1.

4 – Niveluri energetice 7

1. STRUCTURA ATOMICĂ A MATERIALELOR

1.1. Structura atomului

Toată materia este formată din atomi. Atomul este cea mai mică particulă
dintr-un element care păstrează proprietăţile acelui element. Atomii fiecăruia dintre
cele 109 elemente cunoscute se deosebesc de atomii tuturor celorlalte elemente.
Aceasta conferă fiecărui element o structură unică.
După modelul clasic al lui Bohr, atomii au o structură de tip planetar,
constând dintr-un nucleu central în jurul căruia se rotesc electroni.

Nucleul conţine particule cu sarcină electrică pozitivă, numite protoni (q =

1,610-19 C), şi particule fără sarcină electrică, numite neutroni. Particulele de bază
purtătoare de sarcină negativă sunt numite electroni (q = -1,610-19 C).
Fiecare tip de atom conţine un anumit număr de electroni şi de protoni, care îl
diferenţiază de atomii tuturor celorlalte elemente.
Cel mai simplu atom este cel de hidrogen, care are un proton şi un electron
(Fig. 1.2 (a)). În Fig. 1.2 (b) se prezintă atomul de heliu, care are nucleul format din doi
protoni şi doi neutroni, iar în jurul nucleului se rotesc doi electroni.

1.2. Numărul atomic

Toate elementele sunt ordonate în tabelul periodic al elementelor după
numărul lor atomic.
Numărul atomic este egal cu numărul protonilor din nucleu. În cazul unui atom
neutru din punct de vedere electric, numărul de protoni este egal cu numărul de
electroni (sarcinile pozitive le compensează pe cele negative, sarcina rezultantă a
atomului fiind zero). De exemplu, numărul atomic al hidrogenului este Z=1, al heliului
este Z=2, iar al fierului, Z=26.

1.3. Pături electronice şi orbite

Electronii se rotesc în jurul nucleului unui atom la anumite distanţe faţă de
acesta. Electronii mai apropiaţi de nucleu posedă mai puţină energie decât cei de pe
orbitele mai îndepărtate. Se cunoaşte faptul că în structura atomului energiile
electronilor pot avea numai valori discrete (separate şi diferite). Prin urmare, distanţele
dintre nucleu şi orbitele electronilor trebuie să ia tot valori discrete.
8 Structura atomică a materialelor – 1
Fiecare dintre distanţele cu valori discrete (orbite) faţă de nucleu corespunde
unui anumit nivel energetic. În atom, orbitele sunt grupate în benzi energetice denumite
pături electronice.

1.4. Niveluri energetice

Electronii au energii discrete în interiorul atomului. Într-un atom nu pot exista
decât cel mult 2 electroni care să aibă aceeaşi energie.
Nivelul energetic la care poate aparţine un electron este determinat de 4
numere cuantice:
(1). Numărul cuantic principal n – căruia i se asociază numere întregi 1, 2, 3,
... sau litere, K, L, M, N ş.a.m.d., corespunzătoare păturilor electronice (K este pătura
electronică cea mai apropiată de nucleu).
Un atom dat are un anumit număr de pături electronice. Diferenţele de nivel
energetic din cadrul aceleiaşi pături sunt mult mai mici decât cele dintre două pături
diferite.
Conceptul de benzi energetice este ilustrat în Fig. 1.3, în care pătura K are un
nivel energetic, iar pătura L, două niveluri. La alte tipuri de atomi pot exista, pe lângă
acestea, şi alte pături, în funcţie de elementul considerat.

Fig. 1.3 Nivelurile energetice cresc proporţional cu depărtarea faţă de nucleu.

(2). Numărul cuantic orbital (azimutal) l – caracterizează momentul cinetic

al electronului şi poate lua valori întregi între 0 şi n-1:
l = 0, 1, 2, 3, ..., n-1
sau litere: s, p, d, f, ...
Este întotdeauna mai mic decât n şi arată numărul de stări energetice
(subpături) permise pentru fiecare pătură.
(3). Numărul cuantic magnetic ml – indică orientarea în spaţiu a orbitei,
corespunzând momentului magnetic al electronului :
ml = 0, ±1, ±2, ±3, ..., ±l (2l+1 valori)
(4). Numărul cuantic de spin, ms:
ms = -1/2, +1/2.
Conform Principiului de excluziune al lui Pauli, într-un atom nu pot exista 2
electroni cu aceleaşi numere cuantice (sau, cu alte cuvinte, există cel mult 2 electroni
cu aceleaşi numere cuantice n, l şi ml, însă cu număr cuantic de spin diferit – sau „cu
spini opuşi”).
Având în vedere modul în care s-au definit numerele cuantice, se poate
determina aranjamentul electronic al diferiţilor atomi şi se poate reconstitui tabelul
periodic al elementelor.
Exemplu:
Pătura electronică M: n = 3; l = 0, 1, 2
- subpătura s: ml = 0; ms = -1/2, +1/2 (2 electroni)
 1.4 – Niveluri energetice 9
- subpătura p: ml = -1, ml = 0, ml = 1; ms = -1/2, +1/2 (6 electroni)
- subpătura d: ml = -2, ml = -1, ml = 0, ml = 1, ml = 2; ms = -1/2, +1/2 (10 electroni)
Deci, numărul maxim al electronilor din pătura M este:
Ne = 2+6+10 =18.
Numărul maxim de electroni ce se poate afla în fiecare pătură a unui atom
este impus de natură şi se poate calcula cu formula:
N e  2n 2 , (1.1)
unde n este numărul păturii (numărul cuantic principal).
Pătura cea mai apropiată de nucleu (K) are numărul 1, L are numărul 2,
M este 3 ş.a.m.d.
 Numărul maxim de electroni care pot exista în prima pătură (K) este:
N e  2n 2  2  12  2
 Numărul maxim de electroni care pot exista în pătura a doua (L) este:
N e  2n 2  2  2 2  2  4  8
 Numărul maxim de electroni care pot exista în pătura a treia (M) este:
N e  2n 2  2  3 2  2  9  18
 Numărul maxim de electroni care pot exista în pătura a patra (N) este:
N e  2n 2  2  4 2  2  16  32 , s.a.m.d.
Rezultatele sunt sintetizate în Tabelul 1.1.

Tabelul 1.1 – Repartiţia electronilor pe pături şi subpături electronice

Pătura l=0 l=1 l=2 l=3 l=4 l=5

„s” „p” „d” „f” „g” „h”
subpătura
K (n = 1) 2
L (n = 2) 2 6
M (n = 3) 2 6 10
N (n = 4) 2 6 10 14
O (n = 5) 2 6 10 14 18
P (n = 6) 2 6 10 14 18 22

Pentru a prezenta modul de ocupare a nivelurilor electronice într-un atom se

poate folosi şi o notaţie „scurtă”.
Exemplu: Germaniu (cu numărul atomic Z = 32): 1s22s22p63s23p63d104s24p2.

Tabelul 1.2 – Repartiţia electronilor pe pături şi subpături electronice pentru atomul de Germaniu
Nr. atomic K L M N
1s 2s 2p 3s 3p 3d 4s 4p
32 2 2 6 2 6 10 2 2
 1.5 – Electroni de valenţă. Valenţa unui material 11

Toate păturile unui atom dat trebuie să fie completate cu numărul maxim de
electroni, cu excepţia păturii exterioare (de valenţă).

Deviaţii de la structura electronică

Este posibil ca structura prezentată să nu fie întotdeauna respectată, mai ales
când numărul atomic este mare iar nivelele d şi f încep să se umple.
De exemplu, structura Nichelului (Z = 28) ar trebui să fie 1s22s22p63s23p63d10,
dar este în realitate 1s22s22p63s23p63d84s2, nivelul neumplut 3d fiind cauza comportării
feromagnetice a acestui material.

1.5. Electronii de valenţă. Valenţa unui material

Electronii de pe orbitele mai îndepărtate de nucleu au energii mai mari şi sunt
mai slab legaţi de atom decât electronii din apropierea nucleului. Cauza este faptul că
forţa de atracţie dintre nucleu (cu sarcină pozitivă) şi electroni (cu sarcină negativă),
scade pe măsură ce distanţa faţă de nucleu creşte.
Electronii cu nivelurile de energie cele mai mari se află în pătura de la exterior
şi sunt destul de slab legaţi de atom. Această ultimă pătură mai este numită de valenţă,
iar electronii pe care îi conţine sunt denumiţi electroni de valenţă. Ei sunt implicaţi în
reacţiile chimice şi în legăturile ce determină structura substanţelor, precum şi
proprietăţile electrice ale acestora.
Valenţa unui material este în relaţie cu abilitatea unui atom particular de a intra
în combinaţie chimică cu alte elemente şi este adesea determinată de electronii de
valenţă.
Exemple:
Mg 1s22s22p63s2 (valenţa este 2)
Al 1s22s22p63s23p1 (valenţa este 3)
Ge 1s22s22p63s23p63d104s24p2 (valenţa este 4)

Valenţa poate depinde de natura reacţiei chimice. De exemplu, pentru fosfor

(P), structura electronică este 1s22s22p63s23p3 . Valenţa este 5 atunci când se combină
cu oxigenul şi 3 când se combină cu hidrogenul.
Valenţa elementelor poate avea valori diferite în funcţie de condiţiile de
desfăşurare a unei reacţii chimice şi poate depinde de natura „partenerului” de reacţie.

1.6. Ionizarea
Dacă un atom are valenţa nulă nu există electroni care să participe la reacţiile
chimice, iar elementul este „inert”. Un exemplu este argonul (Ar) cu următoarea
configuraţie electronică: 1s22s22p63s23p6.
În general, atomii au tendinţa:
12 Structura atomică a materialelor – 1
 fie de a-şi ocupa ultimele nivele „sp”, pentru ca acestea să fie
complete;
 fie de a-şi pierde aceşti electroni, încât acestea să fie „goale”.
Când un atom absoarbe energie de la o sursă de căldură sau lumină, de
exemplu, nivelurile de energie ale electronilor se măresc. Electronii de valenţă au mai
multă energie şi sunt mai slab legaţi de atom decât cei din păturile din interior, de
aceea, în urma absorbţiei de energie din exterior, ei pot face un salt pe o orbită
superioară din pătura de valenţă.
Dacă un electron de valenţă acumulează suficientă energie, se poate chiar
desprinde din pătura exterioară şi de sub influenţa atomului. Pierderea unui electron de
valenţă transformă un atom iniţial neutru într-unul cu sarcină pozitivă în exces (având
mai mulţi protoni decât electroni). Pierderea unui electron de valenţă este un proces
numit ionizare, întrucât atomul rezultat, încărcat cu sarcină pozitivă, se numeşte ion
pozitiv.
Elementele cu nivelele de valenţă aproape goale sunt puternic electropozitive
(au tendinţa de a ceda electronii de valenţă).

Exemplu: Sodiul (Na) - are configuraţia electronică 1s22s22p63s1 .

Când un atom de sodiu neutru îşi pierde electronul de valenţă, el devine ion
pozitiv şi este notat Na+.

Electronul de valenţă desprins se numeşte electron liber. Când un electron liber

pierde din energie şi este capturat în pătura exterioară a unui atom neutru, atomul acela
se încarcă negativ (având mai mulţi electroni decât protoni) şi este numit ion negativ.
În general elementele cu nivelele de valenţă aproape pline au tendinţa de a
câştiga electroni (sunt puternic electronegative).

Exemplu: Clorul (Cl), cu configuraţia: 1s22s22p63s23p5 are 7 electroni de

valenţă. Când un atom de clor neutru capturează un electron liber, el devine ion
negativ, fiind notat Cl-.

În cazul elementelor cu numere atomice mari, electronegativitatea este foarte

slabă, deoarece electronii de valenţă se află la distanţe apreciabile de nucleu iar atracţia
electrostatică este redusă.
1.4 – Niveluri energetice 13
 1.4 – Niveluri energetice 13

Anexa 1 - LEGĂTURI CHIMICE [Wikipedia]

Legătura chimică este forţa de atracţie care se manifestă între atomi

legându-i în molecule, ioni, radicali. Legăturile chimice se pot clasifica în trei
tipuri: ionică, covalentă şi legătura metalică.

Legătura ionică sau electrovalenţa constă în atracţia electrostatică pe care o

exercită ionii încărcaţi cu sarcini electrice opuse şi are loc între metalele tipice şi
nemetalele tipice.
Pentru a forma o configuraţie electronică exterioară de echilibru (8 electroni),
atomii se pot asocia prin cedarea şi respectiv primirea de unul sau doi electroni. Se
formează astfel o moleculă a cărei legătură ionică (polară, heteropolară, electrovalentă)
se bazează pe atracţia electrostatică exercitată între atomii ionizaţi pozitiv sau negativ.
Atomii astfel construiţi în stare solidă se organizează sub formă de cristale, care
datorită tipului de legătură se numesc cristale ionice.
Cristalele ionice tipice se formează ca rezultat al reacţiei dintre un element
metalic puternic electropozitiv (grupele I, II) cu un element puternic electronegativ
(grupele VI, VII). Metalele de tranziţie pot forma şi ele cristale atunci când diferenţa de
electronegativitate este îndeajuns de mare. Exemplul tipic îl reprezintă clorura de sodiu
(NaCl):

Teoria clasică a lui Born şi Madelung dă o imagine clară asupra naturii legăturii
ionice. Între doi atomi apropiaţi, unul ionizat pozitiv şi altul negativ, apar forţe
electrostatice centrale de atracţie care variază cu pătratul distanţei şi forţe de respingere
care variază rapid cu inversul distanţei la o putere n>2. Ionii au libertate de mişcare în
limitele impuse de forţele de atracţie. Astfel electrovalenţa nu este o legătură propriu-
zisă, sau o legătură slabă.

Covalenţa este o legătură puternică care apare doar între atomii nemetalelor.
Atomii legaţi prin legături covalente ocupă poziţii reciproce fixe care nu se pot
modifica decât modificând substanţa din punct de vedere chimic. Natura fizică a
legăturii se bazează pe forţe mecanic-cuantice iar gradul de complexitate este mai
ridicat decât a electrovalenţei. O legătură covalentă ia naştere prin punerea în comun
sau participarea a doi electroni – câte unul de la fiecare dintre atomii care se combină –
formând o moleculă:

Legătura covalentă poate fi de trei feluri, după modalitatea de punere în comun

a electronilor. Astfel, ea este:
14 Structura atomică a materialelor – 1

 nepolară - apare la atomii din aceeaşi specie sau la atomii din specii diferite
care au electronegativităţi foarte apropiate (aceştia fiind carbonul şi
hidrogenul). Fiecare dintre cei doi atomi pune în comun câte un electron, şi
fiecare atrage la fel de mult perechea astfel formată.
 polară - există doar între atomi ai nemetalelor din specii diferite. Fiecare dintre
cei doi atomi pune în comun câte un electron, dar atomul care are
electronegativitatea mai mare atrage mai puternic perechea formată. Atomul cu
electronegativitatea mai mică devine astfel dezvelit de electroni.
 coordinativă - este o legătură covalentă polară specială. În acest caz, doar un
atom pune în comun cei doi electroni necesari formării legăturii (acesta
numindu-se donor), iar celălalt doar acceptă perechea oferită (acesta numindu-
se acceptor).

Legătura metalică
Natura fizică a legăturii metalice este diferită de cea a legăturilor precedente,
fiind o legătură slabă. Între atomi se stabilesc legături în care intervin doi electroni.
Legăturile nu sunt fixe ci se desfac şi se refac neîncetat. Numărul de electroni este prea
mic pentru a forma covalenţe şi din acest motiv electronii de valenţă se repartizează
egal, statistic între toţi electronii, fiind totodată şi foarte mobili.
Metalele al căror număr de legături metalice este mare, au raze atomice mici,
densităţi şi durităţi mari, temperaturi de topire şi de fierbere ridicate, precum şi o
rezistenţă remarcabilă la solicitările mecanice exterioare.
Spre deosebire de covalenţe, legăturile metalice sunt nesaturate, nelocalizate şi
nedirijate în spaţiu, ceea ce ar explica plasticitatea metalelor.
Între unele molecule în starea solidă, lichidă şi în gaze comprimate, există forţe
de atracţie mult mai slabe decât legăturile chimice, numite forţe Van der Waals.
Legătura Van der Waals este – in principal, o legătură electrostatică între molecule care
au momente electrice nenule.