Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
NOTE DE CURS
ANGELA CURTEAN-BĂNĂDUC
2
■ Promovarea produselor ecologice - acele produse care respectă următoarele
condiţii:
► se obţin din resurse regenerabile,
► pot fi utilizate timp îndelungat şi /sau cu randament bun,
► utilizarea lor nu induce degradarea mediului sau are impact negativ
nesemnificativ asupra mediului,
► pot fi refolosite, reciclate,
► generează deşeuri care la depozitarea finală sunt biodegradabile sau
nu induc impact negativ semnificativ asupra mediului.■ Utilizarea tehnologiilor de
depoluare (staţii de epurare, filtre, etc.)
Modalităţi pentru prevenirea şi controlul degradării mediului:
Efectuarea de expertize
(realizarea studiilor de impact, evaluarea ciclului de viaţă al produselor,
realizarea bilanţurilor de mediu, etc.)
↓
Elaborarea de soluţii pentru încadrarea în restricţiile ecologice a activităţilor
economico-sociale
↓Stabilirea modalităţilor de punere în practică a soluţiilor identificate
↓Estimarea costurilor pentru soluţiile preconizate (analiza cost – beneficiu)
↓Alegerea soluţiei optime
↓Implementarea măsurilor
– practici, proceduri, tehnici, tehnologii
3
- organizarea institutelor de specialitate (institute de cercetare în
domeniul mediului, laboratoare de referinţă, etc.),
- organizarea reţelei naţionale de monitoring al mediului,
- înfiinţarea reţelei ariilor naturale protejate şi administrarea
acestora.
4
1.7. Degradarea mediului
B. Impactul antropic:
a) supraexploatarea resurselor (biologice şi nebiologice)
5
Impactul ecologic se poate exprima la nivel local, regional sau global şi
poate fi negativ sau pozitiv.
Impactul este negativ atunci când fenomenul sau procesul dat induce
dezordine în mediu, favorizează creşterea entropiei şi ca urmare determină evoluţia
sistemului ecologic (ecosistem, ansamblu de ecosisteme, ecosfera) spre o stare de
echilibru precar, caracterizat prin grad scăzut de homeostazie.
Impactul este pozitiv atunci când fenomenul sau procesul dat determină
îmbogăţirea fondului informaţional, ceea ce duce la creşterea homeostaziei sistemului
ecologic în cauză.
Activităţile antropice pot avea caracter antiecologic, neutral ecologic (nu
determină răspunsuri ale sistemelor ecologice) sau euecologic (ex. restaurarea
ecologică, agricultura ecologică, epurarea apei, aerului, etc.).
6
tehnico-productiv şi social-economic, având drept scop încadrarea acestora în
restricţiile ecologice.
- legi cadru
- legi specifice (pe factori de mediu)
Prin aceste legi se instituie mijloacele permisive şi imperative de
conservare a capacităţii de suport a mediului, aşa cum se reflectă acest obiectiv în
strategia şi politica de mediu.
În cazul României mijloacele permisive se referă la:
- acordul de mediu,
- autorizaţia de mediu.
Mijloacele imperative sunt reprezentate de normele şi standardele de
mediu, prin care se poate exercita controlul direct asupra performanţei ecologice a
diverselor activităţi economico-sociale, dar şi indirect, pe baza corelaţiei dintre
acestea şi calitatea mediului.
Performanţa ecologică se referă la capacitatea unei întreprinderi de a se
încadra în normele sau standardele stabilite.
Mijloacele imperative nu fac obiectul unei negocieri, ele sunt rezultatul
evaluării şi prognozării a o serie de factori:
- capacitatea de autoepurare şi nivelul de degradare a sistemelor
naturale,
- performanţa sistemului tehnico-productiv şi economico-social,
- posibilităţile de asigurare a resurselor materiale şi umane necesare
impunerii politicii imperative.
7
Standaredele pentru protecţia mediului se clasifică în:
a. standarde de mediu,
b. standarde de emisie,
c. standarde de proiectare,
d. standarde de produs.
8
(EIM)
9
Sociale
Culturale
Spirituale
10
II. Metode de prognozare
Indicatori de bază:
Indicatori pentru mediu biofizic: caracteristici fizico-chimice ale solului, apei,
aerului; caracteristici biocenotice, etc.
Indicatori pentru economie:
Investiţii
Venit rezultat
Creşterea numărului de locuri de muncă
Creşterea în diversitate profesională
Indicatori sociali:
Venit material
Distribuţie statistică a venitului
Migrarea populaţiei
Densitatea populaţiei
Creşterea numărului de locuitori
Folosirea venitului pe familie
Indicatori pentru sănătate şi hrană:
Prezenţa bolilor şi a vectorilor de boală
Mortalitatea
Mortalitatea infantilă
Durata medie de viaţă
Condiţii igienico-sanitare
Hrană
11
Diversitatea hranei
Indicatori pentru cultură:
Monumente arheologice
Monumente istorice
Recreere
Elemente de procedură
Fiecare indicator de bază va primi o valoare max. Zi+ şi una minimă Zi-.
Selectarea indicatorilor de bază
Valorile Zi ale fiecărui indicator de bază se determină pentru situaţia existentă şi
pentru situaţia ipotetică
Listele de verificare
Listele de verificare sunt liste standard care prezintă o imagine de
ansamblu asupra categoriei de impacturi asociate unui tip particular de proiect.
Exemplu: Lista de verificare (tab.1 ) – se referă la impacturile ecologice
potenţiale din timpul fazei de construcţie a unui proiect de transport.
Critici aduse utilizării listelor de verificare:
Deşi listele de verificare promovează gândirea sistemică asupra
domeniului posibil al impacturilor şi permit un rezumat concis al efectelor, acestea
sunt deseori generale şi incomplete.
- nu arată interacţiunile dintre două sau mai multe efecte,
- nu se poate face nici o estimare privind probabilitatea de apariţie a
impacturilor
- datorită naturii subiective a estimărilor, adesea listele de verificare nu sunt
completate identic de către cercetători diferiţi.
12
Listele de verificare sunt liste unidimensionale ale impacturilor potenţiale ale
proiectului propus.
Matricele
Matricele de impact se obţin prin listarea de-a lungul axei secundare a
categoriilor de acţiuni asociate proiectului respectiv. Astfel, listele de verificare pot fi
transformate uşor în matrice bidimensionale.
Una dintre cele mai cunoscute matricie de acest tip este matricea
elaborată de către Leopold şi colab. (1971) pentru Institutul American de cercetare
Geologică, cunoscută sub denumirea de „Matricea Leopold”.
Exemplu – fracţiune din „matricea Leopold” (tab. 2)
- pe orizontală – lista acţiunilor desfăşurate,
- pe verticală – lista componentelor mediului.
Reţelele
Aşa numitele „reţele” pot facilita identificarea şi utilizarea în EIM a
diferitelor căi de producere a impacturilor şi implicaţiilor acestora asupra
caracteristicilor mediului.
Metoda reţelelor a fost dezvoltată pentru tratarea explicită a impacturilor
care pot rezulta dintr-un impact iniţial, ca impacturi secundare, terţiare şi de ordine
superioare.
Sorensen (1971) a dezvoltat o reţea pentru una dintre multiplele utilizări
ale terenurilor din zonele de coastă, făcând posibilă urmărirea efectelor secundare şi
13
ulterioare ale acţiunilor asupra componentelor mediului. Reţelele de acest tip sunt
cunoscute ca reţele Sorensen.
Exemplu: - (tab. 3), tabelul indică cum construcţia cu o densitate mare a
apartamentelor într-o zonă şi a locurilor de parcare aferente acestora a condus la
îndepărtarea copacilor din zonele respective, fapt care are două consecinţe posibile:
● eroziunea sporită a suprafeţei, care poate cauza inundaţii şi care poate fi redresată
prin plantarea florilor,
● scăderea fertilităţii solului efect ce poate fi redus prin plantarea arbuştilor.
14
Tab. 2 Exemplu de matrice de impact – matricea Leopold
(după Vădinenanu, 1999)
15
16
Tab. 3. Exemplu de reţea de impact – reţeaua lui Sorensen (după Vădinenanu, 1999)
17
Măsurarea impacturilor, prognozarea impacturilor şi evaluarea importanţei
impactului
Metode de estimare
18
valoarea mediului biologic sau „vizual”, care se va pierde sau deteriora datorită
activităţii propuse.
Multe dintre impacturile produse asupra mediului pot fi descrise simplu
în funcţie de numărul receptorilor, sau a suprafeţei care va fi afectată de către
activitatea propusă. Această simplă „abordare de inventariere” are o vastă utilizare,
constituind o bază simplă pentru compararea alternativelor într-o EIM.
19
- „evaluarea ecologică” care este un concept mai general ce descrie o
abordare a evaluării ce include şi combină impactul asupra mediului (biofizic) cu
impactul social şi economic;
- „evaluarea de mediu” care este un concept mai îngust, limitat la evaluarea
impactului asupra mediului.
Obiectivele ECV:
- să furnizeze o imagine cât mai completă asupra interacţiilor dintre
desfăşurarea unei activităţi şi mediu,
- să contribuie la înţelegerea interdependeţelor dintre activităţile umane şi
consecinţele lor asupra mediului,
- să furnizeze factorilor de decizie informaţii care să ducă la identificarea
şanselor de îmbunătăţire a calităţii mediului.
20
Componentele principale ale ECV
Definirea scopului
Definirea scopului şi a obiectivelor analizei este fundamentală în
momentul iniţierii unei analize de ECV, deoarece de aceasta va depinde tipul de
analize ce se vor desfăşura şi modul în care trebuie prezentate rezultatele.
Întrebările cheie în definirea scopului şi răspunsurile posibile sunt (Hindle,
1991):
De ce se efectuează studiul?
a) pentru a defini starea de fapt a solicitării mediului;
b) pentru a defini modalităţile de reducere a solicitărilor mediului pe baza unei
analize complete (de la crearea produsului până la dezintegrare);
c) pentru a orienta activităţile de dezvoltare.
Cum şi către cine va fi diseminat studiul?
– grupuri de experţi, factori de decizie, reprezentanţi ai publicului.
Această întrebare stabileşte limitele scopului studiului, iar utilizarea pentru
care a fost proiectat studiul determină în ce măsură acesta va fi supus analizei şi
dezbaterii publice.
Un alt aspect important se referă la destinaţia rezultatelor ECV, care pot fi
aplicate în cadrul companiei pentru a îmbunătăţi performanţele ecologice ale
sistemului sau vor fi utilizate în afara companiei, de exemplu pentru a influenţa opinia
publică. (Consoli et al., 1993)
Criteriile folosite în definirea scopului trebuie să răspundă următoarelor
întrebări: sunt acestea relevante pentru cererea de utilizare a ECV; sunt semnificative
din punct de vedere cantitativ?
21
Domeniul de acţiune ar trebui să ia în considerare numărul critic de
parametri: scara spaţială – la nivel local, naţional, regional, continental, global şi
scara temporală – timpul de viaţă al produsului, orizontul de timp al proceselor şi
impacturilor generate.
22
O inventariere completă a ciclului de viaţă cuprinde patru etape
importante:
- achiziţia de materii prime,
- prelucrarea,
- utilizare / reutilizare / întreţinere
- reciclare/managementul deşeurilor.
Acest model de inventariere urmează cadrul tehnic trasat de SETAC, dar
redefineşte trei aspecte:
- activităţile de transport sunt dezagregate, nu sunt prezentate ca etapă
separată,
- prelucrarea materialelor, fabricarea produselor şi umplerea/
ambalarea/ distribuirea sunt combinate într-o singură etapă,
- reciclarea şi managementul deşeurilor sunt combinate într-o singură
etapă.
Descrierea etapelor importante ale ICV se bazează pe “Ghidul şi
principiile de inventariere” publicat de EPA.
Pentru o ECV este esenţial să fie cât mai completă, ceea ce nu este
întotdeauna posibil. Uneori se poate încerca o ECV “limitată” prin compararea unui
produs înainte şi după modificările în procesul/procesele de producţie, pentru a
îmbunătăţi comportarea în mediu a produsului. În prezent se întreprind studii pentru a
stabili dacă o astfel de metodă a ECV limitată poate da rezultate suficient de exacte.
23
- secvenţa principală de producţie: reprezentată de acele operaţii
responsabile de producerea, folosirea, transportul şi distribuirea
produsului;
- producerea de materiale suplimentare, cum ar fi ambalajele şi
instrumentarul necesar pentru a procesa materiile prime ce
alimentează secvenţa de producţie sau procesare principală;
- producerea combustibilului care furnizează energia necesară
sistemului.
Pentru a descrie performanţa unui sistem se apelează la împărţirea
sistemului într-o serie de subsisteme corelate între ele prin fluxuri de materiale.
Această divizare se efectuează până la acel nivel de detaliere ce corespunde unei
operaţii fizice. Odată ce au fost identificate toate subsistemele componente, fiecare
dintre acestea poate fi considerat ca un sistem.
Descrierea subsistemului se realizează prin obţinerea datelor pentru
intrările de materiale şi energie şi pentru produsele şi deşeurile rezultate. Când toate
aceste informaţii sunt asamblate, performanţa întregului sistem este calculată prin
stabilirea bilanţului de masă pentru toate subsistemele. Cererea totală de materii
prime şi combustibili, precum şi ieşirile totale de deşeuri solide, lichide şi gazoase din
întregul sistem, reprezintă suma intrărilor şi ieşirilor tuturor subsistemelor
componente.
24
3.3. Evaluarea riscului de mediu
25
fi exploatate într-un mod holistic şi complementar, astfel ca resursele procesului de
gestionare să fie optimizate.
Deşi evaluarea şi gestionarea integrată a riscului ecologic necesită luarea
în considerare a tuturor riscurilor, nivelul de detaliere în fiecare caz poate varia în
funcţie de priorităţile prestabilite.
Managementul riscului permite anticiparea pericolelor şi dezvoltarea unor
planuri de acceptare şi/sau minimizare a riscurilor, pe baza rezultatelor analizei de
evaluare a riscului.
26
Graniţa dintre riscurile cronice şi cele acute nu este strict delimitată, unele
riscuri cronice pot avea drept sursă emisiile accidentale repetate în timp, care nu
afectează imediat mediul şi sănătatea umană ci conduc dispersia, respectiv asimilare
şi acumularea în diverşi factori de mediu şi organisme a unor substanţe cu potenţial
toxic. Pentru controlul acestor tipuri de risc cronic se apelează la managementul de
risc.
După identificarea surselor de risc se impune analiza potenţialului de
periculozitate pe care îl înglobează. De aceea, identificarea surselor de risc
presupune cunoaşterea detaliată a proprietăţilor poluanţilor emişi în mediu, a
interacţiunilor posibile, dar şi a efectelor acestora asupra factorilor de mediu. Astfel se
au în vedere următoarele informaţii:
- concentraţia de poluanţi şi cantitatea de emisii la sursă;
- durata şi frecvenţa emisiei;
- factori ce favorizează transformarea, transportul şi acumularea
poluantului în mediu sau în organisme;
- concentraţia poluantului în factorii de mediu;
- efectele toxicologice acute sau cronice asupra organismelor.
Pentru evaluarea riscurilor de mediu în diferite domenii de activitate au
fost elaborate o serie de metodologii calitative şi/sau cantitative, cu diferite grade
de complexitate.
Evaluarea cantitativă a riscului de mediu utilizează metode de calcul
matematic, iar evaluarea calitativă a riscului consideră probabilităţile şi consecinţele
în termeni calitativi relativi. „mic”, „mare”, etc.
Alegerea celei mai bune metodologii se face în funcţie de:
- natura problemei;
- scopul evaluării;
- rezultatele cercetărilor anterioare în domeniu;
- informaţiile accesibile;
- resursele disponibile.
27
Analiza arborelui de evenimente porneşte de la un eveniment iniţial –
sursa de risc şi determină consecinţele acestuia, consecinţe care la rândul lor pot
genera efecte nedorite. Acest tip de analiză se pretează pentru utilizarea în cazul
defectării unor componente importante ale instalaţiilor, fapt care poate avea
consecinţe grave asupra mediului, sănătăţii umane şi bunurilor materiale. Analiza
arborelui de evenimente oferă posibilitatea identificării căilor de acţiune în vederea
reducerii valorii probabilităţii de producere a unui eveniment, deci a modalităţilor de
prevenire a producerii acelui eveniment.
28
Metode de caracterizare calitativă a riscului (metode fundamentale)
29
3.4. Auditul de mediu
Definiţie şi obiective
30
- diminuarea expunerii oamenilor la riscurile datorate degradării mediului.
Tipuri de eco-audit
31
furnizeze echipei cunoştinţe specifice sau expertiza de care dispun, dar care nu
participă ca auditor. Chiar dacă organizaţia auditată dispune de expertiză pentru
evaluarea performanţelor sale în domeniul protecţiei mediului, pentru credibilitatea
rezultatelor auditului, a concluziilor acestuia este necesar ca din echipa de lucru să
facă parte cel puţin un auditor din afara organizaţiei. Echipa de audit este coordonată
de către un auditor şef, care asigură conducerea efectivă şi eficientă a procesului de
audit şi finalizarea acestuia.
Deoarece corectitudinea rezultatelor auditului depinde în bună măsură de
informaţiile obţinute de la echipa de conducere a organizaţiei auditate şi de la
lucrătorii acesteia, este necesar ca echipa de audit să promoveze relaţii de cooperare
şi de încredere cu partenerii de dialog.
32
Literatura de specialitate (Backer, 1992, Negrei, 2000) indică ca şi
metodă de lucru în auditul de mediu, evaluarea pe baza a şase grile de analiză:
- importanţa acordată protecţiei mediului în strategia generală a întreprinderii,
- reflectare problemelor de mediu în strategia de producţie,
- reflectarea problemelor de mediu în strategia de comunicare şi marketing,
- reflectarea problemelor de mediu în strategia de asigurare cu resurse umane,
- reflectarea problemelor de mediu în strategia juridică şi financiară,
- reflectarea problemelor de mediu în strategia de cercetare – dezvoltare.
1. Iniţierea auditului
1.1. Stabilirea domeniului auditului
Domeniul auditului se referă la extinderea şi limitele auditului în speţă,
acest domeniu se stabileşte de către auditorul şef pe baza obiectivelor specifice ale
auditului, definite de către beneficiar.
Se recomandă ca obiectivele şi domeniul auditului să fie comunicate
auditatului înaintea realizării auditului.
Pentru stabilirea domeniului auditului este necesară identificarea activităţii
auditate.
1.2. Analiza preliminară a documentaţiei
În această etapă auditorul şef va analiza documentele organizaţiei
auditate, care pot evidenţia aspecte relative la respectarea legislaţiei de mediu,
politicilor de mediu proprii, programelor pentru protecţia mediului, precum şi alte
documente relevante pentru activitatea de eco-audit.
2. Pregătirea auditului
2.1. Elaborarea planului de realizare a auditului
Conform standardelor internaţionale în domeniu, în planul de audit se
stabilesc următoarele:
- obiectivele şi domeniul auditului,
- criteriile de audit,
- identificarea unităţilor funcţionale şi organizaţionale care urmează a fi
auditate,
- identificarea structurilor organizatorice cu rol în protecţia mediului şi a
persoanelor implicate,
- identificarea aspectelor activităţii organizaţiei auditate, cu rol cheie în
realizarea auditului,
- procedurile de auditare adecvate cazului în speţă,
- identificarea documentelor de referinţă,
- durata activităţilor auditului,
- perioada în care se desfăşoară activităţile auditului,
- datele şi locurile unde se va efectua auditul,
- programul reuniunilor cu conducerea organizaţiei auditate,
- cerinţele de confidenţialitate,
33
- structura, formatul şi conţinutul raportului de audit, data prevăzută pentru
finalizarea şi difuzarea raportului,
- cerinţele pentru păstrarea documentelor.
2.2. Constituirea echipei de audit şi atribuirea responsabilităţilor în
cadrul echipei
Fiecărui membru din echipa de audit i se atribuie sarcini precise, conform
activităţilor prevăzute în planul de audit. Membrii echipei trebuie să fie instruiţi asupra
procedurii de audit.
Pentru atingerea eficientă a obiectivelor auditului, este foarte importantă
promovarea unor relaţii de cooperare între membrii echipei de audit şi între aceştia şi
auditat.
2.3. Pregătirea documentelor de lucru
Documentele de lucru pot cuprinde: formulare pentru consemnarea
dovezilor şi constatărilor auditului; proceduri şi liste de verificare utilizate pentru
evaluarea diverselor activităţi şi structuri organizatorice; înregistrările reuniunilor de
lucru, etc.
34
„Se recomandă ca toate constatările auditului să se analizeze împreună
cu managerul responsabil al auditatului, pentru a-i aduce la cunoştinţă toate
constatările privind neconformitatea, pe baza faptelor.” (ISO 14011)
3.3. Reuniunea de închidere
Reuniunea de închidere a auditului are loc după finalizarea etapei de
colectare a dovezilor de audit şi înainte de pregătirea raportului de audit. La aceasta
participa membrii echipei de audit, conducerea auditatului şi responsabilii pentru
funcţiile auditate.
În cadrul acestei reuniuni vor fi prezentate auditatului constatările
auditului astfel încât auditatul să înţeleagă şi să conştientizeze aceste constatări.
Pentru ca eco-auditul să îşi atingă scopul este foarte important ca
managerii organizaţiei auditate să accepte dovezile şi constatările auditului. Numai
aşa vor putea fi identificate căi de îmbunătăţire a performanţelor ecologice ale
organizaţiei vizate.
35
Etapele A.M.
1. Iniţierea auditului
1.1. Stabilirea domeniului auditului
1.2. Analiza preliminară a documentaţiei
2. Pregătirea auditului
2.1. Elaborarea planului de realizare a auditului
2.2. Constituirea echipei de audit şi atribuirea responsabilităţilor în cadrul echipei
2.3. Pregătirea documentelor de lucru
3. Realizarea propriu-zisă a auditului
3.1. Reuniunea de deschidere
3.2. Colectarea dovezilor de audit şi sintetizarea constatărilor
3.3. Reuniunea de închidere
4. Pregătirea raportului de audit
4.1. Elaborarea şi prezentarea unui proiect de raport, care va fi discutat cu
conducerea organizaţiei auditate
4.2. Elaborarea şi prezentarea raportului final
5. Difuzarea raportului de audit
Trebuie menţionat faptul că uneori pentru eficienţa unui anumit tip de eco-
audit, este necesar a se utiliza proceduri care ţin seamă de specificul auditului în
speţă.
Auditul este finalizat atunci când toate activităţile / obiectivele cuprinse în
planul de audit au fost realizate.
Auditul de mediu este o modalitate de evaluare a gradului în care o
întreprindere respectă prevederile legale de protecţie a mediului. Pe baza acestei
evaluări se elaborează planul de acţiune care să ducă la îmbunătăţirea
performanţelor ecologice ale întreprinderii.
Concluziile A.M
↓
Elaborarea strategiei de mediu
↓
Identificarea priorităţilor
Stabilirea punctelor slabe pe sectoare de activitate
Elaborarea planurilor de acţiune pe sectoare de activitate
Ierarhizarea şi integrarea planurilor de acţiune
↓
STRATEGIA VERDE:
- Cartea verde
- Bilanţul verde
- Formare, informare ecologică
- Structuri ale managementului de mediu
- Proiecte de mediu
36
4. Sisteme de management de mediu (SMM)
Ce este un SMM ?
O abordare integrata a:
gestionării energieie
gestionării materiilor prime
gestionării deşeurilor
emisiilor în mediu
zgomotului, vibraţiilor, etc
incidentelor de mediu
conformităţii cu legislaţia de mediu
37
4diminuarea riscurilor de accidente industriale;
4valorificarea deşeurilor;
4dreptul de a fi prezent pe pieţele ecologice;
4sporirea eficienţei personalului prin creştrea motivării şi participării
acestuia;
4obţinerea susţinerii din partea mediului social
5. Eco-etichetarea
(etichetarea de mediu; marcarea ecologică)
38
Etichetarea de mediu Tip II se face pe baza declaraţiei pe proprie
răspundere a părţilor interesate în comercializarea produsului (producători,
distribuitori, importatori, etc).
39