Sunteți pe pagina 1din 5

Legenda rândunicăi

Vasile Alecsandri

Scrisă în 1874, Legenda rândunicăi, de Vasile Alecsandri, se bazează pe o


povestire folclorică: după un procedeu pe care îl foloseşte adesea, poetul intervine
însă în datele iniţiale ale textului folcloric şi îl combină cu o altă credinţă populară,
cea în zburător - cunoscută şi din poezia lui Ion Heliade Rădulescu. Legenda în
sine explică apariţia rândunicii dintr-o tânără care s-a prefăcut în pasăre ca să scape
de îmbrăţişarea zburătorului, lăsându-i în mână haina ei subţire, transformată la
rândul ei în floarea cunoscută sub numele de rochiţa-rândunicii.

Scriind într-o epocă târzie, poetul nu pare însă decât să urmeze o convenţie;
el surprinde şi ilustrează mai ales aspectele graţioase, teatrale, ale metamorfozei,
care este partea centrală a legendei propriu-zise, fără să-i acorde dramatismul cu
care romanticii autentici învestesc aceste mituri. Alecsandri foloseşte prilejul şi
pentru a introduce câteva splendide tablouri de natură, îndeaproape înrudite cu
peisajul pastelurilor sale; faptul este explicabil pentru că, în ambele cazuri, modelul
fusese lunca din Mirceşti, descrisă aici sub farmecul unei nopţi feerice de cară („Şi
iarba de pe maluri...” etc.).
Sursa directă a legendelor etiologice din ciclul legendelor lui Alecsandri este
folclorul, fapt pe caic îl subliniază acel moto pus de regulă în fruntea acestor
legende şi care este un fragment dintr-o poezie populară. Alecsandri depăşeşte însă
intenţia explicativă care este nucleul legendei etiologice în folclor; el mută centrul
de interes al poeziei de la cauza transformării la circumstanţele transformării, la
descrierea locurilor şi a personajelor, în acest caz a frumoasei fete de împărat.
Legenda în sine pare să devină mai degrabă un pretext pentru o poveste de
dragoste desfăşurată într-un fermecător cadru natural.
Legenda randunicai - Scrisa la Mircesti in 1874 si publicata in volumul
„Pasteluri si legende” in 1875, este dedicata d-nei Nyka Petre Gradisteanu-
Prelucrează un text folcloric referitor la metamorfoza unei tinere prinţese
in pasare pentru a respinge iubirea Zburătorului. Ca sa scape de imbratisarea
nedorita a făpturii demonice, fata si-a abandonat vesmântul protector si s-a
transformat in floarea denumita „rochita-randunicii”. Explicând regresiunea pe
scara biologica a unei fiinţe omeneşti intr-un elementvegetal, legenda culta are un
caracter etiologic, ca si basmele prelucrate de Al. Odobescu si integrate in structura
eseului erudit „Pseudo-kinegetikos” Îmbinând mitul folcloric propriu-zis cu cel
al eroului supranatural si malefic, Alecsandri le-
a integrat in splendide tablouri descriptive diurne si nocturne,înrudite cu
spectaculosul natural din pastelurile sale.
Legenda este precedata de un moto, care reproduce un fragment de
„cântic poporal” rezumând nucleul epic al intamplarii extraordinare. Poemul
legendar evoca, in 4 fragmente succesive, copilăria , adolescenta si devenirea
spectaculoasaa unei frumoase fete intr-o vietate destinata spaţiului celest. Eroina
este o „copila dragalasa” având un nume predestinat -Rândunica. Perfecţiunea
trasarurilor sale oface comparabila cu „zâmbetul de soare” cu „albul unui crin”, cu
strălucirea uneistele pe cer. Ursitoarea ii menise o soarta exceptionala, ca va
ramane veşnic tânărasi fericita, atrăgându-i pe numeroşii muritori prin farmecele
ei. I s-a mai oferit orochiţa alba, ţesuta din razele lunii si brodata cu stele in forma
de „altiţe”.
Cromatica subliniază castitatea si puritatea morala pe care copila le
respecta.Ursitoarea a avertizat-o ca frumuseţea ei va atrage si încercarea malefica
aZburătorului de a-i castiga iubirea si de a o amăgi prin simularea unei afecţiuni
reciproce. Zâna i-l descrie ca pe o făptura nestatornica, superficiala si infidela,
caresimulează dragostea, incapabil s-o trăiască de fapt. Eroul
fantastic mimând doar condiţia umana nu are preferinţe sentimentale, ne se poate
dărui unei iubiri unice, nu pretuieste feminitatea in sine, ci in stadiul ei primar,
neprihănirea. Copila asculta îndemnurile protectoarei divine si nu se lasăamgita de
inflcarata declaraţie a personajului demonic. Cuvintele lui de
dragosteanticipează, prin impetuozitatea lor romantica si bogata figuraţie retorica,d
ialogurile erotice din „ Calin (file din poveste)”. Respins de fata si având un
caracter răzbunător, precum cel al zmeului din poveste, Zburătorul pandeste
momentul propice pentru a-i fura fetei ce se scalda inlac rochiţa protectoare.
Pastelistul Alecsandri se vadeste in legendele sale, imaginând
un seducător tablou nocturn. Pentru prima oara in lirica romaneasca, un poet
indrazneste sa picteze in cuvinte nudul feminin, trupul fetei fiind comparat cu „o
dalba feerie” si”divina încântare”. Apariţia ei de vis trezeşte elementele de natura
personificate,care se comporta ca nişte virtuali indragostiti.
Natura înzestrata cu atribute senzual-omeneşti ia parte la euforia
erotizata.Ieşind la mal, infioarata de adierea nopţii estivale, frumoasa copila
secontempla ca Narcis in oglinda acvatica. Nemaifiind apărata de haina
vrăjita, prinţesa isi pierde unicitatea si „norocul” in lume, incalcand promisiunea
făcutazânei bune. Când Zburătorul, sigur de izbânda apropiata, a vrut sa o cuprindă
in braţele sale, fata s-a metamorfozat instantaneu intr-
o rândunica, scăpândimbratisarii fatale. O data cu ea, se înalta in vânt si straiul
fermecat din care au
căzut pe pamant florile ce vor purta de atunci numele pasării : „Odoare-
a primaverei: Rochiti de rândunele!”
Legenda ciocârliei

Vasile Alecsandri

Cu predilectie la Vasile Alecsandri intalnim preferinta sa pentru legendele


etiologice. Din categoria lor autorul prefera sa vorbeasca in versuri despre pasari,
luandu-si de obicei drept moto versuri populare, cum procedeaza si la Legenda
ciocarliei: “ Lie, Lie,/ Ciocarlie/ Zbori in soare/ Cantatoare/ Si revina / pe pamant/
Cu dulce cant.”

La fel ca si in legenda randunicii si aici pasarea era la inceput o fata “


frumoasa Lia, fecioara-mparateasca”. Actiunea legendei se petrece in vremea cand
“lupii erau pastori de oi”, iar “ ursii mancau cirezi de boi”.

Frumusetea fetei este in concordanta cu frumustea naturii: “ luceferii,


vazand-o, mai viu au stralucit”. Fata, o adevarata “ minune vie”, e descrisa folosind
cu migala epitete si comparatii miscatoare. Ea are “ fata alba”, “ ochi albastri ca
floarea de cicoare”, haine scumpe.

Urmatoarele personaje dau farmec si continuitate fireasca legendei: sunt


craiul Rosu, Albul, Penes, imparatul, ce au venit sa o vada auzind ca ea “ fura ochi
si minti”. Ca in basm fata, desi e petita, nu se uita la nici un petitor, ci dimpotriva
plange. Aici ni se pare ca insusi autorul nu stie motivul tristetii fetei. Totusi umbra
ei stie de ce e trista. Taina ei e iubirea pentru astrul ceresc, soarele, fiind din acest
motiv chiar geloasa pe el cand acesta “saruta o floare.” Lia doreste sa mearga catre
soare, chiar daca acesta ii spune ca nu e bine. Incalecata pe calul sau, Graur, Lia
pleaca. Apare si aici, la fel ca in basme, motivul caluluicare zboara “ ca vantul si ca
gandul”, motivul celor trei zile si trei nopti nedormite pentru iubire. Calul este aici
“putin nepunticios”, pentru ca “nu poate sa calce si pamantul, si marile sa-noate”.
Dar tot el, calul, o ajuta, avand un frate ce iese din unda apei . comuniunea om-
natura-animal e prezenta prin tristetea despartirii Liei de calul sau Graur.

Ajunsa la palatul soarelui o intalneste pe mama acestuia, batrana, care se


mira cum de cineva a indraznit sa calce unde nu a mai fost nimeni. Fiindca nu
poate vedea cu ochii, dar aude foarte bine, ii ureaza necunoscutului de e fata sa
fuga pentru ca soarele e fiul ei, fara pacate. Dar pana sa se gandeasca Lia apare
Soarele, venindu-i vremea sa apuna. Versurile “ Durerea omeneasca in veci sa nu
te-ajunga/ si fie-ti scurt necazul si fericirea lunga.” amintesc de Luceafarul lui
Eminescu. Mama soarelui revine cu o incercare pentru Lia pentru a descoperi daca
e fata sau baiat ( ii pune flori albe in pat care nu se ofilesc peste noapte, deci e
fata). Atunci mama soarelui blestemand pe Lia ca i-a rapit fiul moare. Insa
blestemul o ajunge pe Lia, transformand-o intr-o “ mica, voioasa ciocarlie” care
cheama mereu soarele “ cu dulcea ei cantare”.

Legenda, desi se incheie trist, e plina de semnificatii. Automat gandul


cititorului zboara la Catalina lui Eminescu, care iubea astrul noptii, luceafarul.
Versurile “ mare i-a fost visul/ Scurta fericirea” duc cu gandul la marele poet
roman.

Poetul a dezvoltat ideea din cantecul popular, imaginand o intamplare in


care a introdus si elemente ireale pentru a explica modul in care a aparut ciocarlia
si de ce zborul si cantecele sale au particularitati cunoscute.

Legenda contine o varietate de procedee stilistice, printer care epitete:


“anticii codri desi”, “micii Carpati uriesi”, “ vaile profunde”etc; comparatii: codrii
erau “ ca iarba” si “mici ca musuroaie Carpatii”, iar vaile si valcelele apar “ca pe o
apa lina usoare valurele”: metafore: parul, “fuior de aur”etc.

Versificatia se impune prin armonie si muzicalitate. Versul este amplu,


alcatuit din 13-14 silabe, grupate in unitati iambice, despartite prin cezura.