CURS

KINESIOTAPING
TEHNICI DE BAZĂ

Pt Ms Onu Ilie
www.electroterapie.ro
Head of the Department of Physical Therapy
Medical Clinic MICROMEDICA Piatra Neamţ
 ISTORIC

Tehnica Kinesio Taping şi banda Kinesiologică a fost dezvoltată de Dr.

Kenzo Kase în Japonia acum 30 de ani în urmă. În 1970 Dr. Kase început să
caute o metodă de recuperare în sport, metodă care să ajute la vindecarea
ţesuturilor traumatizate şi a muşchilor. El a descoperit că tehnicile de
bandajare clasice, cum ar fi bandajarile musculare de susţinere şi cele
articulare de stabilizare, au redus amplitudinea de mişcare, nu au susţinut
fascia şi în unele cazuri, a inhibat procesul de vindecare reală a ţesutului
traumatizat. A fost nevoie de o nouă abordare de tratament.

În 1973, obiectivul Dr. Kase a fost de a crea o bandă terapeutică şi o tehnică

de bandajare care ar putea ajuta articulatiile şi muschii, fără a limita gama de
mişcare. De asemenea, el a sperat să formuleze o tehnică kinesiologică care
ar putea avea beneficii şi pentru sistemul limfatic. După doi ani de cercetare
de bandajari musculare, în care accentul s-a pus pe elasticitatea benzii,
adezivititate şi cu permeabilitatea prin care pielea putea sa „respire”, Dr.
Kase dezvoltat bandă Kinesiologică şi metoda Kinesio Taping.

Kinesio Taping a fost văzut prima data la nivel mondial în timpul Jocurilor
Olimpice de Seul 1988. De atunci, Kinesiotapingul a devenit o formă
populară de bandajare musculară utilizată de mulţi terapeuti din întreaga
lume.
Caracteristicile benzii kinesiologice standard sunt:

100% bumbac şi latex

Elasticitatea până la 30-40% din lungime de repaus
Banda se aplica cu 10% întindere
Grad medical, căldură adeziv acrilic sensibil
Permite pielii să respire
Grosimea şi greutatea aproximează că a pielii
Cu uşurinţă tolerată
Permite amplitudinea maximă de mişcare şi nu restricţionează la fel ca
banda atletică convenţională
Proprietăţi elastice pentru a ajuta la susţinerea şi reducecerea obosealii
musculare
Poate fi purtat timp de mai multe zile (3-5), fără a re-aplicaţie
Cost redus , deci gestionarea eficientă pacientului (6-10 aplicaţii pe rola)

Aplicarea benzii neîntinse pe piele, pe zona de tratament, se realizează pe

muschii şi sau articulaţiile întinse permiţând pielii sa ‚respire’. La revenirea
pielii, a corpului la poziţia sa iniţială, elasticitatea benzii va crea curburi sau
‚valuri’. Acestea produc spaţiu suplimentar la nivelul dermei, reducând
astfel presiunea locală asupra vaselor de sânge, vaselor lifatice, capilarelor şi
diverşilor receptori aferenţi şi eferenţi.
Banda sportivă tradiţională limitează amplitudinea mişcării. Când se aplică
creşte presiunea, limitează circulaţia sangvină şi drenajul limfatic,
imobilizează parţial muşchii şi articulaţiile, îngreunând astfel recuperarea.
Bandajarea kinesiologică susţine mişcarea fiziologică, ajutând la activarea
procesului propriu de vindecare al corpului.
 Aplicare:

Pentru a beneficia deplin de ajutorul acestor benzi şi pentru o eficienţă

maximă, pielea trebuie să fie curată, uscată şi neuleioasă( se dezinfectează şi
curăţă cu alcool sanitar) iar zonele acoperite cu păr în exces este recomandat
să fie rase pentru o mai bună aplicare. Baza şi curelele de fixare se aplică
întotdeauna neîntinse. Pentru o fixare mai îndelungată, capetele benzii se
rotunjesc. Aceasta trebuie aplicată fără cute pe piele pentru evitarea
iritaţiilor. În unele cazuri se poate produce o uşoară senzaţie de mâncarime
care dispare în 10-20 minute. Dacă aceasta depăşeşte 30 de minute, banda se
va înlătura. Pentru îndepărtarea benzii - se va uda cu spirt sau cu apă călduţă,
se intinde pielea şi banda se trage de sus în jos. Pentru făşii mai înguste de
bandă, aceasta poate fi ajustată cu foarfecul din dotare (există seturi care au
foarfece).
Pregatirea benzilor Kinesiologice
1. ❒ tehnica tatierii

Dupa executarea masuratorii, banda se taie si colturile se rotunjesc pentru a preveni

desprinderea de pe piele

2. ❒ ruperea suportului de hartie si acorarea

 Pentru a rupe suportul de hartie banda trebuie pliata, rasucita si intinsa,
 Ancora este realizata prin aplicarea pe peile a unei “bucati” de banda, “bucata”
care sa ajute la manevrarea ulterioara a benzii
3. ❒ exfolierea de pe suportul de hartie

 Pentru a aplica banda kinesiologica pe pacient, trebuie exfoliat suportul de hartie si

“ancorata” pe piele, de preferat sa nu fie atins cu degetele lipiciul pentru a nu
compromite aplicatia.
 Dupa aplicarea ancorei, suportul de hartie trebuie rulat pe interior si tras in acelasi
timp

4. ❒ Intinderea benzii
 Se exfoliaza bdanda de pe suportul de hartie, se ruleaza dupa degete si se intinde
dupa necesitati
5. ❒ taierea benzii in forma de “Y”

 Pentru a obtine forma “Y” trebuie sa cunostem lungimea totala a benzii de aplicat,
lungimea ancorei si lungimea bretelelor.
 Pentru a taia corect bretelele ne orientam de semele de ghidaj de pe banda de
hartie
 Se vor rotunji capetele
6. ❒ taierea benzii in forma de “X”

 Se pliaza la mijloc banda si se taie pe lungimea dorita

 Se vor rotunji capetele
7. ❒ taierea banzii in forma de “gene”

 Se va taia banda dupa necesitati si ¼ din banda se va plia pentru a asigura ancora
 Urmanad ghidajele de pe suportul de hartie se va taia 2 / 3 / 4 bretele si la capete
se vor rotunji

Cervicalgia / spondiloza cervicala

1. 

2. 

3. 

4.

Zona portocalie este zona de

tensiune maxima a benzii
Torticolis
1. 

2. 

3. 
Hernia de disc lombara L4-L5 L5-S1
1. 

2. 

3. 

4.

Zona portocalie este zona de tensiune

maxima a benzii

Lombalgia + suport muscular

1. 
Umarul dureros + edem - PSH
1.

2.

3.

4.
 Triceps – suport si reducerea durerii
1. 

2. 

3.

4.
 Biceps Suport si reducerea durerii
1. 

2. 

3. 
 4.

Pain Point Pain Relief (puncte musculare durereoase)

1.

2.

3.
4.
 Antebrat – drenaj limfatic
1. 

2. 

3. 

4. 
 Brat – drenaj limfatic
1. 

2. 

3. 

4. 
 Cotul tenismenului – suport si reducerea durerii
1. 

2.

3. 

4. 
 Cotul tenismenului – suport si reducerea durerii
1. 

2. 

3. 

4.
 Artroza cotului
1.  .

2.

3. 

4. 
 Artoza pumnului si sindrom de tunel carpian
1. 

2. 

3. 

4.
 Contuzie coaste – suport si reducerea durerii
1. 

2.

3. 

4.
 Abdominal Suport
1. 

2. 

3. 

4. 
 Sciatica – reducerea durerii
1. 

2. 

3. 

4. 
5. 

6. 

7. 
 Coxartroza
1. 

2. 

3. 

4.
 Durerea coxofemuraiel in flexie
1. 

2. 

3. 

4.
 Drenaj limfatic zona fesiera
1. 

2.

3. 

4. 
 Fesieri – suport si reducerea durerii
1. 

2. 

3. 
 Tensorul fasciei lata - suport
1. 

2. 

3. 

4. 
 Adductori - suport
1. 

2. 

3. 

4.
 Qvadriceps suport
1. 

2. 

3. 

4. 
 Ischiogambieri (flexorii coapsei)
1. 

2. 

3. 

4. 
 Coapsa drenaj limfatic
1. 

2. 

3. 

4. 
muschiul gastrocenemian (gemenii)
Este situat in posteriorul coapsei, este unit de calcai prin tendonul ahiliean, are doua
fascicule (zone) una mediala (interna) si una externa care se prind de condilii femurali
(partea de jos din spatele genunchiului a femurului). Este util la flexia plantara (ridicarea
pe varfuri) si este folosit la mers si la impingerea varfului piciorului.

Origine:

• capul medial are originea pe condilul medial femural, marginea

superioara(care vine in raport cu pielea);

• capul lateral are originea pe condilul lateral femural, marginea

superioara(care vine in raport cu pielea).

Insertie: tuberozitatea calcaneului, prin tendonul lui Achile

musciul iliocrural ( muschii ischiogamieri)

Sunt situati in partea posterioara a coapsei si sunt felxorii genunchiului (indoirea

genunchiului) si sunt formati din muschiul semimembranos, semitendinos si biceps
femural

ischiogambierii: sunt situati in partea posterioara a coapsei; sunt muschii opusi

cvadricepsului, deci au o actiune inversa acestuia: extensori in articulatia coxofemurala si
flexori ai genunchiului. Cu originea pe tuberozitatea ischiatica si cu insertia pe oasele
gambei, ei sunt formati din 3 muschi: Biceps Femural, Semitendinos si Semimembranos.

muschiul cvadriceps sau drept feumural

Cvadriceps: este cel mai important muschi al coapsei si cel mai puternic, avand o
greutate medie de circa 2 kg. Executa in principal extensia gambei pe coapsa si ne ajuta
sa stam in pozitie bipeda (in picioare). Ocupa un rol important in flexia, rotatia externa si
abductia coapsei, cat si in flexia gambei pe coapsa. Poarta numele dupa cele patru capete
de origine: vast medial, vast lateral, vast intern si dreptul femural. Se gaseste in partea
superioara, pe osul coxalsi, pe femur, iar inferior, pe rotula genunchiului cu largul ajutor
al tendonului cvadricipital. Este inervat de nervul femural. Muschiul cvadriceps este
situat pe partea anterioara a coapsei indeplinind functiile de extensie a genunchiului si de
flexie a soldului. Este alcatuit din patru segmente distincte - dreptul femural, vastul
lateral, vastul medial si vastul intermediar. In partea superioara se ataseaza de
osul coxal si de osul femur, iar in partea inferioara se conecteaza de rotula genunchiului
cu ajutorul tendonului cvadriceps.

muschiul drept abdominal

Organele continute in cavitatea abdominala (ficatul, splina, intestinul subtire si gros etc)
sunt destul de vulnerabile la accidente in timpul activitatilor sportive deoarece nu sunt
protejate anterior de un schelet osos care sa apere aceste structuri.
Muschiul drept abdominal este primul muschi vertical al peretelui abdominal anterior,
un muschi lung, asemanator cu o curea. La mijloc, dreptul abdominal e impartit vertical
in doua parti de catre linia alba, astfel incit peretele abdominal pare sa aibe o jumatate
stinga si una dreapta. Linia alba e un strat tendinos cu o latime de 1-2 cm. Acest tendon
se intinde de la procesul xifoid (o mica portiune osoasa atasata de portiunea inferioara a
sternului) si pina la simfiza pubiana, in pelvis.
Dreptul abdominal are o forma aproximativ ascutita, astfel incit la partea superioara este
de circa 3 ori mai lat decit in partea inferioara. Ca urmare a acestei forme, portiunea
superioara este mult mai puternica.
Dreptul abdominal e invelit intr-o teaca numita teaca dreptului, formata din prelungirile
tendinoase ale celor 3 muschi lati oblici. Dreptul abdominal are originea pe simfiza
pubiana si pe creasta pubiana si se termina in partea superioara pe procesul xifoid. De
asemenea, el trimite fibre musculare care se termina pe cartilajele coastelor 5, 6, 7, linga
stern. Partea anterioara a tecii muschiului drept este atasata puternic de suprafata
muschiului prin citeva intersectii tendinoase. Cind muschiul drept e contractat, aceste
intersectii tendinoase produc niste santuri transversale pe suprafata muschiului. Genetic,
intersectiile tendinoase pot varia ca numar si localizare, dar de obicei sunt in numar de 3
perechi situate la nivelul procesului xifoid, la nivelul ombilicului si aproximativ la
jumatatea distantei intre acestea doua.
Fibrele musculare ale dreptului abdominal sunt destul de scurte in comparatie cu fibrele
altor muschi (de exemplu bicepsul) si au o directie aproape verticala intre liniile
tendinoase. Cind muschiul se contracta, aceste fibre bombeaza intre intersectiile
tendinoase, ca niste fringhii. Cind se contracta numai o jumatate a muschiului, trunchiul
se va curba spre jumatatea contractata. Daca se contracta ambele jumatati si pelvisul este
fixat, trunchiul va fi flexat inainte, astfel incit corpul tinde sa se apropie de genunchi.
Cele doua jumatati ale dreptului abdominal functioneaza impreuna, ca o unitate, si in
timpul respiratiei sau a functiilor care necesita cresterea presiunii din abdomen.
Muşchiul erector al coloanei vertebrale lombare (erector spinale)

M. ERECTOR SPINAE

Muschiul leaga vertebrele intre ele, craniul coastele si bazinul de coloana.

Este format din 4 grupe musculare asezate pe straturi de la superficial pana la profund
astfel: masa comuna, M. Iliocostal, M. Longissimus, M. Spinal. Cei superficiali sunt mai
lungi iar cei mai profunzi sunt mai scurti.
Functia generica este de a participa impreuna cu lantul triplei extensii de la membrul
inferior la mentinerea pozitiei ortostatice precum si la extensia coloanei vertebrale pe
ansamblu.

MASA COMUNA
Origine: creasta sacrala mediana, creasta iliaca, fata posterioara sacrum si fascia
toracolombara, procesele spinoase ale ultimelor vertebre lombare
Deltoidul
Mușchiul deltoid (Musculus deltoideus) este un mușchi așezat în regiunea umărului,
fiind situat imediat sub piele. Este cel mai superficial și mai voluminos dintre mușchii
umărului. Are formă triunghiulară, cu baza în sus și vârful în jos, și acoperă articulația
scapulohumerală anterior, posterior, superior și lateral. El dă forma rotunjită a umărului,
formând în partea laterală relieful lui. Este un mușchi cărnos, gros cu fibrele convergente
inferior.

Deltoidul participa la toate miscarile articulatiei umarului. Partea sa centrala, foarte

puternica permite abductia (ridicarea pe laterala) a bratului. Partile sale anterioara si
posterioara servesc la ridicarea bratului in fata si in spate si participa la miscarile de
torsiune.
muschi mare, triunghiular si aplatizat care face legatura dintre coloana vertebrala si umar.

Structura - Muschiul trapez se insera pe partile posterioare ale vertebrelor (cervicale si

dorsale) si se termina pe clavicula si omoplat. El participa la mentinerea gatului si a
rachisului dorsal si intervine in miscarile de ridicare a umarului, precum si in rotirea si in
inclinarea capului.

Patologie - Muschiul trapez este adesea sediul contracturilor provocate de leziunile

+coloanei cervicale (torticolis, fractura, entorsa).

Muschiul biceps brahial are originea prin capul scurt, la nivelul procesului coracoid al
scapulei si prin intermediul capului lung, pe tuberculul supraglenoidal. Insertia se face pe
tuberozitatea radiala si cu ajutorul aponevrozei bicipitale, in fascia profunda pe partea
mediala a antebratului. Muschiul biceps brahial traverseaza atat articulatia umarului, cat
si cea a cotului si este responsabil de flexia cotului si de supinatia antebratului.

Muschiul palmar lung

Mușchiul palmar lung (Musculus palmaris longus) sau mușchiul palmar mic este un
mușchi lung fusiform, subțire, aflat pe fața anterioară a antebrațului (pe primul plan al
mușchilor anteriori ai antebrațului), medial față de flexorul radial al carpului (Musculus
flexor carpi radialis). Mușchiul se întinde de la epicondilul medial al humerusului spre
palmă, unde se termină cu aponevroza palmară. Poate lipsi în 20% din cazuri.

Inserții

Mușchiul palmar lung are originea pe fața anterioară a epicondilului medial al

humerusului (Epicondylus medialis humeri), pe fascia antebrahială (Fascia antebrachii)
și pe septurile intermusculare fibroase, care îl separă de mușchiul flexor radial al carpului
(Musculus flexor carpi radialis), lateral, și mușchiul flexor ulnar al carpului (Musculus
flexor carpi ulnaris), medial.

Corpul muscular este foarte scurt, aplatizat și fusiform și se continuă spre mijlocul
antebrațului cu un tendon foarte lung.

Tendonul mușchiului la nivelul articulației radiocarpiene trece pe deasupra retinaculului

flexorilor (de care se prinde) și se desface în formă de evantai care se continuă cu 3
porțiuni: porțiunea laterală, care se prinde pe originea mușchilor tenari de pe eminența
tenară (Eminentia thenaris), porțiunea medială, care se prinde pe originea mușchilor
eminenței hipotenare de pe eminența hipotenară (Eminentia hypothenaris) și porțiunea
mijlocie, care se prinde pe aponevroza palmară (Aponeurosis palmaris).

Este un flexor slab al mâinii pe antebraț. Slab flexor al antebrațului pe braț și un slab
pronator al mâinii. Tensor al aponevrozei palmare.
Muşchiul palmar lung (muşchiul palmar mic)
Se întinde de la epicondilul medial la ligamentul inelar anterior al carpului şi nevroza
palmară superficială.
Acţiune: flexia mâinii (slab flexor al antebraţului); nu au nici o acţiune asupra linărilor
laterale pentru că trece prin axul sagital al carpului.

Muşchiul marele romboid şi muşchiul micul romboid

Muşchiul romboid mare

este un muşchi lat şi subţire, cu originea pe procesele spinoaseT şi pe ligamentul

supraspinos, inserţia fiind pe marginea medială a scapulei.
Muşchiul romboid mic

are originea pe procesele spinoase T, iar inserţia pe margineamedială a scapulei, superior

de precedentul, în dreptul spinei scapulei. Acţiunea muşchilor romboizi constă în
apropierea umărului de coloană.→ m. romboid

Inserţia
se face pe feţele externe ale coastelor a II- a, a III-a, a IV-a şi a V-a.
Inervaţie –
primeşte ramuri ale nervilor intercostali I- V.
Acţiune

este ridicător al coastelor şi contribuie astfel la inspiraţie

LIGAMENTE

Ligamentele colaterale sunt situate in partile laterale ale genunchiului, atat

medial cat si lateral. O leziune a acestor ligamente implica, de obicei, o forta
semnificativa, cum ar fi o cadere la schi, sau un impact direct in partea
laterala a genunchiului sau gambei.

Anatomie – Unde sunt situate ligamentele colaterale, si ce fac ele ?

Ligamentele colaterale sunt benzi dure de tesut fibros care se intind intre
extremitatile osoase la nivelul articulatiei genunchiului. Exista doua
ligamente colaterale, unul pe fiecare parte a genunchiului, care stabilizeaza
genunchiul in plan frontal. Ligamentul colateral medial ( LCM) se afla pe
partea mediala a genunchiului, iar ligamentul colateral lateral ( LCL ) se
gaseste pe partea opusa a genunchiului. Ligamentele colaterale lucreaza
impreuna cu ligamentul cruciat posterior ( LCP ) pentru a limita miscarea
excesiva de extensie a tibiei pe femur. Cand partea laterala ( marginea
exterioara ) a capsulei este afectata, LCM reduce instabilitatea rotatorie
antero-laterala. Cu alte cuvinte, LCM actioneaza si ca un stabilizator al
miscarilor de rotatie. Instabilitatea rotatorie antero-laterala inseamna ca
exista prea multa rotatie a tibiei, in raport cu femurul ( osul coapsei ).
 In cazul in care un traumatism foarte
puternic, ele se pot rupe. Ruptura poate sa apara in mijlocul ligamentului,
sau poate avea loc unde ligamentul colateral seinsera pe os. In cazul in care
forta accidentului este suficient de mare, alte ligamente pot fi, de asemenea,
rupte. Cea mai comuna combinatie este o ruptura de LCM si ruptura
ligamentului incrucisat anterior. Ligamentul incrucisat anterior trece prin
centrul genunchiului, si controleaza antemiscarea tibiei in raport cu femurul.
Leziunile ligamentului colateral medial sunt mai frecvente decat leziunile
ligamentului colateral lateral, dar un LCL rupt are o sansa mai mare de a
provoca instabilitate in genunchi. Un motiv pentru aceasta este faptul ca
partea de sus a tibiei ( denumit platou tibial ), in apropiere de LCL, este
plata, iar capatul tibiei poate eventual sa culiseze mai mult. Aceasta diferenta
inseamna ca un ligament colateral lateral rupt, este foarte posibil sa cauzeze
instabilitate la nivelul genunchiului.

Cauze

Ligamentele colaterale pot fi rupte in

activitati sportive, cum ar fi schi sau fotbal. Prejudiciul apare de obicei
atunci cand partea inferioara a piciorului este fortata lateral, fie spre celalalt
genunchi (medial) sau departe de celalalt genunchi (lateral), practic apare
genu valgum sau genu varum fortat. O lovitura la partea exterioara a
genunchiului in timp ce piciorul este fixat, poate duce la o rupere a
ligamentului colateral medial. Alunecarea pe gheata poate provoca ca
piciorul sa se mute spre exterior, luand partea inferioara a piciorului cu el.
Greutatea corporala care impinge in jos determina o forta ciudata si
nefireasca pe tot piciorul, la fel ca indoirea unui bat verde. LCM poate fi
rupt in acest caz. LCL este cel mai adesea accidentat atunci cand genunchiul
este fortat sa se miste spre exterior, departe de corp, in genu varum.

Simptomele

Un prejudiciu suficient de violent pentru a rupe unul dintre ligamentele

colaterale, provoaca daune semnificative la tesuturile moi din jurul
genunchiului. Apar, de obicei sangerare si umflaturi in tesuturile din jurul
genunchiului. Prejudiciul poate provoca, de asemenea, sangerare in
articulatia genunchiului. Genunchiul devine globulos, foarte dureros, imobil,
pacientul neputand sa se sprijine pe membrul traumatizat. Cand rigiditatea
initiala si durerea dispar, articulatia genunchiului nu mai este stabila si nu
mai poate sustine greutatea corpului. Cronica, sau pe termen lung,
instabilitatea din cauza unei leziuni vechi a ligamentelor colaterale este o
problema comuna. Daca ligamentul rupt se vindeca, dar nu suficient de bine
pentru a sustine genunchiul, un sentiment de instabilitate va continua sa
existe. Genunchiul va ceda uneori si va fi dureros cand se va pune greutate
pe el.
ligamentele piciorului vazute din lateral exerior
Ligamentele sunt elemente de stabilizare pasiva a gambei si leaga oasele gambei
galcaneu, talus , peroneu (fibula) si tibie pentru a stabiliza piciorul in mers si ortostatism
(stand in picioare)
tendonul lui ahile face legatura intre calcai si muschii gambei. Este cel mai mare
tendon din corpul uman si permite miscarea degetelor necesara in timpul mersului
sau a alergatului. tendon care asigura insertia muschiului triceps sural (muschiul
puternic al gambei) pe calcaneu (osul calcaiului). tendonul lui ahile, cel mai
voluminos tendon din organism, permite flexia plantara a piciorului. Foarte rezistent,
acest tendon poate suporta o incarcatura de 400 kilograme.

Patologie - ruptura tendonului lui ahile urmeaza unui efort violent si provoaca o rupere
a tesuturilor. Ea survine la sportivul adult al carui tendon este fragilizat printr-o
degenerescenta a fibrelor tendinoase. Subiectul resimte o durere brutala si se prabuseste,
absolut incapabil sa mearga sau sa alerge, nu poate sa stea in varful picioarelor si
deasupra calcaiului se formeaza o depresiune marcata. lmobilizarea gleznei intr-o gheata
gipsata este necesara pe durata a aproximativ 2 luni. Pacientul poate sa faca din nou sport
dupa 4-6 luni. La sportivii de mare nivel sau in caz de recidiva se poate avea in vedere o
operatie chirurgicala.
ruptura de tendon achilian

Discopatia lombara

Discopatia lombară (DVL) se caracterizează prin durere de spate localizată

în regiunea lombară sau care iradiază spre fesă şi de-a lungul membrului
inferior, respectând anumite trasee nervoase.

Durerea lombară se mai numeşte şi lombalgie, putând evolua spre criza de

lumbago, fiind însoţită de blocaj al zonei, datorată contracturii musculaturii
paravertebrale.

Când durerea din regiunea lombară iradiază spre fesă sau de-a lungul
membrului inferior se numeste lombosciatică.
Suferinţa se află în legatură cu o afecţiune discală ce evoluează în patru faze.

Iniţial, durerea este localizată şi este determinată de o deplasare cu revenire a

discului intervertebral.

Dacă această deplasare nu mai este însoţită de revenire, se instalează hernia

de disc. Aceasta prezintă risc crescut de interventie neuro-chirurgicală spre a
elibera rădăcina nervoasă din conflictul discoradicular ce se instalează.

DVL afectează în medie, între 75-80% dintre adulţii activi, într-un anumit
moment al vieţii lor.

Este bine de ştiut că recuperarea unei crize de discopatie vertebrală lombară,

în special în situaţia în care s-a produs hernierea discului intervertebral,
durează până la 6 săptămâni.

Poziţia ideală, indicată pentru ameliorarea crizei acute este în întins sau
culcat pe un plan dur. Şederea pe scaun sau în picioare agravează durerea şi
semnele însoţitoare (precum rigiditatea zonei lombare).

discopatia lombara (disc degenerat, disc prolapsat, disc herniat, disc turtit,
disc degenerat si disc cu ciocuri)
Solicitarile maxime ale coloanei lombare prin ridicarea greutatilor in pozitii
incorecte (cu spatele flexat sau in hiperextensie) solicita la maximum inelul
fibros care se poate fisura. Bolnavul simte o durere violenta care-l
imobilizeaza si care nu-i mai permite redresarea coloanei sau miscari de
flexiune, rotatie sau extenise. In acest moment, nucleul pulpos, aflat in stare
de tensiune, migreaza pe fisurile inelului fibros, provocand iritarea filetelor
nervoase marginea care provoaca durerea violenta.

Aceasta este primul simptom al deteriorarii discului. Daca dupa acest

moment acut se continua activitatea, atunci nucleul pulpos mareste
dimensiunile fisurilor inelului fibros, putand aluneca mai departe, iritand
radacinile nervilor care ies din maduva spinarii. In stadii mai avansate de
deteriorare a discului, nucleul pulpos se poate rupe, iar fragmentele pot
migra, fie catre cavitatea medulara sau in interiorul corpilor vertebrali.
Fragmentarea si migrarea nucleului pulpos reprezinta “hernia de disc”, stare
de deteriorare a discului care este ireversibila, necesitand chiar si tratament
neuro-chirurgical.
Primul stadiu, de fisurare cu integritatea nucleului pulpos, este reversibil si
este cunoscut sub numele de “discopatie” beneficiind de tratament medical.
Boala Quervain

Tenosinovitele implica inflamatia tendonului si a tecii acestuia. Sunt mai

multe tipuri de tenosinovite: tenosinovita de Quervain, tenosinovita
flexorilor, tenosinovita piogenica a flexorilor. Netratata, tenosivita duce la
complicatii precum durere si dizabilitate cronica, limitarea miscarilor zonei
afectate, amputatia de degete.

Simptomele tenosinovitei de Quervain

Tenosinovita de Quervain este inflamatia dureroasa a doua tendoane care
asigura miscarile degetului mare de la mana (tendonul este o structura ce
leaga muschiul de os). Se manifesta prindurere si sensibilitate la
incheietura mainii sub baza degetului mare. Uneori exista o usoara
umflatura si roseata in zona. Durerea poate sa apara brusc sau gradat, poate
iradia spre degetul mare sau spre antebrat si este accentuata de miscarile
pumnului si a degetului mare.

De exemplu, miscari simple ca apucarea, prinderea unui obiect, apasarea sau

indoirea pot declansa durerea. In timp, miscarile degetului mare sau ale
mainii se limiteaza, pentru a evita durerea, ceea ce duce la perturbarea
activitatilor profesionale.

Cauze si factori de risc

Boala apare mai frecvent in anumite medii, fiind legata oarecum de joburi si
hobby-uri si efecteaza persoane care lucreaza pe linii de asamblare, canta la
un instrument, gatesc, tricoteaza, practica tenisul. Si tinerele mame sunt
expuse, pentru ca in timpul ingrjirii bebelusului - hranit, leganat, ridicat - pot
suprasolicita degetul mare. Alte cauze ale bolii pot fi traumatismele locale,
dar si tehnologia - persoanele care folosesc mult telefonul, iPod-ul si
calculatorul, avand un risc mai mare.

Diagnostic si tratament
Tenosinovita de Quervain poate fi diagnosticata usor: intindeti bratul, indoiti
degetul mare in palma, strangeti celelalte degete peste el si rasuciti pumnul
in directia degetului mic. Daca simtiti imediat o durere, inseamna ca
tendoanele degetului mare sunt afectate.In prima faza incercati sa evitati
miscarile care va produc durere, sa le inlocuiti cu unele ergonomice, aplicati
o punga cu gheata invelita in prosop, nu direct pe piele, de cateva ori pe zi si
mentineti-o un sfert de ora. Puteti lua si antiinflamatoare nesteroidiene, insa
daca durerile persista nu mai asteptati, mergeti la medic ortoped.Specialistul
s-ar putea sa va imobilizeze pumnul si degetul mare cu o orteza, timp de
cateva saptamani, pentru a le pune in repaus si a permite activitatea mai
usoara a celorlalte. De asemenea va va spune ce miscari trebuie sa evitati si
ce exercitii de recuperare puteti face. Se pot face si injectii locale cu
corticosteroizi, periodic, pentru ameliorarea durerilor, iar cel mai grav caz se
poate ajunge la interventie chirurgicala.

Epicondilita laterala
Articulaţia cotului este formată din trei oase – osul braţului (humerus) şi oasele
antebraţului (radius, ulna) şi trei articulaţii (humeroradială, humeroulnară, radioulnară).
Umflăturile osoase din partea inferioară a humerusului sunt numite epicondili.
Epicondilul de pe partea exterioară a cotului este numit epicondilul lateral. Muşchii
extensori ai antebraţului se inseră pe acest epicondil. „Cotul tenismenului” este inflamaţia
tendonului muşchilor extensori ai antebraţului, ceea ce face ca zona laterală a cotului să
fie dureroasă şi tensionată. Termenul medical pentru „cotul tenismenului” este
epicondilita laterală. Acesta poate fi, de asemenea, numit tendinopatie a cotului. Este
rezultatul unor microtraumatisme repetate la nivelul tendoanelor extensorilor antebraţului
şi se întâlneşte frecvent la jucătorii de tenis de câmp, cu precădere la jucătorii amatori de
tenis (explicaţia ar putea fi lipsa de tehnică). Bărbaţii care obişnuiesc să „dea mâna”
puternic şi în mod repetat pot suferi de această afecţiune, violoniştii, chirurgii, secretarele
(din cauza scrisului) sau chiar gospodinele care lucrează foarte mult prin casă. Printre
activităţile care pot cauza apariţia epicondilitei laterale se mai numără: dulgheria,
prelucrările mecanice, lucrul cu calculatorul, tricotatul etc. Semnele şi simptomele pentru
„cotul tenismenului” sunt: durere sau sensibilitate pe partea laterală a cotului (durerea
poate radia către antebraţ şi foarte rar, în sus, către braţ), durere atunci când îndreptaţi sau
ridicaţi încheietura mâinii, dureri agravate de ridicarea unui obiect greu, durere la
prinderea unui obiect, strângerea de mână sau deschiderea unor recipiente cu capac, etc.

Entorsă acută a gleznei

Entorsa acută a gleznei este o afecțiune traumatică a gleznei produsă printr-o mișcare
forțată peste limitele fiziologice ce determină leziuni variate ale capsulei articulare,
ligamentelor ce stabilizează glezna, uneori și ale cartilajului articular al domului talar și
tulburări vasomotorii reflexe: hiperemie, tumefacție, durere, hemohidartroză.

Entorsa gleznei poate fi împărțită în:

 1. entorsa capsulară anterioară: examinarea descoperă durere la extensia activă a
gleznei sau la flexia ei pasivă maximă. Pentru restaurarea completă a funcției
gleznei este nevoie de o reabilitare lungă.
2. entorsa medială prin eversiune: este produsă prin rotația externă și abducția
gleznei. Dacă traumatismul este mai puternic se ajunge la ruptura sindesmozei.
Clinic se constată durere la palparea ligamentului tibio-fibular anterior și durere la
palparea părții mediale a articulației gleznei. Este posibilă și producerea
diastazisului sindesmozei gleznei. Pentru evidențierea diastazisului trebuie făcute
radiografii în stress. Dacă ligamentul deltoid a fost rupt complet, el poate fi prins
între talus și tibie, lărgind morteza și necesitând repararea chirurgicală.
3. entorsa laterală prin inversiune: este tipul obișnuit de entorsă, cel mai frecvent.
În timpul mersului, omul este predispus în special la inversiunea gleznei și mai
puțin la eversiunea ei, datorită talusului care în mod normal este ușor adus,
datorită slăbiciunii ligamentelor laterale comparativ cu cele mediale și datorită
unei fascii plantare în general puternice care predispune la entorsa laterală prin
inversiune. Aceste entorse apar de obicei în timpul mersului sau alergării pe un
teren denivelat. Cele mai multe entorse laterale afectează ligamentul talo-fibular
anterior.
4. entorsa cu diastazis: reprezintă 1% din totalul entorselor de gleznă. Apare
secundar unei rotații externe foarte mari sau unei hiperextensii a gleznei. Se
asociază de obicei cu lezarea ligamentului deltoid. Pacienții au durere și
tumefacție la nivelul ligamentelor deltoid și tibio-fibular anterior și, de asemeni,
durere de gleznă la sprijin. Durerea apare sau se accentuează la rotația externă sau
extensia gleznei.

Entorsa acută de gleznă: se împarte în funcție de severitatea leziunilor în 3 grade:

gradul I: ligamentul talo-fibular anterior este traumatizat minor. Nu există rupturi ale
părților moi. Nu se constată laxitate ligamentară crescută la testele de stress.

gradul II: ligamentul talo-fibular anterior este rupt parțial. Se constată o laxitate crescută
la testul sertarului anterior al gleznei.

gradul III: ligamentul talo-fibular anterior este rupt complet și este afectat întotdeauna și
ligamentul calcaneo-fibular.
Periostita tibiala

nflamatie acuta sau cronica a periostului (membrana conjunctiva care inconjoara un os si

nu ii permite cresterea in grosime) si a osului adiacent.

Cauze - O periostita poate fi antrenata prin extinderea unei osteite (infectie microbiana a
unui os) la periost sau prin jocuri, responsabile de microtraumatisme.
La sportivi, o periostita poate surveni dupa modificarea sau intensificarea
antrenamentului. Ea mai poate fi pusa in legatura si cu o reluare prea rapida a activitatii
sportive dupa o oprire a ei, cu o deficitara stapanire a gesturilor, cu o bombare a
suprafetei pe care se practica sportul (iarba sau sintetic, de exemplu) sau a
echipamentului (incaltamintea).

simptome si tratament - O periostita se manifesta printr-o umflatura si durere a zonei

afectate. Ea se trateaza prin odihna, sedinte de kineziterapie, folosind incaltaminte care
amortizeaza socurile si prin administrarea de medicamente antiinflamatoare.
Sinonim: osteoperiostita.