http://www.

centrul-cultural-
pitesti.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=2860:out-
sider&catid=286:revista-arges-mai-2010&Itemid=112
Liviu Ioan Stoiciu, Câte ceva despre fenomenul optzecist în literatura română (revista
Argeş, mai 2010)

Optzeciştii formează un capitol de istorie literară aparte. Debutaţi editorial în anii ’80 ai
secolului trecut, ei s-au născut după abdicarea Regelui Mihai I şi transformarea României din
regat în republică populară (socialistă), în anii ’50, sub regimul lui Gh. Gheorghiu Dej. Adică
optzeciştii au fost „produse ale comunismului, în exclusivitate”, cum îmi place mie să spun:
au copilărit şi au fost educaţi, au fost formaţi ca personalităţi, au iubit şi au întemeiat familii,
au avut locuri de muncă, s-au bucurat de viaţă şi au trăit dezamăgiri existenţiale „naturale”, au
scris şi au publicat cărţi. În principal, optzeciştii au depins de domnia lui N. Ceauşescu. În
1965, când a fost instalat Nicolae Ceauşescu, optzeciştii aveau 15 ani, unii, alţii 10 ani
(fiindcă optzecismul cuprinde o perioadă istorică de zece ani, sunt incluşi scriitori care au
debutat în anii ’80 şi care au vârste diferite; unul dintre cei ce-mi vin în minte acum, debutat
editorial în 1989, Radu Florescu din Piatra Neamţ, e născut în 1961; el se poate considera şi
„nouăzecist”, sau că face trecerea spre „nouăzecism”; cum am făcut eu tranziţia dinspre
„şaptezecism” spre „optzecism”, apărând într-un Caiet al debutanţilor – 1977, în 1978, la
Editura Albatros; le amintesc azi celor ce nu ştiu, pe atunci debutai cu o carte numai prin
concurs; trebuie să observ că Ioan Lăcustă e născut în 1948, a murit în 2008; la fel, Virgil
Diaconu e născut în 1948, deşi a debutat editorial în anii ’70, dat la fund ani la rând, azi
promovează optzecismul prin revista lui Cafeneaua literară, la Piteşti; cred că în aceeaşi
situaţie e Ion Zubaşcu; şi mai interesant e cazul poetului Gh. Izbăşescu, debutat editorial în
anii ’80, născut în… 1935; dar Gheorghe Izbăşescu din Oneşti este structural un optzecist, a
promovat optzecismul prin revista lui intitulată Zburătorul).
Vorbim de un fenomen optzecist, al unei sensibilităţi artistice ieşite din ţâţâni, care a dat
literaturii române nume importante de poeţi, prozatori, critici şi eseişti sau publicişti, nume
regăsite în istorii literare sau în manualele şcolare. Optzecişti care ţin prim-planul literaturii
române de azi, unii cu o recunoaştere internaţională de invidiat (optzecistul Mircea Cărtărescu
e considerat scriitorul cel mai mare şi mai tare al literaturii române actuale, nominalizat la
Premiul Nobel, apoi Matei Vişniec e cel mai titrat dramaturg român şi în plan internaţional,
iar Ion Mureşan e perceput drept poetul român cel mai important, în viaţă). Optzecista Herta
Muller, născută în 1953 în Banat (emigrată mai apoi în Germania), premiată Nobel, a publicat
cărţi în anii ’80 în România şi făcea parte din grupul nemţilor optzecişti preţuiţi din România
(o antologie cu texte traduse în română a făcut furori pe atunci). Să mai subliniez şi eu
vigoarea acestei generaţii, cum a explodat benefic într-o perioadă de dictatură? Reprezentanţii
ei au avut norocul „liberalismului cultural” dintre anii 1965-1975, când literatura universală s-
a tradus programatic (Editura Univers excelând în colecţii de roman, poezie şi teatru).
Optzeciştii, autodidacţi de lux, s-au sincronizat natural cu textualismul francez (în proză) şi cu
poezia biografică, autoreferenţială engleză (americană şi canadiană)? Cu optzeciştii „s-a
deschis un nou ciclu poetic” scris în limba română (în această generaţie putând intra şi
nouămiiştii şi douămiiştii, dacă e să respectăm regula generaţiei creatoare de 30 de ani, când o
direcţie sau un curent literar se naşte, creşte, se maturizează şi se reciclează de la sine prin noii
veniţi în literatura română, cu alte sensibilităţi fiziologice, alte mentalităţi, alte conjuncturi
istorice; să nu uităm că nouăzeciştii şi douămiişti sunt promoţii apărute după Revoluţie, după
prăbuşirea regimurilor comuniste, în „libertate şi democraţie, bla-bla” şi că s-au delimitat de
poezia înaintaşilor; nu voi face caz aici şi de numele tuturor liderilor nouăzecişti şi douămiişti,
ci numai de cele care au făcut legătura între optzecism şi nouăzecism, în trecere, luând-o ca
observaţie generală). Voi face mai jos referire la individualităţile optzeciste, la ţinuta şi
valoarea lor. Să reţin că optzeciştii au rămas în competiţie cu ei înşişi şi cu colegii lor de
generaţie, nu numai cu scriitorii consacraţi până să apară ei. Optzeciştii au reacţionat la
literatura scrisă până la ei, de altfel, „principial”, au produs o adevărată ruptură, au refuzat
clişeele şi metaforele căutate cu orice preţ (ele, se credea până la optzecişti, dădeau poeziei
greutate estetică), au adoptat discursul străzii, au abordat teme ale cotidianului comun, ale
realului banal, viaţa scriitorului a devenit modelul de referinţă în ceea ce scrie. La optzecişti
senzaţiile existenţiale, nevroza, concretul recunoscute în versuri au dat autenticitate maximă
textului în sine (ei aveau religia adevărului estetic, au avut permanent conştiinţa critică a
scrierilor lor). Optzeciştii au experimentat „după capul lor”, ludici, reînnodând firul
avangardei literare din 1945. Sigur, putem vorbi şi de „literatura esopică, livrescă” (a textului
care trebuia înţeles printre rânduri, obligat de cenzură să crească, în scrierile lor, simbolistica);
sau de compromisurile făcute cu un regim comunist dur (dar şi de atitudinile publice de
demnitate); sau de sentimentul de insatisfacţie că n-au avut audienţă. Literatura optzecistă n-a
dus lipsă nici de poeţi metafizici, nici de poeţi existenţialişti, nici de poeţi formalişti sau
textualişti. După 30 de ani de existenţă a fenomenului optzecist, putem observa că poezia
formalist-textualistă a intrat în penumbră, şi pe val a rămas poezia existenţialist-metafizică. Şi
e normal să fie aşa, să se ardă etape la nivel de generaţie optzecistă şi la nivel individual (eu,
de exemplu, am trecut prin toate etapele enumerate, am fost şi textualist, şi formalist, şi
existenţialist-metafizic, adică am consumat şi din poezia textului, şi din poezia cotidianului, şi
din poezia mitologicului, şi din poezia nevrozei, să mă opresc la clasificările din poezia
optzeciştilor, făcute de Al. Muşina; dar stilistul Radu G. Ţeposu are clasificări şi mai
nuanţate, în acest sens; las la o parte faptul că şi în proza mea, că am publicat patru romane,
am ars etape, fiecare roman fiind „altceva”; faptul că romanele mele n-au fost receptate pe cât
a fost poezia mea, cât a fost, e semn că manifestarea critică faţă de fenomenul optzecist a fost
restrictiv, criteriile esteticului fiind puse în aplicare subiectiv). Dacă tot l-am numit pe Al.
Muşina, să citez din el o observaţie, să vă fie mai bine înţeleasă paradigma optzeciştilor, la
nivelul poeziei (care a excelat): „Conştientizarea faptului că poezia e un text, care se
raportează nu numai la obiectele şi senzaţiile imediate, ci şi la tot ce s-a scris deja”.
Optzeciştii nemaifiind impersonali în ceea ce scriu.
Deci. O primă caracteristică a optzeciştilor este aceasta, că sunt „produse ale comunismului”,
la Revoluţia din Decembrie 1989 aveau 39 de ani, cum aveam eu (născut în 1950; născuţi în
1950 sunt mulţi optzecişti, de la cei ridicaţi la cer, Mircea Nedelciu şi Gh. Crăciun sau Ioan
Flora, la cei aflaţi pe cai mari azi – Cassian Maria Spiridon şi Valeriu Stancu, sau Nicolae
Sava, sau Nicolae Oprea, ei au ajuns la 60 de ani; de neimaginat, „optzecist la 60 de ani”;
optzeciştii fiind mereu consideraţi tineri scriitori în literatura română). Altă caracteristică:
„optzecismul” a apărut în nuclee studenţeşti (cu excepţiile de rigoare, eu locuiam la Focşani în
anii ’80, iar Gh. Izbăşescu locuia la Oneşti; eu n-am avut nici o atingere cu cenaclurile
studenţeşti, şi cu toate acestea scriam „altfel”, adică în stilul ce avea să fie recunoscut ca
„optzecist”; eu sunt considerat precursor al optzecismului, în orice caz). Vorbim de Cenaclul
de Luni bucureştean (la care N. Manolescu era mentor, se spune; cu toate acestea, „Istoria lui
critică” dă de gol că optzecismul i-a spus mult mai puţin decât i-a spus „şasezecismul” în
literatura română), plus cenaclul şi revista Amfiteatru (care au promovat noua poezie de
atunci). Iar în ţară, în acelaşi timp, vorbim de cenaclurile formate în jurul revistelor Echinox
la Cluj, Forum studenţesc la Timişoara şi Dialog şi Opinia studenţească la Iaşi, unde funcţiona
şi cenaclul Junimea Nouă (la care Daniel Dimitriu era mentor; la acest cenaclu mergeau şi
poeţii nemţeni, inclusiv Aurel Dumitraşcu, care locuia la Borca-Neamţ). În marea lor
majoritate optzeciştii sunt profesori universitari azi sau conduc reviste literare, sau sunt şi
profesori universitari şi conduc şi reviste literare. Echinoxiştii clujeni par a fi cei mai
performanţi dintre optzecişti, au o cotă literară constantă, ei sunt azi redactori-şefi şi
universitari: poetul Ioan Moldovan conduce revista Familia la Oradea (alături de optzeciştii
Ion Simuţ şi Traian Ştef), Aurel Pantea conduce filiala USR la Alba Iulia şi revista Discobolul
(alături de optzecistul Mircea Stâncel), Virgil Podoabă conduce revista Vatra (alături de
criticii optzecişti Al. Cistelecan, Gh. Perian şi Iulian Boldea, universitari de vârf, sau de
prozatorul optzecist Alexandru Vlad), Nicolae Oprea e universitar şi conduce filiala USR la
Piteşti, Mircea Bârsilă se confundă cu teatrul din Piteşti şi e universitar, la Cluj Ion Mureşan
conduce revista Verso şi Marta Petreu conduce revista şi editura Apostrof, iar Mircea Petean
conduce propria lui editură, Limes, apoi Dumitru Chioaru conduce revista Euphorion la Sibiu,
Romulus Bucur e adjunct la Arca… O caracteristică a optzeciştilor e, deci, că sunt un ferment
al literaturii române, conduc reviste literare, sunt universitarii care cresc inclusiv noile
generaţii de scriitori, organizează manifestări literare naţionale. Şi optzeciştii ieşeni au ieşit
după Revoluţie în faţă: Lucian Vasiliu a devenit directorul Muzeului Literaturii Române din
Iaşi şi redactorul-şef al revistei Dacia literară (a condus cenaclul Junimea Nouă şi a organizat
manifestări literare, de la „Poezia Bunavestirii” la Festivalul internaţional „Ronald
Gasparic”), Cassian Maria Spiridon a condus revista Timpul (azi e condusă de universitarul
Liviu Antonesei, care în anii ’90 a condus revista Convorbiri literare), azi conduce revistele şi
editurile Convorbiri literare (şi organizează anual Zilele revistei, la care împarte premii pentru
cărţi şi activitate literară) şi revista Poezia (proprietatea lui), el e şi preşedintele filialei Iaşi a
USR, apoi Valeriu Stancu conduce revista Cronica, Nicolae Panaite şi Aurel Ştefanachi au
condus o revistă a lor, Moldova (a dispărut între timp) şi o editură a lor, între timp s-au
despărţit şi fiecare are editura lui, iar Adi Cristi conduce un ziar, 24:ore. Un caz aparte e
optzecistul Nichita Danilov, azi conduce o casă de cultură „Mihai Ursachi” din Parcul Copou
(dar a condus şi un teatru, conduce şi o revistă româno-ucraineană; el are iniţiative literare de
excepţie). După Revoluţie optzeciştii nemţeni au pus la cale o revistă, Antiteze (între timp s-a
închis, dar se anunţă reapariţia ei., într-o nouă serie, condusă de un post-optzecist), Adrian
Alui Gheorghe, Daniel Corbu şi Cristian Livescu au fiecare o editură a lor. Optzecistul
Nicolae Sava e acţionar la un ziar local, iar Radu Florescu e miliardar. Adrian Alui Gheorghe
scoate de anul acesta o nouă revistă literară, intitulată după numele editurii lui, Conta. Un caz
aparte e Daniel Corbu, care după Revoluţie a inventat o revistă de lux şi o editură cu acelaşi
nume, Panteon, după ce a dat faliment cu ele şi a pierdut totul (inclusiv familia), a plecat la
Iaşi de unde a luat-o de la zero – azi are o nouă revistă a lui de lux, Feed Back şi o editură,
Princeps Edit, şi organizează manifestări literare de tip „Festivalul neoavangardei” sau
„Sărbătoarea poeziei” la Iaşi. Să nu uităm că Daniel Corbu este cel ce a organizat, înainte de
Revoluţie şi după, Colocviile de poezie de la Târgu Neamţ, de impact (interzise la un moment
dat de Securitate; apoi, după Revoluţie, ele au fost mutate la Piatra Neamţ). Să nu uit: au
existat după Revoluţie şi întâlnirile optzeciştilor de la Sighişoara, coordonate de ASPRO şi
Ion Bogdan Lefter.

http://www.centrul-cultural-
pitesti.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=2921:out-
sider&catid=291:revista-arges-iunie-2010&Itemid=112

Liviu Ioan Stoiciu, Câte ceva despre fenomenul optzecist în literatura română (II)
(în revista Argeş, iunie 2010)

Joi şi vineri, 27 şi 28 mai 2010: prima ediţie a Colocviului Naţional Generaţia ’80 la
maturitate, la Piteşti (dezbatere)-Câmpulung Muscel (recital poetic)-Curtea de Argeş
(premiile Colocviului), organizatori – optzeciştii Nicolae Oprea, preşedintele Filialei USR
Piteşti şi Dumitru Augustin Doman (din umbră, unul dintre sponsori, Călin Vlasie). Îmi
imaginez că vor scrie aici în amănunt scriitorii piteşteni despre Colocviul optzeciştilor
(publicând şi lista celor prezenţi), aşa că mă voi limita la câteva consideraţii. Cu atât mai mult
cu cât au apărut pe You Tube, pe video, lucrările Colocviului (video realizat de Dumitru
Ungureanu, îmi imaginez, spre lauda lui). Iniţiatorul acestui Colocviu a împărţit invitaţilor o
carte a sa cu interviuri („o istorie a grupării în interviuri”), luate la 18 dintre optzecişti,
intitulată „Generaţia ‚’80 văzută din interior” (volumul I, apărut la Tracus Arte în condiţii
editoriale de calitate; asta înseamnă că interviurile cu optzecişti continuă şi că inclusiv
Colocviul optzeciştilor va avea şi o ediţie a doua la Piteşti, dacă vremurile nu se opun). O
carte plină de învăţăminte, care ar trebui să nu lipsească din biblioteca minimalistă a criticilor
care scriu despre optzecişti după ureche. Altă consideraţie – în cadrul dezbaterii (intitulată
„Paradigma generaţiei ’80, unitate şi diversitate”), moderatorul N. Oprea a atras atenţia asupra
unor teme semnificative legate de optzecism, care nu au fost epuizate (sper să revină asupra
lor chiar N. Oprea într-un text scris extins): 1 – conceptul de optzecism; 2 – optzecism
neţărmurit; 3 – optzecism/postmodernism; 4 – marginalii generaţiei ’80; 5 – debutul întârziat
la optzecişti; 6 – mitologizarea cotidianului, autenticism, livresc, spirit teoretic; 7 –
opzecismul încorporează nouăzeciştii?
De reţinut, totodată, intervenţia lui Călin Vlasie legată de vremurile coapte pentru optzecism
„în toate domeniile, nu numai în literatură”. Avem optzecişti în arte plastică şi muzică sau în
politică (Traian Băsescu şi Adrian Năstase, de pildă; de altfel, Adrian Năstase, alături de
Valeriu Stoica, au scris versuri, au fost premiaţi la cenacluri), anul cheie al apariţiei
optzeciştilor (1977) e reprezentativ pe plan mondial şi naţional: a apărut Microsoft (care a
schimbat civilizaţia şi mentalităţile în timp; e adevărat, în România nu aveam habar de el
atunci), Carta ’77 sau Mişcarea Goma, accesul la traduceri era nesperat (între traducători fiind
şi minţi strălucite ieşite în 1965 din puşcăriile politice). Adică optzecismul e o mişcare
globalizată (deocamdată nu s-a găsit o minte critică bună să evidenţieze importanţa
optzecismului în sine). Voi reveni. Continui textul meu legat de optzecism (a cărui primă
parte a apărut în Argeş luna trecută).

Un caz ieşit din comun e şi cel al optzecistului Gellu Dorian, care după Revoluţie a publicat o
serie de cărţi de poezie a optzeciştilor la editura la care era consilier, Axa, intitulată „La
Steaua. Poeţi optzecişti”. Tot el e redactor-şef al revistei Hyperion (de câţiva ani, de lux) şi
organizator al Zilelor Eminescu, iarna şi vara: iarna împarte Premiul naţional de poezie
(pentru seniori şi pentru debutanţi), iar vara Festivalul-concurs Porni Luceafărul pentru
debutanţi (se împart premii ale revistelor literare pentru grupaje de versuri şi eseu şi premii
pentru manuscrise), cu participarea consacraţilor. Alt caz neobişnuit, de toată lauda: George
Vulturescu, care a transformat la Satu Mare într-o instituţie revista lui, Poesis (el organizează
două ediţii anuale ale Zilelor acestei reviste, la care împarte premii pentru cărţile apărute, de
la un an la altul, sau pentru întreaga operă; redactor-şef al revistei şi sponsor e alt optzecist,
Dumitru Păcuraru). Între timp e concurat la Satu Mare de optzecistul Radu Ulmeanu, care
editează pe banii lui revista Acolada (şi organizează Zilele revistei, la care împarte şi el
premii). Alţi optzecişti care şi-au pus la bătaie sănătatea şi banii lor, scoţând după Revoluţie
reviste literare şi edituri şi organizând festivaluri internaţionale de poezie, ani la rând: Ioan
Ţepelea, la Oradea (el conducea şi propriile-i reviste Unu şi Aurora şi editura Cogito, ba chiar
a constituit şi o Academie de Ştiinţe şi Literatură) şi Paulina Popa, la Deva-Hunedoara (ea
conducea şi propria revistă şi editură, Emia) – azi s-au retras. Apoi, la Timişoara, optzecistul
Mircea Mihăieş conduce revista Orizont (şi e adjunct la Institutul Cultural Român), Viorel
Marineasa are o editură care-i poartă numele, Lucian Alexiu are şi el editura lui (optzecistul
universitar Marcel Tolcea e azi director de muzeu de artă, dar a fost şi redactor-şef la o
editură). La Craiova, până anul acesta, revista Ramuri era condusă de optzecistul Gabriel
Chifu (azi, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România-USR şi director adjunct la
revista România literară), acum e condusă de optzecistul Paul Aretzu, universitarul Marius
Ghica are editura lui. La Piteşti, Călin Vlasie a dat lovitura cu Editura Paralela 45 (pe lângă ea
a scos revista cu acelaşi nume şi revista Calende, condusă şi de N. Oprea, care şi-au încetat
apariţia). Iar prozatorul optzecist Dumitru Augustin Doman a condus revista Argeş până anul
acesta (el a organizat Colocviul naţional intitulat „Generaţia ’80 la maturitate”, prima ediţie,
la Piteşti, pe 27-28 mai 2010, unde a împărţit premii care poartă numele unor optzecişti
dispăruţi). La Braşov, cenaclistul de luni Al. Muşina e editor de succes cu editura lui Aula, el
a condus revista proprie Interval (preluată până şi-a încetat apariţia, în altă serie, de alt
optzecist, Andrei Bodiu, azi decan la Litere; Andrei Bodiu e organizator de manifestări
literare remarcabile). La Bucureşti optzeciştii sunt pulverizaţi: în primul rând şi-au distrus
singuri o revistă săptămânală dăruită lor de USR după Revoluţie, Contrapunct (constituită
numai din optzecişti, condusă de cel ce scrie aceste rânduri, din martie 1990, ales şef în
absenţă de ei, până mi-am dat demisia în 1991, datorită incompatibilităţii temperamentale,
presiunilor politice, eu intrând în opoziţie, şi a lipsei de caracter colegiale, dată în stambă; eu
am condus câţiva ani, mai apoi, şi revista Viaţa Românească, până am fost demis de noul
preşedinte al USR, Nicolae Manolescu deoarece l-am publicat pe Paul Goma, în mod aberant;
la Viaţa Românească l-am avut coleg pe optzecistul Aurelian Titu Dumitrescu, secretar
general de redacţie la un moment dat). Azi apare din când în când o cu totul altă revistă
Contrapunct (doar numele se potriveşte), scoasă de optzecistul întârziat Ioan Vieru, când
găseşte bani. Majoritatea dintre optzecişti sunt, şi la Bucureşti, universitari. Ion Bogdan Lefter
a condus la un moment dat un săptămânal particular, Observator cultural, de unde a fost
alungat tacit pentru „dictatură”, azi el scoate o revistă care apare când iese de sub tipar
intitulată Altitudini, ignorată total. Alţi optzecişti cu funcţii – neacceptat între optzecişti,
Lucian Chişu e director interimar la Muzeul Naţional al Literaturii Române, după ce a plecat
din fruntea lui, cu scandal, optzecistul Radu Călin Cristea, cel ce a condus Cenaclul de luni,
fost şef al Europei Libere, secţia română, la Praga (Lucian Chişu e coleg la MNLR cu Traian
T. Coşovei şi cu Paul Vinicius, un optzecist întârziat) şi scoate revista Caiete Critice, alături
de optzecistul „de la Academie” N. Iliescu, apoi Paul Dugneanu şi Costin Tuchilă, Sultana
Craia şi Adrian Dinu Rachieru sau Ştefan Mitroi. Sau Viorel Dinescu şi Arthur Silvestri (cu
tot felul de reviste şi edituri, devenit om de afaceri după Revoluţie; a murit), Dan Ciachir, C.
Sorescu, Ion Lilă. Plus C. Barbu şi Eugen Chirovici. Sau Mariana Pândaru-Bârgău, patron de
editură, de ziar şi de revistă (Călăuza şi Ardealul literar). Sau Soril Miavoe (ajuns demnitar de
soi). Ultimul optzecist apărut (de la Cenaclul de luni), Doru Mareş a condus cu scandal
Teatrul din Sfântu Gheorghe, azi i-am pierdut urma. Optzeciştii Florin Iaru. I.T. Morar,
Cristian Teodorescu (a ocupat şi funcţii de redactor-şef la foi care au dispărut, scoase de
patroni), Ştefan Agopian şi-au împărţit acţiunile la Academia Caţavencu-Realitatea TV (şi
ziarul Cotidianul falimentat şi tot trustul media aferent, cu o grămadă de publicaţii, al lui
Sorin Ovidiu Vântu). În schimb e un excelent om de afaceri poetul optzecist clujean Petru
Romoşan (şi soţia lui, Adina Kenereş, prozatoarea optzecistă), întors din Franţa la Bucureşti
bogat, conduce propria-i editură, Compania. Prozatorul G. Cuşnarencu conduce revista
Magazin. Să nu uit de optzecistul Stelian Tănase, care a condus revistele lui Acum şi Sfera
politicii şi azi e om de afaceri în mass-media. Iar Dan C. Mihăilescu a condus după Revoluţie
un supliment literar la ziarul Cotidianul şi a fost secretar general de redacţie la Revista de
teorie şi istorie literară academică înainte de Revoluţie. Apoi Constantin Stan, prozatorul care
azi e preşedintele Secţiei Proză la ASB, a condus Expresul de marţi. Apropo, optzeciştii sunt
după Revoluţie şi publicişti remarcabili, lideri de opinie în toată mass-media, ziare şi reviste
literare. Sau poetul Eugen Suciu, azi proprietar de restaurante.
În plan social-civic şi politic, la Timişoara optzeciştii universitari au impus Proclamaţia de la
Timişoara (cu celebrul ei Punct 8, al eliminării activiştilor PCR şi securiştilor din funcţii;
Daniel Vighi e şi azi demnitar pe lângă Societatea Timişoara; iniţiatorul ei, alături de
Alexandra Indrieş, prozatorul George Şerban a fost parlamentar, a murit). Între optzeciştii
scriitori, Petru Ilieşu are o fundaţie. Mulţi dintre optzecişti au certificat de revoluţionar (eu n-
am), în prezilele Revoluţiei au făcut arest (alţii au fost implicaţi în Revoluţie, cum a fost Ion
Monoran sau cum am fost eu; eu am avut parte şi de proces public de înfierare pentru
„rezistenţă anticomunistă la Focşani”). La Bucureşti prozatoarea optzecistă uitată, Rodica
Palade, conduce revista GDS, 22. Bogdan Ghiu e prezent în consiliul de administraţiei al
Radioului public. Avem şi optzecişti fericiţi: Elena Ştefoi (azi, ambasador în Canada) şi
Magda Cârneci, fostă Magdalena Ghica (azi, şefă la ICR Paris), plus Virgil Mihaiu sau Vasile
Popovici, plecaţi la post în străinătate. În diplomaţie sunt şi optzeciştii Teodor Baconschi şi
Marius Lazurcă. Dar şi Caius Dobrescu a făcut carieră diplomatică şi a ocupat funcţii înalte în
stat. La fel poetul braşovean Marius Oprea, care a condus un institut guvernamental de
cercetare a comunismului (înlocuit cu alt optzecist Vladimir Tismăneanu; e drept, el nu are
operă şi nu e revendicat de scriitorii optzecişti). Alt răsfăţat al tuturor regimurilor: optzecistul
Traian Ungureanu (fără operă, dar e… europarlamentar). Sau Alin Teodorescu, mare zmeu, la
fel M. Coman, decan la Ziaristică. Institutul Cultural Român are în conducere optzecişti (de la
H.R. Patapievici la Mircea Mihăieş, pomenit deja, şi Tania Radu). În diplomaţie au fost şi
optzecistul veteran Bedros Horasangian şi Nichita Danilov sau Ioana Ieronim. Apoi, Liviu
Antonesei a fost preşedinte al Consiliului Judeţean Iaşi o perioadă (aşa cum am fost şi eu, dar
numai câteva luni, pus de revoluţionari la Focşani, pe 22 decembrie 1989, preşedinte al
judeţului Vrancea). Sunt pe cai mari optzeciştii Emil Hurezeanu (atotprezent în mass-media,
de la Europa Liberă la BBC şi România liberă şi Realitatea TV), întors în România, apoi
Cornel Nistorescu sau Ion Cristoiu, îmbogăţiţi din publicistica postcomunistă. Numeroşi
scriitori optzecişti sunt şi azi directori ai direcţiilor de cultură (de la Petru Cimpoeşu la Bacău
la George Vulturescu şi Adrian Alui Gheorghe la Satu Mare şi Piatra Neamţ). De puţini
optzecişti mai ştiu să fie azi membri de partid postcomunist – a fost o modă a înregimentării
lor după ce N. Manolescu şi Laurenţiu Ulici şi-au făcut partide, ambele eşuate (aşa se explică
de ce optzeciştii n-au decât un parlamentar azi, în persona lui Varujan Vosganian; dar e
Varujan Vosganian optzecist, publicându-şi cărţile după Revoluţie?), n-are rost să-i numesc
aici.

http://www.centrul-cultural-
pitesti.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=3010:out-
sider&catid=297:revista-arges-iulie-2010&Itemid=112

Liviu Ioan Stoiciu, Câte ceva despre fenomenul optzecist

în literatura română (III), (în revista Argeş, iulie 2010)

Închei, reţinând scepticismul în formă agravată la adresa fenomenului optzecist (al luării lui
peste picior; unii o fac ludic, alţii caută nod în papură) al celor ce nu se recunosc a face parte
din el, dar au fost cuprinşi în lista mea (în genul lui Virgil Diaconu în Cafeneaua literară, el
are certitudini).
„Optzecismul” nu e buricul pământului, individualităţile lui vor avea posteritate? Să continui.
Până la Revoluţie au intrat în rândul disidenţilor la Iaşi optzeciştii Dan Petrescu (după
Revoluţie a condus la Bucureşti MNLR, a fost în Ministerul Culturii secretar de stat), Liviu
Antonesei, Luca Piţu, Liviu Cangeopol (plecat în SUA) – cu ei am semnat şi eu Apelul pentru
nerealegerea lui Nicolae Ceauşescu secretar general la al XIV-lea congres, alături de Mariana
Marin. Am aflat după Revoluţie că un text protestatar anticeauşist a semnat şi poetul Viorel
Padina, azi avocat de succes într-un orăşel (dar e atotprezent pe Internet). Alţi optzecişti au
colaborat cu PCR-Securitate (până azi n-am auzit decât de un optzecist constănţean că a
primit de la CNSAS decizie că a colaborat cu Securitatea şi a făcut poliţie politică; dar şi
Andrei Corbea şi Sorin Antohi au fost puşi la zid, acuzaţi că au colaborat cu Securitatea;
sigur, între optzecişti sunt şi autori de texte în care proslăveau partidul unic şi pe soţii
Ceauşescu, sau semnau scrisori deschise, puşi de Securitate, în care atacau Radio Europa
Liberă şi Vocea Americii, sau direct pe scriitorii emigraţi, în frunte cu Virgil Ierunca şi
Monica Lovinescu).
Unii dintre optzecişti sunt în prim-plan (Mircea Cărtărescu, H.R. Patapievici, Stelian Tănase,
din motive diferite), alţii sunt solidari între ei (cenacliştii de Luni, în principal, au ocupat toate
istoriile literare şi manualele şcolare), unii s-au impus după douăzeci de ani de la Revoluţie
(Ioan Holban, Ion Simuţ, Mircea A. Diaconu, Nicolae Bârna, Adriana Babeţi, Vasile Spiridon,
Radu Aldulescu, Mircea Bârsilă, Paul Aretzu, Adrian Alui Gheorghe, George Vulturescu,
Cassian Maria Spiridon, Gellu Dorian), unii au emigrat (Matei Vişniec şi Andrei Zanca sau
Al. Dohi, Valery Oişteanu, apoi prozatoarea Carmen Francesca Banciu şi criticul Cristian
Moraru, eseiştii Dan Arsenie şi Mihai Dinu Gheorghiu sau Dumitru Radu Popa; eventual şi
Andrei Codrescu; Gabriel Stănescu, care are revistă şi editură în România, Origini, face
naveta în SUA, unde are familia). Alţii s-au izolat, mai mult sau mai puţin boemi: Viorel
Mureşan la Jibou, Gh. Ene pe lângă Buzău, Marian Dopcea la Isaccea, Gh. Iova, Octavian
Soviany, Ioan Buduca, Ioan Groşan, Dan Stanca, Sorin Preda, Simona Popescu, Marian
Drăghici, Paul Daian, N. Stan şi Mihail Grămescu, criticul Gabriel Rusu, apoi Simona Grazia
Dima, Aurel Maria Baros, Denisa Comănescu şi Cornelia Maria Savu, Adriana Bittel, Dan
Stanciu, Andrei Oişteanu, G. Stanca, Dan Angelescu, la Bucureşti, între ei mă trec şi pe mine
şi pe prozatoarea Doina Popa, sau Dora Pavel, Ştefan Borbely, M. Dragolea, Dan Damaschin,
Vasile Sav, Augustin Pop, Radu Ţuculescu, Ioan Milea, Ion Vădan (a cumpărat editura
Dacia), Ion Cristofor la Cluj, Dan Perşa la Bacău, iar la Iaşi – Dan Giosu, Dorin Spineanu,
Valeriu Gherghel şi Dorin Popa, Daniel Dimitriu, Mariana Codruţ şi C. Pricop (a condus o
revistă literară, Continental), apoi Vasile Gogea, strămutat, Ovidiu Moceanu şi Claudiu
Mitan, Daniel Pişcu şi soţia lui, Dina Hrenciuc, la Braşov, Marian Odangiu, Eugen Bunaru,
Costel Stancu, Gh. Lână şi Eugen Dorcescu la Timişoara, Constantin Severin la Suceava, Ion
Tudor Iovian la Buhuşi-Bacău, Ioan Evu la Hunedoara şi Nicolae Băciuţ la Târgu Mureş
(conduce o revistă, Vatra Veche), Sorin Gherguţ, Cornel Cotuţiu şi Ovidiu Nuşfelean la
Bistriţa (conduce revista Mişcarea literară), Ioan Mihai Cochinescu şi C. Hârlav la Ploieşti,
Gh. Achim la Baia Mare, Gh. Mocuţa la Carei, Ioan Radu Văcărescu la Sibiu (conduce azi
filiala USR), apoi Dumitru Ungureanu la Găeşti, Lucian Strochi şi George Calcan în Neamţ,
Minerva Chira la Negreni-Cluj, Bucur Demetrian şi Ioan Lascu la Craiova, alţii sunt cotropiţi
de obligaţii duhovniceşti (Ioan Pintea la Bistriţa, Constantin Hrehor într-o comună
suceveană), alţii sunt artişti (prozatorii Mircea Diaconu, actor, azi senator, şi regizorul Mircea
Daneliuc), alţii fac trecerea spre nouăzecism, cum e Ioan Es. Pop (conduce un supliment al
Ziarului Financiar, numit Ziarul de duminică; azi el apare numai pe Internet) şi Cristian
Popescu, alături de Paul Vinicius şi Radu Sergiu Ruba sau de „grupul braşovenilor”, de la
Simona Popescu şi Ioana Pârvulescu la Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea, alţii s-
au dat la fund (Ileana Zubaşcu, Hanibal Sănciulescu şi soţia lui, tot prozatoare, Anca Delia
Comăneanu, sau criticii Victor Atanasiu şi Val. F. Mihăescu). Dorin Sălăjan a murit. A murit
şi criticul constănţean Valentin Tescanu. Nu mai ştiu nimic de Tudor Vlad, Corneliu Ostahie
(e cronicar de artă, alături de poetul Pavel Şuşară), Ioana Călina Marcu (conducea o editură, la
un moment dat, Vezuviu), Anton Sebastian Floraţiu, Sanda Cordoş, Eugen Curta, Corina
Ciocârlie, Ion Buzera, Ioana Bot, Dinu Adam, Florin Toma, Liviu Pendefunda, Aurel
Antonie, M. Mănuţiu, Adrian Oţoiu, Doru Kalmuski, Marian Ilea, C. Hârlav, Smaranda
Vultur, Horia Ursu, Mihaela Ursa, Alexandru Uiuiu, Monica Spiridon, Emil Paraschivoiu,
Liviu Papadima, C. Arcu, Marin Victor Buciu, Ionel Bota, Ştefan Ion Ghilimescu, Marius
Iosif, Florin Şlapac – toţi sunt optzecişti? Sau Ion Burnar, Lucian Avramescu, Viorel
Buruiană, C. Preda, Bianca Marcovici (e plecată în Israel), Smaranda Cosmin, Tudor Cristian
Roşca, Ion Bala (a murit), Miruna Runcan, Ştefan Mera, Ion Pecie, Marian Popescu, Dan
Grădinaru, Al. Ungureanu, Răzvan Petrescu, Marian Drumur, Marian Barbu, Koscsis
Francisko, Irina Airinei, Ion Dumbravă, Dumitru Udrea, Radu Drăgan, Augustin Iza, Grigore
Georgiu, Felix Sima. Apoi, Gh. Glodeanu e optzecist? Dar Radu Voinescu? Amândoi conduc
reviste literare (unul la Baia Mare, Nord literar; şi altul la Buzău, Diagonale – nu mai apare).
Dar C. M. Popa, care conduce revista Mozaicul? Se consideră optzecişti şi scriitori care scot
reviste literare, precum Eugen Dunăreanu la Constanţa (Ex-Ponto) sau Mircea Dinutz (revista
Pro Saeculum) şi Gh. Neagu (Oglinda literară) la Focşani, sau Florin Dochia la Câmpina
(Revista Nouă) şi Stan V. Cristea la Alexandria (Meandre) sau Aurel Pop la Satu Mare
(Citadela). Dar mai sunt optzecişti Şerban Codrin şi Laurian Stănchescu, Marin Ifrim, D.
Pană, Petruţ Pârvescu, N. Scheianu, Viorel Tăutan, Echim Vancea, Ion Maria, Victor
Munteanu (care organizează un festival anual, „Avangarda XXII”), Gh. Pârja? Sau Tudorel
Urian şi Dan Pavel sau Marian Costandache. Sau Viorel Ştefănescu, la Galaţi, Lucian Alecsa
la Săveni-Botoşani, Theodor Codreanu la Huşi. Regret că las la o parte optzeciştii basarabeni
şi din Banatul sârbesc, remarcabili. Din nenorocire, e o listă lungă de scriitori optzecişti care
ne-au părăsit de tineri pentru totdeauna: de la liderii Mircea Nedelciu la Mariana Marin, Ion
Stratan, Ioan Flora sau Aurel Dumitraşcu (care a dat numele unui concurs de debut editorial la
Piatra Neamţ, ani la rând, concurs iniţiat de Adrian Alui Gheorghe, cel ce i-a publicat opera
lui Aurel Dumitraşcu, devenit un poet important după moarte) şi Cristian Popescu, la
Gheorghe Crăciun şi Ioan Lăcustă, sau criticii Radu G. Ţeposu, Mircea Scarlat, Radu
Săplăcan, Al. Th. Ionescu, Dan Al. Condeescu sau Val. Condurache. Lista optzeciştilor
dispăruţi e lungă (las la o parte faptul că unii dintre ei s-au sinucis): de la Ion Monoran şi
Augustin Frăţilă, Dan David, Paul Grigore la Mircea Doru Lesovici sau Emil Iordache şi
Valeriu Bârgău sau politicienii George Pruteanu şi Cornel Brahaş, sau Al. Pintescu, sau Tudor
Dumitru Savu sau Patrel Berceanu şi Ion Chichere, Virgil Raţiu, Ştefan Ioanid, Călin
Angelescu, Gabriela Negreanu, Radu Stoenescu şi Cristian Şişman. Merita să consult o carte a
lui Gellu Dorian despre cei dispăruţi de tineri, dar am rătăcit-o. Am încercat aici să ţin un
pomelnic al câtor mai mulţi optzecişti, să mă ierte cei pe care i-am uitat (i-am lăsat deoparte şi
pe optzeciştii traducători, tip Marius Dobrescu). Un lider care a făcut legătura între optzecişti
şi nouăzecişti a fost şi Justin Panţa, a murit. Va face cineva o inventariere a tuturor
optzeciştilor şi ne va da o cifră a lor? N-o să credeţi, dar lista continuă, fie şi numai la poeţi,
dacă e să insist pe exemplul lor (o preiau din „Antologia poeziei generaţiei ’80”): Ligia
Holuţă, Dinu Pătulea, Judith Meszaros, Adrian Sehelbe, Domniţa Petri, Marius Daniel
Popescu (azi celebru în Germania ca prozator), Ioan Barassovia, Angela Nache, Marin
Lupşanu, Romulus Brîncoveanu, apoi N. Alexandru-Vest, Traian Furnea şi Ronald Gasparic
(au murit toţi trei; pe numele lui Ronald Gasparic a fost organizat un festival internaţional la
Iaşi), Doina Teodorovici, Th. Purice, Ion Urcan, Mihai Minculescu (a murit). Dar sunt şi
scriitori care au publicat primele lor cărţi în anii ’80 şi nu se consideră optzecişti, de la Ion
Istrate la Adrian Lustig, Mircea Pora, Dan Culcer sau Caius Traian Dragomir. „Istoria tragică
şi grotescă a întunecatului deceniu literar nouă” de Radu G. Ţeposu cuprinde şi nume
necunoscute mie.
Nominalizările la premiile literare care contează sunt şi azi dominate de optzecişti. Optzeciştii
ocupă poziţii-cheie în viaţa literară, la Uniunea Scriitorilor (la centru şi la filiale), în fruntea
revistelor literare, au edituri şi sunt influenţi la universităţile şi liceele care cresc viitori
scriitori. Optzeciştii au antologiile lor de versuri, proză şi texte teoretice, au loc de cinste în
manuale şi cursuri universitare, sau în istorii literare. Optzeciştii au impus o paradigmă a lor
în literatura română (şi nu mă refer numai la contestatele textualism şi postmodernism), fără
prezenţa lor literatura română de azi este imposibil de conceput. Intraţi în competiţie cu
literatura română scrisă până la ei (şi, mai nou, cu literatura română scrisă de urmaşii lor,
nouăzecişti şi douămiişti), au compatibilizat literatura română cu literatura universală,
depăşindu-i limitele. Pe de altă parte, atitudinea optzeciştilor la masa de scris a grăbit
prăbuşirea comunismului (a regimului dictatorial): ei au operă scrisă înainte de Revoluţie şi
după Revoluţie. Destinul le-a înjumătăţit viaţa literară: tinereţea în totalitarism şi maturitatea
în libertate. Adică optzeciştii se dovedesc a fi produse performante ale comunismului şi ale
democraţiei postcomuniste. Din păcate, nu şi-au găsit criticii pe măsură care să-i evalueze la
adevărata valoare. Nici N. Manolescu (cu atât mai puţin ceilalţi autori de istorii literare) nu le-
a perceput esenţa operei. Dacă n-ar fi avut propriii critici de excepţie, optzecismul ar fi fost
considerat ca o mişcare literară care a acţionat în grup şi s-a autoimpus forţat, liderii lui fiind
detronaţi din interior, conform unor politici de gaşcă. Scepticii pot vedea însă că
personalităţile optzeciste au stilul lor recognoscibil. Unii optzecişti au publicat o carte (tip
Eugen Suciu), alţi 40 de cărţi (gen A.T. Dumitrescu). Supranumită „generaţia în blugi” înainte
de Revoluţie, ţin să subliniez că eu n-am avut blugi. Mulţi optzecişti au publicat şi cărţi de
versuri şi de proză sau de teatru şi de eseu sau de publicistică, dar şi de critică.
Am acoperit cât mai multe nume (şi am uitat atâtea altele). Ion Bogdan Lefter a publicat un
dicţionar al scriitorilor din anii ’80 (şi ’90), incomplet. Mircea Nedelciu a înfiinţat o
alternativă la Uniunea Scriitorilor, anume Asociaţia Scriitor Profesionişti din România
(ASPRO) – pe care a îngropat-o Ion Bogdan Lefter (el are pe conştiinţă şi dispariţia revistei
optzeciştilor, Contrapunct). Apropo: nu-şi duc la capăt proiectele optzeciştii, „că aşa e la
români, nu-şi duc nimic până la capăt”? Revoluţia le-a tăiat avântul? Liderii optzecişti morţi
de tineri, nu şi-au dus nici ei la capăt opera?