1, pentru care
corespunde viteza specifică λ1 În acest caz, puterea dezvoltată de eoliană este redusă.
Micşorând unghiul de calaj β (pe parcursul procesului de demaraj), pânã la valoarea sa
nominalã β0, caracteristica cuplului va avea forma Γe(λ). La punctul static de funcţionare P0,
puterea dezvoltată de eoliană va fi mai mare decât cea de la punctul P1.
Dacă, dimpotrivă, se conservă unghiul de calaj la valoarea sa nominală,
aerogeneratorul nu mai demarează (Γr > Γe pentru λ = 0).
 2.2.2. Reglarea mecanicã a vitezei eoliene
O turbină eoliană este dimensionată pentru a dezvolta pe arborele său o putere numită
putere nominală Pn. Puterea Pn este obţinută plecând de la o viteză a vântului vn numită viteză
nominală. Atunci când viteza vântului este mai mare decât vn turbina eoliana trebuie să-şi
modifice parametrii pentru a evita deteriorarea mecanică, astfel încât viteza sa unghiulară să
rămână practic constantă.
Pe lângă viteza nominală vn se mai specifică:
• viteza de demaraj, vD, începând de la care eoliana începe să furnizeze energie
• viteza maximă a vântului, vM, pentru care turbina nu mai converteşte energia
eoliana, din raţiuni de siguranţă în exploatare.
Vitezele vD, vn şi vM definesc patru zone pe diagrama puterii utile în funcţie de viteza
vântului:
P

I II III IV
≈

Pn
≈

vD vn vM

Figura I.17 Diagrama de putere utilă pe arbore în funcţie de viteza vântului

Unde:
• zona I, turbina nu funcţionează, puterea furnizată P = 0
• zona II, în care puterea furnizată pe arbore depinde de viteza vântului v
• zona III, în care viteza unghiulară este menţinută constantă (reglare centrifugă) şi
unde puterea furnizată P este egală cu Pn (dacă sarcina nu este funcţie decât de viteza)
• zona IV, în care sistemul de siguranţa în exploatare opreşte transferul de energie.
Reglarea constă din modificarea unghiului de calaj B prin două metode:
• reducerea unghiului de incidenţă. Dacă viteza de rotaţie creşte, se creşte unghiul de
calaj, unghiul de incidenţă descreşte şi punctul de funcţionare se deplasează pe caracteristica
Cz/Cx = f(i) în sensul indicat în figura I.18
 • dezangajarea aerodinamică. Creşterea vitezei face să scadă unghiul de calaj,
unghiul de incidenţă depăşeşte valoarea optimă iar punctul de funcţionare evoluează în sensul
indicat în figura I.19.
A doua soluţie este cea mai des utilizată, deoarece panta curbei din figura I.19, care
caracterizează procesul de dezangajare aerodinamică, este foarte mare. Aceasta asigură un
coeficient mare de amplificare în bucla de reglaj, deci un statism redus al sistemului de
stabilizare a vitezei de rotaţie.

Cz Cz
Cx Cx

i
i opt i opt

Figura I.18 Reglarea prin reducerea Figura I.19 Reglarea prin dezangajare
unghiului de incidenţă aerodinamică

Asupra unghiului de calaj al palelor se poate acţiona prin:

• reglarea mecanică cu excentrice centrifuge
• reglarea electronică cu servomotoare, cu ajutorul unui sistem de reglare automată a
vitezei de rotaţie (pentru puteri mari).
În general, modificarea unghiului de calaj al palei eolienei are patru obiective distincte:
• demararea la o viteză a vântului vD redusă
• reglarea vitezei unghiulare pentru v > vD
• optimizarea regimului de conversie a energiei, atunci când viteza vântului variază
între limitele [vD, vn]
• protecţia eolienei împotriva vitezelor mari ale vântului (v >= vM), prin punerea în
"bernă" a palelor elicei.
Optimizarea regimului de conversie a energiei eoliene constă în asigurarea, pentru
toate valorile de viteză a vântului incluse în intervalul [vD, vn], a unghiului optim de incidenţă
iopt, prin modificarea unghiului de calaj β.
 Pentru eolienele de putere mică şi medie, modificarea unghiului de calaj B urmăreşte
obiectivele menţionate anterior, deci pe intervalul [vD, vn] eolienele funcţionează la pas fix.
Fiindcă acest regim este mai puţin complicat din punct de vedere mecanic, ne propunem să-l
utilizăm ca punct de plecare pentru simularea în timp real a eolienelor.
Reglarea vitezei în jurul vitezei nominale se realizează cu ajutorul dispozitivelor
mecanice centrifuge, incorporate în butucul eolienei.

2.2.3. Generatoarele electrice

În ceea ce priveşte generatorul electric, soluţia adoptată depinde de o serie de factori
printre care enumerăm: puterea nominală, modalităţile de utilizare a aerogeneratorului (în
locuri izolate, conectat la o reţea de putere infinită etc.), natura sarcinii şi parametrii energiei
electrice care se produce.
Principalele tipuri de generatoare electrice utilizate sunt: generatoarele de curent
continuu, alternatoarele cu magneţi permanenţi, generatoarele sincrone şi generatoarele
asincrone clasice.
Primele două tipuri de generator sunt utilizate pentru puteri mici. Ele sunt conectate la
un circuit electronic de putere care realizează în anumite cazuri optimizarea conversiei
energiei eoliene în energie electrică, şi care adaptează forma curentului transmis în funcţie de
necesităţile de sarcină. De exemplu, pentru a permite stocarea în baterii de acumulatoare
trebuie produs curent continuu.
Pentru a debita într-o reţea de curent alternativ, se folosesc generatoarele sincrone sau
asincrone. Funcţionarea aerogeneratorului este deci analizată prin raportarea la doi parametri:
viteza unghiulară a turbinei şi frecvenţa reţelei electrice. Se pot deosebi mai multe cazuri:
• viteză constantă, frecvenţă constantă: viteza turbinei este controlată prin
modificarea unghiului de calaj; se folosesc generatoare sincrone clasice care funcţionează în
regim de reglare automată a tensiunii. Ele sunt larg utilizate în instalaţiile de puteri mari.
• viteză aproximativ constantă, frecvenţă constantă: datorită unor reglări ale
unghiului de calaj, se foloseşte un generator asincron în colivie, al cărui defazaj variază între
1% şi 5%.
• viteză variabilă, frecvenţă variabilă: deoarece consumatorii nu sunt sensibili la
variaţiile de frecvenţă, în aceste cazuri se impun generatoarele asincrone. Pentru a asigura un
randament ridicat al conversiei, se pot utiliza generatoare cu număr de poli reglabil.
• viteză variabilă, frecvenţă constantă: este cazul cel mai studiat şi pentru care
apanajele electronicii de putere sunt esenţiale. S-au făcut numeroase cercetări asupra
modulelor electronice care cuprind un redresor şi un ondulator. Aceste module sunt asociate
atât generatoarelor sincrone cât şi celor asincrone, ceea ce face posibil pe de o parte
optimizarea conversiei energiei eoliene, şi pe de altă parte simplificarea construcţiei mecanice
a eolienei, deoarece se poate eventual renunţa la reglarea unghiului de calaj. Soluţiile cele mai
moderne utilizează alternatoarele de mare frecvenţă cu modularea curentului de excitaţie, sau
generatoarele asincrone bobinate, cu dublă alimentare, asociate cu module electronice.

2.3. Conversia energiei eoliene

2.3.1. Structura sistemelor eoliene de conversie

Instalaţiile care utilizează energia eoliană sunt compuse tradiţional din cinci părţi:
• turbină eoliană, împreună cu anexele sale mecanice (reglaj, securitate, reducţii),
care, atunci când este expusă unui vânt de viteză v, se roteşte cu viteza Ω şi furnizează pe
arborele său un cuplu de moment Γ.
• un generator electric, care transformă energia eoliana în energie electrică
alternativă sau continuă
• un consumator, sau utilizator, care primeşte această energie electrică. Acesta poate
fi rezistiv (încălzire electrică), un motor, o pompă, o reţea de distribuţie a energiei electrice.
După natura acestui consumator, cerinţele asupra condiţionării energiei electrice utilizate
diferă foarte mult.
• un convertor care este în general plasat între generatorul electric şi consumator şi
care adaptează forma energiei electrice furnizate de generator la cerinţele consumatorului.
• un sistem de comandă şi reglare care asigură conversia optimă în regim staţionar
şi, eventual, în regim dinamic.
Cea mai simplă structură de conversie a energiei eoliene este prezentată în figura I.20,
unde T este turbina, M este multiplicatorul de viteză, GE este generatorul electric iar EP este
circuitul electronic de putere. Se consideră că sistemul alimentează un consumator electric
izolat.
 Figura I.20 Structura conversiei energiei eoliene

Caracterul aleatoriu al vântului pune problema regularizării energiei furnizate

consumatorilor de către aerogeneratoare. Există posibilitatea ca, în anumite intervale de timp,
cererea de energie să fie mai mare decât energia care poate fi furnizată de aerogenerator. De
aceea sunt prevăzute soluţii de regularizare cu ajutorul:
• surselor alternative de energie (reţea, generatoare diesel, baterii solare)
• utilizarea energiei stocate pe perioada de supraproducţie a aerogeneratoarelor
(sisteme de pompare, acumulatori).
S-a propus o schemă generală de conversie a energiei eoliene în care se reflectă
bilanţul puterilor în reţeaua unui utilizator local (figura I.21).

Retea de putere

Aerogenerator
Per Psr

Pa Retea Pul
GE EP Utilizator
locala local

Surse alternative: Pes a Pes Pss s Sistem de stocare:

-celule solare s -baterii
a s -sisteme de pompare si
-generator diesel
hidrogenerator
Pes s
s
Figura I.21 Schemă generală de conversie a energiei eoliene
 Puterile care intră în reţeaua locală sunt:
• Pa - puterea furnizată de aerogenerator
• Pesa - puterea furnizată de sursele alternative
• Per - puterea furnizată de reţeaua naţională
• Pess - puterea furnizată de sistemul de stocare
Puterile care ies din reţeaua locala sunt:
• Pul - puterea consumată de utilizatorul local
• Psss - puterea transmisa sistemului de stocare a energiei
• Psr - puterea transmisă reţelei naţionale
Evident, într-o configuraţie energetică reală, cu aerogenerator, există doar o parte din
fluxurile menţionate în figura I.21. Să prezentăm câteva situaţii specifice:
• Pa <> 0; Pul <> 0; Toate celelalte puteri sunt nule; este cazul unei eoliene
autonome, fără surse alternative şi fără sistem de stocare
• Pa <> 0; Pesa <> 0; Pess <> 0; Pul <> 0; Per = Psr = 0; este cazul eolienei situată
într-o zonă izolată, cu surse alternative şi sistem de stocare
• Pa <> 0; Psr <> 0; Este cazul aerogeneratoarelor de mare putere care debitează
într-o reţea energetică naţională; reţeaua locală este de fapt reţeaua de racord la sistemul
energetic naţional.
• Pa <> 0; Per <> 0; Pul <> 0; (Psr <> 0); celelalte puteri sunt nule. Este cazul unui
aerogenerator care alimentează un utilizator, sursa alternativă fiind reţeaua de putere infinită.
În toate aceste situaţii, este de dorit ca aerogeneratorul să asigure o conversie optimă a
energiei eoliene disponibile pe moment, de aşa manieră încât consumul pe surse alternative să
fie minim. Este evident că sistemul de comandă pentru optimizarea în timp real a sistemului
energetic local este important, prin raportarea la criteriul randamentului conversiei energiei
eoliene.
 CAPITOLUL 3

SIMULAREA SISTEMELOR EOLIENE

3.1. Simularea digitală a aerogeneratoarelor

Analiza teoretică a unui sistem de conversie a energiei eoliene în energie electrică

cuprinde modelarea fiecăreia din componentele sale:
• acţiunea vântului asupra palelor turbinei este studiată de specialiştii în mecanica
fluidelor
• modelarea transmisiei mecanice a cuplului eolian la generator eventual prin
intermediul unui multiplicator este bine cunoscută şi frecvent utilizată
• numeroase studii au pus la punct modelarea matematică şi simularea digitală a
modulelor convertizoare statice - maşini electrice, care pot fi utilizate pentru conversia
energiei eoliene în energie electrică.
Integrarea acestor modele diferite, ţinând cont de interacţiunile dintre ele, a fost
încercată pentru anumite ansambluri specifice.
Interesul acestor simulări digitale este multiplu, ele permiţând:
• prevederea comportamentului instalaţiei simulate în condiţii de vânt date; se
exemplu calculul efortului asupra structurilor, calculul puterii recuperate etc.
• de cealaltă parte, determinarea valorilor parametrilor sistemului eolian care convin
unor constrângeri impuse; de exemplu calajul angular al palelor în funcţie de viteza de rotaţie,
determinarea sarcinii generatorului pentru obţinerea puterii optime.

3.1.1. Simularea turbinelor

Modelele studiate de diferiţi cercetători pentru a simula acţiunea vântului asupra
rotorului unei turbine variază de la foarte simplu la foarte complex.
Într-o primă fază, prin anii '70, cercetătorii interesaţi mai mult de conversia energiei
eoliene în electricitate s-au mulţumit cu o relaţie nelineară între viteza vântului şi puterea
mecanică pe arborele turbinei, eventual împreună cu alte variabile şi parametri. Dinamica
interacţiunii vânt - turbină nu era deloc luata în considerare, deşi, paradoxal, modelele
utilizate pentru generatoare erau modele dinamice performante.
 Pentru a explica funcţionarea unei eoliene supuse unei rafale de vz2nt, au fost deci
utilizate modele dinamice simplificate.
Ultimul deceniu a dus la dezvoltarea unor modele aeroelastice foarte complexe de
interacţiune vânt - rotor. Aceste modele necesită timpi mari de calcul pe calculatoare puternice
şi rularea lor nu este fiabilă decât pentru traducerea de secvenţe scurte. Ele permit, de
exemplu, calcularea eforturilor şi a vibraţiilor care apar în structuri până la frecvenţe ridicate.
Atâta vreme cât interesul se orientează spre randament şi spre optimizarea unei
instalaţii de conversie, energia declanşată de fenomenele de frecvenţă mai mare de 1 Hz este
aproape neglijabilă, iar utilizarea acestor modele aeroelastice se vădeşte prea dificilă. Acesta
este motivul pentru care un anumit număr de cercetători au elaborat în anii din urmă programe
intermediare, mai performante din punct de vedere dinamic decât relaţiile simple pomenite
mai sus, şi mai eficiente în utilizările curente decât modelele aeroelastice.
Aceste programe permit determinarea mişcării palelor rotorului, ţinând cont de
dinamica vântului şi de turbulenţele de aer.

3.1.2. Simularea transmisiei

Turbina este cuplată cu un generator prin intermediul unui lanţ mai lung sau mai scurt
de elemente de transmisie, cuprinzând cel mai adesea şi un multiplicator. Modelarea
elementelor de transmisie este simplă: acestea sunt întotdeauna solide cilindrice în rotaţie
având drept parametri inerţia şi elasticitatea. Multiplicatorul este mai complex ca model dacă
dorim să ţinem cont de deformările elastice ale angrenajelor.

3.1.3. Simularea ansamblului convertizor - masinã electricã

Intr-o primă etapă, şi până la mijlocul anilor '70, studiile s-au orientat în principal pe
convertizoare (componente, structură, punere în practica) şi pe maşinile electrice (noi principii
de control, adaptarea structurii lor la comutaţia electronică etc.). Rezultatele acestor cercetări,
în acelaşi timp teoretice şi experimentale, au pus în evidenţă un al treilea element component:
sistemul de comandă. Noţiunea de comandabilitate care apare la nivelul ansamblului
convertizor - maşină electrică mai permitea şi controlarea lor plecând de la metodele
dezvoltate de ştiinţa automaticii.
Primele lucrări asupra comandei numerice a dispozitivelor electrotehnice au avut
meritul de a fi pus în evidenţă progresul tehnicilor şi de a arăta că cercetările trebuiau să se
axeze pe conceptele fundamentale proprii tehnicilor digitale şi informatice.
 Numeroasele metode şi scheme logice de simulare digitala, disponibile astăzi pentru
studiul ansamblurilor convertizor - maşină electrică nu se dovedesc întotdeauna adaptate la
luarea în calcul a noii componente constituite din dispozitivele de comandă. Se pare că ar fi
interesant să dispunem de noi metode de simulare, care să permită dezvoltarea unor noi
strategii şi structuri de comandă numerică.

3..2. Simularea turbinelor eoliene cu un motor electric

Validarea experimentală a unui model teoretic cu un aerogenerator real se loveşte de o

dificultate majoră: nu pot fi stăpânite condiţiile meteorologice şi mai ales viteza vântului.
Dacă vrem, de exemplu, să testăm răspunsul unui convertizor destinat unei instalaţii la un
regim de vânt dat, adeseori trebuie să aşteptăm mult timp. Pe de altă parte, testele de siguranţă
în exploatare, în regim de furtună, sunt periculoase deoarece rafalele nu pot fi programate.
Desigur că putem efectua măsurători în tunel aerodinamic, pe modele de eoliene
executate la scară, dar aceasta duce la numeroase inconveniente:
• reducerea la scară modifică în mod imprevizibil unele caracteristici ale
generatoarelor
• vântul natural în spaţii libere (rafale, gradient vertical, schimbări de direcţie,
turbulenţe) sunt prost simulate în tunelul aerodinamic
• trebuie modelat fiecare tip de eoliană înainte de a trece la testări
• în consecinţă, preţul de revenire al unui astfel de studiu este foarte mare
Aceste cercetări în tunel aerodinamic sunt destinate în principal determinării
caracteristicilor mecanice ale turbinelor eoliene.
Din acest motiv ne-am gândit să realizăm un simulator de turbină eoliană care ar putea
înlocui, după studiile experimentale asupra instalaţiilor, orice tip de turbină eoliană.

Simulator
vint

Simulator Γ, Ω Γ, Ω
turbina Comanda Alimentarea Motor Sarcina
motorului motorului

calculator Partea electromecanica

 Figura I.22 Simulator de turbină eoliană. Schemă sinoptică.

Acest simulator va fi constituit (figura I.22) dintr-un motor electric comandat de un

calculator pe care vântul şi turbina eoliana sunt simulate digital. După cum modelul ales
pentru simularea digitală a turbinei este mai mult sau mai puţin complex, simulatorul poate
imita:
• fie un anume tip de eoliană căreia i se cunosc caracteristicile statice şi dinamice,
introduse în memoria calculatorului
• fie un tip de eoliană ale cărei caracteristici urmează să fie calculate în timp real sau
diferenţiat de către calculator plecând de la caracteristicile sale geometrice.
S-ar putea astfel face uz de condiţiile meteorologice şi efectua cercetări pe sistemele
de conversie în orice moment.
Interesul simulatorului pentru studierea şi proiectarea de noi maşini electrice adaptate
pentru conversia energiei eoliene este evident. Ar fi o unealtă deosebită pentru încercări,
testări şi validări ale acestor maşini noi; s-ar putea determina în particular valorile medii ale
puterii şi ale randamentului, în timp acceleraţi prin eşantionarea vitezelor vântului, în
conformitate cu o anumită zonă.
Simulatorul va permite dealtfel şi efectuarea de cercetări asupra comandei maşinilor
electrice în vederea optimizării conversiei energiei eoliene. Această conversie se face în doi
timpi:
Conversia 1: Energia cinetică a vântului este la început transformată de turbină în
energie mecanică pe arborele său
Conversia 2: Generatorul converteşte energia mecanică de rotaţie în energie electrică
La un vânt dat, optimizarea conversiei 1 necesită un punct de funcţionare (Γ, Ω)
determinat.
Generatorul trebuie, pe de o parte, să realizeze acest cuplu şi această viteză, iar pe de
altă parte să producă o putere electrică maximală (optimizarea conversiei 2).
Sistemul de conversie trebuie deci să posede două grade de libertate pentru a asigura
optimizarea acestor două conversii.
Aptitudinea de a simula diferite eoliene va permite determinarea turbinei cea mai bine
adaptată unei maşini electrice date; supleţea şi disponibilitatea sa vor reduce timpii de studiu.
În fine, el va putea simula la fel de bine modele la scară ale instalaţiilor de mare
putere.
Exemplele de realizare de simulatoare ale eolienelor sunt puţine la număr.
 Anumiţi cercetători utilizează un motor electric pentru a înlocui o turbină eoliana, dar
simularea nu este decât aproximativă şi greu adaptabilă diferitelor tipuri de turbine, esenţă
cercetărilor lor îndreptându-se către studiul montajelor electronice speciale pentru a obţine o
conversie optimală a energiei eoliene în vederea alimentării unei reţele.

CAPITOLUL 4

STRUCTURA GENERALĂ A UNUI SIMULATOR EOLIAN

4.1. Principiu

Eoliana ce urmează a fi simulată se cunoaşte:

• fie prin matricea sa de caracteristici Γ = f(Ω), parametrizată prin viteza vântului v,
indicată de constructor sau descoperită experimental
 1
• fie prin modelul matematic al cuplului Γ = C Γ ρπR 3 v 2 , sau se dă curba
2
coeficientului cuplului (figura I.15)
Una din aceste expresii va fi introdusa în memoria calculatorului din figura I.22.
După simularea oricărui tip de eoliană în condiţii diferite de vânt, vântul trebuie
simulat plecând de la caracteristicile unei zone anume.
Am mai văzut că sarcina unei turbine eoliene este în general o maşină electrică. Într-o
primă fază, ne propunem să simulăm acest tip de sarcină printr-o frână electromagnetică al
cărei cuplu poate fi reglat prin modificarea intensităţii curentului care o parcurge. Pentru a
simula un arbore eolian care produce un cuplu Γe la o viteză unghiulară Ω, furnizând deci o
putere mecanică, folosim un motor electric cuplat mecanic cu frâna electromagnetică.
Pentru un aerogenerator, punctul de funcţionare este realizat evident la punctul de
intersecţie al caracteristicii sale mecanice cu caracteristica de sarcină. În cazul în care aceste
două caracteristici sunt simulate, devine necesara stăpânirea motorului şi a frânei de aşa
manieră încât să plasăm punctul de funcţionare al ansamblului motor - frână pe caracteristica
statică a eolienei.
Dinamica motorului utilizat fiind în general diferită de cea a eolienei, structura de
control va trebui în plus să reproducă şi comportamentul dinamic al eolienei simulate.
Figura I.23 prezintă schema de principiu a simulatorului de turbină eoliană, care se
descompune în două sub-sisteme:
• un sub-sistem electromecanic comandat constituit dintr-un motor de curent
continuu, cuplat mecanic cu o frână electromagnetică cu pulbere. Motorul trebuie să se
comporte, din punct de vedere mecanic, pe arborele rotorului său, ca o turbină eoliană: el va
dezvolta acelaşi cuplu Γ la aceeaşi viteză unghiulară Ω ca şi eoliana pusă în condiţii de vânt v.
Frâna trebuie să înlocuiască, pe parcursul punerii la punct a simulatorului, generatorul electric
al instalaţiei eoliene complete. Ea trebuie să realizeze orice curbă impusă de sarcină. În mod
special, ea poate fi calată pe o valoare de cuplu dată şi să menţină acest cuplu constant oricare
ar fi viteza.
• Un sub-sistem de comandă şi supraveghere, care execută mai multe funcţii în timp
real:
− Simulează digital caracteristicile eolienei şi vântul
− Execută algoritmi numerici pentru structurile de comandă, calculează semnalele
pentru partea electromecanică
− Asigură supravegherea în timp real a procesului de simulare
 Sub-sistemul electromecanic, constituit din motor, convertizor şi un ansamblu de
bucle de control, va fi desemnat prin acronimul SEM. Sistemul de comandă şi supraveghere,
care constituie mediul informatic, va fi denumit “sub-sistem informatic” (SI).

Figura I.23 Principiul simulatorului

4.2. Modelul de stare al simulatorului

Simulatorul poate fi considerat ca un sistem dinamic şi, în conformitate cu teoria

generală a sistemelor, el poate fi reprezentat printr-un model de stare, cu mărimile sale de
intrare u (viteza vântului, unghiul de calaj, sarcina generatorului), mărimile sale de ieşire
ŷ (viteza de rotaţie, cuplul mecanic ş.a.) şi vectorul său de stare x (viteza de rotaţie,
constrângeri mecanice, intensităţi şi tensiuni electrice) care îl descrie în orice moment.
Mărimile de ieşire ŷ i(t) ale simulatorului sunt de aceeaşi natură ca şi mărimile
sistemului real (de exemplu: viteza unghiulară a aerogeneratorului, cuplul pe arbore), şi
evoluează în timp real ca şi acestea. Modelul matematic care regizează evoluţia vectorului de
stare x este nelinear dar cuprinde două ecuaţii diferenţiale care permit calcularea locală a
variaţiilor sale în timp prin derivata sa xY.
 Fig. I.24. Schema generala a simulatorului
Acest model matematic al turbinei eoliene şi al sarcinii sale, implementat pe sub-sistemul
informatic (figura I.24) se poate scrie sub forma ecuaţiilor de stare şi de ieşire următoare:
xY = F(x, u) (35)
y = G(x, u) (36)
x = (x1, x2, …, xn) este vectorul de stare al modelului, ale cărui componente x1 … xn
T

sunt variabilele de stare asociate diferitelor sub-sisteme ale turbinei sau generatorului. Se va
considera în consecinţă că x1 este viteza unghiulară Ω a arborelui turbinei.
u, vectorul de intrare, are următoarea structură:
u 
u =  1 (37)
u 2 
unde:
• u1 este vectorul format din variabilele de intrare care afectează în mod direct
funcţionarea turbinei, cum ar fi viteza vântului v(t) sau unghiul de calaj al palelor β(t)
• u2 conţine variabilele de intrare care influenţează direct funcţionarea generatorului
electric simulat, cum ar fi sarcina sa desemnată generic prin variabila c(t)
u1 şi u2 sunt calculate cu ajutorul a două funcţii numerice.
Funcţia F calculează derivata lui x în raport cu timpul şi permite deci determinarea
1 
variaţiei variabilelor de stare în conformitate cu modelul. Integrarea  I  determină apoi
p 
evoluţia acestor variabile.
În cazul particular al regimului staţionar, vectorul de stare este invariabil iar derivata
sa este nulă: x' = F ( x, u ) = 0 ceea ce defineşte ecuaţiile statice ale modelului (caracteristicile
statice ale turbinei şi generatorului).
 Funcţia G calculează semnalele y(t) utilizate de sub-sistemul SEM, plecând de la
variabilele de stare x şi de la mărimile de intrare u. Acest vector conţine două elemente:
y (t ) = [ y1 (t ), y2 (t )] (38)

unde y1(t) este semnalul pentru comanda motorului de curent continuu, iar y2(t) este
semnalul pentru comanda frânei.
În funcţie de natura semnalului y1(t) se propun două structuri de comandă:
• o structură de comandă pe viteză
• o structură de comandă pe cuplu

4.3. Comanda pe vitezã

Semnalul transmis de calculator la motor este viteza sa unghiulară Ω’. În ecuaţia (36),
y1(t) este deci un semnal de viteză Ω’ pentru comanda motorului şi se confundă cu variabila de
stare x1 pe când y2(t) este cuplul de sarcină Γcc (t ) , dat sub formă de semnal pentru frână.

y1 (t ) = Ω' (t ) = x1 ............................................................................................ (39)

y 2 (t ) = G ( x, u 2 ) = Γcc ( x1 , c ) ................................................................................ (40)

4.3.1. Schemă generală

Cu aceste particularităţi, schema de principiu din figura I.24 ia forma din figura I.25 în
care vectorul de intrare u este format din:
v
u1 =   ............................................................................................ (41)
β 
u2 = c (42)
S-au notat cu Gv, Gβ şi Gc generatoarele de funcţii care substituie viteza vântului v(t),
unghiul de calaj al palelor β(t) şi variabila de sarcină c(t).
 Figura I.25 Simulator de aerogenerator cu comandă pe viteză

Sistemul electromecanic primeşte semnalele Ω’(t) şi Γcc care variază în conformitate cu

proprietăţile dinamice ale aerogeneratorului, reflectate în modelul său. Pe arbore se realizează

perechea de variabile Ω(t) şi Γ, adică viteza unghiulară şi cuplul pe arborele eolian.
Se constată că valorile reale produse pe axa motorului nu sunt utilizate pentru
determinarea semnalelor. Se spune că cele două sub-sisteme, SI şi SEM, care sunt în cascadă,
nu prezintă interacţiuni (figura I.26)

Ωc (t) Ω(t)
SI S EM
Γcc (t) Γ(t)

Figura I.26 – cascada sistemelor SI şi SEM fără interacţiuni.

La erorile datorate imperfecţiunilor modelului matematic, se mai adaugă:

• Erorile ∈SI datorită discretizării integratorilor în sub-sistemul informatic SI
• Erorile ∈SEM întruchipate de urmărirea imperfectă a semnalelor Ω’(t) şi Γcc (t ) în

sistemul comandat SEM

Într-o schemă fără interacţiuni între sub-sistemele SI şi SEM, acestea din urmă nu
afectează calculul numeric al semnalelor, ceea ce este pozitiv pentru performanţele
simulatorului.
 Notă: este posibil ca viteza reală Ω(t), măsurată pe axa simulatorului, să fie utilizată în
cele două blocuri F(x, u) şi G(x, u), în locul variabile de stare Ω’(t), calculată în SI şi utilizată
ca referinţă pentru viteză.
În acest caz, cel două sub-sisteme sunt în interacţiune (figura I.27). Erorile ∈SI şi ∈SEM
nu sunt independente, ceea ce face dificilă evaluarea performanţelor de ansamblu ale
sistemului.

Ω ( t)
c
Ω ( t)
SI SEM

Γ c (t)
c
Γ (t)

Figura I.27 Cascada sistemelor SI şi SEM, cu interacţiune

Dacă se încarcă simulatorul cu un generator real (GE) în locul frânei, devine necesară
intercalarea unui captor de cuplu CΓ între motor şi generator, iar structura simulatorului devine
cea din figura I.28. Ansamblul constituie deci un simulator de turbină eoliană.

SIMULATOR EOLIAN
u1
v(t)
Ω
x c Regulator
G v
β(t)
xÝ 1 - M Ω( t )
F( x, u )
1 p
I
+
de viteza
RV

Gβ Γc (t )
C Γ

SI SEM
Realizare numerica

GE

Figura I.28 Simulator de turbină eoliană, comandat în viteză

Transmisia semnalului măsurat de captorul de cuplu CΓ la simulator produce o

interacţiune între SI şi SEM.

4.3.2. Eoliene cu unghi de calaj fix

Să ne aruncăm privirea asupra eolienelor al căror unghi de calaj β este constant şi cu
frecări neglijabile. În acest caz ecuaţia de mişcare a arborelui eolienei devine:
dΩ
J = Γe (Ω, v ) − Γc (Ω, c ) (43)
dt
 unde Γe(Ω, v) este caracteristica cuplului eolienei, Γc(Ω, c) este caracteristica de
sarcină, iar J este momentul inerţial al arborelui eolian, calculate pe partea cu sarcina.
Structura simulatorului este dată în figura I.29. Este o structură cu comandă în viteză,
fără interacţiuni între sub-sistemul electromecanic SEM şi sub-sistemul informatic SI.

Generator
de functii
viteza vintului
v(t)

v(t) Γ e (t ) + 1ΩÝ 1 Ω i (t ) ≡ Ωc (t ) + Ω ( t)
ph
Γ e (Ω, t ) RV M
- J p - Ω( t )

Γ (t ) ≡ Γ c (t ) + Γ (t )
i c ph

- RΓ F
Γ c (t )
Generator
de functii c(t)
variabila de Γ c (Ω, c )
incarcare c(t)
SI SMS

Figura I.29 Simulatorul unui aerogenerator cu pas fix şi comandă în viteză, fără interacţiuni.

În acest caz, funcţiile F(x, u) şi G(x, u) din figura I.36 devin:

F ( x, u ) =
1
[Γe (Ω, v ) − Γc (Ω, c )] .........................................................................(44)
J
şi
G ( x, u ) = Γc (Ω, c ) ............................................................................................ (45)

Sub-sistemul electromecanic conţine două bucle de comandă: o buclă de comandă în

viteză a motorului, şi o buclă de comandă în cuplu a frânei. Această buclă dispare dacă
înlocuim frâna cu un generator adevărat.
Dacă înlocuim frâna cu un generator electric şi echipamentul său electronic de putere,
se obţine simulatorul unei turbine eoliene cu pas fix (figura I.30).
 Generator
de functii
viteza vintului
v(t)
ΩÝ
v(t) Γe +- 1 1 Ωc + - Ω(t)
Γe (Ω,t) RV M
J p

Ωc Γc -

CΓ
SI SMS
Realizare numerica
SIMULATOR EOLIAN

Figura I.30 Simulatorul unei turbine eoliene cu pas fix, comandată în viteză, cu interacţiune

Nu mai rămâne decât o buclă de control, cea pentru viteză, al cărei semnal este generat
în sub-sistemul informatic utilizând ecuaţia de mişcare a eolienei şi cuplul măsurat de captor
pe arborele simulatorului.

4.4. Comanda în cuplu

În această variantă, se introduce o nouă mărime numită cuplu efectiv şi definită ca

diferenţa dintre cuplul activ al eolienei Γe(t) şi cuplul său inerţial sau dinamic Γdin(t):
Γef = Γe - Γdin ............................................................................................ (46)
Semnalul pentru modularea motorului este dat de cuplu. Elementele vectorului de
ieşire y al simulatorului informatic devin:
y 1 (t ) = Γefc (t ) ............................................................................................ (47)

y 2 (t ) = Γcc (t ) ............................................................................................ (48)

4.4.1. Schemã generalã

Schema de principiu din figura I.23 este aşadar modificată, ajungându-se la figura 31,
care prezintă simulatorul aerogeneratorului cu comandă în cuplu.
Blocurile de calcul F şi G pot folosi fie viteza măsurată Ω(t), şi în acest caz schema se
clasifică în categoria structurilor cu interacţiune între SI şi SEM, fie viteza calculată în SI,
pentru a duce la o structură fără interacţiune.
 Figura I.31 Simulatorul aerogeneratorului , comanda în cuplu

Cuplul de sarcină Γe(t) este măsurat pe frână sau eventual pe un captor de cuplu
introdus între motor şi generatorul electric care înlocuieşte frâna (figura I.32).
SIMULATOR EOLIAN

u1
Ω( t) Ω( t)
v(t)
Gv xÝ 1 x Γcef + Ω( t)
β(t) F( x, u1) I Γef RΓef
M
p -
Γc (t)
x
Gβ Γc (t)
CΓ
SI SEM
Realizare numerica

GE

Figura I.32 Simulator de turbină eoliană cu comandă în cuplu

4.4.2. Eoliene cu unghi de calaj fix

Se particularizează schema din figura I.31 luând în seamă aceleaşi ipoteze utilizate
pentru comanda în viteză. Ecuaţia de mişcare este dată de relaţia (43) iar cuplul efectiv este
determinat din relaţia (46).
 În acest caz, apare o problemă suplimentară pentru calculul cuplului dinamic Γdin al
eolienei. Ar putea fi determinat prin utilizarea derivatei vitezei unghiulare, furnizată de
componenta informatică a simulatorului. (figura I.33)

.
Ω 1 Ω
p

Γ dyn
J

Figura I.33 Schema de calcul cuplului dinamic al eolienei – J reprezintă momentul inerţial al
eolienei simulate.

Această soluţie ar conduce la o comandă fără interacţiune, ilustrată în figura I.34; dar
analiza acestei soluţii arată că simularea nu se efectuează corect. Într-adevăr, dacă vântul
variază, variabilele calculate Γe şi Γdin vor suporta aceeaşi variaţie iar cuplul efectiv Γefc nu va

fi deloc afectat, ceea ce înseamnă că sub-sistemul informatic nu poate răspunde la variaţiile

vântului.
Dimpotrivă, o variaţie a cuplului de sarcină Γc se repercutează inegal pe elementele
1 1
mişcării ( şi integratorul ), valoarea calculată a vitezei Ω’ se modifică, ceea ce conduce în
J p
final la variaţii distincte pentru Γe şi Γdin: sub-sistemul informatic răspunde la variaţiile
sarcinii.
 Generator
de functii
viteza vintului Γ e (t ) +
v(t) Ý
Ω Γ dyn -
J
Γ ef (t )
c

v(t) Γ e (t ) + Ý
1 Ω 1 Ωi Γc + - Ω( t )
Γ e (Ω, t ) RΓ ef M
- J p

Ω
i

Γ (t ) ≡ Γ c (t )
i c
+ Γc
- RΓ F
Generator Γc
Ω
i
de functii c(t)
variabila de Γ c (Ω, c )
incarcare c(t)
SI SMS

Figura I.34: Comanda în cuplu, fără interacţiune

Se poate evita acest inconvenient utilizând valoarea măsurată Ω(t) pentru a calcula
dΩ
cuplul dinamic în elementul derivativ J .
dt
Această soluţie se aplică în schemele din figurile I.35 şi I.36. Între aceste scheme
există o singură diferenţă.
Schema I.35 utilizează viteza calculată Ω’ pentru a determina cuplul rezistent.
În figura I.36, se foloseşte viteza măsurată. În acest din urmă caz, cuplul eolian este
direct comparat cu cuplul dinamic pentru a da semnalul de cuplu către motor.
Sub-sistemul electromecanic conţine încă două bucle de control: o buclă de control a
cuplului motorului, o buclă de control a cuplului de frână. Această ultimă buclă dispare dacă
se înlocuieşte frâna cu un generator adevărat.
 Generator Γe (t)
de functii
viteza vintului
v(t) + - Γdyn dΩ Ω(t)
J
dt
Γcef (t)
Ý
v(t) Γe (t)+ 1Ω 1 Ωi Γc + - RΓ ef M Ω(t)
Γe (Ω, t)
J p
-
Ωi

Γi (t) ≡ Γcc (t) + Γc

RΓ F
-
Generator Γc
de functii c(t) Ωi
variabila de Γc (Ω, c)
incarcare c(t)
SI SMS

Figura I.35 – Comandă în cuplu utilizând viteza calculată

Generator
de functii
viteza vintului Ω(t)
v(t)
dΩ
J
dt
Ω(t)
Γdyn
v(t) Γe (t) + - Γcef (t) + Ω(t)
Γe (Ω, t) RΓ ef M
- -
Γc

Γi (t) ≡ Γcc (t) + Γc

RΓ F
-
Generator Γc
de functii c(t) Ω(t)
variabila de Γc (Ω, c) SI SMS
incarcare c(t)

Figura I.36 – Comandă în cuplu utilizând viteza măsurată

 Modelele de comandă analizate reprezintă variante de realizare a simulatorului. Acest
ansamblu de scheme permite simularea turbinelor eoliene în configuraţii cu şi fără interacţiuni
între cele două sub-sisteme care le compun, sistemul informatic şi cel electromecanic.
Dacă se compară cele două structuri generale ale simulatorului, cu comandă pe viteză
şi cu comandă pe cuplu, se constată că:
• Pentru comanda în viteză, bucla principală de control a sistemului electromecanic
este pe viteză, iar sub-sistemul informatic utilizează măsuri ale cuplului pentru a realiza
semnalul vitezei
• Pentru comanda în cuplu, bucla principală de control a sistemului electromecanic
este pe cuplu, iar sub-sistemul informatic utilizează măsuri ale vitezei pentru a realiza
semnalul cuplului.