Anitei Mihai Istoria Psihologiei PDF

Mihai ANIŢEI
UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI DEPARTAMENTUL DE

ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ
CURSUL
ISTORIA PSIHOLOGIEI
MODULUL I
OBIECTUL ISTORIEI PSIHOLOGIEI

DE LA ANTICHITATE LA RENAŞTERE
Titular curs:
Prof. univ. dr. MIHAI ANIŢEI
Universitatea din Bucureşti

Editura CREDIS
2008
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008

Mihai ANIŢEI
Acest material este destinat uzulului studenţilor Universităţii

din Bucureşti, forma de învăţământ la distanţă.
Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a
autorului/autorilor; designul, machetarea şi transpunerea în
format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la
Distanţă al Universităţii din Bucureşti.
Universitatea din Bucureşti

Editura CREDIS
Bd. Mihail Kogălniceanu, Nr. 36-46, Corp C, Etaj I, Sector 5
Tel: (021) 315 80 95; (021) 311 09 37, 031 405 79 40, 0723 27 33 47
Fax: (021) 315 80 96
Email: credis@credis.ro
Http://www.credis.ro

Mihai ANIŢEI
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
OBIECTUL DE STUDIU AL ISTORIEI PSIHOLOGIEI
Conţinuturi:
1.1. Conceptul de istorie a psihologiei determinat istoric si socio-cultural
1.2. Abordarea istoriei psihologiei din punctul de vedere al necesităţii studiului ei
1.3. Istorie şi istoriografie. Obiectiv şi subiectiv în studiul istoriei psihologiei
Obiective:
1. Cunoaşterea şi delimitarea psihologiei de alte ştiinţe: istorie, filozofie etc.
2. Abordarea deterministă şi interacţionistă a istoriei psihologiei
Precerinţe:
Nu este cazul
Expunere:
1.1 Conceptul de istorie a psihologiei determinat istoric şi socio-cultural

Psihologia nu poate fi studiată fără a avea cunoştinţe de filozofie, teologie, fiziologie,
medicină. Nu într-atât încât să fie acoperite aceste domenii în întregime ci atât cât să fie
cunoscută cronologia descoperirii „bazelor” ce au dus la definitivarea psihologiei ca ştiinţă de
sine stătătoare. Psihologia se află peste tot în jurul nostru şi ne ajută să înţelegem mai bine fiinţa
umană. Oamenii îşi modelează cea mai mare parte a experienţei în timpul vieţii fie acasă, la
şcoală, în timpul liber. Cu toţii facem psihologie mai mult sau mai puţin empiric sau ştiinţific
atunci când conversăm cu o persoană, când decidem cu ce lucru ne îmbrăcăm, când luăm o
decizie despre care ştim că-i afectează pe cei din jurul nostru. Problema este că o facem mai
mult sau mai puţin inconştient.
Psihologii sunt interesaţi să înveţe despre mintea omenească, investighează experienţe
umane, procese psihologice, construiesc modele psihologice. De asemenea, ei sunt foarte atenţi
la metodele de cercetare pe care le utilizează, pentru a fi siguri că adună informaţii cât se poate
de precise. Unii psihologi folosesc experimentele în laborator sau în viaţa reală; unii efectuează
studii bazate pe observaţie, unii lucrează cu animale, iar alţii realizează studii de caz pentru a
examina individul în profunzime. În prezent toţi psihologii sunt preocupaţi să se asigure că
2
Mihai ANIŢEI
lucrează sistematic şi ştiinţific deoarece trebuie să elimine cât mai mult posibil erorile propriilor
credinţe sau idei.
Psihologia este un domeniu vast, apărut la confluenţa multor domenii şi delimitat în
timp de necesităţile apărute odată cu dezvoltarea ştiinţei şi a omului. Studiul istoriei psihologiei
este de maximă importanţă deoarece aduce în faţa noastră întreaga luptă evolutivă de-a lungul
mileniilor cu cunoaşterea şi convingerile omului. Ceea ce a fost la început mit şi legendă, a
devenit istorie, apoi, filozofie şi ştiinţă. Fiecare descoperire din filozofie, medicină, matematică,
fizică este azi piatră de temelie pentru un domeniu nou, de sine stătător numit psihologie.
După Nick, Hayes şi Sue Orrell (1993) există în prezent şase abordări principale ale
psihologiei:
– abordarea behavioristă (comportamentală) ce examinează modul în care mediul
influenţează comportamentul;
– abordarea cognitivă – ce se referă la studiul proceselor noastre mentale considerând
că pentru a înţelege modul în care acţionează oamenii este necesar să înţelegem felul
în care gândesc ei, memorează şi argumentează;
– abordarea biologică – se orientează în cercetare pe modul în care procesele
fiziologice interne şi structura genetică influenţează comportamentul uman;
– abordarea socială – se bazează pe studiul relaţiilor şi interacţiunilor umane în grupuri
sociale;
– abordarea dezvoltării – modul în care oamenii se modifică de-a lungul timpului,
odată cu dezvoltarea şi diversificarea mediului social, tehnologic, biologic;
– abordarea umanistă – pune în centrul atenţiei omul şi experienţa sa, analizând
dezvoltarea umană din punctul de vedere al dezvoltării personale şi a experienţei sale
subiective.
Astfel cei trei factori: ereditatea, mediul, educaţia, în dezvoltarea umană ne trimit în timp
la cunoaşterea istoriei umane; a filozofiei până la egipteni şi vechii greci. Transmisia genetică
(modalitatea prin care dobândim însuşiri genetice de la părinţi dar şi strămoşii noştri) este
întărită de transmisia cunoştinţelor şi descoperirilor efectuate de mii de ani.
Fără o dezvoltare a contextului socio-cultural şi istoric nu ar fi existat dezvoltare a omului
deoarece omul este determinat istoric şi cultural de mediu, el nu poate trăi izolat.
Acest curs de istorie a psihologiei este menit să ilustreze atât evoluţia cronologică a
dezvoltării gândirii umane pornind de la filozofie până la ultimele descoperiri ştiinţifice cât şi
modul în care psihologia a evoluat o dată cu trecerea timpului de la „gândirea şi simţirea
filozofică” la ceea ce azi este ştiinţă de sine stătătoare „psihologie”.
1.2 Abordarea istoriei psihologiei din punctul de vedere al necesităţii studiului ei

Ca ştiinţă de sine-stătătoare, psihologia are puţin mai mult de 100 de ani, dar domeniile
studiate de psihologi au preocupat imaginaţia umană cu mulţi ani înainte de debutul psihologiei
ca ştiinţă de sine-stătătoare. O abordare detaliată a istoriei psihologiei ne duce până la filosofii,
teologii sau oamenii de ştiinţă ai unor perioade premergătoare. La ei întâlnim unele dintre cele
mai interesante speculaţii privind dereglările mintale, sentimentele, motivaţia, senzaţia,
percepţia, învăţarea precum şi alte domenii care vor fi mai apoi incluse în disciplina numită
psihologie. Examinarea începuturilor gândirii psihologice în scrierile gânditorilor antici creează
o premisă importantă care a îmbogăţit semnificativ psihologia modernă.
Vom examina probleme asociate cu studiul istoriei: “Practic la ce foloseşte studiul
istoriei? Ce este istoria? Poate un istoric sa ofere mai mult decât o părere personală? Există
vreun model pre-definit sau vreo direcţie anume pe care trebuie să o urmeze istoria?” Acestea
sunt câteva dintre întrebările abordate în acest capitol. Elaborarea unor întrebări de o asemenea
profunzime despre istorie face studiul ei cu atât mai interesant.
3
Mihai ANIŢEI
Cei care au studiat istoria au sugerat anumite scopuri ale aceste discipline. Exista
numeroase argumente pentru studierea istoriei psihologiei. Astfel unele dintre cele mai
importante sunt:
1. Istoria reprezintă o cheie pentru a înţelege şi descifra viitorul

Sigmund Freud (1927-1961) a menţionat in cartea „ Viitorul unei iluzii” că “(cu cât)
ştim mai puţine despre trecut şi prezent, cu atât mai nesigură va fi judecata noastră despre
viitor”.
Thomas Jefferson a spus că “istoria, prin preţuirea oamenilor trecutului, ii va ajuta pe
aceştia în experienţa lor despre alte timpuri şi civilizaţii.” Ideea acestor citate este că există un
model în istorie, care interpretat corect, se poate dovedi crucial în înţelegerea şi controlarea
prezentului şi a viitorului. Utilitatea studiului istoriei psihologiei este pentru cei ce ştiu istoria
psihologiei că ar putea de asemenea să înţeleagă mai bine tendinţele şi dezvoltările actuale,
precum şi eventualele direcţii din viitor.
2. Istoria reprezintă o contribuţie la educaţie

Alt scop al istoriei este contribuţia sa la o perspectivă liberală şi informată. Robert I. Watson
(1966), un cunoscut istoric al psihologiei, remarca odată că istoria ajută la depăşirea
“prejudecăţilor înguste, provinciale, de clasă, sau regionale.” Un avantaj al istoriei este că ajută
omul să se integreze şi să-şi creeze o viziune a vieţii imposibilă prin alte mijloace. Cunoaşterea
istoriei unei anumite discipline uşurează înţelegerea influenţelor, dezvoltărilor şi relaţiilor
astfel încât viziunea noastră este mult mai completă şi sistematizată. O astfel de reuşită poate fi
atât de satisfăcătoare încât să nu mai fie nevoie de vreun alt motiv pentru studiul istoriei.
3. Istoria susţine modestia

Avem un avantaj faţă de cei care au trăit înaintea noastră deoarece ne putem baza pe
cunoştinţele şi descoperirile din trecut, putând astfel evita repetarea inutilă a greşelilor din
trecut. Ideile date de către cunoaşterea trecutului au o varietate mai mare şi sunt mai bogate în
conţinut decât perspectivele pe care le furnizează doar prezentul. Când studiem istoria ne
simţim adesea inferiori genialităţii, efortului depus sau viziunii creative pe care o întâlnim.
Istoria ne arată adesea că descoperirile noastre sunt doar o redescoperire a ceva ce fusese ştiut
acum o vreme si astfel elevii pot întalni minţi care au lucrat deja pe baza unor probleme pe care
ei le credeau noi şi originale....
4. Istoria ne învaţă un scepticism benefic

Istoria poate tempera tendinţa omului de a crede în idoli. În fiecare epocă, mase de
oameni sunt prada unor dorinţe puternice, revoluţii care promit mai mult decât pot oferi,
panacee, şi vise utopice. Psihologia şi-a avut şi ea reprezentanţi ai unor idei care spuneau mai
mult decât puteau oferi. Astfel de idei sunt frenologia, craniometria (încercarea de a calcula
inteligenţa după capacitatea craniană), precum şi o serie de terapii moderne. Istoria ne învaţă să
nu ne încredem în idei măreţe, constituindu-se ca unică definiţie. Istoria ne poate ajuta să ne
eliberăm de ideile impuse de modă. Putem spera că o cunoaştere a istoriei ne poate face mai
puţin creduli.
5. Cunoaşterea istoriei influenţează procesele psihice umane

Cunoaşterea istoriei, ne face să privim obiectiv nu numai obiectivele noastre, ci şi
propria gândire. Istoria constituie o premisă pentru observarea erorilor celorlalţi, dar ne poate
ajuta şi pe noi să gândim obiectiv. Dacă ignorăm importanţa istoriei, va trebui să rezolvăm
aceleaşi probleme din nou.
4
Mihai ANIŢEI
1.3. Istorie si istoriografie. Obiectiv si subiectiv in studiul istoriei psihologiei
Cei care studiază istoria inevitabil îşi pun întrebări cum ar fi: Ce este istoria? Poate fi
istoria obiectivă? Există vreun model pre-definit sau vreo direcţie anume în istorie? Ce face
istoria? Acestea şi alte întrebări sunt subiectul filosofiei istoriei şi istoriografiei. Într-o abordare
limitată, termenul istoriografie se referă pur şi simplu la scrierea istoriei, dar într-un sens mai
larg cuprinde şi întrebările filosofice privitoare la istorie şi la metodologia acesteia.
Presupunând că istoria poate fi mai bogată în sensuri dacă se pun o serie de întrebări privind
istoriografia de la bun început, vom examina câteva întrebări şi aspecte ale istoriei şi ale
metodologiei acesteia. Poziţia pe care o abordăm faţă de fiecare dintre acestea poate avea un
impact major în modul în care privim istoria psihologiei, sau oricare alt tip de istorie.
În accepţiunea curentă, termenul istorie se foloseşte cu referire la cronologia
evenimentelor care constituie materia primă pentru istorici. Termenul se referă de asemenea la
poveştile pe care le spunem despre trecut. Definiţiile din dicţionare, de regulă, exprimă ambele
înţelesuri (adică istoria ca şi cronologie a evenimentelor din trecut sau istoria ca studiu
interpretativ sau poveste a trecutului). Se poate spune că istoria are şi o componentă empirică şi
una explicativă. Componenta empirică se referă la informaţii cum ar fi scrisori nepublicate,
articole de ziar, înregistrări audio sau video, sau documente oficiale. Componenta explicativă se
referă la încercarea istoricilor de a da un înţeles informaţiilor.
Deci cum se poate defini istoria? Să pornim de la ideea că istoria are o componentă
empirică. Adică evenimentele reale care au avut loc în trecut ajung parte a experienţei
prezentului prin însemnarea acestora în scris. Componenta empirică poate include de asemenea
mărturii ale unor martori oculari sau experienţe personale ale unor evenimente mai recente.
Datoria istoricului este să se familiarizeze cu cât mai mult conţinut cu putinţă. Culegerea
informaţiilor poate include interviuri, drumuri la arhive pentru examinarea unor scrisori
nepublicate sau altor documente, citirea unor ziare vechi ş.a.m.d. După culegerea informaţiilor,
istoricul trebuie să se facă un studiu interpretativ al lor. Un astfel de studiu include examinarea
contradicţiilor, partajarea informaţiilor importante de cele neimportante precum şi acordarea
anumitor înţelesuri unor informaţii. Într-un fel, acest proces se aseamănă cu rezolvarea unui
puzzle complicat, când ştim dinainte că vor fi piese lipsă.
O definiţie a istoriei sugerată din cele de mai sus ar fi: Istoria este studiul interpretativ
al evenimentelor din trecutul omului. Definiţia presupune atât componente empirice cât şi
explicative în munca istoricului. Trecutul uman este menţionat deoarece istoria nu analizează
nici trecutul geologic, şi nici pe cel biologic.
Dacă istoria este studiul interpretativ al trecutului omului, se pune problema veridicităţii
acelei interpretări. Abraham Lincoln (1856-1950) spunea că “Istoria nu este istorie dacă nu este
adevărată.” Destul de des ne întâlnim cu ipoteza indusă de bunul simţ că materialele istorice, fie
ele politice, religioase, ştiinţifice sau pur şi simplu marcând evenimente sociale, sunt imagini
corecte ale trecutului. Chiar şi istoricul, în momentul în care se angajează în realizarea unui nou
proiect, poate crede că poate veni cu o nouă poveste, mai apropiată de evenimentele cronologice
decât cele ce-au precedat-o.
Problema obiectivităţii este una dintre cele mai importante probleme ale filosofiei
istoriei. Importanţa problemei poate fi justificată prin faptul că acestui subiect i s-au acordat mai
multe mii de pagini în jurnale şi texte istorice. Ideea ar putea fi combătută imediat deoarece,
totuşi, istoricii de regulă nu fac observaţii empirice directe. Dar chiar dacă ar face observaţii
directe, nu există nici o garanţie că acestea ar fi obiective. Istoricii trebuie de asemenea să fie
selectivi cu informaţiile pe care le au la dispoziţie, iar uneori nu pot fi criterii bine-stabilite
pentru această selecţie. În fine, istoricii sunt fiinţe ale prezentului şi ca atare, pot scrie istoria în
lumina prezentului personal şi a perspectivelor culturale.
Totuşi dosarul împotriva obiectivităţii nu este uşor de închis, un motiv pentru aceasta
fiind că obiectivitatea este un ideal râvnit. Alt motiv ar putea fi că o completă respingere a
5
Mihai ANIŢEI
posibilităţii obiectivităţii aduce cu sine ideea cum că orice opinie este la fel de bună ca alta.
Totuşi alt motiv poate fi existenţa speranţei că textele istorice se ridică deasupra climatului
general al subiectivităţii. O astfel de calitate ar permite istoriei să condamne, să dezaprobe, sau
să spună o poveste nepopulară. Mao Tse-dung credea că istoria ar trebui să fie în slujba
revoluţiei. O poziţie atât de radicală dă apă la moara dezbaterilor privind meritele şi
posibilităţile obiectivităţii, deoarece este normal să credem că istoria nu este neapărat obligată
să fie în slujba ideologiilor politice, religioase sau filosofice. Nu există oare vreun motiv pentru
care istoricii să se rupă de climatul general al opiniei personale?
Înainte de a continua, ar trebui să explorăm posibilele înţelesuri ale obiectivităţii în
istorie. Termenul obiectiv s-ar putea referi la o corespondenţă între un text istoric şi
evenimentele trecutului pe care acesta le descrie. Dacă obiectivitatea se referă la o astfel de
corespondenţă, atunci munca istoricului poate fi judecată ca deficientă, deoarece cuvintele
folosite într-un text istoric nu pot reda totalitatea vibrantă a experienţei trăite. Obiectivitatea din
punctul de vedere al corespondenţei este deci suspectă.
Un alt posibil înţeles al obiectivităţii este că reprezintă o încercare de a prezenta toate
aspectele unei probleme, de a arăta o perspectivă cu care autorul nu este de acord.
Obiectivitatea, văzută aşa, este o orientare – o orientare este ceva de la care ne putem aştepta de
la un istoric. Este o orientare care îi aduce aminte istoricului să aibă grijă de motivele ulterioare
şi să le ia în considerare atunci când sunt recunoscute.
6
Mihai ANIŢEI
2. PSIHOLOGIA IN ANTICHITATE
Conţinuturi:
2.1.Gândirea psihologică la egipteni
2.2.Gândirea psihologică la evrei
2.3.Civilizaţia şi cultura persană
2.4. Gândirea psihologică în India
2.5.Civilizaţia şi cultura chineză
2.6 Gândirea psihologică la japonezi
2.7.Psihologia în Grecia antică
Obiective:
1. Prezentarea culturilor şi civilizaţiilor antice e ca sursă originară a ştiinţelor
contemporane
2. Stabilirea rădăcinilor psihologiei în cultura şi evoluţia diferitelor popoare.
3. Conturarea legăturii dintre comportamentul contemporan si universul evolutiv
începând din antichitate
Precerinţe:
Nu este cazul
Expunere:
2.1. Gândirea la egipteni
La fel ca şi în alte civilizaţii timpurii, ştiinţa egiptenilor se află într-o strânsă legătură cu
religia. Au existat puţine lucruri pe care egiptenii să nu le venereze. O mare varietate de plante
şi animale, soarele, luna, stelele, râurile, munţii şi chiar şi oamenii puteau constitui obiect al
veneraţiilor. Este foarte cunoscut faptul că religia egiptenilor atribuia o mare importanţă
nemuririi. Această credinţă servea ca argument în favoarea mumificării şi a ritualului laborios
de înmormântare. Egiptenii credeau că abilitatea sufletului de a supravieţui morţii şi de a face
trecerea la nemurire depinde în totalitate de felul în care era păstrat trupul.
Există numeroase dovezi care atestă că majoritatea egiptenilor considerau inima ca fiind
centrul activităţii mintale (Laver, 1972). Dacă avem în vedere relaţiile dintre emoţiile puternice
şi activitatea inimii, vom putea înţelege de ce anticii considerau inima şi nu creierul ca fiind
sursa activităţii psihice. Deşi anticii au observat legătura dintre loviturile la cap şi tulburările de
7
Mihai ANIŢEI
vorbire, de memorie sau de mişcare, ei susţineau în continuare relaţia de subordonare a

creierului faţă de inimă. Cu toate că majoritatea materialelor egiptene arătau că inima este sursa
activităţii psihice mintale, ei au fost primii care au făcut o descriere a creierului. În lucrarea sa
“O istorie a medicinei”, Castiglioni (1941) a arătat că mulţi dintre egipteni recunoşteau creierul
ca fiind sursa activităţii mintale (p.57).
Laver (1972) menţiona importanţa pe care egiptenii o atribuiau numelor. Există o
legătură strânsă între nume şi lucru, astfel încât o injurie adusă numelui avea o deosebită
importanţă psihologică. Importanta pe care egiptenii o atribuiau numelor s-a transmis si in
cultura evreilor.
Femeile egiptene puteau atinge un statut social mai înalt decât femeile din celelalte
civilizaţii din acea vreme, sau chiar faţă de cele din societatea modernă. Femeile deţineau
funcţii politice importante, puteau prelua iniţiativa în diferite activităţi, dacă doreau, deţineau
proprietăţi, puteau formula cereri în căsătorie şi, de obicei, deţineau un loc fruntaş în cadrul
familiei. Faraonul juca rolul cel mai important în societatea egipteană din acele vremuri
(mileniul I î.H.) Faraonul era cel ce condiţiona menţinerea ordinii naturale şi a celei sociale.
Calităţile prin care-şi îndeplinea funcţiile erau: ka – forţa vitală, creatoare şi forţa în sine ce
mişcă lumea naturală în favoarea umanităţii şi Maat – ordine, adevăr, justiţie, relaţia
armonioasă a tuturor elementelor casnice.
Idealizarea oficială a faraonului nu i-a făcut pe egipteni să îi uite caracterul de fiinţă
omenească, astfel încât analele egiptene consemnează actele sale private sau politice uneori
meschine şi nedemne.
În raport cu ştiinţa greacă de mai târziu, ştiinţa egiptenilor avea un caracter empiric şi
practic. Cu toate acestea, mulţi dintre marii oameni de ştiinţă ai Eladei au ţinut să studieze în
centrele de cultură ale Egiptului: Tales, Pitagora, Platon, Aristotel şi Democrit iar Herodot
recunoştea că grecii au învăţat geometria de la egipteni.
Egiptenii nu au conceput o ştiinţă pură, teoretică deoarece cazul concret îi interesa mai
mult decât generalizările abstracte. Geometria şi astronomia erau ştiinţele în care egiptenii au
înregistrat rezultatele cele mai apreciabile operând cu o valoare foarte apropiată de π = 3,14 de
azi şi ştiind să calculeze arii, volumul cilindrului, piramidei. Medicina se bucura de un foarte
mare renume în antichitate la egipteni. Egiptenii atribuiau cauzele bolilor unor demoni ce
trebuiau alungaţi cu ajutorul formulelor magice dar şi prin respectarea sfaturilor indicate în
reţetele medicale din Papirusul Ebers şi Papirusul Hearst (Ovidiu Drîmba, 1985).
Încă de atunci medicii erau împărţiţi pe specialităţi în: internişti, oftalmologi, chirurgi,
stomatologi. Aceştia cunoşteau bine anatomia externă a omului. Ca anatomie internă cunoşteau
oasele şi unele organe interne iar numeroşi oftalmologi erau renumiţi pentru tratamentul
diferitelor afecţiuni ale cataractei, conjunctivitei (Papirusul Ebers).
O dată cu apariţia şi dezvoltarea matematicii se afirmă tot mai mult gândirea abstractă. De
asemenea se face trecerea de la relaţiile matematice între lucruri ca relaţii permanent universale.
De remarcat este faptul că arta egipteană a acelor vremuri era ermetic închisă, astfel că neţinând
deloc să emoţioneze era cea mai impersonală din întreaga arie culturală orientală.
Arta este reprezentată de personaje rigide, poze solemne, convenţionale fiind dominată de
ideologia religioasă. Astfel arta nu era creată pentru a emoţiona ci a ilustra o idee religioasă sau
politică, să comunice privitorilor un sens ce i-a fost dinainte stabilit, comandat şi impus. Astfel
arta simboliza, devenind o hieroglifă cu sens ascuns şi stabilit dinainte. Totul în arta egipteană
era dictat de ideea continuării existenţei şi după moarte – ca o continuare firească a vieţii.
Este important de menţionat faptul că muzica a jucat un rol important în dezvoltarea
omului şi exprimarea emoţiilor, sentimentelor egiptenilor consideraţi inerţi, imobili în artă.
De origine divină, nelipsită în numeroase acte de cult şi în marile ceremonii religioase,
muzica îi înveselea pe zei şi îndepărta supărările oamenilor fiind numită generic „bucurie” –
starea emoţională atât de cunoscută în zilele noastre.
8
Mihai ANIŢEI
Astfel teologia, ştiinţa şi gândirea pre-filozofică egipteană au influenţat considerabil

lumea greacă, gândirea politică de mai târziu a lui Platon şi Aristotel.
Un rol important l-a jucat spaţiul geografic în întiderea şi transferul descoperirilor şi
cunoştinţelor în artă, medicină, administraţie publică, agricultură din Egipt către Grecia de
astăzi, Fenicia, Mesopotamia, Siria şi Palestina.
2.2. Civilizaţia şi cultura Ebraică – Evreii

În secolul al XIII-lea î.e. evreii erau puşi la munci grele în construcţii (piramidele lui
Ramses) astfel încât ei au fost supuşi exodului din Egipt în Canaan – „Ţara făgăduinţei”.
În familia ebraică de atunci existau status-uri şi roluri foarte bine conturate ce sunt strâns
legate de psihologia socială din zilele noastre. Regimul patriarhal stabilit la un moment dat
consolida autoritatea tatălui asupra membrilor familiei. Spre deosebiri de relaţiile din zilele
noastre între membrii familiei, în acea perioadă – înainte de Hristos) tatăl se putea despărţi de
soţie şi putea să aibă două sau chiar mai multe soţii. Familia ebraică ţinea foarte mult şi la buna
reputaţia a fetelor.
Cu toate că ştiinţa şi medicina erau pline de inexactităţi elementare şi superstiţii ciudate,
evreii distingeau relativ clar organele corpului omenesc, dar nu şi funcţiile corespunzătoare. Ei
credeau că stomacul produce somnul, nasul deşteptarea, iar ficatul generează starea de furie.
Lacrimile puteau fi de 2 feluri: folositoare şi dăunătoare. Organelor li se atribuiau şi
funcţii psihice cum ar fi: inima-gândeşte şi adăposteşte conştiinţa morală a omului, ficatul este
sediul pasiunilor violente, iar rinichii determină stările de bucurie (Ovidiu Drîmba, 1985). Ei
mai credeau, de asemenea, că bolile erau cauzate şi de nerespectarea unor legi de dietă – fapt
considerat ca păcat iar recurgerea la ştiinţa medicului era o jignire adusă divinităţii. Unele boli
nervoase erau tratate cu ajutorul muzicii – un exemplu ar fi cum l-a vindecat David pe Saul
cântându-i la harpă, convingerea din antichitate că muzica ar avea un efect curativ este
concentrată şi dezvoltată de psihoterapia prin muzică din zilele noastre.
2.3 Civilizaţia şi cultura persană

Cadrul geografic – podişul iranian, zonă prin excelenţă de contact între Orient şi
Occident, Persia a receptat şi asimilat, a transmis şi intermediat experienţa istorică a multor
popoare din jur, creând ea însăşi şi difuzând forme culturale şi de civilizaţie originale.
Începuturile istoriei şi civilizaţiei persane propriu-zise se situează în jurul anului 1000 î.H. odată
cu triburile migratoare de păstori ce s-au stabilit în acea zonă. Organizarea socială era foarte
bine delimitată şi ierarhizată iar în vârful piramidei trona monarhul absolut. Un rol important l-a
jucat codul lui Hammurabi – unde sunt formulate îndatoririle regale: să iubească adevărul şi
dreptatea, să protejeze pe cel slab şi asuprit etc.
Status-urile familiale erau bine stabilite iar rolurile bine delimitate ; femeia datora
ascultare absolută bărbatului, putea dispune liber de bunuri materiale, putea să circule în public
cu faţa neacoperită în special cele sărace, cele bogate fiind izolate, trăind sub un regim sever ca
şi în ziua de azi.
Din punct de vedere ştiinţific şi medical contribuţia lor este neînsemnată până în sec. al
V-lea d.H. Medicina era practicată într-o formă predominantă de vrăjitorie.
Adevărată amploare în dezvoltarea medicinii şi ştiinţei a fost odată cu introducerea
influenţelor elenice (sec. VII – VIII) prin traducerea de opere juridice, medicale, teologice în
limba arabă.
2.4. Gândirea psihologică în India (sec. V î.H. – sec. VII după H)

Budiştii aveau şcoli în cadrul mănăstirilor lor. Hinduşii nu aveau mănăstiri, copii lor
învăţau în şcoli particulare conduse de un guru şi subvenţionate de stat. Pentru un locuitor al
Indiei, prima îndatorire morală – religioasă era să aibă copii – cultul familial al strămoşilor.
9
Mihai ANIŢEI
De remarcat este faptul că în India existau universităţi încă din secolul IV Î.H. cu
profesori renumiţi. De exemplu: universitatea din Nalada – durata studiilor era de 12 ani iar
numărul tinerilor ce studiau erau aproximativ 10.000 studenţi (Ovidiu Drâmba, 1985).
Anul 1197, a fost un an crucial pentru India, cu invadatorii musulmani masacrând toţi
călugării profesori din Nalada. Perioada de stăpânire musulmană a însemnat o perioadă de
decădere a spiritualităţii indiene – ce a afectat, astfel, toate laturile vieţii sociale.
Budismul
Buddha – nume ce înseamnă „iluminatul” a fost dat fondatorului acestei religii şi s-a
impus începând cu 500 î.H. Această doctrină era încărcată cu puternice implicaţii psihologice.
Astfel doctrina budhistă cuprindea „cele patru adevăruri” asupra suferinţei:
1. adevăruri privind natura ei – naşterea, boala, bătrâneţea;
2. cauzele suferinţei – dorinţa de a te naşte într-o altă viaţă, pasiunile, dorinţa de
plăcere şi de bogăţie;
3. necesitatea de suprimare a suferinţei – prin tehnici de detaşare de ambiţii deşarte;
4. căi de urmat spre a înlătura suferinţa.
Omului i se impunea respectarea unor norme morale: a nu minţi, a nu bea băuturi
fermentate, a nu ucide vieţuitoare, stăpânire de sine, învingerea urii prin iubire, compasiune.
Concluzia este că, budismul era mai mult o morală decât religie fiind foarte apropiată de
educaţia morală şi psihoterapia din zilele noastre.
Buddhismul nu cunoştea conceptul de „eu” şi de suflet, fiinţa omului fiind constituită
din cinci elemente: corp, sentimente, instincte, percepţii şi conştiinţă, independente unul de altul
neorganizate, necoordonate. Calea care asigura mântuirea era scăparea de reîncarnările viitoare
prin abandonarea de sine şi a faptei bune. Aceasta era calea prin care se dizolvau limitele
individualităţii, se atingea starea de repaus definitiv, de cunoaştere supremă, de stingere în
nefiinţă şi iluminare; starea de topire în absolut numită NIRVANA. Acestea sunt reluate în
zilele noastre de diferite orientări în psihologie: psihologia transpersonală, psihologia
experienţială dar şi de practici folosite în meditaţie, yoga etc.
India este ţara filozofiei, iar important este de subliniat faptul că în nici o altă parte a
lumii antice nu s-a dedicat atât timp meditaţiei şi nicăieri cu excepţia Greciei antice nu au apărut
atâtea sisteme filozofice.
Punctul iniţial de pornire şi scopul ultim al filozofiei şi religiei sunt: armonia universală,
integrarea omului în ritmul cosmic, salvarea lui, calea spre perfecţiune, spre Absolut.
În Grecia antică punctul de pornire şi scopul ultim erau: cunoaşterea lumii şi elaborarea
unei logici.
În brahmanism (ideea identificării fiecărui om cu absolutul) principiul conştiinţei este
superior personalităţii umane individuale pe care o depăşeşte, este sufletul individului intim
legat de sufletul Universului. Sufletul este separabil de corp, poate trece de la strămoşi la
urmaşi: această idee este străveche apărând în gândirea omului cel puţin din epoca neolitică. La
alte popoare cum ar fi egiptenii, reîncarnarea este accidentală, în timp ce la indieni, mai târziu şi
la alte popoare – greci, celţi, germani – este o lege generală.
Karma – concept metafizic şi etic – reglementează al destinul uman, această doctrină
menţinându-se şi în zilele noastre. Conform acestei doctrine, ceea ce determină reîncarnarea
este „acţiunea” umană (Karma), acţiunea morală a faptelor şi afectelor acţiunii omului în viaţă.
Astfel viaţa prezentă a omului este rezultatul faptelor săvârşite de el în existenţa anterioară.
La începutul sec. I d.H. s-au afirmat şase sisteme filozofice care sunt precursoarele
curentelor din psihologie de mai târziu.
Un prim sistem filozofic împărţea realitatea în 6 categorii: substanţă, calitate, activitate,
generalitate, particularitate, inerenţă.
10
Mihai ANIŢEI
Alte sisteme erau:

– yoga – prezent şi în perioada contemporană, folosind tehnici yoghine ce urmăresc
eliberarea psihicului de amintirea trecutului şi reîncarnare;
– sistemul filozofic samkhia – bazat pe dualismul materie-spirit.
Omul este înzestrat cu cele 5 simţuri perceptive: văz, auz, gust, miros, pipăit. Percepţiile
senzoriale sunt înregistrate, însumate şi combinate de intelect care nu reacţionează de la sine
decât dacă primeşte un stimul senzorial. Spiritul este un spectator neutru, imuabil, este lumină
pură spirituală. Această ambianţă intelectuală puternic dominată de viaţă religioasă şi curente
filozofice spiritualiste, idealiste s-a dezvoltat prin contactele cu Mesopotamia, Grecia elenistă şi
China.
În legătură cu maladiile mentale, intervin două proprietăţi ale psihicului (la acea
perioadă) pasiunea şi obscuritatea, respectiv agitaţia şi inerţia; pe de-o parte temperamentul
logoreic şi coleric, pe de altă parte temperamentul înclinat spre frică şi tristeţe. Accentuarea sau
combinarea acestor tendinţe stă la originea acestor tulburări psihice.
În epoca medievală, când medicina indiană este puternic marcată de şcolile Yoga,
interpretarea fenomenelor patologice se bazează pe un alt sistem de reprezentare ale anatomiei
şi fiziologiei. Astfel medicina yoghină acordă cea mai mare importanţă unor „centre” în număr
de 6, localizate în anumite zone ale corpului – considerate ca puncte de răspândire principale ale
„suflurilor” organice, ce comunică între ele printr-un sistem de canale. Circulaţia defectuoasă a
suflului, a energiei vitale prin aceste canale este considerată a fi cauza dezechilibrelor organice,
a bolilor.
Arta la indieni nu este un scop în sine, ci un mijloc pus în serviciul cunoaşterii, arta re-
creând Universul. Artistul indian creează „modele spirituale, imagini care trebuie interiorizate
prin meditaţie; şi a căror acţiune asupra omului nu îl conduce la emoţia estetică, ci la un
sentiment de împăcare şi desăvârşire, punct de pornire către o ascensiune spirituală” (M.
Eliade). Conceptul de „realism” în arta şi filozofia indiană este total diferită de cea europeană.
Pentru artistul indian şi cel chinez, obiectul material vizibil reprodus va comunica privitorului
invizibilul – adevărul spiritului. Astfel arta indiană este sacră, fundamentală şi sugestivă.
Artistul nu copiază forme anatomice, umane sau animale ci lucrează după un prototip mintal
deoarece el este esenţialmente un filozof – deci un om pur şi armonios. Astfel în arta sa el va
folosi linii pure şi curbe frumoase ce duc la simplitatea contururilor, fiind astfel o artă simbolică
şi de sugestie. Artistul indian nu cunoaşte perspectiva iar proporţiile plastice ale figurilor
reprezentate nu corespund proporţiilor naturale ale modelelor sale (de multe ori proporţia
corpului uman este mai mare decât a unui elefant.
Muzica în tradiţia indiană este atribuită întregului Univers şi implicit lui Brahma fiind
legată intim de cuvânt, gest şi mişcare.
2.5. Civilizaţia şi cultura Chineză
În China şi India tradiţiile, obiceiurile, formele de cultură se păstrează în modalităţi de

expresie evoluate dar asemănătoare celor antice. Tradiţia, este pentru chinezi un rezervor
spiritual activ, rămânând un element propulsor. Spaţiul geografic imens în care s-a format
această cultură atât de organică şi unitară ca stil i-a influenţat şi condiţionat istoric, oferind
totodată o mare varietate de condiţii naturale. Cu toate că tradiţia situează la începuturile istoriei
chineze un număr de împăraţi legendari, în realitate, sunt consemnate anumite invenţii legate de
numele acestor împăraţi. Cultura chineză s-a dezvoltat independent de cultura europeană (până
în sec. XIX total independent). Filozofia chineză pune accentul pe etică şi nu a fost de sine
stătătoare, separată de politică, economie şi religie deoarece se regăsesc în toate acestea. Spre
deosebire de gândirea chineză – etică; gândirea europeană insistă mai mult asupra metafizicii,
epistemologiei şi logicii. În secolul al VI-lea (î. H.) au apărut elementele filozofiei universului şi
11
Mihai ANIŢEI
a vieţii sub forma principiilor antagoniste şi complementare Yan şi Yin. Yan – este de natură
masculină, are analogii cu lumina, cerul, soarele, iar Yin este de natură feminină având analogii
cu întunericul, pământul, luna, recele. Orice lucru şi fiinţă cu excepţia Cerului – Yang pur şi a
Pământului – Yin pur, este compus în proporţii diferite din Yang şi Yin.
Marile şcoli filozofice chineze care au fost la baza confucianismului şi daoismului au fost
întemeiate de Confucius- Kong-Fu-zi şi Lao-zi-Dao.Confucianismul a dominat cultura chineză
mai mult de 2000 de ani, inclusiv medicina şi ştiinţele exacte. Pentru Kong-zi (zi-maestru) tema
fundamentală ce se impunea filozofului era societatea, existenţa socială a individului, condiţiile,
relaţiile dintre om şi societate. Scopul filozofiei este formarea omului util societăţii. Omul în
viaţa socială trebuia să acţioneze conform status-ului şi rolului său social în conformitate cu
numele său. Baza caracterului este sinceritatea, simpatia cordială pentru toţi oamenii şi
moderaţia în vorbe şi atitudini. Omul trebuie să păstreze o atitudine respectuoasă, să fie sincer.
În filozofia lui Dao se porneşte de la problema naturii Universului şi a relaţiilor dintre
om şi Univers negând posibilitatea cunoaşterii lumii (se aseamănă cu filozofia europeană).
Astfel încercând să cunoaştem lumea, ne îndepărtăm de concret, de realitate conform filozofiei
Dao-iste. Dao-reprezintă realitatea ultimă, principiul ordinii în societate, în comportamentul şi
gândirea umană. Fondatorul daoismului Lao-zi afirma că “Motivul pentru care e greu să
guvernezi poporul chinez stă în faptul că el ştie prea multe”.
Medicina chineză, la început era nediferenţiată de medicamentaţia empirică, magie,
vrăjitorie iar apoi s-a dezvoltat sub influenţa vechilor concepţii astrologice chineze conform
cărora există o strânsă legătură între univers şi om, soarele, luna, rotaţia astrelor, cele 5 planete,
5 elemente – totul determină şi influenţează sănătatea şi organismul. De asemenea medicii
chinezi credeau că bolile şi tulburările funcţionale apar când armonia dintre univers şi individ e
ruptă iar agenţii patogeni pot fi:
- interni (emoţiile: bucuria, ura, frica, durerea, plăcerea);
- externi (anotimpurile, căldură, frigul, vântul, umezeala).
Ceea ce a rămas caracteristic terapeuticii chineze este terapia prin acupunctură şi
ignipunctură . Medicii chinezi au stabilit un număr de peste 120 puncte (pe meridiane ce
corespund diferitelor organe asupra cărora se acţiona), puncte care se aplică în dermă timp de 5-
6 minute – ace de aramă sau aur, oţel, argint în caz de insuficienţă sau disfuncţie a organelor
respective.
Terapia prin ignipunctură– se aplică numai prin aplicare de pulbere de plante medicinale
care produceau pe anumite porţiuni ale corpului o uşoară cauterizare cutanată.
În secolul XVI-lea în Europa, a fost adusă de misionari acupunctura care se aplica numai
în cazuri de disfuncţiuni. În anul 1247 a fost scris primul tratat de medicină legală din lume (3
volume), împreună cu tratate de patologie, pediatrie şi chirurgie.
Spre deosebire de egipteni, vechii greci, alte popoare antice, sculptura şi pictura chineză
nu se ridică la un excepţional nivel artistic. Geniul chinez manifestă o predilecţie particulară
pentru sculptura de mici dimensiuni-ceramică, porţelan, jad, fildeş, bronz. Artistul chinez nu
este interesat încă de frumuseţea corpului omenesc ca indienii, egiptenii sau grecii ci redă doar
fizionomii deosebit de expresive. Ei glorifică tipuri de înţelepţi, sfinţi dar nu corpul uman. De
asemenea reprezintă foarte rar femei şi mai mult decât personajul în sine, îl interesează să redea
euritmia liniilor unor draperii reale sau fantastice cum ar fi balaurul – simbolul împăratului.
Privitorul european neavertizat poate rămâne perplex la primul contact cu atât de
neobişnuitele forme ale bronzurilor chinezeşti şi doar cunoscând destinaţia şi simbolul fiecăruia,
formele şi motivele lor va prinde sensul, eleganţa şi armonia formelor.
Jadul era piatra preferată de artiştii chinezi şi era adus în China din Siberia, India,
Turkestan. Acestuia i se atribuiau proprietăţi magice crezându-se, de pildă, că obiectele de jad
plasate lângă corpul unui mort îi împiedicau putrefacţia. Jadul era considerat cea mai nobilă
piatră pentru că poseda şi simboliza cele 4 virtuţi: caritatea, sinceritatea, înţelepciunea şi
12
Mihai ANIŢEI
curajul. Chinezii considerau demne de numele de „artă” numai caligrafia şi pictura deoarece
asocierea dintre acestea două este o altă particularitate, proprie exclusiv culturii chineze având
cea mai veche tradiţie.
Ideogramele chineze – erau ele însele sintetizări ale unor imagini din realitate-executate
cu penelul, iar dacă însoţeau un tablou pictat, şiruri de ideograme verticale îl completau artistic
organic, armonios şi perfect.
Spre deosebire de pictatul european- căruia natura materialelor folosite îi permit să
lucreze încet, să schimbe, să retuşeze, să şteargă, pictorul chinez este obligat astfel să-şi
pregătească bine înainte imaginile vizuale mintal nelucrând niciodată după modelul exterior,
pentru a putea apoi să picteze uşor şi rapid în tuşe sigure. Acest lucru a dus ulterior la modalităţi
diferite de abordări ale raţionamentelor şi judecăţilor diferite de cele europene, filozofia chineză
bucurându-se de o profunzime greu de atins de filozofia altor popoare la acel moment. Estetica
picturii chineze, principiile, procedeele tehnice sunt fundamental diferite de cele europene.
Conform concepţiilor confuciene, un pictor nu poate atinge în arta sa sublimul dacă el
însuşi nu este un caracter eminamente moral(G. Rowley).
Pentru chinezi, natura întreagă este pătrunsă de o esenţă divină, în ea se integrează şi din
ea se desprinde natura umană, iar un principiu comun de ordine reglează mersul Universului şi
al societăţii umane. Astfel natura şi societatea alcătuiesc o unitate intimă. Omul trebuie să-şi
conformeze comportamentul potrivit ritmului ordinii cosmice, iar pictorul în creaţia sa va trebui
să-şi acomodeze sensurile pe care caută să le comunice şi mijloacele de a se exprima pe sine
după ordinea naturii.
Astfel pictura chineză nu imită realitatea, nu o copiază ci doar încearcă să o sugereze. În
concluzie nu vrea să ofere privirii spectatorului tot, nu vrea să spună tot ci îi lasă loc liber
imaginaţiei; nu descrie, nu marchează, ci doar sugerează. De exemplu ideea de singurătate sau
sentimentul de melancolie poate fi sugerat de o vrabie pe o bancă fără barcagiu. La artistul
chinez, exteriorizarea emoţiilor este mult mai controlată, mai reţinută, atitudine impusă de o
tradiţie ce-i impune calm, decenţă, bună-cuviinţă în comportament şi în toate manifestările sale.
Marea pasiune sunt florile şi plantele, animalele, copacii, munţii, păsările şi doreşte ilustrarea
consonanţei spiritului omului cu esenţa lumii externe, armonia şi comunicarea lui cu natura.
Artistul chinez nu s-a arătat preocupat de redarea nudului, de anatomia corpului omenesc
deoarece pentru el, omul nu este stăpânul lumii ci doar unul din elementele naturii, fiind astfel
integrat, absorbit, dominat de acelaşi principiu Universal.
2.6. Gândirea psihologică la japonezi

Natura geografică a ţării şi configuraţia terenului, clima, condiţiile seismice, materialul
de construcţie disponibil – dar şi însuşi caracterul, gustul, ideile geniului naţional nipon – au
condiţionat şi determinat dezvoltarea fiziologică şi socială a japonezilor. Contemplarea florilor
şi arta compoziţiei florale nu sunt pentru japonezi un simplu act estetic; ci ţin de concepţia sa
despre viaţă, potrivit căreia floarea repetă miracolul naturii, reproduce armonia Universului,
reflectând însuşi drumul existenţei omului, nevoia lui de linişte şi echilibru interior. Arta
ikebana se deosebeşte, prin urmare, de felul european, de aranjament al florilor în vaze şi de
sensurile pe care le implică acest aranjament. Florile expuse trebuie să fie foarte puţine la număr
(cel mult 3), pentru că florile în mare cantitate ascund şi anulează personalitatea şi frumuseţea
florii în sine. Apoi această compoziţie foloseşte şi ramuri verzi sau uscate, frunze diferite,
rădăcini, arbuşti, licheni etc. adăugând eventual şi pietricele sau scoici –pentru ca impresia de
natură şi de natural să fie cât mai complexă şi cât mai completă.
Un alt element esenţial al casei japonezului nobil era grădina, casa fiind o anexă a grădinii.
Aceasta avea funcţia de a încorpora casa în natură-marea pasiune a japonezului. Totul într-o
grădină japoneză este ordonat într-un tablou-şi fiecare element al grădinii ascunde un sens
simbolic.
13
Mihai ANIŢEI
Acest lucru fiind aranjat şi creat „spre a obliga privirea la o mai mică dispensare spre a o
îndrepta spre inima lucrurilor, spre inima omului” (L. Frederic, 1971).
Interesant este de subliniat faptul că japonezii, asemenea, chinezilor, au manifestat un interes
mult mai mare faţă de botanică decât de zoologie şi în special faţă de lumea insectelor.
Încă din secolul al VII-lea medicii japonezi practicau acupunctura şi cauterizarea prin arderea
pe anumite regiuni a unor ierburi uscate „moxa”, chiar şi în cazuri de maladii nervoase.
2.7. Psihologia în Grecia antică

Calităţile esenţiale ale artei greceşti se prefigurează încă din epoca preistorică şi arhaică
prin Homer şi poemele sale. De-a lungul secolelor ce au urmat ele au rămas bazele
învăţământului, a creaţiei artistice, a formaţiei culturale şi a educaţiei morale a vechilor greci.
Pentru greci Homer reprezenta suma ştiinţei şi a înţelepciunii, iar textele sale aveau o
autoritate absolută în toate domeniile. De asemenea important de remarcat este faptul că o
influenţă au avut-o asupra tragediei, sculpturii, poeziei şi picturii furnizându-le numeroase teme
şi motive. Astfel Homer a compus cele două mari poeme epice: Iliada şi Odiseea cu un prestigiu
neîntrerupt până în zilele noastre. Perspectiva acestor idealuri morale în care Homer îşi plasează
eroii creează o puternică impresie generală de grandoare sunt create cititorului senzaţii
puternice de viaţă astfel încât sunt descrise caracterele puternice ale personajelor, modul cum
acţionează în diferite situaţii. Fără a exista ca ştiinţă de sine stătătoare psihologia este prezentă
prin trăirile personajelor, scenele de masă şi individuale descrise, conflicte, acţiune, detalii din
viaţa cotidiană la acel nivel etc.
Epoca arhaică aduce nu numai colonizările grecilor, impunând Grecia ca putere militară
ci şi naşterea tragediei prin genul literar dramatic şi al spectacolului teatral. Nume marcante ale
tragediei sunt: Arhiloh (din Paros, sec. VII î.H.) cu poezie spontană şi personală, temperament
pasional ce se exprimă prin satiră violentă împotriva atotputernicilor zilei; Alcmeon (sec. VI
Î.H.), Amacreon (sec. VI-V î.H.), Arion (din Lesbos, sec. VI î.H.), Epiharm (sec. VI-V î.H.),
Simonide, Bachilide, Pindar şi Eschil.
Religia populară este dominată de zeităţi cum ar fi: Zeus, Hera, Apollo, Hefaistos.
Mitologia îi prezenta pe zeii Olimpului- zeii oficiali ai statelor greceşti-ce erau concepuţi după
modelul individului şi al familiei societăţii familiei aristocratice din epoca de apogeu a
civilizaţiei miceniene. Acest lucru va avea ulterior implicaţii şi influenţe în filozofia şi gândirea
grecilor punându-şi amprenta decisiv asupra istoriei, filozofiei, artei şi psihologiei poporului
grec.
Gândirea ştiinţifică şi filozofică. Şcoala Ioniană
S-a spus de multe ori că lumina – pură şi intensă în Grecia – a influenţat puternic
viziunea grecilor asupra lumii. Viziunea sculptorului este legată de claritatea conturului şi de un
simţ al volumului corpurilor situate în spaţiu. Ceea ce este unic şi remarcabil, aşa cum natura şi
florile au determinat gândirea şi filozofia chineză şi japoneză, lumina ţinea treze simţurile
filozofilor îmbătându-le imaginaţia prin culorile calde, pasionale tipic mediteraneene.
Gândirea ştiinţifică şi filozofică a secolului al VI-lea î.H. au în comun faptul, că se va
renunţa la vechile interpretări mistice şi se va da o explicaţie raţională a lumii şi fenomenelor
vieţii sub lumina „clară” a soarelui mediteranean.
Homer încerca sistematizări sau cauze eficiente apelând la zeităţile Olimpului. Astfel cei
dintâi ce vor renunţa la o explicaţie mistico-religioasă vor fi „fisiologii” Şcolii Ioniene (cei ce
studiază natura – physis). Aceştia s-au substituit într-un fel preoţilor şi suveranilor absoluţi
abordând o mentalitate laică şi raţională.
Reprezentanţi ai şcolii Ioniene sunt Thales din Milet, Anaxinandru etc. Thales din Milet
(624-546 î.H.) este considerat de Aristotel fondatorul filozofiei. Din Mesopotamia şi Egipt şi-a
adunat cunoştinţele de matematică şi astronomie ocupându-se de studiul forţei magnetice ce o
punea în analogie cu calităţile ambrei. Era adeptul ideii că omul putea ajunge să stăpânească
natura „plină de zei”, deci şi implicit să devină prin propriile-i puteri ale gândirii şi raţiunii cel
14
Mihai ANIŢEI
puţin egal divinităţii. Esenţial este de reţinut că filozofii ionieni încearcă să găsească cât mai
puţine principii (ideal ar fi fost doar unul) pe baza căruia să poată explica fenomenele şi
schimbările din natură.
Cu Thales şi urmaşii săi s-a constituit un nou stil de a gândi: stilul care încearcă să
depăşească, să treacă dincolo de aparenţă nemijlocită a faptelor observate, căutând originea,
condiţia şi raţiunea obiectelor şi fenomenelor, operarea exclusiv în abstract prin selecţia
fenomenelor semnificative ca operaţie de generalizare a observaţiei. Importanţa lui Thales şi a
celorlalţi filozofi ionieni constă în îndrăzneala lor de a fi crezut că gândirea poate reduce la un
singur principiu infinita varietate a naturii.
Anaximandru (610-5540 î.H.) reprezentant al şcolii ioniene va abstractiza superior
concepţia lui Thales. Înzestrat cu o bogată imaginaţie ştiinţifică, el a întocmit pentru prima dată
în istorie o hartă geografică a lumii pentru uzul navigaţiilor şi o hartă a creierului ocupându-se
de toate ştiinţele naturale existente la acea epocă. Anaximandru a emis (anticipându-l pe
Darwin) şi o ipoteză privind originea vieţii, astfel că pentru prima dată în istoria filozofiei este
eliminată intervenţia directă a divinităţii în procesul apariţiei şi evoluţiei vieţii. După
Anaximandru primul vieţuitor s-ar fi format într-un mediu acvatic, în nămol, sub acţiunea
razelor soarelui, omul însuşi ar deriva, printr-o lungă evoluţie, din vieţuitoarele acvatice, din
peşti ce ulterior s-au adaptat condiţiilor terestre. El consideră că elementul primar şi cauza
materială a lucrurilor este apeiron-ul care conţine în sine toate elementele: apă, aer, foc şi
pământ fiind haosul, amorful din care se structurează toate lumile şi lucrurile prin opoziţia
dintre stările lor de cald şi rece şi prin separarea lor din aperion.
Al treilea mare filozof ionian a fost Anaximene (586-528 î.H.) şi a fost de asemenea
implicat în studiul astronomiei, naturii, meteorologiei. Asemenea lui Thales, el ia ca principiu
originar şi universal element material, perceptibil de structurile noastre: aerul.
Gândirea orientală şi cea greacă până la Alcmenon (medic din Crotona) susţineau că nu
creierul ci inima are rolul în procesele vitale, exclusiv în procesele cunoaşterii, care ar fi un act
pasiv, simplă receptare pasivă a realităţii. De reţinut este faptul că Alcmeon, este primul care
afirma că senzaţia nu este identică cu cunoaşterea, că actul cunoaşterii este elaborat în creier,
iar, cunoaşterea este un efort al creierului omenesc de a stăpâni natura.
Pitagora (580-500 î.H.) va introduce în ştiinţa şi filozofia grecească un filon de gândire
religioasă, mistică. El a devenit repede legendar deoarece avea o putere mare de sugestie,
cuvintele lui erau rostite ca sub inspiraţie divină, pretindea că el descinde din Apollo în urma
unor succesive reîncarnări. El afirma că divinitatea se identifică cu „sufletul lumii”, fiind
omniprezentă şi putând fi percepută peste tot în Univers. Sufletul este nemuritor, dar întemniţat
în corp şi contaminat de acesta cu impuritatea sa – instinctele, nevoi materiale, dorinţe frivole,
etc. De asemenea considera că sufletul va plăti păcatul impurităţii prin obligaţia absolută de a se
reîncarna continuu chiar şi-n animale sau plante iar pentru a scăpa de această pedeapsă omul
trebuie să ducă o viaţă de puritate, să nu consume carnea animalelor, să nu poarte podoabe, să-şi
cultive facultăţile sufleteşti: raţiunea, memoria, cunoaşterea.
Pitagora considera că omul trebuie să respecte „limita” adică măsura şi ordinea, acesta
fiind principiul ce organizează întreg Universul iar expresia supremă a „limitei” este numărul.
„Lucrurile sunt numere” spunea Pitagora, astfel că legile numerelor urmează să fie considerate
legi ale lucrurilor.
Pentru Pitagora numărul poate fi reprezentat şi spaţial, asemenea unor particule
materiale, prin puncte care, juxtapuse formează figuri plane adică pătrate, dreptunghiuri.
Această teorie a numerelor era manevrată în mod mistic şi în sens magic, astfel că fiecărui
număr de la 1-10 îi va corespunde o anumită proprietate a Universului. Cifra 10 era cifra sacră
care reprezenta armonia Universului, cifra cinci simbolizează căsătoria. Pitagora considera că
purificarea religioasă se îndeplineşte şi prin contemplarea numerelor. Studiul armoniei muzicale
le-a confirmat pitagoreicilor că numărul este codul şi norma întregii realităţi. Pentru viitorul
ştiinţei este de o importanţă excepţională concepţia lui Pitagora despre matematică, văzută de el
15
Mihai ANIŢEI
ca fiind forma fundamentală a ştiinţei şi va fi reluată de Platon şi continuată de anumite direcţii

de gândire ştiinţifică, din antichitate până azi.
Gândirea ştiinţifică şi filozofică la Heraclit, Parmenide şi Zemon din Elea
Până la Socrate, gândirea ştiinţifică a grecilor nu şi-a delimitat domeniul faţă de cel al
gândirii filosofice. Cei ce se ocupau de ştiinţă erau în primul rând filozofii cere considerau
ştiinţa ca un domeniu în serviciul filosofiei. Pentru ei filozofia era ştiinţa ştiinţelor, care
sintetiza toate cunoştinţelor, ceea ce a făcut ca speculaţiile lor să-i împiedice să le dea cuvenita
atenţie cercetării actuale a fenomenelor lumii sensibile.
Heraclit din Efes (sec. VI – sec. V î.H.) afirma existenţa focului care este în permanentă
schimbare ca întregul univers, în care nimic nu rămâne imuabil. El considera că totul este în
continuă schimbare, lumea este şi va fi un foc mare viu, toate lucrurile se schimbă în foc şi
focul în lucruri. Heraclit consideră că legea fundamentală a lumii este transformarea; acest
principiu este originea şi rezultatul unui continuu conflict al contrariilor exprimat prin metafora
războiului fără de care Universul ar fi distrus şi totul ar dispare. Totodată acest conflict
generează şi armonia lumii creând un echilibru instabil.
Lenofan formează în 540 î.H. prima şcoală filozofică a antichităţii, ai cărei reprezentanţă
sunt: Parmenide şi discipolul său Zenon. Parmenide dezvoltă filozofia fiinţei, el distingând între
adevăr şi plăcere, între gândirea logică (raţională) şi gândirea empirică (cea care se serveşte de
simţuri). Raţiunea ne asigură că fiinţa, adică ceea ce este, există din totdeauna, este neschimbată
şi indivizibilă. Fiinţa este ceea ce este, este eternă şi imuabilă dar ea este şi indivizibilă – căci îşi
păstrează în continuu şi calităţile, fiind totdeauna egală cu sine însuşi oricât de repetat s-ar
divide.
Parmenide a conceput imaginea fiinţei ca sferă, în care există numai prezent fără trecut
şi viitor, timp imobil şi finit, complet şi perfect. Pentru a-l orienta pe om şi în lumea simţurilor
filozoful expune o fizică a aparenţelor: cum îi par a fi lucrurile aparente celui ce le examinează.
Realitatea fizică este un amestec de două elemente în conflict, un produs al acestor două
elemente – focul şi pământul mai precis – caldul şi recele. Parmenide consideră că
temperamentul, caracterul, natura gândirii unui om sunt determinate de preponderenţa fie a
caldului, fie a recelui şi că moartea n-ar fi decât rezultatul dispariţiei elementului cald.
Zeno (n. 489 î.H.) a dezvoltat şi argumentat ideile despre unitatea şi imuabilitatea lumii.
El considera că în cercetarea ştiinţifică experienţa sensibilă trebuie să ţină seama şi de legile
gândirii logice, de normele raţiunii.
Empedocle (490-430 î.H.) considera că toate lucrurile existente s-au născut şi continuă
mereu să se nască din agregarea celor patru elemente fundamentale, invariabile şi eterne ale
lumii şi fenomenelor – apa, aerul, focul şi pământul. Aceste patru rădăcini ale tuturor lucrurilor,
fiinţelor şi fenomenelor sunt dominante şi guvernate de două forţe opuse: iubirea şi ura.
Predominanţa iubirii determină ordinea şi armonia, în timp ce predominanţa celeilalte creează
haosul şi discordia.
Anoxagora (498-427 î.H.) a fost cel care a introdus cercetarea filozofică la Atena fiind
profesorul lui Pericle. El afirma că lumea este compusă din seminţe, elemente materiale extrem
de mici, divizibile la infinit şi invizibile, eterne, indestructibile şi considera că nimic nu se naşte,
nici nu piere, ci se combină şi apoi se separă din nou. Ceea ce organiza şi punea în mişcare era
spiritul. Această concepţie se apropie de atomişti, fiind fundamentală pentru începuturile
raţionalismului grec.
Fondatorul atomismului a fost Leucip din Milet iar continuatorul său, cel care a
sistematizat şi dezvoltat pe larg teoria atomistă, a fost Democrit din Alsdera (n. 460 î.H.).
Democrit a fost filozof şi autor a peste 50 de tratate din cele mai diverse domenii: fizică,
matematică, tehnică, agricultură, etică, poezie, pictură etc. Acest filozof a fost preocupat de
definirea şi conceptualizarea atomului dat fiind faptul că avea cunoştinţe din toate domeniile, a
căutat să combine noţiuni de fizică şi chimie cu biologie şi medicină. El considera că atomul
este compus din particule de materie în mişcare, indestructibile, invizibile şi indivizibile din
16
Mihai ANIŢEI
punct de vedere fizic (fiind prea dure), deosebindu-se între ele prin poziţie, formă şi mărime dar
identice sub raportul calităţii. Democrit a concluzionat că procesul de apariţie, dispariţie sau de
schimbare a lucrurilor este determinat de mişcarea atomilor, - mişcarea fiind atributul esenţial.
Atomii se mişcă în vid şi agregându-se între ei în moduri diferite – şi prin singura lege a
hazardului – dau naştere la corpuri diferite.
Gândirea sofistă şi filozofia
Sofiştii sau „profesorii de înţelepciune”, intelectuali, multilaterali cultivaţi, aveau
cunoştinţe în multe domenii, şi dădeau lecţii tinerilor contra plată. Materiile pe care le predau
sofiştii erau disciplinele socio-politice: constituţia şi administraţia statului, arta militară, etica şi
oratoria – arta succesului în viaţa societăţii. Popularizând cunoştinţele ştiinţifice, filozofice,
literare, sofiştii au făcut o importantă operă de cultură într-un mediu mai larg răspândind
cultură. Metoda folosită de ei pentru a convinge era critica permanentă, discuţia, controversa,
disputa, iar ca mijloc – paradoxul, antiteza şi compoziţia strânsă şi frumoasă a discursului: un
formalism verbal perfect, urmând cu orice preţ succesul în faţa publicului. Temele lor predilecte
erau: imposibilitatea cunoaşterii lucrurilor în esenţa lor, opoziţia ireductibilă dintre natură şi
convenţie, individul şi intelectul uman ca măsură a realului şi ca centru al interesului,
importanţa formei argumentării şi a limbajului. Cei mai renumiţi dintre sofişti au fost
Protagoras, Georgias, Prodicos şi Hippias.
Protaggoras din Abdera (485-411 î.H.) a enunţat conceptul modern de pedeapsă ca
mijloc social preventiv de intimidare a celorlalţi şi nu de răzbunare. El concepea lucrurile doar
ca simple fenomene percepute de om, omul fiind măsura tuturor lucrurilor, rezultă astfel că
actul cunoaşterii este un act subiectiv, nereprezentând un adevăr absolut, obiectiv, general
valabil.
Georgias (483-380 î.H.) ca ambasador la Atena, a avut ocazia să împingă la extrem
scepticismul lui Protagoras formulând cunoscutele teze:
1. nimic nu există în sens obiectiv şi absolut decât ceea ce este în simţuri.
2. dacă ceva există acest lucru nu poate fi cunoscut în realitatea intimă.
3. dacă poate fi cunoscut, cunoaşterea lucrului nu poate fi comunicată altcuiva;
căci limbajul nu poate exprima şi comunica decât ce este exterior nouă.
Alţi sofişti ca Hippias şi Antifon au criticat legile şi convenţiile sociale, considerându-le
abateri de la ordinea naturală, ordine care impune respectarea zeilor şi a bătrânilor, iubirea şi
buna înţelegere între oameni. Se poate remarca faptul că sofiştii au deschis drumul altor şcoli
filozofice cum ar fi cele ale: scepticilor, cinicilor, epicurienilor şi stoicilor. Socrate (469-399
î.H.). Învăţătura şi activitatea sa nonconformistă a trebuit să o plătească cu viaţa după ce a fost
acuzat a fi de complicele tineretului prin învăţătura sa a fost condamnat la moarte şi silit să se
sinucidă. Socrate n-a scris nimic, tot ceea ce ştim din învăţătura sa reiese din relatările lui
Platon şi Xenofan foarte adesea divergente. Asemenea sofiştilor (cu toate că nu făcea parte
dintre aceştia), Socrate prefera dezbaterea unor probleme practice în locul unor probleme de
ştiinţă susţinând că „virtutea este ştiinţă”, deci poate fi învăţată de oameni. Pe de altă parte, el
practica metoda dialectică şi pentru el existau valori umane certe cărora însă nu le găsea un
fundament raţional, susţinând că o voce interioară îl împiedică de la acţiunile rele. De aici
derivă scepticismul lui Socrate, în ceea ce priveşte actul cunoaşterii, el afirmând că singurul
lucru pe care îl ştie cu certitudine este că nu ştie nimic. Prin maxima scrisă pe frontispiciul
templului de la Delfi: „Cunoaşte-te pe tine însuţi”, Socrate înţelegea şi ilustra faptul că scopul
omului nu este acumularea unui număr mare de cunoştinţe ci dragostea de înţelepciune –
filozofia. Această virtute, care este ştiinţa despre bine şi adevăr, constă în efortul omului de a se
studia pe sine spre a descoperi în propriul său suflet ceea ce este, în însăşi firea sa, universală şi
eternă: Binele. Astfel, Binele constă în căutarea binelui la fel ca Adevărul, iar căutarea acestora
va da naştere comportamentelor juste şi virtuoase. Socrate spunea de multe ori – „Nimeni nu
face rău voit” – ci din neştiinţă, din faptul că ignoră căutarea binelui şi adevărului. Astfel, la el
există o legătură intimă între virtute, ştiinţă, bine şi suflet. Ceea ce trebuie să caute şi să
17
Mihai ANIŢEI
descopere omul sunt în primul rând valorile etice şi raporturile lor cu actul cunoaşterii şi cu
societatea.
Platon (427-347 î.e.n.) născut într-o familie bogată, a trăit în preajma lui Socrate până la
moartea acestuia şi a călătorit în Egipt, Siracuza. Platon polemizează cu sofiştii şi ia apărarea
doctrinei lui Socrate, dar îşi va expune şi propria-i doctrină despre Idei, Fiinţă în dialogurile din
epoca maturităţii. Pornind de la metoda maieutică a maestrului său, a ajuns la o formă filozofică
nouă de comunicare: dialogul. Astfel el porneşte de la opoziţia dintre realitate şi cunoaştere,
dintre aparenţă şi esenţă, dintre opinie comună şi ştiinţă şi dintre simţuri şi raţiune. Simţurile
sunt lanţurile care îl leagă pe om de realitatea sensibilă, inferioară – în timp ce raţiunea îl
conduce la cunoaşterea adevărată a realităţii. Doctrina platonică despre idei stă la baza teoriei şi
a eticii lui Platon, iar ideile reprezintă lumea situată în afara timpului şi spaţiului.
Ideile sunt modelele, prototipurile, formele, primordiale, imuabile, eterne ale tuturor
fiinţelor şi lucrurilor existente în lume şi chiar a unor concepte abstracte, ca virtutea sau binele.
În ierarhia lumii ideilor, primul loc îl ocupă binele şi ideea de Bine. Binele înalţă sufletul
sufletul, răul şi nedreptatea îl degradează, de aceea e mai bine să înduri o nedreptate decât să
faci un rău. Fericirea constă numai în cunoaşterea virtuţii iar nedreptatea şi săvârşirea răului este
ca o boală pentru suflet, îl fac urât, nemulţumit, nefericit. În filozofia lui Platon, a fi drept
înseamnă a-ţi domina impulsurile şi a-ţi impune o măsură a dorinţelor, iar ştiinţa practicării
acestor comportamente este o virtute. Forţa care ne propulsează spre menţinerea acestor idei
nobile este iubirea care în concepţia lui Platon se identifică cu pasiunea sufletului cu stimulul,
cu dorinţa, cu atracţia exercitată de amintirea acestor valori ideale, cum sunt binele, adevărul,
frumosul, dreptatea, valori ce generează în om acţiuni bune, drepte, frumoase. Iubirea este deci
un exerciţiu etic, purificator al sufletului.
Aristotel (384-322 î.H.)

Discipol al lui Platon timp de 20 de ani, apoi maestru a lui Alexandru Macedon va
sintetiza în operele sale întreaga gândire a filozofiei şi ştiinţei greceşti dar şi a întregii lumi
antice. Pentru Aristotel lumea ideilor nu poate fi separată de lumea fiinţelor şi obiectelor
concrete. Între simţuri şi raţiune există o relaţie de continuitate. Astfel senzaţia este primă
treaptă a cunoaşterii, actul cunoaşterii porneşte de la senzaţie, fără de care raţiunea nu poate
ajunge la nici o cunoaştere obiectivă.
În timp ce simţurile nu pot depăşi limitele percepţiei, raţiunea depăşind percepţia ajunge
la concept, printr-un proces de abstractizare. Aristotel operează şi a doua distincţie între cele
două aspecte inerente ale unui obiect: potenţialitate şi act. Mişcarea, devenirea nu este altceva
decât trecerea de la potenţialitate la act. Cauzele devenirii sunt: cauza eficientă – cea care
iniţializează mişcarea şi cauza finală adică ţelul spre care se îndreaptă, scopul însuşi al mişcării,
al devenirii.
Pe Aristotel l-a pasionat şi biologia şi formulează conceptul de organ, stabileşte
principiul corelaţiilor dintre organe, al condiţionării reciproce, ilustrându-le în cărţile sale:
„Cercetare asupra animalelor”, „Părţi ale animalelor” şi „Generaţia animalelor”.
În clasificarea sistemică şi în observaţiile pe carele face comparând diferitele animale pe
care le-a disecat, el fondează anatomia comparată, şi embriologia. Prin lucrarea sa „Tratat
despre suflet”, Aristotel considera sufletul ca fiind în parte o formă a organismului fizic (prin
funcţia sa vegetativă şi prin cea senzitivă), în parte a intelectului (prin funcţia intelectivă a
sufletului raţional). Pe lângă cele cinci simţuri el concepe şi un organ de simţ comun, care
distinge între percepţiile unor simţuri diferite (de exemplu un sunet de o culoare).
Totuşi s-au remarcat trăsături generale ale gândirii aristotelice. În primul rând consideră
omul o creatură a acestei lumi mai mult decât o facea Platon. Aristotel era interesat de
trăsăturile particulare şi de faptele experimentate prin intermediul simţurilor. Deşi a rămas fidel
unor trăsături ale raţionalismului platonian, Aristotel a fost un empirist. În consecinţă, şi-a
concentrat atenţia mai mult pe lumea imediată şi disponibilă decât pe cea abstractă a formelor.
18
Mihai ANIŢEI
O a doua trăsătură a gândirii aristotelice este calitatea de a fi înţeleasă uşor. Matematica,

astronomia şi fizica vremii sale ii erau familiare şi a avut numeroase contribuţii în domeniul
ştiinţelor exacte. Dar în acelaşi timp poate fi considerat tatăl zoologiei întrucât a fost primul om
care s-a ocupat de colecţionarea şi clasificarea diferitelor specii. Totodată a fundamentat un
sistem de deducţie logica, iar logica predată astăzi, în şcoli, la primele ore, sunt cursuri de
logică aristoteliană. A adus contribuţii originale în filosofia politică, în metafizică şi axiologie,
era la curent cu practicile medicale ale timpului său, iar observaţiile sale psihologice depăşeau
câteodată cunoştinţele vremii sale. Activităţile intelectuale şi realizările lui Aristotel au depăşit
subiectele care îi preocupau pe oamenii de ştiinţă în acea vreme. Acest lucru este cu atât mai
impresionant cu cât este mai greu de realizat în zilele noastre, când dispunem de o tehnică mult
mai avansată. Aristotel a rămas printre primii oameni de ştiinţă ai tuturor timpurilor.
O altă trăsătura a gândirii aristotelice este întâlnită în sublinierea importanţei înţelegerii
cauzelor. Conceptul de cauză finală, pentru care Aristotel a fost criticat sever, încercă să
stabilească motive, scopuri şi finaluri datorită cărora există lucrurile în lume. Aristotel a respins
ideea conform căreia universul este iraţional şi haotic. În gândirea aristotelică, un loc important
îl ocupă şi evoluţia. El a subliniat că există o direcţie în natura şi că direcţia este spre un motiv.
Aristotel consideră că imaginaţia produce imagini independent de percepţii, şi de opinii
care sunt tot produse ale imaginaţiei dar întărite de o credinţă fermă în realitatea lor.
În legătură cu activitatea, Aristotel consideră că poate fi acţiune care îşi cere scopul în
sine însuşi sau poate fi producţie în vederea realizării unui bun, unui obiect chiar şi artistic.
După el, orice activitate are un scop, sunt scopuri urmărite în vederea altor scopuri, dar scopul
ce trebuie urmărit pentru el însuşi este binele care procură fericirea, iar supremul bine totodată
şi datoria specifică fiecărui om este exercitarea raţiunii, adică practicarea ştiinţei, a artei, a
prudenţei, a înţelepciunii, a prieteniei – cu alte cuvinte virtutea.Virtutea lui Aristotel înseamnă
alegerea şi urmarea căii de mijloc între două extreme dăunătoare, ambele rele. El consideră că
omul nu poate atinge forma superioară a virtuţii decât în cadrul societăţii iar omul nu poate fi
cunoscut şi definit decât în cadrul şi în funcţie de interesele societăţii căci omul este prin
definiţie o fiinţă socială-zoon politikon.
19
Mihai ANIŢEI
PERIOADA ROMANA SI EVUL MEDIU
Conţinuturi:
Perioada romană ca trecere la cultura evului mediu
Evul mediu- epigon al tradiţiei clasice cultivate în antichitate
Intre biserică şi ştiinţă. Apariţia psihologiei
Obiective:
1. Prezentarea contribuţiei culturii şi civilizaţiei romane la dezvoltarea gândirii
psihologice.
2. Prezentarea premiselor psihologiei în Evul Mediu.
Precerinţe:
Nu este cazul
Expunere:
3.1 Perioada romană ca trecere la cultura evului mediu

Ceea ce istoricii numesc perioada romana se întinde de-a lungul a zece secole, de la
începuturile obscure din sec VII î.H. şi până în 476 d.H, când ultimul împărat roman a fost
înlăturat. Începuturile unei republici Romane organizate se află la începutul sec V î.H., iar până
în anul 100 d.H., Roma a devenit un imperiu puternic ce părea invincibil. În momentul sau de
apogeu, Imperiul Roman cuprindea toate statele din zona Mării Mediterane. Se întindea de la
ţărmurile vestice ale Spaniei şi până în Golful Persic. În nord, cuprindea teritoriul care astăzi
aparţine Angliei, iar în sud cuprindea teritoriile din nordul Africii şi pe cele din sudul Egiptului.
Această expansiune s-a datorat faimoaselor succese militare ale Romei, dar aceste succese au
avut preţul lor. Cucerirea numeroaselor teritorii a însemnat o preluare a materialelor, economiei
şi oamenilor acestor ţări. De aceea, succesul Romei a contribuit, paradoxal la prăbuşirea
imperiului.
Băile, înotul şi exerciţiile erau frecvente, iar săpunurile, cosmeticele, hainele exotice,
bijuteriile şi muzica fuseseră împrumutate de la greci şi deveniseră parte din viaţa romanilor.
Abundenţa de sărbători oferea oportunitatea de a lua parte la jocurile şi spectacolele de circ care
au degenerat în acele spectacole pentru care a rămas faimos atâta timp Imperiul Roman.
Animalele sălbatice importate din Africa, sclavii şi gladiatorii profesionişti erau puşi să se lupte
in diferite bătălii ce aveau ca scop stârnirea socului, surprizei şi încântării populaţiei însetate de
20
Mihai ANIŢEI
sânge. Câţiva dintre oamenii civilizaţi ai Romei au încercat să condamne măcelărirea

animalelor, dar aceştia erau în minoritate.
Climatul intelectual fertil necesar spiritului ştiintific nu trebuia căutat printre masele
dependente de aceste jocuri. Dar nu trebuia căutat nici printre liderii militari, economici sau ai
justiţiei. Interesul pentru căutarea şi cercetarea proceselor naturale se manifesta foarte puţin într-
o societate ce punea accentul pe lucrurile practice, lucru din cauza căruia Roma nu a dat mulţi
oameni de ştiinţă; gândirea romana era împrumutata de la cea grecească. Cu toate acestea,
romanii erau totuşi interesaţi de geologie, probabil din cauza expunerii Italiei cutremurelor si
erupţiilor vulcanice. Romanii s-au folosit în mod ingenios de geometrie în arhitectură, dar au
făcut puţine pentru a încerca să dezvolte această ştiinţă. Interesul pentru stele era motivat de
astrologie. Medicina a înflorit din motivul practic de a menţine funcţională o maşinărie militară
eficientă. Dar să examinăm unele aspecte ale medicinii romane pentru că în cadrul ei întâlnim şi
aspecte psihologice.
Medicina timpurie romană era plină de superstiţii, dar tratamentele psihologice şi

leacurile miraculoase abundau şi ele. Un templu închinat lui Asclepios, construit în sec III î.H.
s-a dovedit a fi popular printre romani, care se relaxau in atmosfera de calm şi linişte. Chirurgia
era practicata la început de bărbieri, de prizonierii din alte tari sau de doctori nu foarte buni.
Relaţia dintre medicina greaca si romana nu era, aparent, una prea buna. In general, grecii erau
pregătiţi mult mai bine, dar atunci când operaţiile sau tratamentele lor dădeau greş, romanii
deveneau suspicioşi si chiar paranoici. Un medic grec pe nume Asclepios ce practica in Roma, a
fost primul care a dat atenţie tulburărilor mintale. El a făcut diferenţa dintre delir şi halucinaţii şi
susţinea că tratamentul pentru bolile mintale trebuia să fie unul plăcut. Ca si Hippocrate credea
puternic în folosirea regimului, muzicii, masajului, băii şi exerciţiilor fizice. De-a lungul vieţii,
el a atras numeroşi pacienţi şi elevi.
Epicur şi Lucreţiu
Filozofia lui Epicur reprezintă empirismul antichităţii întrunind relativismul subiectiv al
sofiştilor cu ontologia materialistă a lui Democrit şi cu hedonismul lui Aristip din Cirena.
Epicurienii considerau că orice cunoaştere derivă din simţuri, că lumea este de natură materială
fiind compusă din atomi şi că scopul vieţii e plăcerea. Punctul de plecare în psihologie e cel
biologic: omul ca şi animalul caută plăcerea şi evită durerea. Plăcerea e de ordin fiziologic
legată de viscere iar funcţia fundamentală a organismului e nutriţia legată de stomac. Epicur
consideră că izvorul întregii vieţi psihice este starea emotivă – durere sau plăcere şi senzaţia
reprezentativă. În canonica lui Epicur este cuprinsă teoria cunoaşterii şi o parte a psihologiei şi
stabileşte bazele inducţiei şi principiile cunoaşterii. Astfel senzaţia este la originea cunoaşterii şi
se datoreşte unor efluvii care pornesc de la suprafaţa corpurilor şi care cuprind în ele aceeaşi
figură şi înfăţişare ca şi corpurile din care provin. Perceperea noastră oglindeşte perfect
realitatea, deoarece aceste efluvii păstrează raporturile dintre obiecte şi calităţile lor. Lucreţiu
considera că văzul şi pipăitul reduc la certitudine iar senzaţia e întotdeauna adevărată, e
evidenţa însăşi. Se consideră că ea se datoreşte ca şi gândirea, unei mişcări a atomilor care
formează spiritul, mişcare determinată din afară deoarece nimic nu provine din natura
subiectului: sunetul se introduce prin urechi, mirosurile prin nări, gustul prin limbă şi
perceperea tactilă prin piele.
Senzaţiile noastre, care ne informează despre existenţa obiectelor materiale, ne
informează şi despre faptul că ele pot descompune şi materia lor e divizibilă. Epicur defineşte
vidul ca materie intangibilă dar care explică existenţa corpurilor separate şi distincte. Totodată
el demonstrează că există în natură vieţuitoare lipsite de raţiune, de senzaţie şi chiar de mişcare
vitală cum ar fi plantele, lipsite de suflet. Animalele trăiesc, sunt şi gândesc, ele au suflet ca şi
oamenii, astfel că o anumită dispoziţie a materiei care face posibile anumite mişcări, agregări,
dispoziţii, ordine şi greutate a atomilor, duc la apariţia fenomenelor psihice. Senzaţia şi gândirea
21
Mihai ANIŢEI
amândouă funcţiuni ale sufletului nu pot subzista în afara unui corp înzestrat cu anumite
proprietăţi şi având o formă animală, sufletul fiind ca un fel de organ al corpului. Împortant6 de
precizat este că Epicur considera că formarea organelor din corp nu se datoreşte vreunei cauze
finale, ochii nu au fost creaţi ca să vadă şi urechile să audă, iar funcţiunea e posterioară
organului şi omul vede şi aude pentru că are ochi şi urechi, pentru că spiritul său a găsit la
dispoziţia sa organe pentru văz şi auz, a căror apariţie a fost determinată de hazard şi ulterior
anumite afinităţi, dezvoltate ulterior au făcut ca organele de simţ să se specializeze fiecare în
perceperea unor categorii de senzaţii. Cele două părţi ale sufletului – anima (sufletul vegetativ)
şi fenomenele psihice (animus, consiliu, ratio) sunt strâns legate între ele. Mişcările membrelor
se considerau a fi produse datorită unui stimul extern. Când anumite imagini din lumea
exterioară pătrund în animus, ele determină o reacţie, o dorinţă, o voinţă însoţită de
reprezentarea obiectelor percepute. Se ştia că filozofii antichităţii considerau că arterele sunt
pline cu aer şi că serveau la comunicarea mişcării. De aceea Lucreţiu a afirmat că trupul omului
e mişcat de suflet şi de aer, care sunt pentru corp ceea ce este vântul şi pânzele pentru corabie.
Etica lui Epicur este o adevărată psihologie a afectivităţii, astfel că el susţinea că tendinţa
înnăscută a oricărei vieţuitoare înzestrată cu simţire e să caute plăcerea atât a simţurilor cât şi
cea intelectuală procurată de ştiinţă şi prietenie. El consideră că atunci când obţinem sănătatea
trupească şi calmul sufletesc suntem feriţi de dorinţe şi pasiuni cât şi de riscul durerii. Cel mai
mare grad de plăcere se obţine prin suprimarea durerii iar când simţim o durere se nasc două
sentimente: aversiunea pentru cauza care a provocat suferinţa şi dorinţa de a stabili starea
anterioară de care ne-a îndepărtat suferinţa. În acelaşi timp apare şi frica şi o revenire a stării de
durere ca şi speranţa că ea nu se va mai întoarce şi grija ce pluteşte între frică şi speranţă.
Pentru Epicur cât şi pentru Lucreţiu, ştiinţa este duşmanul neîmpăcat al religiei, ca şi
cum religia ne tulbură cu facultăţile ei, ştiinţa e un mijloc pentru a ajunge la fericire.
Lucreţiu considera că frica de moarte e la originea tuturor pasiunilor rele cum ar fi:
invidia, avariţia, josnicia, ambiţia ce provine din preţul exagerat pe care-l acordăm vieţii. Şi el
ca şi Epicur considera că sufletul e compus şi el din atomi „fini, rotunzi şi mobili” care se
risipesc odată cu dezagregarea corpului, astfel cum se risipeşte o aromă fără ca substanţa
mirositoare să piardă din greutate. Senzaţiile reflectă realitatea obiectivă şi ne informează
asupra propriilor lucruri, astfel că Lucreţiu are intuiţia „pragului senzaţiei” când vorbeşte despre
exerciţiile din afară care, când depăşesc o anumită intensitate dau o „tremurare iniţială” a
atomilor psihici ce sunt amestecaţi cu atomii corporali.
3.2 Evul mediu – epigon al tradiţiei clasice cultivate în antichitate
Cultura Antichităţii n-a fost uitată în tot cursul Evului Mediu, ea constituind un izvor
bogat de cunoştinţe, un prilej de delectare a spiritului şi un sprijin intelectual şi moral.
Antichitatea dădea omului şi sentimentul unei continuităţi a istoriei şi a unei apartenenţe la o
tradiţie, la o autoritate – la care simţea nevoia să facă apel. Astfel oamenii Evului Mediu ştiau
că sunt moştenitorii unui trecut pe care nu-l refuză ci dimpotrivă vor să-l adopte. Ei nutresc
pentru Antichitate acelaşi aspect ca oamenii Renaşterii.
Un rol important în perioada medievală l-a avut Biserica deoarece tendinţa clasică din
antichitate nu putea fi receptată decât în cadrele mentale ale spiritualităţii creştine. Astfel că
Biserica nu putea face abstracţie şi nu se putea desprinde de forţa tradiţiilor antice, având grijă
şi limitându-se doar ca, sub presiunea mentalităţii generale, să şi le acomodeze, să le cenzureze
sau să le corecteze înainte de a şi le asimila, creştinizându-le. Autorii timpului îi interpretează în
sens creştin şi pe alţi scriitori şi filozofi păgâni cum ar fi: Cicero, Horaţiu, Vergiliu etc.
22
Mihai ANIŢEI
Toma d’Aquino
Un alt exemplu mai concludent este faptul că în secolul al XII-lea, Ovidiu era autorul
antic cel mai citit, mai admirat şi mai ales imitat de poeţi încât nu arareori versurile imitatorilor
se credeau că sunt versuri luate din Metamorfoze.
Din punt de vedere al ştiinţelor teoretice şi ştiinţelor aplicate contribuţia occidentalilor la
dezvoltarea ştiinţei a fost – cum s-a subliniat mai organică decât cea a arabilor, prin faptul că
primii au stabilit principiile metodei ştiinţifice. Robert Grosseteste a stabilit principiul reducţiei
şi deducţiei cu aceeaşi claritate ca şi Newton dar cu toate acestea nu a existat o separare între
teoretic şi tehnic ci, dimpotrivă o apropiere. Singurul lucru de care trebuie să se ţină seama este
faptul că tehnica nu este totdeauna o activitate de aplicare conştient-practică a unor cercetări
teoretice; că o invenţie este foarte adesea rezultatul unei activităţi bazate pe experienţă, pe
încercări repetate, limitate la datele simţurilor, fără o ulterioară prelucrare teoretică a acestor
date şi mai ales fără a porni de la datele teoretice. Astfel se putea spune ca mulţi teoreticieni
consideră că punctul de plecare al activităţii ştiinţifice ar fi empiria.
Medicina este ştiinţa prin excelenţă bivalentă – teoretică şi practică. Însăşi muzica,
studiul intervalelor, al raporturilor dintre sunete, al armoniei, studiul considerat a face parte
integrantă din domeniul matematicii, era în acelaşi timp şi arta cântului bisericesc, interesând în
mod direct, practic, liturghia şi formarea cântărilor. Una din invenţiile de cea mai mare
importanţă asupra condiţiilor create cercetării ştiinţifice - ochelarii – s-a datorat în primul rând
progresului continuu al fabricării sticlei dar şi observaţiei meşterului sticlar că avea proprietatea
de a mări, fiind apoi tăiată sub formă de lentilă.
3.3 Între biserică şi ştiinţă şi apariţia psihologiei
Aurelius Augustin (340-430) a fost personalitate dominantă a bisericii occidentale,

teologul ce a avut rolul decisiv în construirea dogmaticii catolice, şi a cărei doctrină a dominat
filozofia medievală până la Toma d’ Aquino. Întreaga sa filozofie este o încercare de a concilia
platonismul cu doctrina creştină şi de subordonare a filozofiei faţă de credinţă, pe care va căuta
să o justifice şi să o consolideze. Scopul filozofiei este după Augustin, atingerea înţelepciunii şi
procurarea stării de beatitudine. Pentru aceasta el va indica două căi: conduita morală a omului
şi ordonarea studiilor necesare contemplării divinităţii. Căutarea înţelepciunii va prezenta două
aspecte: unul moral şi altul intelectual la care se adaugă şi unul religios: rugăciunea, concepută
– influenţa platonică este evidentă – ca o înălţare a sufletului spre divinitate, implorându-i
graţia.
Înţelepciunea este calea de a descoperi în noi prezenţa divinităţii, prezenţa care intervine
activ în conştiinţa noastră, iluminându-ne şi angajându-ne întreaga fiinţă: înţelegerea, voinţa şi
iubirea astfel că numai iluminarea divină va face omul să poată ajunge la adevăr.
Scolastica în evul mediu
Filozofia medievală însumează o mulţime de alte sisteme divergente, astfel că scolastica
este o sinteză formată în perioada cuprinsă între secolele IX şi XV la constituirea cărora au
participat marea majoritate a filozofilor timpului, fără ca unitatea de sistem, scolastic, să
sterilizeze sau să anuleze originalitatea diferiţilor săi reprezentanţi în parte. În Evul Mediu
timpuriu, scholasticus, era magistratul ce conducea o şcoală în care se predau cele şapte arte
liberale. În epoca Renaşterii, termenul va căpăta un sens peiorativ, devenind sinonim cu
„sofist”.
Între temele favorite disputate de către magistrii de logică şi dialectică din sec. al XI a
fost „problema universaliilor”. Adevărata realitate era exprimată de „universalii”, de genuri, de
specii de concepte universale sau este constituită din fiinţe, obiecte sau însuşiri individuale?
Aceasta era controversa ce străbătea filozofia acelor timpuri: conceptul poate indica un obiect, o
fiinţă, o calitate – dar concrete? Această întrebare avea o importanţă fundamentală atât pentru
gnoseologi cât şi pentru metafizică deoarece dacă se admitea că adevărate realitate este
23
Mihai ANIŢEI
constituită din concepte (categorii, genuri, specii) din „universalie”, înseamnă că valoarea
raţiunii este salvată întrucât conceptele sunt într-adevăr, rezultate ale unei operaţiuni mentale.
Faptul dominant care a revoluţionat gândirea filozofică a secolului al XVI-lea şi a
pregătit terenul pentru afirmarea psihologiei a fost reactualizarea aristotelismului. Astfel a fost
reluată problema cunoaşterii şi Guillaume subliniind în tratatul său „Despre suflet” subliniază
triplul obiect al cunoaşterii: lumea exterioară (asupra cărora ne informează simţurile şi
inteligenţa, intelectul), sufletul, a cărui existenţă şi proprietăţi esenţiale conştiinţa le percepe
direct şi primele principii demonstrate: principiul contradicţiei şi altele.
Bonaventura (1486-1552) situează în centrul gândirii sale cercetarea şi „calea inimii” –
căutarea afectivă a lui Dumnezeu. Pornind dinspre lumea lucrurilor sensibile („urmele”lui
Dumnezeu”) înspre interior – spre sufletul omului şi urcând spre transcendent (spre Fiinţa şi
Binele Suprem) acest itinerar îl aduce pe om la ceea ce acesta aspiră, la ceea ce nu-l pot ajuta
facultăţile intelectului: la repaos, la odihnă, la iubirea şi contemplarea divinităţii.
Toma d’Aquino şi apariţia psihologiei

Toma d’Aquino (1225-1274) a fost numit adesea „prinţul filozofiei scolastice”
impunând doctrina cea mai complexă şi coerentă cu o mare influenţă în Evul Mediu (şi în lumea
catolică, până azi) este creatorul primului sistem filozofic original de amploare apărut în lumea
Occidentului creştin. Scrierile lui însumează peste 1000 de pagini.
Cunoaşterea pentru Toma d’Aquinonu este o „lumină divină” receptată de om, ci un
produs natural firesc al activităţii simţurilor exterioare şi al acelui simţ interior care este
„conştiinţa de sine”. Acest tip de cunoaştere se limitează la obiectele lumii sensibile, senzoriale;
lumea suprasensibilă, metafizică, necorporală, neputând fi cunoscută decât indirect prin
analogie cu experienţa sensibilă iar lumea supranaturală, în care se situează Dumnezeu nu putea
fi cunoscută decât prin revelaţia divină.
În centrul filozofiei lui Toma d’Aquino stă problema divinităţii.
Printre paginile sale cele mai remarcabile sunt cele în care Toma d’Aquinodiscută
probleme de psihologie. În concepţia sa orice organism viu se mişcă prin forţa sa proprie
interioară; această forţă formativă este sufletul, care dă existenţa unui organism. Omul este
compus din corp şi suflet, din materie şi formă şi nu este un prizonier al corpului ci, dimpotrivă
sufletul este energia care dă viaţă şi care este localizat în toate părţile corpului, preluând astfel
teoria de la Aristotel. Ca suflet vegetativ este legat de hrană; ca suflet senzitiv depinde de
simţuri şi de senzaţii, iar ca suflet raţional, „el are nevoie de imagini produse de senzaţii, sau
compuse cu ajutorul acestora”.
Toma d’Aquinoera ferm convins că aptitudinile intelectuale şi sensibilitatea morală
depind de sănătatea corpului şi mai mult decât visele, pasiunile, maladiile mentale,
temperamentul are o bază fiziologică. Totuşi el considera că sufletul raţional era insuflat de
Dumnezeu. Sufletul este acea energie spirituală care supravieţuieşte şi după moartea fizică, dar
fără a mai avea o personalitate proprie deoarece după moartea fizică a corpului sufletul nu mai
poate nici simţi şi nici gândi.
Toma d’Aquino considera că sufletul are cinci facultăţi: vegetativă (de alimentaţie,
creştere şi reproducere), senzitivă, apetitivă (prin care se doreşte sau se vrea ceva), locomotoare
şi intelectuală – facultatea de a cugeta. Orice cunoaştere îşi are sursa în simţuri, percepţiile
senzoriale, însă nu cad în gol, pe nimic, ca pe o „tablă ştearsă” – tabula rasa, ele sunt primite de
o structură complexă, de un centru senzorial comun ce coordonează senzaţiile şi percepţiile şi le
transformă în idei.
Aceste concepte şi idei au fost susţinute de descoperirile în biologia umană începând cu
secolul al XIII-lea. Pentru anatomia umană, sursa preferată a cercetărilor medievale era Galenus
ale cărui idei se bazau pe disecţii umane şi animale. Potrivit sistemului său fiziologic, funcţiile
vitale erau atribuite celor trei spirite – animal, vital şi natural – localizate respectiv în creier,
24
Mihai ANIŢEI
inimă şi ficat. Centrul sistemului nervos era pentru el creierul (iar nu inima cum credea
Aristotel). Buna funcţionare a organismului, considera că era determinată şi de cele patru
„umori” – sângele, limfa, bila neagră şi bila galbenă. Acestea corespund celor patru elemente –
în aceeaşi ordine: aerului, apei, pământului şi focului şi fiecare predomină într-un anumit timp:
sângele – primăvara, bila galbenă-vara, bila neagră-toamna, limfa-iarna. Temperamentul
individului este determinat de predominanţa uneia sau alteia din umori.
Starea de sănătate sau de boală este condiţionată de echilibrul sau dezechilibrul dintre
umori. Principiul vital pătrunde în corpul uman (sau animal) odată cu hrana şi cu aerul respirat
în plămâni. Astfel, teoria fiziologică a lui Galenus, cu explicaţia funcţiilor fiziologice, cu
semnificaţia atribuită organelor şi cu legături anatomice dintre ele a dominat gândirea ştiinţifică
europeană nu numai în tot Evul Mediu, ci chiar şi mult mai târziu, până în secolul al XVII-lea.
Medicii medievali au adaptat teoria filozofică galenică a celor trei mari sisteme, în
cadrul cărora ficatul era centrul sistemului venos şi al facultăţilor naturale vegetative legate de
alimentaţie; inima, organul de origine al căldurii vitale, era sediul sistemului arterial care servea
„facultatea vitală” dirijând circulaţia sistemului venos (prin vene) şi a celui arterial (prin artere),
şi creierul, sediul sistemului nervos central, la facultăţii „animale” sau psihice.
25
Mihai ANIŢEI
RENASTEREA SI ILUMINISMUL
Conţinuturi:
4.1. Renaşterea şi iluminismul ca mişcare globală în ştiinţă, economie, drept
4.2. Reprezentanţi marcanţi ai filozofiei, literaturii şi psihologiei renascentiste
4.3. Leonardo da Vinci: intre legenda si mit
4.4. Michel de Montagne si psihologia motivaţiei şi afectivităţii(noua psihologie)
Obiective:
1. Prezentarea contribuţiei renaşterii şi iluminismului la dezvoltarea ideilor psihologice
2. Prezentarea contribuţiei lui Leonardo da Vinci
3. Prezentarea contribuţiei lui Montagne la întemeierea unei noi psihologii
Precerinţe:
Nu este cazul
Expunere:
Renasterea si iluminismul ca mişcare globala in ştiinta economie si drept
Renaşterea s-a lansat în secolul al XIV-lea în Italia, prin critica Evului Mediu de către
Parteca, primul care formulează conceptul de „timpuri întunecate” – tenebre, de „barbarie”
medievală. Apoi Boccacio este cel dintâi care defineşte noua eră culturală atribuindu-i meritul
restaurării literelor şi artelor după o lungă perioadă de uitare. De reţinut este faptul că termenul
de Renaştere vine din italiană – renascita – şi înseamnă renaştere fiind folosit pentru prima dată
de autorul italian Giorgio Vasari (1550) în istoria artei. Apoi în secolul al XVI-lea umaniştii
francezi (J.Anergot, G. Bude, Cl. Marot, Fr. Roblais) vor relua teza contrastului dintre tenebrele
medievale şi noua epocă de renaştere a literelor – termenul fiind folosit mai frecvent în Franţa
decât în Italia. Spre deosebire de toţi aceştia, umaniştii germani, nu pot nega valoarea istorică şi
culturală a Evului Mediu deoarece pentru ei este perioada eroică a neamului germanic.
Reîntoarcerea la spiritul filozofiei Antichităţii, studiul pasionat şi influenţa filozofilor
greci şi romani au creat în epoca Renaşterii un tip nou de filozof, radical diferit de predecesorii
26
Mihai ANIŢEI
săi medievali. Filozoful nu mai este acum un magistru de şcoală, profesor reputat al universităţii
ci este esenţialmente un spirit critic, este un neliniştit cercetător şi experimentator în orice
domeniu al realităţii cum ar fi Leonardo da Vinci, un propagator al păcii ca Erastnus din
Rotterdam etc. Descoperitor de noi drumuri şi noi alianţe, filozoful este totodată cel ce învingea
bariere sau căi predeterminate; este deschis la o viaţă activă, care este profund interesat de
lumea morală şi politică, de om şi existenţa lui, în fond el este – omul universal al Renaşterii.
Se ştia că în antichitate Platon şi Aristotel militaseră pentru plenitudinea existenţei.
Fiinţa supremă nu poate fi gândită, ci a gândi înseamnă a condiţiona, a limita oricât de generală
sau abstractă ar fi noţiunea – Unul, Binele, Actul pur, Gândirea pură şi Existenţa. Creştinismul a
absorbit doctrina neoplatonică în ce priveşte fiinţa divină şi revelaţia astfel că cunoaşterea
sufletului va fi mai importantă decât cunoaşterea lumii fizice. Augustin a fost ultimul dintre
gânditorii lumii vechi, deoarece în frământările care au urmat prăbuşirii lumii romane, cultura s-
a adăpostit în şcoli care funcţionau pe lângă mănăstiri şi catedrale iar doctrina s-a numit
scolastica unde filozofia era contopită cu teologia.
Odată cu destrămarea orânduirii feudale şi creşterea forţelor de producţie, apar
începuturile industriei capitaliste, şi noua clasă – burghezia.
Gândirea eliberată din cătuşele teologiei şi scolasticii face ca ştiinţele naturii să realizeze
mari progrese şi astfel secolul al XV-lea cunoaşte mari descoperiri: tiparul, descoperirea
Americii, concepţia heliocentrică. Noua clasă – burghezia avea nevoie de noi diplomaţi,
secretari, jurişti, scriitori, filozofi, medici, cercetători pentru a duce în afara graniţelor şi a aduce
în ţară noi idei, tehnologii, noi descoperiri pentru un foarte bun schimb de experienţă în virtutea
dezvoltării.
Umanismul – reprezintă ideologia Renaşterii şi considera omul cu năzuinţele sale
pământeşti ca fiind valoarea primordială, în opoziţie cu concepţia ascetică şi clericală din
timpul feudalităţii, când omul era îngenunchiat în faţa divinităţii şi suveranului. Prin Umanism
se afirmă acum dreptul omului la fericire aici pe pământ şi credinţa în puterile nelimitate ale
raţiunii omeneşti.
La baza concepţiei despre lume a burgheziei stă individualismul şi va apare cu o
violenţă în umanism şi Renaştere datorită apariţiei concurenţei şi izolării.
În Renaşterea timpurie – secolele XIV şi XV – ideile umaniste străbat opera lui
Boccacio şi Lorento Valla recomandând voluptatea, plăcerile vieţii pământeşti drept singura
cale spre fericire.
De remarcat era faptul că la acea vreme popoare întregi credeau în licautropie
(posibilitatea transformării oamenilor în vârcolaci şi se înregistrau foarte multe procese intentate
animalelor – „drama devorării unui copil de către un porc ucigaş”, animale omucigaşe.
Interesant este însă înţelegerea mecanismului mental care determina asemenea concepţii şi
practici stranii, astfel că interveneau mecanisme mentale şi motivaţii de ordin religios. Prin
urmare, un măgar ce a intrat în biserică şi a băut aghiasmă era condamnat la moarte prin foc,
boul ce a împuns cu coarnele un om va fi ucis cu pietre şi alte pedepse. Formele patologice ale
practicii proceselor intentate animalelor se extind în această perioadă şi asupra insectelor sau a
micilor animale dăunătoare care majoritatea în urma procedurilor judiciare aplicate erau
exterminate şi excomunicate chiar ceea ce în zilele noastre este greu de imaginat.
4.2 Reprezentanţi marcanţi ai filozofiei, literaturii si psihologiei renascentine

Renaşterea este o perioada remarcabila in special in ceea ce priveşte noile descoperiri
care au rezultat din studiile empirice. In timpul Renaşterii, întocmirea de hărţi a fost redefinită
ca activitate ştiintifică. Descripţii şi desene foarte precise ale liniilor de coastă, porturilor şi
peninsulelor aveau la bază observaţii amănunţite ale exploratorilor. Târziu în Renaştere, în
1543, noua astronomie a fost introdusă o data cu publicarea postuma a clasicului “ De
revolutionibus oribum coelestium “ ( “Revoluţia sferelor cereşti”) de Nicholas Copernicus (
27
Mihai ANIŢEI
1473-1543). În acelaşi an, Andreas Velasius a publicat clasicul sau “ Materialul corpului
uman”, un text de anatomie care se baza pe disecţii ale corpului uman. Alţi anatomişti precum
Gabrielo Fallopio (1522-1562), Bartolomeo Eustachio (1524-1571) şi Michael Servetus (1511-
1553) şi-au adus de asemenea contributiile semnificative la ştiinta anatomica. Studiile
anatomiştilor erau bineînteles completate de interesele anatomice ale artiştilor, cum ar fi
Leonardo da Vinci (1452-1519). Vom reveni mai târziu pentru a analiza in detaliu multiplele
contribuţii ale lui da Vinci. In timpul perioadei renascentiste botanica si zoologia au avansat
având la bază observaţie empirică. In timpul secolului al XVI-lea au fost publicate descripţii
mult mai detaliate si precise ale plantelor si multor specii de animale. Spiritul empiric regăsit
anterior la greci si la învaţaţii Evului Mediu precum Roger Bacon si Moses maimonides se
realiza acum la scala mare.
Niccoló Machiavelli (1469-1527) a fost secretar al cancelariei florentine şi pe lângă
scrierile sale politice şi a consumărilor activităţii sale a rămas în istorie prin sistemul său de
gândire fundamentat metafizic: natura umană este un aliaj între bine şi rău, un amestec care
circulă dintr-o ţară în alta, civilizaţia umană nu progresează, nivelul mediu al omenirii nu poate
fi ridicat iar principele – conducătorul statului este caracterizat numai de egoism şi interes în
dauna vecinului său. Gândirea sa politică exaltă forma cea mai bună de stat-republică.
Studiul naturii ca prim pas al filozofiei a fost precedat Aristotel şi era interpretat într-un
sens naturalist opus interpretării scolastice. În psihologie, se reiau conceptele de senzaţie,
percepţie, memorie de la Aristotel şi se vor dezvolta în conformitate cu noile descoperiri în
medicină, astronomie şi altele.
Astfel, memoria şi gândirea constau în conservarea senzaţiilor, pentru a le înlocui când
acestea lipsesc. Senzaţiile şi conştiinţa se găsesc nu numai la om şi la animale, ci şi în toate
fenomenele naturii.
Noul sistem al lumii, în urma descoperirii lui Copernic (sistemul heliocentric) a
determinat pe plan filozofic, gândirea lui Giordano Bruno cel mai de seamă filozof al
Renaşterii.
Tomaso Campanella, contemporan cu Giodano Bruno, în problema cunoaşterii a acordat
sensibilităţii rolul cel mai important. Astfel simţul pipăitului cuprinde în sine toate celelalte
simţuri şi de aceea sensibilitatea tactilă se bucură toate fenomenele din natură care sunt mişcate
de un animism universal.
Una dintre cele mai importante descoperiri revoluţionare din gândirea psihologică a
Renaşterii târzii s-a născut sub peniţa lui Juan Huarte( 1530-1592). Huarte poate fi privit in mod
justificat ca unul dintre pionierii importanţi în studiul aptitudinilor, al temperamentului si al
diferenţelor interindividuale. Cartea sa. “Examen de Inegios para las Sciencias”( “Examinarea
capacităţii oamenilor de a lua rapid cele mai bune decizii” )este o lucrare de referinţa pentru
psihologia diferenţială.
Teza esenţială a “Examenului” privind aptitudinile este introdusă în primul capitol.
Huarte pretindea ca este indubitabil ca se vor găsi copii capabili de un tip de cunoaştere sau
activitate dar incapabil de alte tipuri. Date fiind asemenea abilităţi diferite, copii trebuie studiaţi
încă de timpuriu pentru a se descoperi natura abilităţilor lor şi pentru a determina ce studii ar
corespunde cel mai bine capacităţilor lor înnascute. Huarte a afirmat de asemenea ca este
important ca subiectul sa fie introdus intr-un nivel de dezvoltare care este potrivit. Astfel,
limbajul (in mare parte o problema de memorie) poate fi introdus devreme întrucat copiii mici
au o memorie excelenta. Logica, care cere dezvoltarea întelegerii, ar trebui sa fie introdusa mai
târziu.
Huarte si-a fondat teoria asupra diferenţelor interindividuale pe operarea cu
temperamentele bazate pe umori. Căldura, frigul, umezeala şi uscăciunea se credeau a fi
responsabile pentru toate diferenţele interindividuale. Aceste temperamente erau de asemenea
folosite pentru a explica diferenţele de vârstă, diferenţele rasiale şi diferenţele intelectuale. De
exemplu, teoria lui Huarte poate fi ilustrata întrucât ea se aplica în diferenţele capacităţii de a
28
Mihai ANIŢEI
memora şi de a înţelege ca funcţie a vârstei. El vedea memoria ca fiind dependentă de umezeală

şi înţelegerea ca depinzând de uscăciune. El credea ca la un om în vârstă creierul este uscat şi
plin de înţelepciune, dar un asemenea creier este slab în ceea ce priveşte memoria. In opoziţie,
copiii, ale căror creiere sunt foarte umede au o memorie excelentă, dar o capacitate de a înţelege
foarte scăzută. Huarte a afirmat de asemenea ca pentru noi toţi, memoria este mai buna
dimineaţa întrucât creierul se umezeşte în timpul somnului. De-a lungul zilei, creierul se usucă
şi se întăreşte şi acest proces are ca rezultat scăderea capacităţilor de memorare.
Diamond a arătat că Huarte a pus accentul pe “determinanţii somatici ai
comportamentului”. În mod special, determinanţii îşi au originea în starea creierului. Pe măsura
ce individul citeşte manuscrisele lui Huarte, el este impresionat de numeroasele citate din
Galenus, Aristotel, Platon şi Hipocrate. Cititorul este de asemenea impresionat de curajul lui
Huarte de a contesta, pagina după pagina, erudiţii care i-au precedat. Ultima lui lucrare a
reprezentat o amestecătura bizara de filosofie greacă, cu accentul pus pe determinanţii naturali,
şi teologie creştină al cărei cădea de ocazionalele revelaţii miraculoase. Puternica orientare a lui
Huarte înspre determinanţii naturali ai comportamentului face din el un pionier important in
studiul psihologiei diferenţiale.
Huarte, ca produs al secolului al XVI-lea, a perpetuat concepţia existenta despre
diferenţele dintre sexe. Cu generozitatea sa caracteristica, Huarte a afirmat ca femeile nu trebuie
sa fie condamnate pentru prostia lor deoarece ele nu pot schimba răceala şi umezeala
caracteristice sexului lor.
4.3. Leonardo da Vinci: intre legenda si mit; trecut, prezent si viitor

Leonardo da Vinci (1452-1519) – pictor, sculptor, anatomist, inventator, om universal a
fost precursor în multe domenii ale ştiinţei şi tehnicii arăta o pasiune modernă pentru adevăr.
Adevărul pentru el era certitudinea dată de observaţie şi experienţă. El considera că experienţa
este învăţătoarea celor ce au scris bine iar ştiinţa nu trebuia confundată cu educaţia. Leonardo
da Vinci considera că fenomenele din natură sunt conduse de un strict determinism neexistând
nici un fenomen din natură care să nu aibă cauză, el a anticipat behaviorismul.
De asemenea el a susţinut că, cunoaşterea vine din experienţa senzorială, toate
cunoştinţele omului vin prin simţuri şi experienţa nu se înşeală niciodată. De reţinut este faptul
că el făcea şi studiu de anatomie şi-şi consemna observaţii relative la organele interne, inimă, la
mişcarea sanguină şi a mersului.
În ceea ce priveşte psihicul, Leonardo da Vinci îşi dă seama de rolul creierului şi crede
că, sufletul se află în partea care judecă, iar partea care judecă se pare că este în locul unde se
strâng toate simţurile, numindu-l simţul comun ce aparţine creierului.
Fiind un excelent pictor în redarea corpului uman şi a detaliilor, el s-a ocupat de-aproape
de simţul vizual observând astfel contracţia pupilară, cristalinul (sfera sticloasă) şi stabileşte
regulile perspectivei aşa cum se cunosc şi în zilele noastre.
Ceea ce este fascinant şi corespunde psihologiei frumosului dar şi a chirurgiei plastice
din zilele noastre, Leonardo da Vinci considera că există legi ale frumosului care corespund
unor anumite proporţii matematice şi pun bazele unei estetici experimentale, punând bazele
noilor ştiinţe experimentale.
Da Vinci nu a lăsat posterităţii o lucrare importanta publicata cu tot ceea ce a realizat de-
a lungul vieţii ; avem doar numeroasele sale notiţe care au fost publicate ulterior. Împlinirile
sale au fost evident numeroase, dar a suferit de asemenea si multe eşecuri. A început multe
proiecte artistice şi de inginerie care nu au fost niciodată finalizate din cauza ritmului lent în
care muncea şi a tendinţei de a se îndepărta de la planurile iniţiale. Chiar gama sa larga de
interese si aptitudini, împreuna cu obligaţiile sale au diminuat poate amploarea împlinirii care s-
ar fi obţinut cu o focusare mai puternica. Leonardo artistul a fost fără îndoiala compromis de
Leonardo omul de ştiinţa şi vice versa. Leonardo a regretat faptul ca un interes îl afecta pe
29
Mihai ANIŢEI
celalalt, dar cu multitudinea caracteristică a dorinţelor şi intereselor sale nu putea face nimic
pentru a împiedica această realitate.
Leonardo vedea ochiul ca pe sursa primara de informare a omului. În consecinţă, şi din
interesul de ‘’a vedea’’, a abordat percepţia vizuală din mai multe perspective. El era interesat
de proprietăţile anatomico-fiziologice, psihologice, fizice si geometrice ale vederii. El s-a
confruntat cu credinţa străveche cum că ‘’vederea e putere’’ sau că ochiul emite raze, dar a
respins-o în favoarea ideii că ochiul pur şi simplu răspunde la energia luminoasă. A lăsat multe
desene de anatomie ale organului vizual, inclusiv secţiuni transversale ale ochiului uman.
Leonardo credea ca imaginile erau întoarse înainte de a ajunge la lentile şi erau rotite din nou de
către lentile astfel încât imaginea ajungea proiectată normal, în picioare, pe retină. Astăzi ştim
că imaginile ajung inversate pe retină. Da Vinci era interesat in mod special de vederea
comparativa si era cunoscut pentru numeroasele disecţii pe ochi de animale (inclusiv un leu,
câini şi o bufniţă) în încercarea de a înţelege capacităţile lor vizuale.
In cartea sa, ‘’Senzaţii şi percepţie în istoria psihologiei experimentale‘’, Boring (1942)
a scos în evidenţă faptul că da Vinci a adus multe contribuţii la înţelegerea percepţiei vizuale.
Ca exemplu, Leonardo a ilustrat efectele contrastului arătând că albul poate părea mai alb când
e pus în contrast cu o culoare mai închisă. Interesant este ca Leonardo a afirmat de asemenea ca
‘’ frumuseţea şi urâţenia se scot mai bine în evidenţă una pe alta ‘’. Boring a afirmat ca
Leonardo a contribuit de asemenea la înţelegerea noastră despre percepţia aeriană, efectele
atmosferei asupra percepţiei la distanţă. Leonardo a înţeles că o data cu distanţa în funcţie de
altitudine culorile se văd mai şterse. El a adăugat de asemenea că o data cu distanţa obiectele
devin mai puţin clare. Exista dispute in legătura cu faptul dacă da Vinci a înţeles sau nu
posibilul rol al dezavantajului retinal în percepţia spaţială. Trebuie spus ca a scris multe reguli
pentru pictori legându-se de efectele contrastului şi de perspectiva aeriană, dar în timp ce se
ocupa de aplicaţiile practice ale regulilor sale, interesele sale erau mai profunde, mai ştiinţifice.
El era interesat de percepţie în sine ca ghid pentru a înţelege natura.
Alte interese psihologice ale lui da Vinci se regăsesc în maxime disparate. De exemplu,
el a arătat că „bucata are întotdeauna tendinţa de a se reuni cu întregul sau pentru a scăpa de
imperfecţiune”. El a accentuat unitatea trupului cu spiritul subliniind ca „spiritul doreşte să
rămână cu trupul său deoarece, fără instrumentele organice ale acelui corp, el nu poate nici să
acţioneze şi nici să simtă nimic”.
Rar este apreciat faptul ca Leonardo a fost un predecesor important al lui Francis Bacon
si al lui Rene Descartes. Aceşti doi filosofi aveau să se confrunte mai târziu cu problema
cunoaşterii umane şi cu natura metodei ştiinţifice. Intr-o serie de maxime, Leonardo a scos de
asemenea in evidenta o metoda care a fost mai apropiata de aceea susţinută mai târziu de Bacon,
mai mult decât de cea susţinută de Descartes. Leonardo era de părere că mai întâi trebuie să ne
consultăm cu experienţa şi apoi cu raţiunea. El credea că raţiunea şi judecata se pot insela mai
uşor decât experienţa. In acelaşi timp, mai aproape de gândirea carteziană, el a argumentat că
fără aplicarea matematicii nu există nici o certitudine. Leonardo a spus de asemenea că practica
fără ştiinţă e ca un marinar fără busolă.
Leonardo da Vinci nu a fost un geniu universal. Au existat zone, precum teologia, care i-
au captat foarte puţin atenţia. Totuşi, a fost un artist şi un om de ştiinţă, şi în ambele ipostaze,
interesele lui au devenit inevitabil chestiuni care urmau să preocupe gândirea psihologilor.
Influenta sa în problemele psihologice se poate să nu fi fost mare întrucât multe din
descoperirile sale au fost găsite la mult timp după moartea sa în notiţele sale nepublicate. Cu
toate acestea, prin intermediul său se dovedeşte că s-au făcut anumite descoperiri psihologice
importante în timpul Renaşterii.
30
Mihai ANIŢEI
4.5. Michel de Montagne şi psihologia motivaţiei şi afectivităţii(noua psihologie)

Michel de Montaigne (1533-1592) se dedică în întregime studiului omului şi scrie
studiindu-se pe sine şi modul său de viaţă, căutând să descopere pe această cale trăsăturile
generale ale firii omeneşti.
Terapia ocultă, bazată pe superstiţii (religioase sau profane) era formulată şi în secolele
Renaşterii şi acceptată tacit chiar în mediile intelectuale, medicale şi universitare. Astfel că se
recomandau pietre preţioase în tămăduirea bolilor: rubinul – contra otrăvurilor şi
putreziciunilor; smaraldul – fortifică memoria şi înlătură poftele carnale; safirul – vindecă
ulcerele intestinale etc. Se aplicau diferite terapii, terapia aerului şi a pietrelor preţioase –
indicate pentru prelungirea vieţii şi însănătoşire.
Insalubritatea oraşelor, gradul scăzut de confort al locuinţelor şi lipsa igienei corporale
completează cadrul vieţii cotidiene în toate ţările din această epocă şi la toate nivelele societăţii.
Eseurile sale sunt demult recunoscute ca studii introspective impresionante care au proiectat un
autoportret si o opinie spontana si documentata despre o varietate de teme, multe de natura
psihologica.
Înainte de a relua argumentele sceptice specifice care aveau sa aibă un asemenea impact
asupra gânditorilor ulteriori, trebuie să menţionăm că Montaigne se temea aparent de cei care
considerau credinţa drept piatra de temelie a raţiunii. El găseşte că sunt prea mulţi oameni care,
din zel religios, sunt dornici de a se înrola în armată. El s-a plâns că „nu există ostilitate care să
depăşească ostilitatea creştină” şi adaugă că „religia noastră e făcută pentru a stârpi viciile; (dar)
le acoperă, le protejează, le incită”. Montaigne credea ca virtutea este rezultatul real al
adevărului. Date fiind credinţele sale, „Apologia” poate fi privita atât ca un atac asupra
aroganţei raţiunii, cât şi ca un atac asupra neputinţei raţiunii.
Montaigne şi-a deschis atacul sceptic prin a arăta maladia originara a umanităţii. El a
afirmat că oamenii sunt aroganţi şi plini de o vanitate nejustificată. Apoi a alocat 30 de pagini
unor anecdote şi demonstraţii ale numeroaselor zone în care virtutea şi inteligenţa animalelor
sunt superioare celor omeneşti. În final a concluzionat că nu există temei pentru a pretinde că
suntem superiori animalelor. Într-adevar, potrivit lui Montaigne, oamenii nu sunt în multe
privinţe la fel de buni şi de cunoscători ca animalele. După comparaţia oamenilor cu animalele,
Montaigne a trecut la argumente care erau direct relevante teoriei sale sceptice.
Montaigne a subliniat efectele trăirilor afective şi ale motivelor asupra credinţelor.
Plăteşte-i avocatului puţin mai mult , a spus Montaigne cu convingere, şi acel avocat va fi mai
interesat de cazul tău şi va spune că a devenit mai credibil. Predicatorii care se implica afectiv
in ceea ce predica devin mai convinşi de doctrinele lor şi o declaraţie apărată de manie poate
astfel să devină mai memorabilă şi mai convingătoare. Montaigne a găsit ca mecanismul
cognitive-raţional este slăbit de autoconvingere, de gândirea nerealistă.
Chiar şi schimbările ştiinţifice, a adăugat Montaigne, şi ceea ce e considerat a fi adevărat
într-o epoca este apoi înlocuit de un alt adevăr. Atunci cum putem fi siguri că ceea ce noi azi
considerăm adevăr ştiintific nu va fi mâine înlocuit? La subiecte mai simple, precum dacă ştim
sau nu ca zăpada este albă sau ca focul este fierbinte, răspunsul lui Montaigne a fost unul
surprinzător. Montaigne a afirmat că răspunsul mai primitiv, într-o stare mai naturală dat de
oameni “se poate să fie mai bun şi mai puternic decât toate acele (răspunsuri) pe care (cei
învăţaţi) le vor împrumuta din raţiunea şi din invenţia lor”. Cele menţionate mai devreme pot fi
un răspuns batjocoritor al lui Montaigne la nişte întrebări considerate nedemne de filozofie, dar
răspunsul său arăta totuşi neîncrederea sa în raţiunea evoluată.
Montaigne a lansat de asemenea atacuri puternice împotriva afirmaţiilor despre
acurateţea informaţiei senzoriale: Pot exista realităţi pentru care să nu avem simţuri, suntem
prada unor iluzii, nu recunoaştem întotdeauna iluziile ca atare, condiţia corporală şi trăirile
afective colorează informaţia senzorială. Concluzia este că ne schimbăm în permanenţă şi că
metamorfoza noastră guvernează modul în care privim lumea.
31
Mihai ANIŢEI
Aşa cum am văzut, scepticismul lui Montaigne a jucat un rol important în revoluţia
ştiinţifică. Potrivit lui Winter (1976), eseurile lui Montaigne au introdus de asemenea o nouă
psihologie. După obiceiurile vremii este o psihologie dualistă, dar este un dualism echilibrat
care respinge accentul puternic pus fie pe suflet, fie pe trup. Una dintre extreme conduce la
abordarea teologica a finiinţe umane, iar cealaltă extrema conduce exclusiv la abordări
materiale, biologice. Intre cele doua se află o abordare psihologică ce studiază subiecte
asemenea gândirii, afectivităţii, motivaţiei. Montaigne a abordat asemenea teme in eseurile sale
printr-o analiza introspective noua care este într-o oarecare măsura remarcabila prin contrastul
său cu tehnica introspectivă anterioară introdusa de Sf. Augustin.
Introspecţiile lui Augustin duceau cititorul în cele mai ascunse părţi ale sufletului
tulburat. În opoziţie, apropierea mai lejera a lui Montaigne, deşi introspective, nu era atât de
adânc introvertită. Cititorul face mai mult decât să observe, el participă alături de Montaigne în
analiza psihologică a unor asemenea subiecte precum furia, frica, fericirea şi afectul. Deşi
Montaigne nu a pretins să dezvolte o psihologie coerentă, el a exemplificat totuşi o metoda
folositoare care este foarte frumos legată de o varietate de subiecte de interes psihologic. Vom
analiza pe scurt viziunea lui Montagne despre anumite subiecte, inclusiv creşterea şi educarea
copilului, imposibilitatea experienţei pure şi inconsistenţa acţiunilor umane.
Creşterea si educarea copilului. Montaigne şi-a exprimat întristarea pentru practicile crude de a
creşte copiii al căror martor fusese în vremea sa şi s-a întrebat deschis de ce curtea ignora toate
abuzurile suferite de copii. El credea că mulţi părinţi folosesc pedeapsa nu pentru corecţie, ci
pentru răzbunare. El a condamnat de asemenea şcolile de pe vremea sa pentru disciplina strictă
care era impusă. Şcolile, a spus el, erau ca închisori şi elevii erau torturaţi de învăţători lipsiţi de
sentimente. Montaigne credea că plăcerea este cea care ar trebui să îi motiveze pe copii să
înveţe, căci prin pedeapsa ei nu ajungeau decât prosti şi lipsiţi de imaginaţie. El era de părere că
originea cruzimii, a agresiunii, se afla în copilărie când părinţii se amuza atunci când copii lor
chinuie un animal sau când agresează un coleg. De Mause (1974), după ce a observat vieţile a
70 de copii care au trăit înainte de secolul al XVII-lea, a afirmat că “toţi erau bătuţi cu excepţia
unuia: fiica lui Montaigne”.
Experienţa nu e niciodată pură. Multe dintre eseurile lui Montaigne aduc în discuţie un subiect
despre experienţa, care urma sa fie punctul principal de concentrare a atenţiei pentru mulţi
dintre psihologii de la începuturi. Întrebarea care se pune este dacă există experienţe pure a unor
obiecte simple şi elementare sau dacă experienţa este întotdeauna compusă dintr-o combinare
de lucruri elementare. De exemplu, există sentimentul pur de bucurie sau există simţul pur al
dulcelui? Există elemente în experienţa noastră care să nu fie legate de alte elemente sau care se
prezintă într-o formă nealterată? Răspunsul lui Montaigne la această dilemă, care are la bază
observarea de sine, este un nu convins.
În eseul său, ”Nu gustăm nimic pur”, el a comparat experienţa umană cu metale precum
aurul, care servesc cel mai bine când sunt combinate cu alte materiale. În acelaşi mod,
Montaigne a afirmat despre experienţele noastre că reprezintă o amestecătură. Astfel, “cea mai
mare plăcere senzuală a noastră are un aer de lamentare şi de durere”. Într-adevăr, potrivit lui
Montaigne, suntem astfel făcuţi încât nu putem îndura plăcerea intensă sau susţinută; evadăm
într-un teritoriu neutru, mai sigur. A fost de acord cu Socrate, citându-i afirmaţia potrivit căreia
un anumit zeu a devenit probabil confuz în timpul creaţiei, durerii şi plăcerii şi, după ce a făcut
treaba de mântuială, le-a legat pe amândouă împreună de coadă. După cum nu putem suporta
plăcerea intensă, durerea are de asemenea partea ei de satisfacţie.300 de ani mai târziu, Freud a
luat de asemenea în discuţie confuziile dintre plăcere şi durere. Probabil că amândoi ar fi fost
extrem de interesaţi de descoperirea de la sfârşitul secolului XX care demonstrează faptul că
sunt eliberate endorfine care aparent stimulează sentimente de bine sau chiar de plăcere în urma
unei munci foarte grele sau a unei experienţe dureroase.
32
Mihai ANIŢEI
Inconsistenţa acţiunilor umane. Ca un observator atent al comportamentului uman, Montaigne

găsea ca consistenţa acţiunilor la nivelul indivizilor este rară, în timp ce inconsistenţa este
aproape o regula de acţiune. El a afirmat că puţini dintre noi dau dovadă de stabilitate în
comportament sau opinii şi că nehotararea este “cel mai comun şi uşor de observat defect al
naturii noastre”. Montaigne a găsit multiple motive pentru inconsistenţa umană, primul este
rezultatul numeroaselor noastre dorinţe. Noi ne urmăm trebuinţele, dar trebuinţele noastre se
schimbă mereu.
Inconsistenţa este de asemenea cauzată de schimbările care apar în context sau de
circumstanţe. Montaigne a observat că acelaşi individ poate fi indrăzneţ şi curajos într-un
anumit context, dar temător şi laş în alt context. Potrivit lui Montaigne, contextual şi
circumstanţele joacă un rol important în curaj, teama şi multe alte virtuţi şi vicii umane.
Accentul pus pe importanţa contextului şi a circumstantelor avea sa fie analizat în experimente
de psihologie socială.
Deşi Montaigne vedea conduita ca un rezultat al circumstanţelor, el a afirmat de
asemenea că inconsistenţele noastre rezultă din diferitele roluri pe care le jucăm şi din diferitele
măşti pe care le purtăm. Munca lui Montaigne cu privire la inconsistenta a mers mai departe
decât studiile făcute înainte prin faptul că el a identificat o parte din surse (dinamica
trebuinţelor, contextual, rolul jucat, influenta autorităţii etc.) care au contribuit la aflarea
răspunsurilor la această problemă. Evoluţia înspre consistenţa şi integritate era, în opinia lui,
una dintre cele mai mari provocări cu care se confrunta fiinţa umană. El credea că cea mai mare
parte dintre noi suntem incapabili de a ne înfrâna dorinţele, să rezistăm în faţa complimentelor
sau să evităm să ne tocmim pentru micile avantaje pe care le-am putea obţine. Montaigne
preţuia integritatea asociată cu orientarea de sine.
Se pare ca Montaigne a introdus informaţii psihologice importante spre sfârşitul
Renaşterii. Totuşi, cea mai mare realizare a sa a constat în atitudinile pe care le-a transmis.
După cum am precizat, scepticismul sau a stimulat alţi erudiţi să se preocupe de problema
cunoaşterii umane. Abilitatea sa de a descrie experienţa şi comportamentul uman aşa cum le
vedea el a ajutat de asemenea la deschiderea unor uşi pentru mai multe studii naturaliste asupra
fiiniţei umane. El este o figură cheie în istoria ştiinţelor cognitive şi comportamentale.
La Paris – unde majoritatea băilor publice au fost închise – apa nu putea fi irosită pentru
a face baie, iar lenjeria şi hainele se spălau foarte rar. În schimb cearşafurile şi lenjeria de corp
erau parfumate cu lavandă, deoarece lipsa igienei corporale şi degajarea de mirosuri corporale
greu de suportat, făcea chiar obligatorie folosirea din abundenţă a parfumurilor.
În societatea cea aleasă, singura armă contra efectelor olfactive agresive ale lipsei de
igienă era parfumatul” Acest obicei, a luat amploare în timp şi a devenit o întreagă industrie atât
a parfumurilor şi cosmeticii dar şi a terapiei prin arome şi substanţe odorizante ce au un anumit
efect calmant şi liniştitor asupra pacienţilor sub tratament.
În perioada Renaşterii, nevoia de îngrijire, de curăţenie corporală nu deriva dintr-o
motivaţie de ordin igienic sau relaţional, cu alte cuvinte, nu se fonda pe ideea că murdăria
corporală ar fi un pericol pentru sănătate ci oamenii erau îngrijiţi din respect pentru ceilalţi, din
dorinţa de a plăcea celorlalţi.
Au fost realizate numeroase studii cu privire la caracter şi temperament (Juan Huarte,
1575), discuţii metafizice despre esenţa sufletului (Ludovic Vives, 1538), senzaţii, percepţii,
creier şi sistem nervos. Toate aceste încercări sporadice au doar interes istoric şi pentru ca
psihologia să se poată constitui ca ştiinţă, va fi nevoie de o reorganizare a întregii cunoaşteri
ştiinţifice, ceea ce se va prefigura şi înfăptui în perioada modernă începând cu secolul al XVII-
lea avându-i ca „pionieri” pe François Bacon, Descartes, Thomas, Hobbes, Melebranche, Pascal
şi alţii.
A existat o Renaştere în anumite domenii, dar în alte domenii oamenii au rămas în
întuneric. Privind partea cea buna, Renaşterea a stat la baza noilor descoperiri geografice şi
33
Mihai ANIŢEI
tehnologice care au contribuit la lărgirea barierelor intelectuale. În această perioadă a avut loc
de asemenea o redescoperire a grecilor antici şi o revolta puternică împotriva autorităţii
existente. O astfel de revoltă poate să fi întărit creşterea numărului de studii empirice şi o nouă
încredere în judecata individuală. Readucerea la viaţă a scepticismului grecesc, mai ales aşa
cum a fost prezentat el în cunoscutul eseu al lui Montaigne “Apologie pentru Raimond
Sebond”, a folosit la stimularea interesului pentru cunoaşterea umană. Atât pionierii în
empirism (Francis Bacon), cât şi pionierii în raţionalism (Rene Descartes) au căutat să asigure o
bază pentru cunoaşterea umană care să poată să depăşească criticismul scepticilor. Astfel,
indirect, scepticismul renascentist a avut o contribuţie importantă, constituind bazele
epistemologice ale ştiinţei moderne.
Renaşterea a avut contribuţii notabile în gândirea psihologică, deşi o asemenea gândire
poate fi reprezentată asemenea unor insule izolate într-o mare a ignoranţei. O dată cu trecerea la
perioada modernă ( din 1600), vom descoperi părţi mult mai uşor de discernut ale unei gândiri
ce are la bază idei care se întemeiază una pe cealaltă, care se leagă. Asemenea componente de
gândire se vor face evidente în capitolele ce urmează despre empirism, raţionalism şi creşterea
perspectivei descrierii punctuale, graduale, bine puse la punct a comportamentului. Revenind la
discuţia despre căile bătătorite ale istoriei din Capitolul I, istoria poate fi într-adevăr uneori
haotică şi alteori lineară.
34
Mihai ANIŢEI
MODULUL II
PERIOADA DE AVÂNT ÎN CERCETAREA PSIHOLOGICĂ

DE LA EMPIRISM ŞI ASOCIAŢIONISM LA FUNCŢIONALISM-
ÎNTEMEIEREA PSIHOLOGIEI ŞTIINŢIFICE
35
Mihai ANIŢEI
EMPIRISM, ASOCIAŢIONISM Ş UTILITARISM
Conţinuturi:
1.4. Revoluţia industrială din Anglia, Franţa şi Ţările de Jos cadru necesar de apariţie şi
dezvoltare a cercetării în psihologie
1.5. Empirismul – reprezentanţii marcanţi şi gândirea psihologică promovată de aceştia
1.6. Asociaţionalismul – reprezentanţi ai asociaţionalismului şi utilitarismului
Obiective:
3. Prezentarea contribuţiei empirismului la dezvoltarea psihologiei
4. Prezentarea contribuţiei asociaţionismului la dezvoltarea psihologiei
Precerinţe:
Nu este cazul
Expunere:
EMPIRISM, ASOCIATIONISM SI UTILITARISM
1.1 Revoluţia industrială din Anglia, Franţa şi Ţările de Jos cadru necesar de
apariţie şi dezvoltare a cercetării în psihologice
Trecerea de la feudalism la capitalism s-a făcut în Anglia mai repede decât pe continent,
cu excepţia doar a Ţărilor de Jos. Astfel revoluţia engleză din secolul al XVII-lea poate fi
considerată ca fiind graniţa între evul mediu şi perioada modernă.
Revoluţia industrială din Anglia (1760) a reprezentat cel mai important eveniment din
viaţa economică a societăţii capitaliste din acel timp. Acest avânt a cuprins industria uşoară
(textilă), grea, agricultura, dezvoltarea căilor de comunicaţie determinând schimbarea vieţii
economice şi a unor relaţii.
În Franţa, a avut loc în anii 1789-1794 cea mai mare revoluţie burgheză care a lichidat
feudalismul şi a deschis drumul dezvoltării forţelor de producţie ale societăţii capitaliste.
Transformările social-economice din Anglia şi Franţa au avut o importanţă europeană deoarece
au influenţat în mod hotărâtor dezvoltarea ţărilor din întreaga lume.
O caracteristica a structurii sociale din Anglia secolele XVI-XVII a fost faptul că
nobilimea engleză era împinsă spre capitalism, apropiindu-se ca aspect social şi economic de
burghezie.
În suprastructura generală generată de noua bază economică apare nevoia de libertate a
gândirii descătuşate de constrângerile medievale, scolastice şi teologice, iar invenţiile tehnice şi
descoperirile din domeniul ştiinţelor naturii nu mai sunt privite doar ca speculaţii contemplative.
Astfel, în Anglia, libertatea de gândire era mai mare decât pe continent datorită rupturii cu
biserica catolică. Oamenii de ştiinţă, gânditorii nu erau ameninţaţi de inchiziţie.
Ştiinţa era dominată de ideile filozofice moştenite de la Platon şi Aristotel, elementul de
bază fiind ideea generală fiind că sarcina ştiinţei este să degajeze conceptele, să le clasifice şi să
le explice originea. Ştiinţa nouă caută să extragă prin analiză elementele simple şi să descopere
legile potrivit cărora ele se combină, pentru a putea produce la nevoie aceste combinaţii şi a
stăpâni natura.
36
Mihai ANIŢEI
1.2 Empirismul – reprezentanţii marcanţi şi gândirea psihologică promovată de

aceştia
Termenul de experienţă este echivalentul termenului de empirism, acesta din urmă

provenind din grecescul emperia şi din echivalentul său în limba latină „experientia”. Filozofia
empirică accentuează rolul observaţiei şi experienţei diminuând rolul raţiunii în cunoaşterea
umană. Empiriştii respingeau ideea că mintea la naştere este deja dotată cu cunoaştere.
Empirismul modern, începând cu Francis Bacon, a fost conceput în mare parte ca metodă
promiţătoare pentru noile ştiinţe inductive.
Atât industria, cât şi principalele îndeletniciri ale burgheziei aveau nevoie de tehnică, de
maşini şi de aparate, de reţete practice, eficiente dar empirice şi care nu erau considerate ca
ştiinţă.
Se simţea nevoia unei noi ştiinţe şi a altei metode ştiinţifice decât aceea a subtilelor
argumentaţii scolastice.
Francis Bacon (1561–1626) a fost teoreticianul noii ştiinţe, încercând o reformă ce

cuprindea o nouă metodă ridicând valoarea ştiinţei prin puterea care ne-o dă asupra naturii. El
susţinea existenţa identităţii dintre ştiinţă şi puterea omenească afirmând că ideile lui Aristotel
sau Platon au fost doar piedici pentru progresul cunoaşterii umane. Cea mai cunoscută lucrare a
lui Bacon, „Novum Organum”, ce înseamnă noul instrument al minţii, a fost publicată în 1620.
Bacon susţine că ştiinţa adevărată este cu totul altceva decât „vorbăria scolastică”, ea
trebuie să fie practică şi să servească umanitatea. El considera că adevărata carte ce trebuie
descifrată este natura. Filozofia lui Francis Bacon se îndreaptă spre fapte, fiind o filozofie a
experienţei iar metoda recomandată fiind inducţia. Această metodă descrisă pentru prima dată
de Bacon stă la baza dezvoltării ştiinţei experimentale. [...]
Într-un secol de frământări sociale şi în cursul unei vieţi agitate, Bacon a fost continuu
preocupat de problema reformării ştiinţei. El îl considera pe Platon un „îngâmfat” şi pe Aristotel
un „sofist dezgustător”. În opinia lui raţionamentul sau silogismul, nu este un mijloc de
descoperire a adevărului ci doar un mod expunere a unui adevăr cunoscut. Varietatea şi
continua schimbare a naturii impune observarea şi experienţa ca mijloace de cunoaştere a
fenomenelor.
Cunoaşterea directă a naturii este împiedicată ca de o perdea de anumite fantome,
deformări, dintre care unele se datoresc prejudecăţilor iar altele imperfecţiunii spiritului
omenesc. Aceste fantome sunt numite de Bacon: idola mentis şi le examinează drept cauze ale
erorii. Cele trei categorii de idoli sunt: idola tribus, fantomele speciei omeneşti, defectele
spiritului uman. Noi, ca oameni, avem o inerţie a minţii noastre, o lene a gândirii care ne face să
generalizăm pripit şi astfel se nasc superstiţii şi prezicători. Aşa s-a născut magia, cabala care
prin combinaţii de numere îşi închipuie că pot stăpâni universul, sau astronomia antică ce
atribuie aştrilor o mişcare circulară fiind considerată ca perfectă.
Pe lângă acest fel de deformări comune tuturor oamenilor, există şi altele ce provin, din
natura proprie a fiecărui individ, din educaţia pe care a primit-o şi condiţiile în care trăieşte.
Omul e închis ca într-o cavernă de propriile lui deprinderi. Aceste deformări sunt fantomele
peşterii: idola specus. Altă sursă de erori sunt fantomele pieţei: idola fori, prin care se înţeleg
obişnuinţele de limbaj ale oamenilor. Cel de-al patru-lea tip de fantome sunt fantomele
teatrului: idola theatri care provin din prestigiul teoriilor filozofice din trecut. Idolii teatrului ai
lui Bacon provocau individul sa evite acceptarea cu uşurinţă a autorităţii.
Bacon credea că scepticismul era depăşit total şi că făcea parte din anumite erori
intelectuale pe care le fac şi alţii. De exemplu, scepticilor le place să demonstreze natura
iluzorie a anumitor tipuri de informaţie senzorială. Bacon a acceptat faptul că erau într-adevăr
iluzii, dar iluziile demonstrate erau înlesnite de o selecţie atentă a materialelor. El a argumentat
37
Mihai ANIŢEI
că demonstraţia existenţei iluziilor nu justifică un atac asupra tuturor informaţiilor senzoriale. În

apărarea validităţii informaţiei senzoriale Bacon a arătat că se pot folosi instrumente ca ajutoare
pentru simţuri şi care pot corecta informaţia aşa cum este ea prezentată de simţuri. Mai mult, el
a afirmat că un tip de informaţie senzorială poate fi folosit pentru verificarea altui tip.
Bacon nu a lăsat posterităţii o descriere explicită şi coerentă de metodologii ştiinţifice,
dar a alocat suficiente comentarii acestui subiect astfel încât să facă posibil ca noi să construim
o concluzie din credinţele sale. Este de reţinut faptul că Bacon era conştient că face o afirmaţie
profetică în ceea ce priveşte metoda ştiinţifică. Anticiparea asupra evoluţiei metodologiei sale
este ilustrată în afirmaţia conform căreia „arta descoperirii poate să avanseze o dată ce
descoperirile avansează”.
Abordarea pozitivă a ştiinţei este ilustrată într-o metaforă pe care Bacon o folosea pentru
a caracteriza munca cercetătorilor. Unii, spunea el, sunt ca furnicile care doar strâng şi
utilizează materialul. Alţii sunt ca păianjenii, ocupaţi de a întinde pânze din propria lor
substanţă. Între cele două extreme este un drum de mijloc întruchipat de albina, care strânge
materiale din numeroase şi variate surse şi care transformă şi digeră aceste materiale în cadrul
activităţii colective. Pentru acest drum de mijloc pleda Bacon. El înţelegea clar limitările
impuse de stricta colectare şi atrăgea atenţia în mod repetat asupra faptului că filozofia empirică
poate da naştere la tot atâtea forme greşite ca şi filozofia raţională, mai ales atunci când filozofii
empirişti se lăsau pradă generalizărilor făcute în grabă.
John Locke (1632-1704) este cel mai important succesor al lui Bacon şi a fost descris
drept filozoful englez cu influenţa cea mai extinsă. Dacă Bacon poate fi privit drept Marele
Vestitor al Spiritului Empirist, Locke este cel care a ridicat întrebarea serioasă cu privire la
natura unei teorii empirice asupra cunoaşterii în lucrarea sa de căpătâi „Eseu asupra intelectului
uman”.
Locke pune problema fundamentală: cum cunoaştem şi de unde vine cunoaşterea? sau,
altfel spus, prin ce proces psihic cunoaştem lumea exterioară, cum se reflectă ea în noi şi cum
intervine procesul percepţiei?
Concluzia la care ajunge John Locke este că toată cunoaşterea noastră în legătură cu natura
provine din senzaţii. Chiar şi fenomenele psihice complexe: judecăţi, raţionamente, sunt şi ele
derivate din senzaţii, transmise prin simţuri. Elementul primordial care stă la baza cunoaşterii
este senzaţia.
Pentru prima dată în istoria psihologiei Locke se va ocupa de studiul şi cercetarea
psihologiei copilului şi psihopatologie cercetând specificul lor. Locke face psihologia
comparată atunci când prezintă cazuri de handicap intelectual şi are intuiţia dezvoltării
ulterioare a unei psihopatologii. Ca şi noţiunea de spaţiu sau de timp, toate calităţile „primare”
provin tot din experienţă – cauzalitatea, finalitatea, necesitatea. El ajunge la concluzia că
contactul senzorial este contactul direct cu realitatea ce există independent de noi.
Locke admite două calităţi afective fundamentale: plăcerea şi durerea, celelalte
sentimente şi pasiuni sunt combinaţii de acestea două. Astfel sunt: ura, iubirea, dorinţa, bucuria;
sentimentele unindu-se cu ideile care vin din senzaţii cât şi cu cele ce provin din reflecţie. El
consideră că sentimentul este una din cauzele erorii. Una dintre cele mai celebre şi
controversate idei ale sale are la bază supoziţia sa în care credea cu tărie cum că mintea, la
naştere, este ca o “coală alba de hârtie, fără nici o literă, fără nici o idee”. Poziţia adoptată de
Locke, deşi nu era nouă, a fost înaintată într-un mod convingător şi spiritul secolului al XVII-
lea era de aşa natură încât ipoteza “colii albe” şi implicaţiile sale puteau fi întreţinute. Atacul lui
Locke asupra ideilor înnăscute includea argumente de natură practică. Astfel, credinţa în ideile
înnăscute conduce la cea mai nefericită lene intelectuală prin faptul că descurajează ridicarea de
întrebări şi cercetarea cu privire la o posibilă sursă exterioară a ideilor. Dacă ideile nu sunt
înnăscute, care este originea lor? Locke a afirmat că unele idei vin dintr-o singură sursă
38
Mihai ANIŢEI
senzorială. Două evenimente din acelaşi domeniu senzorial aflate în contiguitate spaţială sau
temporală pot fi asociate şi pot rezulta în ceea ce Locke numea idee. Alte idei rezultă din
conlucrarea a doua sau mai multe simţuri. Locke credea de asemenea că anumite idei provin din
reflecţie, care are la bază extrapolarea unei informaţii senzoriale anterioare. O anumită idee îşi
poate avea de asemenea originea într-o combinaţie complicată de senzaţie şi reflecţie.
Atitudinea puternic empirică a lui Locke cu privire la originea cunoaşterii a atras atenţia asupra
importanţei învăţării şi educaţiei şi asupra contextului social şi de mediu în care aceste activităţi
se desfăşoară. Dacă toate acestea păreau evidente pentru generaţiile care au urmat, în nici un caz
ele nu erau evidente într-o perioadă în care copiii erau adesea consideraţi responsabili pentru
infracţiuni şi erau subiectul celor mai dure pedepse, inclusiv pedeapsa capitală. Locke aprecia
că individul nu suporta întreaga responsabilitate pentru carenţe în cunoaştere – informaţia
iniţială se poate să nu fi fost niciodată oferită. Dacă responsabilitatea individuală se diminuează
oarecum în sistemul lui Locke, responsabilitatea sociala pentru alţii (în special copii) este
îmbunătăţită.
Căutarea originii ideilor l-a condus la observarea relaţiei dintre idei şi acele obiecte-
stimul din lume care generează ideile. Relaţia dintre lumea fizică şi lumea psihologică (lumea
ideilor) a fost un pas necesar pentru Locke, care era preocupat de validitatea cunoaşterii umane.
Locke dorea să demonstreze că ideile pot corespunde lucrurilor reale din lumea fizică; sau altfel
spus, “concepţiile unui entuziast şi raţionamentele unui om raţional vor fi adevărate în aceeaşi
măsură”. Creierul uman, în concepţia lui Locke, este adesea plin de imaginaţie, vise, himere şi
iluzii, dar poate conţine şi cunoaştere veritabilă. Locke susţine că „cele mai serioase gânduri ale
noastre vor fi doar puţin mai utile decât reveriile unui creier nebun”. Atunci care este temeiul
pentru a crede în corespondenţa dintre idei şi obiectele-stimul? Locke credea că anumite idei
simple furnizate de simţuri reflectă cu exactitate natura exterioară a lucrurilor. De exemplu,
avem o idee simplă de soliditate şi Locke spunea: “Dacă cineva mă întreabă ce este soliditatea,
îl trimit înapoi la simţurile sale pentru ca acestea să-l informeze”. Obiectele solide sunt
cunoscute prin intermediul pipăitului, ideea de soliditate nefiind o ficţiune, ci rezultatul
inevitabil al concordanţei dintre realitatea psihologică şi cea fizică. Două obiecte solide lovite
unul de altul produc un efect real şi noi suntem de aşa maniera făcuţi pentru a conştientiza şi a
cunoaşte acest efect. Locke afirmase de asemenea că o cunoaştere a adevărurilor matematice
reprezintă o cunoaştere veritabilă.
George Berkeley (1685-1753) a avut misiunea de a extinde filozofia empirică

accentuând importanţa experienţei mai presus de orice în cunoaşterea umană. Filozofia empirică
radicală a lui Berkeley şi paşii încă şi mai radicali făcuţi de succesorul sau David Hume, au
generat controverse în lumea filozofiei. Empirismul din lucrările lui Berkeley şi Hume a servit
drept bază împotriva căreia filozofii ce au urmat, au reacţionat vehement.
La Berkeley, nu numai distincţia între calităţile primare şi cele secundare se pune în
discuţie, dar şi statutul calităţilor primare independente de experienţă este pus la îndoială.
Mărimea, forma şi mişcarea, aşa-numitele calităţi primare, există în experienţă la fel ca
culoarea, gustul, sunetul sau temperatura. Într-o perioadă anterioară, mai naivă, oamenii se
refugiau la adăpostul adevărurilor de netăgăduit. Calităţile primare se numărau printre aceste
adevăruri.? Astfel, pentru Berkeley, nu există o lume în sine care să fie separata şi distinctă de
lumea trăită a experienţei! De fapt, singura lume reală este lumea experienţei sau lumea minţii.
Berkeley este cunoscut pentru dictonul său faimos: “esse est percipi”, a fi înseamnă a fi
perceput. Aceasta era şi părerea lui Locke despre calităţile secundare precum culoarea, gustul,
mirosul, care nu existau în mod absolut prin ele însele. Mai degrabă, existenţa lor depinde de
existenţa subiectului capabil de percepţie. Dar pentru Berkeley, expresia “a fi înseamnă a fi
perceput” se aplică şi restului lumii.
Lucrarea lui Berkeley „Eseu asupra unei noi teorii a vederii” este o lucrare de referinţă şi
pentru psihologie la fel ca „ Tratatul privind principiile cunoaşterii umane”.
39
Mihai ANIŢEI
Lumea reală nu este o lume imperceptibilă a substanţei materiale; mai curând, lumea
reala este lumea aşa cum o cunoaştem din experienţa noastră. Există o simplitate elegantă în
această filozofie, aşa cum este în materialism sau în oricare orientare monistă. Dar simplismul,
pe cât de dezirabil este pentru unii (poate pentru cei mai mulţi), are întotdeauna un preţ. O
filozofie care întruneşte nevoile noastre de simplitate poate câteodată să nu ajungă să
îndeplinească nevoia noastră de calitate.
O problemă majoră care o întâlnim în empirismul lui Berkeley are la bază consistenţa şi
coerenţa experienţei. Nu există nici un principiu în experienţa în sine care sa explice
coordonarea lumii noastre subiective. Lumea reala pentru Berkeley era lumea interioară a
ideilor şi a experienţei, iar lumea materială era cea care deriva din aceasta lume subiectivă.
Abordarea empirică a lui Berkeley în ceea ce priveşte percepţia spaţială aşa cum a fost
prezentată în cartea sa “Un eseu spre o nouă teorie a vederii” este considerată în ziua de azi un
tratat psihologic de referinţă. Berkeley a afirmat că „există o relaţie strânsă între vedere şi
atingere” şi că „o senzaţie vizuală puternică, plină de culori, va fi asociată cu o senzaţie tactilă
de apropiere, în timp ce o senzaţie vizuală mai puţin colorată poate fi asociată cu senzaţia de
depărtare”. Astfel, învăţăm să interpretăm senzaţiile de apropiere sau de distanţă prin
intermediul simţului tactil. Teoria lui Berkeley implică faptul că distanţa în sine şi din sine nu
poate fi văzută, percepută. Berkeley credea că o persoană care s-a născut oarbă şi care mai
târziu capătă vederea brusc nu va fi capabilă să perceapă adâncimea. Berkeley credea de
asemenea că asocierile dintre senzaţiile vizuale şi cele auditive oferă indicii cu privire la
adâncime. Lucrarea lui Berkeley despre percepţia spaţială a fost un deschizător de drumuri
pentru investigaţiile psihologice asupra simţurilor care au urmat.
David Hume (1711-1776), prezintă una dintre cele mai bogate şi mai radicală concepţie de
filozofie empirică. Hume, mai mult decât oricare altul, a zugrăvit o imagine a implicaţiilor
empirismului manifest. Mergând pe urmele lui Berkeley, Hume a fost de acord că evenimentele
din experienţă constituie materia primă a filozofiei. Evenimentele din experienţă, potrivit lui
Hume, nu sunt ţinute la un loc de nici o “legătura necesară” care poate fi stabilită prin raţiune.
De asemenea nu se poate stabili faptul că o secvenţă de evenimente încărcată de semnificaţie
din experienţă este condusă de o succesiune externă de evenimente care reflectă relaţii de genul
cauză-efect.
Cele mai importante lucrări ale lui D. Hume sunt: „Tratat asupra naturii umane” şi „Eseuri
privind înţelegerea umană”.
Viaţa mentală la Hume nu se putea baza pe nici un fel de substanţă mentală care să poată fi
verificată prin intermediul raţiunii. Urmând calea empirismului său radical pentru a aborda
cunoaşterea, Hume nu a găsit decât impresii şi idei. Impresiile conţin în interiorul lor o forţă
considerabilă. Ele includ senzaţii, pasiuni (motive) şi trăiri afective. Astfel, un gust, o culoare,
nevoia acută de a mânca, un sunet, un stimul neaşteptat care rezulta din teamă sau un miros
constituie o impresie. Ideile sunt imagini mai slabe ale impresiilor. Amintirea unui gust la 30 de
minute după masă constituie o idee, care în cazul acesta este o amintire mai palidă a impresiei
originale. Hume a arătat că impresiile sau ideile pot fi simple, ca o singură notă clară, sau
complexe, aşa cum am putea întâlni când răspundem simultan la culoare, gust, miros şi simţ la
un obiect precum mărul. Hume a afirmat că impresiile şi ideile se aseamănă. El credea că multe
idei sunt nemijlocite prin faptul că se aseamănă foarte bine cu impresia căreia îi corespund.
Omul poate avea de asemenea idei mediate care consistă în imagini ce corespund pur şi simplu
unei impresii sau unei idei nemijlocite. Astfel ne putem imagina cum arată un anumit oraş chiar
dacă nu l-am văzut niciodată. Ideea noastră este mijlocită şi are la bază experienţa noastră de a
fi perceput alte oraşe de dimensiuni asemănătoare.
Hume respingea orice noţiune de sine consistent şi nu a reuşit să găsească nici măcar o
singură impresie sau idee care să justifice sentimentul nostru puternic de continuitate sau
identitate. În experienţa normală acelaşi Eu se bucură acum de micul dejun şi mai târziu găseşte
40
Mihai ANIŢEI
plăcere într-o călătorie cu maşina spre un oraş apropiat, chiar dacă admite că există goluri între
cele două experienţe şi că acestea nu sunt în mod necesar legate una de cealaltă. În analiza
finală continuitatea sau identitatea este potrivit lui Hume, un produs al imaginaţiei şi omul nu
poate face o afirmaţie obiectivă în numele unei asemenea imaginaţii. Noi percepem conexiuni
cauzale între intrările din parada noastră de impresii şi idei atunci când intrările par să fie
similare, când o intrare o urmează regulat pe alta sau când intrările sunt apropiate în spaţiu şi
timp. Astfel, sentimentul de identitate personală este produsul modului ciudat în care
răspundem succesiunii de idei. Până la urmă, identitatea personală este o construcţie care are la
baza modul cum ne organizăm intrările şi golurile din experienţa noastră.
O altă trăsătură importantă a abordării emoţiilor de către Hume este presupunerea lui că
toate trăirile afective “sunt întemeiate pe durere şi plăcere”. Hume credea că emoţii precum
bucuria, dorinţa şi speranţa derivă din plăcere, în timp ce enervarea, dispreţul şi frica derivă din
durere. În cadrul abordării sale Hume încercă să-şi demonstreze experimental afirmaţiile. Într-o
secţiune a tratatului său, Hume a declarat că lucrarea este “o încercare de a introduce metoda
experimentală de a raţiona în subiectele morale”. Aşa-numitele experimente ale lui Hume
constau în general în ceea ce am putea numi anecdote sau demonstraţii. El a încercat să
găsească o cale de a lega afirmaţiile de evenimente observabile. Hume vorbea despre transferul
unei trăiri afective de la un obiect la un altul apropiat expunând o situaţie des întâlnită - cearta
cu un membru al unei familii poate duce la dispreţuirea întregii familii, chiar dacă ceilalţi
membrii nu au făcut nimic pentru a merita ura.
Englezii sunt consideraţi fondatorii filozofiei empirice, dar de pe continent s-au adus de
asemenea contribuţii importante la empirism. Filozoful francez Voltaire (1694-1778), care a
lăudat în mod public filozofia engleză, a adus aceasta filozofie pe continent. Operele literare ale
lui Voltaire, precum şi tratatele sale filozofice trădau atât suspiciunea sa în raport cu teoriile
netestate şi cu dogmele teologice cât şi susţinerea acordată unei filozofii bazate pe observaţie şi
pe experiment. Entuziasmul său faţă de gândirea englezească, aşa cum s-a manifestat el în lauda
adusă lui Locke, a avut ca rezultat un mandat de arestare şi un exil îndelungat. Atitudinea lui
Voltaire pentru noua filozofie empirică a avut un impact direct asupra filozofilor empirişti
francezi Etienne Bonnot de Codillac (1714-1780) si Claude-Adrien Helvetius (1715-1771).
Etienne Bonnot Condillac (1714-1780) are contribuţii importante în domeniile

psihologic, filozofic, educaţional şi economic. El a studiat filozofie, ştiinţă şi puţină teologie la
un seminar catolic din Saint-Suplice şi la Sorbona. Condillac s-a concentrat asupra bazei
genetice a cunoaşterii. Cu o ambiţie pe care nici chiar Locke nu o putea egala, Condillac a
încercat să analizeze originile cunoaşterii.
În tratatul său despre senzaţii Condillac ne propune să ne imaginăm o statuie de piatră
construită în interior asemenea unei fiinţe umane cu un intelect care nu conţine idei înnăscute.
Condillac ne propune să ne imaginăm dezvoltarea intelectuală prin deschiderea ipotetică a
canalelor senzoriale pe rând, unul câte unul. El a început cu simţul olfactiv şi i-a prezentat
statuii sale un stimul de acest gen (mirosul unui trandafir). Condillac a afirmat că numai printr-
un stimul, statuia sa nu va da dovadă de asemenea funcţii intelectuale precum atenţia sau
conştiinţa existentei. Când mirosul trandafirului este urmat de mirosul busuiocului, statuia este
capabilă acum de asemenea funcţii intelectuale precum discriminarea şi perceperea contrastului.
Condillac a continuat prin a deschide pe rând fiecare simţ, sperând să demonstreze apariţia
tuturor funcţiilor intelectuale. Dacă un anume stimul e prea intens (dureros) sau de intensitate şi
claritate medie astfel încât să genereze plăcere, statuia achiziţionează rapid motivaţia de a
minimaliza durerea şi de a maximiza plăcerea. Condillac a afirmat că ne dezvoltăm un simţ
puternic al lumii exterioare prin intermediul simţului tactil, care furnizează informaţii
importante cu privire la rezistenţa, soliditate, mişcare, duritate etc. După cum am precizat
anterior, Condillac nu s-a concentrat foarte mult cu privire la faptul dacă aceste percepţii aveau
41
Mihai ANIŢEI
să fie privite drept subiective sau obiective. Ca filozof practic, el a fost interesat mai mult de
implicaţiile filozofiei senzoriale în educaţie şi învăţare.
Claude-Adrien Helvetius (1715-1171) propune o versiune timpurie a unui behaviorism

care punea accentul pe “coala albă” a lui Locke, ducând aceasta teorie până la extrema de a
nega capacităţile înnăscute sau aptitudinile. Helvetius a fost atât de concentrat şi ambiţios în
ceea ce priveşte filozofia sa materialistă încât a “înfricoşat alţi materialişti”. Se poate ca reacţia
altor materialişti să fi fost stimulată de maniera candidă în care Helvetius a abordat implicaţiile
morale ale psihologiei sale. Helvetius a pus un accent puternic asupra efectelor motivante ale
plăcerii şi durerii. El a afirmat că fiinţele umane sunt controlate prin sistemul de recompense şi
pedepse pe care societatea îl utilizează. Atunci când suntem motivaţi să facem o muncă
benevol, este numai pentru ca am fost condiţionaţi să credem în felul acesta. La rădăcina
comportamentului şi a interesului personal se află urmărirea plăcerii şi evitarea durerii.
După cum am menţionat anterior Helvetius a negat moştenirea ereditară. El credea că şi
geniul este tot rezultatul influentelor de mediu. Astfel, ori învăţam să învăţam ori dezvoltam o
atitudine negativă faţă de învăţare şi rămânem în ignoranţă. Atunci cum este posibil ca doi
oameni care au primit o educaţie excelentă să fie diferiţi, unul fiind sclipitor şi productiv, iar
celalalt mediocru? Helvetius a afirmat că motivul pentru asemenea diferenţe trebuie căutat în
norocul fiecăruia, care constă în găsirea profesorului potrivit sau acumularea experienţei
potrivite. Din punctul sau de vedere, toţi avem potenţialul de a deveni genii.
1.3. Asociaţionismul – reprezentanţi ai asociaţionismului şi utilitarismului
Critica empiriştilor englezi privind cunoaşterea înnăscută şi-a găsit ecoul în lucrările
practice ale asociaţioniştilor şi utilitariştilor. Asociaţioniştii şi utilitariştii secolelor al XVIII-lea
şi al XIX-lea s-au inspirat din implicaţiile practice ce reieşeau din gândirea unor empirişti
precum Locke, Berkeley şi Hume. Dacă prin intermediul experienţei se acumulează
cunoaşterea, atunci modalitatea de achiziţionare a cunoaşterii este ridicată la rang de obiect de
studiu. Cunoaşterea nu mai poate fi privită ca existând pur şi simplu, ca o constantă data, o
gratuitate oferită de zeitate sau de forţele benefice ale naturii. Modalitatea specifică prin care se
achiziţionează cunoaşterea devine acum un semn de întrebare şi o sarcina centrale în ştiinţa
naturii umane. Asociaţionismul aşează la baza vieţii psihice procesele de asociaţie a ideilor puse
în lumină încă din prima jumătate a secolului al XVIII-lea în Anglia de David Hume.
Căutând prin analiza psihologică legile potrivit cărora ideile, impresiile noastre se leagă
şi se combină între ele, asociaţionismul depăşeşte simpla descriere a fenomenelor sufleteşti,
înlăturând în acelaşi timp şi ipotezele metafizice. De altfel, cercetarea empirică a faptelor de
conştiinţă este una dintre trăsăturile caracteristice ale psihologiei engleze.
David Hartley (1705-1757) este cunoscut drept fondatorul asociaţionismului modern.

El a fost de asemenea preocupat de motivaţie şi de caracteristicile structurale şi funcţionale ale
sistemului nervos. Cel mai important tratat al său, publicat în 1749, se intitula “Observaţii
asupra omului, structura sa, datoria sa şi aşteptările sale”. Lucrarea a fost inspirată de accentul
pus de Locke pe importanţa senzaţiilor. El a propus un sistem de clasificare al plăcerilor şi
durerilor, a practicat medicina, dar a fost foarte interesat şi de istorie, muzică, filozofie, poezie
şi religie. Hartley a fost printre primii care au clasificat varietăţile de plăcere şi durere. El a
identificat şapte surse de durere şi de plăcere, de la (1) simţurile externe, (2) imaginaţie, (3)
părerile altora despre noi, (4) posedarea mijloacelor de a fi fericit, (5) mila sau empatia pentru
trăirile altora (bucurie sau suferinţa), (6) relaţia noastră cu Divinitatea şi (7) deschiderea noastră
morală spre bine şi frumos sau spre rău şi urât. Hartley credea că cele mai mari plăceri derivă
din ultimele trei categorii. Fiind un om credincios, el nu a pus accentul pe plăcerile asociate
primelor patru categorii, ci a accentuat cultivarea aşa-numitelor plăceri superioare.
42
Mihai ANIŢEI
Abordarea asocierii de către Hartley a fost influenţată de Isaac Newton şi John Locke.
Astfel, ceea ce ne place sau ceea ce evitam intelectual face obiectul legilor învăţării sau
asocierii. Hartley a sesizat rapid implicaţiile morale sau religioase ale unei asemenea poziţii.
Valorile în sine pot fi înţelese în termenii psihologiei ştiinţifice. Asociaţionismul lui Hartley a
fost complimentat de o neurofiziologie inspirată de fizica newtoniană. Newton afirmase că
informaţia provenită de la simţuri este transmisă creierului prin nişte vibraţii care pornesc din
fibrele nervoase. Hartley şi-a extins ideea afirmând că vibraţiile de la simţuri pot determina
vibraţii mai mici, care persistă pe perioade scurte după contactul cu stimulul iniţial.
Jeremy Bentham (1748-1832) a fost foarte puţin interesat de dreptul practic; el era
preocupat de probleme mai abstracte legate de justiţie şi de drept. În consecinţă, şi-a dedicat
viaţa în mare parte problemelor legate de filozofia legii. În 1789, a publicat o lucrare teoretică
intitulată “Introducere în principiile eticii şi legislaţiei”. Mare parte din opera sa a fost publicată
postum de către prietenii săi. O parte din studiile cele mai solide şi influente ale lui Bentham se
concentrau asupra abordării sale utilitariste în ceea ce priveşte recompensa şi pedeapsa.
Bentham a afirmat că abordarea intuitivă a dreptului generează un sistem presărat cu
subiectivitate şi inegalitate. El a adăugat că există baze obiective pentru teoriile politice, sociale
şi legale. Aceste baze obiective sunt adunate la un loc într-un singur principiu al utilitarismului
care se numeşte calculul hedonic. Ideea de bază este că orice acţiune ar trebui să fie judecată în
termenii consecinţelor lor sociale în ceea ce priveşte plăcerea şi durerea. Ar trebui să
maximizăm plăcerea şi să minimalizam durerea şi să căutam cea mai mare plăcere pentru cel
mai mare număr de oameni. De asemenea, pedepsele ar trebui elaborate în termenii principiilor
utilitariste. De exemplu, un conducător care este prins că face o înţelegere cu inamicul în mod
ilegal merită o pedeapsă mai mare decât un alt lider care este prins având o aventură. O
persoană înstărită care este prinsă sustrăgând o suma mare de bani de la o instituţie financiară ar
trebui să fie pedepsită mai mult decât o persoana care fura pentru a-şi hrăni copiii. Deşi există
diferite tipuri de pedepse dure, scopul acestora este, în general, să-l facă pe individ să sufere
pentru fapta sa. Accentul regăsit în teoria lui Bentham este de a proteja societatea sau chiar de
a-l reforma pe infractor. Avantajele relative ale celor două teorii sunt încă deschise pentru
dezbateri, dar Bentham a oferit o nouă modalitate de a privi pedeapsa, şi astfel teoria sa a servit
drept corecţie pentru pedepsele severe. După lucrarea lui Bentham s-a înregistrat o sensibilitate
crescândă pentru nevoia de a opri pedepsele crude şi neobişnuite. A existat de asemenea o
sensibilitate crescândă cu privire la importanţa aplicării unor standarde diferite de pedepse
copiilor şi adulţilor. Bentham credea de asemenea în hedonismul psihologic, ideea că fiinţele
umane caută personal să câştige plăcere şi să evite durerea. Într-adevăr, acesta era principiul
psihologic principal din sistemul lui Bentham. Este un principiu pe care mulţi psihologi aveau
sa-l îmbrăţişeze.
James Mill (1773-1836) dezvoltă pe linia gândirii lui Hume şi Hartley, o psihologie
sistematică. El consideră senzaţia ca singurul element primordial şi asociaţia ca singurul
principiu de organizare a vieţii psihice. Metoda sa ia drept model analiza chimică ce
urmăreşte să izoleze elementele chimice din corpurile complexe. Cea mai cunoscută lucrare
psihologică a lui Mill, “Analiza fenomenului mintii umane” (1829) prezintă o abordare
mecanică a proceselor mentale. Credinţele, amintirile şi experienţele – chiar şi scopurile şi
preferinţele estetice – îşi au toate rădăcina în asociere sau în condiţionare. Caracterul şi
abilitatea cognitivă sunt rezultatul unui proces educaţional adecvat. James Mill extinde şi
completează gândirea lui Hartley de care a fost mult influenţat şi devine astfel, cum îl numeşte
John Stuart Mill în prefaţa ediţiei operelor tatălui său, „al doilea părinte al psihologiei
asociaţiei”. În acelaşi timp senzorialismul său aminteşte şi pe cel al lui Condillac, îmbogăţit cu
analiză exactă şi precisă.
43
Mihai ANIŢEI
Senzaţiile şi fenomenul asociaţiei explică, după James Mill, toată complexitatea vieţii
psihice. Astfel el dezvoltă 8 categorii de senzaţii: miros, gust, auz, văz, pipăit, senzaţie de
dezorganizare într-o parte a corpului, senzaţii musculare, senzaţiile canalului alimentar. Mai
târziu psihologia modernă va reduce ultimele trei categorii la două – kinestezice şi viscerale
(şcoala scoţiană nu recunoaşte decât cele cinci simţuri). Când senzaţiile noastre încetează, prin
absenţa cauzei externe producătoare, ceva supravieţuieşte în spiritul nostru, „o copie, o imagine
a senzaţiei, câteodată o reprezentare sau o urmă a senzaţiei. Această copie o numesc idee” (J.
Mill 1829).
Asociaţia între senzaţii are loc după o ordine stabilită între obiectele din realitatea
exterioară, o ordine sincronică sau o ordine succesivă. Asociaţia este un fenomen general şi
toată viaţa noastră psihică poate fi considerată ca un şir de imagini sau de sentimente. Asociaţia
se produce fie între senzaţii, fie între idei. Ordinea sincronică a două relaţii simultane este
ordinea în spaţiu. Ordinea succesivă, raportul anterior posterior între două fenomene e ordinea
în timp. Cum ideile noastre derivă din senzaţii, e firesc ca ordinea ideilor să derive din cea a
senzaţiilor.
Tot asociaţia explică formarea ideilor noastre despre obiectele din realitatea exterioară,
formarea ideilor generale, a noţiunilor de asemănare şi de diferenţă, de antecedent şi
consecvent, ca şi cele de spaţiu, timp, mişcare şi infinit.
Emoţiile şi actele de voinţă sunt supuse şi ele legilor asociaţiei. Emoţiile complexe
provin din emoţii simple pe calea asociaţiei.
Toate senzaţiile noastre sunt agreabile sau dezagreabile, sau indiferente. Plăcerea şi
durerea sunt cele două afecte primitive. Durerea şi plăcerea produc ideea de durere şi plăcere.
Când ideea unui sentiment de plăcere e concepută ca viitoare, fără a fi siguri că va avea loc,
simţim speranţa; când suntem siguri că va avea loc simţim bucuria. Când un sentiment de
durere e conceput ca viitor, fără a fi sigur, simţim teama; când suntem siguri că se va produce,
simţim tristeţea. Plăcerea şi durerea au cauze imediate sau îndepărtate.
Analiza lui James Mill tinde să arate că sentimentele cele mai puternice nu sunt decât
nişte agregate formate prin juxtapunerea sau prin fuziunea unor sentimente simple. Chiar un
sentiment aşa de normal şi de general cum este dragostea părinţilor pentru copiii lor se explică
în ultimă analiză prin procesul de asociaţie.
John Stuart Mill (1806-1873) introduce în Anglia pozitivismul lui Auguste Comte.
Ideile sale originale sunt mai ales în domeniul metodelor ştiinţifice, al logicii inductive şi al
eticii utilitare şi mai puţin în psihologie, dar filozofia sa în genere se sprijină pe o psihologie
asociaţionistă.
Legea asociaţiei reprezenta cea mai generală lege a fenomenelor psihice iar asociaţia
este modul de explicare cel mai general şi instrumentul de cercetare cel mai perfect al
psihologiei.
După J.St.Mill legile asociaţiei sunt următoarele:
• ideile fenomenelor asemănătoare tind să se prezinte împreună în spirit;
• când două impresii sau idei au fost percepute simultan sau în succesiune imediată, una
tinde să aducă în conştiinţă pe cealaltă.
Există două feluri de contiguitate: simultaneitatea şi succesiunea imediată. Asociaţiile
simultane predomină la persoanele înzestrate cu o ascuţită sensibilitate organică; senzaţiile
resimţite concomitent cu intensitate se asociază strâns între ele. Această predominare a
asociaţiilor sincronice produce o tendinţă de a concepe lucrurile sub forme concrete, colorate,
pline de detalii şi stimulează imaginaţia. Asociaţiile simultane se întâlnesc des la pictori şi poeţi.
Fenomenul psihic elementar este senzaţia. Opoziţia dintre subiect şi obiect, între spirit şi
materie se produce la opoziţia dintre senzaţia considerată în mod subiectiv şi senzaţia
considerată în mod obiectiv. Corpurile exterioare nu sunt decât posibilităţi permanente de
senzaţii. El considera ca inconştientul nu exista iar conştiinţa este o cunoaştere intuitivă ce
44
Mihai ANIŢEI
constituie fondul trăsăturilor noastre psihice care nu există decât în conştiinţă şi prin conştiinţă:
a avea o noţiune, o senzaţie, înseamnă a avea conştiinţa unei noţiuni, a unei senzaţii. Nu există
activitate psihică fără conştiinţă, şi singurele fenomene inconştiente au loc la nivelul
modificărilor organice ale sistemului nervos.
45
Mihai ANIŢEI
RAŢIONALISMUL, MECANICISMUL ŞI NATURALISMUL
Conţinuturi:
2.6. Raţionalismul şi personalităţile ce au contribuit la dezvoltarea psihologiei
2.7. Mecanicism şi cuantificare. Personalităţi marcante şi rolul lor în psihologie
2.8. Naturalismul – extinderea perspectivei naturaliste ca opoziţie la mecanicism şi

cuantificare
Obiective:
4. Prezentarea raţionalismului şi a contribuţiei sale la dezvoltarea psihologiei
5. Prezentarea mecanicismului şi a contribuţiei sale la dezvoltarea psihologiei
6. Prezentarea naturalismului şi a contribuţiei sale la dezvoltarea psihologiei
Precerinţe:
Nu este cazul
Expunere:
RAŢIONALISMUL, MECANICISMUL ŞI NATURALISMUL
2.1. Raţionalismul şi personalităţile ce au contribuit la dezvoltarea psihologiei
Filosofia raţionalistă apare ca opoziţie faţă de empirism şi îşi întoarce atenţia către
principiile axiomatice primordiale şi către raţiune, în calitate de călăuze în direcţia cunoaşterii.
Termenul de raţionalism a fost derivat din latinescul „ratio“, care înseamnă a raţiona, a gândi, a
socoti. Filosofia raţionalistă poate fi pusă în opoziţie cu filosofia empiristă, din mai multe
puncte de vedere. În primul rând, filosofia raţionalistă pune accentul pe cunoaşterea apriorică,
în timp ce empirismul întăreşte ideea potrivit căreia cunoaşterea este dobândită din experienţă.
În al doilea rând, în cadrul filozofiei raţionaliste, mintea este considerată ca fiind activă - în
sensul capacităţii ei de a selecta, de a organiza şi de a face deosebiri, în timp ce, în filosofia
empiristă, mintea este privită ca fiind pasivă - asemeni unei „tabula rasa“, a unei tăbliţe de
ardezie complet nescrise. În fine, raţionamentul deductiv este cel pe care se aşează accentul în
cadrul raţionalismului, în timp ce empirismul atribuie importanţă raţionamentului inductiv.
Conform empirismului mintea primeşte informaţie prin intermediul simţurilor. Cunoştinţele
despre lume sunt construite treptat, prin asociaţii bazate pe astfel de influente externe cum ar fi
contiguitatea, similitudinea, contrastul şi consolidarea. După raţionalism, mintea nu este doar un
simplu depozit pasiv de informaţie senzorială. Deducţia porneşte de la o premisă majoră asupra
unei clase de evenimente şi deduce consecinţele pentru un eveniment particular. Inducţia, din
contră, implică procesul de a raţiona, dinspre particularităţi şi detalii, spre generalităţi cât mai
universale - ori de la eşantioane, către populaţii. Concluziile raţionamentului inductiv sunt
46
Mihai ANIŢEI
oferite în limbajul teoriei probabilităţilor, în timp ce tot concluziile se constituie în probe, în

cazul raţionamentului deductiv.
În mod clar, raţionalismul şi empirismul conduc la viziuni opuse asupra fiinţelor umane,
precum şi la filosofii diferite în domeniul ştiinţei. În continuare vom examina gândirea unora
dintre cei mai importanţi raţionalişti ai secolelor al XVII-lea, al XVIII-lea şi al XIX-lea.
René Descartes (1596-1650) a fost contemporan cu Hobbes şi Galilei trăind în „marele secol”
al clasicismului francez, secolul lui Racine, Molliere şi Corneille. Fizica sa materialistă,
complet separată de metafizică stârnea interesul fiind discutată peste tot prin saloane. Astfel
viziunea teologică medievală va fi înlocuită cu concepţia ştiinţifică modernă bazată pe libera
cercetare a fenomenelor. Descartes este considerat - în mod tradiţional - a fi un raţionalist,
datorită accentului pe care îl pune asupra raţiunii, drept mijlocul adecvat, pentru a ajunge la
cunoaşterea ştiinţifică. Cu toate acestea, putem remarca, în cele mai însemnate lucrări ale sale,
marea importanţă pe care o acorda ideilor înnăscute, adevărurilor apriorice, ca şi o preferinţă în
favoarea deducţiei. Căutările lui Descartes pentru a găsi un edificiu intelectual, în stare să
reziste asaltului scepticismului, au început prin abordarea metodei scepticismului, ca instrument
de analiză.
Ca şi Bacon, Descartes considera că ar trebui să lăsăm deoparte vechile prejudecăţi, ca şi
părerile general acceptate. Totuşi, el se grăbea să separe imediat ştiinţa de credinţă.
Deşi sistemul lui Descartes trădează o preferinţă pentru deducţia pornită din adevăruri
evidente de la sine, acesta îi păstrează şi experienţei un rol în cadrul procedurii ştiinţifice. Cu
siguranţa, el era destul de conservator în părerile sale legate de experimente, deoarece îşi dădea
seama că o experienţă ştiinţifică este doar o formă particulară de observaţie, ce poate fi
concepută în mod mediocru şi care poate avea, de aceea, drept rezultat, doar informaţie greşită.
Prin urmare, metoda lui Descartes păstrează un loc şi pentru experienţa obişnuită şi observaţia
simplă, de zi cu zi. Într-adevăr, Descartes avea mai multă încredere în experienţa uzuală, decât
în experimente, şi credea că simpla observare a evenimentelor naturale, urmată de o reflecţie
critica, asigura fundamentarea necesară ştiinţei. Aşadar, rolul experienţei, în metoda lui
Descartes, este de a furniza material pentru reflecţie. Reflecţia, bazată pe informaţia senzorială,
este cea care constituie sursa procedurii ştiinţifice.
Descartes a avut o influenţă continuă asupra acelor filosofi, care l-au urmat, în tradiţia
raţionalistă. Referirile la studiile de pionierat ale lui Descartes abundă, în lucrările filosofilor
secolelor al XVII-lea, al XVIII-lea şi al XIX-lea, interesaţi de problema cunoaşterii şi a noilor
ştiinţe. Succesorul imediat al lui Descartes, Benedict Spinoza, a fost în mod special influenţat de
filosofia acestuia despre ştiinţă. După cum vom vedea, Spinoza a extins metoda lui Descartes,
într-o manieră lipsită de compromisuri, şi a dat forma unei importante baze conceptuale pentru
o ştiinţă a naturii umane.
Descartes deschide epoca modernă a gândirii europene prin materialismul său în ştiinţele
naturii, prin concepţia unei fizici relaţionale cu legi formulate matematic şi afirmarea puterii
gândirii critice şi liberului arbitru, prin încrederea acordată raţiunii umane în calea găii
adevărului. Cartezianismul lui Descartes este un sistem coerent, o doctrină care va lumina
drumul ştiinţei până în zilele noastre.
În psihologie Descartes afirmă un dualism, ontologic: spiritul şi materia sunt două
substanţe distincte, fiecare cu proprietăţi diferite. Caracteristică spiritului este gândirea iar
caracteristică materiei este întinderea. Dualismul susţinut de el ca formă a idealismului elimină
orice intervenţie din partea spiritului în procesele fenomenelor materiale şi organice şi va
deschide drumul unei explicaţii ştiinţifice în fiziologie. Activitatea şi mişcările omului şi
animalelor sunt determinate exclusiv de funcţionarea organelor din corpul lor. Descartes este
creatorul noţiunii de reflex în fiziologie şi psihologie. Este vorba de o ştiinţă care să realizeze o
mai adâncă cunoaştere a naturii nu a textelor şi citatelor ca în renaştere.
47
Mihai ANIŢEI
Materialismul său mecanicist era schematic, static şi metafizic, ignorând dezvoltarea şi

transformarea fenomenelor. Descartes are viziunea unei matematici universale, a unei ştiinţe a
cantităţii şi măsurii care să privească toate fenomenele din natură. Pentru el medicina trebuie să
se sprijine pe fiziologie iar corpul omului şi animalelor este compus din elemente mecanice:
ţepi, ventile, pompe, pârghii, organismul fiind o maşină care funcţionează după legile
mecanismelor. Cu toate că gândirea carteziană este deductivă, în ştiinţele vieţii, biologie,
fiziologie, Descartes recurge la experimente. Pasionat de anatomie şi fiziologie, Descartes,
frecventează sălile de disecţie, asistă la sacrificarea animalelor de măcelărie la care studiază mai
ales inima şi plămânii. Descartes s-a referit, în mod repetat, la corpul uman - ca la o maşină, iar
la părţile corpului, precum nervii, ventriculele, muşchii şi tendoanele - ca la nişte ţevi, nişte
rezervoare, nişte arcuri, ori nişte rotiţe.
Explicaţia mecanic-hidraulică a fost aplicata tuturor mişcărilor animale ca şi tuturor
mişcărilor involuntare ale omului. Din punctul său de vedere există doar o diferenţă, pur
cantitativă între animale şi statuile mişcătoare. Desigur că animalele, fiind creaţii ale Divinităţii,
erau „maşini“ mai bine concepute, decât cele construite de oameni - iar superioritatea
animalelor faţă de statuile mişcătoare era imediat sesizabilă în uşurinţa şi în complexitatea
mişcărilor. Şi totuşi, între maşini şi animale nu existau şi alte diferenţe, de natură calitativă.
Descartes argumenta că glanda pineală era bogat alimentată de un mare număr de nervi ce ar fi
format suportul pe baza căruia aceasta era influenţată de către corp şi, tot pe baza căruia, la
rândul său, ea putea să influenţeze corpul.
Descartes prezintă o fiziologie a râsului provocată de contracţia muşchilor diafragmei,
pieptului şi gâtului şi subliniază faptul că râsul nu însoţeşte bucuriile mari. De asemenea,
evidenţiază faptul că atât copiii cât şi bătrânii sunt mai înclinaţi spre plâns decât oamenii maturi.
El considera că aceştia plâng din afecţiune sau bucurie, căci aceste două pasiuni unite trimit
mult sânge la inima şi de acolo mulţi vapori la ochi. Moştenirea lui Descartes referitoare la
cuantificarea şi mecanizarea proceselor fiziologice şi comportamentale a fost expusă în cadrul
teoriilor sale - provocatoare, dar verificabile - privind mecanica mişcării. El a influenţat astfel,
mult timp după moartea sa, cursul evoluţiei neurologiei şi al fiziologiei. Descartes a susţinut că
muşchii îşi măresc efectiv dimensiunile exclusiv datorită energiilor vitale; în al doilea rând, el a
legat sistemul muscular, cu ventriculele din interiorul creierului, prin intermediul unor fibre, ori
filamente minuscule pe care credea ca le-ar fi observat, ca făcând parte din construcţia nervilor;
în al treilea rând, Descartes a atribuit, atât funcţiile senzoriale, cât şi pe cele motorii, unui singur
şi acelaşi nerv; în al patrulea rând, el a considerat că transmisiile nervoase au loc instantaneu,
sau se desfăşoară, oricum, extrem de rapid; iar, în al cincilea rând, în lucrările sale, poate fi
sesizata, într-o maniera clară, şi o concepţie timpurie, asupra reflexului.
Baruch (Benedict) Spinoza (1632-1677) reflectă ascensiunea burgheziei în Olanda

după victorioasa revoluţie de la sfârşitul secolului al XVI-lea. Punctul de plecare al lui Spinoza
este gândirea carteziană (Descartes), dualismul celor două substanţe – materia şi spiritul
Spinoza va respinge dualismul cartezian admiţând existenţa unei singure substanţe:
substanţa absolută, adică ceea ce există în sine şi este conceput prin sine (monismul
substanţialist al lui Spinoza). Atributele explică substanţa şi chiar substanţa este determinată de
legile naturii. În filosofia lui Descartes, întâlnim un dualism suflet - corp, cel puţin în ceea ce
priveşte fiinţele umane. O sciziune atât de radicală, între suflet şi corp, lasă loc pentru
exprimarea liberei voinţe, în cazul oamenilor - în timp ce animalele pot fi privite, ca nişte
simple automate. O astfel de distincţie, între lumea umana şi cea animală, contribuia la o
polarizare a dezacordului în chestiunea liberului arbitru, confruntată cu determinismul. Mai
există şi o altă sciziune între tărâmul sacru ce includea un Dumnezeu transcedental şi lumea
laică. Ceea ce este, poate, cel mai evident la Spinoza este o căutare a unităţii - o căutare ce are
drept rezultat o negare a legitimităţii distincţiilor dintre sacru şi laic, minte şi trup, ori liberul
arbitru şi determinism.
48
Mihai ANIŢEI
Respingând baza metafizică a demonologiei Spinoza a prefigurat reformarea pe criterii

umanitare a tratamentului bolnavilor mintali. El a negat faptul că ar exista diavoli şi, prin
urmare, că bolnavii mintali ar fi posedaţi. Spinoza a susţinut că există numai o singură realitate
fundamentală şi acea realitate este însuşi Dumnezeu. Nu există mai multe puteri spirituale,
distincte, care să poată controla evenimentele naturale, cum ar fi starea vremii, cutremurele, sau
bolile mintale. Dumnezeu este singura putere spirituala, având un caracter imanent şi
inseparabil de adevăr. Ceea ce este adevărat vine de la Dumnezeu, este cu adevărat Dumnezeu.
Atunci când descoperim un oarecare adevăr natural descoperim, în felul acesta, ceva din
substanţa infinita care este Dumnezeu. După Spinoza, problema nu este între Dumnezeu sau
natură; e vorba, mai curând, de Dumnezeu în natură. Spinoza era convins că opinia generală,
cum că Dumnezeu ar fi detaşat de natura, nu era, în fapt, un produs al gândirii raţionale, ci al
imaginaţiei.
Spinoza a contestat, de asemenea, şi concepţia carteziană, a existenţei a două realităţi
separate - mintea şi trupul - şi a faptului că acesta ar interacţiona, în interiorul glandei pineale.
Cum, se întreba el, poate o minte imateriala să acţioneze, în mod cauzal, asupra materiei fizice,
şi cum se poate desfăşura această interacţiune cauzală, în glanda pineală? După Spinoza, mintea
şi trupul nu sunt, în mod radical, independente; ci, mai degrabă, ele constituie două aspecte ale
aceleiaşi realităţi fundamentale. Aşa încât, procesele psihice şi cele neurofiziologice coexistă -
împreună, iar lumea experienţei (lume psihologică) şi lumea comportamentală (lume a
fiziologicului) nu sunt nimic altceva, decât două expresii ale unui aceluiaşi lucru. O astfel de
poziţie îi atribuie un important rol psihologiei - ca disciplină ştiinţifică. Procesele mentale
constituie o parte a ordinii naturale - iar mintea umană este o parte a naturii, aşadar ea se supune
legilor naturii. Daca mintea umană se supune legilor naturale asta înseamnă că nu există o
voinţă liberă, absolută şi necondiţionată. Există totuşi, un fel de libertate asociată cu cunoaşterea
legilor naturii.
Gândirea psihologică a lui Spinoza, aşa cum este ea expusă în „Etica“, abundă în intuiţie
şi profunzime înţelegerii, meritând de aceea un studiu detaliat. Raţionalismul lui Spinoza devine
evident şi atunci când acesta apelează la metoda geometrică. Ideile sale erau adesea prezentate
sub forma de axiome, de enunţuri numerotate, ori de demonstraţii. Ca şi Descartes, el accentua
capacitatea de a înţelege intuitiv anumite adevăruri esenţiale. Spinoza insistă, de asemenea,
asupra unei examinări atente a definiţiilor şi asupra unei proceduri, care să înceapă de la ceea ce
este de la sine evident, sau limpede de înţeles.
Monismul radical al lui Spinoza, ca şi atacurile sale asupra teologiei tradiţionale, i-au
servit ca arme unuia dintre cei mai semnificativi succesori ai săi, Gottfried Wilhelm Leibniz.
Deşi cei doi împărtăşeau convingerea în importanţa raţiunii, Leibniz manifesta un dezacord
ferm faţă de afirmaţia lui Spinoza, după care toate lucrurile ar reprezenta, pur si simplu, moduri
de manifestare ale unei aceleiaşi substanţe fundamentale unice. Filosofia raţionalistă a lui
Leibniz respingea, de asemenea, şi determinismul lui Spinoza, ca şi concepţia, potrivit căreia
pluralitatea nu ar fi decât o simplă aparenţă.
Gottfried Wilhelm Leibniz (1646-1716) a fost contemporan cu John Locke si cu Isaac

Newton. Gottfried Wilhelm Leibniz a fost un geniu, neobişnuit de dotat, al sfârşitului de secol
al XVII-lea şi al începutului de secol al XVIII-lea - care a jucat un rol major în a da forma
gândirii europene în domenii atât de diverse, precum matematica, dreptul, istoria, politica,
religia, filosofia şi psihologia. Leibniz si Newton au fost recunoscuţi ca descoperitori
independenţi ai calculului diferenţial. Leibniz este, de asemenea, amintit ca fiind unul dintre
primii inventatori care au dezvoltat o maşină de calcul. Opera lui Leibniz - ca filosof - poate fi
caracterizată drept o căutare permanentă a unităţii lumii, dar - spre deosebire de Spinoza -
perspectiva filozofică a lui Leibniz acorda un rol mult mai important ideilor pluralităţii şi
unităţii in diversitate.
49
Mihai ANIŢEI
Abordarea lui Leibniz, în înţelegerea psihicului şi a creierului, poate fi înţeleasă, în

contextul accentului plasat asupra conceptului de monadă. Termenul monada (monas)
reprezintă o unitate sau o entitate, în deplină armonie cu universul absolut. Leibnitz considera
că universul fusese creat, având de la început o armonie prestabilita a tuturor părţilor sale
individuale. Analogia prin care poate fi înţeleasă concepţia armoniei prestabilite a lui Leibniz,
este aceea a unor orologii independente, sincronizate. În cadrul sistemului lui Leibnitz nici o
monadă nu este cauzală, în raport cu vreo altă - toate monadele se găsesc, pur şi simplu, într-un
acord armonios una cu alta, în virtutea presupunerii armoniei prestabilite.
Leibniz face distincţia între monade conştiente şi inconştiente. Dar contribuţia sa cea
mai importantă pentru psihologie este conceptul de „mici percepţii” sau percepţii slabe,
acţionând concertat, formează baza percepţiei. Poate că nu auzim zgomotul unui singure
picături de apă sau a câtorva picături în vecinătatea unei cascade, dar milioanele de picături
reunite într-un fluviu care dau naştere unui fluviu în cădere dau naştere unui zgomot puternic.
Aceste mici percepţii au stat la baza unor interpretări ulterioare cu privire la pragurile senzoriale
absolute şi diferenţiale sau la percepţia subliminală.
Christian von Wolf (1679-1754) merită să fie amintit pentru că el este unul dintre
primii care a folosit termenul de psihologie. În 1732 a publicat lucrarea „Psihologia empirică”,
apoi, în 1734 „Psihologia raţională”. Psihologia empirică studiază senzaţiile de durere sau de
plăcere, pe când psihologia raţională implică folosirea raţiunii în studiul metafizic al sufletului
urmărind descoperirea unor principii sau legi.
Immanuel Kant (1724-1804) ca şi René Descartes ori David Hume a exercitat o

influenţă enormă asupra dezvoltărilor intelectuale ce aveau să-i urmeze. Cu toate că noi îl
includem aici printre raţionalişti, opera sa poate fi caracterizată drept o căutare a unei căi de
mijloc, între extremele reprezentate de empirism şi raţionalism. El a respins empirismul radical
al lui David Hume, realizând faptul că un astfel de empirism nu ne mai lasă cu nimic altceva, în
afara unei succesiuni incoerente de senzaţii. Opera majoră a lui Kant este de natură
epistemologică, dar - ca si in cazul lui Descartes - contribuţiile sale s-au extins asupra multor
domenii de cercetare, incluzând psihologia. Critica raţiunii pure cuprinde răspunsul la această
întrebare. Explicaţia lui Kant este idealistă: axiomele matematicii şi fizicii derivă din formele
raţiunii noastre, care, făcând parte din facultatea noastră de cunoaştere se impun în mod necesar
oricărui material provenit din lumea exterioară. Axiomele ştiinţei sunt, în acelaşi timp, şi
necesare şi subiective, ele fiind legate de constituţia minţii noastre fără ca să putem şti dacă ele
corespund sau nu cu realitatea obiectivă. Teoria kantiană a formelor apriorice ale gândirii e tot
atât de neştiinţifică ca şi teoria ideilor înnăscute emisă cu un secol mai înainte de Descartes.
Kant examinează cele cinci simţuri, între care distinge simţurile sensibile la acţiune mecanică
(pipăit, auz, văz) şi simţuri sensibile la acţiune chimică (gust, miros). Printre cauzele care
determină creşterea sau scăderea intensităţii senzaţiilor Kant enumeră contrastul, noutatea,
schimbarea şi starea de saturaţie a sensibilităţii. Obstacolele sensibilităţii sunt somnul, leşinul,
sincopa şi beţia.
Kant distinge între o imaginaţie productivă (creatoare, poetică) şi o imaginaţie
reproductivă (rememorativă), amândouă împrumutând datelor senzoriale materia imaginilor.
Imaginaţia productivă sau poetică presupune intuiţia spaţiului (imagiatio plastica), facultatea de
a asocia intuiţiile în timp (imaginatio associans) şi facultatea de afinitate (affinitas) reunind
reprezentări care au o origine comună. Kant se ocupă şi de vise şi de limbaj, pe care îl consideră
provenind dintr-o facultate de a significa (facultas signatoris) cu ajutorul gesturilor, sunetelor
sau semnelor simbolice.
Emoţiile fundamentale erau reprezentate de plăcere (voluptas) şi durere (taedium). Din
ele derivă spaima, surpriza, mânia, anxietatea şi toate celelalte. Emoţiile pot fi stenice (datorită
unui exces de forţă vitală), sau astenice (prin slăbiciunea forţei vitale). Râsul şi implicit plânsul
sunt manifestările „convulsive” ale plăcerii şi durerii şi „întreţin sănătatea”.
50
Mihai ANIŢEI
Din punctul de vedere al psihologiei sociale, Kant a privit cu dispreţ spre acel gen de
naţionalism, care discreditează valorile umane. El nutrea convingerea că fiinţele omeneşti ar
trebui să lucreze pentru atingerea unor perspective educative, istorice şi umanitare, ce se ridică
cu mult deasupra prejudecăţilor locale. Kant a fost unul dintre primii, care au avansat a teorie a
dezvoltării morale. El considera că fiinţele umane sunt prinse, în mijlocul tensiunilor dintre
heteronomie şi autonomie. Heteronomia, sau conducerea din exterior, se manifestă prin
bunătatea bazată pe autoritate şi prin reguli sau ameninţări, ori prin recompense şi pedepse.
Autonomia se referă la auto-conducere şi la capacitatea de a acţiona de o manieră morală - nu
doar pentru a face pe placul unei autorităţi, sau pentru ca o astfel de acţiune este sursa unei
recompense - ci datorită unei intense necesităţi morale, intrinseci - într-o situaţie dată. Teoria
acţiunii morale a lui Kant este legată, în mod intim, de convingerea sa, în posibilitatea libertăţii
individuale. Kant este considerat drept unul dintre marii filosofi ai tuturor timpurilor, dar el este,
de asemenea, foarte important şi pentru istoria ştiinţei. Împreună cu Descartes şi Laplace, Kant
credea în evoluţia sistemului solar. Este iarăşi clar, că el era convins de evoluţia geologică şi
biologică, cu toate că nu a reuşit să se ocupe de aceste subiecte. A fost, de asemenea, interesat şi
de meteorologie, cutremure şi geografie - şi a avut contribuţii, în fiecare din aceste domenii.
2.2 Mecanicism şi cuantificare. Personalităţi marcante şi rolul lor în psihologie
Din cele mai vechi timpuri, oamenii au fost interesaţi de practică şi de teoria măsurării.
Un astfel de interes era motivat de întrebări simple şi practice precum: „Câte zile au trecut?“,
„Cât e de departe?“, „Cât de mult, din acest produs, sa dau, în schimbul celuilat?“, „Câte bucati
de lemn, de ce formă şi de ce mărime, îmi vor trebui, ca să clădesc o casă?“, „Cât de repede?“.
Cum erorile pot fi distructive, pentru bunăstarea economică, pentru cea socială, ori pentru cea
fizică - măsurătorile au avut, dintotdeauna, o mare importanţă.
Progresele înregistrate în acest domeniu al măsurării au influenţat enorm ştiinţa,
tehnologia şi chiar modul în care ne putem percepe pe noi înşine. Spre exemplu, în secolul al
XIX-lea, Herman von Helmholtz, a reuşit să măsoare viteza de transmitere a impulsului nervos.
Fundamentul conceptual, al dezvoltării noilor studii cantitative în psihologie, a fost consolidat,
cel puţin parţial, de amploarea luată de către perspectiva mecanicistă.
Thomas Hobbes(1588-1679) l-a cunoscut pe Bacon în ultimii ani de viaţă, după

prăbuşirea sa politică din 1621. Ideile lor erau apropiate în ceea ce priveşte lupta împotriva
scolasticii şi entuziasmul pentru noua ştiinţă. Francis Bacon susţine însă metoda inductivă, iar
Thomas Hobbes va fi pentru metoda deductivă. Thomas Hobbes argumenta ca subiectul de fond
al filozofiei ar consta, pur şi simplu, din problema corpurilor aflate în mişcare şi considera că
scopul filozofiei ar trebui să fie acela de a folosi comparaţia numerica, pentru a evalua mărimi,
distanţe, mişcări, ori proporţii. Hobbes a fost un materialist minuţios. Tot ceea ce există, trebuie
sa aibă o natura materială chiar şi Dumnezeu. Un Dumnezeu, de factură materială, ar fi putut –
desigur să servească drept o primă şi eficientă cauză, pentru a explica şi restul realităţii
materiale. În opera sa Leviathan (Londra, 1651) va dezvolta tezele fundamentale ale filozofiei
sale. Hobbes întemeiază construcţia raţională a societăţii pe puterea absolută a monarhiei.
Această putere este construită raţional prin nevoia de a obliga pe oameni să respecte pactul
social. Starea naturală a oamenilor nu este viaţa în societate, în realitate fiecare om luptă contra
tuturor şi omul e crud cu semenii săi ca şi fiarele sălbatice. Hobbes recunoaşte doar instinctul de
conservare. În legătură cu celelalte ştiinţe, Hobbes divide filozofia naturală în două clase:
filozofia primă (matematica, cosmografia, mecanica) şi cea de-a doua clasă ce se ocupă cu
consecinţele calităţilor comune corpurilor naturale: optica, muzica, meteorologia, botanica şi
zoologică. Ştiinţa ce se ocupă cu observarea pasiunilor omului este etica.
Gândirea lui Hobbes are contingenţe cu psihologia în trei probleme importante:
a) procesul cunoaşterii;
51
Mihai ANIŢEI
b) problema limbajului;
c) psihologia emoţiilor.
În ceea ce priveşte mecanismul psihic şi procesul cunoaşterii el pleacă de la ideea că
orice cunoaştere provine din senzaţie, punând bazele senzualismului dezvoltat mai târziu de
John Locke.
Hobbes considera drept cauză a senzaţiei corpul exterior sau obiectul care impresionează
organul de simţ, această impresie propagându-se prin intermediul nervilor. Această mişcare nu
o considera ca fiind proces psihic ci proiectarea în afară a sensibilităţii noastre, lucrurile
neavând decât mişcare. Caracterul subiectiv atribuit senzaţiei dă un aspect idealist psihologiei
sale în tot mecanicismul său.
Problema limbajului la Hobbes se rezumă la faptul că în univers există doar lucruri
individuale şi doar numele lor sunt universale. Limbajul este astfel doar un mijloc de notare sau
înregistrare a gândirii deoarece gândirea nu se poate formula, nu se poate stabiliza decât atunci
când îmbracă haina cuvintelor.
Hobbes este primul gânditor care afirmă unitatea dintre limbaj şi gândire. Comunicarea
implică nu doar schimbul de idei între oameni ci şi cel de intenţii, planuri, comenzi. Limbajul
fiind un mod de a influenţa pe alţii şi de a-i determina să execute anumite activităţi.
Hobbes explică pasiunile ca provenind din instinctul de conservare, fiind determinate de
două feluri de mişcări: una vitală (circulaţia sângelui, pulsul, respiraţia) şi cealaltă voluntară (în
care imaginaţia are un rol hotărâtor). El este cel dintâi filozof englez care caută o explicaţie
relaţională, ştiinţifică pentru fenomenele psihice, omul fiind supus aceloraşi legi ca şi natura. În
viziunea lui omul e un corp alcătuit din părţi al căror mecanism se aplică şi fenomenelor
psihice.
Jan Swammerdam (1673-1680), medic olandez, realizează una dintre primele verificări
ale teoriei lui Descartes asupra mişcării. Swammerdam a conceput un set de strălucite
demonstraţii care s-au dovedit stânjenitoare pentru ideile lui Descartes după care muşchii s-ar
umfla datorită unui influx de energii vitale dinspre creier. În clasica sa lucrare „Cartea naturii“
(1758) Swammerdam demonstrează că un muşchi şi nervul sau ataşat desprinse din piciorul
unei broaşte vor continua să se contracte chiar şi atunci când vor fi separate de corp. Fie şi
numai ea singură această demonstraţie elimină ventriculele dinăuntrul creierului în calitate de
generatoare de „energii vitale“. Swammerdam a mai demonstrat, de asemenea, ca muşchiul
continuă să se contracte chiar şi după ce erau realizate mici incizii care separau unele dintre
fibre. Cea mai evidentă dovadă împotriva ideii că energiile vitale ar fi cele care umflă muşchiul,
apare dintr-o demonstraţie ceva mai complicată. Un piston ce avea ataşat un fir din alamă
având un cârlig în formă de buclă la capăt a fost pregătit în aşa fel încât să poată fi introdus, în
partea de jos a cilindrului. Un alt fir din argint prevăzut, de asemenea, cu un cârlig în formă de
inel a fost trecut prin bucla firului de alamă. Muşchiul unei broaşte împreună cu nervul ataşat a
fost aşezat în cilindru, iar nervul a fost trecut prin inelul firului de argint. Celălalt capăt al
acestui fir din argint a fost trecut de-a lungul marginii pistonului şi extras prin fundul
cilindrului. O picătură de apă a fost turnată în pipetă, iar firul de argint a fost tras pentru a activa
nervul şi muşchiul. Dacă muşchiul ar fi crescut în mărime, aşa cum prezicea teoria lui
Descartes, atunci picătura de apă ar fi trebuit să fie împinsă în sus. Cu toate acestea, picătura nu
a urcat; chiar a coborât puţin. Aceste rezultate au infirmat teoria lui Descartes referitoare la
contracţia muşchilor şi energiile vitale.
Swammerdam se găsea cu mult înaintea timpului său, atât din punct de vedere
conceptual, cât şi metodologic. Opera sa a demonstrat, în mod clar, importanţa experimentelor
bine concepute, şi a pregătit drumul pentru un număr, în continuă creştere, de studii asupra
măsurării şi mecanicii evenimentelor fiziologice şi comportamentale.
52
Mihai ANIŢEI
Neils Stensen(1638-1686), în ciuda respectului pentru metoda filozofică a lui Descartes,

s-a considerat totuşi obligat să demonstreze greşelile marelui filosof. Descartes afirmase că
glanda pineală s-ar balansa dintr-o parte într-alta, în acest fel energiile vitale fiind dirijate înspre
diferitele părţi ale creierului. Stensen argumenta însă, că ar fi imposibil ca glanda pineală să se
încline într-o parte şi alta şi faptul că aceasta nu ar fi fost alimentată de un număr mare de nervi.
Prin urmare, glanda pineală nu este implicată în îndeplinirea unor funcţii cognitive complexe.
Stensen a propus elaborarea unui nou program de studii anatomice ce presupunea o
terminologie mai puţin extravagant, o catalogare mai atentă şi mai detaliată, a parţilor
anatomice, precum şi un grad mai înalt de conservatorism în atribuirea funcţiilor - structurilor
anatomice. Chiar dacă Stensen era familiarizat cu metoda geometrică şi cu raţionalismul lui
Descartes şi Spinoza el a propus o ştiinţă mai empirică la cărei scop era căutarea unor structuri
şi a unor cauze eficiente.
Julien Offray De La Mettrié(1709-1751) medic şi filozof francez, a fost unul dintre cei
mai importanţi şi profunzi filosofi materialişti ai secolului al XVIII-lea. Cartea sa „Omul - o
maşina“ includea fiinţa umană în programul mecanicist ce îşi avea originile din opera lui
Descartes. La Mettrié argumenta că lucrurile considerate de noi drept mentale, sunt în totalitate
dependente de corp. Înrolat în cadrul Armatei Franceze observase pe parcursul unei perioade în
care a suferit de pe urma unei boli, cum claritatea gândirii sale corespundea temperaturii
corpului. El a atras atenţia asupra corespondenţei dintre leziunile creierului şi capacităţile
mentale. În opinia lui, este cu mult mai probabil să fim sănătoşi mintal atunci când suntem
sănătoşi din punct de vedere fizic; profilul mental suferind ca urmare a slăbiciunii fizice. La fel
ca Vartanian (1967), La Mettrié vedea creierul în termenii „modelului unei ‘maşini de gândit’,
în care percepţiile alimentau idei sub forma unor simboluri codate şi care erau la rândul lor,
stocate, clasificate, comparate şi combinate de către aparatul cerebral în scopul generării tuturor
varietăţilor de gânduri“ (pag. 381).
La Mettrié nu a reuşit să găsească o diferenţiere calitativă între oameni şi animale. El
credea ca dobândirea limbajului ne defineşte drept oameni, nefiind însă pe deplin convins, de
unicitatea noastră. Dacă maimuţele ar putea fi învăţate să vorbească ar fi identice cu omul
primitiv“ (pag. 146).
La Mettrié a fost un determinist meticulos. Judecătorii care acordau sentinţe oamenilor
ar trebui înlocuiţi de către doctori inteligenţi care să caute conexiuni cauzale şi moduri de a
vindeca. Societatea ar trebui protejată, de cei bolnavi sau prost integraţi, dar pedeapsa ca
răzbunare nu îşi are sensul. La Mettrié considera că fericirea şi sănătatea ar trebui să constituie
ţelurile supreme ale medicinii şi filozofiei. Noţiuni învechite precum păcatul, răul, viciul sau
virtutea trebuiau înlocuite de concepte ştiinţifice. La Mettrié a reprezentat a fost o figură
marcantă în genealogia intelectuală a behaviorism-ului, reflexologiei, ciberneticii şi abordărilor
comportamentului uman. Opera sa reprezintă extinderea logică, a modelului „animal-maşină“,
al lui Descartes făcând tranziţia către o perspectivă cantitativ-mecanică a vieţii.
Pierre Jean Georges Cabanis (1757-1808) a evidenţiat strânsele conexiuni dintre

procesele psihologice şi modificările organice sau ale mediului înconjurător. În opinia lui,
psihologia trebuie înţeleasă într-un context naturalist, procesele psihologice precum memoria,
inteligenţa, ori senzaţiile fiind produse ale activităţii neurologice. Cercetările filozofice ale lui
La Mettrié şi ale lui Cabanis au crescut interesul faţă de explorarea sistemului nervos în scopul
înţelegerii proceselor psihice.
Un progres important în cartografierea sistemului nervos a survenit odată cu

descoperirea traiectelor senzoriale şi motorii din măduva spinării. Intr-o serie de experimente
independente, Charles Bell (1774 - 1842) în Anglia şi Francois Magendié (1783 - 1855) în
53
Mihai ANIŢEI
Franta, demonstrează faptul că rădăcinile ventrale, sau anterioare, ale măduvei spinării joacă un
rol important în contracţia musculară. Chiar dacă Bell a fost primul care a făcut descoperirea -
fapt confirmat şi de către Magendié - experimentul iniţial al lui Bell stabilise doar funcţiile
motorii ale extremităţilor ventrale. În urma experimentelor lui Magendié s-au stabilit cu
certitudine atât funcţiile senzoriale ale extremităţilor nervilor dorsali, sau posteriori, cât şi
funcţiile motorii ale extremităţilor nervilor ventrali, sau anteriori. Chiar dacă asupra priorităţii,
s-au născut controverse amare, descoperirea de importanţă majoră pentru domeniul fiziologiei, a
rămas cunoscută sub numele de „Legea Bell - Magendié“.
Charles Bell (1774-1842) urmează cursurile şcolare la Edinburgh şi studiază anatomia

alături de fratele sau care era chirurg. Cea mai cunoscuta carte a sa este „Ideea unei noi
anatomii a creierului“, publicată în anul 1811. Bell este recunoscut pentru talentul său în
domeniul anatomiei şi mai ales, pentru descoperirea nervului toracic (ce îi poartă numele)
precum şi datorită cercetărilor sale asupra paraliziei faciale, numită „paralizia lui Bell“, ce
rezultă în urma lezionării celui de-al şaptelea nerv cranian.
Funcţiile senzoriale şi motorii, ale sistemului nervos fuseseră descoperite încă din
vremea lui Aristotel, dar prima lucrare experimentală în acest sens îi aparţine lui Bell. Într-o
scrisoare adresată fratelui său, Bell descrie două experimente:
„Experimentul 1: Am deschis coloana vertebrală şi am înţepat şi lezat filamentele
posterioare ale nervului fapt ce nu a generat nici o mişcare a muşchilor. Am atins apoi
segmentul anterior şi imediat membrele au avut o convulsie.
Experimentul 2: Am distrus de data aceasta partea posterioară a măduvei spinării,
înţepând-o cu vârful unui ac şi nu a urmat nici o mişcare convulsivă. Am lezat apoi regiunea
anterioară şi animalul s-a zvârcolit“.
François Magendié (1783-1858) este considerat drept unul dintre marii pionieri ai
fiziologiei experimentale. Fondează publicaţia „Jurnal de fiziologie experimentală“ şi pledează
în mod insistent pentru studiile empirice ce puneau accentul pe fapte derivate din experimente
bine controlate. De numele lui se leagă introducerea în practica medicală a unor alcaloizi
precum: stricnina, morfina, brucina, codeina, chinina, ori veratrina.
Magendié, mai puţin stânjenit în lucrările sale de susţinătorii drepturilor animalelor
decât Bell în Anglia a putut să realizeze experimente de vivisecţie ce au dus la evidenţierea
rădăcinilor motorii şi senzoriale ale măduvei spinării. A dezvoltat tehnici de separare a
rădăcinilor anterioare fără ca rădăcinile posterioare acestea să fie afectate. Utilizând câteva
specii diferite de animale, el a reuşit să separe în mod sistematic rădăcinile anterioare şi cele
posterioare, pe rând sau în acelaşi timp. Rezultatele au arătat în mod clar faptul că lezarea
rădăcinilor anterioare împiedică mişcarea, în timp ce lezarea celor posterioare limitează
sensibilitatea. Separarea ambelor tipuri de rădăcini are drept rezultat pierderea totală, atât a
senzaţiei, cât şi a mişcării.
Descoperirea distincţiei dintre funcţiile senzoriale şi motorii ale rădăcinilor nervilor
măduvei spinării a contribuit la apariţia ideii conform căreia şi alte canale nervoase ar putea fi
specializate la un nivel înalt. O expunere timpurie referitoare la energia specifică a nervilor a
fost susţinută în anul 1818 de către Charles Bell, dar doctrina energiilor specifice implicând o
radicală separare calitativă a diferitelor simţuri a fost elaborată de fiziologul german Johannes
Müller.
Johannes Müller (1751-1801), sub influenţa cercetărilor lui Bell, elaborează teoria
energiilor specifice. În lucrarea sa „Manual de fiziologie a omului“ spunea că pentru fiecare
dintre cele cinci simţuri există o „energie nervoasă specifică“, astfel încât nervul impune
calitatea senzaţiei şi proceselor mentale. În opinia sa, un nerv este capabil să transmită numai un
singur tip de senzaţie. Astfel, indiferent de modul în care este stimulat nervul, el va transmite
54
Mihai ANIŢEI
doar calitatea sa de senzaţie specifică. De exemplu, apăsarea exercitată asupra ochiului se va

concretiza într-o senzaţie vizuală cum ar fi un joc de culori, în timp ce, apăsarea asupra urechii,
ori suflatul în timpan vor avea drept efect o senzaţie auditivă cum ar fi un ţiuit. În concluzie, un
nerv nu poate fi înlocuit de altul.
Teoria energiilor specifice avea şi o implicaţie de natură filozofică deoarece presupunea
condiţionarea cunoaşterii de către organele de simţ. Acest argument a fost un pas important în
tranziţia de la vitalism spre mecanicism deoarece reuşea să pună în legătură mintea cu
mecanismele corpului.
Teoria lui Müller a reprezentat una dintre cele mai populare doctrine fiziologice ale
începutului de secol XIX fiind punct de plecare pentru multe teorii fiziologice şi psihologice
ulterioare. Una dintre aceste teorii susţine existenţa unei energii nervoase specifice ce ar
corespunde diferitelor calităţi fiziologice. Thomas Young şi Hermann von Helmholtz au sugerat
că ar fi existat trei tipuri diferite de fibre de nervoase în funcţie de cele trei culori primare.
Helmholtz susţinea existenţa a mii de energii specifice de natură auditivă corespunzând fiecare
câte unui ton discriminabil. Cercetări ulterioare au extins modelul energiilor specifice asupra
altor modalităţi senzoriale rezultând convingerea că fiecare calitate elementară a simţurilor era
asociată unor fibre nervoase specifice. S-a propus chiar o izolare radicală a simţurilor unul faţă
de celălalt. În opinia lui Helmholtz calităţile senzoriale erau într-atât de eterogene, încât nu ar fi
existat nici un fel de tranziţii semnificative de la una la alta.
Johannes Müller susţinea că transmiterea impulsului nervos se făcea prea repede,
fiind imposibil de cuantificat. Hermann von Helmholtz, studentul lui Muller, iniţiază un
experiment de laborator ce avea să desfiinţeze această concepţie. Metoda era destul de simplă şi
avea la bază miograful, instrument inventat de Helmholtz, ce înregistra sub forma unei
diagrame grafice, atât momentul acţiunii stimulului, cât şi pe cel al răspunsului la stimul. Cu
ajutorul miografului s-a măsurat perioada de timp dintre momentul stimulării şi momentul
contracţiei musculare ca răspuns la stimulare. Helmholtz a aplicat stimulul atât dintr-un punct
situat la mare distanţă de muşchi, cât şi dintr-un punct aflat în apropierea acestuia. Rezultatele s-
au dovedit a fi surprinzătoare, deoarece până la acea dată se presupunea că viteza transmiterii
impulsului nervos ar fi apropiată de viteza luminii. În realitate, viteza de transmitere a
impulsului nervos varia între 50 şi 100 de metri pe secundă, nefiind nici măcar aproape ca
valoare de viteza de transmitere a sunetului.
Experimentul lui Helmholtz a demonstrat că un proces fiziologic important poate fi
înregistrat şi cuantificat prin metode ştiinţifice, fapt ce a sporit încrederea în metodele
cantitative ştiinţifice. Următorul pas consta în aplicarea acestor metode cantitative în mod
sistematic în cadrul celorlalte ştiinţe ale vieţii.
Ceea ce a fost uneori etichetat drept mitul original, nu este nicăieri mai bine ilustrat, ca
în cadrul teoriei probabilităţilor prin intermediul statisticii. Care este, însă, originea statisticii?
Termenul de „statistică” derivă din cuvântul de origine latină „status” care se traduce prin
„stat”. Faptele politice, rapoartele numerice incluzând date asupra populaţiei, recensămintele au
fost dintotdeauna asociate cu termenul de statistică însă căutarea originilor acestei metode
presupune o întoarcere în timp.
Izvoarele statisticii ar putea fi atribuite întâilor pionieri ai aruncării cu zarurile Aceste
jocuri datează din vremuri îndepărtate, iar cei care s-au aplecat asupra legilor şansei au realizat
un important pas, în direcţia dezvoltării statisticii moderne. De exemplu, se ştie faptul că prin
aruncarea a două zaruri este cu mult mai puţin probabil să apară numărul 12 - decât, spre
exemplu, numărul 8. Motivul este simplu - există un singur mod, în care se poate forma
numărul 12: cele două zaruri trebuie să cadă, astfel încât, fiecare să indice cifra 6. Dar numărul
8 se poate forma, în cele mai diferite moduri: 4 şi 4, 3 şi 5, ori 2 şi 6. Galileo a fost unul dintre
cei dintâi care au calculat probabilităţi în jocurile care implicau zaruri.
Ideile originale relativ la forma acestei curbe de distribuţie au fost expuse în anul 1733
de către matematicianul francez Abraham De Moivre (1667 - 1754). Celelalte nume, asociate
55
Mihai ANIŢEI
dezvoltării teoriei curbei de distribuţie, au fost cel ale lui Pierre Simon de Laplace (1749 - 1827)
şi al lui Karl Friedrich Gauss (1777 - 1855). Curba îşi primeşte, astfel, numele tipic de curba
gaussiană, sau - uneori - curba normală.
Francis Galton (1822-1911) s-a născut în Anglia, lângă Birmingham şi şi-a construit o
carieră de o productivitate absolut remarcabilă. Bibliografia sa cuprinde publicaţii de
popularizare, dar şi publicaţii de specialitate, peste trei sute de titluri, ce acoperă o variată sferă
de subiecte.
Datorită călătoriilor sale Galton a dezvoltat un pătrunzător interes pentru cercetarea
vremii, devenind unul dintre pionierii meteorologiei. El a schiţat unele dintre primele hărţi
sinoptice şi a descoperit importanţa gradienţilor de înaltă şi joasă presiune în predicţia
meteorologică. A fost interesat în mare măsură de instrumentaţia ştiinţifică inventând diverse
astfel de instrumente. Galton a fost, de asemenea, un pionier al ştiinţei utilizării amprentelor
drept mijloc de identificare. Cu toate acestea, el este cel mai bine cunoscut, pentru dezvoltarea
noilor tehnici statistice care şi-au găsit o largă aplicare în cadrul psihologiei.
Contribuţiile adese de Galton teoriei şi practicii măsurării au influenţat cercetarea
experimentală a problemelor investigate de către psihologi prin dezvoltarea şi utilizarea unor
concepte statistice, cum ar fi valoarea medie sau procentul.
Ideile originale ale lui Galton referitoare la conceptele de regresie şi corelaţie au apărut
ca urmare a interesului său pentru problema eredităţii. El a folosit diagrame de împrăştiere,
pentru a caracteriza relaţia, dintre înălţimea părinţilor şi înălţimea copilului lor, la vârsta adultă.
În primele sale lucrări, Galton a fost interesat de corelaţiile ce se puteau stabili între trăsăturile
fizice (înălţime, greutate, circumferinţa capului) şi a introdus termenul de valoare medie a unei
distribuţii, o măsură importantă contemporană a tendinţei centrale. El a apelat la funcţiile de
repartiţie, intoducând termenul de funcţie de distribuţie, deşi conceptul nu era nou.
Psihologia a fost puternic influenţată de apariţia noilor tehnici de măsurare şi
metodelor de analiză. Francis Galton a fost recunoscut ca pionier în studiul diferenţelor
interindividuale. Înaintea publicării cărţii „Originea speciilor“ de către Darwin, diferenţele
dintre indivizi erau atribuite unor diferenţe de voinţă. Galton considera că diferenţele dintre
oameni, sunt foarte mari şi în mare parte sunt înnăscute. El a demonstrat că muzicienii provin
mai ales din familii de muzicieni, judecătorii din familii de judecători, poeţii din familii de
poeţi, comandanţii militari din familii de comandanţi şi aşa mai departe. În opinia lui Galton,
diferenţele de memorie, de abilitate matematică, muzicală, ori literară etc. sunt aspecte care se
pretează investigaţiilor ştiinţifice, dschizând calea investigaţiei psihologice.
Utilizarea pe scară tot mai largă a statisticii sociale a reprezentat în secolul al XIX-lea o
importantă evoluţie spre constituirea unei ştiinţe psihologice. Evenimente care mai înainte,
fuseseră considerate drept simple capricii, sau privite ca acte de voinţă ori ca acţiuni ale lui
Dumnezeu, puteau fi de acum interpretate într-un context naturalist.
2.3. Naturalismul – extinderea perspectivei naturaliste ca opoziţie la mecanism şi

cuantificare
Naturalismul, privit ca o doctrină filozofică, afirmă că procedurile şi legile ştiinţifice

sunt aplicabile tuturor fenomenelor şi presupunea că toate evenimentele care se produc în lume
au o istorie, posibil de înţeles în termenii unor forţe identificabile. O caracteristică definitorie a
perioadei moderne este contrastul dintre abordarea naturalistă şi teoriile mai vechi în care
predominau interpretările supranaturale. Viziunea evoluţionistă şi cea naturalistă asupra
afecţiunilor mintale a jucat un rol crucial în fundamentarea psihologiei ca ştiinţă. Dintre aceste
teorii, cea mai importantă a fost teoria evoluţiei organice.
56
Mihai ANIŢEI
Comte de Buffon a fost unul dintre primii savanţi interesaţi de istoria dezvoltării
indivizilor. Buffon a scris despre dezvoltarea intrauterină, copilărie, pubertate şi vârstă înaintată
şi a furnizat date despre creştere, vorbind despre importanţa unei alimentaţii sănătoase în
perioada infantilă. El era de părere că ar exista o relaţie între perioada de timp necesară unui
organism ca să se dezvolte şi durata de viaţă a acelui organism.
Erasmus Darwin (1731 - 1802), doctor şi biolog englez, bunicul lui Charles Darwin, a
avut contribuţii importante la teoria evoluţiei organice. El considera că procesele naturale au
evoluat din momentul creaţiei fără vreo intervenţie divină. Darwin credea că existenţa
plantelor a precedat-o pe cea a animalelor şi că toate animalele au evoluat din acelaşi material
organic de bază. El respingea ideea conform căreia ar fi existat origini diferite pentru fiecare
specie. Mecanismul evoluţiei, după Erasmus Darwin, constă în moştenirea caracteristicilor
dobândite. Astfel, o caracteristică dobândită ce s-ar dezvolta dintr-o necesitate (de exemplu, o
blană lungă ar apărea în urma nevoii de căldură într-un climat rece) ar fi transmisă urmaşilor.
Viziunea lui Darwin referitoare la mecanismul evoluţiei a fost o sursă majoră de controverse,
dar şi o concepţie care va prevala de-a lungul unei lungi perioade de timp atingându-şi apogeul
prin opera lui Jean - Baptiste Pierre Antoine de Monet Lamarck.
Biologul francez Jean - Baptiste Lamarck (1744 - 1829) este cunoscut pentru o teorie
timpurie a evoluţiei organice fiind unul dintre pionierii paleontologiei nevertebratelor. Lamarck
considera că speciile sunt de fapt construcţii umane bazate pe nevoia umană de scheme
clasificatorii convenabile; plantele sau animalele din natură fiind pur şi simplu etape ale unui
proces în desfăşurare. Fiecare individ poate fi diferit de strămoşii săi, iar urmaşii lui pot dobândi
alte caracteristici diferite în scopul adaptării la mediu.
Un aspect controversat al teoriei lui Lamarck a fost mecanismul evoluţiei propus de el.
Lamarck credea că schimbările survenite în mediu aveau un impact profund asupra nevoilor
organismelor vii. Odată ce o necesitate este creată, anumite mecanisme adaptative sunt puse în
funcţiune. Caracteristicile noi, astfel dobândite, sunt transmise pe linie genetică urmaşilor.
Charles Darwin (1809-1882) a adus argumente biologice solide avansând un model de

mecanism al evoluţiei acceptat de către comunitatea ştiinţifică. Din tinereţe a manifestat interes
pentru ştiinţele naturii şi preferinţa pentru a organiza şi a colecţiona. Cunoştiintele sale despre
păsări, despre viaţa plantelor şi despre fauna marină erau de asemenea vaste. Interesul lui pentru
antropologie reiese din notiţele luate cu ocazia călătoriilor şi reflectă o combinaţie între
interesul de natură ştiinţifică, şi cel de natură umanitară. Abordarea evoluţionistă începea să
capete formă în gândurile consemnate de către Darwin, pe măsură ce el acumula noi experienţe
legate de populaţiile unor insule ciudate, sau de viaţa plantelor şi a animalelor. Abordarea
evoluţionistă a vieţii se baza pe interpretarea unei vaste experienţe de teren, însoţită de o
cantitate apreciabilă de date geologice, botanice, zoologice, sau antropologice. În fiecare
moment rolul mediului ambiant în a modela formele de viaţă îşi croia drum în gândirea lui
Darwin.
Cum funcţionase evoluţia? Care fusese mecanismul ei? În jurnalul său de călătorie nota
cu răbdare toate observaţiile încercând să traseze parcursul evolutiv pe baza celor observate. În
Insulele Galapagos Darwin întâlneşte unul dintre cele mai adecvate laboratoare naturale ale
lumii pentru studiul asupra modificării speciilor. La întoarcerea în Anglia, Darwin a început
analiza şi clasificarea numeroaselor colecţii de plante şi de animale, pe care le adusese cu el din
călătorie. A expus rezultatele obţinute în cadrul multor articole ştiinţifice şi cărţi. Primele sale
lucrări publicate, cu mult înaintea faimoasei sale lucrări „Originea speciilor“ s-au bucurat de
succes şi apreciere în cercurile ştiinţifice şi i-au adus o reputaţie de eminent om de ştiinţă al
zilelor sale.
In 1858, Alfred Russel Wallace (1823 - 1913), biolog englez, i-a trimis lui Darwin un
manuscris aşteptând comentariile acestuia înainte de a-l trimite unui editor. Manuscrisul
57
Mihai ANIŢEI
clarifica aspectele teoriei evoluţiei prin intermediul selecţiei naturale. Ideile erau în mare parte
aceleaşi cu cele ale lui Darwin deoarece Wallace, ca şi Darwin, se inspirase din eseul lui
Malthus despre populaţie. Aspectele esenţiale ale teoriei sunt următoarele: toate populaţiile
diferitelor specii tind să producă mai mulţi indivizi decât pot supravieţui; în interiorul oricărei
populaţii de indivizi are loc o luptă pentru supravieţuire, dar există varietăţi care au şansa de a fi
mai bine adaptate pentru supravieţuire decât altele; indivizii mai bine adaptaţi vor transmite
urmaşilor avantajele genetice, acelaşi lucru fiind valabil şi pentru indivizii mai puţin dotaţi
pentru supravieţuire. În acest mod, se realizează o selecţie naturală, atât pentru supravieţuire,
cât şi pentru extincţie.
Au existat numeroase dovezi în sprijinul acestei teorii şi s-a presupus că într-un timp
suficient de lung, astfel de modificări ar putea conduce la formarea de noi specii. Unele aspecte
ale teoriei au fost puse sub semnul întrebării, cum ar fi presupunerea că orice schimbare nu ar
putea avea loc decât în mod gradual. Principiile generale de bază ale teoriei au constituit o parte
integrantă a biologiei de când a fost publicată lucrarea „Originea speciilor“.
Lucrările lui Darwin au încurajat dezvoltarea psihologiei comparate. La scurt timp
după apariţia „Originii speciilor” a crescut considerabil interesul pentru studiul asemănările
dintre animale şi fiinţele umane. Subiectul a devenit foarte popular, constituind subiectul a
numeroase articole apărute în publicaţii de specialitate, dar şi în publicaţii culturale sau de
divertisment. Articolele investigau o gamă largă de subiecte uneori de-a dreptul hilare de genul:
capacităţile mentale ale elefantului (Hornday, 1883); inteligenţa furnicilor (Romanes, 1881);
rolul reginei la furnici şi la albine (Wheeler, 1906); formarea deprinderilor la broasca ţestoasă
(Yerkes, 1900); copiii şi maimuţele (Buckman, 1895); ori moralitatea la animale (Leuba, 1928).
Mare parte a articolelor apărute în acea vreme aveau caracter pur anecdotic fiind mai mult
relatări subiective venite din partea posesorilor sau iubitorilor de animale. Pe lângă aceste
„povestioare” au apărut şi articole serioase scrise de specialişti devotaţi studiului psihologiei
comparate. Dintre aceşti specialişti se evidenţiază George John Romanes (1848 - 1894), un
biolog englez care s-a inspirat din lucrarea „Originea speciilor“, a lui Darwin. Eforturile lui
Romanes s-au îndreptat către posibilitatea întemeierii unei psihologii comparate, dar a fost
criticat pentru că şi el se folosea de relatări individuale referitoare la faptele remarcabile ale
unor animale. Romanes era perfect conştient de necesitatea stabilirii unor principii generale
riguros definite, din păcate nu a reuşit să impună acest lucru lucrărilor sale care au fost acuzate
de exces de anecdotic, antropomorfism cu o notă de senzaţional.
Teoria lui Darwin a avut un impact major asupra psihologiei dezvoltării. Ca urmare a
publicării lucrării „Originea speciilor“ apare o mişcare consacrată studiului copilului ai cărei
promotori susţineau teoria evoluţionistă.
Studiul dezvoltării copilului, asemeni noii psihologii comparate, a stârnit, cum era de
aşteptat, interesul public, copilul devenind „obiect de studiu” de importanţă majoră. Accentul
pus de către Darwin pe supravieţuire şi adaptare sau pe forţa modelatoare a mediului ambiant, a
jucat un rol important în definirea principiilor psihologiei copilului. După Darwin, frontierele
psihologiei s-au extins. Studiul detaliat al proceselor senzoriale a fost completat de o psihologie
mai practică, interesată de educaţie, de locul de muncă, de casă şi de acele instituţii şi
împrejurări ce pot influenţa adaptarea.
Herbert Spencer (1820-1903) a fost unul dintre cei mai entuziaşti susţinători ai
evoluţionismului, teoria sa având la bază principiile lamarckiene. Cu toate acestea, teoria sa a
avut parte de un restrâns interes public - în parte, din cauza faptului că a fost considerată prea
speculativă. Odată cu publicarea cărţii lui Darwin „Originea speciilor” în 1859, evoluţia
devenea fundamentul, principiul unificator pe baza căruia Spencer a căutat să edifice filozofia,
psihologia şi ştiinţele naturale. El a abordat în lucrările sale subiecte de psihologie, sociologie,
biologie sau etică punând întotdeauna accentul pe progresul de la simplu către complex. La fel
58
Mihai ANIŢEI
ca şi la Darwin, teme ca adaptarea, supravieţuirea celui mai potrivit sau continuitatea se

regăseau permanent în scrierile lui Spencer.
Perspectiva naturalistă extinsă asupra unor arii de subiecte cum ar fi originea vieţii sau
natura şi originea problemelor emoţionale a dus la crearea unui climat intelectual favorabil
dezvoltării psihologiei. Psihologia a luat naştere ca discilplină formală într-o epocă de reformă
umanitară urmând direcţia stabilită de teoriile revoluţionare ale lui Darwin, în contextul
intelectual rezultat din răspândirea naturalismului.
59
Mihai ANIŢEI
PSIHOFIZICA-NOUA PSIHOLOGIE EXPERIMENTALA
Conţinuturi:
Psihofizica şi relaţia între subiectiv şi obiectiv
Reprezentanţi marcanţi ai psihofizicii şi studiile ştiinţifice ce au revoluţionat psihologia
Obiective:
3. Prezentarea momentului crucial al apariţiei psihofizicii
4. Prezentarea contribuţiei întemeietorilor psihofizicii la apariţia noii psihologii
experimentale
Precerinţe:
Nu este cazul
Expunere:
3.1. Psihofizica şi relaţia între subiectiv şi obiectiv
Termenul de psihofizică se referă la studiul relaţiei care se stabileşte între proprietăţile

fizice ale stimulilor şi efectul psihologic al acestora în plan subiectiv intern. Începuturile
psihologiei au fost caracterizate de speculaţii şi incertitudini în vederea naturii relaţiei dintre
obiectele din lume şi percepţia umană a acestora. Psihofizica implică studiul proprietăţilor fizice
ale stimulilor şi efectul acestora în plan subiectiv intern. De exemplu, o serie de unde sonore
poate fi măsurată prin vibraţii şi frecvenţe. Termenul de hertz este folosit ca şi termen
internaţional ce este egal cu un ciclu pe secundă. Cu ajutorul unui echipament adecvat, se poate
prezenta o serie cu caracteristicile sale fizice. Una dintre cele mai importante descoperiri este că
există anumite valori la ambele extremităţi care nu se pot înregistra în experienţa
subiectivă. În privinţa undelor sonore, o persoană tânără poate recepta între aproximativ 20 Hz
şi 20000 Hz. Cu alte cuvinte, există praguri ale tonalităţilor înalte şi joase. Măsurarea acestor
praguri ne aduce o deschidere mică a lumii subiective interne. O parte a cercetătilor timpurii din
domeniul psihofizicii se îndreptau spre cercetarea pragurilor înalte şi joase a tuturor
modalităţilor senzoriale. Astfel de praguri au fost definite din punct de vedere operaţional ca
intensităţi minime sau maxime înregistrate de un stimul care este detectat în 50% din cazuri.
Un alt tip de prag a fost cel diferenţial adică, intensitatea minimă diferenţială a
stimulului care este detectat în 50% din cazuri. De exemplu, un obiect poate stimula suprafaţa
pielii subiectului cu doar două puncte ale unui aparat numit esteziometru. Subiectul, în
anumite condiţii, poate să detecteze prezenţa unei singure senzaţii, chiar dacă ambele puncte ale
aparatului acţionează asupra pielii. Cel care realizează experimentul trebuie să obţină cele două
praguri (distanţa la care sunt detectate ambele puncte, nu doar unul). S-a observat că există
zone relativ insensibile (spatele, coapsa) unde cele doua praguri pot atinge chiar mai bine de 40
mm. La cealaltă extremă, limita poate fi de doar 1 mm într-o zonă sensibilă (vârful limbii sau al
degetelor).
60
Mihai ANIŢEI
O contribuţie importantă în psihologie a fost adusă în momentul în care s-a realizat o

fuziune a metodelor care ajutau înţelegerea anumitor procese psihice. Limitele experimentelor
posibile într-o singură dimensiune au putut fi stabilite pentru fiecare din simţuri prin aplicarea
legilor pragurilor absolute. Psihofizica timpurie a reprezentat o provocare pentru realismul naiv
pentru că a demonstrat existenţa unor valori măsurabile ale stimulilor care se aflau la nivelul
pragului inferior sau superior al conştiinţei. Cum fost ilustrat cu ajutorul estesiometrului, există
şi valori ale stimulilor care nu se pot măsura fără ajutorul simţurilor. De fapt unele valori ale
stimulilor trebuie să fie foarte ridicate pentru a putea fi înregistrate. Studiile în domeniul
psihofizicii au descoperit relaţii legice existente între proprietăţile fizice ale stimulilor şi efectul
acestora în plan subiectiv intern. Descoperirea acestor relaţii a dus la aflarea unei modalităţi de
înţelegere a proceselor psihice. O ştiinţă a minţii a devenit mai mult decât un vis. Descoperirea
acestei legături între proprietăţile fizice ale stimulilor şi efectul lor în plan mintal intern a
provocat chiar şi teoria extremistă a solipştilor. Astfel de descoperiri au arătat că experienţele
noastre sunt legate de lumea fizică în mod legic şi că este necesară stabilirea diferenţelor
interindividuale. Începuturile formale şi sistematice ale psihofizicii se găsesc în lucrările
psihologului german Ernst Heinrich Weber (1795-1878) şi ale fizicianului-filozof Gustav T.
Fechner (1801-1878).
3.2. Reprezentanţi marcanţi ai psihofizicii şi studiile ştiinţifice ce au revoluţionat

psihologia
Ernst Heinrich Weber(1795-1878) şi-a desfăşurat cercetările în domeniile anatomiei,

psihologiei, fizicii şi biologiei. Împreună cu fratele său a descoperit inhibarea inimii ca urmarea
a stimulării zonei periferice a nervului. În 1826 Weber şi-a concentrat eforturile în studiile
asupra simţurilor pielii şi a muşchilor. Lucrarea sa de pionierat în acest domeniu s-a finalizat cu
o lucrare considerată clasică în psihologia experimentală, lucrare ce poartă titlul „Simţul tactil” .
Weber a utilizat tehnica celor două praguri pentru a evidenţia sensibilitatea cutanată.
Sensibilitatea variază în funcţie de partea corpului care este supusă stimulării. În cadrul
experimentelor desfăşurate, Weber a observat că noi suntem mai puţin sensibili dacă cele două
puncte ale aparatului sunt aplicate longitudinal decât dacă sunt puse perpendicular. A descoperit
că sensibilitatea este crescută în anumite zone ale corpului uman cum ar fi partea interioară a
buzei sau pielea din imediata apropiere. Weber a arătat că cele două puncte ale aparatului se
depărtează când sunt mutate pe suprafaţa zonelor relativ insensibile. În contrast cu aceasta,
subiectul poate să simtă o contracţie a celor două puncte dacă aceste sunt mutate pe deasupra
zonelor sensibile. Experimentul divergenţei celor doua puncte este cunoscut sub numele de
Iluzia lui Weber.
Weber a descoperit faptul că sensibilitatea scade când cele două puncte sunt aplicate
simultan şi creşte când sunt aplicate succesiv. În mod similar, perceperea diferenţei de greutate
a obiectelor este mai clară dacă obiectele sunt prezentate succesiv. La fel se întâmplă şi în cazul
perceperii diferenţelor de temperatură.
Cercetările lui Weber asupra pragurilor au demonstrat că experienţa subiectivă a
individului nu corespunde caracteristicilor stimulilor prezentaţi într-un anumit experiment.
În urma diverselor experimente cu diferite valori ale stimulilor, Weber a observat relaţia
legică dintre greutatea standard şi cea comparată. Valoarea ce trebuie adăugată pentru a produce
o diferenţa sesizabilă este o funcţie a stimulării deja existente. Deci, un subiect poate remarca
diferenţa dintre un borcan cu greutate standard de 50 g şi unul cu greutate comparată de 51g.
Apoi, i se cere subiectului să ridice un borcan care are o greutate de 100 g. Care este greutatea
necesară a borcanului pentru ca subiectul să detecteze diferenţa? Borcanul pentru comparaţie va
trebui să aibă o greutate de 102 g. Din nou, diferenţa abia sesizabilă este este o funcţie a
cantităţii stimulării deja existente. Weber a scris prima formulă prin intermediul căreia se face
legătura între lumea fizică şi cea psihologică:
61
Mihai ANIŢEI
∆S
──= K
S
Unde: S= cantitatea de stimul deja existentă

∆ S= cantitatea de stimul ce trebuie adăugată pentru a provoca o diferenţă
sesizabilă
K= constantă
Weber a pătruns într-o lume considerată de alţii ca fiind imposibilă. Evenimentele

psihologice pot fi studiate în relaţie cu valorile măsurabile ale stimulilor, procesele psihice
putând fi cuantificate, fapt pe care Immanuel Kant îl declarase imposibil de realizat.
Cercetările lui Weber au reprezentat puncte de plecare pentru alte studii efectuate în
legătură cu modalităţile senzoriale. Lucrările lui au fost o sursă de inspiraţie pentru dezvoltarea
unor noi metode mai riguroase folosite în studiul pragurilor senzoriale.
Gustave Theodor Fechner (1801-1878) a fost interesat atât de domeniul filozofiei, cât
şi de cel ştiinţific. El a propus două modalităţi opuse de înţelegere a universului. Pe de o parte a
considerat fundamentele universului, incluzând fenomenele materiale, sub forma de materie
inertă, viziune materialistă pe care a numit-o perspectivă nocturnă. Pe de altă parte, a observat
că se poate porni şi de la premisa că materia organică are o componentă psihică, viziune numită
şi perspectivă diurnă. Fechner spera să găsească dovezi ale perspectivei diurne în experimentele
din domeniul psihofizicii.
În 1860, Fechner publică lucrarea „Elemente de psihofizică”, lucrare considerată de
importanţă majoră pentru psihologie, iar în 1876, publică „Vorschule der Aesthetic” în care
tratează abordarea experimentală a judecăţilor estetice. Aceste două lucrări au contribuit la
formarea psihologiei ca ştiinţă, iar metodele dezvoltate de Fechner au devenit metode
fundamentale ale psihologiei.
În urma cercetărilor, Fechner a descoperit că există o relaţie cuantică între stimuli şi
senzaţii ajungând la concluzia că orice creştere conştientizată a intensităţii stimulului în plan
psihic este determinată de nivelul stimulării din plan fizic. Concluzia este acceaşi cu cea la care
ajunsese şi Weber.
Formula lui Weber l-a inspirat pe Fechner în a concepe o nouă formulă pentru
măsurarea senzaţiilor. Prin integrarea formulei lui Weber, Fechner a generat o nouă formulă:
E= k logs + C
Unde: E= senzaţia
S= magnitudinea stimulului
k, c = constante
Formula exprimă faptul că intensitatea unei senzaţii mintale este o constantă logaritmică
în raport cu stimulul. Dacă o serie mentală creşte în progresie aritmetică, seria stimulului creşte
în progresie geometrică. Această formulă este cunoscută sub denumirea de Legea lui Fechner.
Testarea legilor lui Weber şi Fechner în laboratoarele de psihologie ale vremii a dus la
construirea gradaţiilor senzoriale, cum ar fi cea a decibelilor pentru a se înregistra valorile
tonalităţilor auditive.
Metodele construite de Fechner au devenit parte integrantă a metodologiei psihologiei
experimentale. Importanţa metodelor psihofizice vine din aplicabilitatea lor la o varietate de
probleme.
62
Mihai ANIŢEI
Metoda limitelor a fost utilizată, pentru început, de Delezenne în testele intervalelor de

unde sonore şi de către Weber în cercetările asupra greutăţilor, atingerii, vederii. Constă în
prezentarea unui stimul standard alături de un stimul comparat de valoare mai mică sau mai
mare faţă de cel standard aplicat atât în serii ascendente cât şi descendente. Această metodă se
foloseşte şi în cazul pragurilor absolute unde valori unice ale stimulului sunt prezentate în serii
ascendente şi descendente. De exemplu, unde sonore de 17, 18, 19, 20, 21 Hz pot fi prezentate
în serie ascendentă şi subiectul trebuie să spună care este momentul când a descoperit prima
undă. În serie descendentă, care începe deasupra pragului (25,24, 23, 22 Hz), sarcina subiectului
este să spună care este momentul când unda nu mai este auzită.
Metoda constanţei stimulilor cunoscută şi drept metoda cazurilor corecte sau incorecte.
Stimulii de comparaţie sunt împerecheaţi cu un stimul standard în mod aleatoriu, iar sarcina
subiectului este să raporteze dacă stimulul de comparaţie este mai puternic, egal sau mai slab
decât cel standard sau dacă este detectat sau nu. Pentru pragurile absolute, valorile stimulului la
limita superioară sau inferioară sunt prezentate în mod aleatoriu. Subiectul trebuie să spună doar
dacă stimulul este detectat sau nu. Metoda constanţei stimulilor evită anumite erori care sunt
asociate cu metoda pragurilor. De exemplu, erorile de obişnuinţă apar cel mai frecvent la seriile
gradate. Asemenea erori sunt eliminate când valorile comparate sunt amestecate.
Metoda erorii medii cunoscută şi sub denumirea de metoda ajustării, permite subiectului să
manipuleze activ un stimul de comparaţie până ce se potriveşte stimulului standard. Prin
ajustarea, diferenţa între stimulul de comparaţie şi cel standard poate fi măsurată.
Rudolph Hermann Lotze (1817-1873) a fost autorul „Medizinische Psychologie

oder Physiologie der Seele” publicată în 1852, prima lucrare de psihologie fiziologică. Lotze a
fost interesat de diverse domenii ale psihologiei, dar nu a avut o abordare sistematică. Lucrarea
„Schiţe de Psihologie” publicată în 1881, dezvăluie preocupările lui pentru subiecte cum ar fi
memoria, procesele inconştiente, psihopatologie sau procesele senzoriale. Lotze a rămas în
istoria psihologiei ca autorul teoriei percepţiei spaţiului, teorie ce a revoluţionat gândirea
ştiinţifică în domeniul psihologiei. Dezvoltând concepţia kantiană care susţinea că mintea
poate să discearnă relaţiile spaţiale într-o modalitatea a priori, Lotze a spus că percepţia spaţială
se dezvoltă şi în funcţie de experienţa subiectivă. Un stimul non spaţial specific cum ar fi o
anume intensitate a luminii poate crea un „semn local” sau un punct stimulat în ochi. Un obiect
extern poate avea diferite culori, suprafeţe şi proiecţii, fiecare din ele determinând o anume
intensitate a strălucirii sau acel „semn local” prezent la nivelul retinei. Cu timpul, aceste
diferenţe se stabilesc în aşa fel încât semnul local de pe retină pentru un anumit obiect este
diferenţiat faţă de semnul local pentru alt obiect. Aceste discriminări ale obiectelor devin puncte
de reper pentru perceperea adâncimii.
Lotze a insistat şi asupra rolului muşchilor în perceperea adâncimii. Semnele locale
pentru o mână întinsă sunt altele faţă de acelea pentru o mână neîntinsă. El a observat că cei
care se nasc orbi îşi formează imaginea spaţiului prin atingere dar avea îndoieli în legătură cu
faptul că spaţiul perceput prin atingere de un nevăzător este acelaşi cu cel real. Această premisă
de discontinuitate radicală între informaţiile date de doi analizatori diferiţi a fost combătută mai
târziu de alţi oameni de ştiinţă.
Hermann Von Helmholtz(1821-1894) a fost unul dintre cei mai importanţi oameni de
ştiinţă şi inventatori ai secolului al XIX-lea având contribuţii importante în fizică, psihologie, şi
fiziologie.
Helmholtz a respins ideea că forţele vitale ale energiei misterioase influenţează
procesele fizice sau psihice. El considera că toate modificările survenite în organism pot fi
explicate prin intermediul legilor fizice. Demonstrează că o simplă contracţie a muşchilor poate
genera o creştere subtilă a temperaturii, energia totală pe o anumită perioadă de timp fiind
63
Mihai ANIŢEI
legată de modul în care organismul metabolizează mâncarea. Helmholtz considera că legea

conservării energiei se aplică organismelor vii la fel ca şi fenomenelor fizice şi nu există aşa
zise energii necunoscute care să activeze organismul uman. Psihologia, în viziunea lui
Helmholtz avea bază în fiziologie care, la rândul ei era fundamentată în fizică şi chimie.
Percepţia vizuală. Cea mai importantă lucrare a lui Helmholtz, Ghidul de optică fiziologică
reuneşte interesele sale pentru fizică, fiziologie şi psihologie. Se foloseşte de fizică şi fiziologie
pentru a descrie caracteristicile fizice ale luminii, lentilele cristaline, corneea, refracţia ochiului,
mecanismele de acomodare şi retina. Din punct de vedere psihologic tratează subiecte precum
iluziile, percepţia adâncimii şi vederea colorată.
Lucrarea abordează şi domeniul opticii, Helmholtz fiind inventatorul oftalmoscopului,
instrument ce făcea posibilă examinarea retinei. În cadrul teoriei oftalmoscopului, Helmholtz
descrie fenomenul prin care lumina care ajunge la retină este atât absorbită cât şi reflectată. Cu
ajutorul instrumentului inventat de el s-au văzut pentru prima dată imagini şi detalii anatomice
ale retinei.
Abordarea empirică a lui Helmholtz în studiul percepţiei a fost prezentată într-un articol
publicat în 1894 numit „Originea şi interpretarea corectă a impresiei simţurilor noastre”. Un
copil aude în mod repetat sunete asociate cu nume ale obiectelor din mediul înconjurător. În
urma acestor repetări se stabilesc legături puternice între sunete (cuvinte) şi obiecte făcând
posibile descrieri din ce în ce mai fine. Helmholtz spunea că, în timp devenim capabili să
desluşim cele mai subtile şi cele mai variate gânduri sau sentimente. Helmholtz a insistat asupra
conceptului de „deducţie inconştientă” în percepţie. În opinia lui astfel de concepte se
construiesc prin intermediul acţiunii repetate de stimulare. Teoria lui Helmholtz este valabilă şi
astăzi cu variate aplicaţii în cadrul testelor psihologice.
Vederea cromatică. Una dintre primele teorii naturaliste asupra culorilor a fost
elaborată de Aristotel în opinia căruia toate culorile rezultă dintr-un amestec de lumină şi
întuneric. Teoriile moderne asupra culorilor au fost dezvoltate de către Isaac Newton
(1642/1727) ale cărui lucrări de optică descriu proprietăţile luminii. Newton a evidenţiat
fenomenul de dispersie a unui fascicol de lumină la trecerea acestuia printr-o prismă. Totodată
el a demonstrat că lumina albă apare când culorile dispersate se recombină prin lentila
convergentă. Demonstraţia lui Newton a contrazis teoriile vremii care susţineau că lumina albă
era pură şi nu avea nici o culoare. În timp s-au descoperit lungimile de undă asociate diferitelor
culori. Oameni de ştiinţă s-au întrebat care este mecanismul ce stă la baza apariţiei culorilor.
Răspunsul a venit din partea psihologului Thomas Young (1773/1829) care a spus că toate
culorile se produc prin variate combinaţii de roşu, verde şi albastru (violet). El demonstrat
existenţa a trei tipuri de structuri retiniene, fiecare dintre ele fiind sensibilă la una dintre culorile
primare. Culorile primare care intră în compoziţia surselor de lumină sunt diferite de cele care
intră în compoziţia pigmentului. Pentru pigment se iau culorile roşu, galben şi albastru. În prima
jumătate a secolului al XIX - lea, Helmholtz realizase deja experimente asupra combinărilor de
culori. El a fost în mod special interesat de descoperirea numărului minim de culori primare din
care se pot obţine toate culorile spectrului. Pentru început el a contrazis teoria celor trei culori
primare, optând pentru cinci: roşu, galben, verde, albastru şi violet. Ulterior, Helmholtz acceptă
teoria tricromatică a lui Young, teoria fiind cunoscută sub numele de teoria Young-Helmholtz.
Acustica şi auzul. În lucrarea sa „Asupra senzaţiei undelor sonore” Helmholtz
expune teoria sa asupra auzului în încercarea de a identifica structurile fiziologice specializate
în perceperea înălţimii undelor sonore. El a presupus că fibrele din membrana urechii interne
vibrează la frecvenţe specifice în acord cu sursele externe, iar nervii specializaţi sunt activaţi de
fiecare înălţime diferită. Helmholtz a avansat şi teorii care vizau timbrul sau calitatea sunetului.
El spunea că o înălţime specifică, să zicem Do, sună diferit pe instrumente diferite datorită
armoniei sau a sunetelor secundare produse de caracteristicile structurale ale instrumentului.
64
Mihai ANIŢEI
Wilhelm Maximilian Wundt (1832-1920) este considerat „părintele” psihologiei

experimentale moderne. În anul 1879 înfiinţează la Universitatea din Leipzig primul laborator
de psihologie experimentală. La nivel conceptual şi metodologic disciplină fusese fundamentată
de către Weber, Fechner şi Helmholtz, lipsea însă o persoană cu viziune şi cunoştinţe în
domeniu care să străbată drumul sinuos al legalizării şi instituirii acestei noi discipline ca ştiinţă.
Wundt a avut viziunea, talentul, aptitudinile organizatorice şi entuziasmul necesare pentru a
transforma psihologia de până atunci într-o ştiinţă unanim acceptată şi recunoscută.
Două dintre cele mai importante cărţi ale sale se intitulează Contribuţie la o teorie a
percepţiei senzitive (1868) şi Studii asupra Psihologiei umane şi animale (1863). Apoi au urmat
volumele seriei clasice: Principii de psihologie fiziologică.
În 1879, Wundt a reuşise să pună bazele laboratorului de psihologie de la Leipzig. O
mare parte din echipamentul iniţial a fost procurat chiar de el însuşi. Până în decembrie 1879, se
realizaseră deja primele experimente şi într-un timp foarte scurt Wundt şi câţiva studenţi ai săi
deveniseră subiecţii acestor cercetări.
In 1881 Wundt a publicat primul număr al revistei Studii de psihologie. Imediat numele
i-a fost schimbat în Studii de filozofie pentru a nu se crea confuzie între aceasta şi o altă revistă
de parapsihologie care de asemenea purta numele de la Studii de psihologie. Revista lui Wundt
constituia suport pentru lucrările de cercetare desfăşurate în laboratorul de la Leipzig.
Şi-a dedicat ultimii ani din viaţă studiului psihologiei socioculturale, fiind autorul a zece
volume cuprinzând dezbateri pe teme de antropologie, psiholingvistică, psihologia
criminalisticii, psihologia religiei, personalitate şi psihologia socială.
În cartea sa Principii de psihologie fiziologică Wundt abordează problema evoluţiei
funcţiilor psihice. El considera că limitele inferioare ale funcţiilor psihice sunt evidenţiate prin
intermediul mişcărilor voluntare, demonstrând că mişcările voluntare, spre deosebire de reflexe
şi funcţii vegetative sunt variate pentru a se adapta diferitelor condiţiilor şi sunt conectate la
simţurile deja dezvoltate (Wundt 1910/1969, pag 28). În opinia lui originea proceselor psihice
este de fapt aceeaşi cu originea vieţii în sine.
O altă caracteristică a viziunii lui Wundt asupra filozofiei şi psihologiei este spectrul
larg al acesteia. Viziunea lărgită a lui Wundt în privinţa psihologiei a fost demonstrată de
varietatea de metode folosite în cercetările experimentale. Este adevărat că o importantă parte
din studiile de laborator pentru care este cunoscut, se bazează pe metoda introspecţiei; dar
Wundt a fost deschis în a recunoaşte şi a folosi şi alte metode, printre care se numără şi metoda
observaţiei De asemenea, el a recunoscut metodele istorice utilizate în arheologie şi geologie. În
munca sa de laborator, Wundt a pus mare accent pe măsurători precise şi pe validitatea
rezultatelor.
Numele pe care Wundt l-a preferat pentru întreg sistemul era cel de voluntarism. El
specifică că voluntarismul nu este acelaşi lucru cu liberul arbitru. Wundt a clarificat acest lucru
în Etică (1892/1901) spunând: „pentru a putea fi liber, o acţiune trebuie să fie voluntară”. Nu
trebuie considerat însă că toate acţiunile noastre sunt libere, voinţa nu reprezintă o condiţie
suficientă pentru libertate. Psihologia voluntaristă pune accent pe cauzalitatea psihologică.
Wundt nu a exclus influenţa anumitor materiale subliminale sau existenţa unor cauze biologice
care influenţează luarea deciziilor. Într-un anume sens Wundt dă întâietate experienţei şi acelor
forţe care influenţează procesul decizional. În opinia lui, psihologia studiază acele experienţe şi
comportamente implicate în procesul de adaptare la mediu.
Cercetările desfăşurate de Wundt în laborator au fost limitate în funcţie de capacitatea
echipamentului existent la momentul respectiv. Scopurile laboratorului erau destul de modeste,
dar cercetarea ştiinţifică nu puteau fi compromisă.
Wundt a descoperit că stimularea simultană a nervilor adiacenţi are efecte mixte asupra
activităţii de reacţie. Aceasta poate avea efecte de excitaţie sau inhibiţie. Wundt a definit
senzaţia ca element al conştiinţei. În plus faţă de senzaţii există percepţii şi idei. El a notat că
termenul general percepţie se referă la combinările dintre impresia exterioară de simţuri (un
65
Mihai ANIŢEI
obiect de o anumită culoare şi formă poate fi numit măr). O idee, se referă în general la
combinări care pot veni din memorie sau din asocieri anterioare. Wundt a problematizat
veridicitatea distincţiei între idee şi percepţie. Asocierile şi apercepţiile sunt exemplifiate de
distincţia între memoria voluntară şi memoria involuntară. Wundt (1912/1973) spunea că în
memoria involuntară, cuvintele sunt „legate unele de altele prin simpla asociere. În conştiinţa
copilului ele nu formează un tot unitar”. Asocierile se realizează ca urmare a răspunsul imediat
la anumiţi stimuli din mediul înconjurător. O simplă serie de cuvinte cum ar fi şcoală, casă,
grădină, a construi, pietre, pământ, tare, moale, lung, a vedea, recoltă, ploaie, a se mişca, durere
ilustrează exemple de asocieri.
Teoria tridimensională a emoţiei. În plus faţă de problema conceptelor cognitive cum
ar fi senzaţia, percepţia, ideile, asocierile, apercepţiile, Wundt a fost interesat şi de emoţii.
considera că emoţiile nu trebuie neglijate în cercetarea ştiinţifică deoarece ele sunt implicate şi
în alte procese psihice cum ar fi memoria, imaginaţia, percepţia şi gândirea. Emoţiile sunt
cuprinse în cadrul proceselor psihice mai complexe, cum ar fi apercepţia. Cu ajutorul metodei
introspecţiei, Wundt a identificat 3 dimensiuni fundamentale ale emoţiilor: plăcere şi durere,
relaxare şi încordare, excitare şi linişte. Anumite senzaţii sunt rezultate ale unor emoţii
specifice. Rareori se întâmplă ca emoţiile să fie izolate, ele se combină şi formează un tot unitar.
Deci, o anumit senzaţie poate fi plăcută sau energizantă sau plăcută şi relaxantă. Sunt posibile
diferite combinări. Aşa numitele emoţii de bucurie sau speranţă reprezintă emoţii plăcute având
un anume conţinut cognitiv. Frica sau mânia pot reprezenta emoţii de încordare, neplăcute care
au, de asemenea, un anumit conţinut cognitiv.
Sub îndrumarea lui Wundt laboratorul a cunoscut o dezvoltare deosebită devenind
model pentru alte universităţi din lume.
66
Mihai ANIŢEI
STRUCTURALISMUL ŞI FUNCTIONALISMUL
Conţinuturi:
4.6. Structuralismul-Edward B. Tichener
4.7. Funcţionalismul şi rolul său în psihologie
Obiective:
4. Prezentarea structuralismului şi a contribuţiei sale în psihologie
5. Prezentarea funcţionalismului şi a contribuţiei sale în psihologie
Precerinţe:
Nu este cazul
Expunere:
4.1. Structuralismul
Edward Bradford Tichner (1867-1927) discipol al lui Wundt, a adus psihologia

experimentală ştiinţifică în Statele Unite. Prin urmare, există similitudini între psihologia lui
Wundt şi cea a lui Titchner, dar există şi anumite diferenţe.
După formarea laboratorului de psihologie experimentală la Leipzig, a existat o creştere
considerabilă a interesului pentru această nouă disciplină. În câţiva ani, existau deja noi cursuri,
laboratoare, şi programe doctorale atât în Europa cât şi în Statele Unite ale Americii.
Titchner şi-a denumit sistemul său teoretic structuralism. Asemănător altor sisteme,
structuralismul a îmbrăţişat o metodologie specifică, a elaborat definiţii şi a propus soluţii.
Titchner a evidenţiat legături între ştiinţele exacte şi psihologie. Dorinţa sa era de a conferi
statul de ştiinţă psihologiei pe modelul celorlalte ştiinţe.
Ştiinţa, conform părerii lui Titchner, are la bază experienţa. Fără experienţă nu există
cunoaştere. Ştiinţa caută permanent răspunsuri la trei întrebări: ce, cum şi când? Prima
problemă a psihologiei a fost să identifice elementele fundamentale ale experienţei, la fel cum
prima sarcină a ştiinţelor exacte a fost identificarea elementele bazale. Cea de-a doua sarcină
este să descrie modalităţile prin care se combină acele elemente.
Metodologia psihologică în viziunea lui Tichner, nu ar trebui să fie diferită faţă de
metodele utilizate de celelalte ştiinţe. Toate cercetările încep cu observarea fenomenelor
considerate obiect de studiu pentru o anumită ştiinţă. Pentru ca o observaţie să fie ştiinţifică,
este important ca aceasta să poată fi izolată, variată şi repetată. De exemplu, stimularea unui
anumit bloc receptor situat pe limbă cu o anumită substanţă, poate produce un răspuns specific.
Poate că subiectul declară că a simţit un gust dulce. Să presupunem că receptorul poate fi izolat,
substanţa poate fi variată şi răspunsul poate fi izolat iar stimulul poate fi repetat. Observaţia, în
acest caz, este o variantă a introspecţiei, dar în viziunea lui Titchner, nu trebuie ca aceasta să fie
văzută ca fiind total diferită de introspecţie.
67
Mihai ANIŢEI
De vreme ce metoda lui Titchner se limita la introspecţie, s-ar putea crede faptul că
psihologia în viziunea lui, avea un spectru limitat. Introspecţia a fost acuzată că arată în mod
superficial elementele minţii individuale şi că suntem prinşi într-un anume solipsism. Titchner
cunoştea această problemă şi a încercat să diversifice metodele folosite în studiul fenomenelor
psihice.
Titchner considera că psihologii trebuie să realizeze numeroase analogii. Deşi noi avem
acces direct doar la experienţa noastră, un anume tip de comportament (expresia de frică) la altă
persoană se poate interpreta în baza propriei noastre experienţe cu acel comportament. Viziunea
sa asupra spectrului psihologiei, era atunci mult mai largă decât ce ar putea deriva dintr-o
definiţie a sa a psihologiei ca experienţă umană dependentă de experienţele individului. În timp
ce sistemul lui Titchner evolua, el a devenit conştient de importanţa studiului diferitelor tipuri
de conştiinţe.
Titchner considera procesele mentale drept „ferestre” ale minţii. În primul rând, Titchner
a dorit să identifice elementele care stăteau la baza fiecărui simţ în parte. Deşi studiul simţurilor
a ocupat un loc central în sistemul lui Titchner, el şi-a îndreptat atenţia înspre alte două
procese: imaginile şi trăirile afective. Senzaţiile au fost privite ca elemente ale percepţiei, în
vreme ce imaginile ai fost privite ca elemente ale ideilor, amintirilor şi gândurilor. Afectele au
fost tratate ca procese elementare ale emoţiilor.
Pe lângă clasificarea şi identificarea elementelor constitutive simple, Titchner, considera
că e necesar ca psihologul să descopere atributele proceselor elementare. De exemplu, el
remarcase că toate senzaţiile au cel puţin patru atribute: calitate, intensitate, claritate, durată.
Calitatea este cea mai importantă proprietate a senzaţiilor- salitatea, dulceaţa, roşeaţa, etc.
Intensitatea se referă în mod simplu la faptul că senzaţia există cu o anume cantitate şi putere.
Claritatea se referă la gradul de distingere sau transparenţă a unei senzaţii. Durata se referă
desigur la un atribut temporal.Titchner de asemenea a considerat că acestor patru atribute li se
pot asocia şi imagini.
Sistemul lui Titchner punea accentul pe importanţa experimentelor de laborator şi pe o
metodologie riguroasă. Cursurile aveau întotdeauna o bază practică. În mod normal, el făcea o
demonstraţie de laborator aducând întotdeauna elemente de noutate. Le făcea studenţilor o
scurtă prezentare a experimentului şi le spunea care erau materialele necesare pentru acesta. În
continuare descria procedura pe care aveau să o utilizeze.
Titchner a fost interesat de problema atenţiei. A făcut distincţia între atenţia voluntară şi
involuntară. A numit atenţia involuntară primară şi pe cea voluntară secundară. Ambele
reprezintă tipuri de conştiinţa în stadii diferite de dezvoltare.
Atenţia primară conform lui Titchner (1915) este „o atenţie pe care o oferim
necondiţionat şi nu o putem opri” (pag 268). Este declanşată de stimuli puternici, noi, spontani
deci atributul intensităţii este suficient pentru a o activa.
Atenţia secundară presupune concentrarea asupra unui obiect care nu ar atrage atenţia în
mod normal. Astfel el considera ca „atenţia secundară este atenţia în condiţii dificile, în faţa
concurenţilor, atenţie fără distragere” (pag 272). Deci, atenţia secundară se asociază cu un grad
mult mai mare de dezvoltare. Copilul este capabil de atenţie involuntară în mod curent, dar nu şi
de cea voluntară.
Titchner considera că înainte de cercetarea lui Hermann Ebbinghaus, studiul
experimental asupra asocierilor a fost confundat datorită unor interpretări eronate date anterior.
În viziunea lui Titchner, doar simpla analiză a asocierilor fără a înţelege întreg procesul este
nerelevantă. De asemenea el a argumentat că şi cunoştinţa noastră în acest domeniu este limitată
până la momentul în care va fi posibilă cercetarea fiziologiei asocierilor.
Cea mai discutată teorie asupra naturii emoţiilor în vremea lui Titchner era una
paradoxală promovată de William James (1884) şi susţinută de Carl Lange (1884). Sub
denumirea de teoria James-Lange a emoţiei, era vorba despre dependenţa emoţiei de sistemul
vasomotor. Conform acestei teorii noi simţim emoţii cum ar fi frica, mânia, dragostea datorită
68
Mihai ANIŢEI
unor fenomene ce se petrec în organismul nostru (contracţii musculare, adrenalină, puls crescut,
etc. care se interpun între un proces mintal şi altul. Folosind un exemplu dat şi de James, vedem
un urs, fugim şi ne e frică. Experimentarea emoţiei este produsul fugii şi a multiplelor
evenimente care o acompaniază. Spunem despre această teorie că este paradoxală deoarece
contrazice ideea logică cum că vedem ursul, ne e frică şi abia după aceasta fugim.
Titchner considera că în anumite cazuri, instinctele sunt în mod automat legate de afecte,
poziţie pe care James a acceptat-o. Asemenea afecte apar în condiţii de mediu care se pot asocia
şi cu stări organice. Afectele se pot asocia şi cu amintiri sau imagini. Deci, conform lui
Titchner, producerea emoţiei poate avea mai multe cauze. Titchner (1915) spunea că
sentimentul „reprezintă ultimul nivel al dezvoltării mintale din punct de vedere afectiv, la fel
cum gândirea reprezintă nivelul cel mai înalt de dezvoltare ale zonei senzaţiilor şi imaginaţiei”
(pag 499). Un sentiment este mult mai complex decât o emoţie; include discriminare, o
dimensiune critică, premise diferite, etc. De exemplu, dacă patriotismul se numeşte sentiment,
include emoţii dar şi tensiuni. Care este relaţia dintre loialitate faţă de stat, naţiune şi umanitate?
Ce reprezintă un simbol? Deci, sentimentul implică emoţii dar este o manifestare mai
complicată a dimensiunii afective.
Titchner a identificat trei procese psihice elementare: senzaţia, imaginaţia şi
afectivitatea. Afectivitatea era iniţial privită ca fiind compusă din emoţii. Pe măsură ce teoria lui
Titchner se dezvoltă, relaţia dintre afect şi emoţie devine din ce în ce mai problematică. În
ultimii ani Titchner s-a depărtat de conceptul elementelor şi gândea în termeni de experienţă şi
dimensiune. Imaginile, senzaţiile, emoţiile nu sunt ultimele dimensiuni ale experienţei ci doar
elemente abstracte care se pot găsi doar prin disecţie sau discriminare.
Deşi sistemul său original nu rezistat, atitudinea sa ştiinţifică riguroasă a fost remarcată
de psihologi. Este de asemenea foarte interesant faptul că în ultimii ani Titchner începuse să
înţeleagă independenţa psihologiei de fiziologie. Aceasta se poate să fi determinat şi alţi
psihologi să aibă încredere în noua disciplină, psihologia.
4.8.Funcţionalismul şi rolul său în psihologie
Funcţionaliştii erau interesaţi atât de ştiinţă fundamentală cât şi de aplicaţiile acesteia în

viaţa reală. Funcţionalismul a luat naştere într-un context pluralist-pragmatic şi radical-empirist
de unde a rezultat o atitudine mai deschisă şi mai flexibilă în relaţia cu obiectul de studiu. A
prezentat mai multe probleme interesante ce afectau viata de zi cu zi a oamenilor: problemele
creşterii copiilor, educaţia, îmbătrânirea, mediul de lucru şi tulburările emoţionale.
Funcţionalismul nu a persistat ca o şcoala sau un sistem organizat de gândire, ci prin valorile şi
viziunile sale care au fost preluate de către şcolile ulterioare. Exista numeroase critici legitime
aduse funcţionalismului. Una dintre cele mai comune critici este aceea ca pare vag. Într-adevăr,
studentul obişnuit poate să citească despre funcţionalism şi apoi să întâlnească dificultăţi în a
exprima despre ce este vorba în aceasta şcoala. Problema ar putea fi aceea ca studentul se afla
prea aproape de funcţionalism ca să poată fi capabil să îl privească în ansamblu. Într-un sens
real, o mare parte din psihologia care s-a evidenţiat în secolul XX poate fi privita ca fiind
funcţionalistă.
O alta critica adusă funcţionalismului este aceea că este selectiv şi deseori inconsistent
sau chiar incoerent. Este adevărat ca funcţionalismul nu se realizează în cadrul unui sistem de
gândire îngust şi rigid. Libertatea care rezulta şi ambiguităţile inevitabile pot constitui surse ale
unor frustrări. Exemplele sunt abundente, dar am putea evidenţia ideea principală întorcându-ne
la abordarea funcţionalistă a libertăţii şi determinismului. Mulţi psihologi au luat poziţii
limpezi şi lipsite de ambiguitate faţă de această problemă. James credea cu putere într-o formă
limitată a liberului arbitru, dar s-a gândit ca se cuvine că oamenii de ştiinţă să necesite operaţia
legitimităţii în ariile de investigare.
69
Mihai ANIŢEI
Funcţionalismul a fost de asemenea criticat pentru ignorarea unor probleme de baza şi

axarea exclusiv pe aplicaţii. Este adevărat că funcţionaliştii erau interesaţi de aplicaţii dar
valorificau de asemenea şi studiile de bază. Ceea ce ei respingeau era o psihologie bazata
exclusiv pe teorie. Accentul era pus de ei pe descoperirea unor fapte (ştiinţa de bază) si pe
înţelegerea a diferenţei pe care faptele o realizează (ştiinţa aplicată). Unii psihologi au lucrat în
tradiţia ştiinţei de baza în timp ce alţii erau liberi sa experimenteze problemele vieţii de zi cu zi.
În urma realizărilor lui William James, G. Stanley Hall, şi funcţionaliştilor din Chicago şi
Columbia, a existat o explozie virtuală a interesului pentru psihologia aplicată.
Cea mai importantă persoană din trecutul istoric al funcţionalismului este psihologul şi filozoful
american William James.
William James (1842-1910) a pornit de la sensibilitatea sa faţă de oameni şi problemele

lor. Ceea ce a rezultat a fost o filozofie validă doar în aparenţă, o filozofie unică prin
deschiderea faţă de schimbare şi prin dorinţa de a experimenta noi metode. Aceasta era o
filozofie bine integrată în specificul gândirii americane nefiind nici pesimistă, nici optimistă ci
în mare măsură practică.
James a definit psihologia ca ştiinţa vieţii psihice. Aşadar, pentru James, psihologia era
studiul proceselor mentale, dar asemenea procese introduc psihologul în dimensiuni
behaviorale, psihologice şi culturale. James credea că o mare parte a vieţii omeneşti este
inteligibilă doar în termeni de analiză a obiceiurilor care au fost dobândite prin învăţare şi
educaţie. A pus accentul pe baza fiziologica a obiceiurilor prin evidenţierea faptului ca
stimularea pare să urmeze calea rezistenţei minime a ţesutului viu. Majoritatea dintre noi trăiesc
urmărind tipare în domeniul vestimentaţiei, al modalităţilor de salut, scopul de a obţine şi a
desfăşura o slujbă. James susţinea că psihologii abandonează metoda empirica atunci când
încearcă să disece viaţa psihică în simple senzaţii. Motivul acestei controverse este acela că în
experienţa noastră normală nu avem senzaţii simple. Altă caracteristică a fluxului gândirii este
aceea că gândurile se află într-o continuă schimbare. Era convins că starea noastră mentală se
află întotdeauna în desfăşurare prin urmare o stare actuală nu este identică cu precedenta. A
treia caracteristică a gândirii umane este aceea că transmite un înţeles, cu alte cuvinte este
cognitivă. Termenul “cognitiv” derivă din latinescul “cognoscere”, care înseamnă a cunoaşte
sau a lua la cunoştiinţă. Conform lui James, selectivitatea, discriminarea, alegerea şi interesele
schimbătoare sunt în starea lor naturală. James credea ca selectivitatea este bazata pe natura şi
caracteristicile stimulului, estetica şi valorile personale.
Pentru James, termenul “sine” reprezinta totalitatea lucrurilor care ne apartin: prieteni,
copii, casa, haine, animale de casă, reputatie, memorie, perceptie, şi o structura fizică. A
identificat trei constituenti ai eului: eul material, eul social, şi eul spiritual.
James considera că existau anumite tensiuni şi rivalităţi de observat în rândul eu-rilor de
asemenea existau tensiuni şi în radul eu-rilor potenţiale sau al eu-rilor ideale. James a
demonstrat ca respectul faţă de sine este o funcţie a raportului dintre succesul şi dorinţele
noastre după cum urmează:
Succes
Respectul faţă de sine=_________
Pretenţii
James a evidenţiat faptul că cele mai mari dificultăţi sunt depăşite prin ajustarea
aşteptărilor la un nivel mai scăzut. Ne simţim uneori uşuraţi atunci când spunem că nu trebuie
să fim cei mai buni într-o anumită activitate sau atunci când realizăm că putem pur şi simplu să
renunţăm la o anumită activitate. James a atras atenţia spre diferite aşteptări asociate cu diferite
euri. Eul material îşi poate găsi mulţumirea în bogăţie, eul social o poate găsi în recunoaştere,
iar eul spiritual îşi poate găsi recunoaşterea în puritatea sau superioritate morală.
70
Mihai ANIŢEI
James a urmărit de asemenea şi caracterul schimbător al instinctelor. Spre exemplu,

instinctul de a urmări scade după o perioadă scurtă, dar critică de timp. El credea că principiul
schimbării este important în viaţa animalelor şi a oamenilor. Un instinct este util doar pentru a
scurta perioada. James vedea instinctele ca fiind foarte importante în dezvoltarea timpurie şi
mai puţin importante în dezvoltarea târzie. Considera instinctive comportamentele precum
suptul, muşcatul, strânsul, plânsul, imitatul şi anumite temeri.
Având în vedere studiul memoriei, James a început prin a evidenţia distincţia între
memoria primară şi memoria secundară. Memoria primară, conform lui James, este memoria
trecutului imediat, sau memoria evenimentelor care au trecut de curând în conştiinţă. Considera
că există o strânsă legătură între memoria primară şi imaginile întipărite în memorie după
contact – un subiect de interes considerabil în cercetarea perceptivă. Memoria secundară, pentru
James, era memoria corespunzătoare. A definit-o ca fiind cunoaşterea evenimentelor anterioare
care nu fac parte curentă din gândire sau atenţie. James susţinea că exersarea memoriei
presupune două lucruri: în primul rând, reţinerea unui obiect, şi în al doilea rând, demonstrarea
reţinerii prin amintire, reproducere sau evocare.
Sub conducerea lui James, graniţele metodologice şi conceptuale ale psihologiei s-au extins
foarte mult.
Hugo Munsterberg (1863–1916) s-a remarcat prin studiul problemelor legate de

psihologia judiciară, criminalistică, psihologie economică şi organizaţională. Cartea lui
Munsterberg “În boxa martorilor” (1908) este clasică în psihologia criminalistică. Aceasta
explorează probleme legate de subiecte precum mărturiile, metode de interogare,
sugestibilitatea martorilor în tribunal şi detectarea minciunii. În privinţa ultimului subiect,
Munsterberg era conştient de relaţia dintre stimularea fiziologică şi procesele emoţionale. El
credea ca procesele asociate cu spunerea unei minciuni pot fi detectate prin măsurători
fiziologice precum respiraţia şi presiunea arterială. Munsterberg credea de asemenea că va sosi
şi ziua în care experţii psihologi vor fi chemaţi să depună mărturie, precum chimiştii, fizicienii
şi alţi experţi. De asemenea, el a anticipat posibilitatea că va exista un laborator psihologic care
să funcţioneze doar pe probleme juridice.
Lucrarea lui Munsterberg “Psihoterapia” (1909) cuprinde o discuţie despre cauzele
tulburărilor emoţionale, împreună cu o varietate de strategii de tratament şi cazuri date. În
strategiile de tratament, Munsterberg era împotriva unei abordări strict sistematice fiind de
părere că terapeutul trebuie să asocieze tratamentul la nevoile şi abilităţile speciale ale
pacientului. Deşi hipnoza a jucat un rol important în abordarea sa, era de acord şi cu alte tehnici.
Stanley Hall (1844-1924) a explorat fiecare zonă şi relaţie umană: genetica, copilăria,
adolescenţa, familia, educaţia, şi fenomenul religios. Hall nu a urmat un sistem strict psihologic
cu definiţii clare şi reţete metodologice rigide. Lucrările sale publicate şi programul
experimental pe care l-a susţinut aveau o calitate tematică deosebită. Discutând despre
laboratorul experimental al lui Hall s-a constatat că principalele subiecte investigate erau:
vederea binoculară, percepţia timpului, coordonarea acţiunilor dintre cele două jumătăţi ale
corpului şi relaţia dintre atenţia psihologică şi mişcarea musculară.
Viziunea lui Hall pentru psihologia experimentală a copilului a fost prezentată într-o
revistă cunoscută printr-un articol intitulat “Un institut al copiilor” (vezi Hall, 1910). În articol,
se susţineau campanii pentru instituţiile care realizau studii extinse despre copii. Cercetările lui
Hall despre copii au acoperit numeroase subiecte. El a depus un efort masiv şi susţinut pentru a
înţelege mintea şi comportamentul copilului.
James McKeen Cattell (1860-1944) este una dintre cele mai colorate şi controversate
figuri din istoria psihologiei. Şi-a croit drumul spre celebritate în această disciplină pe o rută
neobişnuită. Programul său de cercetare a eşuat, şi comparativ cu alţii, a publicat un număr
71
Mihai ANIŢEI
relativ mic de lucrări. Şi-a câştigat locul în istorie în primul rând prin abilităţile editoriale şi
administrative care aveau importante consecinţe benefice pentru psihologie şi ştiinţa. Pe
deasupra, prin eforturile sale editoriale, munca experimentală şi editorială a psihologilor a fost
adusă în centrul atenţiei oamenilor de ştiinţă şi publicului.
Programele de cercetare ale lui Cattell la Universităţile Columbia şi Pennsylvania se
concentrau mai ales pe dezvoltarea “testelor mentale”, termen pe care le-a conceput în 1890.
în acea perioadă existau mari speranţe ca abilităţile mentale să poată fi măsurate şi astfel
asemenea măsurări ar putea avea consecinţe benefice pentru şcoli şi pentru industrie. Cattell,
urmându-l pe Galton, a măsurat asemenea variabile ca: timpul de reacţie, timpul de reacţie
complex, acuitatea vizuală, acuitatea auditivă, forţa de apucare, etc.
Mai târziu, Binet, folosind un set diferit de probe, a putut elabora teste cu eficienţă predictivă.
Deşi programul de cercetare al lui Cattell a eşuat, el a stabilit şi a dezvoltat laboratoare la
Universitatea Pennsylvania şi Columbia. De asemenea, la Columbia a ajutat la promovarea
unuia dintre cele mai active programe de doctorat în psihologie.
În 1894, Cattell şi-a început cariera ca editor, a fost o cariera care s-a întins pe durata a
jumătate de secol. Publicaţia “Ştiinţa” era privită în mod tipic ca fiind una dintre cele mai
importante periodice care furnizau informaţii despre cercetările oamenilor de ştiinţă din multe
domenii, inclusiv fizică, chimie, biologie, geologie şi psihologie.
Robert Sessions Woodworth (1869-1962) este privit în mod normal ca un funcţionalist. El

a preferat să se considere un psiholog experimentalist care caută să înţeleagă relaţiile efect-
cauză dintre experienţă şi comportament. Contribuţiile publicate ale lui Woodworth aduse
psihologiei au fost stabilite la 200 de lucrări şi 10 cărţi. Deşi a adus contribuţii substanţiale în
multe domenii, trei dintre acestea sunt de remarcat.
Conceptul de motivaţie la Woodworth s-a extins şi în tărâmul inconştientului astfel că el
l-a anticipat pe Freud în ideea că visele sunt rezultatul dorinţelor perseverente ( teoria sa se baza
de fundamente mai largi decât cele ale lui Freud). Aşadar, dorinţa din spatele unui vis, conform
lui Woodworth, nu trebuie să fie sexuală; mai degrabă trebuie să fie bazată pe o nevoie umana
puternică precum nevoia de a obţine ceva, de recunoaştere, de securitate, s.a.m.d. Woodworth
şi-a denumit abordarea ca “psihologie dinamica”. Termenul “dinamic” se referă la importanţa
înţelegerii cauzelor comportamentului. Woodworth a presupus că aceste cauze nu sunt
întotdeauna reductibile la o simplă formulă stimul-răspuns (S- R). El sublinia posibilitatea de a
înlocui cauzalitatea S-R cu relaţia: stimul – organism – răspuns(S – O – R).
O a treia contribuţie pe care Woodworth a adus-o psihologiei a fost realizată prin
intermediul cărţilor sale. Lucrarea sa introductiva intitulata “Psihologia”, publicata iniţial în
1921, a fost foarte folositoare pentru început, dar lucrarea sa care a avut cea mai mare influenţă
asupra psihologiei academice a fost “Psihologia experimentală” publicat pentru prima oara în
1938. Timp de mai bine de două decenii aceasta a servit drept o sursă standard de referinţă
pentru studenţii care se pregăteau pentru absolvirea universităţii şi nu numai.
În mod discutabil, cea mai semnificativă cercetare psihologica, în funcţie de impactul
durabil pe care l-a avut asupra instituţiilor publice, este măsurarea inteligenţei. Încercări
nereuşite în realizarea testelor cu scopul măsurării inteligenţei au fost făcute înaintea lui Alfred
Binet de către Galton şi Cattell. La scurt timp după 1901, psihologul experimental francez,
Alfred Binet, şi-a făcut publică intenţia de a descoperi o modalitate de a măsura inteligenţa prin
intermediul unor teste speciale. După numeroase eşecuri, Binet şi colaboratorul său, Theodore
Simon, au construit o scală care este general privită ca fiind primul test de inteligenţă reuşit.
Alfred Binet (1857-1911), nu este asociat cu nici un sistem psihologic dominant, dar în
biografia sa scrisă de Wolf (1973), aceasta a afirmat că “el era de fapt total cucerit de
terminologia şi perspective funcţionalistă, de preocupări în legătură cu natura conştiinţei, şi de
nevoia studiilor comparative şi evolutive” (p. 4). Ca psiholog experimental, Binet avea interese
în foarte multe domenii. Pe lângă studiul inteligenţei, a realizat numeroase studii pe teme
72
Mihai ANIŢEI
precum: hipnoza, atenţia, creativitatea, grafologia şi mărturia martorilor oculari. După multe
încercări şi greşeli, Binet a încercat o abordare a măsurării inteligenţei care s-a departajat de
cele anterioare ale lui Galton şi Cattell. Conform lui Wolf (1973), Binet a realizat ca ar fi posibil
să descopere diferenţe mai mult în cadrul proceselor superioare decât în cadrul celor
elementare. Aşadar, în loc să studieze timpul simplu de reacţie, Binet a început să verifice
memoria numerelor, abilitatea de a rezolva probleme conceptuale sau spaţiale, şi testele
proiective cu desene. Binet a adunat de asemenea date normative despre tipuri de probleme pe
care copii reprezentativi pentru anumite vârste ar putea să le rezolve. Într-un final rezultatul a
fost pe măsura aşteptărilor: primul test utilizabil de inteligentă, publicat în 1905 şi revizuit în
1908, apoi din nou în 1911. Scalele Binet – Simon, deşi la început ignorate sau chiar ridiculizate
în Franţa, au fost rapid traduse în alte limbi şi au fost privite ca o realizare majoră.
Apoi, după reuşita victorioasă pe continentul european Lewis Terman (1877 – 1956) a
obţinut dreptul de a publica prima versiune americană a testului Binet – Simon pentru suma
totala de un dolar. Terman a tradus testul, a făcut adaptări şi l-a standardizat pe un grup mare de
copii americani. Prima adaptare a testului lui Binet-Simon, de către Terman a fost publicată în
1916 şi a fost numită Scala de Inteligenţă Stanford – Binet. Numele dat testului s-a bazat parţial
pe legătura lui Terman cu Universitatea Stanford. Ediţii ulterioare ale testului Stanford – Binet
au fost publicate în 1937 şi 1960. Alternative ale testului Stanford – Binet au apărut rapid şi
aveau deseori trăsături sau convenienţe speciale. Spre exemplu, în primul război mondial, un
test bazat pe hârtie şi creion destinat unei testări de grup şi cunoscut sub numele de Army Alpha
a fost realizat de către Robert M. Yerkes şi asociaţii săi ca modalitate de a acoperi sume mari
ale serviciului Personal.
Deşi funcţionalismul a ajutat la crearea unui climat favorabil dezvoltării psihologiei
aplicate, este o eroare să se facă o legătură foarte puternică între dezvoltarea intereselor
aplicabilităţii cu o anume şcoală psihologică. Odată cu pasul făcut de psihologie în secolul XX
vom asista la avântul luat de aceasta atât în cercetarea experimentală, în domeniul psihoterapiei
dar şi a psihologiei organizaţionale.
73
Mihai ANIŢEI
MODULUL III
PRINCIPALELE CURENTE ALE PSIHOLOGIEI MODERNE
PSIHOLOGIA ÎN ROMÂNIA
74
Mihai ANIŢEI
BEHAVIORISM ŞI NEOBEHAVIORISM
Conţinuturi:
1.1. Precursorii behaviorismului: şcoala rusă de reflexologie (I.M. Secenov, I.P. Pavlov),
E.L.Thorndike
1.2. Întemeierea behaviorismului : J.B.Watson
1.3. Neobehaviorismul : Cl. Hull, E. Guthrie, Ed. Tolman, B. Skinner
Obiective:
1.Prezentarea contribuţiei şcoli ruse la reflexologie şi a lui E.L.Thorndike la apariţia
behaviorismului;
2. Prezentarea personalităţii şi concepţiei lui J.B. Watson ca întemeietor al behaviorismului;
3. Prezentarea neobehaviorismului şi a contribuţiei sale remarcabile la cercetarea învăţării.
Precerinţe:
Nu este cazul
Expunere:
1.1 Precursorii behaviorismului
Behaviorismul a fost precedat de un întreg curent ştiinţific şi orientare metodologică,

anume reflexologia rusă şi apoi de conexionismul lui Thorndike.
Şcoala de psihofiziologie rusă a întemeiat studiul ştiinţific asupra reflexelor, condiţiile
funcţionării acestora şi posibilităţile lor de investigaţie şi manipulare.
I.N. Secenov (1829-1905) este autorul lucrării „Reflexele creierului”, publicată în 1863.
Această lucrare este considerată drept prima încercare de constituire a unei psihologii bazată
numai pe fiziologie. Secenov este considerat drept părintele fiziologiei ruse; formaţia sa iniţială
a fost de inginer militar, apoi a efectuat studii medicale la Moscova şi în Germania cu marii
fiziologi ai vremii: H.Helmholtz, J. Műller, E. DuBois. A lucrat ca profesor şi cercetător la St.
Petesburg, Moscova şi Odesa. Secenov este un precursor al behaviorismului întrucât consideră
că activitatea psihică a omului îşi găseşte expresia în stimulii din exterior. El a dorit să realizeze
o psihologie obiectivă bazată pe metode ştiinţei naturale. Autorul consideră că procesele psihice
constituie o expresie a funcţiilor sistemului nervos central, iar fiziologia emisferelor cerebrale
constituie cheia analizei ştiinţifice a fenomenelor psihice. Elementul central al activităţii
nervoase cerebrale îl constituie reflexul . Secenov defineşte reflexul ca reacţie motorie
determinată de o excitaţie din mediul extern. Reflexul este structurat din trei părţi componente:
calea aferentă, zona centrală de proiecţie corticală şi calea eferentă. Secenov considera că sursa
de bază pentru studierea fenomenelor psihice trebuie să fie manifestările cele mai simple de
ordin fiziologic şi că nu ar exista o limită precisă între procesele nervoase şi cele psihice. Spre
exemplu în cadrul reflexelor spinale intensitatea reacţiei creşte direct proporţional cu creşterea
intensităţii excitaţiei; în schimb la reflexele creierului relaţia dintre intensitatea excitaţiei şi
reacţia motorie este mult mai complexă. Mecanismele cerebrale care intervin în funcţionarea
75
Mihai ANIŢEI
arcului reflex pot inhiba sau intensifica mişcarea în raport cu forţa excitaţiei. Secenov dădea
exemplul spaimei care intensifică reacţiile motorii.
Analiza pe care Secenov o realizează asupra reflexelor şi implicaţiilor acestora în
mişcările involuntare este remarcabilă şi aduce puncte de vedere care au fost ulterior
confirmate. Mişcările involuntare sunt încadrate în două categorii principale: reflexele pure, în
care nu intervine activitatea intensificatoare sau inhibitoare a creierului şi reflexele în care
aceste funcţiuni intervin. Orice mişcare involuntară – reflex are la baza sa o excitare a unui nerv
senzitiv care poate determina uneori şi senzaţii conştiente. La reflexele pure, spinale, în cadrul
cărora nu intervine un element cerebral raportul dintre intensitatea stimulării şi cea a reacţiei
rămâne constant; în schimb atunci când intervine un element psihic acest raport este modificat
fie în sensul inhibării, fie în sensul activării. Anticiparea behaviorismului reiese cu claritate din
ideea că activitatea exterioară a sistem ului nervos se manifestă prin mişcare. Sunt mişcări ce au
drept finalitate apărarea individului de influenţele perturbatoare ale mediului.
Psihologia lui Secenov analizează variate aspecte ale vieţii psihice, toate indisolubil
legate de activitatea reflexă a creierului. În privinţa senzaţiilor viziunea lui Secenov este
reflexologica şi asociaţionistă. De fapt întreaga reflexologie rusă se află sub spectrul
asociaţionismului. La baza vieţii psihice sunt reflexe simple, primare, care prin asociere conduc
la comportamente mai complexe. Asocierea mai multor reflexe consecutive şi repetarea lor
conduce la elaborarea unor reprezentări care pot inhiba sau intensifica reflexele. Senzaţia,
organele de simţ sunt indisolubil legate de activitatea reflexă. În ceea ce priveşte memoria,
aceasta rezultă dintr-un fenomen de persistenţă a imaginilor pe retină. Este urma pe care o lasă
fenomenul de excitaţie la nivel neuronal. Secenov este foarte categoric atunci când afirmă că
toate actele psihice, fără excepţie, se dezvoltă pe cale reflexă (Secenov, 1956). Punctul său de
vedere asociaţionist-materialist se regăseşte şi în modul în care tratează gândirea ca un reflex în
care veriga finală este inhibată. Rolul inhibiţiei este mai bine evidenţiat în procesul educaţiei, în
condiţiile în care copilul învaţă prin asocierea reflexelor grupându-şi mişcările şi dobândind
capacitatea de a le inhiba. Anticiparea behaviorismului este din nou exprimată clar în ideea că
nici un act de gândire nu este posibil fără o excitaţie senzitivă exterioară. Mai mult decât atât,
cauza iniţială a oricărui fenomen psihic este o excitaţie senzitivă exterioară (Secenov, 1956).
Secenov adânceşte analiza iniţiată în „Reflexele creierului” în lucrarea „De către cine şi
cum trebuie prelucrată psihologia”. Aici este şi mai categoric afirmând că numai fiziologia are
cheia analizei cu adevărat ştiinţifice a fenomenelor psihice. Este vorba despre fiziologie ca
ştiinţă inductivă şi experimentală. Pe această cale marele fiziolog rus încearcă să pună bazele
unei psihologii experimentale bazată pe fapte care pot fi controlate şi măsurate în laborator.
După cum susţine M. Ralea şi C.I. Botez (1958) trăsătura cea mai caracteristică a
concepţiei lui Secenov în psihologie este importanţa pe care o acordă mişcării reflexe. Secenov
a descoperit fenomenul inhibiţiei centrale şi funcţia de intensificare ar reacţiilor motorii care fac
din sistemul nervos un factor reglator al activităţii psihice în raporturile cu mediul. Această
concepţie conduce la explicarea tuturor proceselor psihice ca reflexe complet sau incomplet
inhibate sau intensificate şi la constituirea unei psihologii monist-materialiste.
I.P. Pavlov (1849-1936) a urmat seminarul teologic în oraşul natal Riazan, apoi studii
în domeniul ştiinţelor naturale la Universitatea din St. Petesburg; a urmat Academia militara
medico-chirurgicală obţinând doctoratul în medicină. În 1890 Pavlov devine profesor şi director
al secţiei de fiziologie din Institutul de medicină experimentală. Întreaga sa activitate se va
desfăşura în cadrul acestui institut şi după cum arăta Pavlov „de aici înainte am avut o viaţă
liniştită alcătuită din evenimente obişnuite, familiare şi de laborator” Pavlov, I.P. (1953),
Experienţa a douăzeci de ani în studiul activităţii nervoase superioare a animalelor, Bucureşti,
Ed. Academiei. În 1904 a câştigat premiul Nobel pentru cercetările sale asupra digestiei. După o
perioadă mai dificilă în tinereţe obţine repede recunoaştere şi apreciere naţională şi
internaţională prin cercetările sale şi a beneficiat de cele mai bune condiţii asigurate de puterea
sovietelor datorită concepţiei sale materialiste. Drept recunoaştere a meritelor sale deosebite s-a
76
Mihai ANIŢEI
construit lângă St.Petesburg în 1922 un mare institut de fiziologie consacrat studiului activităţii
nervoase superioare. Aici în încăperi izolate fonic s-au elaborat în condiţii optime cercetări
asupra reflexelor condiţionate, asupra activităţii nervoase superioare, dinamicii corticale,
proceselor de excitaţie şi inhibiţie, tipurilor de activitate nervoasă superioară. Recunoaşterea sa
internaţională a fost dovedită prin organizarea celui de-al XV-lea congres de fiziologie în 1935
la Moscova si St. Petesburg reunind peste 1500 de delegaţi din toată lumea prilej cu care i s-a
acordat titlul de Princeps physiologorum mundi al fiziologiei mondiale (M.Ralea, C.I. Botez,
1958).
Cu toate acestea Pavlov şi-a menţinut o distanţă academică faţă de autorităţile bolşevice
impunându-se prin calităţile sale remarcabile de om de ştiinţă şi prin verticalitatea sa morală.
Devotamentul lui faţă de ştiinţă era total şi putem aminti drept ilustrare o întâmplare petrecută
în zilele revoluţiei la St. Petesburg: un asistent a întârziat la serviciu şi Pavlov l-a mustrat cu
severitate; asistentul s-a plâns că pe străzi erau lupte şi că i-a fost greu să ajungă la institut.
Răspunsul lui Pavlov este sugestiv: „ce importanţă are o revoluţie când ai de lucru in laborator”.
Colaboratorii l-au descris ca pe un om impulsiv şi exigent. Crezul său în ştiinţă este nemăsurat,
considerând că numai ştiinţa exactă despre natura omului va face distincţia dintre om şi viaţa sa
prezentă şi îl va epura de păcatul contemporan în sfera relaţiilor interumane.
Contribuţia lui Pavlov la psihologie este importantă din perspectiva sublinierii rolului
activităţii nervoase a creierului ca suport al vieţii psihice. Calitatea sa de precursor al
behaviorismului este evidenţiată de cercetările sale remarcabile în domeniul elaborării
reflexelor condiţionate demonstrând posibilitatea modificării unui comportament într-o manieră
obiectivă. În acelaşi timp reflexologia pavloviană este şi un model de abordare asociaţionistă.
Fiziologii se bazau pe principiul asocierii prin contiguitate: atunci când două procese mentale
elementare au fost active împreună ori în imediată succesiune. Unul dintre ele, reluat, tinde să-şi
propage excitaţia şi asupra celuilalt. Acest principiu afirmat prima dată de către Aristotel a fost
îmbrăţişat de către asociaţionişti şi întreaga reflexologie se bazează pe el.
Modelul experimental clasic propus de către Pavlov este cel al asocierii dintre un stimul
condiţionat şi un reflex necondiţionat. Sugestia acestor asocieri i-a venit lui Pavlov în urma unei
observaţii empirice în condiţiile în care studia reflexul de salivaţie pe câini in laborator. El a
constat că de fiecare dată la venirea îngrijitorului în cabina în care se afla câinele şi aprinderea
luminii era însoţită de o creştere spontană a salivaţiei. Această observaţie a dezvoltat întreaga
metodă experimentală a lui Pavlov cu privire la elaborarea reflexului condiţionat. Hrana ca
stimul necondiţionat este însoţită de reflexul necondiţionat al salivării. O dată cu prezentarea
hranei se prezintă şi stimulul condiţionat (lumină, sunet). Repetând această asociere se fixează
relaţia dintre stimulul necondiţionat (hrană) şi cel condiţionat (lumină, sunet) astfel încât, la un
moment dat numai la apariţia stimulului condiţionat (lumină, sunet) se produce reflexul
condiţionat (salivare). După un timp acest reflex se stinge ceea ce sugerează că trebuie să fie
urmat de întăriri succesive. O altă observaţie este fenomenul de generalizare astfel încât un
reflex condiţionat provocat de un stimul poate fi provocat şi de alt stimul diferit de primul.
Cercetările lui Pavlov au arătat că stimulul condiţionat trebuie să fie prezentat într-un timp
foarte scurt după apariţia stimulului necondiţionat pentru a realiza o asociere stabilă şi un reflex
condiţionat puternic.
Pavlov a dezvoltat cercetări asupra activităţii nervoase superioare studiind fenomenele
de excitaţie şi inhibiţie precum şi raporturile dintre acestea: iradierea, concentrarea şi inducţia
reciprocă. Impulsurile care vin pe calea nervilor aferenţi ajung în zona cortexului unde procesul
de excitaţie iradiază în zonele înconjurătoare. Atunci când se produce o excitaţie a unui centru
cortical centrii învecinaţi sau chiar mai îndepărtaţi prezintă un fenomen de inhibiţie. Legea
inducţiei reciproce este definită prin raportare la focarul de inhibiţie care se înconjoară pe o
întindere mai mare sau mai mică cu o zonă de excitabilitate crescută care apare fie imediat fie
treptat şi se menţine nu numai pe durata inhibiţiei dar şi după aceea.
77
Mihai ANIŢEI
Funcţionarea reflexului condiţionat se datorează „legăturilor temporare” considerate de

către Pavlov drept forma tipică de activitatea a scoarţei cerebrale. Pavlov consideră că întregul
complex de legături nervoase temporare, de conexiuni între centri corticali care se consolidează
sau se dizolvă în mod continuu constituie adevărata expresie a vieţii psihice. Legăturile
temporare sunt conexiuni ce se stabilesc între centri corticali care comandă fiecare o activitate
(Pavlov, 1953). La baza formării unui reflex condiţionat este stabilirea unei legături noi,
trasarea unei căi noi a excitaţiei nervoase între cei doi centri nervoşi. Această punte temporară
formată între două puncte ale scoarţei cerebrale constituie baza fiziologică a oricărui reflex
condiţionat. Pavlov se apropie de Thorndike atunci când afirmă că reflexele condiţionate pot fi
numite şi reflexe conexionale, întrucât legătura temporală se formează prin coincidenţa unui
agent oarecare cu acţiunea unui excitant necondiţionat.
Pavlov analizează diferenţele dintre reflexele înnăscute, necondiţionate şi cele
dobândite, condiţionate. Reflexele înnăscute asigură adaptarea la mediu în condiţii relativ
invariabile; sunt reflexe care s-au constituit în raport cu anumiţi stimuli din mediu. În schimb
prin intemediul reflexelor condiţionate se produce o adaptare superioară elaborându-se conduite
adaptative în raport cu stimuli variabili. Reflexele condiţionate se construiesc imediat după
naştere în condiţiile acţiunii simultane a unui agent indiferent cu un excitant necondiţionat.
Reflexele condiţionate trebuie să fie întărite periodic altfel slăbesc şi se sting.
Concepţia asociaţionistă a lui Pavlov se vădeşte şi în conceptul de stereotip dinamic care
stă la baza comportamentului constituind un lanţ de reflexe necesare în raporturile animalului cu
mediul. Pavlov şi-a imaginat cortexul ca pe un mozaic de puncte cu nivele diferite de intensitate
a stărilor de excitaţie şi inhibiţie.
Cercetările lui Pavlov asupra activităţii nervoase superioare l-au condus la identificarea
tipurilor de sistem nervos, pornind de la procesele fundamentale de excitaţie şi inhibiţie. El a
identificat patru tipuri de sistem nervos pe care le-a denumit după terminologia rămasă încă de
la Hipocrate şi Galenus: puternic neechilibrat excitabil (coleric); puternic echilibrat mobil
(sangvinic); puternic echilibrat inert (flegmatic) şi tipul slab (melancolic). Fiecare om aparţine
unuia sau altuia dintre aceste tipuri temperamentale dar caracterul său real (fenotipul) depinde
de experienţele sale în mediul înconjurător, astfel încât caracterul este un aliaj format din
caracteristicile tipului şi schimbările produse de mediul extern (Pavlov, 1953).
O altă contribuţie a lui Pavlov vizează cel de-al doilea sistem de semnalizare,
considerând că dobândirea capacităţii de a vorbi amplifică foarte mult potenţialul uman.
Mecanismele reflexului condiţionat comune omului şi animalului sunt grupate în primul sistem
de semnalizare; în schimb vorbirea este expresia celui de-al doilea sistem de semnalizare,
specific omului. Totuşi, Pavlov nu ezită nici o clipă să afirme că legile fundamentale care
guvernează activitatea primului sistem de semnalizare trebuie să-l guverneze şi pe cel de-al
doilea pornind de la premisa că vorbirea se bazează şi ea pe activitatea aceluiaşi ţesut nervos.
Regăsim şi aici o anticipare a behaviorismului.
Anticipări ale behaviorismului se regăsesc în întreaga operă pavloviană. Psihicul se
dezvoltă în raport cu mediul care îl condiţionează şi împreună cu care formează o perfecta
unitate. O independenţă sau o autonomie a organismului faţă de meniu este de neconceput şi
viaţa nu este decât o adaptare continuă a organismului la condiţiile de mediu. Monismul
materialist a lui Pavlov a pus bazele unei fiziologii ştiinţifice a scoarţei cerebrale şi premisele
unei metode obiective în psihologie (M. Ralea, C.I. Botez, 1958).
E.L.Thorndike (1874-1949) este considerat ca un predecesor important al
behaviorismului. A obţinut doctoratul la Universitatea Columbia, New York, 1898, şi a lucrat la
acesta universitate până în 1941; a fost preşedinte al Asociaţiei Americane de Psihologie
(A.P.A.) în 1912. Teza sa de doctorat a fost publicată sub titlul „Inteligenţa animală”, reunind
studii clasice în psihologia învăţării şi reprezentând fundamentele unei noi teorii a învăţării:
conexionism.
78
Mihai ANIŢEI
Conexionismul lui Thorndike este şi el influenţat de concepţia asociaţionistă. Baza

învăţării este conexiunea între impresia asupra simţurilor şi impulsul spre acţiune. Aceasta este
o legătură sau o conexiune esenţială în procesul dezvoltării deprinderilor. Modelul conexionist
se află la baza modelului psihologic S-R (stimul-reacţie). Schema procesului învăţării elaborată
de către Thorndike este şi astăzi menţionată în cărţile de specialitate şi nici o teorie supra
învăţării nu-şi poate permite să ignore modelul său experimental. (E. Hilgard, G. Bower, 1974)
Experimentele lui Thorndike asupra animalelor au influenţat profund concepţia sa asupra
învăţării la om. El consideră că cea mai caracteristică formă de învăţare atât la animale cât şi la
om se realizează în procesul de încercare-eroare. Experimentul tipic utiliza o cutie care
dispunea de un mecanism de deschidere manevrat de un mâner. O pisică înfometată era
introdusă în această cutie şi dacă reuşea să manevreze mânerul uşa se deschidea şi avea acces la
mâncarea din afară. Primele încercări ale animalului se caracterizau prin zgârieturi, muşcături,
agitaţie până ce clanţa se deschidea. Prin repetarea încercărilor timpul necesar ieşirii scădea
treptat dar lent. Thorndike apreciază că această gradaţie lentă sugerează faptul că pisica a
învăţat prin selectarea răspunsurilor corecte şi eliminarea celor necorespunzătoare. El a
sistematizat această idee în legea efectului: întărirea sau slăbirea unei legături ca rezultat al
consecinţelor care pot avea loc. Astfel o legătură însoţită sau urmată de succes, de satisfacţie
este consolidată în schimb dacă este urmată de insucces, de insatisfacţie, este slăbită,
abandonată.
Thorndike a dezvoltat legea efectului prin descoperirea fenomenului de propagare a
efectului. El a demonstrat că influenţa recompensei acţionează nu numai asupra conexiunii
recompensate ci şi asupra conexiunilor adiacente. Cercetările aprofundate l-au condus la
precizarea legii propagării efectului : reacţiile mai bine stabilizate sunt mai puternic influenţate
de sancţiune, iar cele mai puţin stabilizate erau influenţate mai puternic de recompensă. Legea
efectului acţionează mecanic asupra tuturor conexiunilor din vecinătatea conexiunilor
recompensate şi astfel se minimaliza relaţia internă dintre succes şi ceea ce individul încearcă
să facă (E. Hilgard, G. Bower, 1974).
1.2 Întemeierea behaviorismului:
J.B.Watson (1878-1958) a urmat studiile la Universitatea Furman, apoi şi-a luat

doctoratul la Universitatea din Chicago, unde au debutat şi cercetările sale şi unde a fost numit
ca asistent de laborator. În 1908 a fost numit la catedra de psihologie a Universităţii John
Hopkins fiind privit ca unul dintre cei mai promiţători tineri psihologi din Statele Unite.
Domeniul central al cercetărilor sale era comportamentul animal.
La începutul secolului al XX-lea în Statele Unite cunosc o dezvoltare excepţională
cercetările de psihologie animală. De altfel cercetările şi metodologia lui Thorndike au fost
extrem de apreciate de către Watson. Acesta va aplica în psihologia umană metodele obiectivă
utilizate în psihologia animală fiind preocupat să evidenţieze o psihologie riguroasă a faptelor.
O altă sursă a concepţiilor lui Watson este pragmatismul american. Cuvântul pragmatism îşi are
originea în cuvântul grecesc „pragma”(acţiune). Pragmatismul american îşi are originea în
lucrările filozofului Ch. Peirce. Pragmatiştii considerau cunoaşterea ca o funcţiune practică, ca
un instrument de acţiune. Ideile sunt ipoteze de acţiune care ne călăuzesc spre adevăr.
Psihologia trebuie să urmărească pentru ce este nevoie de acele cunoştinţe. Întemeietorul
pragmatismului în psihologie, W. James arăta că aceasta este o metodă care permite rezolvarea
controverselor metafizice interpretând fiecare concepţie potrivit consecinţelor sale practice.
Marele psiholog american pune astfel problema: dacă o anumită teorie ar fi mai adevărată decât
alta ce deosebire ar rezulta pentru om? Dacă nici o deosebire practică nu poate fi observată se
va socoti că ambele alternative se reduc la acelaşi lucru şi că orice discuţie este inutilă (în M.
Ralea, C. Botez, 1958).
79
Mihai ANIŢEI
Având aceste premise, în 1913 Watson publică celebrul său articol „Psihologia văzută
de un behaviorist”, un adevărat manifest al noii orientări.
În timpul primului război mondial Watson a fost înrolat în armată şi s-a ocupat de
selecţia psihologică a piloţilor pentru avioanele de luptă; a încercat să elaboreze un proiect de
cercetare asupra hipoxiei la piloţi, dar a intrat în conflict cu şefii lui şi a fost trimis pe câmpul de
luptă. Armata i-a lăsat un gust amar şi s-a întors la viaţa civilă după război. Opiniile sale asupra
armatei erau foarte dure, arătând că nu a văzut niciodată atâta incompetenţa, atâta extravaganţă
şi un asemenea grup de oameni aroganţi şi inferiori.
Întors la Universitatea John Hopkins, Watson întreţine o legătură cu o studentă fiică a
unei distinse familii din Baltimore. Evenimentul a luat amploare, au fost publicate copii după
scrisorile de dragoste dintre cei doi iar Universitatea s-a văzut obligată să îi ceară să
demisioneze, în 1920. În 1921 divorţează de prima soţie şi la vârsta de 40 de ani se căsătoreşte
cu Rosalie, studenta care a declanşat demisia lui. A urmat o perioadă de dificultăţi sociale,
financiare fiind un om obişnuit să trăiască în mediul universitar. Dar strălucita sa inteligenţă şi
simţul său pragmatic l-au ajutat. S-a angajat pe un post temporar la o firmă ocupându-se cu
studiul pieţei de vânzare a cizmelor de cauciuc. După un an de muncă aprecia că este la fel de
încântător să urmărească cota de vânzări a unui produs nou la fel cum era să urmărească cota
de învăţare la animale sau la oameni (în W. Viney, 1993). Watson a devenit vicepreşedintele
companiei şi a ajuns rapid un om bogat, având contribuţii importante pentru psihologia
publicităţii şi afacerilor.
Principalele contribuţii ale lui Watson în domeniul psihologiei au făcut din el cea mai
importantă figură din istoria gândirii psihologice în timpul primei jumătăţi al sec. al XX-lea.
Sunt contribuţii legate de cercetările experimentale în domeniul psihologiei comparative, ale
învăţării şi condiţionării emoţionale la copii. Lucrările sale în domeniul publicităţii au contribuit
la recunoaşterea publică a psihologiei.
Gândirea psihologică a lui Watson expusă în articolul mai sus amintit dar mai ales în
cartea sa „Behaviorismul” (1924) aduce o critică devastatoare introspecţionismului care a scris
sute de mii de pagini despre analiza a ceva intangibil numit conştiinţă. El a criticat faptul că
psihologia nu s-a apropiat de comportamentul animal ca o sursă majoră de explicare a
comportamentului uman. A considerat introspecţia ca o metodă ezoterică şi nesigură. În aceste
condiţii el susţinea că definirea oricărei ştiinţe include în mod necesar definirea tuturor
celorlalte ştiinţe şi apoi presupune marcarea unu cerc în jurul părţii pe care o considerăm a fi
proprie domeniului studiat. La fel ca şi fizicianul psihologul studiază reacţii, ajustări, mişcări şi
comportamente. Drept urmare, psihologia este o ştiinţă a comportamentului, este o ramură pur
obiectivă şi experimentală a ştiinţelor naturii. Cea mai apropiată ştiinţă de psihologie este
fiziologia, dar a subliniat importanţa studierii comportamentului în contextul social şi cultural,
subliniind conexiunile cu ştiinţele sociale. Ţelul noii psihologii este prezicerea şi controlul
comportamentului. În modelul S-R putem identifica cu uşurinţă S cu variabila independentă şi
R cu variabila dependentă. Behaviorismul este şi o metodă şi a constituit un imbold remarcabil
pentru dezvoltarea unor metode, tehnici experimentale de studiu a comportamentului. În acest
model cunoaşterea lui S poate permite anticipări asupra comportamentului lui R; cunoaşterea lui
R permite inferenţe despre S.
Întreaga sa teorie demonstra nu numai pragmatism ci şi optimism faţă de rolul factorilor
şi condiţiilor sociale şi de mediu. R poate fi manipulat prin modificarea lui S. este celebră
aserţiunea lui Watson care spunea :”daţi-mi o sută de copii şi vă asigur că indiferent de originea
lor socială, de condiţiile lor, de nivelul lor, voi obţine din ei savanţi, medici, jurişti, avocaţi sau
infractori”. Acest optimism remarcabil a marcat întreaga psihologie americană şi succesele ei
în modelarea comportamentelor umane.
Conceptul central al psihologiei lui Watson este cel de obişnuinţă, deprindere
condiţionată. Însăşi personalitatea este privită ca un sistem complex de obişnuinţe care se aplică
în variate domenii ale vieţii. Obişnuinţele sunt condiţionate sub impactul mediului extern şi el a
80
Mihai ANIŢEI
demonstrat modul în care se poate condiţiona inclusiv comportamentul emoţional. Este celebru
studiul „Reacţii emoţionale condiţionate” realizat de către Watson şi viitoarea sa soţie, Rosalie.
Experimentul s-a desfăşurat asupra unui copil crescut în spital. Copilul era sănătos şi bine
dezvoltat, flegmatic şi stabil emoţional. Copilul avea vârsta de nouă luni şi cei doi cercetătorii i-
au arătat un şobolan alb, un iepure, un câine, o maimuţă, măşti şi cu şi fără blană, bumbac, lână,
ziare în flăcări. Copilul nu a manifestat frică faţă de nici unul din aceste lucruri. În schimb
manifesta o reacţie violentă la sunetul puternic provocat prin lovirea unei bare de metal cu un
ciocan. În etapa următoare cei doi cercetători au încercat să stabilească un răspuns emoţional
condiţionat. La vârsta de 11 luni i s-a arătat şobolanul alb şi în timp ce copilul a încercat să îl ia
în mână s-a produs zgomotul puternic şi copilul a tresărit dar nu a plâns. S-a repetat asocierea
de şapte ori, astfel încât atunci când i se arăta şobolanul în absenţa zgomotului, copilul începea
să plângă şi îndepărta. reacţia sa era generalizată şi la alte animale cu haină de blană. ulterior
cercetătorii au demonstrat posibilitatea refacerii unor raporturi emoţionale normale cu animale
în cauză prin asocierea treptata între apariţia animalului şi primirea unei recompense (ciocolată).
Concluzia lui Watson era că emoţiile şi ataşamentul apar prin condiţionare şi că anxietăţile şi
fobiile pot rezulta din experienţe de condiţionare. Acelaşi lucru poate fi spus şi despre
ataşamentele pozitive: dragostea faţă de o persoană, un obiect sau un animal apare prin asocieri
cu circumstanţe agreabile. Pe această cale Watson a încercat să demonstreze psihanalizei faptul
că temerile , anxietăţile, fobiile nu sunt înnăscute. (în W. Viney, 1993).
În organizarea vieţii psihice Watson identifică trei comportamente: viscerale, musculare
şi laringeale. Comportamentele viscerale se referă la reacţiile organice care se produc în orice
activitate psihică. Cele musculare se referă la mişcările adaptative. Iar cele laringeale la limbaj
şi gândire. Gândirea este identificată cu limbajul întrucât se reduce la mişcări musculare ale
laringelui. A gândi înseamnă a vorbi încet pentru sine. Watson afirmă că oamenii nu gândesc cu
creierul ci cu sistemul de arcuri nervoase ale laringelui şi ale organelor anexe. Insistenţa asupra
rolului proceselor periferice în gândire a adus contribuţii importante la studiul mecanismelor
psihofiziologice ale limbajului şi gândirii dar a constituit şi un reducţionism excesiv al gândirii
la nivelul unor comportamente primare.
Dincolo de disputele teoretico-metodologice Watson s-a arătat preocupat de la bun
început de aplicaţiile psihologiei, de faptul că psihologia timpului său nu era utilizată de către
alţi specialişti., era o psihologie sterilă. Atât Pavlov cât şi Watson au fost preocupaţi de
probleme practice. Aşa cum Pavlov s-a preocupat în ultima parte a carierei sale de psihologia
clinică, Watson s-a preocupat de studiul condiţionării fricii. Aceste cercetări stau la baza
tehnicilor de terapie comportamentală, care cunosc o expansiune remarcabilă şi succese
demonstrate ştiinţific.
Munca lui Watson a marcat definitiv interesul psihologiei americane pentru studiul
învăţării. Psihologia behavioristă a considerat învăţarea ca un obiect fundamental de studiu al
psihologiei. Studiul procesului de învăţare oferă mijloace remarcabile pentru înţelegerea şi
controlul comportamentului.
Behaviorismul clasic şi apoi neobehaviorismul au subliniat importanţa experimentării
ca mijloc de verificare a conceptelor şi teoriilor. În perioada de expansiune a
neobehaviorismului între 1920 şi 1950 au fost publicate un număr extraordinar de mare de
cercetări experimentale asupra celor mai variate domenii ale vieţii psihice. Aceasta a constituit
un impuls remarcabil pentru dezvoltarea psihologiei şi mai ales pentru elaborarea unui model
unanim acceptat al cercetării în psihologie.
Între continuatorii lui Watson în spiritul behaviorismului clasic putem să-i amintim pe
Max Meyer, W. McDougall, E. Holt, A. Weiss, W. Hunter, K. Lashley.
81
Mihai ANIŢEI
1.3 Neobehaviorismul :
Cei mai importanţi reprezentanţi ai neobehaviorismului sunt Cl. Hull, E. Guthrie, Ed.
Tolman, B. Skinner.
Clark Hull (1884-1952) este considerat de către W. Viney (1993) drept figura
dominantă a mediului academic al psihologiei între 1930 şi 1950. Cea mai mare parte a
activităţii sale s-a desfăşurat la Universitatea Yale.
Lucrările sale de bază sunt Teoria matematico-deductivă a învăţării mecanice (1940),
Principiile comportamentului (1943), Esenţele comportamentului (1951), Un sistem
comportamental (1952). Hilgard şi Bower (1974) vorbesc despre Hull şi teoria sistematică a
comportamentului.
Conceptul central al teoriei lui Hull este deprinderea. Pe această linie constatăm o
continuitate cu lucrările lui Thorndike şi Watson. Neobehaviorismul modifică schema iniţială S-
R introducând termenul „O” prin care se desemnează „organismul” şi „ceea ce se întâmplă cu
acesta” astfel încât răspunsul nu va depinde într-o manieră simplistă de stimul ci şi de organism.
Acest termen mediator între S şi R se referă la istoria învăţării anterioare, programele de
deprivare senzorială, injectarea de droguri ca variabile experimentale. Tot ceea ce se întâmplă la
nivelul organismului trebuie sa fie luat în consideraţie în structura experimentului ca variabilă
intermediară.
În cercetările sale asupra învăţării Hull consideră întărirea drept prima condiţie a
formării deprinderilor. Hull vorbeşte despre două forme de întărire: întărirea primară care
face apel la trebuinţele de bază ce trebuie să fie satisfăcute şi întărirea secundară ca stimulent
ce consolidează învăţarea. Pe măsură ce întărirea secundară se amplifică, se consolidează
învăţarea. Hull a avut în vedere variate forme de învăţare în experimentele sale: învăţarea prin
încercare şi eroare, învăţarea prin discriminare, învăţarea labirintului, memorarea mecanica ş.a.
Analiza sa asupra mecanismului întăririi l-a condus la introducerea conceptului de
gradient de întărire. Este vorba despre introducerea unui interval de timp între performanţa care
trebuie recompensată şi atingerea obiectivului care asigură întărirea. Astfel hrănirea ca
recompensă pentru apăsarea pedalei poate fi amânată cu un număr de secunde pentru a se studia
efectul asupra cobaiului care învaţă acest fel de amânare. Treptat se introduce o separaţie între
stimul şi răspuns faţă de modelul clasic al condiţionării. Această întărire întârziată este menită
să dezvolte un comportament din ce în ce mai puţin dependent de întărirea iniţială. Este un fel
de „decondiţionare” în raport cu stimulul necondiţionat iniţial. Aşadar gradiente de întărire cu
intervale mai lungi pot fi eficiente pentru învăţare. Paradigma de bază a întăririi constă în
reducerea trebuinţei. Astfel calitatea de întărire primară a recompensei sau pedepsei este
aceeaşi: recompensa reprezentată de hrană reduce tesiunea foamei, salvarea de la şoc (electric),
reduce tensiunea şocului (Hilgard şi Bower, 1974). În concluzie, teoria lui Hull are meritul de a
considera învăţarea în termeni de interacţiune complexă între organism şi mediu.
Edwin Guthrie (1886-1959) şi-a desfăşurat activitatea la Universitatea din Washington
şi a fost puternic implicat în aplicaţiile psihologiei în primul şi al doilea război mondial. În al
doilea război mondial a fost şeful psihologilor în Divizia Maritimă a Oficiului Informaţiilor de
Război.
Guthrie s-a făcut cunoscut prin modelul condiţionării prin contiguitate. A fost un
continuator al cercetărilor lui Thorndike şi Watson, dar nu a agreat modelul mult prea tehnicist
a lui Hull.
Pentru Guthrie legea unică a învăţării a fost formulată într-o manieră foarte concisă: o
combinaţie de stimuli care a însoţit o mişcare, la repetare tinde să fie urmată de aceeaşi
mişcare”. Această lege este completată astfel „un model de stimul îşi capătă întreaga forţă
asociativă cu ocazia primei asocieri cu o reacţie” (în Hilgard şi Bower, 1974). Modelul lui
Guthrie descrie cel mai scăzut nivel al învăţării, bazat pe principiul recenţei. În experimentele
lor Guthrie şi Horton au utilizat aşa numita cutie-enigmă, care permitea ca animalul cobai să fie
82
Mihai ANIŢEI
observat pe tot parcursul perioadei până la soluţionarea problemei, iar poziţiile adoptate în
soluţionare erau fotografiate instantaneu când acţiona maneta de deschidere. Uşa din faţă era
lăsată întredeschisă pentru ca pisica să vadă hrana-recompensă. Pisica intra prin spatele cutiei
iar mecanismul de deschidere se afla la mijlocul podelei cutiei. Dacă era acţionat mecanismul
uşa din faţă se deschidea. Orice acţiune asupra mecanismului declanşa fotografierea mişcării
respective. Rezultatele demonstrează un comportament repetitiv cu totul remarcabil. Pisica va
repeta la infinit reacţia care a condus-o la succes, indiferent de cât de nefirească a fost poziţia
care a ajutat-o. Deci foloseşte mereu aceeaşi soluţie. Sunt şi excepţii de la aceste
comportamente pe care autorii le consideră drept rezultat al unor confuzii accidentale. Este un
stereotip, iar recompensa prin mâncare este nesemnificativă, pentru că pisica nu consumă
întotdeauna alimentele pregătite. Cei doi autori susţin că experimentul lor confirmă cele
semnalate de Thorndike, dar că sugerează stereotipia prezentă în comportament. În cutia lui
Guthrie mecanismul de deschidere era neschimbat şi întotdeauna în aceeaşi poziţie. În cutia lui
Thorndike pedala era mai greu de manevrat şi nu avea întotdeauna aceeaşi poziţie. Prin
experimentul lor cei doi autori au vrut să sugereze existenţa învăţării dintr-o singură încercare.
Sugestia lor este pertinentă şi găsim în comportamentul animalelor si al omului multiple dovezi
ale învăţării dintr-o singură încercare. O anumită experienţă puternică fixează la om un anumit
comportament care este repetat în toate împrejurările. Acest fapt se vădeşte de exemplu în
anumite reacţii alimentare, în anumite reacţii faţă de persoane, situaţii, sau evenimente cu
impact foarte puternic.
Edward Tolman (1886-1957) şi-a desfăşurat întreaga activitate la Universitatea
Berkeley din California. Tolman dezvoltă un behaviorism cognitiv, focalizat pe o observaţie
obiectivă, pe comportamente globale proprii activităţii de zi cu zi. Tot el şi-a denumit sistemul
ca un behaviorism intenţional, urmărind finalitatea comportamentului. Termenul de cognitiv se
referă la abilităţi precum capacitatea de discriminare, simţul locaţiei şi al cauzalităţii precum şi
capacitatea de a dezvolta expectanţe (aşteptări).
Alături de ceilalţi neobehaviorişti Tolman introduce conceptul de variabilă intermediară
care se interpune între stimulii din mediu şi răspunsurile observabile. În categoria variabilelor
intermediare include cogniţiile, expectaţiile, scopurile, ipotezele şi dorinţele. De exemplu, o
expectaţie se dezvoltă atunci când o recompensă este dată după fiecare răspuns corect. Astfel
oamenii dezvoltă expectaţii de fiecare dată când se stabilesc relaţii între răspunsuri si stimuli din
mediu.
Contribuţia remarcabilă a lui Tolman, care face apropierea de viitorul curent cognitivist
în psihologie îl constituie termenul de hartă mentală. În experimentul său utilizează două
grupuri de cobai: primul grup primeşte recompensa după fiecare parcurgere reuşită a
labirintului; al doilea grup nu a primit recompensa şi a fost lăsat să parcurgă labirintul la
întâmplare. În ziua a unsprezecea cobaii din grupul doi au început să primească recompensa. Se
constată că timpul de rezolvare şi numărul de erori au scăzut într-o manieră impresionantă.
Concluzia lui Tolman este că aceşti cobai învaţă relaţiile spaţiale şi dezvoltă aşa numite hărţi
mentale ale labirintului, astfel întărirea influenţează motivaţia şi performanţa dar învăţarea în
sine este un proces independent. Tolman consideră că oamenii se confruntă cu astfel de hărţi
mentale în viaţa cotidiană şi aminteşte labirinturile complicate pe care un elev trebuie să le
parcurgă pentru a ajunge dintr-un loc în altul l şcolii sau al casei. Oamenii dezvoltă hărţi
mentale care includ un sens al locaţiei şi un sens al aranjamentului cotextual incluzând multe căi
posibile care conexează diferite locaţii. Ne construim o reprezentare a lumii în care trăim şi
muncim; nu ne mişcăm într-o manieră mecanică, ci într-una flexibilă, urmărind o cale, apoi alta
ş.a.m.d. Tolman doreşte să sublinieze că învăţarea nu implică doar conexiuni stimuli răspuns, ci
şi conexiuni specifice hărţilor mentale complexe.
Burrhus Skinner (1904-1990) a fost marcat profund de lucrările lui Pavlov şi Watson.
A activat la Universitatea din Minnesota, Indiana şi Harward unde a lucrat cea mai mare parte
din timp. S-a bucurat încă din timpul vieţii de o recunoaştere unanimă în lumea academică
83
Mihai ANIŢEI
americană şi internaţională, psihologia americană plasându-l de ani buni pe primul loc al

psihologilor din lumea întreagă. Lucrări mai importante: Comportamentul organismelor,(1938),
Ştiinţa şi comportamentul uman, (1953), Comportamentul verbal, (1957), Tehnologia predării,
(1968), Despre behaviorism (1974). Contribuţia cea mai importantă a lui Skinner o constituie
condiţionarea operantă. El face deosebirea între comportamentul de răspuns (respondend
behavior) şi comportamentul operant (operant behavior). Corespunzător, vorbeşte despre două
clase de răspunsuri: răspunsuri provocate (elicided responses) şi răspunsuri emise (emited
responses). Răspunsurile provocate de stimuli cunoscuţi sunt reacţii de răspuns. În schimb mai
există o altă categorie de reacţii care nu se corelează cu un stimul cunoscut. Acestea sunt reacţii
operante deosebite de cele de răspuns. Pentru comportamentul operant stimulul devine o ocazie,
dar nu este un stimul care provoacă răspunsul. Corespunzător celor două tipuri de răspuns
Skinner consideră că există două tipuri de condiţionare. Prima este condiţionarea de tipul S,
pentru că întărirea este condiţionată de stimul (modelul pavlovian), şi a doua este cea de tipul R,
operantă (Skinner). În acest caz răspunsul se află în corelaţie cu întărirea. Acest răspuns poate
fi întărit prin mâncarea care îi urmează. Dar nu vederea pedalei este importantă ci apăsarea pe
pedală. Întărirea este întâmplătoare faţă de răspuns. Skinner introduce lege condiţionării reacţiei
de tipul R: „dacă apariţia unui operant este urmată de prezentarea unui stimul de întărire forţa
este mai mare” (în Hilgard şi Bower, 1974).
Skinner a imaginat un dispozitiv complex pentru studiul condiţionării operante: o cutie
fără lumină, izolată fonic; înăuntru se află o mică pedală care atunci când este apăsată face să
cadă bucăţele de mâncare într-un jgheab. Numărul de apăsări ale pedalei este înregistrat şi
reprodus de un grafic. Concluzia cea mai importantă a cercetărilor lui Skinner este că urmarea
evidentă a întăririi unui operant se manifestă prin creşterea ritmului răspunsurilor emise. Cu alte
cuvinte animalul învaţă să acţioneze pedala fără a vedea mâncarea, iar primirea întâmplătoare a
întăririi creşte numărul de acţionări ale pedalei. Mai departe experimentele au fost complicate şi
animalele cobai au fost învăţate să apese maneta pentru a evita un lucru neplăcut, cum ar fi un
şoc electric. Skinner a descoperit că întărirea trebuie să fie aplicată imediat după manifestarea
comportamentului operant si ca întărirea intensifică ultimul comportament pe care l-a
manifestat animalul. Nu întâmplător în cazul de întârziere a întăririi poate fi consolidat un alt
comportament. Au fost constatate chiar şi comportamente paradoxale, superstiţioase ale
cobailor (spre exemplu un animal îşi scarpină urechea sau se învârte inainte de a se uita în cutia
cu mâncare, deoarece în trecut acest comportament a fost asociat cu recomîensa). Ceea ce
Skinner denumeşte comportament „superstiţios” Guthrie considera învăţare prin contiguitate.
Skinner a dezvoltat modelele sale experimentale studiind capacitatea de discriminare şi
modelarea comportamentală. Modelarea se realizează prin modificarea treptată a ceea ce
animalul trebuie să facă pentru a obţine întărirea. Răspunsul este construit treptat pornind de la
unul deja învăţat. Sunt forme de dresaj ce apelează la recompensarea fiecărui succes.
Pentru condiţionarea operantă sunt decisive programele de întărire: întărirea pozitivă,
care furnizează recompensa aşteptată; întărirea negativă, care permite evitarea unor stimuli
neplăcuţi; întărirea la proporţie fixă care se aplică în funcţie de numărul de răspunsuri
corecte date; întărirea la proporţie variabilă mai rezistentă la stingere decât întărirea la
proporţie fixă; întărirea la interval fix prezintă o rezistenţă scăzută la stingere şi răspunsul
dispare rapid dacă nu mai este întărit de mult timp; întărirea la interval variabil este mai
eficientă; stimularea electrică a creierului care nu a fost utilizată de către Skinner şi care a
produs efecte remarcabile. Prin stimularea unei anumite zone a creierului s-a constata că
şobolanii flămînzi preferau stimularea electrică în continuu în defavoarea hranei. S-a vorbit
despre un centru al plăcerii, iar subiecţii umani stimulaţi au declarat că se simt minunat , fericiţi
şi au solicitat continuarea stimulării mai multe ore în continuu; întărirea primară satisface
direct nevoi primare, biologice; întărirea secundară (de exemplu banii) este asociată cu lucruri
care satisfac nevoi primare (dupa N. Hayes şi Sue Orrell, 1997 ).
84
Mihai ANIŢEI
O altă contribuţie semnificativă a lui Skinner este studiul raportului dintre pedeapsă şi
ameninţare. S-a constatat că este mai eficientă combinarea întăririi pozitive, recompensa, cu cea
negativă, retragerea răsplăţii. Pedeapsa nu este automat eficientă din următoarele motive: în
primul rând pedeapsa îl determină pe individ sa o evite şi nu să renunţe la comport nedorit; în al
doilea rând o pedeapsa poate fi asociată cu cel care o aplică şi nu cu comportamentul
indezirabil; în al treilea rând pedeapsa indică, de obicei, ceea ce nu trebuie să facă şi nu ceea ce
este bine să facă. În aceste condiţii Skinner insistă asupra următoarelor trei mecanisme care
reglează raportul dintre pedeapsă şi ameninţare: întărirea pozitivă, constă în prezentarea unui
stimul pozitiv şi astfel comportamentul se va schimba atunci când este stimulat în mod plăcut;
întărirea negativă constă în întreruperea sau absenţa unui stimul negativ aşteptat; pedeapsa
implică transformarea unui comportament nedorit prin aplicare unui stimul aversiv.
Aplicaţiile condiţionării operante sunt mai ales în domeniul învăţării şi în domeniul
terapiei comportamentale. De asemenea sunt şi aplicaţii militare dar cu caracter secret.
Opera şi realizările lui Skinner s-au bucurat nu numai de aprecieri dar şi de critici
severe. Marele psiholog umanist Karl Rogers a criticat foarte dur teoria lui Skinner
considerând-o fascistă. Alţi autori apreciază că cercetările sale oferă rezultate doar în laborator,
având o valabilitate redusă în lumea reală. I s-a reproşat faptul că ignoră sinele, personalitatea,
cogniţia, sentimentele, scopurile, creativitatea. A fost acuzat că propune o ştiinţă mecanicistă,
care dezumanizează individul (W. Viney, 1993).
85
Mihai ANIŢEI
GESTALTISMUL – PSIHILOGIA FORMEI
Conţinuturi:
2.1 Întemeietorii gestaltismului: M. Wertheimar, W. Köhler, K. Koffka

2.2 Contribuţiile gestaltismului la dezvoltarea psihologiei percepţiei, gândirii, rezolvării
de probleme
2.3 Continuatori ai Gestaltismului: K. Lewin şi teoria câmpului; S. Asch, M. Sherif şi
teoria conformismului şi supunerii la normele grupului; K. Duncker şi teoria fixităţii
funcţionale.
Obiective:
1. Prezentarea personalităţii şi contribuţiilor întemeietorilor Gestaltismului la

dezvoltarea acestui nou curent din psihologie
2. Prezentarea principalelor contribuţii ale Gestaltismului la dezvoltarea psihologiei
percepţiei, gândirii, rezolvării de probleme
3. Prezentarea contribuţiei unora dintre continuatorii curentului gestaltist la dezvoltarea
unor noi direcţii de abordare în psihologia socială şi psihologia cognitivă
Precerinţe:
Nu este cazul.
Expunere:
2.1 Întemeietorii Gestaltismului

Gestaltismul este un curent psihologic ce apare la începutul secolului XX în
Austria şi Germania. Acest curent constituie o reacţie împotriva asociaţionismului şi
behaviorismului. Cuvântul Gestalt înseamnă formă, configuraţie. Acest curent a fost
numit şi „Psihologia formei” sau „Şcoala de la Berlin”. Întemeietorii Gestaltismului sunt
Max Wertheimar, Wolfang Köhler şi Kurt Koffka.
Max Wertheimar (1980-1943) s-a născut în Praga unde a şi urmat studiile
universitare, studii juridice dar cu o largă orientare spre filozofie, muzică, psihologie şi
fiziologie. Se pare că între profesorii săi a fost şi Christian von Ehernefels unul dintre
cei mai importanţi precursori ai gestaltismului. A abandonat studiile de drept în favoarea
filozofiei şi a studiat în continuare la Berlin, apoi şi-a luat doctoratul la Wűrzburg, sub
conducerea Kűlpe. A urmat cariera academică între 1916-1929 la Institutul psihologic
din Berlin (de aici şi numele de Şcoala de la Berlin); apoi odată cu instaurarea
nazismului a fost nevoit să emigreze în Statele Unite unde şi-a continuat activitatea
academică până la moartea sa în 1943.
86
Mihai ANIŢEI
Este considerat întemeietorul curentului gestaltist fiind preocupat de aplicarea

noii psihologii la studiul gândirii şi al percepţiei.
Wolfang Kohler (1887-1967) s-a născut în Estonia, dar formarea sa gimnazială
şi universitară s-au realizat în Germania, diploma în filozofie la Universitatea din Berlin.
Între 1913 şi 1920 a fost directorul staţiei de cercetări asupra antropoidelor de pe insula
Tenerife din arhipelagul insulelor Canare. Cercetările sale din această perioadă s-au
finalizat cu lucrarea „Mintea maimuţelor”(1924).
În 1922 este numit profesor şi director al Institutului de psihologie de la
Universitatea din Berlin. În cadrul acestui Institut au lucrat mari personalităţi ale
psihologiei care au marcat noua orientare: Max Wertheimar, Karl Duncker, Kurt Lewin
şi alţii. Între anii 1920-1930 Institutul de psihologie din Berlin a avut o perioadă extrem
de fertilă şi un climat favorabil care a încurajat creativitatea ştiinţifică. Venirea lui
Hittler la putere a impus schimbări brutale care au afectat întregul sistem universitar
german. Profesorii evrei sau cei care nu erau simpatizanţi ai doctrinei naziste au fost
demişi din posturi. În 1935 Kohler a emigrat şi el în Statele Unite unde şi-a continuat
activitatea academică. Kohler a fost un adevărat ideolog al Psihologiei Formei mai ales
prin lucrarea sa „Psihologia formei”, publicată în 1929. În Statele Unite s-a bucurat de
un prestigiu remarcabil şi în 1946 a fost preşedintele Asociaţiei Americane de
Psihologie.
Kurt Koffka (1886-1941) s-a născut la Berlin unde a urmat şi studiile
universitare şi a fost influenţat ca şi ceilalţi doi corifei ai gestaltismului de personalitatea
lui C. Stumpf. Relaţiile sale cu lumea universitară americană au fost foarte strânse astfel
că după o activitate universitară în Germania, din 1927 până la moartea sa şi-a continuat
cariera universitară în Statele Unite. Lucrarea sa de căpătâi este „Dezvoltarea minţii”
(1921) , iar articolul său despre noua psihologie a formei publicat în Buletinul
Psihologic în limba engleză, în 1922 a făcut cunoscute principiile noului curent în
psihologia americană.
2.2 Contribuţiile gestaltismului la dezvoltarea psihologiei percepţiei, gândirii,

rezolvării de probleme
Gestaltismul a apărut pe fondul unor mai vechi preocupări in psihologia germană
dedicată unei abordări globale şi structurale a vieţii psihice. Concepţia asociaţionistă era
din ce în ce mai mult criticată datorită elementarismului ei şi a modului mecanicist de
abordarea a organizării vieţii psihice.
Cel mai important precursor al gestaltismului este psihologul vienez Christian
von Ehernefels care în 1890 publică un articol „Despre calităţile formei”. Autorul
porneşte de la constatarea empirică a faptului că structura unei percepţii rămâne
nemodificată şi când senzaţiile componente se modifică. Exemplul său făcea trimitere la
modul in care oamenii percep o linie melodică indiferent de instrumentul la care este
interpretată sau de persoana care o interpretează. Astfel, deşi vibraţiile sonore, calităţile
undei, vor fi diferite în raportul cu instrumentul sau persoana care interpretează, melodia
este recunoscută ca fiind aceeaşi. Concluzia lui Ehernefels este că forma este ceva mai
mult decât suma părţilor sale şi deţine calităţi care nu rezultă din simpla adunare a
proprietăţilor elementelor sale. Calităţile formei la care se referea autorul corespund
sunetelor şi raporturilor dintre sunete care conferă linia melodică. Or aceste calităţi nu
au un stimul specific dar produc o percepţie specifică a melodiei. Cu alte cuvinte,
calităţile formei constituie un produs subiectiv şi sunt date de natura obiectivă a
percepţiei.
M. Wertheimer va realiza în 1900, într-o cafenea din Viena, un experiment
celebru menit să ilustreze noua concepţie psihologică. El a fixat două becuri pe un
87
Mihai ANIŢEI
suport dispuse orizontal la o distanţă de circa doi metri şi aprinzându-le succesiv a

crescut viteza de succesiune până în momentul în care nu se mai percepeau două becuri
separate ci o bandă luminoasă continuă. Argumentul lui Wertheimar era că percepţia nu
este reductibilă la o sumă de senzaţii şi că noi percepem forme, structuri autonome în
baza unor legi şi principii distincte. El a denumit rezultatele acestui experiment
„fenomenul Φ” (phi). În baza cercetărilor sale ulterioare Wertheimar va propune o serie
de legi ale percepţiei: cea mai importantă este legea pregnanţei sau a celei mai bune
forme, apoi legea celei mai mici distanţe, legea incuziunii, legea tendinţei spre
ansamblu, legea formelor deschise ş.a.m.d. Aceste legi sunt considerate a fi obiective,
ele se impun în procesul percepţiei datorită faptului că oamenii prezintă o tendinţă
înnăscută spre integralitate, spre a percepe unitar obiectele. În acest context experienţa
nu este relevantă dar se acceptă ca având un rol semnificativ montajul, pregătirea,
atitudinea şi orientarea subiectului în percepţie.
Cercetările lui Köhler asupra cimpanzeilor au conturat un mod cu totul diferit de
abordare a studiului comportamentului animalelor. El critică foarte dur modelele
behavioriste de investigare a animalelor care erau închise în cutii sau erau puse să
parcurgă labrinte cărora nu aveau cum să le surprindă ieşirea decât prin încercări şi erori
succesive. Kohler insistă asupra importanţei unei aşa numite vederi de deasupra, adică
acea imagine integratoare asupra câmpului perceptiv care permite reorganizarea datelor
câmpului şi identificarea soluţiei. În experimentele sale realizate pe cimpanzei a
demonstrat felul în care aceştia rezolvă problemele aparent spontan în baza unei intuiţii.
Experimentele se desfăşurau în mediul natural al cimpanzeilor şi, dacă ne gândim bine,
este o diferenţă majoră faţă de animalele închise în cuşti sau labirinte, trăind un
sentiment de nesiguranţă, frică, agitaţie şi nevoia disperată de a se elibera. În
experimentele sale Kohler oferea unui cimpanzeu înfometat ciorchinele de banane
atârnat undeva sus fără a putea fi atins prin sărituri. În jur erau dispuse o serie de cutii de
lemn, aparent la întâmplare. După mai multe încercări de a dobândi fructele, cimpanzeul
pare că renunţă, se retrage şi după un timp revine şi utilizează iniţial una, apoi chiar
două sau trei lăzi pentru a se apropia de fructele atârnate. Kohler denumeşte rezolvarea
drept momentul „aha” ca rezultat al unei intuiţii. În fapt, după cum arată savantul
german, obiectul scop (bananele) şi obiectul mijloc (lădiţele) sunt iniţial separate şi
numai acea „privire de deasupra” îi oferă cimpanzeului posibilitatea să reunească în unul
şi acelaşi câmp obiectul scop cu obiectul mijloc. Învăţarea şi actele inteligente,
rezolvarea de probleme ne apar astfel ca urmare a restructurării datelor câmpului
perceptiv.
O prejudecată persistentă atribuie gestaltismului preocupări numai în direcţia
studiului percepţiei. După cum am văzut ceva mai sus Kohler a abordat intr-o manieră
ingenioasă studiu inteligenţei animale, iar Wertheimar are contribuţii remarcabile în
psihologia gândirii publicate în cartea „Gândirea productivă”, în 1945, după moartea sa.
Autorul vorbeşte despre două tipuri de gândire: reproductivă şi productivă. Gândirea
reproductivă este repetitivă, rezultă din condiţionare, din exersări, din deprinderi şi
rutine. În schimb gândirea productivă rezultă din idei, realizări şi intuiţii noi.
Wertheimer a încercat să explice cum funcţionează gândirea productivă şi a făcut apel la
biografia unor mari savanţi, încercând să demonstreze faptul că acest tip de gândire se
caracterizează prin disponibilitatea pentru soluţii alternative, prin capacitatea de a
restructura şi reorganiza datele unei probleme pornind de la o imagine globală asupra
acesteia. Iată un exemplu dat de către autor, o problemă rezolvată de marele
matematician Gauss la vârsta de şase ani: se dă următoarea adunare
1+2+3+4+5+6+7+8+9+10=? Viitorul mare matematician a dat rapid soluţia şi a explicat
şi modul în care a rezolvat problema: el s-a uitat la întregul şir de numere şi a constat că
88
Mihai ANIŢEI
adunarea numerelor extreme oferă cinci grupuri ale numărului 11 (1+10=11, 2+9=11;
11*5=55).
K. Koffka în lucrarea sa „Dezvoltarea minţii” a aplicat principiile formei la
evoluţia intelectuală a copilului. El considera că forma superioară de învăţare este
învăţarea ideatică ce foloseşte limbajul. Odată cu însuşirea limbajului copilul dobândeşte
capacitatea de a aplica denumirile obiectelor şi la alte obiecte; sunt manipulări inventive
obişnuite la copii ca şi tendinţa de a modifica cuvintele prin distorsionarea lor. Koffka
va considera că este o rearanjare, o restructurare verbală a materialului ideatic şi care are
un rol important în învăţare. Rearanjările verbale şi noile reprezentări simbolice devin
unelte puternice care vor lărgi mult capacitatea de a învăţa şi de a rezolva probleme.
Sintetizând, Koffka subliniază că pentru copil lumea externă este ceva amorf şi
neconturat. Pe acest fond se manifestă calităţile formei: figură-fond, configuraţie,
structuri simple. În aceste condiţii psihicul se dezvoltă ca o complexă arhitectonică supra
şi subordonate între ele.
2.3 Continuatori ai Gestaltismului
Întemeietorii gestaltismului au avut contribuţii mai importante în domeniile

percepţiei , gândirii, învăţării si dezvoltării. Dar noua psihologie a formei a deschis
perspective mult mai largi care au condus la abordarea şi altor teritorii ale vieţii psihice.
Kurt Lewin (1890-1947) a extins zona de interes a psihologiei formei în
domeniile motivaţiei, personalităţii, psihologiei sociale şi rezolvării conflictelor. A
urmat studiile la Universitatea din Berlin unde şi-a susţinut doctoratul, apoi a fost înrolat
în armata germană şi a luptat în primul război mondial, a fost rănit, decorat. Experienţa
războiului are ecouri în teoriile sale de mai târziu, în concepte cum ar fi „graniţă”,
„forţă”, „zonă”, „câmp”. După război a lucrat la Institutul de Psihologie al Universităţii
din Berlin alături de Wertheimer şi Köhler. Această perioadă a marcat concepţia sa
gestaltistă. În 1933 datorită prigoanei naziste a emigrat în Statele Unite. Orientările sale
spre psihologia socială l-au făcut repede remarcat şi a fost numit director al Centrului de
Cercetare pentru Dinamica Grupului din cadrul Institutului Tehnologic Massachustes
(M.I.T.).
Contribuţia cea mai importantă a lui Lewin este teoria câmpului ca mod de
interpretare şi explicarea a dinamicii construcţiei şi dezvoltării personalităţii umane.
Conform concepţiei sale comportamentul este o funcţie a personalităţii şi mediului:
c=f(p,m). conceptul cheie este cel de „spaţiu de viaţă” prin care autorul se referă la
ansamblul faptelor psihologice care influenţează viaţa unei persoane la un moment dat.
În structura spaţiului de viaţă intră evenimentele fizice, cele biologice şi faptele sociale.
Fiecare element al spaţiului de viaţă are o anumită valenţă, o anumită încărcătură
cognitiv-afectivă, ceea ce îl face să fie atractiv sau repulsiv. Ceea ce satisface o anumită
nevoie are o valenţă pozitivă, iar ceea ce produce frustrări sau teamă are o valenţă
negativă. Pornind de la dinamica fluctuantă a valenţelor, Lewin a descris o serie întreagă
de conflicte care se dezvoltă în individ şi care marchează raporturile sale cu lumea. Cele
trei tipuri de conflicte sunt cele de apropiere-apropiere, apropiere-evitare şi evitare-
evitare. Cercetările sale asupra dinamicii grupurilor au un caracter de pionierat în
psihologia socială şi studiază interacţiunea dintre indivizi şi grup. Grupul modifică
comportamentele şi percepţiile indivizilor la fel cum aceştia modifică comportamentele
şi percepţiile grupului. Cercetările lui Lewin s-au oprit asupra unor variate grupuri de
lucru de la cele de muncă la cele educaţionale până la grupuri de interese întâmplătoare.
Cercetările lui Lewin au marcat profund psihologia socială.
Karl Duncker (1903-1940) s-a născut în Germania, a urmat studiile în Germania,
dar şi în Statele Unite. Şi-a luat doctoratul în psihologie la Universitatea din Berlin, unde
89
Mihai ANIŢEI
a rămas în cadrul Institutului de psihologie condus de către Köhler până în 1935 când a
fost nevoit să emigreze în Anglia, iar apoi, din1938 în Statele Unite. S-a sinucis la vârsta
de 37 de ani, dar în ciuda unei cariere scurte el a avut contribuţii remarcabile la studiul
rezolvării de probleme, a psihologiei gestaltiste a gândirii. Cercetările sale s-au axat
asupra studiului fenomenului de fixitate funcţională, ca incapacitate de a găsi soluţii
productive la noile probleme. În confruntarea cu o nouă situaţie problematică oamenii
tind să rămână fixaţi pe utilizarea unui obiect, a unei situaţii şi nu sunt capabili să
găsească noi utilităţi în noi situaţii. Spre exemplu în una dintre problemele sale
ilustrative subiectul trebuia să lege două funii aflate la o distanţă care nu îi permitea să le
cuprindă cu mâinile întinse, rămânând fix într-o poziţie. La capătul unei funii, jos, pe
podea, erau puse diferite obiecte, dintre cele mai bizare. Fixitatea funcţională se
manifestă prin considerarea obiectelor respective în sine şi nefolositoare pentru a rezolva
situaţia prezentă. Soluţia constă în a lega de capătul unei funii unul dintre obiectele
aflate la îndemână şi de a imprima o mişcare de balans, astfel încât să se apropie de
cealaltă funie. Duncker a studiat şi fenomenele de analogie în rezolvarea de probleme.
Analogia ne permite să rezolvăm o problemă nouă prin transferul unei metode vechi la o
situaţie nouă. Cercetările moderne de psihologie cognitivă au readus în prim plan
contribuţiile lui Duncker ca modele experimentale inovatoare pentru studiul gândirii şi
rezolvării de probleme.
Solomon Asch (1907-1996) s-a născut a Varşovia iar în 1920 a emigrat în
Statele Unite şi în anii ’40 s-a alăturat grupului lui Wertheimar şi cercetărilor asupra
gândirii productive. Contribuţia cea mai important a lui Asch o constituie cercetările sale
asupra conformismului. Oamenii tind să judece şi să aprecieze evenimentele raportându-
se la opinia grupului. Asch a demonstrat felul în care conformismul tinde să modifice şi
să distorsioneze judecăţile individului în condiţiile în care acesta este supus presiunii
grupului.
Muzafer Sherif (1906-1988) este psiholog american, de origine turcă.
Contribuţiile sale sunt remarcabile pe aceeaşi linie deschisă de către S. Asch. Sherif a
demonstrat conformismul prin experimentele sale asupra efectului autocinetic. Acest
efect apare în condiţii de obscuritate când o lumină fixată cu privirea este percepută
deplasându-se într-o direcţie sau alta. Sherif a demonstrat că relatările subiecţilor asupra
amplitudinii iluziei sunt profund marcate de relatările subiecţilor anteriori., ceea ce
sugerează supunerea la normele grupului.
Una dintre erorile de interpretare prezentă frecvent în lumea psihologilor ca şi în
cărţile de psihologie este identificarea psihologiei gestaltiste cu gestalt terapia. Gestalt
terapia îşi are originile în lucrările psihologului american Fritz Perls şi are puţine
tangenţe cu psihologia formei. Analize pertinente întreprinse de către reprezentanţii
acestei forme de terapie susţin că nu există o relaţie conceptuală între psihologia formei
„neo-analitică”a lui Perls şi psihologia formei în sensul ei clasic.
O altă eroare de interpretare este aceea că psihologia formei ignoră total rolul
experienţei anterioare. O analiză atentă a gestaltismului ne arată că nu este ignorat
trecutul şi experienţa trecutului în cadrul activităţii perceptive sau intelectuale. În ultimă
instanţă psihologia formei impune o schimbare a accentului de la parte la întreg, de la
structură la proces şi de la ştiinţă obiectivă la cea epistemică.
Psihologia cognitivă modernă a reevaluat contribuţia gestaltismului, în special
asupra învăţării şi memoriei. (W. Viney, 1993)
90
Mihai ANIŢEI
PSIHANALIZA
Conţinuturi:
3.1. Personalitatea lui S. Freud şi concepţia sa asupra organizării psihicului

3.2 Contribuţiile majore ale psihanalizei: inconştientul, structura personalităţii,
mecanismele de apărare ale Eu-lui, stadiile dezvoltării psihosexuale, terapie
psihanalitică
3.3 Psihologia analitică: C. G. Jung
3.4. Psihologia individuală: A. Adler
3.5 Neopsihanaliza: K. Horney, E. Fromm, H. Murray
Obiective:
1. Prezentarea personalităţii întemeietorului psihanalizei

2. Prezentarea principalelor contribuţii ale psihanalizei
3. Prezentarea dezvoltărilor moderne ale psihanalizei
Precerinţe:
Nu este cazul
Expunere:
3.1 Personalitatea lui S. Freud şi concepţia sa asupra organizării psihicului
Psihanaliza este poate mai mult decât oricare dintre curentele psihologice legată
de personalitatea întemeietorului ei, Sigmund Freud (1856-1939). S-a născut într-un
orăşel din Cehia, apoi la scurt timp familia s-a stabilit la Viena unde Freud îşi va urma
studiile şi întreaga carieră până în 1938, când datorită anexării Austriei de către
Germania nazistă a fost nevoit să emigreze la Londra. La un an după exil moare prin
euthanasie ajutat de doctorul său care i-a promis că nu-l va lăsa să sufere inutil.
A urmat studii de medicină la Viena, apoi la Paris unde a dorit să asiste la
celebrele şedinţe de hipnoză ale profesorului Charchot. La începutul carierei sale
medicale Freud a întreprins cercetări experimentale minuţioase pentru ca mai apoi
inspirat de Charchot să se orienteze către nevroza isterică şi hipnoză. Freud nu a folosit
hipnoza ci s-a orientat spre o nouă metodă introducând termenul de psihanaliză în 1896,
la peste zece ani după întâlnirea cu Charchot. El foloseşte tehnica asociaţiei libere care
permite pacientului dezvăluirea treptată a istoriei trecutului, întoarcerea în perioada
primelor conflicte neconştientizate din copilărie. De asemenea Freud se orientează
asupra viselor pe care le consideră drept modalitate fundamentală de acces la
personalitatea umană. Cartea care îl face celebru şi conduc la o largă extindere a
psihanalizei este „Interpretarea viselor”, publicată în 1900. conform concepţiei lui Freud
visele constituie împlinirea deghizată a unor dorinţe. Această carte face dovada unei
culturi remarcabile a autorului, unei extinderi deosebite a concepţiilor sale ştiinţifice,
91
Mihai ANIŢEI
sociale, medicale, psihopatologice şi psihologice. Contemporanii lui Freud descriu o

personalitate complexă, un om sfios, aparent lipsit de încredere, marcat de scurte
perioade de depresie, dar şi cu manifestări pline de entuziasm. Creativitatea sa a fost
oscilantă fiind marcată de perioade de inhibiţie, urmate de izbucniri de activitate
creativă. Era puternic ataşat de familia sa, de soţia şi de cei cinci copii. Era pasionat de
artă în general, de sculptură în special, era un colecţionar de antichităţi. A fost puternic
marcat de barbaria nazistă care a ars în pieţele publice lucrările sale.
După cum arată M. Ralea şi C. I. Botez (11958), concepţia lui Freud cuprinde
două domenii: o doctrină psihologica si o terapeutică a bolilor.
Doctrina psihologică se bazează pe următoarele noţiuni: refularea, inconştientul
şi libidoul. Refularea este rezultatul reprimării de către conştient a impulsurilor
provenite din sfera inconştientului. Este o cenzură datorată educaţiei morale sau
religioase, concepţiei de viaţă şi valorilor sociale. Într-adevăr, viaţa socială impune
tendinţelor si instinctelor omeneşti o anumită îngrădire. Conştientul filtrează printr-o
severă cenzură tendinţele instinctive rezultând uneori un proces de sublimare într-o
tendinţă sau activitate dezirabilă social. Tendinţele reprimate se manifestă deghizat prin
sublimare sau prin actele ratate (lapsus, uitări de cuvinte şi nume, erori de lectură şi de
scriere) şi prin vise. Visele constituie o realizare deghizată a dorinţelor nesatisfăcute din
timpul zilei.
Un concept fundamental în sistemul teoriei lui Freud este cel de instinct.
Instinctele reprezintă impulsuri înnăscute, forţe propulsive ale personalităţii cu valoare
energizantă care deţin o energie ce conectează trebuinţele corporale cu proiecţiile
mintale. Orice instinct exercită o anumită tensiune, presiune, în vederea satisfacerii
trebuinţei ţi restabilirii echilibrului. Freud vorbeşte despre două categorii de instincte: al
vieţii şi al morţii. Instinctul vieţii ţine de supravieţuirea speciei, iar forma de energie pe
care o eliberează este libidoul, exprimat prin instinctul sexual (eros). Omul este marcat
de dorinţa permanentă de satisfacere a instinctelor care îi procură plăcere. Inhibarea
dorinţelor sexuale este necesară până la un punct. Instinctul morţii este opus
instinctului vieţii pentru că omul este supus legii implacabile a naturii care face ca toate
fiinţele vii să îşi înceteze viaţa la un moment dat. Freud consideră că instinctul morţii
sau thanatos acţionează într-o manieră latentă, dar prezintă şi o formă de exprimare,
evident că în comportamentul agresiv, în nevoia de a cuceri, de a descărca energia prin
acte agresive; este o tendinţă iraţională spre autodistrugere.
În ceea ce priveşte organizarea vieţii psihice, după o primă tentativă în care
identifică trei nivele conştientul, preconştientul şi inconştientul, Freud dezvoltă un
model mai elaborat şi mai bine susţinut teoretic alcătuit din Sine (Id), Ego (Eu) şi
Superego (Supraeu.).
Sinele (Id) este structura bazală a vieţii psihice, se identifică cu inconştientul şi
are drept conţinuturi ansamblul instinctelor, tendinţelor, trebuinţelor, pulsiunilor
înnăscute ale individului. Aceste tendinţe sunt imperative, ţin de însăşi existenţa
biologică a individului şi prezintă un mod de acţiune şi satisfacere bine structurat în baza
eredităţii. Satisfacerea acestor pulsiuni se soldează cu o descărcare de tensiune. Cu alte
cuvinte, satisfacerea acţionează după principiul plăcerii. Nesatisfacerea creează
presiuni, acumularea de energie şi tensiune pulsionară care se descarcă în variate
moduri, inclusiv prin vis. Funcţia de bază a sinelui este una de tip homeostazic întrucât
asigură echilibrul dintre organism şi mediu.
Eu-l are un rol şi o poziţie intermediară între cele două instanţe fiind menit să
echilibreze relaţiile conflictuale dintre ele. Eu-l trebuie să pună în acord tensiunile şi
pulsiunile inconştiente cu cerinţele şi exigenţele Supraeului. Eu-l funcţionează după
principiul realităţii, coordonează manifestările psihice în raport cu situaţiile reale şi
identifică modalităţile dezirabile social de satisfacere a pulsiunilor inconştiente.
92
Mihai ANIŢEI
Supraeul (Superego) este o instanţă morală rezultată din interiorizarea

normelor, regulilor vieţii sociale, a interdicţiilor morale. Impuse de societate. Supraeul
acţionează în raport cu imperativele morale. Poziţiile excesive ale Supraeului impuse de
părinţi prin pedeapsă, sancţiune sunt interiorizate şi pot deforma personalitatea. Dar tot
aşa de nocivă este lipsa educaţiei, modelării comportamentale care creează manifestări
lipsite de orice cenzură.
Terapia psihologică -psihanaliza îşi propune să trateze simptomele nevrozelor
ca modalităţi de manifestare ale tendinţelor refulate în inconştient. În tratarea nevrozelor
Freud încearcă iniţial să folosească hipnoza dar renunţă repede şi adoptă tratamentul
cathartic, conversaţia cu bolnavul, încercând să-l facă sa-si amintească de evenimentele
aflate la originea bolii sale şi care sunt învăluite de un fel de amnezie. După Freud
nevrozele au la origine o traumă psihică produsă de un conflict puternic între o dorinţă şi
interdicţia absolută a realizării ei. Această interdicţie împinge dorinţa în sfera
inconştientului, unde este uitată. În nevroze bolnavul uită împrejurarea în care a avut
loc conflictul. Drept urmare psihanalistul va utiliza confesiunea încercând să antreneze
pacientul să-şi dezvăluie trecutul şi dorinţele sale cele mai intime. Psihanalistul va
utiliza variate mijloace precum persuasiunea, analiza actelor ratate, a viselor, studiul
asociaţiilor verbale cu scopul de a readuce în conştiinţă tot ceea ce a fost refulat. Ideea
este că impulsurile aduse în sfera conştientului sting pulsiunea primară şi permit
vindecarea de nevroză.
3.2 Contribuţiile majore ale psihanalizei
Mecanismele de apărare ale Eu-lui joacă un rol decisiv în îndeplinirea misiunii

pe care Eu-l o are în echilibrarea raporturilor dintre Sine şi Supraeu.
Represiunea este considerată de către Freud drept piatra de temelie a teoriei
sale. Reprimarea vizează gânduri periculoase care provoacă anxietatea, amintiri sau
percepţii dinafara conştientului. Conţinutul inconştientului este format în mare parte din
date, evenimente, stări, trăiri reprimate. Un autor a comparat inconştientul cu o
închisoare de maximă securitate care găzduieşte indivizi antisociali bine păziţi dar foarte
greu de ţinut sub control, si care caută în continuu să evadeze. Cele mai multe evadări se
manifestă în timpul visului, în lapsusuri. Freud vorbeşte despre un tip de reprimare
primară în care Eu-l este foarte puţin implicat. Este vorba de o categorie de idei, trăiri
atât de dureroase şi de neimaginat încât sunt îngropate în primul rând de conştiinţă. Sunt
idei cum ar fi incestul şi agresiunea împotriva părintelui de sex opus.
Proiecţia este un mecanism destul de simplist, menit „să păcălească” sau să
„autopăcălească” individul întrucât acesta atribuie altora ideile sau motivele sale
neacceptate. De exemplu, într-o căsnicie partenerul tentat la infidelitate îl acuză mai
întâi pe celălalt sau persoanele şi grupurile agresive susţin că sursa violenţei lor este în
alte persoane; sau persoane ce manifestă interese şi curiozitate erotică nesatisfăcută
manifestă o mare îngrijorare cu privire la decadenţa moralităţii şi cu privire la interesul
excesiv al altora legat de pornografie. Preţul acestui mecanism de apărare este mare
întrucât realitatea este distorsionată sever.
Regresia presupune întoarcerea, revenirea la un stadiu anterior al dezvoltării şi
restabilirea comportamentelor caracteristice acelui stadiu. Regresiunea poate fi scurtă,
episodică, dar în faţa unor ameninţări copleşitoare poate fi de lungă durată. Manifestări
ale regresiunii sunt izbucnirile violente, acceptarea totală a autorităţii, nevoia de a fi
îngrijit în timpul bolii, comportamentele adictive legate de consumul de droguri sau
alcool. Cu alte cuvinte, adultul se comportă ca un copil lipsit de responsabilitate.
Deseori acest comportament exprimă un sever deficit de afectivitate în perioada
copilăriei.
93
Mihai ANIŢEI
Formaţia reactivă este un mecanism de apărare paradoxal în care instinctul se

schimbă în opusul său, o inversare a polarităţii: dragostea se poate transforma în ură,
plăcerea în durere, pasivitatea în activism, etc. De exemplu un părinte care a acumulat
un grad mare de ostilitate pentru copilul său desigur că, dezvoltând un acut sentiment de
culpabilitate, va marca ostilitatea sa prin indulgenţă şi ocrotire excesivă.
Raţionalizarea este un mecanism de adoptarea a unor explicaţii false dar logice
şi deseori plauzibile pentru a scuza anumite slăbiciuni sau erori.
Stadiile dezvoltării psihosexuale. Freud acordă un rol remarcabil calităţii

experienţelor din prima copilărie. El identifică patru stadii ale dezvoltării psihosexuale
care au un impact major asupra dezvoltării ulterioare a personalităţii.
În primul stadiu numit stadiul oral , de la naştere până la doi ani, principala
sursă de plăcere este gura, iar plăcerea derivă din supt, muşcat, înghiţit excitând zonele
buzelor, limbii, obrajilor. Copilul experimentează şi cunoaşte cu ajutorul gurii pentru că
duce la gură toate obiectele. În această perioadă indulgenţa exagerată poate avea drept
rezultat un optimism nejustificat, iar neglijenţa pesimismul şi nervozitatea.
Stadiul anal se manifestată în al doilea şi al treilea an de viaţă când copilul
descoperă plăcerea legată de eliberarea tensiunii create prin defecaţie sau urinare.
Descoperirea noii plăceri a expulzării si curiozitatea descoperirii resturilor umane
trebuie echilibrată cu cerinţele lumii asupra controlului sfincterian. Freud considera ca
pedeapsa excesivă aplicată in acest stadiu are consecinţe pentru dezvoltarea de mai
târziu.
Stadiul falic în perioada de vârstă de la trei la cinci ani interesele copilului sunt
focalizate asupra organelor sale sexuale si ale părinţilor; copilul începe să se identifice
cu părintele de sex opus şi să manifeste ostilitate faţă de părintele de acelaşi sex:
Complexul lui Oedip. Copilul îşi reprimă aceste sentimente pentru părintele de sex opus
şi treptat realizează identificarea cu părintele de acelaşi sex. Freud susţine că fetiţele
sunt invidioase pe organul sexual masculin ieşit în afară şi consideră că mămica este
responsabilă pentru condiţia lor de castrate. Este aşa numita invidie pentru penis care
joacă un rol important în psihologia femeii după Freud. Urmează o perioadă de latenţă
între stadiul falic şi cel genital, în care nu exista o nouă localizare evidentă a interesului
erotic.
Stadiul genital se manifestă în perioada adolescenţei şi, în condiţii normale,
individul va dezvolta legături emoţionale cu persoanele de sex opus. Energia sexuală va
fi organizată şi concentrată asupra organelor genitale. Freud a considerat că primele trei
stadii lasă urme adânci în structurarea personalităţii şi din acest motiv nu acordă o
atenţie prea mare stadiului genital.
În concluzie, psihanaliza este mai mult decât un simplu curent în istoria
psihologiei; este o mişcare intelectuală cu o influenţă profundă în numeroase domenii:
psihopatologie, psihiatrie, psihologie, psihologie socială, psihologia copilului, dar şi
literatură, filozofie, religie şi istorie. Influenţa personalităţii lui Freud asupra culturii şi
civilizaţiei secolului XX a fost remarcabilă. El a spart tipare de gândire, a adus în
discuţie tabuuri şi teme inabordabile, a evidenţiat rolul inconştientului şi importanţa
primei copilării, a dezvoltat o teorie coerentă asupra eu-lui şi mecanismelor sale de
apărare. I s-a reproşat tendinţa de a interpreta într-o manieră excesiv sexuală dezvoltarea
personalităţii copilului precum şi conţinutul viselor. Terapia psihanalitică a cunoscut o
perioadă de maximă glorie în anii '30-'40 ai secolului XX şi mai are încă destui adepţi
mai ales în Statele Unite şi în Franţa. Freud şi psihanaliza au dezvoltat reacţii foarte
polarizate astfel încât au apărut dizidenţi ai psihanalizei şi un curent al neopsihanalizei.
94
Mihai ANIŢEI
3.3 Psihologia analitică

C. G. Jung (1875-1961) s-a născut în Elveţia, a studiat medicina la Basel şi s-a
specializat în psihiatrie. În 1907 se întâlneşte cu Freud şi cei doi savanţi leagă o
colaborare strânsă de tip paternalist: Freud îl considera pe Jung un fiu spiritual. Dar cele
două săbii nu încăpeau în aceeaşi teacă. Jung nu putea fi un discipol supus. El era în
primul rând un gânditor original. În 1912 diferendele i-au despărţit pe cei doi savanţi şi
Jung şi-a deschis un cabinet privat la Zurich unde a locuit şi a muncit până la moartea sa
în 1961. A întreprins călătorii in Africa, India, Europa, Statele Unite, a fot onorat şi
apreciat de mari universităţi ale lumii. A întemeiat un sistem propriu de gândire numit
psihologie analitică, şi o metodă proprie de terapie numită terapia analitică.
Concepţia lui Jung este sensibil diferită de cea a lui Freud. Jung vorbeşte despre
un inconştient personal care se referă la tot ceea ce a fost reprimat dar şi aspecte mai
puţin importante ale existenţei. Termenul de complex reprezintă un nucleu de emoţii,
amintiri, percepţii şi dorinţe reunite în jurul unei teme, cum ar fi nevoia de putere,
dezvoltarea unei abilităţi. După Jung persoana este posedată de complexul său pentru că
acesta va canaliza energia în vederea dezvoltării sau realizării pe o anumită direcţie.
Jung vorbeşte şi despre un inconştient colectiv care include aşanumitele
arhetipuri, termen similar cu cel de şablon, model, copie sau prototip. Sunt imagini ale
trecutului speciei, îşi au originea în istoria acesteia, sunt prezente în mintea fiecărui om
ca modele potenţiale sau prototipuri arhetipale de gândire. Aceste arhetipuri vizează
spere exemplu experienţele legate de întuneric, putere, moarte, mamă, tată, sânge, erou,
cucerire, naştere. Astfel experienţa colectivă este prezentă în experienţa fiecărui individ.
Aceste arhetipuri joacă un rol important în structura şi dinamica personalităţii.
Formele de manifestare ale arhetipului sunt Umbra (partea întunecată a
personalităţii), Persona (masca personalităţii, rolurile jucate în profesie şi în viaţa
publică), Sinele ca principiu unificator care permite autoactualizarea şi autorealizarea,
Animus şi Anima (ca simbolurile ale masculinităţii şi feminităţii). Anima este arhetipul
femeii în bărbat şi Animus este arhetipul masculin în femeie.
Tipologia psihologică dezvoltată de către Jung porneşte de la atitudinile şi
funcţiile Eu-lui în raport cu realitatea. Atitudinea introvertită se manifestă prin
retragere, sfială, preferinţă pentru singurătate linişte si companie selecta. Atitudinea
extrovertă se manifestă prin activism, preferinţă pentru socializare, companie socială,
prezenţă puternică, influenţă asupra celorlalţi. Jung apreciază că cele două atitudini se
manifestă la fiecare dinte persoane prin dorinţe inconştiente pentru orientarea opusă.
Cele două atitudini majore se asociază cu patru tipuri funcţionale, prin raportarea la
gândire, sentiment, senzaţie şi intuiţie. Senzaţia este funcţia realului, gândirea funcţia
raţiunii, sentimentul este funcţia simţământului, iar intuiţia este funcţia înţelegerii
spontane. Rezultă opt tipuri de personalitate: extrovert gânditor, extrovert sentimental,
extrovert senzitiv, extrovert intuitiv, introvert gânditor, introvert sentimental, introvert
senzitiv, introvert intuitiv.
3.4. Psihologia individuală
Alfred Adler (1870-1937) s-a născut la Viena . A studiat medicina la

Universitatea din Viena. A colaborat cu Freud vreme de nouă ani fără a fi tot aşa de
apropiat ca şi Jung. În 1911 a rupt legăturile cu psihanaliştii şi a fondat Societatea de
psihologie a individualităţii. A introdus consilierea şi formare de grup, iar din 1926 a
întreprins lungi turnee de conferinţe în Statele Unite şi în alte ţări europene.
Concepţia lui Adler pune în centrul ei „complexul de inferioritate” şi
„sentimentul de inferioritate”. Psihologia sa se numeşte individuală întrucât consideră
95
Mihai ANIŢEI
individul ca un tot unitar fără a fi nevoie să separăm corpul şi sufletul în două entităţi
distincte. Ca medic, Adler a fost preocupat să înţeleagă personalitatea bolnavului în
ansamblul raporturilor dintre simptomele psihice şi cele fizice. Sentimentul de
inferioritate este expresia unui sentiment de neajutorare pe care copilul îl trăieşte în mod
normal în raport cu adultul. În condiţiile în care copilul este incapabil să compenseze
sentimentul de inferioritate acesta se transforma într-un complex de inferioritate definit
de către Adler ca incapacitate de rezolva problemele de viaţă. Complexele de
inferioritate se manifesta în trei variante: inferioritatea organică rezultă dint-o
infirmitate fizică ce se răsfrânge asupra dezvoltării personalităţii copilului. Acest
complex poate fi depăşit prin intensificarea preocupărilor pentru organul deficitar
(ajungându-se la supracompensare ca nevoie de a demonstra că poate să facă şi mai mult
decât cei care sunt normali dotaţi). Răsfăţul se poate constitui într-un complex de
inferioritate mai ales la copii unici care sunt excesivi răsfăţaţi în viaţa de familie. Ieşirea
lor în lume este însoţită de incapacitatea de a se confrunta cu problemele reale.
Neglijarea dezvoltă un complex de inferioritate datorită sentimentului de inutilitate şi
devalorizare pe care îl provoacă indiferenţa sau ostilitatea părinţilor. Se poate vorbi şi
despre un complex de superioritate rezultat din încercarea de a depăşi complexul de
inferioritate.
Viziunea optimistă a lui Adler cu privire la sensul vieţii, aşa cum se numeşte una
dintre cărţile sale, rezultă din străduinţa spre superioritate. Adler înţelege prin această
străduinţă năzuinţa spre perfecţiune. Fiinţa poartă în sine acest impuls ascendent, iar
viaţa se manifestă printr-o tendinţă de îmbunătăţire a individului şi a speciei. El
apreciază că străduinţa spre superioritate este înnăscută întrucât altfel specia umană nu
ar supravieţui.
Adler dezvoltă o psihologie puternic ancorată în problemele cotidiene; în relaţiile
cu ceilalţi, cu profesia şi în relaţiile de dragoste. În funcţie de poziţia adoptată faţă de
aceste probleme el identifică patru tipuri de personalitate corespunzătoare pentru, patru
stiluri de viaţă: tipul dominator, agresiv, sadic, tiran, tipul dependent, pasiv, aşteptând
totul de la ceilalţi, tipul evitant, care încearcă să evite înfrângerea evitând înfruntarea, şi
tipul capabil social care poate coopera cu ceilalţi şi acţionează în concordanţă cu nevoile
lor.
Adler acordă un rol determinant factorilor sociali în viaţa individului. Între
problemele interesante de ordin educaţional pe care le-a abordat este şi cea a ordinii
naşterii: primul născut se bucură de siguranţă, răsfăţ, afectivitate până la venirea celui
de al doilea copil care îi ocupă locul în afecţiunea şi interesul celorlalţi. De aici decurge
un sentiment de frustrare urmat de tentative de recâştigare a poziţiei pierdute. Uneori pot
apărea comportamente dure, agresive, încăpăţânare refuz. Dacă primeşte o ripostă dură
atunci reacţia lui va fi confirmată. Se constată că cu cât diferenţa de vârstă este mai mare
cu atât aceste fenomene sunt mai atenuate. Adler consideră că primul născut tinde să fie
orientat spre trecut este nostalgic şi pesimist în privinţa viitorului. Primeşte sarcini, este
mai ascultător, preocupat de menţinerea ordinii şi autorităţii. Al doilea născut este mai
puţin anxios, dezvoltă competitivitate în raport cu fratele mai mare dar şi manifestări
revendicative. Rivalitatea conduce la dezvoltarea psihomotorie a celui de al doilea
născut. Este mai puţin preocupa de problema puterii sau a redobândirii ei şi de nostalgia
trecutului, este orientat mai mult spre viitor. Cu titlu de amuzament să spunem că Adler
spunea despre Freud că este un prim născut tipic, în timp ce caracterizarea binevoitoare
a celui de al doilea născut nu este întâmplătoare întrucât Adler avea această poziţie în
familia lui. Cel mai mic copil este de obicei răsfăţatul întregii familii, mai ales atunci
când diferenţa de vârstă este mare. Tinde să se dezvolte rapid şi să se realizeze la
maturitate; riscul rezultă din răsfăţul excesiv ce va dezvolta dependentă şi neajutorare.
Copilul unic are o poziţie total favorizată în familie dar frustrările survin la grădiniţă şi
96
Mihai ANIŢEI
la şcoală unde nu mai este centrul atenţiei. Nu are experienţa competiţiei cu un frate mai
mic, nu ştie să lupte, şi de aceea va fi dezamăgit. ( D. Schultz, 1986; Marcela Rodica
Luca, 2003)
3.5 Neopsihanaliza
Karen Horney (1885-1952) s-a născut în Germania şi la vârsta de 41 de ani a

divorţat şi a emigrat în Statele Unite. A urmat stagii de formare în psihanaliză iar în
Statele Unite a fost apropiata de E. Fromm şi H.S. Sullivan.
Contribuţia lui K. Horney este remarcabilă în ceea ce priveşte psihologia
feminină. Autoarea considera că inhibarea feminităţii este rezultatul refuzului condiţiei
de femeie şi are ecouri şi la nivelul sexualităţii acesteia. Femeile tind dă manifeste un
masochism ce rezultă din asumarea inferiorităţii lor fizice şi asumarea inferiorităţii
induse social. Astfel ele acceptă să suporte agresivitatea masculină din spirit de
sacrificiu. Masochismul feminin este o încercare de a dobândi siguranţă şi acceptare în
viaţă printr-o atitudine rezervată şi prin dependenţă. Paradoxal femeile exercita control
asupra celorlalţi prin slăbiciune şi suferinţă, prin căutarea în boală a unui alibi pentru
eşec.
În ceea ce priveşte complexele de inferioritate feminină, Horney se îndepărtează
total de viziunea freudiana si considera ca ele sunt rezultatele unor influente şi sociale.
Discriminarea femeii în multe societăţi de-a lungul istoriei a accentuat caracterul
degradant şi păcătos al sexualităţii ceea ce a făcut din femeie simbolul păcatului. În acest
context dorinţa femeii de a fi bărbat nu trebuie să fie raportată la celebra invidie pe penis
invocată de Freud. Pur şi simplu este expresia dorinţei de a dispune de acele atuuri şi
privilegii pe care societatea contemporană le acordă bărbatului: independenţa, succesul,
libertatea sexuală, dreptul de alegere al partenerului (D. Schultz, 1986; Marcela Rodica
Luca, 2003).
Erich Fromm (1900-1980) născut în Germania a studiat la Heidelberg
psihologia, sociologia şi filozofia; stagii în psihanaliză la Műnchen şi Berlin fiind
apropiat iniţial de psihanaliza clasică. A emigrat în 1934 în Statelor Unite datorită
ameninţării naziste. În Statele Unite a fost apropiat de K. Horney şi H. S. Sullivan; a
predat psihanaliza în Statele Unite şi în Mexic.
În concepţia sa asupra dezvoltării personalităţii Fromm considera că ontogeneza
repeta filogeneza şi sub aspect psihologic. Copilul va dobândi independenţă şi liberate
pe măsură ce creşte şi slăbesc legăturile iniţiale cu mama sa. Gradientul de independenţă
şi liberate se află într-un raport invers proporţional cu cel de securitate.
În cadrul interacţiuni cu părinţii Fromm identifică patru modalităţi de relaţionare:
fuziune simbiotică, evitare, distrugere, dragoste. Fuziunea simbiotică este expresia
perioadei iniţiale în care intimitatea părinte copil este maximală., nivelul de securitate
conferă intimitate. Evitarea şi tendinţa spre distrugere implică distanţarea, separarea.
Dragostea este forma superioară a interacţiunii părinte copil care se realizează printr-un
echilibru între securitate şi responsabilitate.
Fromm acordă un rol foarte important factorilor sociali în dezvoltarea
personalităţii. Educaţia are un rol pozitiv, dar în acelaşi timp fiecare societate îşi educă
cetăţenii după chipul şi asemănarea sa. Astfel societăţile totalitare tind să modeleze
cetăţeni obedienţi si pasivi in timp ce societăţile democratice vor stimula activismul
independenţa, responsabilitatea individuală. Fromm apreciază drept foarte periculoasă
tendinţa de uniformizare excesiva a indivizilor prin impunerea unor cerinţe contrare
nevoilor fundamentale ale fiinţei umane. In acest sens el se manifestă foarte critic la
adresa societăţii de consum contemporane care alienează individul.
97
Mihai ANIŢEI
Henry Murray (1893-1969) născut la New york a urmat cursurile la

Universitatea Harvard, apoi la Faculatea de Medicină a Universităţii Columbia.
Impresionat de cartea lui Jung „Tipurile psihologice”, a început să fie preocupat de
factorii psihologici implicaţi în simptomatologia pacienţilor săi. S-a apropiat de Jung , a
avut o întâlnire cu Freud la Viena şi a fost puternic impresionat de personalitatea celor
doi savanţi. El a creat împreună cu Christiana Morgan testul T.A.T (testul aperceptiv
tematic). A susţinut cursuri la Harvard şi a exercitat o puternică influenţă asupra
psihologilor vremii lui. A introdus termenul de „personologie” prin care desemna acea
ramură a psihologiei care se ocupă de studiul personalităţii.
Contribuţia lui Murray este legată mai ales de analiza conceptului de trebuinţă.
El a descris 20 de trebuinţe specific umane: de supunere, de realizare, de afiliere, de
agresiune, de autonomie, de contracarare, de apărare, de deferenţă, de dominare, de a
face impresie, de a înlătura răul, durerea, de a evita situaţiile neplăcute, de existenţă
socială, de ordine, de joc, de rejecţie sau de separare, de senzualitate, de sex, de ajutor,
de înţelegere. Cele 20 de categorii sunt grupate în trebuinţe viscerogene şi psihogene,
manifeste şi ascunse, focalizate şi difuze, proiective şi reactive.
Murray apreciază că scopul final al vieţii este reducerea tensiunii. El consideră
că personalitatea cunoaşte determinări multiple care vin atât din partea instinctelor cât şi
din partea mediului. Omul are posibilitatea să intervină voluntar în propria lui
schimbare.
În concluzie, neopsihanaliza marchează rolul factorilor sociali, culturali în
dezvoltarea vieţii psihice, a personalităţii şi prezintă o viziune mai optimistă asupra
posibilităţilor de dezvoltare a personalităţii.
98
Mihai ANIŢEI
PSIHOLOGIA UMANISTĂ ŞI PSIHOLOGIA TRANSPERSONALĂ
Continuturi:
4.1. Precursorii umanismului: W. James, Existenţialismul, Fenomenologia

4.2 Întemeietorii psihologiei umaniste: A. Maslow, G. Allport, C. Rogers, şi
contribuţia lor la dezvoltarea noii orientări în psihologie şi terapie
4.3 Psihologia transpersonală ca prelungire şi amplificare a psihologiei umaniste:
S. Grof şi K. Wilber
Obiective:
1.Prezentarea psihologei umaniste şi a contribuţiilor sale la dezvoltarea unei noi

modalităţi de abordare a personalităţii umane şi a terapiei
2. Prezentarea psihologiei transpersonale şi a principalelor direcţii de dezvoltare
ale cesteia
Precerinţe:
Nu este cazul.
Expunere:
4.1. Precursorii umanismului
Psihologia umanistă s-a afirmat pe la jumătatea secolului al XX-lea ca o reacţie

la behaviorism şi psihanaliză. Este un curent care s-a afirmat foarte rapid şi şi-a câştigat
dreptul de a fi numit a treia forţă a psihologiei după behaviorism şi psihanaliză. În timp
ce primele două curente accentuau determinismul social sau instinctual umaniştii
accentuează alegerea liberă. Dacă behavioriştii utilizau metode nomotetice şi
interpretarea statistică a omului, umaniştii utilizează metode idiografice izvorâte din
istorie, filozofie, literatura, artă, accentuând studiul individual al omului. Umaniştii
consideră că ar trebui să se renunţe la subiectele tradiţionale cum sunt frica, agresiunea,
învăţarea, şi să se abordeze subiecte cum sunt suferinţa, înţelepciunea, bucuria,
semnificaţia, demnitatea, experienţele neplăcute.
William James este considerat cel mai important precursor al psihologiei
umaniste. El a sperat că psihologia va schimba lumea şi a fost preocupat de aplicarea
cesteia în viaţa de zi cu zi în problemele de educaţie si de munca, precum si la
persoanele care sufereau de afecţiuni emoţionale
Miguel de Unamuno (1864-1936) filozof spaniol, reprezentant al
existenţialismului, şi-a îndreptat toată atenţia în studierea a ceea ce numea el”omul în
carne şi oase”. După opinia sa ştiinţele şi filozofia cunosc o decadenţă datorită
multiplelor specializări care blochează imaginea de ansamblu. El a insistat asupra rolului
important pe care îl joacă sentimentul în viaţa umană. Oamenii trebuie să gândească nu
numai cu capul dar şi cu tot corpul şi sufletul lor, cu întreaga lor fiinţă.
Soren Kierkegaard (1813-1855) filozof danez, unul dintre fondatorii
existenţialismului.
99
Mihai ANIŢEI
Kierkegaard vorbeşte despre trei moduri de existenţă: estetic, etic şi religios.

Modul estetic este dominat fie numai de scopuri senzuale fie numai de scopuri
intelectual raţionale. Modul etic de existenţă se defineşte prin preocuparea pentru
dreptate, pentru o stare de bine generală şi pentru legături morale perfecte. Persoanele
aparţinând modului etic sunt orientate spre o evaluare amănunţită a posibilelor
consecinţe ale acţiunilor lor. Personalitatea de tipul etic se apropie cel mai mult de
personalitatea autorealizată despre care va vorbi Rogers. Modul etic se caracterizează
prin încredere în sine, printr-un simt al responsabilităţi foarte ridicat; recunoaşte rolul
critic al libertăţii in viaţa omului, în timp ce tipul estetic poate să decadă în melancolie şi
disperare, tipul etic poate ajunge la un profund simţ al ironiei. Modul religios de
existenţă este dependent de Dumnezeu şi se confruntă cu conflictul dintre imperativele
credinţei şi cele ale nevoilor umane.
Martin Heidegger (1889-1976) este probabil cel mai important şi original
reprezentant al existenţialismului. Capodopera vieţii sale este „Fiinţă şi timp”. Lumea în
care trăim prezintă trei caracteristici fundamentale: factualitatea, existenţialitatea şi
decăderea. Factualitatea descrie simplul fapt de a exista în această lume;
existenţialitatea se raportează la un context de timp mai amplu. Prin existenţă suntem
direcţionaţi, avem o finalitate, ne îndreptăm spre ceva anume. Decăderea face trimitere
la dificultăţile, obstacolele ce apar în existenţa umană. Oamenii trebuie să manifeste un
exerciţiu al libertăţii, capacitatea de a manifesta o opinie clar marcată faţă de viitorul lor.
Ca o anticipare a umanismului, Heidegger vorbeşte despre individul autentic conştient
de existenţa lui capabil să aibă o existenţă bună, demnă chiar şi în cazul când structurile
mediului sau ale comunităţii sunt copleşitoare. Heidegger deplângea faptul că oamenii
sunt preocupaţi de nimicuri şi de tehnologie, pierzând din vedere cel mai important
lucru,şi anume existenţa lor în lume.
Edmund Husserl (1859-1938) este considerat fondatorul fenomenologiei. În
acest context mişcarea filozofică fenomenologică tinde să se ocupe de tot ceea ce face
parte din experienţa personală. Termenul de „fenomen” înseamnă apariţie şi se referă în
mod concret la ceea ce rezultă din experienţă. Constatăm că fenomenologia anticipează
orientarea umanistă prin accentul pus pe experienţa personală, pe descrierea
fenomenului, şi nu pe cercetarea amănunţită.
După cum susţine Husserl psihologia ar trebui să includă toată varietatea
enormă de materiale inclusă în conştiinţă ca fenomene, ca experienţe unice. Metoda
fenomenologică încurajează subiectul să raporteze ceea ce este firesc, respectiv
conţinutul, impresiile, asociaţiile personale.
4.2 Întemeietorii psihologiei umaniste:
Psihologia umanistă s-a afirmat oficial prin înfiinţarea Revistei de psihologie

umanistă în 1961 şi a Asociaţiei Americane de Psihologie Umanistă. Apoi Asociaţia
Americană de Psihologie stabileşte o divizie de psihologie umanistă. Într-un timp relativ
scurt psihologia umanistă a câştigat un rol distinct între principalele curente de
psihologie. Întemeietorii formali ai curentului sunt consideraţi a fi A. Maslow, G.
Allport şi C. Rogers.
Abraham Maslow (1908-1970 ) s-a născut la New York , a urmat Universitatea
din Wisconsin, iar apoi activitatea academică la Universitatea Columbia, New York.
Lucrarea sa cea mai cunoscută este „Motivaţie şi personalitate” (1954). Concepţia lui
Maslow e orientată mai mult holistic şi dinamic decât singular şi static, mai mult activ şi
intenţional decât cauzal şi mecanic. El pune accentul pe dezvoltarea personalităţii în
condiţiile unei dinamici a trebuinţelor şi motivelor sale. În celebra piramidă a
trebuinţelor identifică cinci nivele: cel al trebuinţelor fiziologice, trebuinţele de
100
Mihai ANIŢEI
securitate, trebuinţele de afiliere, cele de statut şi cele de autorealizare. Maslow insistă

asupra dinamicii acestor trebuinţe în funcţionarea personalităţii umane, a ordinii de
împlinire a acestora. Accesul la trebuinţele superioare este condiţionat de satisfacerea
celor de pe palierele inferioare.
Caracteristicile personalităţii autorealizate au fost identificate de către Maslow în
urma unui studiu realizat pe durata a doi ani, având drept subiecţi personalităţi
remarcabile ale vieţii sociale, ştiinţifice, politice ale lumii americane. Aceste persoane
manifestă o serie de trăsături comune: creativitate, spontaneitate, simţul umorului, simţul
noutăţii, rezistenţă la autoritatea arbitrară, simţul autonomiei, nevoie puternică pentru
intimitate, o imagine de sine optimistă şi acceptată de ceilalţi. Maslow credea cu toată
sinceritatea că este mai productiv pentru progresul psihologiei să studiem persoanele
sănătoase, autorealizate decât persoanele bolnave sau tipurile inumane. Pe această cale
psihologia va trebui să includă noi concepte precum joaca, dragostea, valorile,
experienţele mistice, libertatea, umorul, competenţa şi nevoile estetice.
Gordon Allport (1897-1967) a studia psihologia la Universitatea Harvard şi a
desfăşurat o activitate academică la această universitatea timp de 40 de ani. Este
considerat cel mai important personolog iar lucrările sale privitoare la personalitate sunt
cunoscute în întreaga lume: „Personalitatea, o interpretare psihologica”(1937),
„Structura şi dezvoltarea personalităţii”(tradusă şi în limba română). Dacă Maslow este
iniţiatorul curentului umanist. Allport este ideologul acestui curent, iar Rogers este cel
care a desăvârşit psihologia umanistă. Contribuţia lui Allport la psihologia umanistă este
în primul rând de ordin metodologic. El a analizat şi a precizat distincţia dintre
nomotetic şi idiografic. A stabilit liniile de demarcaţiei dintre metoda behavioristă şi cea
umanistă. Dar contribuţia sa cea mai importantă este cariera sa didactică. În psihologia
americană mulţi autori îl consideră cel mai remarcabil profesor de psihologie care a
influenţat multe generaţii de tineri şi a format o şcoală personologică în jurul său.
Carl Rogers (1902-1987) este cel care a împlinit curentul umanist şi i-a conferit
o orientare aplicativă cu o influenţă extraordinară în domeniul terapiei. Este fondatorul
terapiei nondirective, apoi a celei centrate pe client şi, în final al terapiei centrată pe
persoană. A întemeiat Centrul pentru studiul persoanei în California. A fost preşedintele
Asociaţiei Americane de Psihologie în 1947.
C. Rogers are o optică experimentalistă asupra psihoterapiei insistând pentru
utilizarea tehnicilor obiective din psihologia experimentală în vederea validării
demersului psihoterapeutic. A evaluat efectul psihoterapiei după modelele
psihoexperimentale „ex-post factum” dar şi prin analize corelative cu grupul de control.
Concepţia psihologică a lui Rogers este optimistă în ceea ce priveşte potenţialul
naturii umane. Personalitatea autorealizată are capacitatea de a alege şi de a realiza
dezvoltarea personală. El a fost preocupat de extinderea sistemului de gândire în
educaţie şi politică. În educaţiei a pledat pentru o pedagogie centrată pe student (elev)
mai degrabă decât pe profesor. În politică a pledat pe calităţi personale cum ar fi
autenticitatea, onestitatea şi deschiderea.
4.3 Psihologia transpersonală ca prelungire şi amplificare a psihologiei

umaniste
Psihologia transpersonală este o continuare a psihologiei umaniste, iar A.

Maslow drept fondator al acestui curent. În 1969 a întemeiat Asociaţia Americană de
Psihologie Transpersonanală, împreună cu Carl Rogers, Viktor Frankl, Antony Sutich,
Stanislav Grof, Jim Fadima. Asociaţia a editat Journal of Transpersonal Psychology.
Apoi a fost înfiinţată Asociaţia Transpersonală Internaţională (A.T.I.). În România a fost
101
Mihai ANIŢEI
înfiinţată Asociaţia Română de Psihologie Transpersonală (conform pagini web a

A.R.P.T.).
Stanislav Grof , unul dintre fondatori, consideră psihologia transpersonală ca o
ramură a psihologiei care reuneşte şi acceptă spiritualitatea ca pe o dimensiune
importantă a sufletului omenesc. Psihologia transpersonală studiază şi tratează întregul
spectru al experienţelor umane, inclusiv diferitele niveluri şi zone ale psihismului care
devin manifeste sub forma unor stări de conştiinţă modificată. Este vorba despre
experienţele şi observaţiile specifice meditaţiei şi altor forme de practică spirituală
sistematică, extazele mistice populare, crizele psihospirituale, hipnoza, psihoterapia
experienţială şi experienţele de moarte clinică, moarte şi renaşterea psihologică,
experienţe ale lumii divine, conştiinţa cosmică, identificarea mistică cu alţi oameni, cu
natura şi cu întregul Univers, întâlniri cu fiinţe arhetipale, vizite pe tărâmuri mistice,
experienţe karmice, forme variate de percepţie extrasenzorială ş.a. (Agenda, nr. 14/3
aprilie 2004, Timişoara).
Într-o analiză critică a acestui curent, M. Zlate (1988) arată că psihologia
transpersonală îşi propune să extindă câmpul cercetării psihologice pentru a include arii
ale experienţei şi ale comportamentului uman asociate cu o sănătate optimă şi bunăstare,
într-un evantai larg al stărilor de conştiinţă. Psihologia transpersonală este nemulţumită
de „parţialitatea” psihologiei contemporane, care nu explorează în totalitate şi în
profunzime stările psihice. Din acest motiv psihologia transpersonală plasează în centrul
preocupărilor ei conştiinţa ca dimensiune centrală. Conştiinţa şi potenţialele sale
nebănuite pot fi explorate prin eliminarea contradicţiilor defensive şi al obstacolelor
interne, prin liniştirea, calmarea şi relaxarea distorsiunilor perceptuale, prin
autocunoaştere şi transformare interioară, prin conştientizare, prin expansiunea câmpului
conştiinţei.
Metodele psihologiei transpersonale sunt psihoterapia transpersonală, meditaţia,
hipnoza profundă, respiraţia holotropă, analiza viselor.
Scopul psihologiei transpersonale este să-i ajute pe clienţi să-şi descopere şi să-şi
interpreteze conştient pulsaţiile existenţei interioare, să-i asiste pentru a se centra pe
această activitate interioară care duce la autoactualizare şi transcendenţă, să-i ajute
pentru a găsi căile dezvoltării potenţialului minţii, să-i susţină pentru a-şi depăşi limitele
condiţionării şi a-şi asuma responsabilitatea în vederea proiectării propriei vieţi în
armonie cu natura ş.a.m.d.
Cele trei stadii care conduc la obţinerea acestor schimbări sunt: identificarea,
dezidentificarea şi autotranscendenţa.
Psihologia transpersonală este un câmp multidisciplinar care integrează atât
psihologia vestică, dar şi pe cea „estică”, asiatică într-o unificare spirituală.
Ken Wilber , unul dintre întemeietorii psihologiei transpersonale consideră că
personalitatea este expresia unor nivele multiple ale conştiinţei unitare. Acest spectru al
conştiinţei cuprinde cinci niveluri şi fiecare nivel caracterizează printr-un sentiment
diferit de identitate personală, traversând mai multe gradaţii, de la identitatea supremă a
conştiinţei cosmice la sentimentul personal de identitate asociat conştiinţei eu-lui;
nivelul persoanei, nivelul eu-lui, nivelul organismului total, nivelul transpersonal şi
nivelul unităţii conştiinţei.
102
Mihai ANIŢEI
PSIHOLOGIA COGNITIVĂ
Conţinuturi:
5.1. Precursorii ai cognitivismului: W. Köhler, K. Duncker, E. Tolman; teoria

informaţiei: G. Miller, A. Newell, H. Simion; N. Chomsky şi teoria gramaticilor
generative, G. Kelly şi teoria constructelor personale
5.2 Epistemologia genetică şi dezvoltarea cognitivă: J. Piaget
5.3 Întemeierea psihologiei cognitive: U. Neisser; teme majore în psihologia
cognitivă contemporană: modelele memoriei, rezolvarea de probleme şi
inteligenţa artificială, cogniţia socială, memorie şi validitate ecologică
Obiective:
1.Prezentarea contribuţiei la apariţia cognitivismului jucată de orientări precum

gestaltismul, neobehaviorismul, teoria informaţiei şi psiholingvistica
2. Prezentarea contribuţiei lui J. Piaget la înţelegerea dezvoltării cognitive
3. Prezentarea cognitivismului modern şi a contribuţiilor sale
Precerinţe:
Nu este cazul.
Expunere:
5.1. Precursorii ai cognitivismului
W. Köhler şi cercetările sale asupra inteligenţei la animale au semnalat rolul

intuiţiei ca procesare spontană de informaţie în urma căreia, prin restructurări ale
reprezentărilor interne asupra relaţiei dintre obiectul scop şi obiectul mijloc se produce
un răspuns aparent spontan dar care rezultă dintr-o prelucrare informaţională de tip
procesual.
Cercetările lui K. Duncker asupra fixităţii funcţionale şi mai ales cele asupra
analogiei au fost preluate în psihologia cognitivă modernă demonstrează felul în care
reprezentarea mentală dintr-o anumită situaţie este transferată într-o nouă situaţie şi
poate să producă o rezolvare a problemelor prin analogie.
Behavioristul E. Tolman a adus în prim plan cercetări cu un puternic suport
cognitivist. El a introdus termenul de „hartă mintală”, sugerând existenţa unei
reprezentări mintale a structurilor spaţiale care acţionează într-o manieră latentă în
procesul rezolutiv. Conceptul de „hartă mintală” este intens utilizat în psihologia
cognitivă .
Teoria informaţiei şi cercetările lui G. Miller, A. Newell şi H. Simon au ajuns la
rezultate remarcabile în ceea ce priveşte logica computerelor. Newel, Shaw şi Simon au
elaborat şi condus celebrele programe de cercetare ale Rezolvitorului general de
103
Mihai ANIŢEI
probleme ca sistem de procesare a informaţiei în vederea rezolvării unor probleme

accesibile gândirii umane. Contribuţia remarcabilă a acestor cercetări este aceea că a
oferit posibilitatea tratării strategiei umane în rezolvarea de probleme. Astfel, prin
analogie, modelarea structurilor cognitive oferă explicaţii asupra proceselor mintale.
Aceste cercetări au demonstrat că factorul comun pentru gândirea umană şi pentru
inteligenţa artificială sunt procesele informaţionale care se dezvoltă în baza unui sistem
complex de programe şi subrutine capabile de combinări şi transformări.
Psiholingvistica dezvoltată de către N. Chomsky a dezvoltat modelul
gramaticilor generative. După Chomsky nucleul limbii se defineşte printr-o mulţime de
propoziţii (structura logică-propoziţională) obţinute în urma aplicării transformărilor
(tratament, procesare) obligatorii la verigile terminale ale gramaticii. Terminologia lui
Chomsky a fost adoptată de către psihologia cognitivă: structuri de transformare,
competenţe lingvistice, reguli de ramificare şi reguli de subcategorializare etc. De la
modelul generării propoziţiilor propus de către Chomsky la modelele computaţionale
moderne este o distanţă foarte mică.
Teoria constructelor personale elaborată de către G. Kelly este o anticipare
asupra abordării cognitivite a personalităţii. Constructele constituie modalităţi personale
de a percepe şi interpreta evenimentele; ele sunt reprezentări cognitive, modele
cognitive ale unor realităţi. Dezvoltarea constructelor este în strânsa legătură cu
experienţa de viaţă şi fiecare persoană dezvoltă un sistem de constructe ierarhizate,
structurate şi organizate. Sistemul de constructe prezintă o serie întreagă de
particularităţi comune pentru oameni în general şi pentru anumite grupuri, categorii,
perioade istorice, sisteme culturale, politice, religioase, etc.. Dar configuraţia este
personală şi conferă individului nota de specificitate. Constructele personale ca şi
reprezentările noastre cognitive ne permit să percepem şi să interpretăm lumea şi
evenimentele prin prisma lor. Valoarea constructelor permite şi o evaluare anticipativă a
comportamentelor persoanei.
5.2 Epistemologia genetică şi dezvoltarea cognitivă
Aportul şi contribuţia remarcabilă a cercetărilor lui J. Piaget şi a şcolii sale

numită şi structuralism genetic constituie o anticipare a modelărilor cognitive privitoare
la asimilarea şi dezvoltarea structurilor cognitive. Ideea organizării activităţii mentale în
structuri operatorii şi scheme mentale trimite la conceptele fundamentale ale
gestaltismului. Dar Piaget merge mai departe şi analizează evoluţia structurilor
operatorii pe baza structurilor matematice de grup. Piaget găseşte în aceste axiome ale
structurii matematice de grup legile fundamentale ale organizării sistemelor de operaţii
mentale în general. Axiomatica reprezintă o schemă a realităţii iar orice abstracţie
conduce la o schematizare. Astfel axiomatica se prelungeşte în ultimă instanţă în însăşi
schema inteligenţei. Analiza piagetiană a degajat trei structuri fundamentale: structurile
algebrice al căror prototip este grupul; structurile de ordine şi structurile topologice care
se referă la raporturile de vecinătate, limită şi continuitate. Constatăm că practic Piaget
anticipează şi oferă psihologiei cognitive rezultate şi un limbaj conceptual remarcabil de
riguros asupra structurilor cognitive. Psihologia cognitivă va insista mult asupra
raporturilor topologice dintre reprezentările cognitive.
Reprezentarea, imaginea mintală care constituie un concept fundamental al
psihologiei cognitive a fost reabilitată pentru psihologie şi studiată cu mijloace
experimentale de către marele savant elveţian. Se poate spune că de fapt cognitiviştii
după ce şi-au elaborat o primă variantă a limbajului conceptual au descoperit surprinşi
că Piaget cu ani buni înaintea lor studiase şi clarificase conceptele fundamentale pe care
104
Mihai ANIŢEI
cognitiviştii le considerau o noutate absolută. Cercetările lui Piaget asupra

reprezentărilor topologice au arătat mecanismele ontogenetice ale apariţiei lor. Astfel el
a demonstrat faptul că şcolarul mic nu reuşeşte decât pe la 8-10 ani să-şi reprezinte
rotirea sau dispoziţia porţiunilor într-o hârtie împăturită, având un acces foarte dificil la
anticiparea rezultatelor unor transformări. Toate cercetările psihogenetice privitoare la
dezvoltarea reprezentărilor şi mecanismelor de rotire, pliere, transformare, anticipare vor
constitui apoi teme predilecte pentru psihologia cognitivă. Piaget va acorda o atenţie
deosebită reprezentărilor topologice şi va evidenţia un tip aparte de inteligenţă
topologică ce se referă la reprezentarea poziţională, implicând o anumită ordonare a
diverselor locaţii stabile. El a demonstrat că informaţia vizuală nu este suficientă întrucât
structurile topologice se fixează dificil şi implică mişcarea subiectului într-un sistem de
puncte de referinţă, mişcarea subiectului poate fi reală într-un plan fizic spaţio-temporal,
dar şi mentală în raport cu o hartă a locaţiilor şi a raporturilor topologice dintre
elementele spaţiale.
Prin întreaga sa operă şi prin rigoarea J. Piaget anticipează într-o manieră
remarcabilă cognitivismul modern care îi datorează mare parte dintre conceptele de
bază precum şi dintre metodele de cercetare.
5.3 Întemeierea psihologiei cognitive şi temele ei majore
Momentul formal al întemeierii psihologia cognitive este publicarea lucrării

Psihologia cognitivă de către U. Neisser în 1967. În această lucrare autorul a
sistematizat rezultatele cercetărilor realizate în anii ’50 -’60 de către precursorii mai sus
amintiţi. Noua orientare cognitivistă a câştigat teren într-o manieră rapidă fiind
favorizată mai ales de progresele din domeniul ciberneticii şi neurologiei.
Noua psihologie va începe să-şi impună un limbaj propriu în cadrul căruia, de
exemplu, termenul de stimul este înlocuit cu cel de input, cel de răspuns cu cel de
output, prelucrarea informaţiei devine procesare, sau şi mai mult tratare; la nivelul
memoriei întipărirea devine encodare, fixarea devine stocare, iar reactualizarea devine
recuperare. Această nouă terminologie nu constituie doar o simplă substituţie, deoarece
termenii trimit la operaţionalizare conceptuală care se regăseşte sistematic abordată în
lucrările de psihologie cognitivă.
Tema dominantă a psihologiei cognitive este metafora procesării informaţiei
care porneşte de la premisa că procesele mintale operează într-o manieră asemănătoare
cu un calculator. Mai departe, organismul este văzut ca un sofisticat procesor de
informaţii. Termenul de tratare a informaţiei este şi el foarte sugestiv, sugerând
intervenţia procesorului în modificarea, transformarea informaţiei. În această viziune
informatizată şi computerizată memoria realizează o encodare, stocare şi recuperare a
informaţiei la nivele de procesare senzorială, de scurtă durată şi de lungă durată.
Psihologia cognitivă pare să fie puternic marcată de utilizarea metaforelor cognitive care
au avantajul că permit un schimb fructuos de idei referitoare la fenomenul respectiv.
Aceste metafore ne oferă convenţii pentru a discuta despre posibilităţile teoretice de
cercetare (B. H. Kantowitz, H. L. Roediger III, D. G. Elmes, 2005).
Psihologia cognitivă se afirmă ca rezultat al participării unor diverse domenii ale
cunoaşterii. Este o mişcare interdisciplinară care pune în acţiune resurse provenite din
cele mai variate domenii: în afară de psihologie, filozofia, antropologia, ingineria,
neuroştiinţele, lingvistica, informatica, iar din câmpul psihologiei: atenţia, rezolvarea de
probleme, formarea conceptelor, limbajul, memoria.
Abordarea memoriei şi modelele acesteia constituie una dintre temele
predilecte ale psihologiei cognitive. Amintim aici modelul lui Atkinson şi
Shiffrin(1968) care tratează memoria din perspectiva celor trei module: registrul
105
Mihai ANIŢEI
senzorial, memoria de scurtă durată şi memoria de lungă durată. Apoi Craik şi Lockhart
(1972) au propus modelul nivelelor de procesare în memorie. Astfel encodarea
superficială a unui stimul va fi uitată mult mai repede decât encodarea informaţiei
semnificative care suportă un nivel de procesare profundă.
În abordarea rezolvării problemelor se propune un nou mod de interpretare a
strategiilor algoritmice şi celor euristice, din perspectiva inteligenţei artificiale. Sunt
remarcabile cercetările lui Newel, Shaw şi Simon ca şi cele ale lui Khaneman si
Tversky. Asocierea dintre informatică şi psihologie a condus la avansarea unor modele
interesante cum ar fi cel al procesării paralele. Creierul uman pare compatibil cu acest
model întrucât informaţia este procesată prin intermediul reţelelor pe mai multe nivele
simultane.
Cogniţia socială constituie o altă temă majoră de studiu pentru psihologia
cognitivă. Se are în vedere investigarea relaţiei dintre contextul social şi cogniţie. Este
explorată maniera în care informaţia de ordin social este procesată şi efectul dinamicii
sociale asupra acestei procesări. Sunt demne de amintit aici teoria atribuirii, cercetarea
atitudinilor, stereotipurilor şi reprezentărilor sociale.
Psihologia cognitivă trezeşte pasiuni şi respingeri foarte intense. Este criticată
metafora computerului ca o sursă de reducţionism a minţii umane la nivelul
calculatorului. Pe măsură ce se dezvoltă industria computerelor această metaforă pare să
fie susţinută de performanţele actuale ale acestor maşinării.
O critică severă a psihologiei cognitive vine chiar din interiorul ei de la
întemeietorul ei formal U. Neisser. Acesta a reproşat psihologiei cognitive deficitul de
validitate ecologică, pentru că multe experimente cognitiviste sunt artificiale şi greu de
generalizat. El pledează pentru o cercetarea ecologică validă pe probleme psihologice
care îşi au un corespondent cât se poate de direct în realitatea existenţei oamenilor
obişnuiţi.
106
Mihai ANIŢEI
PSIHOLOGIA ÎN ROMÂNIA
Conţinuturi:
6.1 Evoluţia gândirii psihologice în Ţările Române până în a doua jumătate a

secolului al XIX-lea: cronicarii, Nicolae Milescu, Dimitrie Cantemir, Constantin
Cantacuzino, Vasile Conta, Titu Maiorescu, Ştefan Michăilescu, Constantin
Leonardescu
6.2 Întemeierea psihologiei în România ca ştiinţă experimentală: Eduard Gruber,
Nicolae Vaschide, Constantin Rădulescu-Motru,
6.3 Perioada de avânt a psihologiei româneşti (1920-1948): Florian Ştefănescu –
Goangă, Mihai Ralea, Ioan Nestor, George Bontilă, Gheorghe Zapan, Nicolae
Mărgineanu, Alexandru Roşca, Vasile Pavelcu, Ion Holban
Obiective:
1. Prezentarea principalelor momente în evoluţia conceptelor psihologice în

România
2. Analiza contribuţiilor principalelor personalităţi, şcoli şi curente la dezvoltarea
psihologiei româneşti
Precerinţe:
Nu este cazul.
Expunere:
6.1 Evoluţia gândirii psihologice în Ţările Române până în a doua jumătate

a secolului al XIX-lea
Gândirea psihologică în cultura românească este prezentă prin descrieri

caracterizări psihologice, portretizări, unele elemente de psihologie socială începând de
la cronicari sau mari învăţaţi. Nicolae Milescu în jurnalul sau de călătorie în China
realizează observaţii pertinente de natură psihologică asupra oamenilor si obiceiurilor.
Dimitrie Cantemir realizează tablouri vii psihosociale ale vremii sale şi chiar elemente
de psihologie a vârstelor în care arată rolul deprinderilor din copilărie în formarea
personalităţii. Constantin Cantacuzino se pare că a făcut studii superioare cuprinzând
şi elemente de psihologie în Italia.
În primele academii domneşti de la Bucureşti şi Iaşi psihologia era tratată ca o
disciplină filozofică. Cărturarii ardeleni aduc şi răspândesc ideile iluminismului german,
iar Samuil Micu a tradus prima lucrare de psihologie în limba română.
La începutul secolului al XIX-lea apar în România primele manuale de
psihologie traduceri după autori francezi şi germani şi se remarcă o serie de profesori
români care elaborează manuale de psihologie.
Vasile Conta realizează o primă abordarea sistematică a unor probleme de
psihologie în lucrarea sa Teoria fatalismului (1875). Conta prezintă elemente de
psihologie materialistă, deterministă, susţinând suportul neuronal al manifestărilor
107
Mihai ANIŢEI
psihice fără a reduce psihicul la nivelul suportului său material. El apreciază că viaţa
psihică este doar o funcţie a materiei, un rezultat, dar nu este materială, ci ideală, o
reflectare subiectivă.
Titu Maiorescu era la curent cu cercetările din domeniul psihologiei desfăşurate
mai ales în Germani. Maiorescu a scris manuale universitare de filozofie în care tratează
şi problemele psihologice dar nu a realizat cercetări proprii în domeniul psihologiei.
Concepţia sa filozofică şi psihologică era puternic influenţată de filozofia lui Kant.
Ştefan Michăilescu a fost unul dintre primii şi cei mai remarcabili profesori de
psihologie. Inspirându-se din progresele psihologiei moderne va scrie în 1892
Introducere în psihofizică. Lucrarea sa a avut o importanţă remarcabilă în formarea la
studenţii români a unor concepţii ştiinţifice experimentale despre viaţa psihică.
Constantin Leonardescu a fost şi el unul dintre cei mai importanţi profesori de
filozofie şi psihologia de la Universitatea din Iaşi. În 1878 publica un manual de
Psihologie experimentala în care face cunoscute rezultatele ultimelor cercetări în acest
domeniu şi analizează metoda experimentala în psihologie. Următorul său manual,
Principii de psihologie (1892) insistă asupra introducerii metodei experimentale şi
măsurătorilor exacte de laborator în psihologie. Leonardescu defineşte psihologia ca
ştiinţă a faptelor psihice. Această ştiinţă nu este descriptivă, nu se rezumă la simple
observaţii, descrieri şi clasificări ci, bazându-se pe metoda experimentală, încearcă să
explice apariţia şi manifestarea faptelor psihice (Al. Roşca, M. Bejat, 1976).
6.2 Întemeierea psihologiei în România ca ştiinţă experimentală
Procesul de constituire al unei psihologii ştiinţifice, experimentale detaşate de

filozofie este strâns legat de contribuţia marilor profesori amintiţi care au trezit interesul
pentru noua psihologie experimentală. În acest fel o generaţie de tineri absolvenţi ai
universităţilor de la Iaşi şi Bucureşti vor vădi un interes din ce în ce mai amplu pentru o
psihologie fundamentată pe experiment, pe măsurare, decât pe speculaţii cu încărcătură
filozofică. În universităţile româneşti se ţin primele cursuri de psihologie experimentală
şi se realizează primele cercetări de psihologie experimentală.
Eduard Gruber la Universitatea din Iaşi elaborează primul său studiu de
psihologie în 1886. Utilizând introspecţia el urmăreşte procesul de reactualizare în
memorie a denumirii unei flori şi ajunge la concluzia că în procesul reamintirii participă
imagini vizuale, auditive şi motorii cu grade variate de conştientizare. M. Bejat (1972) şi
Al. Roşca şi M. Bejat (1976) realizează o analiză detaliată a procesului de constituire a
noii psihologii ştiinţifice în România. Eduard Gruber va prezenta în 1889 la Leipzig
primele rezultate ale cercetării sale privind audiţia colorată (sinestezie). Apoi îşi va
susţine doctoratul cu Wundt în laboratoarele din Leipzig având drept temă luminozitatea
specifică a culorilor.
În 1893 Eduard Gruber deschide la Universitatea din Iaşi primul curs de
psihologie experimentală şi înfiinţează primul laborator de psihologie experimentală.
Din păcate nu se ştie cu precizie dacă laboratorul a funcţionat în mod real şi dacă a fost
dotat aşa cum reiese dintr-o solicitare adresată Ministerului Învăţământului.
Eduard Gruber poate fi considerat ca întemeietor al psihologiei experimentale în
România dar a avut, din păcate, o perioadă scurtă de activitate. Lui i se datorează
primele studii de psihologia artei şi asupra sinesteziilor, primele comunicări de
psihologie experimentală la congrese internaţionale, primul curs de psihologie
experimentală şi primul laborator de psihologie experimentală din România.
108
Mihai ANIŢEI
Nicolae Vaschide (1873-1907) a fost decisiv marcat de conferinţele ţinute de

psihologul francez Alfred Binet în 1905 l a Universitatea din Bucureşti. Îl urmează pe
marele savant în Franţa şi acesta îi oferă posibilitatea de a lucra în laboratorul de
psihologie fiziologică de la Sorbona. Nicolae Vaschide este primul cercetător veritabil în
domeniul psihologiei experimentale, realizând studii, cercetări şi metode de investigaţie
a proceselor senzoriale împreună cu mari psihologi din Franţa: Alfred Binet, Ed.
Toulouse şi H. Pieron. Elaborează metode de investigaţie experimentală a gusturilor şi a
mirosului, studii dedicate influenţei muncii intelectuale şi fizice, a emoţiilor şi a altor
procese psihice asupra tensiunii sangvine la om. Vaschide se apropie şi de fenomene
mai dificil de studiat cum ar fi somnul, visele profetice, semnificaţia viselor, fenomenele
telepatice. A elaborat un volum dedicat somnului şi viselor şi un alt volum dedicat
psihologiei mâinii. În eseul său asupra psihologiei mâinii porneşte de la date de
fiziologie, anatomie, psihologie normală şi patologică şi ajunge până la elemente de
chiromanţie şi estetică. Considera că mâna defineşte fiinţa umană mai mult decât alte
organe ale corpului. El subliniază relaţia dintre gândire şi motricitate pornind de la
mişcările involuntare care însoţesc gândurile noastre. Astfel psihologul român
anticipează cercetările care vor demonstra modificări de intensitate ale biocurenţilor de
la nivel muscular în timpul activităţii mentale. Pentru Vaschide mâinile alături de ochi,
faţă, gură aduc informaţii preţioase despre viaţa psihică a omului. Astfel este anticipat
rolul important pe care psihologia modernă îl acordă expresivităţii nonverbale sau
limbajului corporal.
Studiul său asupra somnului şi viselor este una dintre primele lucrări
experimentale din domeniu. El a studia presiunea sangvină, pulsul, mişcările
respiratorii, sensibilitatea tactilă, auzul în timpul somnului. Visul este interpretat ca o
modalitate de disociere a imaginilor reale provenite din starea de veghe şi care se
înlănţuie într-o manieră particulară datorită influenţelor de ordin emoţional. Vaschide
apreciază că visele seamănă cu halucinaţiile şi drept urmare cercetarea acestor
halucinaţii ar permite analogii experimentale cu visul.
În cei doar 34 de ani de viaţă Nicolae Vaschide a avut realizări remarcabile şi
poate fi considerat primul cercetător român veritabil în psihologie, dobândind o
recunoaştere internaţională apreciabilă. El face parte dintre corifeii psihologiei
experimentale franceze.
Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957) după obţinerea licenţei în filozofie
şi-a continuat studiile la Paris timp de un an şi apoi la Leipzig în laboratorul lui Wundt
timp de trei ani. Şi-a susţinut aici doctoratul cu teza Despre dezvoltarea teoriei lui Kant
asupra cauzalităţii în natură. După cum rezultă din analiza detaliată realizata de către
M. Bejat (1972) Rădulescu-Motru a audiat la Paris şi la Leipzig marii profesori de
psihologie ai vremii şi a lucrat inclusiv în laboratorul de psihofiziologie de la Sorbona
chiar de la înfiinţarea acestuia. Aici realizează şi primele sale cercetări de psihologie
experimentală.
La întoarcerea în ţară Rădulescu–Motru va funcţiona câţiva ani ca bibliotecar la
Fundaţia universitară iar din 1897 obţine postul de conferenţiar la Facultatea de
Filozofie şi litere a Universităţii din Bucureşti.
Are meritul de a fi introdus primul curs de psihologie experimentală la
Universitatea din Bucureşti (1897). Manualul său de psihologie Problemele psihologiei
apărut în 1896 pledează pentru autonomia psihologiei ca ştiinţă. În 1906 înfiinţează
primul laborator de psihologie experimentală la Universitatea din Bucureşti. Laboratorul
a avut iniţial o dotare minimală, cu aparatură adusă din Germania, şi un scop
preponderent didactic. Se pare că este cu adevărat primul laborator de psihologie
experimentală din România. Activităţile din acest laborator se vor dezvolta abia după
1926.
109
Mihai ANIŢEI
6.3 Perioada de avânt a psihologiei româneşti (1920-1948)
Florian Ştefănescu-Goangă (1881-1958) după obţinerea licenţei la Facultatea

de Filozofie şi Litere din Bucureşti şi patru ani de activitate ca profesor, în 1908 pleacă
la studii în Germania, la Leipzig, unde va sta timp de trei ani. Lucrează in Institutul de
psihologie a lui Wundt şi în 1911 obţine titlul de doctor în filozofie cu o temă legată de
Cercetări experimentale asupra simţului cromatic, publicată în revista lui Wundt.
În 1919 va ocupa catedra de psihologie de la Universitatea din Cluj, nou
înfiinţată după Unire. Astfel trei dintre elevii români a lui Wundt au înfiinţat
laboratoarede psihologie experimentală în România: Eduard Gruber la Iaşi, Radulescu-
Motru la Bucureşti şi Ştefănescu-Goangă la Cluj.
În 1922, Ştefănescu-Goangă transformă laboratorul in primul Institut de
psihologie experimentală comparată şi aplicată din România. Marea contribuţie a
psihologului clujean o constituie întemeierea şcolii psihologice de la Cluj (M. Bejat,
1972). De la bun început Ştefănescu-Goangă va acorda cea mai mare importanţă
metodei experimentale şi statistice. Beneficiind de interesul guvernului de la Bucureşti
pentru dezvoltarea primei universităţi româneşti din Cluj, Florian Ştefănescu-Goangă a
dispus de un fond mare pentru acea vreme în vederea înzestrării Institutului şi
Laboratorului de psihologie experimentală. În acest scop el va pleca în Germania
pentru a vizita mai multe institute şi laboratoare similare şi a achiziţiona aparatura cea
mai modernă. Astfel o lungă perioadă de timp laboratorul Institutului de psihologie
experimentală din Cluj a fost cel mai bine dotat laborator din România. Institutul condus
de el se va dezvolta în jurul laboratorului prin noi secţii şi departamente dedicate ariilor
majore ale psihologiei. Principalii colaboratori sunt trimişi la specializare în străinătate.
Astfel Nicolae Mărgineanu va urma studii la Viena apoi în Germania, în Statele Unite
ale Americii şi Anglia; Alexandru Roşca va beneficia şi el de călătorii de studii în
Germania, Franţa, Belgia şi Elveţia; Mihai Beniuc se va specializa în Germania în
domeniul psihologiei animale; Dimitrie Todoran la Geneva în domeniul psihologiei
copilului.
Florian Ştefănescu-Goangă se va preocupa pentru dezvoltarea unor servicii de
psihologie aplicată la calea ferată, la poştă şi telegraf, în armată, justiţie, penitenciare,
asistenţă socială sau educarea persoanelor cu handicap mintal. Institutul său va colabora
cu Ministerul Munci pentru orientarea şi selecţia profesională şi organizarea ştiinţifică a
muncii. De asemenea a depus eforturi persistente în vederea introducerii în toate şcolile
din ţară a fişei personale de observaţie şi a examenelor psihologice pentru cunoaşterea
individualităţii elevilor (M. Bejat, 1972).
Florian Ştefănescu-Goangă s-a ocupat şi de adaptarea şi crearea de teste ,
chestionare, fişe de observaţie necesare pentru evaluarea aptitudinilor şi a personalităţii.
Încununarea acestor eforturi a fost lucrarea Măsurarea inteligenţei publicată în 1940.
După primul război mondial C. Rădulescu-Motru îşi reia eforturile pentru
dezvoltarea laboratorului de psihologie experimentală al Universităţii din Bucureşti.
Abia în 1923 şi 1925 obţine unele fonduri pentru înzestrarea laboratorului, dar această
înzestrare nu s-a ridicat la nivelul marilor laboratoare europene. În această perioadă
Rădulescu-Motru este total dedicat carierei didactice şi exercită o influenţă remarcabilă
în transmiterea şi dezvoltarea psihologiei ştiinţifice la Universitatea din Bucureşti.
Lucrarea sa Personalismul energetic (1927) este o contribuţie deosebită şi originală la
dezvoltarea psihologiei româneşti. Sunt importante capitolele în care abordează
metodele de cercetare proprii psihologiei ştiinţifice insistând asupra metodei observaţiei
şi experimentului.
110
Mihai ANIŢEI
Contribuţia principală a lui Rădulescu-Motru este că a încurajat dezvoltarea

cercetărilor de psihologie experimentală, a întemeiat şi organizat laboratorul de
psihologie experimentală şi a sprijinit aplicaţii ale psihologiei în şcoala, industrie şi
armată.
Mihai Ralea (1896-1964) a obţinut licenţa în filozofie şi litere şi licenţa în drept
la Universitatea din Iaşi 1918, apoi a plecat la Paris unde a obţinut titlul de doctor în
ştiinţe economice şi politice, apoi titlul de doctor în litere. Activitatea academică la
Universitatea din Iaşi (între 1926-1938) se concretizează prin cursuri de psihologie
generală, caracterologie şi tipologie, psihologie socială şi psihologie comparată. A
fost sociolog de formaţie şi va aborda şi dezvolta psihologia socială în România. A fost
un intelectual cu o largă deschidere care a abordat cu uşurinţă variate teme ale
psihologiei şi sociologiei. A sistematizat şi a trasat căile de colaborare între psihologie şi
sociologie. Preocupările sale au fost legate şi de psihologia personalităţii şi psihologia
diferenţială.
Principalele sale lucrări sunt Formarea ideii de personalitate - studiu de
psihologie genetică (1924), Problema inconştientului (1925), Asupra expresiei sociale a
emoţiilor, Psihologie şi viaţă şi Istoria psihologiei (împreună cu C. I. Botez). Concepţia
psihologică a lui Mihai Ralea este dominată de ideea raporturilor dintre psihic şi social.
În ceea ce priveşte inconştientul el nu împărtăşeşte punctul de vedere al psihanalizei
considerându-l o parte sufletească personală individuală, pe când conştiinţa este o
funcţie socială prin care intrăm în relaţie cu alţii (în M. Bejat, 1972).
Poate contribuţia cea mai interesantă a lui Mihai Ralea în psihologia românească
este analiza conceptului de amânare. El consideră că prin conduita amânării prin
întârzierea, suspendarea sau inhibarea reacţiilor în faţa solicitărilor mediului actele
psihice umane se diferenţiază net de cele animale. El insistă asupra actelor morale,
asupra comportamentului de economisire. Amânarea constituie mijlocul prin care omul
îşi depăşeşte condiţia sa biologică. Amânarea îl ajută pe om să-şi realizeze scopurile mai
înalte, mai complexe, mai îndepărtate. Amânarea este expresia unui autocontrol
conştient şi voluntar, a capacităţii omului de a interveni în mediu şi de ai modifica
structura şi finalitatea prin acţiuni chibzuite, îndrăzneţe şi uneori riscante (în M. Zlate,
1988).
În studiul său Psihologie şi viaţă se ocupă de aplicaţiile practice ale psihologiei
în diverse domenii: organizarea ştiinţifică a muncii, orientarea şi selecţia profesionale,
organizarea reclamei profesionale, pedagogie, medicină, justiţie. Mihai Ralea a abordat
în opera sa şi probleme de psihologia artei şi de psihologia creaţiei şi problemele
psihologice ale receptării operei de artă.
În anii ’30, ’40 ai secolului trecut psihologia românească cunoaşte o dezvoltare
remarcabilă mai întâi în plan academic la Universităţile din Bucureşti, Iaşi şi Cluj apoi
în cadrul cercetării la Institutul de Psihologie de la Cluj, în laboratorul de psihologie al
Universităţii Bucureşti şi în plan aplicativ în cadrul Institutelor şi laboratoarelor
psihotehnice din Bucureşti, Iaşi, Cluj, în cadrul Oficiilor de orientare profesională ce
activau la Societatea Română de Cercetări Psihologice din Bucureşti şi Societatea de
Psihologie din Cluj. Au fost realizate astfel studii teoretice şi aplicative în toate
domeniile psihologiei. S-au înfiinţat laboratoare de psihologie aplicată pe lângă diferite
instituţii: Societatea de Tramvaie Bucureşti, Centrul Medical Aeronautic de la Pipera,
Căile Ferate Române, Casa Centrală a Asigurărilor Socială, Institutul Pedagogic, s.a.
După cum apreciază, Al.Roşca şi M.Bejat (1976), rolul cel mai important în răspândirea
aplicaţiilor psihologiei în diverse domenii de activitate revenea institutelor psihotehnice
care s-au ocupat de studiul ştiinţific al muncii în vederea utilizării cât mai raţionale a
factorului uman în procesul muncii. În aceste institute au fost elaborate teste,
111
Mihai ANIŢEI
chestionare, monografii profesionale utilizate în orientarea şcolară şi profesională. Se

poate spune că această perioadă este marcată în special de avântul psihologiei aplicate.
S-a acordat o atenţie deosebită metodelor de investigaţie a aptitudinilor şi
inteligenţei fiind adaptate teste de inteligenţă utilizate pe plan internaţional, probe de
reprezentare spaţială, flexibilitate mentală, temperament sau personalitate. În această
privinţă s-au remarcat G.Bontilă, N.Mărgineanu, I.Nestor, M.Peteanu, Al.Roşca,
Ghe.Zapan. Sunt abordate probleme de psihologia învăţării şi aplicaţii ale psihologiei în
oficiile de orientare şcolară: D.Salade, I.Holban, N.Mărgineanu, Gh.Zapan, s.a. De
asemenea s-au abordat şi problemele persoanelor cu handicap: Al.Roşca, Florica
Bagdasar, dar şi aspecte psihologice ale educaţiei copiilor supradotaţi: I.Rusu.
Psihologia socială este abordată mai ales în lucrările lui M. Ralea şi Fl. Ştefănescu-
Goangă.
112

Anitei Mihai Istoria Psihologiei PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

S-ar putea să vă placă și

Anitei Mihai Istoria Psihologiei PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Anitei Mihai Istoria Psihologiei PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mihai ANIŢEI

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI DEPARTAMENTUL DE

OBIECTUL ISTORIEI PSIHOLOGIEI

Universitatea din Bucureşti

Copyright © DEPARTAMENT ID 2008

Acest material este destinat uzulului studenţilor Universităţii

Universitatea din Bucureşti

Copyright © DEPARTAMENT ID 2008

OBIECTUL DE STUDIU AL ISTORIEI PSIHOLOGIEI

1.1 Conceptul de istorie a psihologiei determinat istoric şi socio-cultural

1.2 Abordarea istoriei psihologiei din punctul de vedere al necesităţii studiului ei

1. Istoria reprezintă o cheie pentru a înţelege şi descifra viitorul

2. Istoria reprezintă o contribuţie la educaţie

3. Istoria susţine modestia

4. Istoria ne învaţă un scepticism benefic

5. Cunoaşterea istoriei influenţează procesele psihice umane

1.3. Istorie si istoriografie. Obiectiv si subiectiv in studiul istoriei psihologiei

2.1. Gândirea la egipteni

vorbire, de memorie sau de mişcare, ei susţineau în continuare relaţia de subordonare a

Astfel teologia, ştiinţa şi gândirea pre-filozofică egipteană au influenţat considerabil

2.2. Civilizaţia şi cultura Ebraică – Evreii

2.3 Civilizaţia şi cultura persană

2.4. Gândirea psihologică în India (sec. V î.H. – sec. VII după H)

Alte sisteme erau:

2.5. Civilizaţia şi cultura Chineză

În China şi India tradiţiile, obiceiurile, formele de cultură se păstrează în modalităţi de

2.6. Gândirea psihologică la japonezi

2.7. Psihologia în Grecia antică

ca fiind forma fundamentală a ştiinţei şi va fi reluată de Platon şi continuată de anumite direcţii

Aristotel (384-322 î.H.)

O a doua trăsătură a gândirii aristotelice este calitatea de a fi înţeleasă uşor. Matematica,

PERIOADA ROMANA SI EVUL MEDIU

3.1 Perioada romană ca trecere la cultura evului mediu

sânge. Câţiva dintre oamenii civilizaţi ai Romei au încercat să condamne măcelărirea

Medicina timpurie romană era plină de superstiţii, dar tratamentele psihologice şi

3.2 Evul mediu – epigon al tradiţiei clasice cultivate în antichitate

3.3 Între biserică şi ştiinţă şi apariţia psihologiei

Aurelius Augustin (340-430) a fost personalitate dominantă a bisericii occidentale,

Toma d’Aquino şi apariţia psihologiei

Renasterea si iluminismul ca mişcare globala in ştiinta economie si drept

4.2 Reprezentanţi marcanţi ai filozofiei, literaturii si psihologiei renascentine

memora şi de a înţelege ca funcţie a vârstei. El vedea memoria ca fiind dependentă de umezeală

4.3. Leonardo da Vinci: intre legenda si mit; trecut, prezent si viitor

4.5. Michel de Montagne şi psihologia motivaţiei şi afectivităţii(noua psihologie)

Inconsistenţa acţiunilor umane. Ca un observator atent al comportamentului uman, Montaigne

PERIOADA DE AVÂNT ÎN CERCETAREA PSIHOLOGICĂ

EMPIRISM, ASOCIAŢIONISM Ş UTILITARISM

EMPIRISM, ASOCIATIONISM SI UTILITARISM

1.2 Empirismul – reprezentanţii marcanţi şi gândirea psihologică promovată de

Termenul de experienţă este echivalentul termenului de empirism, acesta din urmă

Francis Bacon (1561–1626) a fost teoreticianul noii ştiinţe, încercând o reformă ce

că demonstraţia existenţei iluziilor nu justifică un atac asupra tuturor informaţiilor senzoriale. În

George Berkeley (1685-1753) a avut misiunea de a extinde filozofia empirică

Etienne Bonnot Condillac (1714-1780) are contribuţii importante în domeniile

Claude-Adrien Helvetius (1715-1171) propune o versiune timpurie a unui behaviorism

1.3. Asociaţionismul – reprezentanţi ai asociaţionismului şi utilitarismului

David Hartley (1705-1757) este cunoscut drept fondatorul asociaţionismului modern.