Sunteți pe pagina 1din 59

UNIVERSITATEA „OVIDIUS” CONSTANŢA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE SI
STIINTELE EDUCATIEI

SUPORT CURS
PSIHOPEDAGOGIA INADAPTARII SI
DEVIANTEI SOCIALE
Disponibil pe

https://www.scribd.com/document/22853535/Psihopedagogia-Inadaptarii-suport-de-Curs

1
CUPRINS
I.Devianţă, delincvenţă – definiţii şi clarificări conceptuale----------------------------------------------------------- 3
II. Responsabilitatea şi răspunderea penală ---------------------------------------------------------------------------- 6
III. Socializarea ---------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 7
Perspectiva psihanalitică ------------------------------------------------------------------------------------------------- 9
Raportul socializare-educaţie la E. Durkheim ---------------------------------------------------------------------- 15
Perspectiva etnometodologică ---------------------------------------------------------------------------------------- 16
Socializare în modelul dramaturgic ---------------------------------------------------------------------------------- 17
Caracteristicile socializării pe diferite etape de vârstă ----------------------------------------------------------- 18
Specificul socializării în familie ---------------------------------------------------------------------------------------- 22
Variabilele socializării familiale şi devianţa ------------------------------------------------------------------------- 23
1. Tipul de familie------------------------------------------------------------------------------------------------------ 23
2. Statutul economic şi cultural, nivelul de instrucţie şi educaţie al părinţilor. --------------------------- 24
Tipul de disciplină parnetală ------------------------------------------------------------------------------------------- 28
Erori în socializarea primară ------------------------------------------------------------------------------------------- 28
IV.Teorii explicative ale fenomenului delincvenţional --------------------------------------------------------------- 30
1. Semnificaţia teoriei în abordarea delincvenţei ------------------------------------------------------------------ 30
2. Etiologia delincvenţei juvenile -------------------------------------------------------------------------------------- 31
2.1. Explicaţiile bio-antropologice şi psihologice. (Teorii atomice) ----------------------------------------- 31
2.2. Teoriile despre microniveluri (Teorii moleculare) --------------------------------------------------------- 35
2.3. Teoriile despre macroniveluri (Teorii macromoleculare) ------------------------------------------------ 41
V. Caracteristicile sociologice ale deviantului ------------------------------------------------------------------------- 45
Portretul statistic al delincventului ------------------------------------------------------------------------------------ 45
Implicaţiile sociale ale devianţei--------------------------------------------------------------------------------------- 46
Devianţa şi societatea --------------------------------------------------------------------------------------------------- 46
VI.Factorii psiho-sociologici implicaţi în determinarea comportamentului deviant al minorilor ------------- 48
Modelele educaţionale din familie şi comportamentul deviant. ------------------------------------------------ 51
Familiile dezorganizate. ---------------------------------------------------------------------------------------------- 52
Climatul familial conflictual. ----------------------------------------------------------------------------------------- 53
Climatul familial hiperautoritar. ------------------------------------------------------------------------------------- 55
Climat familial hiperpermisiv ---------------------------------------------------------------------------------------- 56
Eşecurile privind integrarea socială şi delincvenţa juvenilă -------------------------------------------------- 56
Bibliografie -------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 58

2
I.Devianţă, delincvenţă – definiţii şi clarificări conceptuale

Termenul de devianţă a fost utilizat pentru prima dată în anul 1938 de către sociologii americani
T. Sellin ca „ansamblul comportamentelor îndreptate împotriva normelor de conduită sau a ordinii
instituţionale” şi de către R. Merton care considera devianţa drept „o reacţie normală a oamenilor
normali în condiţii anormale”1Astăzi, definiţia devianţei, ca şi a delincvenţei – cum vom vedea mai jos -
se poate realiza diferit în funcţie de criteriul utilizat. Cele mai frecvente criterii sunt criteriul normativ şi
cel statistic:
a) După criteriul normativ, devianţa reprezintă o conduită care încalcă normele scrise sau nescrise ale
societăţii, sau ale unui grup social particular. Nota caracteristică pentru actul deviant este încălcarea
normei şi drept consecinţă, dezaprobarea socială. Când actul nu mai este dezaprobat, el încetează a
mai fi deviant. Prin urmare, ceea ce numim deviant, depinde de contextul normativ care reglementează
comportamentele considerate ca fiind normale;
b) dupa criteriul statistic devianta este o abatere semnificativa de la media comportamentelor
membrilor grupului sau ai societatii. media sugereaza „omul mediu”, caci „tipul normal se confunda cu
tipul mediu.” (Durkheim)2
Indiferent care dintre criterii ar fi utilizat, reprezentând un tip de comportament care se opune
celui mediu, normal, convenţional sau conformist, prin încălcarea unor norme scrise sau nescrise ale
societăţii, termenul devianţă este utilizat în două accepţiuni distincte: în raport cu normele sociale şi
culturale (definiţia socială) şi în raport cu codurile legale formale (definiţia legală sau juridică).

a)Accepţiunea socială
În sens larg, devianţele sociale sunt acele forme de comportament care violează normele
sociale, în general, indiferent dacă ele sunt condamnate sau nu de către legea juridică. În sens restrâns,
devianţele sociale desemnează conduitele care se abat de la medie, fără a încălca normele juridice. În
acest sens, devianţa ţine de interpretare. Privită istoric sub acest înţeles restrâns, devianţa socială este
ca şi frumuseţea: există numai în ochii celui ce o priveşte 3. Ceea ce afirma Durkheim despre infracţiune
este valabil pentru întreaga clasă a devianţei: nu o condamnăm pentru că este o infracţiune, ci este
infracţiune pentru că o condamnăm. Aceste acte nu sunt o ameninţare suficientă pentru ordinea socială
încât să fie condamnate legal.

b) Accepţiunea legală (juridică)


Acţiunile care sunt prohibite prin coduri legale formale şi în cazul cărora există pedepse pentru
cei care le comit sunt considerate deviante din punct de vedere legal, constituind clasa delinctelor.
Autorul unui delinct este un delincvent. Prin urmare, devianţa legală reprezintă delincvenţa.
Pe lângă delinctele grave, universal reprimate, cum sunt incestul, răpirea, violul, omorul sau
furtul, delinctele minore diferă de la societate la societate, în raport cu dinamica legislativă. Ceea ce
este considerat devianţă în sensul legal variază istoric şi geografic. Când delinctul vizează minorii,
vorbim de delincvenţa juvenilă în clasa căreia intră pe lângă acte ce care definesc delincte în general şi
altele care sunt specific legate de vârstă, cum ar fi “starea de neascultare” sau “chiulul de la şcoală”.
Termenul de delincvenţă juvenilă (în sens larg) desemnează conduite inadecvate ale tinerilor
care n-au împlinit vârsta majoratului, fiind aplicat celor care transgresează legea (delincvenţa în sens
legal, restrâns), ca şi celor abandonaţi fiind de părinţi şi educatori se integrează în anturaje potenţial
delincvente având un comportamentul de evaziune, celor care au fugit de la domiciliu sau din mediul

1 vezi s. Rădulescu, 1994, p.9


2 E. Durkheim, regulile metodei sociologice, ed. ştiinţifică, bucureşti, 1974, p. 105.
de precizat totuşi că aceste criterii nu sunt singurele utilizate în definiţia delincvenţei. menţionăm aici încă două criterii pe
care le vom dezvolta ulterior: criteriu medical, după care devianţi sunt persoane care, datorită unor deficienţe fizice sau
psihice, nu posedă capacitatea de a respecta normele sociale. boala apare astfel ca singură devianţă legitimă şi criteriul
reacţiei sociale, după care devianţa un proces definiţional (vezi teoria etichetării).
3 „nu obiectul este important, ci ochiul” (dostoievski, jurnal de scriitor).

3
şcolar, vagabondând, celor care au tulburări de comportament (delincvenţă în sens social, larg). punctul
de vedere legal reduce delincvenţa la raportul cu norma penală şi urmările vătămătoare ale acţiunilor
care sunt sancţionate juridic. Pentru a pune în evidenţă conceptele precizate, sugerăm următoarea
reprezentare:

devianţă penală  (delincvenţă)


devianţă ------------------------------------------------------------------......... ..(sens larg)
devianţă socială  (sens restrâns)
normalitate 

Am vrut să sugerăm prin această reprezentare faptul că limitele dintre normalitate şi devianţă
socială sunt imprecise, conjuncturale şi depind de multe ori de privirea celui ce etichetează o conduită.
Între devianţa socială şi cea penală, delincventă, limitele sunt mai riguros conturate, fără a fi însă
absolute dacă avem în vedere dinamica sistemului legislativ.
Raporturile dintre termenii discutaţi, din punctul de vedere al extensiunii lor arată astfel:

A A= devianţă socială (sens larg)

B B= devianţă penală = delincvenţă

C= devianţă penală adolescentină = delincvenţă juvenilă

Spaţiul A B = devianţă socială în sens restrâns

Ca alternativa psihologica pentru a desemna fenomene cuprinse in conceptul sociologic


devianta, in anul 1950 s-a introdus din perspectiva psihopatologica conceptul de tulburare de
comportament, concept care desemneaza orice deviere de la normele psihomorale incluzand aici
manifestari neurosomatice, caracteriale, psihopatice si psihotice.
Dupa anii 1980, conceptul de tulburare de comportament a fost inlocuit treptat cu cel de
problema de comportament, pentru a sugera diminuarea incarcaturii psihopatologice. In denotatia
conceptului problema de comportament sunt incluse toate tipurile de deviante.
În baza acestor observaţii preliminare, putem realiza o tipologie, fie ea şi aproximativă, a
devianţei:

1.dupa natura deviantei :


 pozitiva (inovativa),
 negativa (infractiune);
 neutra (excentricitati).

2.dupa forma de manifestare :


 deschisa (transparenta)/ascunsa (coruptia).

4
3. dupa tipul normei incalcate:
 penala;
 sexuala;
 politica;
 religioasa;
 familiala;
 autoagresiva.

4.dupa actor:
 individuala / grupala.

5. dupa gravitatea actului deviant:

sanctionata doar social (tinuta murdara)


relativ tolerata sau contravenienta (traversarea prin locuri nepermise)
gravă, sancţionată penal (omuciderea)

6.după criteriul medical:


 normală / patologică (boală psihică).

7.după vârstă:
 adultă / juvenilă.

Deşi clasele sunt insuficient de precise, fapt datorat în mare măsură aglutinării fenomenului şi
vaguităţii determinărilor conceptuale, clasificare este cerută de exigenţa unei minime rigori, cât şi pentru
a realiza o imagine de ansamblu asupra fenomenului devianţei. Domeniul comportamental acoperit de
sintagma delincventa juvenila este extrem de divers, de la infruntare a parintilor pana la jaful armat si
omucidere.
Utilizând ca singur criteriu, forma de manifestare sau regimul normalităţii transgresate,
M.Cusson alcătuieşte o listă cu următoarele categorii ale devianţei4:
 infractiuni si delincte (omor, furt, viol, delincventa juvenila, infractiuni ale gulerelor albe);
 deviantele religioase
 sinuciderea
 boli mentale
 toxicomania
 extremism politic
 transgresiunile sexuale
 handicapuri fizice

4 M. Petcu, Delincvenţa. Repere psihosociale, Ed. Dacia, Cluj-Napoac, 1999, p. 39.


5
II. Responsabilitatea şi răspunderea penală

Responsabilitatea exprimă actul de angajare a individului în procesul interacţiunii sociale, prin


asumarea consecinţelor faptelor sale. Răspunderea este obligaţia exterioară sau sancţiunea
impusă.
Responsabilitatea unei conduite presupune un aspect intelectiv şi unul volitiv. Aspectul
intelectiv presupune capacitatea individului de a înţelege pericolul faptei comise şi urmările ei, iar
aspectul volitiv exprimă capacitatea individului de a voi comiterea faptelor în vederea unor scopuri.
În absenţa acestor două elemente ne aflăm în prezenţa iresponsabilităţii penale, care poate fi
stabilită în urma expertizei medico-psihiatrice care trebuie să stabilească discernământul.
În teoria şi practica penală caracterul infracţional al unei fapte (CP art 17 al.1) include în mod
cumulativ trei componente:
1. Incriminarea  fapta să fie prevăzută de legea penală;
2. Vinovăţia  fapta să fie comisă cu vinovăţie;
3. Pericolul social  fapta să prezinte pericol social.
Lipsa oricăreia conduce pe cale de consecinţă la excluderea caracterului penal al faptei. Prin
degrevare de la acest principiu există situaţii care pot conduce la înlăturarea caracterului penal al faptei
(excluzând implicit infracţiunea şi răspunderea penală): legitima apărare, starea de necesitate,
constrângerea fizică şi morală, cazul fortuit, beţia completă involuntară, eroarea de fapt,
iresponsabilitatea şi minoritatea făptuitorului. (art. 44-45 Cod penal).
Ultimele două sunt legate de noţiunea de discernământ, prezenţa sau absenţa acestuia putând
duce la exonerarea sau sancţiunea penală.
Stabilirea stării de iresponsabilitate se face pe baza expertizei medico-psihiatrice într-un institut
de specialitate la cererea judecătorului care nu este obligat să accepte concluziile expertizei. Rezultă că
noţiunea de discernământ este exclusiv un concept psihiatric şi judecătoresc.
Vârsta şi existenţa discernământului sunt criterii de răspundere penală. Codul penal (art.99)
stabileşte trei categorii de minori5:
 Sub 14 ani care nu răspund pentru faptele antisociale comise întrucât în favoarea lor există o
prezumţie absolută de lipsă de discernământ;
Minori care au împlinit 14 ani dar nu depăşesc 16 ani, care au răspundere penală numai dacă se
dovedeşte că au săvârşit fapta cu discernământ;
Minori care au împlinit 16 ani şi răspund penal.
Sancţiunile adoptate împotriva minorilor prevăd:
Internarea în vederea resocializării într-o şcoală de reeducare pentru minorii sub 14 ani sau
internarea într-un institut medical-educativ de specialitate dacă au nevoie de tratament de durată;
Internarea în şcoli speciale de muncă şi reeducare cu regim sever de semidetenţie adoptat
pentru minorii cu răspundere penală care au comis delincte grave şi repetate;
Încredinţarea minorilor spre reeducare unui colectiv de muncă sau învăţătură pentru minorii
cu răspundere penală pentru delincte cu pericol social scăzut şi care erau la data comiterii faptei
încadraţi în muncă sau erau elevi.
Legislaţiile penale urmăresc protecţia şi apărarea indivizilor şi a instituţiilor împotriva
criminalităţii, măsuri de prevenţie, controlul şi neutralizarea infractorilor, pedepsirea şi resocializarea lor.
Toate acestea presupun cunoaşterea fenomenului, iar pentru cunoaşterea lui, cercetarea sociologică şi
psihologică este decisivă.

5De remarcat faptul că maturitatea este interpretată diferit din punct de vedere sexual, juridic, social şi politic Femeia se
poate căsători la 16 ani, cu dispensă la 15 ani, bărbatul după 18 ani; minorul sub 10 ani poate fi ascultat separat privind
opţiunea de a rămâne cu unul dintre părinţi.; peste 14 ani poate alege locuinţa în funcţie de interesele sale; are drept la
muncă de la 16 ani, peste 18 ani se bucură de toate drepturile civile.
6
III. Socializarea

Dintre multitudinea determinaţilor umane raţionalitatea şi sociabilitatea par a fi cele mai


consistente. Sociabilitatea6, ca (pre)dispoziţie de a trăi în asociere cu semenii reprezintă premisa ce
face cu putinţă socializarea. Socializarea reprezintă procesul prin care un copil neajutorat devine treptat
o persoană conştientă de sine, integrată în tipul de cultură în care s-a născut7. Prin acest proces
individul asocial devine o fiinţă socială integrată colectivităţii prin transmiterea/asimilarea atitudinilor,
valorilor, modelelor de comportare specifice grupului sau comunităţii din care face parte 8. Definită astfel,
socializarea începe o dată cu intrarea individului în societate şi continuă, cu intensităţi diferite, până la
ieşirea acestuia din ea.
Există mai multe tipuri de socializare:
În raport cu timpul:
 adaptativă (realizată în interiorul unei colectivităţi căreia îi sunt interiorizate normele)
 anticipativă (realizată ca pregătire pentru integrare)
În raport cu mediul în care se realizează:
primară (în familie) şi
secundară (în şcoli şi alte instituţii);asociativă şi instituţională;
În raport cu normele interiorizate:
 pozitivă (prin interiorizarea valori dezirabile comunitar) şi
 negativă (prin interiorizarea unor norme ce ţin de subculturi de tip deviant)
Procese corelate cu socializarea: desocializarea şi resocializarea
desocializarea este izolarea fizică şi socială a unei persoane, depărtarea ei de contextele sau
persoanele care i-au satisfăcut necesităţile de interacţiune;
resocializarea – este procesul prin care se abandonează vechile norme şi se învaţă altele noi;
uneori pesupune redefinirea radicală a eului; rearanjarea priorităţilor şi a rolurilor; este procesul realizat
de instituţii totale (Goffman) mănăstiri, închisori, spitale de boli psihice, unităţi militare.
Agenţii socializării: familia; şcoala; grupurile (de apartenenţă, de referinţă, formale, informale),
colegii9, vecini, mijloacele de comunicare în masă10, biserica, locul de muncă11, cluburi, organizaţii, etc.
„Proces prin care o fiinţă biologică se transformă într-un subiect al unei culturi specifice” (B.
Bernstein), socializarea se referă la dobândirea unor capacităţi exprimate prin:
- abilitate de a exercita adecvat rolurile sociale, conform unor norme şi reguli specifice;
- participare în cunoştinţă de cauză la scopurile şi idealurile comunităţii;
- dobândirea capacităţii de discernământ, pentru a putea distinge între conduite permise şi
prohibite, mijloace legitime şi ilegitime, scopuri dezirabile şi indezirabile social.
Conţinutul socializării are o dimensiune:
- psihologică – maturizarea tânărului
- culturologică – internalizarea normelor şi valorilor sociale

6 Termenul sociabilitate are utilizări diferite în sociologie şi psihologie; dacă în sociologie este utilizat în sensul de mai sus,
drept capacitate de a stabili legături sociale, în psihologie (şi psihosociologie) el are sensul de trăsătură a personalităţii de a
fi agreabil, prietenos, de a căuta compania celorlalţi, de a fi deschis spre comunicare şi interacţiune cu semenii. Vezi
dicţionare citate mai jos.
7Vezi A. Giddens, Sociologie, trad. R. Săndulescu şi V. Săndulescu, Ed. All, Bucureşti, 2001, pp.33-54: I. Ionescu, D. Stan,

Elemente de sociologie, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1999, vol.II, cap. „Ordinea socioumană a vieţii cotidiene şi
socializarea”, pp.97-134.
8 Vezi şi definiţia termenului în Dicţionarul de sociologie, Larousse, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p.248.
9 Colegii oferă o oglindă nedistorsionată de dragoste sau datorie
10 Personajele văzute cu regularitate tind să devină alţii semnificativi. Agresivitatea TV (între 8-16 ani un tânăr vizionează

aproximativ 20.000 de crime). Rata criminalităţii creşte direct proporţional cu publicitatea meciului de box (peste 24% în 1083
în perioada meciului Ali-Frezier). Mecanisme de încurajare: - desensibilizare, imitaţia de rol – iniţiere gratuită şi completă în
tehnicile violenţei - aparenta aprobare –sugerează că violenţa este una dintre soluţii
11 Persoanele care nu au oportunităţi sau autoritate la locul de muncă sunt mai despotice, autoritare şi alienate decât cele

ale căror serviciu le furnizează validarea propriei valori;


7
- sociologică – deprinderea rolurilor sociale şi elaborarea unor comportamente
corespunzătoare.
Prin socializare se transmit şi se structurează :
- modalităţi de comunicare precum limbajul oral, codurile de comunicare simbolice, expresive
(nonverbale)
- modele sociale de comportament, pe baza unor norme funcţionale considerate valori într-o
anumită cultură: conduite domestice şi roluri ale sexelor, forme de relaţionare
interpersonale, întemeiate pe alocare unui status social;
- seturi istrumentale: modalităţi de cuoaştere, de învăţare, strategii acţionale, cunoştinţe,
abilităţi profesionale
- norme de internalitate ( de interpretare a acţiunilor celorlalţi şi a conduitelor personale) şi
modelare afectiv-atitudinală a individului.
Din perspectivă sistemică putem identifica următoarele structuri societale aflate într-o
interacţiune:
a) structurile economice, care au ca functii productia si circulatia bunurilor, a serviciilor si fortei
de munca, mijlocul de reglementare fiind banul;
b) structurile politice, care definesc obiectivele colective si actioneaza pentru indeplinirea lor;
instrumentul specific al subsistemului fiind puterea politica institutionalizata (statul) care detine
monopolul coercitiei legitime;
c) structurile normative, ansamblul de institutii, norme, reguli, legi care au drept functie stabilirea
si mentinerea solidaritatii sociale, prin persuasiune sau constrangere;
d) structurile de socializare, familie, scoala, asociatii culturale, biserica, partidele, mass-media,
care transmit membrilor unei comunitati o anumita cultura, anumite valori culturale, morale, politice,
religioase, facand din ele singurele legitime.
Dintre aceste structuri socializatoare, familia si scoala joaca rolul fundamental.

Întrebarea fundamentală în analiza socializării este: Cum devenim fiinţe umane?, întrebare
subsumată alteia, mai generale, Care sunt condiţiile vieţii sociale? Răspunsurile, cu unele accente
diferite, converg în analiza rolului eredităţii (naturii) şi al educaţiei (culturii).
Animalele aflate la baza inferioară a scării evoluţiei, cum ar fi insectele, sunt capabile să
supravieţuiască singure la scurtă vreme după naştere. Pe măsură ce urcăm pe scara evoluţiei,
animalele superioare au nevoie de un timp tot mai îndelungat de învăţare. Puii mamiferelor sunt complet
neajutoraţi la naştere şi trebuie îngrijiţi de către părinţi. Un copil aparţinând speciei umane nu poate
supravieţui neajutorat, cel puţin pe parcursul primilor patru sau cinci ani de viaţă.
Depăşind extremele interpretative12, astăzi majoritatea specialiştilor consideră că atât natura,
cât şi educaţia contribuie la dezvoltarea persoanei.
Progresele recente din domeniul biologiei relevă importanţa factorului genetic pentru anumite
comportamente (gene implicate în alcoolism, sau anomaliile cariotipice în criminalitate), factor care
joacă un rol de element predispozant şi nu determinant. Gemenii univitelini, deşi au o moştenire
genetică identică, nu au personalităţi identice.
Importanţa factorului educaţie este relevat de cazurile în care copiii şi-au petrecut primii ani ai
copilăriei departe de un contact uman normal.
Analizând efectele izolării, cercetătorii indică drept primă condiţie a devenirii normale a
personalităţii îngrijirea, atenţia, mângâierea, dragostea13.

12 Instinctiviştii (e.g. Mcdougall) încercau să argumenteze ideea conform căreia comportamentul uman este rezultatul
instinctelor, al modelelor de acţiune înnăscute, fixate genetic, în timp ce adepţii unui determinism cultural extrem (e.g. J. B.
Watson) încercau să argumenteze ideea conform căreia comportamentul uman şi identitatea ar putea fi modelate în orice fel
am dori.
13 Copilul sălbatic din Aveyron descoperit în pădurile de lângă satul Saint-Serin din sudul Franţei, pe 9 ianuarie 1800, în

vârstă probabilă de unsprezece sau doisprezece ani, părea mai degrabă animal decât om, urla, nu avea simţul igienei, îşi
sfâşia hainele, nu se putea recunoaşte în oglindă.
8
Concluzia numeroaselor studii pe această temă este aceea că dezvoltarea fizică şi socială
depinde de interacţiunea cu ceilalţi, copiii din orfelinate fiind taraţi fizic şi socio-afectiv.
Mecanismul fundamental al socializării este învăţarea socialã.
Analizând diferitele etape de vârstă, sociologul, spre deosebire de psiholog, este interesat de
concentratul de viaţă colectivă pe care îl întruchipează un individ la o anumită vârstă, respectiv de
caracteristicile socializării. Socializarea este un proces progresiv, cu ritmuri şi intensităţi variabile, cu
faze de maximă intensitate urmate de ritmuri mai lente.
Copilăria şi adolescenţa prezintă ritmurile cele mai intense, fapt pentru care aceste etape de
vârstă se bucură de o atenţie deosebită din partea analistului. Proces prin care tinerii de la cea mai
fragedă vârstă îşi însuşesc normele, valorile şi regulile de conduită compatibile cu modelul etic-normativ
al societăţii, socializarea se referă la dobândirea de către tineri a unor capacităţi de exerciţiu prin:
-abilitatea de a exercita în mod adecvat repertoriul rolurilor sociale;
-participarea în cunoştinţă de cauză la scopurile şi idealurile societăţii;
-dobândirea capacităţii de a discerne între conduitele permise/prohibite, mijloace
legitime/ilegitime, scopuri dezirabile/indezirabile din punct de vedere social.
Prin aceste achiziţii tânărul dobândeşte o personalitate individuală şi, în acelaşi timp, o
identitate culturală.
Conţinutul socializării are atât o semnificaţie psihologic (maturizarea) cât şi una culturală
(internalizarea normelor şi valorilor) şi sociologică (deprinderea rolurilor sociale şi elaborarea
comportamentelor corespunzătoare). Datorită acestor trăsături specifice, socializarea nu se identifică cu
procesul adaptării sociale (care presupune ajustarea trăsăturilor de personalitate şi a conduitelor la
anumite situaţii de interacţiune socială), nici cu cel al integrării sociale (definit prin apartenenţa şi
participarea neimpusa a individului la un set de norme şi atitudini comune grupului). Nu doar
conformarea şi adaptarea, ci interacţiunea creatoare între individ şi mediu în cursul căruia se schimbă şi
individul şi mediul este rezultatul socializării. Acest proces poate avea o direcţie conformă normelor
recunoscute ca dezirabile social, sau o direcţie contrară, dar uneori conformă cu ale grupului sau
subculturii deviante de care aparţine individul. În cazul acesta, vorbim de o socializare negativă.
Agenţii sau factorii socializării sunt diverşi. Prima colectivitate integratoare este familia care
exercită ceea ce se numeşte socializare primară. Achiziţiile acestei perioade sunt decisive condiţionând
etapa următoare. Socializarea primară este urmată de socializarea secundară realizată de instituţii, din
rândul cărora rolul cel mai important revine şcolii.
Alături de şcoală, biserica, grupul de egali, vecinătăţile, mass-media, partidele şi organizaţiile
politice, diverse alte instituţii contribuie la permanenta socializare a individului pe parcursul diverselor
etape de vârstă.
Procesul de socializare a fost studiat dintr-o varietate de puncte de vedere. Vom examina în cele ce
urmează câteva dintre cele mai importante teorii ale socializării.

Perspectiva psihanalitică
Pentru a înţelege perspectiva psihanalitică, este utilă prezentarea succintă a premiselor teoriei.
Propriul psihanalizei, nota ei distinctivă o constituie accentul deosebit pus pe dimensiunea
inconştientă a fiinţei noastre. Postulând primatul inconştientului în viaţa psihică, Freud creează o „nouă
rană narcisică” orgoliului fiinţei conştiente.
Necesităţile umane fundamentale, sau pulsiunile cum le numeşte Freud sunt „eros” sau
instinctul vieţii, care explică nevoia oamenilor de a stabili legături între ei şi de a-şi manifesta afecţiunea
şi „thanatos” sau pulsiunea morţii, considerată baza înclinaţiei noastre agresive. Aceste două impulsuri
sunt deseori în opoziţie sau complementaritate, drama vieţii noastre jucându-se în lupta
acestora.Aparatul psihic apare din această perspectivă ca o unitate dinamică de contrarii, de structuri
inconştiente şi conştiente, de procese primare şi secundare, de capacităţi moştenite, fixate
constituţional şi de capacităţi dobândite.Pentru psihanalist există în noi ceva mai adânc decât noi,
Sinele, natura din noi cu pulsiunile ei tăinuite, forţă oarbă care, asemeni unui fluviu, trebuie să-şi
croiască o albie, iar această albie este cea a plăcerii.În interacţiune cu lumea exterioară, o parte a

9
sinelui se dezvoltă devenind Eu. Acesta este sediul satisfacţiilor şi insatisfacţiilor noastre conştiente,
instanţă organizată, coerentă, lucidă a personalităţii. El este hubloul care dă înspre realitate. Ca
excrescenţă a sinelui, eu-l are rolul de a media interesele proprii în faţa lumii exterioare. Această lume
exterioară este pentru om o realitate socială, iar ca efect al presiunilor acesteia ia naştere o altă entitate
psihică numită Supra-eu. Acesta se cristalizează până în jurul vârstei de 6 ani şi îşi are originea în
interdicţiile preluate din mediul educativ, interiorizate sub formă de cenzuri inconştiente.
Supraeul poate fi gândit ca produs al socializării primare a fiinţei umane, al interiorizării
normativităţii sociale. Restricţiile exterioare impuse de părinţi şi alţi agenţi educativi devin, prin
interiorizare, o a doua natură din noi. Acest supra-eu determină introiecţia imaginii idealizate a părinţilor
noştri, în special a părintelui de acelaşi sex. Astfel, sub efectul înşelător al dependenţei afective
originare, autoritatea parentală, aproape divină, se transferă chiar în interiorul copilului, îşi va stabili
sediul şi va trona în viitorul adult cu toată omniscienţa, infailibilitatea şi omnipotenţa pe care mentalitatea
puerilă i le atribuie. Această putere, supraveghindu-ne din interior, ne va spiona, ne va suspecta şi ne
va culpabiliza pentru totdeauna. Din acest moment eul, “înainte de a trece la satisfacerea instinctelor,
are de luat în seamă nu numai ameninţările venite din afară, ci şi protestele supraeului, având astfel şi
mai multe motive de a se abţine de la satisfacerea vieţii instinctuale” 14. Când societatea şi supraeul iau
locul părinţilor, ceea ce numeşte copilul “bun” sau “rău” este unul şi acelaşi lucru cu “renunţarea la
satisfacerea instinctelor, datorită presiunii autorităţii care îl înlocuieşte şi îl continuă pe tată” 15.Supraeul
va acţiona ca instanţă de interdicţie pentru pulsiunile sinelui, la fel de inconştient ca şi acesta, prin
mecanismul de refulare. Refularea este „o reprezentare ireconciliabilă cu eul”, „o dorinţă imperioasă
care a intrat într-o acută opoziţie cu alte aspiraţii ale individului şi care este incompatibilă cu exigenţele
etice şi estetice ale persoanei”.
Dinamica personalităţii apare astfel ca rezultanta interacţiunii celor trei instanţe
psihice.Funcţional, individul fiinţează simultan în două dimensiuni diferite, caracterizate prin procese şi
principii psihice diferite: inconştientul, guvernat de principiul plăcerii care include “procese mai vechi,
primare, reziduurile unei faze de dezvoltare în care ele erau singurele tipuri de procese psihice”. Aceste
procese nu caută altceva decât să obţină plăcerea şi să evite neplăcerea; nestăpânit, principiul plăcerii
intră în conflict cu mediul natural şi uman. Individul ajunge treptat să înţeleagă faptul traumatic că
satisfacerea deplină şi fără durere a nevoilor sale este imposibilă. După această experienţă
dezamăgitoare un nou principiu de funcţionare psihică va câştiga supremaţia, principiul realităţii, care
determină renunţări la satisfacţia imediată, efemeră, nesigură şi distructivă în favoarea plăcerii
amânate.Fundamentul energiilor pulsionale ale sinelui este libido-ul16, ansamblul tendinţelor spre
plăcere în miezul cărora se află instinctul sexual, rădăcina naturală a pulsiunilor instinctuale.Eul este
zona tampon între pulsiunile instinctuale ale sinelui şi exigenţele morale ale supraeului; el devine astfel
un mijlocitor între natură şi cultură în fiinţa noastră, cu funcţia de reprimare, amânare sau deviere a
impulsurilor incompatibile cu exigenţele supraeului, compensând prin sublimare sau angoasă acele
interdicţii ale căror reprezentări sunt reprimate.
Tot ceea ce realizează fiecare dintre noi se datorează libidoului sublimat. Sublimările sunt
mecanisme de apărare împotriva angoasei, adică a suferinţei morale, iar diferenţa dintre acestea şi
angoasă este doar de valoare practică, vizând aspectul social al fenomenului; în timp ce nevroza
izolează, sublimarea uneşte, fiind creat ceva nou pentru grup sau în folosul lui. Dacă puseul libidinal
suportă interdicţii, reprezentarea lui este interzisă, dar încărcătură afectivă care îl susţine rămâne şi este
deviată prin sublimare, proces prin care se obţine o satisfacţie substitutivă prin eliminarea tensiunii
acumulate. Dacă sublimările sunt ineficiente apar nevrozele. Un simptom se constituie ca un substitut a
ceva ce n-a reuşit să se manifeste în chip conştient, fiind victima refulării. Toate fenomenele care ţin de
formarea simptomelor pot fi descrise ca “reîntoarcere a elementelor refulate” 17. Pentru a nu da naştere

14Sigmund Freud, Moise şi monoteismul, în Opere, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 270.
15 idem, p. 273.
16 libido, termen latinesc ce desemnează etimologic dorinţă.
17S. Freud, Moise şi monoteismul, p.280.

10
unui simptom nevrotic, procesul refulat trebuie să ajungă la conştiinţă; terapeutica simptomului nevrotic
şi-a îndeplinit sarcina când transferă inconştientul patogenic în conştient.
Fondată în libido, sexualitatea propriu-zisă nu mai apare, pentru psihanalist, la vârsta
pubertăţii, ex-nihilo, ci este rezultatul unei metamorfoze complexe şi îndelungate. Copilăria nu mai este
vârsta inocenţei, a purităţii desăvârşite, străină de orice coloratură sexuală. Copilul aduce pe lume
germenii vieţii sexuale care vor străbate succesiv mai multe stadii, în conformitate cu zona erogenă
caracteristică etapei de vârstă, până la maturizarea deplină a organismului. Conţinutul primar al
sexualităţii îl reprezintă “funcţia de obţinere a plăcerii din diferite zone ale corpului”.În tipul primei copilări
instinctul sexual nu este încă centrat, el este la început fără obiect, autoerotic. În primul stadiu, cel
pregenital, este preponderent un erotism oral care vizează ca obiect privilegiat sânul mamei, în al doilea
este un autoerotismul zonei anale, în cursul căreia copilul cunoaşte constrângerile impuse de curăţenie,
de toaleta anală şi stăpânire de sine, pentru ca în a treia fază, cea genitală, în viaţă sexuală să devină
predominantă zona genitală propriu-zisă în care copilul trăieşte conflictul alegerilor sexuale (complexul
lui Oedip18) şi realizează identitatea în diferenţierea sexelor. La capătul acestei evoluţii, copilul
desexualizează raporturile cu părinţii săi, prin intermediul sublimării, şi face posibilă apariţia de noi
obiecte în care libidoul se va investi. Din această perspectivă sunt atenuate deosebirile radicale dintre
“iubirea firească” şi cea “nefirească”, întrucât tiparele “iubirii contra firii” sunt croite încă din copilărie.
Iniţial, instinctul sexual nu cunoaşte limite, natura lui fiind “polimorf perversă”. Cel atins de o nevroză,
revine la un stadiu anterior, regresând spre obiectele parentale.Sexualitatea infantilă parcurge, aşadar,
drumul de la autoerotism la alegerea obiectului exterior, cu perioade de latenţă (6-13 ani)19 în care
energia este, în mare parte deturnată spre alte scopuri decât cele sexuale contribuind, prin diversele
baraje sexuale (dezgustul, pudoarea, aspiraţiile morale şi estetice), la formarea sentimentelor sociale,
înainte de a se ajunge la stadiul genital propriu-zis, cu maximă înflorire la vârsta de 17-18 ani.20 Ulterior,
între autoerotism şi alegerea obiectului exterior Freud intercalează o etapă intermediară, în care
tendinţele sexuale care erau independente una de cealaltă se reunesc într-una singură şi sunt dirijate
spre propriul eu, numind acest stadiu narcisism. Organizarea narcisiacă nu va dispărea niciodată
complet.21
Relaţiile interpersonale de durată de care depinde societatea presupun ca instinctul sexual să
fie inhibat în raport cu scopul. Iubirea şi relaţiile durabile şi responsabile pe care ea le cere este fondată
pe o unire a sexualităţii cu afectivitatea ca urmare a unui lung proces de domesticire culturală a
sexualităţii. Simpatia, tandreţea, prietenia sunt pentru Freud conexate cu sexualitate nefiind altceva
decât deviaţii infantile, regresive ale acesteia. Impulsurile sexuale pot fi deviate în raport cu scopul sau
sublimate. Cele inhibate ”nu şi-au abandonat scopurile direct sexuale, dar sunt oprite de rezistenţe
interne pentru a le atinge, ele rămân mulţumite cu anumite aproximări de satisfacere” aşa cum este
cazul “instinctelor sociale” menţionând aici “relaţiile afective dintre părinţi şi copii, sentimentele de
prietenie şi legăturile emoţionale în căsătorie ce aveau originea în atracţia sexuală”. Întrucât niciodată
nu suntem atât de lipsiţi de protecţie împotriva suferinţei, ca atunci când iubim, o mică minoritate, pentru
a obţine o anumită independenţă în raport cu obiectul iubirii, îşi alege ca obiect, printr-o deplasare de
valoare, toate fiinţele umane, sau pe Dumnezeu, transformând instinctele sexuale într-un impuls cu
scop inhibat. Cultura întreagă este privită ca rezultat al sublimării instinctului sexual, al deplasării
acestuia spre cele mai elevate valori. Procrearea spirituală este la fel de mult munca erosului ca şi cea
corporală. În loc de a-şi cheltui energia în modul care-i este propriu, libidoul este canalizat în alte

18 Fenomenele reprezentate de complexul lui Oedip sunt considerate de către psihanaliză ca fiind cruciale în istoria
dezvoltării individuale şi în etiologia simptomelor fizice funcţionale şi a tulburărilor de comportament. Vezi în acest sens
lucrarea unei fidele psihanalistei franceze Francoise Dolto, Psihanaliza şi copilul, trad. Cristina şi Costin Popescu, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1993
19 În Moise şi monoteismul, p.233, Freud lansează ipoteza că, din moment ce dezvoltarea pretimpurie a sexualităţii se

încheie în jurul vârstei de 5 ani - urmată de latenţă până la pubertate, omul ar putea deriva dintr-o specie de animal care era
matur din punct de vedere sexual la vârsta de 5 ani, începerea de două ori consecutiv a vieţii sexuale ar avea de-a face cu
procesul de transformare a animalului în om.
20 Vezi S. Freud, Sexualitatea infantilă, în Trei eseuri privind sexualitatea, Ed. Măiastra, Bucureşti, 1991, p.41
21 S. Freud, Totem şi tabu, în Opere, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 96

11
direcţii, spre procese secundare, obţinând satisfacţii substitutive, în domenii care nu mai corespund
principiului plăcerii, ci principiului realităţii. Prin deplasarea libidoului se obţine o cantitate de plăcere
suficient de mare din munca intelectuală, din creaţia artistică, din afirmarea politică. Dacă în stadiul
iniţial al dezvoltării sale, teoria psihanalitică se centrează pe antagonismul dintre instinctele sexuale,
(libidinale) şi cele de conservare (ale eului), în stadiul final ea se centrează pe conflictul dintre instinctul
vieţii, Eros şi instinctul morţii, Thanatos 22, instincte fundamentale desprinse din trunchiul comun al vieţii
instinctuale. Dificultăţile cu care se confruntă teoria sa în tratamentul bolilor mentale legate de război,
respectiv compulsiunea de repetiţie irepresibilă, ca şi nevoia euristică de a găsi o explicaţie atitudinilor
agresive prezente la copii şi a manifestărilor sado-masochiste, impun o reanaliză a fundamentelor
explicative. Principiul plăcerii care guvernează logica inconştientă apare ca fiind insuficient pentru a
explica repetarea obsesivă a scenelor care au provocat tulburările traumatizaţilor de război. Aceste
nevoi euristice îl determină pe Freud să introducă un instinct al morţii.Fiinţa vie aspiră inconştient să
regăsească starea originară lipsită de tensiune. O entropie secretă roade subteran existenţa noastră,
instinctele fiind o manifestare a tendinţei de reproducere a ceea ce a fost. Tendinţa instinctuală spre
regres, spre restabilirea stadiilor anterioare, şi în ultimă instanţă a stării anorganice este condensată în
formula „ţinta vieţii este moartea”.
Noua deschiderea filosofică îi permite să facă trecerea de la o psihanaliză a individului la o
psihanaliză a societăţii, operând cu acelaşi demers de tip “anamnezic”, întorcându-se spre copilăria
umanităţii, spre populaţiile primitive. O astfel de analiză este anunţată încă din 1913, în studiile reunite
sub titlul “Totem şi tabu”. Prin “aplicarea metodei psihanalitice la faptele oferite de psihologia
popoarelor”23, Freud regăseşte în complexul Oedip începuturile simultane ale religiei, moralei, societăţii
şi artei. Ambivalenţa afectivă în raport cu tatăl, adică acel amestec de iubire şi ură, se află la rădăcina
structurilor socio-culturale. Această ambivalenţa a complexului patern, prin care fiii îşi urau tatăl care
stătea în calea nevoilor lor de putere şi a pretenţiilor sexuale, dar, în acelaşi timp, îl admirau şi îl iubeau,
generează conştiinţa vinovăţiei. Fraţii erau uniţi împotriva duşmanului comun, dar au devenit rivali de
îndată ce şi-au omorât tatăl şi s-au aflat înaintea femeilor. Singura cale pentru a nu ruina noua
organizare a fost instituirea interdicţiei incestului prin care renunţau la posesiunea femeilor râvnite, adică
la scopul principal pentru care îşi uciseră tatăl. În consecinţă, ceea ce tatăl le interzicea odinioară, fiii îşi
refuză acum. Este ceea ce se numeşte “supunere retrospectivă”. Această conştiinţă a culpabilităţii fiului
ar fi generat două tabu-uri fundamentale ale totemismului, omorul şi incestul, care concordă cu cele
două dorinţe reprimate ale complexului lui Oedip. Prin actul consumării corpului tatălui, fraţii paricizi
realizau o identificare cu puterea tatălui, act aflat la începutul organizării sociale, a îngrădirilor morale şi
a religiei.24Probabil că în situaţia aceasta a luat naştere matriarhatul. “După instituirea clanului fratern, a
matriarhatului, exogamiei şi totemismului, a început dezvoltarea a ceea ce poate fi descrisă ca o lentă
reîntoarcere a elementelor refulate”25. Hoarda paternă a fost înlocuită cu clanul fratern, întemeiat pe
legăturile de sânge. Societatea se bazează acum pe complicitatea la o crimă săvârşită în comun, religia
pe conştiinţa vinovăţiei şi pe căinţa subsecventă, morala pe necesităţile acestei societăţi, pe de o parte,
şi pe trebuinţa de ispăşire generată de conştiinţa vinovăţiei, pe de altă parte. 26 Această schemă este
regăsită nu doar în religiile totemice, ci şi în religia lui Mitra şi în creştinism. În mitul creştin, păcatul
originar este rezultatul unei ofense aduse Tatălui-Dumnezeu, iar pentru izbăvire este necesară
sacrificarea unuia dintre fii. Prin aceasta fiul îşi realizează şi aspiraţia sa împotriva tatălui, devenind el
însuşi divinitate alături de tată.
Religia tatălui este substituită de religia fiului, iar pentru a marca această substituire este
reînviat vechiul prânz totemic, sub forma împărtăşaniei, prin care fraţii reuniţi gustă din carnea şi

22 Freud nu foloseşte termenul Thanatos.


23 S. Freud, Totem şi tabu, p.29.
24 ibidem, p.149.
25 S. Freud, Moise şi monoteismul, p. 284.
26 S. Freud, Totem şi tabu, p.153.

12
sângele fiului, spre a se sacrifica şi identifica cu el.27 Această formă a conştiinţei vinovate, crede Freud,
nu s-a stins nici la oamenii de astăzi.
În „Totem şi tabu” nu putea încă explica satisfăcător această ambivalenţă afectivă a atitudinii
faţă de tată. O va face abia în Dincolo de principiul plăcerii prin introducerea instinctului morţii şi o va
dezvolta într-o sinteză de psihanaliză socială în eseul Angoasă în civilizaţie, în marginea căruia ne
situăm observaţiile ce vor urma.Eros şi Ananke sunt părinţii civilizaţiei umane: “viaţa în comun a
oamenilor avea ca fundament mai întâi constrângerea la muncă, creată de necesitatea exterioară şi, în
al doilea rând, puterea dragostei, aceasta din urmă cerând ca nici bărbatul să nu fie privat de femeie,
obiectul său sexual, nici femeia să nu fie privată de acea parte provenită din ea însăşi, care era
copilul.”28În ceea ce priveşte iubirea aproapelui sau duşmanului, Freud îl citează pe H. Heine: “desigur
că trebuie să le iertăm duşmanilor noştri, dar nu înainte de a-i vedea spânzuraţi.” Omul nu este făptura
blajină, ci mai curând homini lupus, o fiinţă care include în datele sale instinctuale o puternică înclinaţie
spre agresiune, el este tentat să-şi satisfacă trebuinţa de agresiune pe seama aproapelui. 29
Ca urmare a ostilităţii primare, societatea – mereu ameninţată cu ruina – limitează
agresivitatea cu ajutorul reacţiilor psihice de ordin cultural.
De aici acea mobilizare de metode care îi incită pe oameni la identificări şi la relaţii de iubire
inhibate în ceea ce priveşte scopul; de aici restricţii ale vieţii sexuale şi idealul iubirii aproapelui. Această
agresivitate nu este fructul proprietăţii private, ci este consubstanţială omului, constituie sedimentul care
se depune în toate sentimentele de afecţiune sau de iubire care îi unesc pe oameni, poate cu excepţia
unui singur sentiment: acela al mamei pentru copilul ei de parte bărbătească. Freud nu are iluzii de tip
socialist, cum vom vedea la freudo-marxişti: dacă am desfiinţa proprietatea individuală asupra bunurilor
ar rămâne privilegiul sexual de unde emană obligatoriu cea mai violentă gelozie şi ostilitatea cea mai
vie. Dacă am desfiinţa şi acest din urmă privilegiu, suprimând celula germinativă a civilizaţiei, familia,
acordând vieţii sexuale absoluta libertate este de presupus că agresivitatea ar urma pretutindeni natura
umană. Speranţa bolşevicilor de a face să dispară agresivitatea prin garantarea trebuinţelor materiale şi
egalitatea membrilor comunităţii îi apare ca fiind iluzorie 30. Ceea ce se poate spera este doar devierea
instinctelor agresive pentru a nu-şi găsi exprimarea în război.Este posibil să uneşti o masă de oameni
prin legăturile iubirii, singura condiţie fiind ca alţii să rămână în afară spre a primi lovituri: spaniolii şi
portughezii, englezii şi scoţienii, germanii de Nord şi de Sud, comunităţi vecine şi chiar înrudite se
ridiculizează reciproc ca urmare a acestui “narcisismul al micilor deosebiri” 31 Este o modalitate comodă
şi relativ inofensivă de satisfacere a înclinaţiei spre agresiune. Poporul evreu, dată fiind diseminarea sa
peste tot, a slujit, cu demnitate, din acest punct de vedere, civilizaţia popoarelor care l-au găzduit. Când
apostolul Pavel, a făcut din iubirea universală de oameni substanţa creştinismului, consecinţa a fost
intoleranţa faţă de neconvertiţi. În consecinţă, agresivitatea este un dat. “Alături de instinctul care tinde
să conserve substanţa vie şi să o reunească în unităţi mereu mai mari, trebuie să existe un altul opus,
tinzând să desfacă aceste unităţi şi să le readucă la starea lor cu totul primitivă, adică la starea
organică. …Independent de instinctul erotic, există un instinct al morţii, iar acţiunea lor conjugată sau
antagonică permite explicarea fenomenelor vieţii.”32 În timp ce Erosul este zgomotos, Thanatos lucrează
pe tăcute, în intimitatea fiinţei vii, la disoluţia acesteia. Cele două specii de instincte formează împreună
diverse aliaje. Deseori, instinctul morţii este un reziduu, doar “ghicit în spatele manifestărilor erotice”.
Sadismul şi masochismul sunt manifestări puternic colorate erotic ale instinctului de distrugere, dirijat
spre exterior sau interior. Freud va conchide: “Agresivitatea constituie o dispoziţie instinctivă primitivă şi
autonomă a fiinţei umane …pentru civilizaţie ea constituie obstacolul cel mai redutabil.”33 Civilizaţia este
opera Erosului care tinde să unească indivizii izolaţi în familii, triburi, popoare, naţiuni, umanitate.
Avantajele muncii în comun, fără uniunea libidinală nu ar da coeziunea dorită. Pulsiunea agresivă se
27S. Freud, Totem şi tabu, p.161.
28 S. Freud, Angoasă în civilizaţie, p. 323
29 ibidem, p.333.
30 S. Freud, De ce război ?, în Opere, vol IV, p. 216
31 ibidem.p.336.
32 ibidem, p. 339.
33 ibidem, p. 342.

13
opune însă acestui program al civilizaţiei. Ea este descendenta şi reprezentanta principală a instinctului
morţii cu care Erosul îşi împarte dominaţia lumii. Evoluţia civilizaţiei se explică prin această luptă între
Eros şi Thanatos, între instinctul vieţii şi instinctul distrugerii. Triadei hegeliene Fiinţă, Nefiinţă, Devenire,
Freud îi opune Eros, Thanatos şi civilizaţie. La ce mijloace recurge civilizaţia pentru a inhiba
agresiunea? Istoria individului ne poate ajuta. Agresivitatea este introiectată, interiorizată, returnată
împotriva propriului eu o dată cu supraeul. Conştiinţa morală, va manifesta la adresa eu-lui aceeaşi
agresivitate severă pe care eu-lui i-ar fi plăcut să o vadă satisfăcută împotriva unor indivizi străini.
“Tensiunea care ia naştere între supraeul sever şi eul pe care l-a supus o numim sentiment de
culpabilitate şi se manifestă sub forma nevoii de a fi pedepsit.” Civilizaţia domină agresivitatea individului
punându-l sub supraveghere prin intermediul unei instanţe din el însuşi, “asemeni unei garnizoane
instalate într-un oraş cucerit”.34 Sentimentul de culpabilitate nu este decât angoasă determinată de
pierderea iubirii. La copil nu poate fi altceva, dar nici la adult, unde locul părinţilor este luat de către
societate în întregul ei. Ei nu-şi pot permite să satisfacă răul susceptibil de a le procura plăcere decât
dacă sunt siguri că autoritatea nu va afla nimic despre aceasta. Numai teama de a fi descoperiţi
determină angoasa lor. O dată cu interiorizarea autorităţii prin instaurarea supraeului, care acţionează la
fel de tenace, nici nu mai e nevoie ca răul să fie comis, este suficientă ispita. Ameninţaţi cu retragerea
iubirii, ne supunem din nou părinţilor reprezentaţi de supraeu.Două sunt sursele sentimentului de
culpabilitate: angoasa în faţa autorităţii şi angoasa în faţa supraeului. Conştiinţa morală prelungeşte
autoritatea exterioară, căreia i-a preluat funcţiile şi în parte a înlocuit-o. La origine, renunţarea nu este
decât consecinţa angoasei inspirate de autoritatea exterioară: renunţăm pentru a nu pierde iubirea din
partea ei. În cazul angoasei în faţa supraeului renunţarea nu este de mare folos, deoarece dorinţa
persistă şi nu poate fi disimulată faţă de supraeu. În pofida renunţării, va lua naştere, în consecinţă, un
sentiment de vinovăţie. Renunţarea nu mai e recompensată prin asigurarea păstrării iubirii, schimbându-
se doar o “calamitatea exterioară ameninţătoare – pierderea iubirii din partea autorităţii exterioare şi
pedeapsa primită de la aceasta – pe o calamitatea interioară continuă”35, starea de tensiune proprie
sentimentului de culpabilitate. De acum, orice funcţie a agresivităţii pe care noi ne abţinem să o
satisfacem este reluată de supraeu care accentuează propria sa agresivitate contra eu-lui. Conştiinţa îşi
are originea în reprimarea unei agresiuni şi este întărită ulterior prin noi reprimări similare. Sentimentului
de culpabilitate este provenit din complexul lui Oedip şi dobândit cu prilejul uciderii tatălui de către fraţii
coalizaţi împotriva lui. În cazul unui tată slab şi indulgent, copilul îşi formează un supraeu foarte sever,
agresivitatea se va returna spre interior. La copilul abandonat, agresiunea se va îndrepta către exterior.
Experienţa iubirii face ca agresiunea să fie returnată spre interior, fiind transferată asupra eului.
Remuşcarea este consecinţa ambivalenţei absolut primordiale a sentimentelor faţă de tată: fiii îl urau dar
îl şi iubeau. O dată potolită ura prin agresiune, a reapărut remuşcarea legată de crimă, a generat
supraeul prin identificare cu tatăl, i-a delegat dreptul şi puterea pe care le deţinea acesta de a pedepsi
într-un fel actul de agresiune săvârşit.
Chestiunea îi pare lui Freud de o claritate perfectă: participarea iubirii la naşterea conştiinţei
morale şi inevitabilitatea sentimentului de culpabilitate. Faptul de a ucide tatăl sau de a se abţine nu este
decisiv, în ambele cazuri sentimentul de vinovăţie este necesar, fiind expresia conflictului de
ambivalenţă, a luptei veşnice dintre Eros şi Thanatos, conflict izbucnit când oamenilor li s-a impus
sarcina de a trăi în comun. Civilizaţia ascultă de un puseu erotic intern, care vizează să-i unească pe
oameni într-o masă menţinută ca atare prin legături strânse, ea nu poate ajunge aici decât printr-un
singur mijloc, întărind tot mai mult sentimentul de culpabilitate….”Civilizaţia este calea indispensabilă de
evoluţie de la familie la umanitate, această întărire fiind în cazul acesta indisolubil legată de cursul ei, ca
o consecinţă a conflictului ambivalent cu care ne naştem şi a eternei gâlcevi între iubire şi dorinţa de
moarte”36 Progresul civilizaţiei trebuie plătit printr-o pierdere a fericirii. Educaţia păcătuieşte prin
ignorarea agresivităţii la care copiii sunt destinaţi să-i facă faţă.Împiedecarea satisfacţiei erotice
antrenează o anumită agresivitate împotriva persoanei care împiedică această satisfacere şi trebuie ca,

34 ibidem, p.344.
35 ibidem, p.347.

14
la rândul ei, această agresivitate să fie reprimată. O dată reprimată şi transferată asupra supraeului,
agresivitatea se transformă ea însăşi în sentiment de culpabilitate. Această schemă interpretativă este
valabilă şi la nivel de individ, şi la nivel de civilizaţie. Cum procesul de civilizaţie este o abstracţie de
ordin superior faţă de dezvoltarea individului, şi comunitatea dezvoltă un supraeu rezumat în termenul
de etică. Ea urmăreşte să înlăture obstacolul în faţa civilizaţiei reprezentat de înclinaţia constitutivă spre
agresiune a fiinţei umane faţă de semenul ei, de aici şi comandamentul supraeului comunităţii civilizate:
iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi. Acest comandament, crede Freud este inaplicabil, căci o inflaţie
atât de uriaşă de iubire nu ar putea decât să-i scadă valoarea nu să îndepărteze nevoia. “Cât timp
virtutea nu va fi recompensată aici pe pământ, sunt convins că etica va predica în deşert.” 37 Ca urmare,
umanitatea în întregul ei a devenit nevrotică sub influenţa civilizaţiei însăşi. Totuşi, conchide Freud,
“avem motive să aşteptăm ca una dintre cele două <<puteri cosmice>>, Erosul etern să facă un efort
spre a se afirma în lupta pe care o duce împotriva adversarului să nu mai puţin etern”38. *Anticipând
evoluţiile ulterioare Freud avertizează asupra faptului că în aplicarea psihanalizei la comunitatea
civilizată ar trebui să se procedeze cu multă prudenţă şi “să nu se uite că este vorba doar de analogii şi
că, în fine, nu numai oamenii, ci şi conceptele nu pot fi smulse fără pericol din sfera în care au luat
naştere şi s-au dezvoltat.”39 Şi aceasta întrucât „ne putem aştepta ca într-o zi cineva să cuteze să
întreprindă în acest sens patologia comunităţii civilizate.”

Raportul socializare-educaţie la E. Durkheim

Pentru Emile Durkheim40, reprezentant al funcţionalismului sociologic,41 termenul de socializare


desemna totalitatea influenţelor pe care societatea le exercită asupra individului pentru a-l integra
funcţional în substanţa sa. Colectivitatea, considera sociologul, este un fapt social, un dat, o realitate
constituită, exterioară, ce se impune constrângător oricărui nou-născut, sau nou-venit. Socializarea este
o experienţă în cursul căreia are loc un proces de interiorizare (încorporare) a conştiinţei colective în
conştiinţa individuală, prin interiorizarea constrângerilor exterioare. Termenul care mediază între
constrângerea exterioară şi cea interioară, între societate şi individ, este educaţia. Personalitatea
umana se dezvoltă în continuarea unor premise ereditare pe care natura le fixează în codul genetic al
individului. Educaţia are rolul de a orienta şi stimula potenţialul genetic, permiţând realizarea naturii
umane. Efortul educativ este orientat către a impune individului moduri de a vedea, simţi şi acţiona la
care individul n-ar fi putut ajunge spontan, ci numai prin constrângeri. Încă din primele zile de viaţă,
părinţii îl constrâng pe copil să mănânce, să bea, să doarmă la ore regulate, la curăţenie, calm,
obedienţă; mai târziu îl constrâng să ţină cont de celălalt, să respecte uzanţele, convenienţele, să
muncească.
Dacă în timp constrângerea se relaxează sau chiar încetează, aceasta se întâmplă pentru că
ea dă naştere treptat unor obişnuinţe şi trebuinţe interioare. În consecinţă, va conchide sociologul
francez, educaţia este echivalentă cu o a doua naştere, prin care se creează un om nou, omul social.
Crearea fiinţei sociale este rezultatul acţiunii educative exercitate de generaţia adultă asupra generaţiei
tinere. Educaţia şcolară este astăzi mult mai importantă decât în timpurile de altă dată. Dacă în
societăţile anterioare, fondate pe solidaritate mecanică42, educaţia familială era suficientă, în societatea

37 ibidem, p. 362.
38 Ibidem, P. 364.
39 Ibidem, p. 363.
40 Emile Durkheim (1858-1917), fondator al sociologiei franceze; Regulile metodei sociologice, (1895), trad. rom. Bucureşti,

Ed. Ştiinţifică, 1974, Despre sinucidere, (1897), trad. rom. Iaşi, Institutul European, 1993, Formele elementare ale vieţii
religioase (1912), trad. rom. Iaşi, Polirom, 1995 ,Evolu\ia pedagogiei în Franţa, (1938), trad. rom., Bucureşti, Ed. Didactică şi
Pedagogică, 1972.
41 Funcţionalismul pleacă de la premisa că societatea reprezintă un ansamblu de elemente solidare ale căror funcţii sunt

dependente de nevoile întregului, analiza privilegind acest aspect funcţional.


42 Societăţile primitive se caracterizau prin omogenitate şi solidaritate mecanică fiind atât de puternic integrate încât

subordonau total individul; în aceste societăţi educaţia în familie era suficientă fiindcă societatea însăşi era o mare familie;
lumea modernă se caracterizează prin eterogenitate şi solidaritate organică şi realizează un grad de integrare mult mai
15
actuală, caracterizată prin solidaritate organică, educaţia familială, încărcată de afectivitate şi
particularism, nu mai este suficientă. Eterogenitatea societăţii actuale impune educaţia de tip şcolar,
impersonal şi neutru. Şcoala educă spiritul de disciplină, ataşamentul faţă de valorile colective şi
autonomia voinţei ca substrat al moralei societăţii moderne. Dacă familia face din copil un bun personal,
el reproducând toate particularităţile ei, până şi ticurile fizionomice, prin şcoală copilul devine un bun
naţional.Scopul educaţiei, considera Durkheim, este de a crea în noi un sistem de obişnuinţe,
sentimente, idei ce exprimă grupul din care facem parte. Conţinutul central este cel moral, al normelor şi
datoriei.
Educaţia socializează, asigurând interiorizarea comportamentelor fixate ca normale pentru
colectivitatea respectivă; prin aceasta individul se înscrie în limitele tipului mediu, cu caracteristicile cele
mai frecvente.
Pentru Durkheim, educaţia este liantul între societate şi individ.
Aspectul particular al educaţiei într-o anume societate este un fapt social, un lucru ce se
impune exterior şi constrângător individului.
Este meritul sociologului francez de a fi subliniat rolul deosebit de important al educaţiei şi, în
principal, al educaţiei şcolare în dinamica unei societăţi. Limita sistemului său, explicabilă istoric, este
analiza exclusivă a factorului de presiune dinspre societate spre individ, care este tratat ca un simplu
receptacol pasiv, incapabil de discernământ şi decizie.
Educatorul este redus la condiţia factorului poştal care transmite algoritmul social individului.
Sunt eludate aspectele active, creative, de individualizare şi diferenţiere, de personalizare a individului.
Corecţiile necesare vor fi aduse de către reprezentanţii interacţionismului.

Perspectiva etnometodologică

Elev al lui Parsons, HAROLD GARFINKEL43 dintr-o perspectivă etnometodologică va aborda


interpretarea ca activitate publică ce se elaborează prin anumite criterii de normalitate: tipicalitate
(ordonarea elementelor în clase), probabilitate (şansa de a se produce), comparabilitatea (relaţia cu alte
evenimente), textura cauzală (raţiunile explicative), eficacitatea instrumentală (mijloace şi scopuri) şi
necesitatea morală (normele). Normele nu apar ca prescripţii, ci ca resurse pentru acţiune. Atunci când
situaţia acţională îşi pierde sensul obişnuit, indivizii aflaţi în interacţiune vor reconstrui sensul activităţii.
În momentul în care individul este în contradicţie cu sine, va reuşi să reducă dezacordul logic inventând
justificări raţionale ca suplimente de semnificaţie, incapabil fiind de a rămâne inert în faţa eşecurilor de
comunicare.
Experimentele organizate în mediul studenţesc sunt relevante în acest sens: cere studenţilor să
joace un joc şi să încalce regulile, să intre într-un magazin şi să informeze clienţii ca şi cum ar fi
vânzător, sau să se comporte cu părinţii ca şi cum ar fi chiriaşi, să li se adreseze cu dumneavoastră, cu
mulţumiri, să ceară permisiunea etc. Reacţiile celor ale căror aşteptări sunt înşelate: umor, neîncredere,
stupoare, enervare, invitaţii de a pune capăt jocului, ameninţări la adresa deviantului etc. vorbesc
despre modalitţile în care individul aflat în situaţia de confuzie pun în practică proceduri de
normalizare.Într-un alt experiment ce vizează procesul ”normalizării” morale, Garfinkel propune unui
număr de 28 studenţi candidaţi în medicină să participe la un studiu cu tema: de ce interviurile la
admitere sunt stresante? Experienţa durează trei ore, în prima răspund la un chestionar privind
competenţele cerute medicului, în a doua ascultă un interviu (fals) realizat cu un candidat (care
răspunde deplasat, dovedind ignoranţă, prostie, vulgaritate, lipsă de respect şi dezinteres). În timpul

redus, permiţând individului o mare libertate de mişcare. În acest context se impune educaţia şcolară cu menirea de a
impune ataşamentul faţă de valorile colective.
43 Harold Garfinkel (n.1917) este deschizător de drumuri al unui nou curent al sociologiei americane, etnometodologia, care

are ca premisă cunoaşterea “de simţ comun” pe baza căreia membri unei colectivităţi găsesc metode adecvate pentru a
produce şi recunoaşte lumea lor socială ca lume familiară şi ordonată. Naşterea noii socioogii îşi are originea în analiza
modului în care juraţii americani, fără nici o pregătire juridică, doar în baza „practicilor de simţ comun”, ajung să decidă
vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului. (Vezi E. Stănciulescu, Teorii sociologice ale educaţiei, Polirom, Iaşi, 1996, pp.138 şi
urm.).
16
audierii studentul este invitat să comenteze interviul, dar experimentatorul dezminte sistematic orice
comentariu (de exemplu, dacă studentul semnalează prostia candidatului, experimentatorul prezintă
dosarul şcolar excepţional al tânărului). La sfârşit, studentul destabilizat, dezorientat întreabă cum l-au
judecat alţii pe candidat. Experimentatorul citeşte procesul verbal elogios al juriului. În a treia oră se
propune reascultarea interviului mai cu atenţie şi recomentarea lui. Garfinkel notează că noile
comentarii corectează primele aprecieri şi explică motivele pentru care au fost duşi în eroare. Dintre cei
28 de studenţi, numai trei au remarcat falsitatea interviului, refuzând continuarea experimentului. Ceilalţi
au reuşit să „normalizeze” situaţiile penibile cu care erau confruntaţi, reducând confuzia creată.Aceste
experimente reliefează modalităţile prin care se construieşte percepţia noastră asupra lumii şi, implicit
ideea de „normalitate”. Raporturile individului cu lumea şi cu semenii sunt ordonate necesităţilor practice
de comunicare şi interacţiune, „faptele sociale” sunt „realizări practice”, iar „obiectivitatea” lor este o
problemă practică ce se rezolvă în interacţiune.

Socializare în modelul dramaturgic

În cadrul pluralismului teoretic contemporan, Erving Goffman (1922-1982), propune o nouă


paradigmă de abordare a fenomenelor sociale valorificând virtuţile comprehensive ale unei simple
analogii - lumea ca teatru. Obiectul predilect al analizei nu-l mai constituie de această dată formele
instituţionale organizate şi ordinea normativă, ci reprezentările individuale şi ordinea interacţională a
vieţii cotidiene, cum ar fi interacţiunile faţă în faţă în întâlnirile întâmplătoare, la petreceri, la cozi, la
adunări, într-un fel de sociologie a circumstanţelor. Deconstrucţia postmodernă a atins, mai târziu, e
adevărat, şi sociologia care a început să se abată de la regula durkheimiană a studierii
comportamentelor generale, normale, medii, interesându-se tot mai ades de “minorităţi”, de cazuri sau
indivizi, adică de socialul individualizat, sau “socialul în forma lui şifonată” 44 în “pliurile” căruia se
găseşte concentratul social din individ.
Premisa de la care pleacă Goffman este aceea că valorile şi normele prind viaţă numai în
experienţa zilnică, cotidiană. Indivizii le respectă sau le încalcă în funcţie de modul în care definesc
contextul interacţional în care se desfăşoară interacţiunea lor. Modelele de adaptare la reguli includ nu
doar conformarea, ci şi eschiva, contravenţiile scuzabile sau infracţiunile şi violările flagrante. Individul
este de fiecare dată constrâns să formuleze o definiţie a situaţiei şi a sinelui în conformitate cu acea
situaţie şi să propună o partitură partenerilor săi într-o manieră suficient de convingătoare pentru a face
acea definiţie acceptată. El se află într-o situaţie similară actorului care interpretează o partitură
străduindu-se să de-a expresie unui personaj. În acest scop, el valorifică o scenă pentru a convinge
publicul de veridicitatea definiţiei situaţiei pe care jocul său o propune, în realitate totul fiind interpretare,
spectacol şi gestiune de impresii. Experienţele infantile nu rămân istorii uitate, ci habitusuri care produc
practici actuale, prin reinterpretare şi remodelare, în funcţie de strategiile identitare ale fiecărei situaţii.
De îndată ce se schimbă scena, actorii procedează practic la o comutare pe o altă schemă de
acţiune.Imaginea omului ca fiinţă socială este imaginea actorului perpetuu, spectacular, evoluând pe
scena vieţii nu atât pentru a trăi pentru sine cât pentru a-i convinge pe alţii de veridicitatea realităţii
propuse şi compuse în jocul său. Interpretările zilnice devin rutiniere şi aceste rutine sociale compun
ordinea şi realitatea vieţilor noastre. Prestaţia subiectului în întâlnirile faţă în faţă este analizată în
termenii unei reprezentaţii teatrale. Prin reprezentaţie se înţelege totalitatea activităţilor unei persoane
într-o împrejurarea dată; partitura sau rutina este modul de acţiune prestabilit pe care fiecare individ îl
dezvoltă în cadrul unei reprezentaţii. Scena se compune din faţadă şi culise. Faţada, la rândul ei, are
mai multe componente, cele mai importante fiind decorul ce cuprinde elementele scenice, mobilier,
obiecte şi faţada personală - înfăţişarea compusă pentru interpretarea rolului, în care intră sexul, vârsta,
statura, vestimentaţia, vorbirea, expresiile faciale, gesturile, manierele. Culisele ascund elemente intime
în neorânduială. Faţada este întotdeauna bine decorată, netedă, curată. (Pentru a deveni adulţi sociali,
copii trebuie să înveţe să-şi constituie o faţă socială şi să-şi ascundă spatele. De aceea adulţii sociali
intră prin faţă, cei social neîmpliniţi, personalul, copii intră prin spate). Pentru a-şi păstra faţa, individul
44 B. Lahire, Omul plural. Către o sociologie psihologică, Polirom, Iaşi, 2000, p.13.
17
trebuie să se supună unor constrângeri şi să protejeze faţa partenerilor; el îşi prezintă doar o viziune
idealizată asupra lui şi asupra produselor sale, reprimându-şi primele impulsuri şi sentimente,
transmiţând celorlalţi numai ceea ce aceştia pot accepta. Toţi admit tacit să nu fie indiscreţi cu
problemele importante pentru celălalt. Altfel se pierde faţa şi personajul este distrus. Ordinea socială
este una negociată.Actorul va căuta să se exprime astfel încât să lase celorlalţi acel tip de impresie
capabilă să provoace în ei răspunsul pe care el doreşte să-l obţină. Poate face acest lucru prezentându-
se în conformitate cu trăsăturile categoriale ale tipului ideal. El nu caută înfăţişările care îl
individualizează, ci pe cele care îl apropie de genul proxim. El nu vrea să semene cu cineva anume, ci
cu categoria generică a actelor sale. Eu, vreau-nu-vreau, sunt profesorul, dumneavoastră, studentul şi
conduitele noastre încearcă să se subordoneze acestor modele. Tendinţa actorului este de a răspunde
aşteptărilor normative ale publicului pe care le estimează pornind de la experienţa reprezentărilor sale
anterioare. Sunt actualizate întotdeauna acele părţi ale eului social care corespund exigenţelor întâlnirii,
prin compunerea unei măşti. Masca sau faţa este sinele pe care l-am vrea pentru noi. În cele din urmă,
concepţia pe care o avem despre rolul nostru - şi, implicit, masca - devine o a doua natură, parte
integrantă a personalităţii.
Realitatea socială este cuprinsă între doi poli, cel al omului inocent, condamnat să confunde
realul cu rutina şi cel al omului cinic, al conspiratorului intenţionat care conspiră cu toată arta: consensul
de faţadă şi asasinatul de culise. Cel sincer este victima iluziei create în jocul social; cinicul,
conştientizând iluzia, o manipulează în interes personal. Orice individ parcurge într-o situaţie nouă, într-
o nouă întâlnire faţă în faţă, un ciclu de mişcare, înainte-înapoi, între cinism şi sinceritate, între
mascaradă şi banală iluzie. Omul obişnuit mânuieşte spontan arta camuflării, este un “hombre secreto”
care-şi reglează conduita îmbinând şiretenia cu prefăcătoria admisă tacit de toţi. Arta conspiraţiei face
parte din natura şi specificul interacţiunii umane.Atributele pe care se presupune că le are un individ îi
definesc identitatea virtuală, iar cele pe care le posedă, identitatea reală. Când între ele distanţa este
prea mare, persoana respectivă este supusă riscului de a fi discreditată, stigmatizată. Se naşte în
situaţia această falsa faţadă, când actorul nu este autorizat să joace rolul pe care îl joacă. El devine un
impostor instalat în persoana care nu-i este proprie, proces care poartă numele de impersonalizare.
Problema falsei faţade şi a înfăţişărilor multiple priveşte şi societatea întreagă care poate fi marcată de
divorţul între fundal şi faţadă. Tendinţele de cosmetizare a realităţii, suficienţa orgolioasă a guvernanţilor
care n-au ostenit să vorbească despre succesele lor, au avut drept consecinţă stigmatizarea. Izolarea
este consecinţa stigmatizării, atât în relaţiile interindividuale, cât şi în cele inter-
guvernamentale.Reducerea societăţii la un act de spectacol şi a omului la un actor care joacă roluri,
manipulează personaje, costume, gesturi şi cuvinte, care gestionează impresii - face din sociologie o
ştiinţă cinică, iar din om o fiinţă amorală.
Şi totuşi, compunem şi jucăm personajele noastre, ne apărăm şi ne idealizăm pasiunile, ne
încurajăm să fim ceea ce părem a fi şi ne drapăm graţios în mantia rolului nostru inalienabil. Astfel
drapaţi aşteptăm aplauze!

Caracteristicile socializării pe diferite etape de vârstă

Conform teoriei freudiene - asimilată de T. Parsons, naşterea este un eveniment traumatic şi


constituie sursă de anxietate - copilul părăseşte spaţiul protector al uterului şi intră în spaţiul exterior
ameninţător, zgomotos, disconfortant. Existenţa copilului debutează sub semnul dependenţei totale faţă
de adult, fiziologic şi afectiv. Perioada primei copilării45 (0-3 ani) poate fi subîmpărţită în stadiul psiho-

45Perspectiva cognitivistă acordă importanţă dezvoltării proceselor mentale. Copiii se nasc cu capacitatea de a realiza
anumite distincţii perceptuale şi de a răspunde la anumiţi stimuli. Sensibilitatea tactilă şi calorică sunt prezente de la naştere.
La o săptămână copilul priveşte mai des o suprafaţă cu modele decât una fără. Până la o lună capacităţile perceptive sunt
reduse, imaginile aflate mai departe de 30 cm. Apar înceţoşate. La patru luni copilul fixează persoana care se mişcă prin
cameră. Începând cu trei săptămâni este capabil să distingă mama sau îngrijitorul. Ataşamentul faţă de mamă devine
puternic după luna a şaptea. De acum începe experienţa timpului Tot acum zâmbetul este adresat cu discernământ, numai
anumitor persoane. La 8-9 luni copiii au capacitatea de a căuta obiecte ascunse. La 14 luni majoritatea copiilor merg singuri.
18
sexual oral (0-2 ani) în care gura, suptul, muşcatul este sursa principală a plăcerii. Această fază se
caracterizează prin absenţa diferenţierilor eu-lume, prin narcisism primar şi prin dependenţă faţă de
mamă. Se realizează acum contagiunea afectivă râs-plâns. Zâmbetul este primul semn al sociabilităţii,
instrument de organizare a contactelor sociale primare. Toţi copii zâmbesc, chiar şi cei născuţi orbi,
după o lună sau şase săptămâni.La 2-3 ani sursa plăcerii devine regiunea anală - stadiul anal,
dezvoltarea personalităţii fiind influenţată de experienţa toaletei anale. Se acordă importanţă curăţeniei,
ordinii, punctualităţii. Apar ca urmare tandreţea şi ruşinea prin sancţiune publică ca premise ale judecăţii
morale. Controlul sfincterelor are la Parsons semnificaţia de prim rol autonom al copilului ce permite
prima diferenţiere a sinelui ca obiect. Copilul se diferenţiază progresiv de mamă, distingându-se pe sine
ca actor şi membru într-un sistem interactiv. Momentul acesta se produce în jurul vârstei de 21-25 de
luni când copilul ajunge să se recunoască pe sine. Cel mai important eveniment socializator al perioadei
este achiziţia limbajului, purtător al genelor culturale. Rolurile sociale se învaţă în procesul comunicării
în care obiceiurile lingvistice ale grupului au o importanţă deosebită pentru evoluţiile ulterioare. Limbajul
va fi mediatorul culturii şcolare producând diferenţieri şi chiar handicapuri cu repercusiuni asupra
succesului şcolar.
Perioada 3-6 ani46 debutează cu prima criză faţă de adult manifestă în dorinţa de a face totul
singur, de a acţiona pe cont propriu. Criza de independenţă este un salt în autonomia comportamentală.
La 4 ani egoul se maturizează, sursa plăcerii se transferă treptat către regiunea genitală;
dragostea rămâne centrată pe mamă, dar se descoperă străinul intim, tatăl, cu care trebuie să o
împartă. Se declanşează criza oedipiană cu rivalitatea faţă de tată. Rezolvarea crizei se realizează prin
identificarea cu agresorul. Interiorizarea imaginii parentale face ca prezenţa efectivă a părinţilor să nu
mai fie necesară pentru respectarea normelor şi consemnelor impuse. Se constituie o conştiinţă morală
primară (Supra-Eu în limbaj freudian), care acţionează ca un fel de voce interioară a părinţilor,
asigurând reglarea conduitelor şi o anumită securitate.
Imaginea parentală interiorizată este contradictorie, părinţii fiind concepuţi deopotrivă ca adulţi
generoşi, perfecţi47, securizanţi, dar, în acelaşi timp, şi ca fiinţe frustrante, agresive. Aceasta îi
determină pe copii şi să respecte normele, dar şi să le încalce.
Interiorizarea normelor se produce paralel cu accelerarea diferenţierii sexuale şi rapida învăţare
a rolului de sex. (Discriminările sexuale de mai târziu îşi au o pate din origini aici, în momentul în care
învăţăm rolul de sex, cu toate tipurile de atitudini asociate.)
Perioada soluţionării complexului Oedip este considerată crucială de către psihanaliză,
pregătindu-l pe copil, pentru depăşirea limitelor sistemului familiei caracterizat prin particularism şi
afectivitate şi intrarea în alte subsisteme sociale.
Perioada post-oedipiană48 (6-11 ani) este o perioadă de stabilitate sexuală cu achiziţii
culturale rezultate din contactul cu alte grupuri decât familia. Raportul dependenţă-autonomie evoluează
către o rebeliune a copilului împotriva autorităţii parentale sesizabilă mai ales în relaţia tată-fiu, copilul
devenind impulsiv, excesiv de sensibil, cu tendinţă de a dramatiza. Vechea identitate cu familia se
destramă, asumarea altor roluri este aspectul esenţial al acestei faze. Grupul şcolar, caracterizat prin
neutralitate afectivă şi universalism, dezvoltă capacitatea de achiziţie de noi roluri sociale. Familia este
un obiect pierdut şi se constituie o nouă identitate. Se produce o înţărcare afectivă faţă de adult şi
familie. Cadrele didactice introduc o nouă imagine a adultului, mai severă decât cea a părinţilor. Femeia
învăţător este totuşi percepută ca o qvasi-mamă, care minimalizează insecuritatea provocată de
presiunea de a învăţa, oferind un mai mare suport emoţional.Socializarea secundară, şcolară, provoacă

Perioada cuprinsă între naştere şi 2 ani este numită de Piaget stadiul senzoriomotor, caracterizat printr-o cunoaştere
senzorială a lumii, prin atingerea şi manipularea obiectelor.
46 Piaget proiectează al doilea stadiu între 2-7 ani, stadiu pre-operaţional, în acre copiii dobândesc stăpânirea limbii, dar nu

sunt în stare să susţină conversaţii coerente, vorbirea, ca şi întreaga perspectivă, fiind egocentrică. În acest stadiu nu sunt în
stare să înţeleagă concepte ca mişcare, cauzalitate, greutate, număr, sau să conserve invarianţii.
47 J.-P. Sartre: „Copilul îşi consideră părinţii drept zei. Actele ca şi judecăţile lor sunt absoluturi; ei încarnează raţiunea

universală, legea, sensul şi scopul lumii” (J.-P. Sartre, Boudelaire, trad. M. Petrişor, E.L.U., Bucureşti, 1969, p. 45).
48 Stadiul operaţiilor concrete (7-10 ani) în perspectiva cognitivă, caracterizat prin stăpânirea noţiunilor abstracte, operarea

cu conceptele de cauzalitate, viteză, mişcare, conservarea invariantului.


19
interiorizarea valorilor şi normelor societale, elevul fiind constrâns să accepte diferenţieri pe axa
performanţei şcolare. Exaltarea succesului sau a insuccesului poate provoca ruperea punţilor cu familia.
În cazul copiilor care trăiesc insatisfacţii în familie, succesul şcolar îi poate face dependenţi de instituţie,
în care găsesc compensare prin respectul, prin aprecierea profesorilor şi colegilor. Dependenţa de
instituţia şcolară generează dificultăţi în integrarea socială de după şcoală, loc al satisfacţiilor de multe
ori neconştientizate. Rolurile sexuale se întreţes cu diferenţieri calitative ale tipurilor de performanţă,
pregătindu-se noi criterii de evaluare şi clasificare a indivizilor. Aceste noi tipuri de diferenţieri, axate
aproape exclusiv pe axa performanţei de tip şcolar, sunt tot mai des criticate astăzi pentru caracterul lor
artificial în raport cu viaţa socială. Bourdieu vorbeşte despre “lipsa de gravitaţie socială” a învăţării
şcolare care ar fi “liberă de sancţiunea directă a realului”49
Adolescenţa este deschisă de preadolescenţă sau pubertate (11-15 ani)50, urmată de
adolescenţa propriu-zisă (15-18 ani). Repertoriul dezvoltării pubertare – maturizarea funcţiei
reproductive şi dezvoltarea caracterelor sexuale secundare, cunoaşte diferenţieri temporale. Pe de o
parte se înregistrează o tendinţă seculară de accelerare a maturării pubertate de 2-3 ani faţă de
generaţia bunicilor, însoţită de un spor mediu în greutate de 5-7 kg. şi 10-15 cm. în înălţime.
Pe de altă parte, semnificaţii deosebite primesc abaterile individuale în raport cu media,
respectiv pubertatea precoce, sub 8 ani la fete şi 9-10 ani la băieţi, proces ce afectează îndeosebi
fetele, şi pubertatea tardivă, marcată de întârzierea instalării caracterelor sexuale secundare la 14 ani la
fete şi 15 ani la băieţi, proces care afectează psihic mai ale băieţii.
Debutul adolescenţei, cum este considerată perioada pubertară, este marcat de o scădere a
stimei de sine. Este perioada vârstei critice, a crizei sau revoluţiei adolescenţilor când moştenirea
culturală este desacralizată, tânărul situându-se într-un vid cultural, datorită simţului său critic deosebit
de ascuţit. Autoevaluarea nu mai găseşte suport (suntem o naţie de adolescenţi), ceea ce a fost
important în perioada anterioară nu mai este actual, iar noile opţiuni sunt încă în faza de tatonare. Se
produce o deplasarea de interes dinspre mediul securizant al familiei spre cel al grupurilor de egali,
ceea ce face să apară nelinişti, depresii, anxietate. Confuzia identitară este agravată şi de înclinaţia
adolescentului spre autochestionare. Referindu-se la adolescenţa lui Boudelaire, J.-P. Sartre
caracterizează inspirat situaţia oricărui tânăr: „Drama începe – afirma eseistul francez – când copilul,
crescând, îşi depăşeşte părinţii cu un cap şi priveşte peste umerii lor. Or, în spatele lor nu este nimic:
depăşindu-şi părinţii, judecându-i poate, el face experienţa propriei sale transcendenţe. Tatăl şi mama
au descrescut; iată-i pirpirii şi mediocri, nejustificabili şi nejustificaţi; majestoasele gânduri, care reflectau
universul, decad la rangul de păreri şi dispoziţii. Pe loc lumea trebuie refăcută, toate treptele şi
ordonanţa însăşi a lucrurilor sunt contestate şi, dat fiind că o raţiune divină nu le mai gândeşte, dat fiind
că privirea care le fixa nu mai este decât o lumină neînsemnată printre atâtea altele, copilul îşi pierde
esenţa şi adevărul; dispoziţiile vagi, gândurile confuze care-i păreau altădată reflexele frânte ale realităţii
sale metafizice devin dintr-o dată unicul său mod de a exista. Datoriile, riturile, obligaţiile precise şi
limitate au dispărut deodată. Nejustificat, nejustificabil, el face brusc experienţa teribilei sale libertăţi.
Totul trebuie luat de la început: el ţâşneşte în singurătate şi neant.” 51
Criza juvenilă are semnificaţii eminamente sociale, rezultând din atitudinea societăţii faţă de
adolescent; în societăţile primare ea nu este prezentă. Problema centrală a acestei perioade o
constituie concilierea impulsurilor sexuale deosebit de puternice cu modelele de comportament deja

49 P. Bourdieu, Méditation pascaliennes, Paris, Seuil,1997, p.9, p.29 (lucrarea a fost recent tradusă şi în limba română).
50 Stadiul cuprins între 11-15 ani este cel al operaţiilor formale când copiii sunt capabili de raţionamente abstracte, de tip
ipotetico-deductiv, un stadiu la care nu ajung toţi adulţii, depinzând în mare măsură de procesele de învăţare exersate în
şcoală. Adulţii cu performanţe educative limitate continuă să gândească în termeni concreţi şi să păstreze rămăşiţe ale
egocentrismului. Ilustrativ este în acest sens studiul asupra mayaşilor şi mestiţilor din peninsula Yucatan, realizat de D.
Sharp, M. Cole şi C. Lave, care arată că persoanele neşcolarizate rezolvă silogisme făcând apel la informaţii cotidiene şi nu
pe baza informaţiilor conţinute în enunţul problemei. La un silogism de tipul: „Dacă Jean şi José beau multă bere, primarul se
înfurie. În acest moment, Jean şi José beau multă bere. Credeţi că primarul se înfurie?”, unii răspund că există atât de mulţi
oameni care beau bere, încât nu văd de ce s-ar supăra primarul pe cei doi. (Apud B. Lahire, Omul plural. Către o sociologie
psihologică, Polirom, Iaşi, 2000, p.117).
51 J.-P. Sartre, Boudelaire, trad. M. Petrişor, E.L.U., Bucureşti, 1969, p.46.

20
instalate în stadiile precedente şi cu sistemul de constrângeri şi presiuni culturale datorate distanţării în
timp a maturizării biologice de cea socială. Datorită condiţiilor de nutriţie şi nu numai, maturizarea
biologică a coborât la 11 ani, iar cea socială întârzie mult după 18 ani. Această perioadă se
caracterizează prin absenţa funcţiei sociale a adolescentului care este doar consumator de buget şi nu
producător, un rol tranzitoriu, cu ambiguitate de statut social, întins pe o perioadă foarte lungă.
Atitudinile sociale tipice ale adulţilor sunt contradictorii, fie prin extindere a copilăriei, fie prin coborâre a
vârstei adulte, ambele producând bulversări.Maturizarea biologică, sexuală, este însoţită de o
autoevaluare şi autoconsiderare - sunt adult! Dependenţa materială generează o altă judecată - sunt
copil ! Suspendat între paradisul pierdut al copilăriei şi vârsta adultă refuzată, tânărul este ezitant,
derutat. Se produc acum destructurări şi restructurări, se pendulează între originalitate şi conformism.
Originalitatea, pârghie fundamentală în educaţie, se manifestă acut la 14-16 ani prin teribilisme de tot
felul, de radicalism al opiniilor şi va sfârşi prin realizarea unui nou echilibru al personalităţii. O mare
eroare este de a-l considera pe adolescentul ce se vrea original ca pe un copil, urmarea va fi rezistenţa
la actul educaţional şi la comunicare. Tânărul este dispus să-l urmeze pe adultul care-l respectă.
Comportamentul adolescentului trebuie îndrumat spre depăşirea conformismului anost înspre o
creativitate în acord cu aspiraţiile individuale şi sociale.
Există la adolescenţi o mare nevoie afectivă, dorinţă de a fi acceptaţi, iubiţi, preţuiţi, dar se opun
tendinţei de a fi acaparaţi. Este vârsta la care tânărul se află în căutarea identităţii. El se caută fără a se
regăsi. În fapt n-are cum să se regăsească fiindcă încă n-a fost. El este doar proiect. Nu este ci va fi.
Mediul social acţionează, nu doar pentru adolescent, ca o oglindă. Identitatea psihosocială, imaginea de
sine, este rezultatul privirii celuilalt semnificativ. Pentru adolescent privirea celuilalt semnificativ are o
importanţă capitală fiindcă el este într-o criză identitară. De aici importanţa atitudinii pe care o are
profesorul care uneori poate juca rolul celuilalt semnificativ 52. Criza, conflictul între generaţii este datorat
şi situării în timpi psihologici diferiţi. Adultul este situat inconştient pe dimensiunea timpului prezent,
compus din clipe egale, iar “adolescentul are viitorul în sânge”. (Tofler) Se manifestă acum tendinţe
aparent contradictorii: nevoia de afiliere şi nevoia de intimitate, dar nu de singurătate – stare subiectivă
generată de insatisfacţia relaţionării sociale. Cei apropiaţi, părinţii, dar şi profesorii trebuie să respecte
aceste nevoi. Descifrarea sensului autentic al moralităţii adolescentine presupune un act hermeneutic,
de stăpânire a codului şi a tehnicilor de decodificare. Uneori, actele deviante nu sunt decât manifestări
ale creativităţii de protecţie care permit tânărului o anumit identitate şi evitarea rigorilor convenţiei
moralei adulte. Fuga, chiulul, vagabondajul, cerşetoria pot reprezenta forme de evaziune, aventuri
eliberatoare sau modalităţi de supravieţuire. Importantă în constituirea personalităţii este identificarea cu
modelul, eroul, prietenul. De aici prieteniile durabile şi nevoia de a le îndruma cu tact. Profesorul trebuie
să practice un stil mai puţin directiv, cu asocierea ideii de responsabilitate libertăţii şi încrederii
reciproce. Soluţionarea crizei adolescenţei conduce la maturizarea deplină, permiţând integrarea în
colectivitatea adultă în care familia de procreare, sistemul ocupaţional şi comunitatea locală prezintă
importanţă deosebită. Integrarea în aceste noi colectivităţi impune interiorizarea de roluri inaccesibile
până acum: rolul de soţ, soţie, rolul profesional, rolul de cetăţean, de enoriaş. Procesul de interiorizare
se desfăşoară de această dată cu anticipaţie în colectivităţile ce prefigurează structurile societăţii adulte:
cuplurile de adolescenţi funcţionează ca proto-familii de procreare, iar sistemul şcolar dobândeşte
caracteristicile unui proto-sistem ocupaţional53.
Integrarea socială presupune o dimensiune creativă şi participativă opusă conformismului
obedient, când controlul social se transformă în autocontrol, ca urmare a resimţirii scopului comun ca
aspiraţie proprie. Ceea ce se urmăreşte nu este doar învăţarea (asimilarea) unui anumit tip de
conformitate, ci şi personalizarea conformităţii.
52Oglinda socială acţionează indiferent de vârstă şi poate întinde uneori capcane – vezi situaţia unor forţe politice după
trecutele alegeri: aplauzele sociale au determinat o imagine de sine deformată – “chiar suntem cei mai buni dintre
pământeni” – iar consecinţele au fost dezastroase pentru acestea.
53 Dinamica familiei contemporane a surprins sistemul de învăţământ nepregătit. Statisticile franceze indică o perioadă medie

de 2 ani până la căsătoria oficială, pe care o parcurg 90% dintre tineri. Copiii, de multe ori, participă la căsătoria părinţilor lor.
Marea majoritate a copiilor se nasc în afara familiei; căsătoria intervine târziu, iar divorţul relativ repede. Toate aceste
fenomene legate de postmodernitate ridică imperativele reinterpretării sarcinilor şcolii.
21
Finalităţile integrării sociale a adolescentului trebuie să ţină seama de specificul personalităţii şi
nevoia sa de creativitate şi independenţă normativă pentru a le valorifica într-o direcţie convenabilă
aspiraţiilor individuale şi scopurilor comune grupului în care aceştia se integrează.
Stilul de educaţie autoritar şi represiv care-şi propune învăţarea necondiţionată a consemnelor
şi conformităţii, cu reprimarea oricăror opoziţii prin care tânărul îşi rezervă dreptul la autonomie morală
nu are eficienţă. Pedagogia conformismului social riscă înscrierea adolescentului mai curând pe panta
alunecoasă a devianţei, decât pe cea a integrării şi realizării de sine. Practicile de moralizare retorică nu
au nici un efect – „predicile morale sunt murale, numai pentru pereţi.”
Stilul despotic al educaţiei generează insecuritate afectivă cu tendinţe spre evaziune, acte de
violenţă şi agresivitate, conduite structurate defectuos, tendinţe conflictuale sau frustrante,
comportamente marginale sau deviante, crize prelungite. Majoritatea anomaliilor de socializare provin
din absenţa realizării adecvate a funcţiilor familiei, un gen de „personalitate colectivă”, a cărei armonie
sau dizarmonie are rezonanţă în structura personalităţii morală a adolescenţilor. Valorile şi atitudinile,
gradului de organizare şi coeziune, climat conjugal, relaţii intrafamiliale, modelul educativ, toate aceste
aspecte ale vieţii de familie influenţează puternic socializarea morală a tinerilor. Cu cât părinţii sunt mai
prezenţi în viaţa de familie realizând situaţii de comunicare socială şi psihică , cu atât relaţiile se
întemeiază pe încredere şi respect, afecţiune, stimă. Erorile acestui proces generează formarea unei
personalităţi distorsionate, labile, în conflict latent cu normele şi valorile sociale. Rezultatele pozitive
sunt inserţia eficientă şi activitatea creatoare, mediată de simboluri normative, configurarea
personalităţii sociale în cadrul căreia motivele interne se împletesc cu cerinţele normative ale mediului
social. Socializarea facilitează consistenţa unei personalităţi în mediul unei culturi..Socializarea nu se
încheie aici în adolescenţă, ci se continuă pe întreg parcursul vieţii, existând tranziţii de realizat, crize de
depăşit. Tânărul are libertatea de a crea legături sexuale sau maritale, relaţii profesionale, libertate care
implică condamnarea la responsabilitate (Sartre). Uneori alegerile nu sunt dintre cele mai fericite.
Criza vârstei de mijloc este generată de sentimentul irosirii şi conştiinţa irepetabilităţii clipei.
Această conştiinţă poate repune în discuţie întreaga existenţă. Încă se mai poate lua de la capăt, până
nu e prea târziu.
Dar târziul vine ineluctabil. Vârsta pensionării răstoarnă canoanele unei existenţe de o viaţă de
om. Acomodarea la inutilitate şi dispreţul social pot fi destul de dureroase. Şi mai dureros este orizontul
morţii ca punct final al unei existenţei54.

Specificul socializării în familie

Ca proces continuu, socializarea se realizează prin diverse mecanisme cum ar fi adoptarea


succesivă de roluri şi statusuri, învăţarea socială, imitaţia, identificare, etc. Prin socializare individul
dobândeşte o anumită siguranţă, acţiunile lui dobândind previzibilitate.
Socialoizarea primară acţionează într-un cadru informal în care climatul de securitate afectivă
joacă rolul primordial. Socializarea primară marchează individul pentru întreaga viaţă. Cea secundară
nu va avea eficienţa şi profunzimea celei primare, copilul rămânând timp îndelungat prizonierul lumii
definite de către părinţi. Funcţia fundamentală a familiei este cea de factor al securităţii oferind copilului
sentimentul siguranţei care îi permite construcţia personalităţii. Securitatea presupune:
- protecţia împotriva loviturilor din afară
- satisfacerea trebuinţelor elementare
- coerenţa şi stabilitatea cadrului de dezvoltare
- sentimentul de a fi acceptat ca membru al familiei, în care primeşti şi dăruieşti dragoste,
izvor de bucurie şi mulţumire pentru adulţi şi ca fiinţă umană distinctă, cu o anume marjă de
libertate.

54Elisabeth Kübler- Ross prezintă mai multe stadii ale procesului comprimat de socializare şi adaptare la iminenţa morţii:
negarea, mânia, tocmeala, depresia şi, uneori, acceptarea. (Elisabeth Kübler- Ross, Living with Death and Dying, London,
Souvenir Press, 1987, după A. Giddens, op. cit. p. 51).
22
O personalitate puternică şi echilibrată a copilului se pare că este rodul acceptării lui
necondiţinate de către părinţi. Aceasta mediază acceptzarea de sine. Cercetările evidenţiază faptul că
majoritatea copiilor cu perturbări emoţionale şi conduite deviante au primit din partea părinţilor o
acceptare condiţială, de bună purtare sau performaţă, în care adulţi respingeau anumite aspecte ale
persoalităţii lor. Aceste aspecte ale persoalităţii vor fi ulterior negate de copil şi proiectate asupra altor
persoane sau exprimate în moduri inacceptabile. O mamă care acceptă necondiţionat personalitatea
copilului va fi mai capabilă să îl înveţe pe acesta să tolereze frustrarea, ostilitatea sau aspectele
negative al propriei personalităţi. Pierderea acceptării de către mamă determină încercări de stabilirea
a relaţiei cu alt adult, iar eşecul, de cele mai multe ori inevitabil, va genera restaurarea sentimentului de
pierdere şi neîncredere în alţii dar şi în sine.

Variabilele socializării familiale şi devianţa

1. Tipul de familie
O serie de cercetări di ultima perioadă demonstrează că. Pentru dezvoltarea psihosocială
normală a copilului, tipul de interacţiune familială şi comportamentul fiecărui membru al familiei
contează mai mult decât prezenţa sau absenţa unuia dintre părinţi, deci structura completă sau
incompletă a familiei. Vatiabilele precum coeziunea, adaptabilitatea şi flexibilitatea sunt factori –cheie în
socializarea copilului, determinând sau nu orientarea acestuia spre o carieră delincventă. Refritor la
relaţia dintre familia dezorganizată şi delincvenţă, o meta-analoză a 50 de studii pubilicate pe această
temă evidenţiază că:
- prevalenţa delincvenţei în familiile dezorganizate este cu 10-15% mai mare decât în familiile
organizate;
- corelaţia dintre familia dezorganizată şi delincvenţa juvenilă este mai puternică pentru
formele minore de conduită, şi mai slabă pentru formele grave de comportament
infracţional;
- tipul de dezorganizare pare să afecteze delincvenţa juvenilă; astfel, asocierea cu
delincvenţa este mai puternică în cazul familiilor dezorganizate prin divorţ sau separare,
comparativ cu dezorganizarea prin deces
- nu există o deferenţă semnificativă între impactul dezorganizării familiei asupra fetelor şi,
respectiv asupra băieţilor;
- nu s-a scos în evidenţă rolul vârstei la care survine dezorganizarea familiei asupra
delincvenţei juvenile;
- nu există o evidenţă asupra rolului părinţilor vitregi în delincvenţa juvenilă.
Rezultă de aici că este preferabilă, pentru echilibrul dezvoltării copilului o dezorganizare decât
atmosfera insuportabilă a celor care continuă relaţia. O serie de studii evidenţiază existenţa unei
corelaţii între incidenţa conduitelor delincvente şi nivelul scăzut al coeziunii familiale.
Coeziunea familială este definită ca legătura emoţională dintre membrii familiei şi poate fi
măsurată prin nouă variabile: angajare emoţională, independenţă, frontiere, coaliţi9i, timp, spaţiu,
prieteni, luarea deciziilor, interese, losir. În familiile cu coeziune scăzută, partenerii cuplului au o
conduită centrată pe nevoile şi aspiraţiile personale, petrec cea mai mare parte a timpului în afara
familiei şi nu participă decât rareori la activităţi comune; în aceste condiţii, întâlnirile membrilor se
transformă deseori în teatrul unor tensiuni şi conflicte.
Delincvenţa se asociază cu nivelul scăzut de adaptabilitate specific familiilor rigide, care atunci
când se confruntă cu o problemă reacţionează prin tendinţa de a rigidiza structurile existente de poziţii
sau rol, de a întări controlul coercitiv. Adaptabilitatea, definită prin capacitatea sistemului familial de a-şi
schimba structurile de roluri, de putere şi reguli, ca răspuns la un stres emoţional, e caracterizată prin
următoarele variabile: disciplină, control, posibilităţi de afirmare a sinelui, stil de negociere,
complementaritatea de roluri, reguli relaţinale şi mecanisme de autoreglare.
Talia familiei, rolul fratriei şi poziţia copilului în seria fraternă.

23
Cercetările au găsit că familiile numeroase se corelează cu delincvenţa juvenilă mai des decât
familiile restrânse. Explicaţiile acestui fenomen trimite la eficienţa disciplinei familiale, la riscul sărăciei şi
alegerea mijloacelor ilegitime de supravieţuire. Părinţii cu mai mulţi copii au dificultăţi mai mari în
disciplinarea şi supravegherea copiilor comparativ cu familiile restrânse; unii părinţi au obiceiul de a-i
delega pe copii mai mari să se ocupe de disciplinarea şi educarea fraţilor mai mici, sarcină pe care
aceştia nu sunt pregătiţi să o realizeze eficient. Numeroase studii au abordat problema specifică
copilului unic, demonstrând vulnerabilitatea sa psihologică; copilul unic are o probabilitate mai mare să
creeze situaţii problematice, deoarece el polarizează afectivitatea adulţilor şi va fi superprotejat. El va
trăi într-un mediu lipsit de diversitate relaţională şi de dimensiunea rivalitate - solidaritate, va fi mai
dependent de adulţi şi mai puţin realist comparativ cu copilul care provine dintr-o familie numeroasă.
Pe de lată parte, copii mai mari în seria fraternă pot deveni modele de identificare, având
şanse mai mari să devină mai echilibraţi şi mai responsabili, datorită relaţiilor umane ai bogate, mai
variate, cunosc experienţa rivalităţii şi a competiţiei, dar se şi angajează în raporturi de cooperare-
solidaritate.
Psihosociologii afirmă că relaţia fraternală are u rol important în dezvoltarea personalităţii,
contribuind la formarea unor structuri atitudinal - relaţionale ce intervin ulterior în adaptarea în mediul
social, şcolar, familial. În funcţie de atitudinile şi valorile părinţilor, relaţia familială poate genera
sentimente de afecţiune reciprocă, ataşament şi solidaritate durabilă între fraţi, dar poate antrena şi
rivalitate şi gelozie, competiţie şi conflict.
Rivalitatea fraternală se constituie iniţial în raport cu mama, atunci câmd apare în familie un
frate nou care declanşează reacţia de gelozie a primului născut. Dacă părinţii, mama în special nu îl
ignoră, ci îl valorizează în continuare pe primul născut, îi încredinţeazî mici sarcini de supraveghere,
educare a frăţiorului, rivalitatea se va manifesta numai în legătură cu monopolul atenţiei părinţilor. ,
concurenţă ce se va manifesta ca punere în valoare prin conduite compensatorii, care vor avea o
contribuţie importantă în adaptarea la mediul competitiv. Compararea cu fratele mai vârstnic din familie
catalizează procesul de autocunoaştere şi accelerează maturizarea afectivă.Sentimentul de frustrare se
atenuează pe măsură ce seria fraternă se lărgeşte. Al doilea născut beneficiază de de experienţa
fratelui mai mare, dar se simte frustrat de lipsa de putere, de statutul de subordonat pe care îl are în
raport cu acesta. Mijlociul di familie este poziţia în care conflictele dintre identificări ating apogeul,
deoarece el nu poate devenii nici cel mai mare, nici cel mai mic. Din acest motiv, cele mai multe studii
indică acest mijlociu drept candidatul cu7 cele mai mari şanse de delincvenţă. Ultimul născut pare
avantajat de faptul că monopolizează atenţia şi afecţiunea tuturor membrilor familiei. Solidaritatea
fraternă poate fi un factor de succes în integarea şcolară şi socială

2. Statutul economic şi cultural, nivelul de instrucţie şi educaţie al părinţilor.


Copilul este prizonierul unui mediu cultural. Familia se implică în :
a) dezvoltarea cognitivă, mediind relaţia dintre copil şi lume, interpretând pentru el. Mamele
copiilor cu bună integrare practică un stil educativ caracterizat prin orientare şi ghidarea
copiilor în sarcini de explorare sau rezolvare de probleme, ajutor în evaluarea acţiunilor şi
consecinţelor, aport informaţional şi feedback. Mamele copiilor inadaptaţi dirijează acţiunile
copiilor, sunt autoritare, anxioase, formulează ele însele soluţiile şi nu oferă posibilităţi de
opţiune copiilor.
b) Obţinerea reuşitei şcolare, e dependentă de un stil parental caracterizat prin combinaţia
dintre afecţiune şi susţinere parentală, încurajări, sfaturi, recompense. Conform cercetărilor,
un stil educativ favorabil ar consta în:
a. adaptează exigenţele la posibilităţile copilului
b. facilitează învăţarea atunci când copilul se confruntă cu dificultăţi
c. exprimă puţine sentimente de anxietate, în special în faţa eşecului
d. stimulează gândirea copilului
e. recompensează
f. arată rareori stări ostile faţă de copil

24
g. manifestă stimă faţă de copil
h. pretinde şi oferă justificări
i. lasă iniţiativa copilului în învăţare
j. furnizează copilului standarde de performanţă
k. oferă puţine feedback-uri corective
Pentru eficienţă se cere acordul părinţilor.
c) Integrarea socială a copilului, dobândirea conduitei civilizate în grup, interiorizarea valorilor
de întrajutorare, cooperare, solidaritate
Fenomenul inadaptării se corelează cu nivelul scăzut al aşteptărilor familiale, cu forme brutale,
violente de manifestare a autorităţii faţă de copil. Mamele copiilor delincvenţi manifestă mai frecvent
atitudini de ostilitate, respingere faţă de copil. În condiţii de insecuritate emoţională copiii au mai puţină
încredere în sine decât ceilalţi, au dificultăţi în aşi face prieteni, se simt incapabili de a face faţă
solicitărilor mediului, îl percep drept ostil.
Teoria ataşamentului (Bowlbi) pleacă de la concluzia că afectivitatea constituie forţa care
determină natura vieţii individuale. Organizarea convingerilor îşi are originea în perceperea afectivităţii
„celorlalţi semnificativi”. Separarea de mamă în primii cinci ani dezvoltă caracterul delincvent deoarece
privarea de afectivitate duce la tulburări emoţionale ireversibile. Copilul devine anxios, nesigur, ostil,
furios şi îşi va canaliza aceste emoţii împotriva celorlalţi Deprivarea emoţională este argumentată de
Bowlbi prin analiza în 1990 a orfelinatelor din România ajungând la următoarele concluzii:
- afecţiunea maternă este importantă pentru sănătatea mintală
- deprivarea afectivă este sursă de „infecţie socială”
- deprivarea maternă precoce duce la dezvoltarea psihopatiei şi a caracterului instabil.
Deprivarea afectivă şi carenţa afectivă cronică sunt responsabile de „sindromul dezorganizării
structurale” manifestat prin apariţia de tulburări în aproape toate sectoarele dezvoltării psihice, retard
psihosomatic, apatie sau instabilitate psihomotrice, comportamente fără conţinut, repetitive, stereotipe,
retard în dezvoltarea conştiinţei de sie şi în dezvoltarea identităţii sexuale.
Aceste idei au fost preluate de sociologul american Hirschi în teoria controlului social pe care o
vom dezvolta ulterior.

Sociologul francez Pierre Bourdieu argumentează că sistemul de învăţământ este factorul


reproducţiei inegalităţilor şi dominaţiei ce transformă avantajele sociale în avantaje culturale şi pe
acestea, prin diplome, în avantaje sociale. În societate există grupuri sociale diferite, aflate în
concurenţă, căutând fiecare să-şi apere interesele, difuzând idei, valori, principii, norme pe care le
prezintă ca indiscutabile şi universale. Grupurile îşi dispută publicul, clientela, masa. Cele mai puternice
îşi impun arbitrarul cultural ca legitim prin intermediul scolii, transmiţând viziunea lor despre lume.
Reproducând acest arbitrariu cultural, şcoala reproduce raporturile de forţă legitimându-le. Cultura
legitimă nu este în fond decât un arbitrariu cultural dominant. În felul acesta, prin şcoală, aristocraţia ia
forma meritocraţiei. Este în fapt o nouă formă de violenţă prin care puterea impune semnificaţii ca
legitime disimulând raporturile de forţă, violenţă numită simbolică. Şcoala este cea care impune
arbitrarul cultural al clasei dominante prin violenţă simbolică.
Principalele surse ale puterii, după Bourdieu, sunt:
* capitalul economic - sub diverse forme: terenuri, bunuri, bani;
* capitalul cultural
- în formă obiectivata în diplome, cărţi, tablouri;
- în formă încorporată în structuri mentale, scheme de gândire şi acţiune;
 capitalul social - relaţional - ansamblul relaţiilor de rudenie, vecinătate şi nu numai.55
În spaţiul social global agenţii sunt distribuiţi pe un câmp social determinat de volumul total al
capitalurilor pe care le posedă, în funcţie de structura şi ponderea diferitelor specii de capital în capitalul
total.

55 Educaţie înseamnă transmitere de patrimoniu cultural.


25
Recunoaşterea resurselor de capital ca fiind legitime conferă posesorului capital simbolic -
onoare, prestigiu, reputaţie. Lupta pentru dobândirea de capital simbolic şi convertirea diferitelor specii
de capital în capital simbolic conduce la transformarea raporturilor de forţă în raporturi de semnificaţii,
mistificându-se esenţa şi originea lui printr-un iluzionism social. Puterea nu se mai impune prin violenţa
brută, materială, ci prin violenţa simbolică, prin sistemul de semnificaţii. Dar nici un sistem ideologic nu
poate impune agenţilor semnificaţii dacă acestea nu găsesc predispoziţiile în personalitatea lor. De
aceea, pentru a fi eficientă, violenţa simbolică începe prin a construi în agent aceste predispoziţii prin
constituirea habitusului. Habitusul este structura de profunzime, inconştientă a personalităţii ce cuprinde
scheme de percepţie, de gândire, de evaluare, de limbaj, în baza cărora individul decodifică şi
interpretează realitatea.
Fiecare habitus individual este o variaţiune a habitusului de clasă, stilul personal particularizând
stilul clasei, grupului căruia îi aparţine; el este cel ce asigură coeziunea şi identitatea socială,
conservând sensul comun al realităţii. Habitusul este produsul unor acţiuni pedagogice de inculcare
efectuate de colectivitate implicit, prin influenţe anonime, sau explicit, prin agenţi specializaţi ai
şcolii.Familia inculcă un habitus primar, al grupului, care constituie principiul constituirii ulterioare a
oricărui habitus; schemele de percepţie şi gândire vor funcţiona ca principii de selecţie pentru
experienţele ulterioare. Până în jurul vârstei de 5 ani, copilul îşi constituie o identitate sexuală,
încorporând distincţiile tranşante între funcţiile masculine şi feminine, femeii revenindu-i funcţii
domestice, iar bărbatului economice; tatăl este perceput mai competent şi mai sever, iar mama mai
maleabilă şi afectuoasă. Familia inculcă o cultură particulară creând iluzia legitimităţii, printr-o inculcare
non-discursivă, inconştientă a etosului de clasă, în funcţie de care copilul va interpreta realitatea.
Conţinuturile pe care ea le inculcă sunt deosebit de durabile şi constituie baza pentru habitusul
secundar.
Schemele încorporate tind să caute cu obstinenţă condiţiile prezente ale reproducerii structurilor
care au stat, în trecut, la baza constituirii lor.
Orice proces de educaţie, producând habitusuri, funcţionează ca putere ce impune ca legitime
semnificaţii şi funcţionează prin violenţă simbolică. Şcoala este instanţa acţiunii pedagogice ce
concurează familia.
Reuşita şcolară este determinată de distanţa dintre habitusul încorporat în familie şi habitusul
secundar pe care şcoala urmăreşte să-l inculce drept cultură legitimă, în fond, arbitrarul cultural
dominant.
Acţiunea pedagogică nu constă în transmiterea neutră a unei culturi neutre de la o generaţie la
alta, ci într-un proces de inculcare a unui arbitrariu cultural. Instituţia şcolară dispune de autoritatea
pedagogică în calitate de mandatar al unor grupuri dominante, ca deţinători prin delegaţie a dreptului de
exercitare a violenţei simbolice.Copiii familiilor favorizate social beneficiază de un avantaj imens; ei au
acces la mijloacele multimedia, călătoresc, îşi însuşesc de mici un limbaj mai bine adaptat cerinţelor
şcolii, o imagine despre lume, un habitus care le permite o mai bună adaptare la exigenţele cotidiene şi
şcolare. Copiii claselor defavorizate sunt constrânşi să convertească habitusul anterior într-un habitus
nou, ceea ce echivalează cu o a doua naştere necesară ascensiunii sociale.
Cei ce se prezintă la start se află în poziţii inegale datorită habitusului. Şcoala funcţionează ca
o maşină cognitivă care recunoaşte ca dotaţi şcolar pe cei dotaţi social şi operează clasamente care
reproduc în forme specifice poziţii iniţiale cu o aparenţă de neutralitate. Clasamentele sociale sunt
transformate îi clasamente sociale şi invers. În felul acesta şcoala îndeplineşte funcţia de reproducere
structurală a societăţii mascând raporturile de forţă, întărind şi legitimând dominaţia. „Sistemul de
învăţământ – afirmă Bourdieu – contribuie la furnizarea de către clasa dominantă a unei <<teodicee a
propriului său privilegiu>> nu atât prin ideologiile pe care le produce sau pe care le inculcă, ci mai
degrabă prin justificarea practică a ordinii stabilite pe care o procură ascunzând relaţia evidentă, pe care
o garantează, între titluri şi posturi, relaţia pe care o înregistrează în secret, sub aparenţa egalităţii
formale, între titlurile obţinute şi capitalul cultural moştenit, adică prin legitimarea pe care o aduce ca şi
prin transmiterea acestei forme de moştenire”56
56 Pierre Bourdieu, Simţul practic, trad. Rodica Caragea, Institutul European, 2000, p. 219.
26
Copiii din mediile populare, afirmă în urma unor studii şi B. Lahire, ajung uneori să trăiască
situaţii atât de derutante încât asimilarea/acomodarea lor devine problematică. Ei pot oscila între mai
multe variante:
1) reduc situaţiile şcolare la propria lor logică, dar primesc sancţiuni negative;
2) încearcă stângaci, noua logică şi suportă, şi de această dată, sancţiuni mai curând
negative;
3) o parte dintre ei ajung, într-o manieră mai mult sau mai puţin precară, la a construi
scheme culturale specifice şcolii, care se află, total sau parţial, în disonanţă cu schemele
dobândite anterior în sânul universului familial şi încep să dea sens unei vieţi duble.
*
O critică îndreptăţită a acestei teorii o aduce Roger Benoliel care argumentează ideea că
producerea de habitusuri omogene reprezintă doar un vis de profesor. Transferurilor dorite sau
programate li se opun destule rezistenţe: interese sociale mobilizate în direcţii opuse, categorii de public
indiferente, materiale culturale rebele, surse de legitimare concurente.
De o parte, intenţii ale fanaticilor şcolii, de cealaltă, viaţa socială la dimensiunile ei reale.
Desigur, există şi “transfugi”, cei care îşi depăşesc condiţia socială, dar care rareori se pot elibera de
propriul lor trecut. Aceştia conservă, în general, sentimentul unei insatisfacţii continue şi al unei anxietăţi
care poate duce uneori la dezechilibru patogen. În aceeaşi ordine de idei, sociologul francez B.
Bernstein a elaborat teoria codurilor lingvistice, conform căreia, în societate funcţionează două coduri
lingvistice, unul restrâns, celălalt elaborat, aflate în opoziţie. Această opoziţie dintre cele două tipuri de
limbaje are ca efect două modalităţi diferite de structurare a experienţei despre lume, două moduri
diferite de situare în lume.
Codul restrâns se caracterizează printr-o formă condensată, rigidă de exprimare, cu utilizare
limitată a adjectivelor, adverbelor, prin rigiditatea sintaxei, supleţe redusă în structurarea frazei, tendinţa
de a face asimilări, noi devenind mai puternic decât eu.
Codul elaborat se caracterizează prin complexitatea enunţurilor, precizia construcţiilor,
alegerea subtilă a adjectivelor, utilizarea simbolismului expresiv ce permite diferenţieri de nuanţe,
subînţelesuri.Copilul aparţinând claselor populare poate înţelege codul elaborat al celor din clasele
superioare numai după traducerea acestuia.
Diferenţele de limbaj determină diferenţieri de stil cognitiv în definirea lumii şi a eului. De aici
diferenţe de atitudini culturale şi de valori; pe de o parte, pasivitate, fatalism, resemnare,
iresponsabilitate, de cealaltă, raţionalism, voluntarism, spirit competitiv. Clasele inferioare valorizează
mai puţin instrucţia, preferând o calificare rapidă, salariu şi avantaje imediate.
Clasele superioare sunt înclinate spre ascetism, meritocraţie corelată pozitiv cu reuşita
socială. Etica interiorizării şi stăpânirii de sine, părinţi permisivi şi deschişi exigenţelor şcolii, climatul
familial, toate predispun la reuşita şcolară. Prin impunerea codului elaborat ca singur legitim, şcoala
operează o selecţie arbitrară a elevilor, selecţie bazată pe apartenenţa clasială şi se face astfel
răspunzătoare de menţinerea inegalităţilor.
Pentru P. Berger, şcoala face parte din rândul maşinăriilor simbolice de menţinere a ordinii
sociale. Legitimarea unei ordini se face la trei nivele întreţesute empiric:
* învăţarea limbajului
* mentalităţi, proverbe, legende, tradiţii
* elaborări teoretice, legitimări cognitive
Implicând un corp de experţi, datorită situaţiei de monopol, factorul de putere îşi impune
propriul univers simbolic. Instituţiile, printre care şi şcoala, sunt reificate, fetişizate, ignorându-se
originea lor umană. Această reificare atinge identitatea individului care nu mai este altceva decât tipul
ideal al rolului social pe care îl joacă.
Socializarea primară este decisivă dar nu implacabilă. Agenţii acestei socializări sunt Alţii
semnificativi, părinţi, rude, ce se constituie ca filtru între copil şi realitate. Conţinutul principal al
socializării primare îl constituie limbajul, prin care copilul îşi apropie, îşi face al său, universul simbolic,
cu funcţie de legitimare. Preluând limbajul, semnificaţiile, rolurile şi atitudinile adultului semnificativ,

27
copilul le face ale sale. Prin aceasta se aşează structurile de bază ale sinelui şi lumii, oferind o orientare
către lume ce conturează limitele receptivităţii ulterioare, făcând din individ un candidat la segmente
determinate ale lumii sociale. Destinul se proiectează în familie fără a fi implacabil. 57Socializarea
secundară constă în apropierea unor sublumi instituţionalizate, bazate pe diviziunea muncii. Ea asigură
învăţarea rolurilor instituţionalizate, iar agenţii sunt funcţionarii instituţiilor. Lumea rolurilor
instituţionalizate este interiorizată ca una din lumile posibile.
Succesul socializării secundare este dependent de coerenţa conţinuturilor noi cu cele
achiziţionate anterior care funcţionează ca filtru. În unele situaţii este nevoie de alterări totale, de re-
educări după prototipul convertirii religioase. Această alterare pe care o provoacă socializarea
secundară implică destructurări ale identităţii constituite anterior şi o ruptură biografică cu viaţa
anterioară. Prin această nouă identitate sunt legitimate universurile simbolice ale puterii, iar instituţia
care execută acest travaliu este şcoala.

Tipul de disciplină parnetală

Tipul de disciplină parentală – permisiv, autoritar, indiferent – depinde de atitudinea părinţilor


faţă de copii. Psihanaliştii arată că această atitudine este determinată de o multitudine de sentimente
inconştiente: prin copii, părinţii pot retrăi anumite conflicte nerezolvate ale propriei lor copilării sau vor să
se realiozeze, deoarece au sentimentul că şi-au ratat viaţa. Când educă (disciplinează), părinţii
reacţionează într-o manieră emoţională, simţindu-se ofensaţi dacă copilul nu ascultă de regulile impuse
şi acţionează în funcţie de propriile sale pulsiuni şi dorinţe. Ei pot acţiona compulsiv atunci când educă
impunând copilului frustrări inutile.Studiile de psihanaliză afirmă că principala dificultate a părinţilor în
acţiunea de disciplinare a copilului provine din faptul că ei uită că acţiunile copilului se supun altor legi
decât cele ale adulţilor fiind guvernate mai ale de către principiul plăcerii. În general adulţioi
reacţionează în faţa manifestărilor pulsionale ale copilului în două moduri:
- le reprimă cu o mare severitate, considerându-le maladive sau semn de răutate; rezultatul
acestor măsuri va fi o dezvoltare într-o manieră patologică, caracterizată de paralizia vieţii
afective în domeniul social şi sexual, dificultăţi de afirmare de sine
- tolerează sau nu supraveghează acest gen de manifestări, caz în care ele se vor dezvolta;
în absenţa frustrărilor necesare, pretenţiile vor deveni insuportabile
Reacţiile extreme, autoritaismul, permisivitatea necritică şi indiferenţa ca stiluri de disciplină
parentală sunt indicatori importanţi ai predicţiei eşecului copilului. Acesta va putea deveni responsabil şi
integrat social eficient numai dacă părinţii echilibrează cele două tendinţe.

Erori în socializarea primară

Maltratarea „expunere de către părinţi a copiilor la comportamente abuzive din punct de vedere
fizic, sexual sau emoţional sau neglijarea lor astfel încât sănătatea fizică, emoţională şi dezvoltarea le
sunt periclitate”58.
Din perspectiva consecinţelor actului este util să distingem între maltratarea de criză care
poate apărea în familiile cu o funcţionare normală, dar care, confruntate cu o anumită situaţie de stres, îi
determină pe părinţi să reacţioneze violent faţă de copii; dacă asemenea situaţii sunt rare, impactul
asupra copiilor poate fi redus şi maltratarea transgeneraţională, specifică familiilor a cărui mod de viaţ
este haotic, iar relaţile dintre părinţi şi copii sunt dezorganizate, fără o distribuţie clară şi stabilă a rol-

57 ”Comparându-i pe tinerii ai căror părinţi citesc puţin sau chiar deloc, dar care şi-au încurajat copiii să citească, cu tineri ai
căror părinţi citesc mult, abţinându-se în acelaşi timp să le ceară copiilor să facă acelaşi lucru, observăm că scorul se
întoarce (…) în favoarea exemplului parental.” (Singly). Există gesturi neînsemnate care spun mai mult - şi mai eficace -
decât discursurile lungi.
58 K. Killen, Copilul maltratat, UNICEF, Editura EUROBIT, Timişoara, 1998, p.15. Gabel citat în S. Ionescu (coord), Copilul

maltratat. Evaluare, prevenire, intervenţie, Editura Fundaţiei Internaţionale pentru Copil şi Familie, Bucureşti, 2001, p.16.
28
statusurilor, situaţie în care abuzul este interiorizat, naturalizat, perceput ca modalitate oarecum
normală de relaţionare şi reprodus ulterior cu diverse prilejuri.
Maltratarea este rezultatul interacţiunii a patru categorii de factori stresori: factori de stres
exteriori familiei (sărăcia, frustrarea materială, şomajul, insecuritatea socială prelungită, izolarea socială
sau marginalizarea), factori maritali sau familiali (balanţa motivaţional-afectivă, aptitudinile maritale,
creativitatea conjugală, cunoaşterea şi comunicarea în cuplu) caracteristici individuale de personalitate
ale părinţilor (maturitate, şi stabilitate afectivă, empatie, afectivitate, autocontrol) şi caracteristici ale
copilului59.Conceptul de maltratare include trei forme: abuzul fizic, abuzul sexual şi neglijarea. Efectele
abuzului fizic depind de vârsta, intensitatea, frecvenţa şi percepţia lui ca legitimă sau ilegitimă de către
copil. Pedeapsa corporală poate duce la sechele fizice, iar în plan psihic generează spaimă, anxietate,
constituirea unei imagini de sine deformate şi strategii de supravieţuire de retragere în lumea interioară
sau agresarea compensatorie a altor copii.
Neglijarea apare în toate situaţiile în care părinţii nu satisfac trebuinţele fundamentale ale
copilului: îngrijire, alimentaţie, îmbrăcăminte, confort, igienă, îngrijire medicală, supraveghere.
Abuzul sexual este considerat a fi cel mai traumatizant din punct de vedere psihologic prin
consecinţele sale devastatoare asupra persoalităţii.
Abuzul emoţional este haloul tuturor formelor de maltratare, dar poate fi considerat şi ca o
formă deosebită de celelalte, constând în insultă, umilire, degradare, denigrare, izolare.
Efectele maltratării se cumulează, se cristalizează şi stabilizează în personalităţi tarate.
Deprivarea afectivă afectează dezvoltarea cognitivă, însuşirea limbajului şi structurarea capacităţilor de
abstractizare; abuzul fizic poate determina efecte neurologice, care ating în special regiuni ale creierului
ce răspund de memorie, învăţare, exprimarea emoţiilor. Copii neglijaţi manifestă o mai redusă
afectivitate, iar cei maltrataţi fizic exprimă mai mult sentimente negative, dezvoltând neîncredere în
ceilalţi, incapacitate de cooperare şi agresivitate. Studiile arată că peste 50% dintre copii maltrataţi nu
frecventează şcoala60 şi marea majoritate a delincvenţilor fac parte din această categorie. Dacă avem în
vedere şi faptul că peste 50% dintre părinţii abuzatori provin dintre copii maltrataţi, putem să ne
aşteptăm la reproducerea mecanismului. Copii maltrataţi au toate şansele să eşueze şcolar, ca tineri să
devină delincvenţi, iar ca adulţi, părinţi ce-şi maltratează copiii.

59 Killen, apud C. Neamţu, op. cit., p.38.


60 Vezi S. Ionescu, pp.30-37.
29
IV.Teorii explicative ale fenomenului delincvenţional

1. Semnificaţia teoriei în abordarea delincvenţei

Eficienţa acţiunii profesioniste este condiţionată de înţelegerea fenomenelor asupra cărora


acţionează. Faptele, privite empiric şi separat, oferă cunoştinţe limitate, uneori contradictorii. Teoria este
cea care le înglobează într-un întreg coerent, în care faptele se articulează într-o imagine cuprinzătoare.
În cazul particular al delincvenţei, o singură teorie nu poate acoperii întreg câmpul fenomenului;
teoriile oferă explicaţii plauzibile ale unui nivel de abordare, fără a epuiza posibilităţile explicative. Este
necesară considerarea teoriilor drept ipoteze plauzibile şi alternative de explorare a fenomenului, aflate
într-o posibilă completare sau complementaritate.
Ca deficienţă a socializării, manifestă prin transgresarea normativităţii sociale, delincvenţa
juvenilă are o cauzalitatea şi o condiţionarea multiplă, care impune analiza complementară a factorilor
de natură individuală, ce ţin de personalitate, în strânsă relaţie cu cei legaţi de mediul socializant al
familiei, şcolii, grupului stradal şi a factorilor ce ţin de societate în ansamblul ei.
Complexitatea fenomenului delincvenţei reclamă o abordare multinivelară, de la mediului socio-
cultural, trecând prin palierul sub-sistemului cultural, la analiza detaliată a contextului micro-social şi
ajungând la unicitatea structurii individuale de personalitate.
Diagrama propusă de Walsh61 sugerează ruta cunoaşterii domeniului delincvenţional, rută ce o
urmează, prin diferite nivele de extindere şi teoriile din acest domeniu:

Societate, cultură, mediu ANOMIE


Valori, norme, structură socială,
oportunităţi legitime

ASOCIEREA DIFENTIATĂ
Subsisteme (subculturi) bande, presiunea prietenilor

CONTROL SOCIAL
Experienţe individuale unice din Mediul
familial mediul familial, afectivitate, ataşament
implicare, angajare

Caracteristici PSIHOPATIE, DEPRIVARE AFECTIVA


individuale Caracteristici moştenite şi dobândite

CONDUITE DELINCVENTE

Delincvent Alcoolism, consum de droguri, probleme


personale, „atitudini negative”

61A. Walsh, Understanding, Assesing and Counselung the Criminal Justice Client, Brooks-Cole Publishing Co., California,
1988, p.4, după C. Bocancea, Op. cit. p.161.
30
După unii analişti (Albert Ogien), interpretările devianţei în general, şi a subclasei acesteia,
teoriile delincvenţei, pot fi grupate în două mari clase, teorii cauzale şi teorii comprehensive. Cele
cauzale iau act de existenţa criminalităţii şi încearcă să explice etiologia pentru a contribui la eradicarea
ei, în timp ce teoriile comprehensive încearcă să descifreze motivaţiile conduitei deviante, plecând chiar
de la noţiunea de infracţiune şi precizând locul pe care îl deţine reacţia socială în definirea actului
delincvent62.

2. Etiologia delincvenţei juvenile

Aşa-numitele „teorii cauzale” încearcă să identifice factorii care generează acte de tip
delincvent, printr-o utilizare „lejeră” a conceptului de cauză63, prin care se înţelege uneori factori
predispozanţi, condiţii favorizante, alteori motive, mobiluri ale acţiunii.
Teoriile cauzale pot fi grupate în funcţie de localizarea cauzei delincvenţei:
- în structura biologică şi în personalitatea individului (teorii atomice)
- în structura grupului (teorii micromoleculare)
- în structura societăţii în ansamblul ei (teorii macromoleculare)
Cauzalitatea este multiplă, dar accentele analitice sunt diferite.

2.1. Explicaţiile bio-antropologice şi psihologice. (Teorii atomice)

Unele dintre teorii pun accentul pe factorul individual în geneza conduitei delincvente. În
această perspectivă se înscriu teoriile bioantropologice şi cele psihologice.
Căutarea cauzelor devianţei în caracteristicile de personalitate are o istorie îndelungată. În
primele încercări de explicare, comportamentului delincvent era considerat un comportament patologic,
iar din patologia comportamentului se infera patologia individului, asupra căruia era plasată întreaga
responsabilitate.
Una dintre primele explicaţii pozitivist-antropologice (cu mijloacele ştiinţifice ale cercetărilor
empirice) ale delincvenţei a fost susţinută de profesorul de psihiatrie italian Cesare LOMBROSO (1836-
1909) care va susţine teza criminalului înnăscut (Omul delincvent, 187664). El a supus deţinuţii 65
diferitelor măsurători fizice şi, comparând datele morfologice şi statistice obţinute de el cu cele rezultate
din cercetările de acelaşi fel realizate în Europa şi S.U.A., conchide că delincvenţii au trăsături fizice
distincte: fruntea îngustă, maxilar ieşit în afară, pomeţi proeminenţi, urechi mari şi lăbărţate şi mult păr
pe corp. Lombroso credea, dintr-o perspectivă evoluţionistă, că devianţii criminali sunt “atavici”,
subdezvoltaţi din punct de vedere biologic, uşor de recunoscut după aceste atribute fizice transmise
ereditar: „…capacitate craniană mică, frunte teşită, sinusurile frontale foarte dezvoltate, (…) ieşire în

62 Ogien, Op. cit., p.36.


63 Aristotel distinge mai multe categorii de cauze: formală (mobilul), materială (conţinutul), eficientă (agentul), finală (scopul).
Ştiinţa de după Descartes (dar mai pregnant prin pozitivismul comtean) renunţă la efortul (speculativ) de a căuta aceste
cauze, limitându-se la stabilirea raporturilor constante între fenomene, adică la descoperirea legilor). Prin cauză se înţelege,
la modul general, fenomenul care precede şi determină un efect. Epistemologic, cauzalitatea se exprimă într-o implicaţie, în
care antecedentul determină (necesar sau nenecesar, dar suficient) secventul. Popper demonstrează că relaţia
determinativă nu este confirmabilă definitiv, dar este infirmabilă. Atunci când este vorba de acţiuni umane, individul în
acţiunea lui nu poate fi considerat doar un mijlocitor, prin care se produc efectele. Posedând grade de libertate, individul este
întotdeauna cauza (eficientă) a acţiunilor sale. În rest există condiţii, factori care predispun, motive, intenţii, scopuri.
Ansamblul acestora este desemnat, „lejer” spuneam, prin conceptul de „cauză”. Vom menţine această semnificaţie generală
a conceptului.
64 C. Lombroso, Omul delincvent, Editura « Măiastra », Bucureşti, 1992.
65 La originea cercetărilor s-a aflat descoperirea în craniul unui criminal, în zona occipitală medie, a unei adâncituri, trăsătură

ce se regăsea la unele cranii primitive, ceea ce i-a sugerat ipoteza atavismului; ipoteza a fost verificată prin studierea a 393
de cranii, după cum afirmă în „Omul delincvent”, extinzând cercetarea asupra diverselor „stigmate” la organisme inferioare,
omul sălbatic, copii sau bolnavi psihic.
31
evidenţă a liniei oblice a temporalului, simplicitatea articulaţiilor, marea grosime a oaselor craniene,
dezvoltarea enormă a maxilarelor şi a zigomelor, prognatismul, oblicitatea orbitelor, pielea mai
pigmentată, părul mai des şi creţ, urechi voluminoase…”66 În funcţie de numărul acestor stigmate,
autorul vorbeşte de tipul criminal perfect (5-6- trăsături), tipul imperfect (3-5 trăsături). Stigmatele nu
sunt generatoare de criminalitate, dar indică temperamente cu predispoziţii pentru violenţă şi
agresivitate. În urma numeroaselor critici, psihiatrul italian sfârşeşte prin a considera că din totalul celor
care comit delincte numai 35-40% aparţin acestei categorii. În ultima etapă a cercetărilor sale, alături de
atavism, Lombroso adaugă epilepsia „una din psihozele cele mai atavice”, „nucleu al tuturor
degenerescenţelor” ca factor cheie în etiologia delincventă.
Deşi teoria poate părea astăzi simplistă, meritul lui Lombroso este acela de a fi pus bazele
cercetărilor biologice, morfologice şi patologice ale criminalităţii.
Într-o cercetare concepută cu mai multă grijă, un alt medic de închisoare, Charles GORING
(1913), psihiatru britanic, a constatat că trăsăturile pe care Lombroso le-a atribuit criminalilor erau
prezente şi la necriminali, rezultând faptul că nu există diferenţe fizice esenţiale între criminali şi
necriminali.
Psihiatru german Ernest KRETSCHMER, consideră că în funcţie de constituţia corporală se pot
distinge patru tipuri de indivizi, fiecare categorie având o înclinaţie mai puternică spre comiterea
anumitor categorii de infracţiuni:
1) Tipul picnicomorf: indivizi corpolenţi (chiar graşi), scunzi, cu extremităţi scurte,
faţă rotundă, calviţie, adeseori inteligenţi şi expansivi; ei se caracterizează printr-o
criminalitate tardivă şi vicleană (înşelăciune, fraudă);
2) Tipul leptomorf (sau astenic): înalt, slab, cu chip prelung; dotaţi divers din punct
de vedere intelectual, interiorizaţi, cu adaptare socială precară; se caracterizează printr-o
criminalitate precoce şi o tendinţă spre recidivă; infracţiunile comise, de regulă, sunt
patrimoniale (furt, abuz de încredere);
3) Tipul atletomorf – se caracterizează printr-un sistem osteo-muscular puternic,
oscilează între sensibilitate şi brutalitate; se remarcă printr-o criminalitate brutală (omoruri,
tâlhării) şi o tendinţă de recidivă indiferent de vârstă;
4) Tipul displastic – cuprinde indivizii înapoiaţi în plan psihic şi morfologic, cel mai
adesea foarte slabi, cu deficienţe ale caracterelor sexuale ori malformaţii corporale;
psihomedical regăsim în această categorie debilii mintal şi schizofrenii; comit de regulă
delincte sexuale, operează neaşteptat (uneori stupid, alteori sălbatic), îşi încep cariera
criminală de regulă după 18 ani şi sunt expuşi recidivei.67
Această ipoteză a legăturii criminalităţii cu „tipul anatomic” este reluată în 1949, de către W.
SHELDON. Psihiatrul american realizează un studiu tipologic pornind de la analiza a 4000 de studenţio
cu scopul de a identifica variabilele principale. Printre cele 17 variabile analizate se numără: înălţime,
greutate, dezvoltarea toracelui şi corpului, distanţa de la mărul lui Sdam la ombilic şi sex, lungimea
membrelor, dezvoltarea musculaturii, sistemului osos, pielea, etc. El a descris criminalul ca fiind, mai
degrabă, un mezomorf (musculos şi atletic, care tinde să fie mereu agitat, energic, insensibil şi impulsiv,
predispus la tulburări delirante, de natură paranoidă), decât ectomorf (înalt, slab şi fragil, introspectiv,
sensibil şi nervos, dominat de puternice componente heboide, cu corespondent clinic în schizofrenia
heboide ), sau un endomorf (scund şi gras, cu tendinţă spre viaţă uşoară, sociabil şi petrecăreţ,
caracterizat prin tulburări şi deprivări afective, predispus la psihoze maniaco-depresive). Propunerea lui
pentru a pune capăt crimei era eugenia socială, eliminarea celor care, conform predicţiei ştiinţifice, nu
vor reuşi niciodată adaptarea la exigenţele vieţii sociale.
Principiile generale ale poziţiei lui Sheldon au fost susţinute de cercetătorii americani S.
GLUEEK şi E GLUEEK care au examinat comparativ un eşantion de 500 de minori delincvenţi ţi un
eşantion similalar de copii nedelincvenţi, pentru a descoperi diferenţele semnificative la nivel de
personalitate ale celor două grupuri. Concluzia lor a fost că, spre deosebire de adolescenţii

66 C. Lombroso, Le crime. Causes et remèdes, Schleicher Frères, Paris, 1889, p.467.


67 Vezi V. Cioclei, Op. cit. p. 105.
32
nedelincvenţi, delincvenţii sunt mai neîncrezători, mai extrovertiţi, ambivalenţi faţă de autoritate, se tem
mai mult de eşec şi de respingere, sunt mai răzbunători, ostili şi suspicioşi, manifestă mai multe
comportamente defensive. Tipul anatomic, afirmă ei, nu este o cauză directă a criminalităţii. După
părerea lor, mezomorfii au un tip de personalitate (insensibili faţă de alţii, comportament agresiv) care i-
ar putea împinge la acte criminale. Astfel, ei au conchis că relaţia între caracteristicile fizice şi
criminalitate este una indirectă. Cercetarea lor din anii 1930 atestă extrema precocitate a conduitelor
delincvente, 44% dintre delincvenţi au comis fapte reprobabile înainte de vârsta de 7 ani şi 87,7%
înainte de 10 ani. În consecinţă ei susţin existenţa unui potenţial delincvent ce se constituie în prima
copilărie, se întăreşte în şcoală, eşecul şcolar fiind puternic corelat cu delincvenţa. O constituţie bio-
psihologică i-ar predispune pe unii la delincvenţă, care şi-ar avea originea în defectuoasa socializare
(educaţie) primară (absenţa sau incompetenţa părinţilor). Pe această bază teoretică ei realizează
„tabele sociale predictive”.
Un alt studiu, realizat în statul american Colorado (J.J. Conger, W.C. Miller) în anul 1956, având
în vedere u eşantion reprezentativ pentru băieţii cu conduite delincvente, reliefează că până la vârsta de
15 ani delincvenţii pot fi diferenţiaţi de nondelincvenţi atât prin rezultatul testelor psihologice, cât şi prin
evaluările făcute de profesori, în funcţie de indicatori cum ar fi: stabilitatea emoţională, impulsivitatea,
suspiciunea, egocentrismul sau ostilitatea. Băieţii cu conduite delincvente au fost caracterizaţi ca
instabili emoţional, impulsivi, suspicioşi, cu ostilitate disproporţionată în raport cu situaţia, egocentrici,
anxioşi, nefericiţi şi nesatisfăcuţi de experienţa lor de viaţă. Alţi cercetători (Briar şi Piliavin) aduc obiecţii
pertinente acestor teorii remarcând faptul că biografiile delincvente nu sunt identice, indivizi cu
predispoziţii identice nu urmează acelaşi itinerariu şi o mică parte dintre delincvenţi posedă trăsăturile
modelului.
Din categoria teoriilor constituţiei criminogene fac parte şi mai recentele teorii genetice. Sexul
este condiţionat genetic de modelul cariotipic, cel masculin fiind 46 xy, iar cel feminin 46 xx. Abaterile de
la cariotipul normal sunt mai frecvente la delincvenţi.
O primă anomalie este reprezentată de formula 47xxy, respectiv de existenţa suplimentară a
unui cromozom x, anomalie denumită sindromul Klinefelter. Subiecţii cu această anomalie au o
aparenţă masculină, sunt înalţi şi slabi, au o pilozitate pubiană de tip feminin, barba rară sau absentă,
iar din punct de vedere psihic se evidenţiază prin caracter pasiv, timiditate, tendinţe spre ipohondrie şi
depresie, deseori prezintă tulburări mentale. Frecvenţa anomaliei printre criminali este de 5 până la 10
ori mai mare decât în rândul populaţiei generale. Faptele comise de aceste persoane sunt diverse, dar
se poate observa o tendinţă spre tematica sexuală: homosexualitate, pedofilie, exhibiţionism, furt din
raţiuni fetişiste, voyeurism, etc. Se pare că excesul de cromozomi x nu are drept consecinţă
criminalitatea, ci o personalitate deseori anormală psihiatric, a cărei formă de manifestare este
criminalitate.
A doua anomalie este sindromul 47xyy. Sunt indivizi cu alură masculină, deseori înalţi (peste
1,80 m.); uneori este prezentă o anomalie în conformaţia urechilor, calviţie, miopie. Frecvenţa anomaliei
printre criminali este de 10 ori mai mare decât în populaţia generală. Antrenează violenţă şi omucideri,
cu o predispoziţie generală spre crimă mult mai netă decât în sindromul Klinefelter. Întru-cât ambele
anomalii există şi la indivizi perfect integraţi, rezultă că rolul ei este doar de predispoziţie spre
criminalitate şi nu de determinare cauzală. În general, astăzi, cercetătorii sunt de acord asupra faptului
că factorii biopihologici au un eventual rolul de element predispozant pentru criminalitate şi nu unul
cauzal, mediul social jucând un rol important în promovarea sau inhibarea oricărei influenţe pe care
caracteristicile biologice le pot avea asupra unui astfel de comportament.
Cu toate acestea, ideea potrivit căreia criminalii constituie un tip fizic distinct a continuat să aibă
adepţi.
Fără a nega posibilitatea unor predispoziţii genetice, analiza etiologică a delincvenţei este
marcată astăzi de două orientări complementare, cea psihologică şi cea sociologică.
Abordarea psihologică pune în legătură strictă particularităţile psihice înnăscute sau chiar
dobândite ale personalităţii şi comportamentul delincvent; accentul cade asupra comportamentului şi

33
particularităţilor psihice ale tânărului delincvent, incapabil de adaptarea la mediu datorită unor tulburări
de natură psihopatologică.
Cele mai cunoscute teorii psihologice cu privire la personalitatea delincventului sunt „teoria
personalităţii criminale” a lui J. Pinatel, „teoria disocialităţii” a lui R. Mucchielli şi „teoria autocontrolului”,
elaborată de T. Hirschi şi M Gottfredson.
Din perspectiva psihologistă, teoria psihopatiei (ce datează din sec. al XVIII-lea când
francezul PHILIPE PINEL introduce termenul) este cea mai veche tentativă de explicare a delincvenţei.
Un inventar al trăsăturilor de personalitate care ar corespunde profilului psihopatului şi, prin extensie, al
delincvenţei de mare periculozitate este obţinut de un grup de psihiatri canadieni 68 Profilul psihopatic al
delincventului s-ar caracteriza prin:
- neputinţa de a profita de experienţa altora;
- lipsa responsabilităţii şi a sentimentului de responsabilitate;
- imposibilitatea de a inter-relaţiona cu semnificaţie şi de durată;
- un slab control şi chiar absenţa controlului asupra impulsurilor;
- simţ moral puternic diminuat sau chiar absent;
- imaturitate emoţională;
- egocentrism puternic;
- purtare pregnant antisocială şi distructivă;
- ipsa de semnificaţie a pedepsei, ca element de modificare a comportamentului. 69

Alte studii pun în evidenţă:


privarea de dragoste în copilărie, corelând elementele unui triunghi compus din lipsă de
afectivitate – psihopatie - violenţă (Walsh, Beyer70),
corelarea enurezisului – semn al unui sistem nervos autonom hipo-reactiv cu incendierea sau
plăcerea privirii focului – activitate excitantă şi cu cruzimea faţă de animale – indicând lipsa de simpatie
faţă de victime, sunt considerate de către unii analişti indicii de diagnoză a delincventului.
Teoria disocialităţii a lui Mucchielii interpretează delincventul în context social, caracterizând
delincventul prin discialitate, distanţă sau divergenţă faţă de mediu social exprimată prin:
- neacceptarea colectivului
- falsa percepţie socială a celor din jur
- lipsa aprofundării şi evaluării adecvate a consecinţelor actelor comise
- respingerea rolului social ce i s-a acordat înainte de a deveni delincvent şi pe care i-l
pretindea colectivul.
Unii dintre specialiştii în problema delincvenţei pun accentul pe deficitul maturizării sociale şi
implicit pe deficitul dezvoltării personalităţii. G. Canepa71 enumeră ca trăsături ale imaturităţii
psihosociale:
toleranţă scăzută la frustrare;
autocontrol deficitar, impulsivitate (68% dintre delincvenţi) şi agresivitate (72% dintre
delincvenţi);
egocentrism (41% dintre delincvenţi);
subestimarea gravităţii greşelilor şi actelor antisociale comise;
nedezvoltarea sentimentelor morale, a motivelor superioare de ordin social (învăţare, muncă);
evitarea efortului voluntar, dorinţa realizării uşoare, fără muncă, opoziţie faţă de normele
juridice, morale, etc.

68 K. Gray, H. Hutchinson, The psychopatic personality, în Canadian Psychiatric Association Journal, nr. 9, 1964, pp.452-
461.
69 Apud, C. Bocancea, G. Neamţu, Op. cit. p. 164.
70A. Walsh, J. Beyer, Wechsler Performance-Verbal Discrepancy and Juvenile Delinquency, în Journal of Social Psychology,

126/1986, pp.419-420.
71 După M. Petcu, Op. cit. p.147

34
Analizele de orientare psihanalitică72 atribuie tânărului delincvent o structură nevrotică
manifestă prin conflicte intra- şi inter-personale generate de eşecul rezolvării complexului Oedip.
Carenţele afectivităţii materne, sau absenţa identificării cu tatăl, ar genera un traumatism care reapare
la vârsta adolescenţei sub forma crizei de identitate generatoare de acte impulsive şi agresive,
proiectate asupra celor din jur. Infracţionalitatea apare ca produs al sublimării frustrărilor. Frustrarea şi
agresivitatea sunt originate în pulsiunea morţii, în Thanatos, care face un cuplu indisolubil cu pulsiunea
vieţii, cu Erosul.73 Din perspectivă psihanalitică devianţa în general şi delincvenţa în particular a putea
reprezenta „mecanisme de apărare” ale eului. Conceptul de mecanism de apărare desemnează diferite
tipuri de rezolvări aparente a problemelor care au determinat o tensiune emoţională şi care au ca efect
diminuarea suferinţei psihice. Mecanismele de apărare funcţionează la nivel inconştient pentru protecţia
eului de realitatea ameninţătoare, distorsionând-o. Printre principalele mecanisme de apărare, literatura
de specialitate include74:
- negarea - refuzul recunoaşterii şi uitarea problemei
- reveria-evaziunea – evadarea într-o lume imaginară în care trebuinţele sunt satisfăcute
- raţionalizarea – justificarea faptei prin reinterpretarea normei sau situaţiei în scopul
conservării stimei de sine (negarea responsabilităţii n-a fost vina mea, negarea răului făcut
şi alţii fac, negarea victimei a meritat-o, acuzarea acuzatorilor nici voi nu sunteţi mai buni,
regresia la a fi din nou copil şi uneori „fixarea” la u anumit stadiu al evoluţiei: stadiul oral cu
dependenţă de mediul matern, refuză efortul şi caută securitatea, egoişti ce doresc să fie
satisfăcuţi imediat; stadiul anal tradus prin agresivitate, agitaţie, violenţă, indisciplină,
dezordine, vilenţă; stadiul falic care se traduce în incapacitatea de astabili relaţii, t5endinţa
către gândirea magică, reverie, imaginaţie.
Plecând de la concepţia originară a lui S. Freud, E. Erikson şi J. Lacan completează această
perspectivă cu una cultural-istorică asupra genezei personalităţii şi dependenţei sale de mediul social şi
cultural. Dintr-o perspectivă care ar putea fi numită psihopedagogică, unii analişti (H.J. Eysenck, B.
Skinner) pun accentul pe erorile educaţiei şi socializării morale ca eşec al asimilării şi internalizării
normelor de conduită. Ignorarea motivaţiilor personale ale tânărului, sistemul defectuos de sancţiuni,
interdicţiile severe, împiedică dezvoltarea autonomiei morale întărind motivaţiile negative ale conduitelor
care violează norma morală.
Analiza psihologică se extinde asupra factorilor generatori de tensiuni şi conflicte, dintre care
cei legaţi de familia tânărului sunt consideraţi cei mai importanţi. Copilul receptează ca o cutie de
rezonanţă conflictele şi tensiunile intrafamiliale dobândind tulburări psihomotorii şi sexuale. Carenţele
funcţiilor principale ale familiei (subzistenţă, protecţie, afecţiune, socializare) explică de ce peste
jumătate dintre delincvenţi provin din familii dezorganizate.

2.2. Teoriile despre microniveluri (Teorii moleculare)

Abordarea sociologică completează punctul de vedere psihologic punând în dependenţă


tendinţele de delincvenţă cu mediul familial şi socio-cultural. Din această perspectivă, delincvenţa
exprimă un conflict al tânărului cu valorile societăţii în ansamblul ei, un protest apolitic contra
inegalităţilor şi barierelor sociale din societatea adulţilor. Delincvenţa apare ca efect al deficienţelor,
conflictelor şi disfuncţiilor sistemului social. Plasat într-un mediu defavorizat, adolescentul nu are
mijloace legitime de a-şi atinge scopurile şi adoptă mijloace ilicite. Acest fenomen este amplificat de
tendinţele asocierii în subculturi, care realizează o socializare negativă.
Perspectiva devianţei comportamentale. Din această perspectivă, un comportament
delincvent poate fi un simptom al unei nevroze sau echivalentul unei depresii nervoase. La originea

72 a treia mare înfrângere a orgoliului uman, după Copernic, pământul – o planetă oarecare şi Darwin - omul fiinţă pe scara
evoluţiei, psihanaliza demonstrează că “eul nu e stăpân la el acasă”.
73 Vezi S. Freud, mai ales Totem şi tabu, Dincolo de principiul plăcerii, Eul şi sinele, Angoasă în civilizaţie, De ce război ?
74 E. Walker, C. Hedberg, A. Clement, P.W. Logan, Clinical Procedures for Behaviour Therapy, Prentice Hall, Englewood

Cliffs, New Jersey, 1981, pp. 95-97, apud. Cristina Neamţu, op. cit., p176.
35
acestuia s-ar afla o stare de insecuritate care generează conduite agresive, proces care intensifică
agresivitatea şi nevoia de conflict. Comportamentul delincvent este rezultatul conflictului de adaptare a
tânărului la mediu, conflict datorat trăsăturilor psihice caracteristice vârstei şi individului. Soluţia
prevenirii trebuie căutată la nivel microsocial.
Teoria „asocierilor diferenţiale”. Încă G. Tarde considera delincvenţa produs al imitaţiei care
este învăţată prin contactul repetat cu alţi delincvenţi. Conform teoriei asocierii diferenţiale propusă de
un sociolog al Şcolii de la Chicago, profesor la Universitatea din Indiana, EDWIN SUTHERLAND75,
(completată de teoria transmiterii culturale –D. Cressey), criminalitatea este învăţată în cursul
socializării prin interacţiune şi comunicare, aşa cum este învăţată şi respectarea legilor. Ea nu este nici
înnăscută şi nici nu rezultă din dispoziţiile psihologice dobândite.
Prin interacţiunea cu “alţii senificativi”, indivizii îşi dezvoltă atitudini şi valori care îi fac mai mult
sau mai puţin dispuşi să se conformeze normelor sociale. Evoluţia spre delincvenţă este determinată de
asocierea la modele de comportament criminale şi foloseşte aceleaşi mecanisme psihosociale ca şi
cele implicate într-o carieră nedelincventă. Atât tinerii cât şi adulţii se confruntă cu modele pozitive (de
conformare la normă) şi cu modele negative (nonconformiste) de comportament. Dacă oamenii se
angajează sau nu în acte deviante sau criminale depinde în mare măsură de natura influenţei şi de
timpul pe care îl petrec cu aceia care susţin şi modelează comportamentul deviant. Modelul deviant nu
se învaţă însă prin simplă imitaţie, ci în cadrul proceselor de comunicare socială şi al interacţiunilor
individuale. În teoria asocierii diferenţiale, devianţa este un rezultat obişnuit al prezenţei unei „subculturi
deviante” prin care oamenii învaţă norme şi comportamente antisociale. Toţi oamenii pot învăţa valori şi
norme care ar putea fi numite antisociale; ceea ce contează este frecvenţa contactului cu aceste valori
şi norme, durata, intensitatea lor şi vârsta. Tinerii având o mai redusă experienţă sunt mai vulnerabili la
influenţele care duc la comportament delincvent. Momentul decisiv în orientarea tânărului pentru o
carieră delincventă este afilierea sa la un grup ce promovează valori specifice devianţei. Durata,
frecvenţa şi intensitatea asociaţiilor diferenţiale este factorul-cheie care oferă individului posibilitatea
opţiuni pentru acte delincvente
Teoria asocierii diferenţiale poate fi sintetizată în următoarele enunţuri formulate de către
Sutherland în colaborare cu Donald R. Cressey76:
a) comportamentul criminal este învăţat;
b) învăţarea comportamentului se realizează în interacţiunea cu alte persoane prin intermediul
comunicării;
c) principalul conţinut al învăţării este rezultatul influenţelor exercitate de către grupurile cu
caracter intim şi personal;
d) procesul de învăţare presupune asimilarea tehnicilor de comitere a crimei, a direcţiilor
specifice ale motivelor, impulsurilor, raţionalizărilor şi atitudinilor asociate acestui comportament;
e) învăţarea presupune apropierea unor definiţii ale normelor (favorabile sau nefavorabile);
f) persoana devine delincventă din cauza expunerii excesive la definiţii favorabile violării
normelor;
g) asocierile diferenţiale pot varia din punct de vedere al duratei, priorităţii, frecvenţei,
intensităţii expunerii la modele criminale sau noncriminale;
h) atât comportamentul criminal, cât şi cel noncriminal reprezintă o expresie a aceloraşi
trebuinţe şi valori generale (aceeaşi nevoie de bani îl face să fure pe hoţ, sau să muncească pe cel
cinstit)77
Această teorie explică persistenţa criminalităţii în comunităţi speciale sau în mahalale. O dată
ce subculturile deviante se dezvoltă, valorile, atitudinile, normele şi comportamentele lor devin
accesibile şi altora din comunitate. Aceste valori şi comportamente sunt transmise generaţiilor viitoare

75 E.H.Sutherland, Principles of Criminology, Philadelphia, Lippincott, 1939 (publicată în 1924 sub titlul Criminologie, ulterior
completată şi republicată).
76 E. H. Sutherland, D.R. Cressey, Differential Association Theory, apud S. Rădulescu, Sociologia devianţei
77 E. Sutherland, Principes de criminologie, Ed. Cujas, Paris, 1966, p89.

36
prin socializare, comunităţile respective devenind adevărate pepiniere pentru comportamentul criminal
generaţie după generaţie.
Teoria dezorganizării sociale, asemănătoare precedentei este formulată de către alţi
teoreticienii şcolii de la Chicago, Clifford SHAW şi Henry MAC KAY (1942), care realizează o anchetă
în Chicago şi apoi în alte douăzeci de oraşe americane corelând dosarele delincvenţilor minori judecaţi
de tribunal, cu cartierele din care provin desenând hărţi ale criminalităţii. Rezultatele cercetării îi
determină să conchidă că locul de domiciliu este un bun indicator al destinului probabil al individului, în
cartierele sărace „delincvenţa se prezintă ca o tradiţie socială, inseparabilă de viaţa comunităţii” 78 În
consecinţă, nu te naşti delincvent, ci devii, criminalitatea fiind rezultatul deficienţelor cadrului moral.
Oraşul modern are întotdeauna arii de delincvenţă, ca efect al urbanizării (urbanismul tulbură ordinea
tradiţională prin varietatea normelor, eterogenitatea populaţiei, slăbirea controlului social, dublarea
sinuciderile şi creşterea semnificativă a delincvenţei).
Teoria subculturilor delincvente formulată de A.K.Cohen continuă teoriile anterioare. În urma
studiului comprehensiv asupra delincvenţei juvenile întreprins de COHEN (1955) autorul conchide
asupra faptului că: „subcultura delincventă îşi extrage normele proprii din cultura globală, dar le
inversează sensul. Conduita delincventului este normală, în raport cu principiile sub-culturii sale, tocmai
pentru că ea este anormală după normele culturii globale”79. Copiii mediilor populare sunt prinşi între
două registre de prescripţii, cele ale valorilor dominante vehiculate în mediul şcolar şi în mijloacele de
comunicare şi cele ale mediului lor înconjurător, decalajul celor două structuri normative conducându-i
pe unii dintre ei, ca o reacţie funcţională, să adopte conduite deviante: „… diferite modele de socializare
sunt asociate diferitelor clase sociale, iar socializarea în clasa mijlocie se arată a fi mult mai eficace
pentru a-i pregăti pe copii pentru reuşita socială decât socializarea la clasele inferioare. Din acest motiv
şi din altele, copiii din clasele inferioare au mai multe şanse să cunoască eşecul şi umilinţa. Pe scurt, ei
sunt antrenaţi într-un joc în care alţii sunt tipic învingători, ei fiind perdanţi, neclasaţi. Un mijloc prin care
pot rezolva această problemă constă în repudierea şi retragerea din joc, în refuzul de a recunoaşte
autoritatea regulilor şi în născocirea de noi jocuri cu propriile lor reguli sau criterii de statut, reguli prin
care ei se pot realiza în mod satisfăcător.”80 Acestea sunt caracteristici ale „bandelor” sau „grupurilor de
la marginea străzii” teoretizate de către unii sociologii americani (A.Cohen, M. Gordon, M. Yinger).
Banda funcţionează prin consensul membrilor care respectă un anumit cod de drepturi şi
obligaţii mutuale, promovează un sistem de relaţii, norme şi valori proprii, diferite sau chiar opuse faţă
de cele ale societăţii.
Principalele atitudini împărtăşite de membrii subculturii delincvente şi care precipită implicarea
membrilor în acte criminale au fost descrise astfel 81:
- dacă nu ai grijă de tine, nimeni nu va avea (sentimentul abandonării);
- trebuie să câştigi respectul celorlalţi prin forţă;
- cel mai slab va fi întotdeauna exploatat;
- ai nevoie de grup pentru protecţie şi suport emoţional;
- sistemul a fost nedrept cu mine
- în viaţă, bunurile materiale sunt totul.
„Teoria grupurilor de la marginea străzii” are ca punct de pornire caracteristicile psihosociale ale
adolescenţilor, cu nevoia lor de prietenie, sociabilitate, comunicare, nevoia de a fi recunoscut, acceptat,
stimulat de către ceilalţi şi în special de către co-vârstnici. În aceste grupuri predomină frustrarea,
insatisfacţia socială şi individualăşi, ca urmare, nivelul stimei de sine a membrilor este scăzut. Pentru a-
şi restaura stima de sine, membrii acestor grupuri resping valorile adulţilor şi instituie valori şi norme
proprii, în care prevalează mijloacele ilicite pentru realizarea scopurilor-
Grupul reprezintă pentru un adolescent o posibilitate de a compensa toate celelalte frustrări.

78 C. Shaw şi H. Mac Kay, Juvenile Deliquency and Urban Areas, The University of Chicago Press, Chicago, 1942, p.436.
79A. Cohen, Delinquent Boys, The Free Press, New York, 1955, p. 26.
80 A. Cohen, La Déviance, Duculot, Gembloux, 1971, p. 134.
81 C. Bartollas, Juvenile Delinquency, Allyn and Bacon, Boston, 1997, pp. 85-86, apud C. Neamţu, op. cit. p.146.

37
Teoria controlului social sau „toleranţei la frustrare” încearcă să concilieze punctul de
vedere psihologic cu cel sociologic.
Walter RECKLESS şi colegii săi (1956) s-au întrebat de ce, chiar în zonele cu criminalitate
ridicată, unii tineri nu ajung delincvenţi.
Răspunsul lor este acela că dezvoltarea unei imagini bune despre sine a unei persoane
serveşte ca izolator faţă de subcultura delincventă înconjurătoare şi ca un mecanism de protecţie în
calea reacţiei la frustrare prin agresiune.
Starea de frustrare apare atunci când individul se confruntă cu o barieră socială sau de altă
natură care îl împiedică să-şi satisfacă o conduită percepută ca legitimă. Frustrarea este experienţa
afectivă a eşecului.
Alături de starea de frustrare există şi sentimentul de frustrare, de lungă durată, care poate
determina dereglarea conduitei individului.
Sentimentul de frustrare declanşează o tensiune emoţională puternică şi nevoia de descărcare
corespunzătoare, motiv pentru care a fost frecvent asociat cu agresivitatea. Teoria „frustrare-
agresivitate”, elaborată de psihologul american J. Dollard în 1939 se bazează pe următoarele postulate:
- agresivitatea este întotdeauna o consecinţă a frustrării
- frustrarea conduce întotdeauna la agresivitate
Rezultatele cercetărilor din ultimele decenii arată că :
- există stări de agresivitate patologică constituţională, care nu sunt determinate de frustrare;
- frustrarea nu determină în mod automat agresivitatea, ci o stare de anxietate care poate
determina sau nu agresivitatea;
- apariţia reacţiei agresive depinde de toleranţa la frustrare a individului, de modul cum
percepe blocarea trebuinţe ca legitimă sau ilegitimă.
Este în acelaşi timp adevărat că frustrarea afectivă este una dintre cele mai frecvente cauze ale
problemelor de comportament.
În urma efectuării unui studiu longitudinal asupra evoluţiei copiilor cu dificultăţi de
comportament, s-a descoperit prezenţa acestui factor în etiologia fenomenului în proporţie de 82% din
cazuri.82 Dobândirea toleranţei la frustrare depinde de nivelul de autocontrol, de temperament, de
norma de internalitate. Autocontrolul presupune:
- interpretarea situaţiei frustrante şi degajarea unei concluzii privind legitimitatea frustrării;
- amânarea reacţiei agresive;
- exprimarea frustrării într-o formă acceptabilă din punct de vedere social, prin compensare;
- exhibarea unor atitudini convenţionale, astfel încât frustrarea să fie evitată pe viitor;
- transformarea, prin creativitate a situaţiei frustrante într-o situaţie în care individul să fie
potenţial valorizat.
Atât toleranţa la frustrare, cât şi agresivitatea sunt trăsături formate în cursul socializării.
Toleranţa scăzută la frustrare este asociată în special cu egoismul, pe care familia şi şcoala îl pot
amplifica.
Comportamentul criminal rezultă din lipsa unui control intern, efectuat de individ, şi din lipsa
unui control extern, efectiv şi adecvat, efectuat de societate. Ideea centrală este că ceea ce trebuie
explicat nu este devianţa, ci “conformismul”. Conformismul rezultă din mecanismele de control intern şi
extern. Dar ce sunt aceste mecanisme de control social?
Construind pe teoria lui Durkheim, teoreticienii controlului afirmă că integrarea comunităţii şi
legăturile sociale puternice îi fac pe oameni să accepte normele şi valorile comunităţii lor şi să se
conformeze acestora.
Travis HIRSCHI83 în 1969 a avansat ideea că legăturile sociale puternice care îi fac pe oameni
să respecte normele au câteva caracteristici definitorii, care reprezintă tot atâtea forme de control social
la nivelul societăţilor tradiţionale:

82 T. Pirozynski, Gh. Scripcaru, P. Boişteanu, Epistemologia în psihopatologia relaţională şi medicolegală, Editura


Psihomnia, Iaşi, 1999, p. 118.
83 T. Hirschi, Causes and Prevention of Juvenile Delinquency, Social Inquiri, nr. 47/1977, pp.323-341.

38
Ataşamentul implică legăturile puternice cu anumiţi indivizi din comunitate. Relaţii cu alţi oameni
importanţi îi determină pe indivizi să ia în considerare sentimentele şi preocupările acestora, făcându-i,
după toate probabilităţile, să acţioneze în moduri “responsabile”.
Figurile simbol şi grupurile de referinţă se fixează în etapa copilăriei la nivelul grupului familial,
În consecinţă, dacă familia este deficitară sub acest aspect (dezorganizată, fără ataşament), atunci
riscul socializării ratate este mult mai mare.
Angajamentul, sau investiţia oamenilor în construirea unei cariere sociale legale, le temperează
comportamentul. Dacă investiţia este una semnificativă, atunci riscurile delincvenţei sunt minime, căci
pierderile ar fi mai mari decât beneficiile. În anii ’60, un strigăt mobilizator al celor care susţineau
schimbarea socială era “nu aveţi încredere în nimeni peste treizeci de ani”. Ideea fundamentală a
acestui slogan era că oamenii peste vârsta de treizeci de ani puteau avea familii, slujbe cu normă
întreagă, ceea ce îi făcea să aibă un interes faţă de sistemul existent şi, astfel, era mai puţin probabil ca
ei să dorească să-l schimbe. Era mai probabil ca ei să se conformeze valorilor şi normelor sociale
existente decât cei mai tineri. Mult mai expus este şomerul, chiulangiul, omul sărac, cei a căror miză
socială este scăzută şi nu riscă să piardă prea mult.
Implicarea în activităţi nedeviante şi cu oameni nedevianţi, afirma Hirschi, lasă mai puţin timp
pentru comportament delincvent.
Sistemele de credinţă împărtăşite leagă laolaltă membrii comunităţii şi le întăreşte rezistenţa la
acţiuni deviante. Cu cât lipsesc constrângerile impuse, cu atât este mai facilă transgresarea normelor
convenţionale.
Mecanismele psihosociologice de frustrare-agresiune implicate în delincvenţă nu au o
cauzalitate uniliniară, ci mediate de variabilele individuale.
Structura (sau rezistenţa) exterioară este alcătuită din grupurile socializatoare (familie,
vecinătate, prieteni), care oferă posibilitatea dobândirii unui status şi sentimentul identificării cu grupul.
Structura (sau rezistenţa) interioară este matricea care asigură tânărului conştiinţa identităţii de
sine şi a imaginii de sine în raport cu alţii, convingerea orientării spre scopuri dezirabile şi toleranţa la
frustrare.
Aceste elemente pot fi cunoscute prin teste de personalitate şi de predicţie, ceea ce reprezintă
un mijloc de prevenire a apariţiei sentimentului de frustrare-agresiune, declanşator al conduitelor
deviante sau delincvente.
Delincvenţa se datorează capacităţii reduse de depăşire a situaţiilor frustrante (unei „toleranţă”
scăzute la frustrare). Agresivitatea84 nu este un rău în sine, ci un instinct necesar, un răspuns la o
frustrare. Frustrarea la rândul ei nu declanşează automat agresiunea şi nu orice agresiune este
rezultatul unei frustrări (există agresivitate constituţională - în epilepsii, în paranoia - , agresivitate
accidentală sau câştigată. Eliot Sorel, Preşedintele Asociaţiei Internaţionale de Psihiatrie Socială
84 Opus comportamentului prosocial care presupune echilibru, cooperare, toleranţă, comportamentul agresiv poate fi
considerat drept o caracteristică a formelor de comportament orientat în sens distructiv, care se regăsesc ca forme de vârf
ale manifestării la nivelul delincvenţei (M. Petcu, p. 112) Agresivitatea este „orice formă de conduită orientată cu intenţie
către obiecte, persoane sau către sine, în vederea producerii unor prejudicii, a unor răniri, distrugeri şi daune” (A. Neculau,
Manual…, p.163.) , „formă de comportament ofensiv a individului, care se consumă în plan acţional sau verbal, constituind
reacţia sa la o opoziţie, reală ori numai imaginară, din partea celorlalţi”. Opus este comportamentul autistic, de închidere în
sine în cazul unei situaţii frustrante pentru individ (Ana Bogdan –Tucicov, definiţie în Dicţionar de Psihologie socială Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p. 19), „comportamente încărcate de reacţii brutale, destructive şi de atacare.”
(Ursula Şchiopu, Dicţionar de Psihologie, Ed. Babel, Bucureşti, 1997, p.58) În contrast cu agresivitatea ostilă care
urmăreşte să facă rău este agresivitatea instrumentală care urmăreşte atingerea unor scopuri practice, ca rezultat al unui
proces decizional. E. Fromm, în funcţie de finalitatea adaptativă distinge agresivitatea reactivă, răspuns biologic la
comportamentul cuiva care ne lezează moral sau fizic, şi agresiunea proactivă, fără provocări, spontană şi nonadaptativă.
Agresivitatea prosocială, sancţionarea răului, infractorilor, sancţionarea copiilor; agresivitatea antisocială care contravine
normelor sociale, agresivitatea verbală, fizică Etologii pun accent pe valoarea adaptativă a agresivitţii, Freud şi Konrad
Lorenz pe instinct. Fromm subliniază existenţa unei agresivităţi maligne legată de tulburări sexuale, corelaţie între
agresivitate şi sadism, manifestarea plăcerii de a lovi sau cauza suferinţe, tulburare a instinctelor sexuale. Influenţele
biologicului asupra declanşării reacţiilor agresive: influenţe neuronale; există formaţiuni nervoase care în urma stimulării
electrice, declanşează agresivitatea, influenţe hormonale, masculii sunt mai agresivi decât femeile, datorită diferenţelor de
natură hormonală, influenţe biochimice (creşterea alcoolului în sânge, scăderea glicemiei care pot intensifica agresivitatea.
39
argumentează ideea că la sfârşitul secolului XX, cauza principală a morţii tinerilor între 15 şi 24 de ani
nu este cancerul sau alte maladii, ci violenţa 85. Agresivitatea este un răspuns la frustrare (John Dollard)
dar nu orice frustrare duce la agresivitate. A. Bandura (1968) lansează teoria învăţării sociale a
agresivităţii. (Actorul cu spectacolul agresiv, agresând o păpuşă din material plastic; dacă acest
comportament este întărit, agresivitatea este mai puternică (teoria transferului de agresivitate). Modelele
de conduită agresivă se regăsesc în familie, mediul social, subculturi violente, mass-media, întărirea
tendinţelor spre violenţă (în special TV))
L. Festinger introduce noţiunea de „disonanţă” cognitivă şi afectivă definită ca fiind un
element ce intervine atunci când este încălcată, împiedicată, sau nerealizată o nevoie legitimă a
tânărului, ceea ce conduce la apariţia unei stări de tensiune si conflict între tânăr şi mediul lui. Familiile
dizarmonice, cu conflicte tensionale generează nesiguranţă, anxietate generatoare de violenţă.
Deşi teoria controlului este un supliment folositor pentru teoria asocierii diferenţiale, prin faptul
că pune accentul pe importanţa controlului intern şi a integrării sociale a comunităţii, este incapabilă să
explice crima gulerelor albe, activităţi delinctuale comise de oameni cu statut superior şi, aparent,
“respectabili”, care sunt bine integraţi în comunităţile lor, cât şi delincvenţa celor bine integraţi în
subcultura lor.
Astfel, problema pare a nu fi atât integrarea în comunitate, ci şi natura sistemului de valori al
acestei comunităţi. Legăturile puternice ale comunităţii în cadrul unei subculturi deviante pot contribui la
comportamentul deviant. Teoria nu rezolvă problema de ce oamenii se angajează într-o formă de
devianţă şi nu în alta. În final, lipsa de integrare a indivizilor în comunitatea lor poate fi cauza sau efectul
comportamentului lor deviant. Pe scurt, teoria controlului joacă un rol în explicarea devianţei, dar nu
poate să se menţină singură.
A. COHEN şi M. GORDON în teoria „subculturilor deviante” şi a „grupurilor de la marginea
străzii” susţin că „subcultura” apare ca reacţie de protest faţă de normele şi valorile societăţii,
cuprinzând indivizi care au sentimentul că le sunt blocate căile de supravieţuire şi ascensiune.
„Subcultura” se reproduce apoi, implicând generaţii succesive a căror copii reacţionează într-un mod
asemănător nevrozei, exteriorizând frustrarea şi asociindu-se în „bande” cu conduită delincventă.
Există trei tipuri majore de sub-cultură delincventă, mai ales în rândul adolescenţilor din zonele
urbane:
Modelul delincvent, care se bazează pe valori de tip delincvent, tinerii încercând prin fraudă,
furt, şantaj să obţină câştiguri materiale;
Modelul conflictual are ca normă de bază violenţa, forţa sau ameninţarea cu forţa în rezolvarea
oricăror probleme;
Modelul evazionist sau de izolare, prin care tânărul se retrage într-un univers propriu, guvernat
de senzaţiile aduse de narcotice.
Aceste modele apar deseori în forme combinate
Teoria situaţională. O serie de cercetători consideră că analiza situaţiilor oferă un răspuns
adecvat problemelor legate de geneza devianţei. În această concepţie situaţia reprezintă ansamblul
circumstanţelor externe care precedă şi însoţesc comiterea unui act deviant şi care fac ca acest act să
fie mai mult sau mai puţin realizabil. Cultura deviantă însuşită constituie o posibilitate care se
actualizează atunci când există circumstanţe favorabile atât în ceea ce priveşte starea deviantului, cât şi
a obiectului, respectiv vulnerabilitatea ţintelor (expunere, proximitate, atracţie, supraveghere), accesul la
tehnica necesară etc. Delincvenţii procedează la o „selecţie situaţională” după care îşi orientează
acţiunea în fiecare dintre etapele realizării infracţiunii şi în funcţie de evenimentele care se produc.
CUSSON (1990, p.86) enumeră 19 măsuri utile pentru reducerea criminalităţii protejând mai bine
obiectele care atrag delinctul. De asemenea sunt corelaţi şi factorii care contribuie la stimularea
iniţiativei sau reuşitei delinctuale (e. g. descreşterea sinuciderilor în Marea Britanie în momentul
reducerii componentelor toxice ale gazului metan, sau ale reducerii monoxidului de carbon eliberat de
arderile motoarelor cu combustie internă). În acest sens, un interes aparte în sociologia devianţei şi

85E. Sorel, Violenţa la sfârşitul secolului XX (extrase din conferinţă). Revista de Criminologie şi de Criminalistică, Nr. 1/1999
Vezi Nicolae Mitrofan, Agresivitatea, în A. Neculau (coord.), Manual de psihologie socială, Polirom, Iaşi, 2003, pp161-177.
40
sociologia culturii îl prezintă mass-media (devianţa observată – producţii de film etc. care pot stimula
imaginaţia şi imitaţia).

2.3. Teoriile despre macroniveluri (Teorii macromoleculare)

Teoriile macronivelare accentuează pe cauzalitatea socială. Pentru acestea, vinovată de fenomenul


delincvenţei este societatea, prin structurile pe care ea le generează.
1) Tensiunea structurală (teoria anomiei) Această teorie pleacă de la analiza conceptului
durkheimian de anomie, care desemnează situaţia caracteristică crizelor de creştere, sau de recesiune,
în care acţiunea regulatorie a grupului social nu se mai poate exercita, normele tipice care ghidează
comportamentul ne mai fiind adecvate sau eficiente. Starea de derută normativă este însoţită de
suspendarea temporară a funcţionalităţii normelor şi slăbirea autorităţii controlului exercitat de instanţele
abilitate. Efectul situaţiei anomice constă în reducerea capacităţii societăţii de a structura un
comportament adecvat. Absenţa standardelor clare pentru a ghida comportamentul face ca oamenii să
fie dezorientaţi, anxioşi. Anomia înseamnă insuficientă integrare şi este o caracteristică a modernităţii;
pe măsură ce societatea devine tot mai complexă, este tot mai dificilă1ă menţinerea coeziunii sociale.
Dezorganizarea socială, în marile crize sau depresiuni, în procesul de urbanizare reduce funcţia de
socializare şi control exercitată de comunitate şi vecinătate, ceea ce generează devianţă 86. Este şi cazul
României de deceniului trecut.
Pe această bază teoretică, R. K. MERTON (1938) reformulează şi dezvoltă teoria arătând că
anomia se naşte dintr-o tensiune structurală, care rezultă din lipsa unei relaţii clare între scopurile
susţinute cultural şi mijloacele oferite de societate pentru atingerea acelor scopuri. Delincvenţii sunt
incapabili să atingă scopurile aflate sub presiunea pentru succes, din cauza lipsei de mijloace adecvate.
De pildă, oamenii aşteaptă să aibă succese pe plan profesional şi financiar, dar nu toţi pot avea
“succes” în aceşti termeni. E mai puţin probabil ca unii indivizi fără mijloace de a ajunge la o educaţie
superioară sau la o instruire specializată să aibă “succes”.
Anumitor grupuri de indivizi li se refuză sistematic accesul către scopurile culturale recunoscute,
prin diferite bariere structurale. Această situaţie duce la un sentiment de anomie. Încălcarea normelor
este un răspuns „normal” al persoanei care acţionează în cadrul unui anumit de organizare a societăţii.
Tendinţa spre conformitate sau spre delincvenţă este dependentă de statutul fiecărui individ, iar rata
criminalităţii apare ca o ilustrare a neconcordanţei între scopurile propuse de societate şi mijloacele de
care dispune individul. Merton face distincţie între cinci moduri de adaptare a individului la situaţia la
care ia parte:
Conformitatea, cel mai răspândit mod, cel care asigură stabilitatea obişnuită a societăţilor.
Conformistul acceptă atât scopurile culturale cât şi mijloacele instituţionalizate pentru atingerea acestor
scopuri.
Inovaţia, când o persoană acceptă scopurile culturale standard, dar nu acceptă mijloacele
consacrate social pentru atingere a acestor scopuri (e.g., persoana care foloseşte “informaţii de la o
persoană care are acces la informaţii confidenţiale”, pentru a face afaceri cu acţiuni şi obligaţiuni).
Ritualismul se referă la situaţii în care persoanele care nu acceptă sau par să nu înţeleagă
scopul cultural totuşi acţionează în moduri aprobate de societate (e.g., birocratul stereotipic care este
mai atent la a se asigura că toate formularele sunt completate decât la atingerea scopului acestor
formulare).
Evaziunea descrie situaţia persoanei care a abandonat atât scopurile, cât şi mijloacele
aprobate cultural, a individului care este în societate fără să fie: „bolnavi mintal, lunatici, paria, exilaţi,
rătăcitori, vagabonzi, cerşetori, beţivi cronici, drogaţi etc.” 87
În final, rebeliunea este un mod de adaptare prin care persoana respinge scopurile şi
mijloacele aprobate cultural şi le înlocuieşte cu alte scopuri şi mijloace alternative(e.g., revoluţionarul

86 Durkheim susţine ideea că sinuciderile variază invers proporţional cu gradul de integrare religioasă, domestică şi politică.
87 R. K. Merton, Eléments de théorie et de méthode sociologique, Plon, Paris, 1965, p.186
41
sau cel care protestează pentru drepturi civile). Următorul tabel surprinde relaţia scop-mijloc în
modalitatea de adaptare:
Nr. crt. Moduri de adaptare Scopuri Mijloace
1 Conformitate + +
2 Inovaţie + -
3 Ritualism - +
4 Evaziune - -
5 Rebeliune  

Potrivit teoriei tensiunii culturale, sursa devianţei este în structura socială şi în cultură, mai
curând decât în individ. Poziţia ocupată de individ în structura socială generează tendinţele spre
conformism sau devianţă, dar nu valorile culturale sunt vinovate pentru aceasta, ci diferenţierile sociale.
Astfel, devianţa este mai frecventă în clasa de jos, în cazul căreia căile pentru succes, acceptabile
social, sunt mai puţin accesibile.

2) Teoria conflictului.
Contemporanul lui Durkheim, sociologul german MAX WEBER, consideră că societatea este
una a raporturilor de dominaţie. Menţinerea ordinii sociale nu vizează atât asigurarea coeziunii sociale,
cât a privilegiilor celor ce asigură funcţia de conducere. Normele sunt mijloace de reproducere a
dominaţiei, legitimitatea provenind din monopolul puterii şi di utilizarea forţei (poliţie, justiţie, armată).
Normele care stau la baza ordinii normative dominante sunt variabile în raport cu regimul legitim.
Întrucât controlul asupra resurselor necesare nu este repartizat în mod egal, capitalismul îi face pe
oameni să se angajeze în comportament criminal, fie ca să obţină ceea ce ei cred că ar trebui să aibă
(muncitorul “exploatat”), fie să păstreze sau să dezvolte ceea ce au dobândit (capitalistul). Acest conflict
îşi are originea direct în competitivitatea inerentă capitalismului, cu accentul său de profit, şi în
incapacitatea muncitorilor de a realiza venitul necesar, ca să se menţină cel puţin la un nivel minimal de
existenţă.
Quinncy (1974; 1980) afirmă că proprietarii mijloacelor de producţie, capitaliştii, controlează
sistemul legal; ei definesc ca fiind delinct sau crimă orice faptă ce le-ar ameninţa privilegiile şi
proprietăţile pe care le-au acumulat prin capitalism. Din această perspectivă, chiar acele crime care par
neînsemnate (e.g., jocurile de noroc, băutura, angajarea în legături sexuale ilicite) sunt considerate că
ameninţă valorile muncii intense şi sobrietăţii pe care se bazează structura capitalistă.
În mod similar, SPITZER (1980) evidenţiază modul în care autoritatea controlează aparatul
legal pentru a condamna tot ceea ce ameninţă funcţionarea capitalismului. De pildă, el afirmă că,
întrucât cei care fură ameninţă proprietatea celor bogaţi, acest comportament este definit delinctual. Mai
mult capitaliştii îi definesc drept devianţi din punct de vedere social pe cei care nu vor să efectueze
munca necesară pentru a face să funcţioneze maşinăria capitalistă, sau pe cei care nu arată respectul
cuvenit faţă de autoritate, o cerinţă importantă în organizaţiile ierarhice capitaliste. Pe de altă parte, cei
al căror comportament sprijină sau ilustrează modul de viaţă capitalist (e.g., individualiştii neînduplecaţi,
implicaţi în jocuri sportive competitive) sunt prezentaţi ca modele în contrast cu devianţii. Fiind o
încălcare a regulilor, teoreticienii se întrebă „ale cui reguli” sunt încălcate? Ale celor elaborate de către
cei bogaţi, pentru a fi respectate de către cei săraci. În opinia lor, dreptul penal ar avea ca mandatul
unic reprimarea supuşilor pentru perenitatea puterii. Dacă teza are o anumită valabilitate pentru geneza
şi dezvoltarea burgheziei industriale, între timp s-au mai schimbat unele lucruri.
Totuşi, teoria conflictului aplicată devianţei sugerează modalităţi prin care structura economică
a societăţii influenţează sfera politică, îndeosebi în definirea anumitor acte ca fiind criminale sau
deviante. La fel ca teoria tensiunii structurale, ea localizează sursa comportamentului deviant în cadrul
structurii sociale şi nu în individ. Rămân însă multe aspecte ale devianţei neexplicate de această teorie.

42
3) Teoria etichetării. Una dintre cele mai populare explicaţii ale devianţei este, în zilele
noastre, teoria reacţiei sociale sau de marcaj sau teoria etichetării.
Argumentul principal prezentat de teoreticienii reacţiei sociale (Lemert, Erikson, Becker,
Goffman) este că nici un comportament nu este în mod automat deviat. Devianţa reclamă o definiţie.
Diverse societăţi (şi diverse grupuri din cadrul unei societăţi) etichetează diferite acte ca fiind deviate. În
consecinţă, susţine EDWIN LEMERT, nu devianţa produce controlul social, ci controlul social creează
devianţă.
Deşi din când în când toţi oamenii se angajează în acte care sunt definite de societatea lor (sau
grupul) ca fiind deviante, aceste acte deviante nu sunt totdeauna observate sau, dacă sunt observate,
ele sunt considerate comportamente greşite temporare (e.g. furtul dintr-un magazin al unui tânăr dintr-o
familie avută, considerat un accident banal, o expresie a nonconformismului adolescentin). Aceasta
este numită devianţă primară (faptul de a încălca o normă). Ceea ce este important pentru teoria
etichetării nu este actul însuşi, ci devianţa secundară (recunoaşterea oficială a acestei încălcări de către
o instanţă desemnată în acest scop, „criminalitatea contabilizată”), etichetarea publică ca deviant şi, ca
urmare, acceptarea identităţii deviante de către persoana care a comis actul. Această acceptare poate fi
considerată ca un stigmat, care schimbă în mod substanţial conştiinţa de sine a unei persoane şi o duce
la o “carieră deviantă” (Goffman, 1963). Un act de devianţă secundară poate, de asemenea, duce la o
etichetare retrospectivă a identităţii trecute a unei persoane, pentru a-l face să se conformeze identităţii
prezente deviante. Reacţia socială în faţa deviantului, generează ca efect pervers o mişcare centrifugă,
cu îndepărtarea de normalitate. Devianţii etichetaţi sau excluşi caută soluţii pentru a supravieţui şi sunt
nevoiţi să frecventeze mediul deviant. Marginalizarea şi devianţa sunt indisociabile, astfel încât reacţia
socială creşte probabilitatea comportamentului deviant.
Actul deviant e mai puţin important decât faptul de a fi etichetat deviant. La rândul ei, acea
etichetă afectează sentimentul de identitate al persoanei, care poate duce la alte acte deviante.
Pentru E. GOFFMAN, identitatea socială are două dimensiuni, cea virtuală, atribuită de altul pe
baza unor aparenţe şi una reală care atestă adevăratele caracteristici ale persoanei. O identitate reală
este întotdeauna susceptibilă să ascundă caracteristici care să contamineze identitate virtuală. Orice
atribut care suscită o îndoială privind adecvarea între cele două identităţi este un stigmat, care face din
individ o fiinţă discreditată. „Normalul şi stigmatizatul nu sunt persoane, ci puncte de vedere” 88, nu
există devianţi, ci indivizi puşi în situaţia de a purta un stigmat. Etichetarea nu este un marcaj irevocabil
pentru un destin, efectele ei putând fi reversibile, dar , de cele mai multe ori, nu se întâmplă astfel.
Distincţia propusă de sociologul „dramaturgiei sociale” ne face să înţelegem afirmaţia lui Cohen:
„Pe scurt, noi suntem cu toţii nişte contravenienţi, dar ne deosebim între noi după modelele în
care se încadrează infracţiunile noastre. Aceste modele diferă după numărul diferitelor infracţiuni
comise, după frecvenţa şi după combinaţiile lor, în care unele pot conduce la altele conform unei
progresii caracteristice”89
Teoria reacţiei sociale leagă modurile micro şi macro de abordare a devianţei. Definiţiile
devianţei rezidă în definiţiile culturale (macro). Dar aplicaţiile acestor definiţii au loc prin interacţiunea
personală cu alţii şi joacă un rol semnificativ în identitatea individuală (micro). Această teorie este utilă
în prezentarea devianţei ca un proces social mai degrabă decât un proces moral – unele persoane au
puterea de a impune altora punctele de vedere asupra comportamentului cuvenit.
Şi teoria reacţiei sociale are câteva unele limite: unii criminali se angajează în practici criminale
sau deviante chiar dacă nu sunt prinşi şi niciodată expuşi unei identităţi bazate pe devianţă secundară.
Pentru unii, faptul de a fi etichetat deviant este un stimulent puternic de a-şi schimba mai degrabă
comportamentul decât de a-l continua. În final, există oameni în închisori (e.g., violatori, ucigaşi plătiţi) şi
în diverse tipuri de instituţii pentru boli psihice, deoarece comportamentul lor este o ameninţare pentru
ei înşişi sau pentru alţii şi nu pentru că acţiunile lor au fost arbitrar definite, de cei care au autoritate, ca
fiind deviante.

88 E. Goffman, Asiles, Minuit, Paris, (1961), 1968, p.179.


89 A. Cohen, La Déviance, p. 59.
43
Astăzi, fucţionalismul, culturalismul şi teoria etichetării sunt cele trei cadre de analiză cele mai
frecvente la care ajunge sociologia90.
Principalele modele teoretice ale devianţei pot fi sintetizate în următorul tabel: 91

Modele teoretice Întrebări Presupuneri Cauză Exemple


Anomie DE CE se încalcă Este o Ruptura Clase sociale
normele? caracteristică scopuri/mijloace defavorizate
patologică
Transmisia DE CE este Este un Socializarea Bande
Tradiţionale

culturală devianţa comportamen valorilor delincvente


caracteristică t învăţat subculturilor
unor grupuri?
Controlul CE obligă Este normală Absenţa Indivizi slab
social oamenii să legăturilor cu integraţi
încalce norma? ceilalţi, cu
societatea
Funcţionalism CE păstrează Este o stare Refuzul Cei ce refuză
ul ordinea socială? potenţială, nu conformităţii scopurile sociale
o realitate
efectivă
Conflictul CUM conduce la Este un Inegalitatea Conflictele între
social devianţă accesul răspuns socială clasele favorizate
Moderne

inegal la resurse? normal la şi cele


situaţii defavorziate
competitive
Teoria CUM Este relativă, Faptul de a nu Cei care, lipsiţi
etichetării reacţionează depinzând de semăna cu ceilalţi fiind de putere,
societatea faţă de cei ce sunt etichetaţi
devianţă? etichetează

90 Albert Ogien, Sociologia devianţei, Iaşi, Polirom, 2002, p.36.


91 Vezi S. M. Rădulescu, Sociologia devianţei, Editura Victor, 1998, pp. 88-89.
44
V. Caracteristicile sociologice ale deviantului

Caracteristicile sociologice ale deviantului oferă numeroase date interesante pentru analiza şi,
mai ales, pentru predicţia fenomenului deviant.
Vârsta este asociată cu crima şi cu comportamentul deviant. Devianţii sunt relativ tineri,
delincvenţa concentrându-se între 14 şi 24 de ani. Acest grup de vârstă explică mai mult de 40% din
crimele violente şi aproximativ jumătate din toate delinctele împotriva proprietăţii. Furturile, toxicomania,
omuciderile şi sinuciderile sunt preponderente la această categorie de vârstă. Pe de altă parte, este mai
probabil ca delinctele gulerelor albe să fie comise de cei care sunt considerabil mai în vârstă.
Genul este, de asemenea, asociat cu delincvenţa. După toate probabilităţile, bărbaţii comit
delincte împotriva proprietăţii de aproximativ patru ori mai mult decât femeile şi cam de nouă ori mai
multe crime violente. Unele delincte sunt legate automat de gen; violul este o infracţiune preponderent
masculină, iar prostituţia o infracţiune preponderent feminină. De asemenea, agenţii care aplică legea
deseori sunt mai şovăielnici în a eticheta femeile drept criminale decât a eticheta bărbaţii. Pe măsură ce
drepturile femeilor şi ale bărbaţilor devin egale, s-ar putea ca diferenţa în ratele delinctelor lor să scadă.
Clasa socială joacă un rol în devianţă. O mai mare parte dintre devianţi sunt din clasa de jos
decât din cea mijlocie şi cea de sus. Totuşi, victimele crimelor de asemenea provin disproporţionat din
clasa de jos. Mai mult, probabilitatea de a fi arestaţi şi condamnaţi e mai mare pentru oamenii din clasa
de jos decât pentru cei din alte clase sociale. Clasa socială este, de asemenea, un factor în diferitele
tipuri de delincte comise. Probabilitatea de a comite infracţiuni de “stradă”, tâlhării, atac la persoane)
este mai mare pentru cei din clasa de jos. Frecvenţa crimelor creşte proporţional cu mărimea oraşului,
dar este inegal distribuită pe cartiere. Pe de altă parte, delinctele gulerelor albe sunt mai frecvente
printre cei din clasele de mijloc şi de sus.
Rasa este implicată în infracţiune într-un mod copleşitor. Americanii africani sunt mult mai
frecvent arestaţi decât proporţia lor din populaţie. În 1986, când aceştia constituiau 12% din populaţie,
ei formau cam 28% din arestări pentru crime grave, 33% pentru crime împotriva proprietăţii şi 45%
pentru crime împotriva persoanei (Biroul Federal de Investigaţii al Statelor Unite, 1987). Totuşi,
majoritatea criminalilor sunt albi. De asemenea, există o relaţie între clasa socială şi rasă care
afectează rata criminalităţii. Americanii africani sunt mai frecvent arestaţi decât sunt albii. De asemenea,
probabilitatea de a comite delincte ale gulerelor albe este mai mică pentru americanii africani decât
pentru albi.
În final de menţionat tendinţa de aglutinare a diverselor devianţe: furt, violenţă, alcoolism,
toxicomanie, omucidere şi sinucidere, între care există legături foarte strânse 92.

Portretul statistic al delincventului

Analizele cantitative ale fenomenului delincvent iau în calcul numeroase variabile, de la vârstă,
sex, rezidenţă, tipul infracţiunii, categoria socio-profesional, originea etnică, instrucţie şcolară, status
social, familie, profil psihologic, ş.a.
Acumularea datelor statistice permit, după John Braithwaite (1989), să spunem că delincvenţă
este comisă în cea mai mare parte a cazurilor de către:
 individ de sex masculin
 între 15-25 de ani
 celibatar
 cu reşedinţa într-un oraş mare
 care a cunoscut o mare mobilitate rezidenţială
 are rezultate şcolare mediocre
 este în relaţii bune cu delincvenţii
Aceşti indivizi ar mai puţin angajaţi în delincvenţă dacă:

92 Pentru mai multe date statistice vezi A. Giddens, Sociologie, All, Bucureşti, 2001.
45
 ar fi puternic ataşaţi de activităţi şcolare
 ar avea aspiraţii profesionale înalte
 ar fi foarte legaţi de părinţii
 ar crede în respectarea legii.

Portretul-tip al delincventului:
„Este un băiat crescut de o mamă singură destul de ocupată, care l-a răsfăţat, a cedat
capriciilor sale, dar nu i-a dezvoltat suficient dragostea de muncă. Învaţă într-o şcoală profesională în
care profesori fără prea multă experienţă îi facilitează mai mult eşecul şcolar. La mijlocul ciclului şcolar,
el abia ştie să scrie şi să citească. Este orientat atunci spre un program minimal, în care îşi pierde
timpul. Capătă obişnuinţa de a lenevi, se iniţiază în furt şi începe să fumeze marijuana. Abandonează
şcoala şi îşi caută un loc de muncă. Având ambiţii nerealiste, dispreţuieşte muncile de jos care îi sunt
oferite. Mai mulţi ani supravieţuieşte de pe o zi pe alta, subzistând datorită ajutorului mamei, ajutoarelor
sociale şi puţinilor bani obţinuţi ocazional. Prin furt ajunge să trăiască destul de precar şi să-şi procure
uneori droguri.”93
Rezumând cauzele delincvenţei ar fi: lipsa educaţiei primare, eşecul pedagogic, mediul
dezorganizat, laxismul justiţiei, nepăsarea poliţiei, neatenţia proprietarilor, plăcerea primejdiei etc.
Criminologul francez J. Pinatel pleacă de la ideea că numai „ocazia socială” generată de
circumstanţele mediului poate permite predispoziţiilor şi caracterelor psihice să se manifeste94, din
punct de vedere strict psihologic, personalitatea criminalului se caracterizează printr-un nucleu alcătuit
din patru componente: egocentrism, labilitate, agresivitate, indiferenţă afectivă, corelate cu aptitudini
fizice şi intelectuale specifice criminalului.

Implicaţiile sociale ale devianţei

Sociologii nu văd devianţa ca un atribut al persoanei; ea este eticheta atribuită unui anumit
comportament faţă de relaţiile şi procesele sociale. Când aceste procese sunt codificate şi legiferate de
stat, noi numim violarea lor “crimă”. Alte definiţii sociale formulate mai puţin clar deseori fac ca diferite
forme de comportament sã fie considerate “ciudate”, “excentrice”, “deosebite” sau “trăsnite”. Aceste
comportamente deseori îi fac pe oameni să evite persoana asociată cu ele sau să insiste ca acţiunile
persoanei ofensatoare să fie limitate în vreun fel.
 Stigmatul social
Un număr de forme de comportament deviant poartă cu ele un stigmat social. În societatea
noastră, boala mintală poartă un asemenea stigmat, aşa cum poartă handicapul fizic, invaliditatea şi
chiar bolile fizice. Definirea oamenilor neconvenţionali mai degrabă ca “devianţi” decât “deosebiţi”
afectează serios modul în care alţii tratează astfel de indivizi şi, inevitabil, modul în care persoanele
astfel definite ajung sã se considere ele însele.

Devianţa şi societatea
Durkheim (1895) precizează că devianţa există în toate societăţile şi îndeplineşte câteva funcţii
importante. Definiţiile sociale ale devianţei marchează graniţele comportamentului permisiv, astfel
clarificând ceea ce societatea consideră că este o acţiune corectă şi potrivită. Etichetarea actelor ca
deviante întăreşte forţa morală a comportamentului considerat acceptabil de societate. De asemenea,
reacţia societăţii la comportamentul deviant deseori măreşte solidaritatea socială, unind oamenii în
spatele acelei reacţii.
Devianţa poate servi societatea, prezentând alternative la normele şi valorile existente putând
duce la schimbarea socială. De pildă, potrivit lui Merton, inovaţia este o formă de devianţă care poate fi

93 Apud. Ogien, p.42.


94 J. Pinatel, La société criminogène, Paris, Edit. Calmann-Lévy, 1971.
46
considerată nu numai pozitivă, ci şi absolut necesară dacă o societate nu vrea să stagneze. Cei definiţi
devianţi la un moment dat pot deveni eroii viitorului (e.g. cei care au ;luptat pentru drepturile femeilor).
Devianţa, aşadar, este comportamentul care diferă de cel obişnuit şi tradiţional. Dacă acest
comportament este aplaudat sau condamnat depinde de cine îl apreciază; el depinde şi de zona
specifică în care apare. Pe scurt, devianţa este rezultatul unui proces social.

47
VI.Factorii psiho-sociologici implicaţi în determinarea comportamentului deviant al
minorilor

Ca proprietate a grupului, normele sociale şi juridice indică ceea ce este drept sau nedrept,
moral sau imoral, licit sau ilicit, legal sau ilegal, stabilizând astfel zona de permisivitate a acţiunii şi
comportamentului indivizilor. Această zonă nu este însă precis delimitată sau circumscrisă, în interiorul
ei putând apărea „puncte de toleranţă“ sau de permisivitate unde comportamentul individului poate varia
sensibil depăşind limitele normative şi instituţionale acceptate. Această variaţie de comportamente se
datorează şi faptului că find elaborate într-o manieră generală şi impersonală, normele sociale şi juridice
nu stipulează în detaliu nici modalităţile şi nici mijloacele concrete prin care indivizii pot să îndeplinească
sau nu rolurile prescrise în funcţie de statutul lor social. Pentru acest motiv, în orice societate pot apărea
diferite tipuri de comportament a cărora gamă include atât pe cele conformiste „legaliste“, cât şi pe cele
inovatoare, nonconformiste, evazioniste sau deviante. Varietatea şi diversitatea acestor comportamente
sunt influenţate în mare măsură atât de caracteristicile diverşilor factori sociali şi de condiţiile concrete
în care îşi desfăşoară activităţile lor, cât şi de perceperea diferită a „mesajelor“ şi „codurilor“ incluse în
norme, concretizate fie în acceptarea şi suportarea acestora, fie în respingerea şi transgresarea lor. Ca
arate orice societate se confruntăîntr-o mare sau mai mică măsură cu manifestările de transgresiune a
normelor care în funcţie de anumite criterii, pot lua formă de devianţă socială sau delincvenţă
(criminalitate).
În sensul său cel mai general devianţa socială desemnează nonconformitatea, abaterea sau
încălcarea normelor şi regulilor sociale.
Ea include ansamblul comportamentelor şi conduitelor care violează aşteptările
instituţionalizate, adică cele împărtăşite sau recunoscute ca legitime în cadrul unei societăţi.
În ansamblul formelor de devianţă socială se include şi delincvenţa (criminalitatea), care
afectează cele mai importante valori şi relaţii sociale protejate de mormele juridice cu caracter penal.
Putem defini delincvenţa ca fiind un ansamblu de acte şi fapte care violând regulile juridice
penale, impun adoptarea unor sancţiuni negative organizate din partea agenţilor specializaţi ai
controlului social (poliţie, justiţie, instituţii de recluziune etc.).
Trăsăturile specifice delincvenţei constau în:
a) violarea legilor şi prescripţiilor juridice care interzic comiterea unor anumite acţiuni;
b) manifestarea unui comportament contrar regulilor morale şi de convieţuire socială;
c) desfăşurarea unei acţiuni antisociale care periclitează siguranţa instituţiilor şi grupurilor sociale,
producând un sentiment de teamă şi insecuritate în rândul indivizilor.
Chiar dacă aparent delinctul, se înfăţişează ca un fenomen juridic reglementat prin normele
dreptului penal, el este primordial un fenomen social care se produce în societate, având consecinţe
negative şi distructive pentru securitatea indivizulor şi grupurilor. Aşadar, delincvenţa include acele
violări şi încălcări ale normelor penale şi de convieţuire socială care protejează ordinea publică,
drepturile şi libertăţile individuale, viaţa, sănătatea şi integritatea persoanei în societate. Un
comportament delincvent comportă după opinia lui E.H. Sutherland, următoarele caracteristici:
a) are o serie de consecinţe negative, prin faptul că prejudiciază interesele întregii societăţi;
b) face obiectul unor interdicţii sau constrângeri formulate de legea penală;
c) prezintă o intenţie antisocială deliberată, urmărind un scop distrunctiv;
d) fapta este probază juridic şi sancţionată ca atare.
În funcţie de aceste caracteristici, delincvenţa este un fenomen deosebit de complex, incluzând
o serie de aspecte şi dimensiuni de natură statistică, juridică, sociologică, psihologică, prospectivă,
economică şi culturală.
1. dimensiunea statistică, evidenţiază starea şi dinamica delincvenţei în timp şi spaţiu, prin evaluarea şi
măsurarea în procente a diferitelor delincte şi crime şi corelarea acestora cu o serie de variabile şi
indicatori cu caracter social, ecologic, cultural, geografic etc.;

48
2. dimensiunea juridică, evidenţiază tipul normelor juridice violate prin acte şi fapte antisociale,
periculozitate socială a acestora, gravitatea prejudiciilor produse, intensitatea şi felul sancţiunilor
adoptate, modalităţile de resocializare a persoanelor delincvente;
3. dimensiunea sociologică, centrată de identificarea, explicarea şi prevenirea socială a delinctelor şi
crimelor în raport cu multiple aspecte de inadaptare, dezorganizare şi devianţă existente în societate şi
cu formele de reacţie socială faţă de diferitele delincte;
4. dimensiunea psihologică, evidenţiază structura personalităţii individului delincvent şi individului
normal, motivaţia şi mobilurile comiterii delinctului, atitudinea delincventului faţă de fapta comisă
(răspunderea discernământul etc.);
5. dimensiunea economică sau „costul“ crimei, evidenţiază consecinţele directe şi indirecte ale diferitelor
delincte din punct de vedere material şi moral (costuri financiare acordate victimelor, martorilor,
reparaţia bunurilor etc.);
6. dimensiunea prospectivă, evidenţiază tendinţele de evoluţie în viitor a delincvenţei, precum şi
înclinaţia spre delincvenţă a unor indivizi şi grupuri.

Pentru a înţelege şi mai bine comportamentul deviant al minorilor şi fenomenul delincvenţei


juvenile este necesară o caracterizare psihologică şi psiho-comportamentală a acestora. Copilul poate fi
definit ca „persoana tânără care apariţine oricăruia dintre cele două sexe, ce se află ca vârsta între
perioada prunciei şi cea a tinereţii“.
Pornind de la această definiţie se pot departaja cel puţin trei perioade de vârstă pe care le
parcurge o persoană tânără:
a) perioada prunciei (primii ani de viaţă;
b) perioada copilăriei (între pruncie şi adolescenţă);
c) tinereţea (de la sfârşitul pubertzăţii până la începutul perioadei adulte).
În toate cele trei perioade de vârstă, deci până la împlinirea vârstei de 18 ani (afârşitul
minoratului), persoana nua re vârsta legală adultului, de aceea ea trebuie tratată mai mult ca
delincventă decât ca o persoană criminală. Pentru a înţelege mai bine acest fenomen este necesar să
se facă o diferenţiere în cadrul categoriei largi de minori şi din punct de vedere juridic astfe:
a) minorii până la vârsta de 14 ani nu răspund penal, chiar dacă săvârşesc infracţiuni;
b) minorii cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani, răspund penal numai dacă se stabileşte existenţa
discernământului în urma expertizei medico-legale;
c) minorii peste 16 ani răspund penal.
Între copil şi adult există o mulţimea de deosebiri, dintre care cele mai importante sunt:
a) copiii parcurg mai multe etape de dezvoltare până la intrarea în etapa maturităţii (20 ani), sau chiar
mai târziu (după unii autori 25 ani);
b) pe tot parcursul acesto stagii sau etape copiii prezintă caracteristici mai ales din punct de vedere
calitativ, total diferite faţă de adulţi: dacă adulţii sunt responsabili şi muncesc, copiii sunt iresponsabili, ei
se joacă mai mult; adulţii sunt mai raţionali şi controlaţi, copiii sunt mai emotivi şi mai iraţionali; adulţii au
o viaţă sexuală regulată, copiiii, nu;
c) până la deplina maturizare psihică, morală, raţională şi emoţională, copiii de regulă stau în casa
părintească, merg la şcoală cu colegii sau în locuri speciale de recreere (tabere şcolare).
Psihologii şi sociologii care s-au ocupat de studiul conduitei deviante a minorului au ajuns la
evidenţierea unui profil psihologic al acestuia:
a) înclinaţia spre agresivitate bazată pe un fond de ostilitate, de negare a valorilor socialmente
acceptate;
b) instabilitate emoţională, generată de carenţe educaţionale şi în ultimă instanţă de fragilitatea eului;
c) inadaptarea socială, provenită din exacerbareasentimentului de insecuritate prin care individul caută
să-l suprime, de exemplu prin schimbarea deasă a domiciliului sau vagabontaj ori prin evitarea formelor
organizate de viaţă şi activitate;
d) duplicitatea conduitei manifestată în discordanţa dintre două planuri:
cel al comportamentului teinic, intim, în care se prepară infracţiunea;

49
cel al nivelului comportamental de reacţie cu societatea.
e) dezechilibrul existenţial exprimat prin vicii, patimi, perversiuni, irosire abundentă a banilor.

Pentru a pune în evidenţă diferenţele dintre comportamentele unui copil „normal“ si


comportamentul unui deviant, soţii Sheldon şi Eleaonor Gluck, au studiat cu ajutorul unei echipe
interdisciplinare un lot de 500 de delincvenţi minori şi un lot de 500 de nedelincvenţi, care erau
corespunzători ca vârstă, sex, statul socio-economic, apartenenţă etnic etc., şi au reuşit să scoate în
evidenţă următoarele trăsături mai importante care deosebesc comportamentele deviante (delincvente)
de cele nedeviante (nedelincvente), astfel:
a) din punct de vedere fizic, delincvenţii sunt cu precădere de construcţie mezomorfică (sunt
mai solizi, au forţă musculară mare etc.);
b) ca temperament sunt energici, neastâmpăraţi, impulsivi, extravertiţi, agresivi, distructivi
(adesea sadici);
c) au atitudini ostile, sfidătoare, sunt plini de resentimente, de suspiciuni, sunt încăpăţânaţi,
dornici să se afirme în grup, cu spirit de aventură, neconvenţionali, nesupuşi autorităţilor;
d) din punct de vedere psihologic, tind spre exprimări directe, socio-cultural provin într-o
proporţie mai mare din familii neînţelegătoare, neafective, instabile, lipsite de ţinută morală etc.;
Delincvenţii juvenili se pot clasifica la fel ca şi infractorii adulţi, în funcţie de o serie de criterii:
 prezenţa sau absenţa intenţiei:
- acte delincvente spontan intenţionate;
- acte premeditate;
- absenţa intenţiei.
 în funcţie de numărul infracţiunilor comise:
- prima infracţiune;
- mai multe infracţiuni (recidivism).
 în funcţie de gradul de normalitate psihică:
- anormali (bolnav mintal);
- normal.
 în funcţie de gradul de responsabilitate:
- perfect responsabil;
- intelect redus;
- intoxicaţie (alcool, droguri);
- dezorganizare psihică.
 în funcţie de motivaţia care stă la baza conduitei delincvente:
- predominant estrinsecă (interesul principal este orientat spre atingerea unor scopuri cum ar fi intrarea
în posesia unor bunuri, a unor sume de bani);
- predominant intrinsecă (interesul este orientat spre aspectul de conţinut al activităţii antisociale).
Factorii care determină comportamentul deviant al minorilor pot fi împărţiţi în două mari
categorii:
- factori interni, individuali;
- factori externi, sociali.
În prima categorie se include:
- particularităţile şi structura neuropsihică;
- particularităţi ale personalităţii în formare;
- particularităţi care s-au format sub influenţa unor factori externi, mai ales cei familiali.

Din cea de-a doua categorie mai importanţi sunt factorii socio-culturali, economici, socio-afectivi
şi educaţionali din cadrul microgrupurilor şi macrogrupurilor umane în care trebuie să se integreze
treptat copilul şi tânărul. Care din aceste două categorii de factori este determinant pentru apariţia şi
dezvoltarea comportamentului deviant al minorului, nu se poate stabili exact. Sociologii acordă un rol
determinant factoriloir socio-culturali şi condiţiilor vieţii sociale în general. Înclinarea spre devianţă şi
50
adoptarea unui comportament infracţional rezultă din „întâlnirea“ spreifică a diferiţilor factori pentru
fiecare caz în parte. Nu se acceptă în totalitate ideea că toţi cei care sunt agresivi, au o atitudine
negativă în raport cu o anumită normă sau regulă de convieţuire, provin din familii dezorganizate sau
fără posibilităţi materiale. Realitatea a demonstrat că există şi nu puţini, minori care săvârşesc acte
condamnate de societate (delincte) chiar dacă provin din familii sănătoase, situate în partea de sus a
ierarhiei sociale „lumea bună“ şi o stare materială de invidiat. Chiar şi în cadrul aceleiaşi familii,
metodele educative folosite pot da randament pentru unul din fracţi şi pot eşua pentru celălalt frate.
Există însă şi situaţii, demonstrate de realitatea cotidiană, că unii copii cu caracteristici psihice negative
şi crescuţi în medii nesănătoase (familii dezorganizate) nu comit acte delinctuale nici pe perioada
minoratului şi nici când sunt adulţi. De aceea marea majoritate a autorilor consideră că pentru a putea
formula judecăţi predictive referitoare la comportamentul unui minor este necesar a se lua în calcul
efectele specifice celor două categorii de factori. Cunoscându-se acest lucru se poate, în primul rând
interveni pentru a preveni alunecarea spre devianţă, dar numai modificând atât cadrul extern (social,
educţional, raţional), cât şi pe cel intern (reorganizare, intervenţii corectiv-constructive, terapii sportive
etc.). Procesul educaţional dacă reuşeşte aceasta va crea mecanisme de inhibare şi autocontrol a
conduitei, care la rândul lor vor preveni reacţia delincventă chiar şi atunci când aceasta este stimulată
de diverse surse (grup de „prieteni“, filme poliţiste, romane poliţiste şi alte activităţi cu caracter agresiv).
În schimb, dacă procesul educaţional eşuează, asemenea surse devin stimuli, un fel de „instigatori ai
agresivităţii“.

Modelele educaţionale din familie şi comportamentul deviant.

Printre cele mai importante funcţii ale familiei este şi cea de a educa şi forma tinerii în vederea
integrării lor oprime în viaţa şi activitatea socială. În cadrul familiei părinţii îşi exercită direct rolul de
educatori asupra propriilor lor copii. Părinţii sunt obligaţi să asigure creşterea, dezvoltarea şi educarea
copiilor lor minori şi au o influenţă hotărâtoare pentru formarea la aceştia a unei concepţii sănătoase
despre viaţă, a modului de comportare şi relaţionale în raport cu diferite forme şi valori sociale.
Părinţii exercită asupra copiilor lor influenţe educaţionale atât direct cât şi indirect. Acţiunea
directă asupra comportamentului copiilor se exercită de către părinţi pe baza unei anumite strategii mai
mult sau mai puţin sistematice adoptate de către aceştia din urmă, prin care ei încearcă să răspundă la
întrebări cum ar fi: Cum vreau să devină copilul meu? etc.
Acţiunea indirectă se manifestă prin actele comportamentale şi prin activitatea cotidiană a
cuplului, care pot constitui modele sociale de urmat pentru copii şi care au o influenţă hotărâtoare
asupra comportamentului lor de mai târziu. Strategiile educţionale pe care le utilizează unii părinţi – şi
sunt avuţi în vedere cei bine intenţionaţi – nu dau întotdeauna rezultatele dorite şi nu duc la crearea
acelui optim educaţional.
Uneori necunoscând suficient urmările modalităţilor educative utilizate unii părinţi ajung în faţa
unor situaţii paradoxale: pe de o parte eforturile depuse, metodele utilizate, aşteptările lor şi pe de altă
parte rezultatele efectice, concrete, pe care le-au obţinut.
Între aceste douăaspecte uneori se naşte o discrepanţă. Dacă părinţii conştientizează din timp
această discrepanţă pot să-şi reorienteze fundamental sistemul de acţiuni educative în vederea
realizării corecţiilor necesare. Ansamblul stărilor psihice, modurile de relaţionalitate interpersonală care
caracterizează grupul familial o perioadă de timp mai mare, formează climatul educaţional familial.
Acest climat poate fi pozitiv (bun) sau negativ (rău) şi se interpune ca un filtru între influenţele
educaţionale exercitate de părinţi şi achiziţiile comportamentale realizate la nivelul personalităţii copiilor.
Cercetarea efectuată de M. Gilly a avut ca obiectiv stabilirea influenţei climatului familial asupra
comportamentului elevilor şi a randamentului şcolar. În acest sens se apreciază că „şcolarul are nevoie
acasă de un cadru general de viaţă în care să se simtă în siguranţă. Pentru aceasta el are nevoie de
părinţi calmi, înţelegători, afectuoşi, destul de maleabili în raporturile lor cu copilul, fără a da însă
dovadă de slăbiciune. El are nevoie să simtă că părinţii se ocupă de el, că iau parte la micile lui
necazuri şi la problemele care îl interesează şi că nu se dezinteresează de ceea ce se întâmplă la

51
şcoală. Dar în acelaşi timp el are nevoie de un cadru disciplinar destul de ferm pentru a nu-l lăsa să-şi
închipuie că libertatea lui e fără margini şi totodată să ştie că părinţii săi împărtăşesc acelaşi nivel de
exigenţă“95. Climatul educaţional familial poate fi analizat după mai mulţi indicatori astfel:
- modul de raportare interpersonală a părinţilor (nivelul de apropiere şi înţelegere, acordul sau
dezacordul în legătură cu diferite probleme);
- sistemul de aitudini parentale în raport cu diferite norme şi valori sociale; - modul în care este perceput
şi considerat copilul;
- modul de manifestare a autorităţii părinteşti (unitar sau diferenţiat);
- gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copiilor;
- dinamica apariţiei unor stări tensionale şi conflictuale;
- modul de aplicare a sancţiunilor şi recompenselor;
- gradul de deschidere şi sinceritate al copilului în raport cu părinţii.
Analiza climatului educaţional familial presupune cunoaşterea atmosferei de familie şi influenţa
părinţilor asupra comportamentului copiilor lor.

Familiile dezorganizate.

Mai mult s-a crezut că familia dezorganizată constituie cauza aproape sigură a comportamentului
deviant, această convingere fiind susţinută şi de către diverse statistici care arată că un număr mai
mare de delincvenţi provin din această categorie depăşit, considerându-se că, de fapt, în cazul familiilor
dezorganizate nu structura familiei ca atare se face vinovată de apariţia conduitelor deviante, ci marile
ei „lipsuri“: carenţa familiei, incapacitatea psihologică, pegadogică şi morală.
Ce este de fapt familia dezorganizată?
Este familia care îşi pierde integritatea ca urmare a separării părinţilor datorită unor motive ca:
desfacerea căsătoriei prin divorţ, decesul unuia dintre soţi etc.
W.J. Good (1961), a realizat următoarea clasificare a familiilor dezorganizate:
1. familia incomplet unită sau nelegitimă;
2. familia dezmembrată prin îndepărtarea unuia dintre soţi ca urmare a anulării separării, divorţului sau
părăsirii;
3. familia tip „cămin gol“ în cadrul căreia partenerii trăiesc împreună însă interrelaţionarea şi
intercomunicarea sunt realizate minimal, fără ca soţii să constituie unul pentru celălalt un suport
emoţional;
4. familia în criză, datorită unor cauze ce determină absenţa temporară sau permanentă a unuia dintre
soţi: decesul, închisoarea, concentrarea, starea de răzoi;
5. existenţa în cadrul familiei a unor situaţii care determină fundamental eşecurile comportamentului de
rol marital: retardarea mentală severă a copilului, psihoza copilului sau a soţului, condiţii fizice cronic
incurabile.
6. Studiile asupra delincvenţei juvenile au arătat că, în mare măsură atmosfera din familiile
dezorganizate, lipsa autorităţii părinteşti, a controlului precum şi a autorităţii acestora, ca urmare a
divorţului, i-a determinat pe copii la adoptarea unor acte antisociale şi asociale.
Astfel, divorţul, care duce la dezorganizarea familiei, poate contura serioase tulburări afective şi
comportamentale ce conduc la neadaptarea socială sau pot să se contureze anumite tulburări
psihiatrice.
Unii autori, analizând viaţa unor mari criminali, prezentată de aceştia prin autoanaliză, au ajuns
să evidenţieze ca principală sursă a agresivităţii infractorilor, modelele comportamentaler întâlnite în
familia dezorganizată de apartenenţă. Iată spre exemplu ce relatează unul dintre aceşti infractori:
„La mine viaţa şi violenţa era unul şi acelaşi lucru; am învăţat încă din copilărie că oamenii trebuie să se
trateze brutal, văzându-l pe tatăl meu brutalizând-o pe mama, mamai, la rându- ei brutalizându-mi fraţii
şi brutalizându-mă pe mine. Am înţeles încă de pe atunci că acesta este limbajul normal, prin care «se

95 M. Gilly: „Elev bun, elev slab“, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1976.
52
înţeles oamenii» şi m-am mirat ori de câte ori am întâlnit în viaţa mea oameni care nu m-au ataxat şi
care nu au fost violenţi cu mine“2.
Numeroase date de anchetă efectuată pe copii delincvenţi demonstrează faptul că, în mare
măsură comportamentul delincvenţional este determinat de dezorganizarea vieţii de familie ca o
consecinţă a divorţului. Norberto Galli3, în lucrarea sa „Educazioane familiare e societa“ oferă date
privind influenţa climatului familial asupra comportamentului minorilor. În urma unei achete care a
confruntat un grup de 297 de minori delincvenţi cu un grup de 170 de subiecţi normali, s-au constatat
următoarele:
- cazul separării părinţilor a fost întâlnită la 22,8% din delincvenţi şi numai 9,4% din minorii normali;
- despărţirea părinţilor a fost întâlnită la 42% din delincvenţi şi la 5,8% din subieţii normali;
- imoralitatea mediului familial a fost descoperită la un procent de 58,5% minori din prima categorie şi la
9,4% minori din a doua categorie;
- mediul familial normal a fost întâlnit la 7,7% din subiecţii delincvenţi şi 72,2% din subiecţii normali.
Rolul autorităţii paterne, mai ales la vârsta prepubertăţii şi pubertăţii este determinat tot prin compararea
copiilor delincvenţi cu cei nedelincvenţi:
- 84% dintre delincvenţi nu au făcut aproape niciodată vreun lucru împreună cu tatăl lor, în timp ce
numai 21% dintre nedelincvenţi nu au făcut acest lucru;
- 54% dintre delincvenţi consideră că tatăl lor trebuie să-I iubească mai mult, 89% cred că tatălui lor îi
vine greu să fie tandru cu ei, în timp ce numai 17% dintre nedelincvenţi au această impresie;
- 81% dintre delincvenţi cred că e-ar folosi să-şi vadă mai des tatăl, faţă de 13% dintre nedelincvenţi.

Climatul familial conflictual.

Există unele familii care, deşi „organizate“ se caracterizează prin numeroase stări conflictuale care pot fi
de intensitate diferită şi se pot întinde pe diferite perioade de timp (plecând de la formele mai simple
cum ar fi cearta, neînţelegerile, contrazicerea ascuţită, refuzul unor obligaţii conjugale sau familiale etc.,
şi ajungând la forme mai complexe, grave chiar cum ar fi: agresivitatea fizică, alungarea de la domiciliu,
existenţa unei relaţii adulterine etc.). În situaţiile în care intensitatea, conţinutul, forma de manifestare şi
frecvenţa conflictelor intraconjugale şi intrafamiliale cresc semnificativ, acestea capătă valenţe
dezorganizatoare în microgrupul familial. Conflictul familial patogen se caracterizează prin capacitatea
de penetraţie distructivă la nivelul personalităţii consorţilor, dezorganizând reacţiile, paternurile şi
habitusurile adaptive şi împiedicând realizarea funcţiilor fireşti ale cuplului conjugal şi parental. Din
constatările empirice asupra unei cazuistici extinse de cupluri cu ambii parteneri normali din punct de
vedere psihic, cu un partener anormal din punct de vedere psihic (nevrotic, psihopat sau psihotic) şi cu
ambii parteneri anormali din punct de vedere psihic (nevrotic, psihopat sau psihotic), precum şi din
observaţiile asupra unor cupluri cu un partener bolnav somatic sau somato-psihic s-au constatat
următoarele aspecte:
a) conflictul conjugal patogen este semnificativ frecvent în cuplurile asimetrice din punct de vedere al
normalităţii psihice, respectiv în cuplurile cu un partener nevrotic, psihopat sau psihotic;
b) în cuplurile cu ambii parteneri normali din punct de vedere psihic, conflictul conjugal se manifestă
afectând relaţiile interpersonale şi în special realizarea optimă a funcţiilor familiale. Anumite cupluri cu
parteneri normali din punct de vedere psihic evoluează după un model interacţional conflictual patogen,
ceea ce în decursul timpului facilitează dezvoltarea reacţiilor şi comportamentelor nevrotice şi
psihopatice la unul sau la ambii parteneri, constituind o sursă de strs psihopatogen;
c) în cuplurile cu ambii parteneri nevrotici se constată o tendinţă la perpetuarea unui model interacţional
nevrotic, care menţine în mod paradoxal uniunea conjugală, această interacţiune nevrotică aflându-se
într-o relativă simbioză psihopatologică;
d) în cuplurile cu ambii parteneri psihopaţi, gradul de instabilitate şi manifestările conflictuale sunt mult
mai pregnant reprezentate, deşi existenţa unor cupluri sudate, menţinute pe parcursul unei durate mari

2 A. storr, „Human Aggresion“, The Penguin Hill, New York


3 Norberto Galli, „Educazione familiare e societa“, Brescia, 1965
53
de viaţă, nu permite o concluzie clară în acest sens. Familiile formate din parteneri psihopaţi au efecte
din cele mai nocive în dezvoltarea şi eduarea copiilor, majoritatea acestora evoluând la rândul lor,
psihopatologic;
e) cuplurile patologice mixte (un partener nevrotic – un partener psihopat sau psihotic) prezintă, de
asemenea, o bogată simptomatologie, conflictele familiale angrenând disfuncţii de profunzime în nucleul
psihosocial familial.
Modul de relaţionare intraconjugală diferă de la un cuplu la altul, fapt ce nu i-a împiedicat pe
unii autori să încerce să realizeze unele clasificări ale acestora în funcţie de o serie de criterii. Relaţiile
interpersonale dintre părţi se constituie într-o situaţie stimul cu efecte puternice asupra psihologiei şi
personalităţii copiilor. I.F. Cuber4 diferenţiază cinci tipuri de mariaje:
1. tipul căsniciei celor obişnuiţi cu conflictele, caracterizat prin frecvenţa conflictelor, rareori ascunse
copiilor, dar puţin exteriorizate prietenilor, rudelor sau vecinilor. Tensiunea din aceste căsnicii constituie
un factor coeziv care asigură continuitatea căsniciei.
2. tipul căsniciei devitalizate, caracterizat printr-o discrepanţă între primii ani de convieţuirea şi cei care
urmează. Specific acestui tip este faptul că relaţiile de armonie, comunicare şi iubire se devitalizează
treptat ajungând în contrast cu imaginea primilor ani (partenerii petrec mai puţin timp împreună, relaţiile
sexuale sunt mai puţin satisfăcătoare, activităţile sunt mai puţin împărţite). Îi mai leagă însă interesul
comun pentru creşterea şi educarea copiilor, pentru evoluţia profesională a celuilalt. Deşi perechea
devine apatică, se ajunge relativ rar la desfacerea căsătoriei:
3. tipul căsniciei pasiv cordiale (binevoitoare), are multe în comun cu căsnicia devitalizată, dar se
deosebeşte de acesta prin faptul că pasivitatea caracterizează încă de la început relaţia. Atmosfera
familială este lipsită de tensiune şi conflict. Uneori angajarea untr-un astfel de mod de viaţă se face
deliberat intenţional: bărbaţi dedicaţi carierei lor, femeile preocupate exclusiv de copii, care fie că nu pot,
fie că nu vor să se implice emoţional şi creativ, complet, în relaţia bărbar-femeie;
4. tipul căsniciei vitale, se bazează pe o relaţie autentică pentru parteneri care devine esenţială pentru
viaţa lor. Prezenţa partenerului este indispensabilă pentru sentimentele de satisfacţie pe care le asigură.
Orice activitate este percepută ca fiind neimportantă dacă partenerul nu participă la ea. Satisfacţia
centerală a partenerilor unui asemenea cuplu este de a trăi unul prin celălalt. Persoanele aflate în
asemenea relaţii nu-şi pierd propria identitate; ei pot apare în anumite situaţii în poziţii de rivalitate sau
competitivitate.
5. tipul căsniciei bazate pe relaţia totală, este asemănătoare relaţiei vitale, cu menţiunea că punctele de
mutualitate vitală sunt mai numeroase, toate problemele vitale ale vieţii sunt vital împărţite. Între ei
există puţine zone de tensiune, iar diferenţa de opinie sunt dizolvate uneori prin compromis.
F. Kunkel5 diferenţiază trei tipuri de mariaje pe baza analizei conduitelor interacţionale ale partenerilor:
1. tipul „căsniciei furtunoase“ caracterizată prin alternarea fazelor de camaraderie, afecţiune, cu crize
care se pot prelungi uneori, ani;
2. tipul „căsniciei molatice“ bazată pe menţinerea reciprică de egoisme, unitatea cuplului dealtfel
iluzorie, fiind pândită de pericolul pseudocăsniciei;
3. tipul „căsnisiei dure“ reuneşte partenerii într-o formulă de parţială angajare, comunicarea fiind redusă,
ceea ce menţine distanţa între parteneri care se percep ca potenţiali „agresori la integritatea celuilalt“.

În fiecare din aceste tipuri de familie, copiii, datorită marii lor sensibilităţi receptează şi trăiesc
deosebit de intens orice eveniment intervenit între părinţii lor. Diferitele cercetări efectuate au
demonstrat că efectul principal al relaţiilor interpersonale conflictuale din cadrul familiei asupra
personalităţii copiilor îl constituie devalorizarea modelului parental şi, totodată, pierderea posibilităţii de
identificate cu acest model.
Modelul parental în asemenea situaţii, poate fi respins activ de către copii, devenind un model
negativ care, treptat poate conduce la stimularea şi dezvoltarea agresivităţii şi comportamentului
antisocial.

4 Cuber F „Five Types off Maryage“ – University of California, Berkely, 1971


5 Kunkel. F. „Caracterul, dragostea şi căsnicia“, Editura de Stat, Bucureşti, 1947
54
Nu de puţine ori, copiii care resimt puternic influcnţele climatului conflictual familia, fug de acasă
şi caută să găsească diferite grupuri de apartenenţă care, la rândul lor, pot fi orientate anticial. Situaţia
este mult mai dramatică în cazul în care, în cadrul familiei sunt cazuri de alcoolism, imoralitate şi
promiscuitate. Astfel, după unii cercetători, alcoolismul în familiile din care provin delincvenţii se
manifestă într-o proporţie de trei ori mai mare decât în celelalte familii. Familiile caracterizate printr-un
potenţial conflictogen ridicat şi puternic carenţate din punct de vedere psihoactiv şi psihomoral
afectează în cea mai mare măsură procesul de maturizare psihologică şi psihosocială a personalităţii
copiilor. Fuga de acasă a copiilor, asociată cu lipsa de supraveghere parentală, îi determină să adere la
unele grupuri şi medii extrafamiliale cu un mare potenţial delincvenţial.

Climatul familial hiperautoritar.

Atitudinea hiperautoritar manifestată în cadrul familiei poate fi adoptată de unul dintre părinţi
(cel mai frecvent de către tată), sau de către ambii părinţi. Trebuie făcută o diferenţiere în situaţia în
care părinţii hiperautoritati sunt „bine intenţionaţi“ în sensul că au o anumită „concepţie pedagogică“, de
cea în care autoritarismul este asociat cu agresivitatea, inclusiv fizică şi cu un înalt potenţial conflictual
familial.
Severitatea excesivă, cu multe rigidităţi, cu interdicţii nu lipsite uneori de brutalitate, cu comenzi
ferme pline de ameninţări, cu privaţiuni de tot felul îşi lasă puternic amprenta asupra procesului de
formare a personalităţii copilului. Părinţii hiperseveri, impun un regim de muncă pentru copii lor, care
depăşeşte limitele de toleranţă psihologică. Copiii sunt puşi mereu în faţa unui volum mare de sarcini
pentru a putea realiza cât mai repede acele achiziţii care corespund întru totul aspiraţiilor părinteşti.
Aceşti părinţi se conduc după formula: „facem totul ca să scoatem din el un om deosebit“, ceea ce nu
este rău deloc ca intenţie, dar după maniera în care se procedează, rezultatele contradictorii nu întârzie
să apară. Menţinerea copilului într-un climat hipersever, determină modificări serioase în una din cele
mai importante dimensiuni ale personalităţii, cea atitudinal-relaţională, modificări ce se manifestă prin
apatie şi indiferenţă accentuată faţă de ceea ce trebuie să facă, sau în ceea ce priveşte relaţionarea cu
cei din jur, atitudini de protest şi revoltă chiar faţă de noile influenţe exercitate asupra sa, toate acestea
ca urmare a unei suite de frustaţii acumulate în timp.
În categoria profilelor de părinţi hiperseveri, R. Vincent6 include următoarele tipuri:
1) tatăl dominator, a cărui autoritate este expresia unei personalităţi puternice, exigente, care ştie să se
afirme şi să reulşească şi care se bucură de un prestigiu apreciabil. Este tipul de tată care pretinde
ascultare şi respect, în ochii căruia soţia şi copiii sunt fiinţe slabe care trebuie conduse şi protejate.
Copiii acestui tip de tată sunt adesea timizi şi inhibaţi, dar se pot manifesta atunci când caracterul lor
prezintă analogii cu cel al tatălui, ca fiinţe rebele şi autoritare;
2) tatăl tiran, are o autoritate care operează în salturi. Izbucnirile sporadice şi aberante de autoritate
crează copilului stări de inhibiţie, frică, instabilitate. Când copilul devine conştient de adevărata imagine
a părintelui său, care nu mai constituie un model, se nasc anumite dezechilibre.
3) tatăl demisionar, este tatăl care renunţă, tatăl veşnic plecat de acasă, cel care este mereu ocupat şi
pretinde să nu fie întrerupt din ocupaţiile sale. Tot tatăl demisionar este şi cel care nu se simte capabil
să-şi controleze şi să-şi îndrume copiii. Lipsa controlului favorizează apariţia atitudinilor recalcitrante,
neconformarea copiilor imperativelor şcolare, sociale şi morale.
Părinţii hiperautoritari influenţează negativ activitatea educaţională a copiilor lor. În faţa
părintelui hiperautoritar sau hiperagresiv, copilul nu are altă alternativă decât supunerea oarbă,
necondiţionată, în raport cu cerinţele şi prestaţiile acestuia, dar efectele negative ale unui asemenea
tratament în planul dezvoltării şi evoluţiei personalităţii nu întârzie să apară.
La agresivitate şi ostilitate, copilul nu răspunde direct în raport cu părintele agresiv, ci indirect,
prin atitudinile şi chiar acţiunile agresive orientate către alţii. Tensiunea acumulată în timp, ca urmare a
frecventelor stări de frustaţie datorate regimului hiterautoritar se va elimina prin descărcări bruşte, prin

6 Profilele sunt prezentate sintetic de Dimitriu C. în Opere citate, după R. Vincent.


55
forme de conduită agresivă şi explozivă la adresa altuia. De aici până la conduita delincventă nu mai
este decât un pas.
L. Berkowitz7, arată că un copil care se simte frustat de dragostea paternă, se simte respins de
tatăl său şi care adesea este chiar maltratat de către acesta, va învăţa modul de a reacţiona agresiv,
dar obiectul agresivităţii sale nu va fi numai tatăl său, ci toţi deţinătorii autorităţii (şcolare, ai ordinii
publice, etc.)

Climat familial hiperpermisiv

Dacă hiperautoritarismul reprezintă o exagerare a exercitării rolului parental în direcţia impunerii


totale a voinţei părinţilor şi limitării posibilităţilor de exprimare a iniţiativei şi independenţei copilului
hiperpermisivitatea creează în mod exagerat condiţii de „apărare“ a acestuia împotriva „pericolelor şi
prejudiciilor“. Părinţii depun mari eforturi pentru a proteja copilul, şi de a-l menaja într-o manieră
exagerată.
Una din consecinţele imediate ale exercitării influenţelor educative superprotectoare, este
detaşarea între imaginea de sine şi posibilităţile reale ale copiilor. Pot apărea atitudini de îngâmfare, de
supraevaluare a propriilor posibilităţi cu tendinţa de a-şi impune în faţa celorlalţi voinţa şi sistemul lor de
păreri şi opinii în mod dominator, persuasiv, fără însă ca acestea să aibă, de cele mai multe ori,
acoperire în ceea ce priveşte ansamblul capacităţii şi aptitudinilor, experienţa de viaţă, etc.
În cadrul categoriile de părinţi hiperpermisivi sau hiperprotectori, R. Vincent include pe cel al
tatălui bomboană. Copiii crescuţi fără nici un fel de constrângere, avându-i pe ambii părinţi întotdeauna
la dispoziţie pentru a le satisface cea mai mică dorinţă, nu vor putea mai târziu să suporte nici un cadru
în care se cere disciplina şi nici o frustrare.
Părinţii hiperpermisivi operează cu imagini mentale de tipul copil idol, copil rege, ale cărui
dorinţe sunt porunci care necesită toate sacrificiile şi care sunt întotdeauna pe primul plan. Acest
tratament educaţional, din nefericire, poate conduce la conduite delincvente explicabile în cea mai mare
măsură prin rezistenţa scăzută la frustrare.
Diverse cercetări întreprinse confirmă faptul că un procent însemnat de delincvenţi minori
provin din familii cu părinţi hiperpermisivi şi hiperprotectori. O astfel de atitudine o manifestă mai
frecvent mamele.
Astfel, cercetările au găsit o atitudine superprotectoare şi excesiv de afectuoasă din partea
mamei la cca 40-45 % dintre delincvenţii minori, iar din partea tatălui la 30 % dintre aceştia.

Eşecurile privind integrarea socială şi delincvenţa juvenilă

Un mod de validare a strategiilor educaţionale utilizate în cadrul familiei, îl constituie integrarea


şi adaptarea şcolară. Acest nivel de apărare poate fi analizat în funcţie de doi indicatori:
- randamentul şcolar (note, medii, rezultate);
- gradul de satisfacţie resimţit de elev (motivaţie, interese, atitudini pozitive, atracţie faţă de viaţa
şcolară).
Aceasta poate fi concepută ca o entitate ce are la o extremitate nivelul maxim de integrare
(randament şcolar crescut şi grad înalt de satisfacţie), iar la cealaltă extremitate, inadaptarea şcolară
(randament şcolar foarte slab şi lipsa nivelului de satisfacţie). Copiii inadaptaţi intră în categoria copiilor
problemă, care adoptă o conduită deviantă în raport cu cerinţele vieţii şi activităţii şcolare. Aceşti copii
se caracterizează de obicei prin:
- insubordonare în raport cu normele şi regulile şcolare;
- lipsă de interes faţă de cerinţele şi obligaţiile şcolare;
- absenteismul, chiulul de la ore;
- repetenţia;
- conduită agresivă în raport cu colegii şi cadrele didactice.
7 Berkowitz L. „Control of aggresion“ vol. III, University of Chicago Press, 1972
56
Cercetările efectuate confirmă faptul că există o corelaţie între conduita delincventă şi nivelul
instruirii şcolare în sensul că delincvenţii minori, de regulă, prezintă un nivel de pregătire şcolară
scăzut.
Astfel, V. Dragomirescu8, în urma analizei unui lot de 210 delincvenţi minori expertizaţi medico-
legal, a evidenţiat următoarea situaţie privind nivelul de pregătire şcolară:
- 60% din ei au repetat cel puţin o clasă, iar majoritatea au frecventat cel puţin două şcoli;
- privitor la atitudinea faţă de învăţătură, marea majoritatea a delincvenţilor minori au manifestat
indiferenţă sau chiar repulsie, atitudini evidenţiate în 75% din cazuri prin rezultate slabe şi foarte slabe
la aproape toate obiectele de învăţământ.
În urma investigării unui lot de 105 subiecţi care au săvârşit furturi, V. Preda 9, a găsit
următoarea situaţie:
- 49% erau elevi cu rezultate foarte slabe la învăţătură;
- 32% erau minori care au abandonat şcoala şi nu erau încadraţi în nici o activitate utilă;
- 9% aveau doar 4-8 clase elementare şi erau angajaţi ca muncitori necalificaţi.

8 V. Dragomirescu „Opere Citite“.


9 V. Preda, „Opere Citite“.
57
Bibliografie

1. Adler, A., Psihologia copilului greu educabil, IRI, Bucureşti, 1992;


2. Banciu, Dan, Sorin M. Rădulescu, Marin Voicu, Introducere în sociologia delincvenţei juvenile,
Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985;
3. Berkowitz L. Aggression: ita causes, consequenses and control, Mc Graw Hill Inc, New-York,
1993;
4. Boncu, Ştefan, Devianţa tolerată, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2000;
5. Butoi, Tudorel, Crima sub lupa detectorului de minciuni, Ed. Press Mihaela, Bucureşti, 1997;
6. Cioclei, Valeriu, Manual de criminologie, Ed. All Beck, 1998;
7. Ciupercă C., Cuplul modern între emancipare şi disoluţie, Bucureşti, Tipoalex, 2000;
8. Constantin, Stoica, Adrian Neculau, Psihologia rezolvării conflictului, Editura Polirom, Iaşi,
1998;
9. Dragomirescu, V.,T., Psihosociologia comportamentului deviant, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1976;
10. Eibl-Eibesfeldt I., Agresivitatea umană, Ed. Trei, Bucureşti, 1995;
11. Eibl-Eibesfeldt I, Iubire şi ură, Ed. Trei, Bucureşti, 1998;
12. Ferreol, Gilles, Adolescenţii şi toxicomania, Polirom, Iaşi, 2000;
13. Linton, Ralf, Fundamentul cultural al personalităţii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1994;
14. Lombroso, C., Omul delincvent; Editura Măiastra, Bucureşti, 1992;
15. Konrad Lorenz, Aşa-zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii, trad. Ioana Constantin, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1998;
16. Miftode, Vasile, Dimensiuni ale asistenţei sociale, Ed. Eidos, Botoşani, 1995
17. Monteil Jean-Marc, Educaţie şi formare, Polirom, Iaşi, 1997;
18. Moscovici, S., Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt, Editura Polirom, Iaşi, 1999;
19. Neamţu, Cristina, Devianţa şcolară, Polirom, Iaşi, 2003;
20. Neculau, Adrian, Gilles Ferreol, Psihologia schimbării, Ed. Polirom, Iaşi, 1998;
21. Necolau, Adrian Psihologie socială, Aspecte contemporane, Ed. Polirom, Iaşi, 1996;
22. Neculau, A. (coord), Manual de Psihologie Socială, Polirom, Iaşi, 2003;
23. Oancea, Ioan, Probleme de criminologie, Ed, All Educational, Bucureşti, 1994;
24. Ogien, Albert, Sociologia devianţei, Polirom, Iaşi, 2002;
25. C. Păunescu, Coordonatele metodologice ale recuperării minorului inadaptat. Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1984;
26. Păunescu, C., Agresivitatea şi condiţia umană; Editura Tehnică, Bucureşti, 1994;
27. Petcu, Marioara, Psihologie juridică, Ed. Argonaut, Cuj-Napoca, 1997;
28. Petcu, Marioara, Delincvenţa. Repere psihosociale, Ed. Dacia, Cuj-Napoca, 1999;
29. Pingeot, D. La délinquance juvenile comme alternative a la represion, Universite de Geneve,
1994;
30. Porot, A., Porot, M., Toxicomaniile, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999 ;
31. Preda V. Delincvenţa juvenilă, Ed. Univ. Cluj-Napoca, 1995;
32. Preda V. Delincvenţa juvenilă. O abordare multidisciplinară, Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca, 1998;
33. Preda V. Profilaxia delincvenţei juvenile şi reintegrarea socială, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1981;
34. Rădulescu, Sorin M., Sociologia devianţei, Editura Victor, 1998;
35. Rădulescu, Sorin M., Dan Banciu, Introducere în sociologia delincvenţei juvenile. Adolescenţa –
între normalitate şi devianţă, Ed. Medicală, Bucureşti, 1990;
36. Rădulescu, Sorin M., Dan Banciu, Sociologia crimei şi criminalităţii, Casa de Editură şi Presă
„Şansa”, Bucureşti, 1996;

58
37. Rădulescu, Sorin M., Teorii sociologice în domeniul devianţei şi al problemelor sociale,
Computer Publishing Center, Bucureşti, 1994;
38. Rădulescu, Sorin M., Anomje, devianţă şi patologie socială, Ed. Hyperion, Bucureşti, 1991;
39. Rădulescu, Sorin M, Devianţă, criminalitate şi patologie socială, Lumina Lex, Bucureşti, 1999;
40. Robert-Ouvray, S. B., Copil abuzat, copil meduzat, Editura Eurostampa, Timişoara, 2001;
41. Rudică, T. Familia în faţa conduitelor greşite ale copilului, Editura Didactică şi ăedagogică,
Bucureşti, 1981;
42. Scripcariu, C., Suicid şi agresivitate, Editura Psihomnia, Iaşi, 1996;
43. Stănciulescu, Elisabeta, Sociologia educaţiei familiale, Iaşi, Polirom, vol. I. II., 1997, 1998;
44. Stănoiu A., Voinea M., Sociologia familiei, Bucureşti, Universitatea Bucureşti, 1983;
45. Străchinaru, I., Devierile de conduită la copii, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1969;
46. Şelaru, M., Drogurile, Editura SEMNE, Iaşi, 2002;
47. Şoitu, L., Hârnoveanu, C. (coord), Agresivitatea în şcoală, Editura Istitutul European, Iaşi, 2001;
48. Răşcanu, R. Psihologia comportamentului deviant, Ed. Universit, Bucureşti, 1994;

59