72

LITERATURA ROMÂNĂ ȘI LITERATURA PENTRU COPII

PROF.UNIV.DR. OCTAVIA COSTEA

72
73

LITERATURA ROMÂNĂ ȘI LITERATURA PENTRU COPII

FIŞA DISCIPLINEI

1. Date despre program

Instituţia de învăţământ
superior UNIVERSITATEA CREŞTINĂ „DIMITRIE
CANTEMIR”

Facultatea ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI

Departamentul
Domeniul de studii
Ciclul de studii
Programul de
studii/calificarea
Forma de învăţământ
Anul universitar
ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI
ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI
CONVERSIE PROFESIONALA
PEDAGOGIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI PRIMAR ŞI
PREŞCOLAR
Învăţământ cu frecvenţă
2017-2018

2. Date despre disciplină

Denumirea disciplinei Literatura română și literatura pentru Cod: F.S.E.C.2.4
copii
Titularul activităţilor de curs Prof.univ.dr.Octavia Costea
Titularul activităţilor de seminar Prof.univ.dr.Octavia Costea
Anul de I Semestrul II Tipul de E
studiu evaluare
Regimul Categoria formativă a disciplinei: DF - fundamentală, DD - în DS
disciplinei domeniu, DS - de specialitate, DC - complementară
Categoria de opţionalitate a disciplinei: DO - obligatorie (impusă), DO
DA - opţională (la alegere), DL - facultativă (liber aleasă)

3. Timpul total estimat (ore pe semestru al activităţilor didactice)

Număr de ore pe săptămână 3 Curs 2 Seminar 1 Laborator Proiect
Totalul de ore din planul de 42 Curs 28 Seminar 14 Laborator Proiect
învăţământ

Distribuţia fondului de timp ore

Studiul după manual, suport de curs, bibliografie şi notiţe 20
Documentare suplimentară în bibliotecă, pe platformele electronice de specialitate 20
şi pe teren
Pregătire seminarii/laboratoare, teme, referate, portofolii şi eseuri 18
Tutoriat

73
74

Examinări 2
Alte activităţi:

Total ore studiu individual 58

Total ore pe semestru 100
Numărul de credite 4

4. Precondiţii (acolo unde este cazul)

Curriculum Nu este cazul
Competenţe Nu este cazul

5. Condiţii (acolo unde este cazul)

Desfăşurare a cursului Sală de curs, laptop, videoproiector
Desfăşurare Seminar Sală de seminar, materiale tipărite – fişe de lucru, texte literare
aplicaţii Laborator -
Proiect x

6. Competenţe specifice acumulate

C1. , C1.1., C 1.2., C1.3., C1.4., C 1.5.
C1 Proiectarea unor programe de instruire sau educaţionale pentru învăţământul
primar şi preşcolar
Identificarea şi asimilarea principalelor teorii ale învăţării, a conţinuturilor specifice şi
a curriculumului disciplinelor predate şi a principalelor orientări metodologice
specifice acestor discipline
C1.2 Utilizarea, interpretarea, prelucrarea şi aplicarea cunoştinţelor de specialitate,
psiho-pedagogice. şi metodologice în cadrul întregului demers didactic de proiectare
a activităţilor instructiv-educative şi a materialelor didactice
C1.3 Identificarea și aplicarea principiilor şi a strategiilor didactice în proiectarea
activităţilor instructiv-educative specifice nivelului de vârstă al grupului cu care se
lucrează
Competenţ C1.4 Raportarea la norme, la standarde şi la obiective curriculare în analiza şi
e evaluarea documentelor şcolare oficiale sau pentru autoevaluarea celor proiectate
profesional C1.5 Elaborarea unui model de proiectare a activităţilor instructiv-educative şi/sau
e extracurriculare.
C2. Realizarea activităţilor specifice procesului instructiv-educativ din învăţământul
primar şi preşcolar
C.2.1. Transpunerea în practică a cunoştinţelor privind etapele metodologice de
realizare a activităţilor specifice procesului instructiv-educativ din învăţământul
preşcolar şi primar
C.2.2. Utilizarea cunoştinţelor de specialitate, psiho-pedagogice şi metodologice în
realizarea activităţilor instructiv-educative din învăţământul preşcolar şi primar
C.2.3. Aplicarea principiilor şi a metodelor didactice specifice activităţilor /
disciplinelor predate care să asigure progresul preşcolarilor / şcolarilor mici
C.2.4. Evaluarea eficacităţii strategiilor utilizate şi a impactului lor asupra şcolarilor
mici/preşcolarilor prin raportare la standarde şi obiective enunţate în documentele
curriculare
Competenţ CT1 Aplicarea principiilor şi a normelor fundamentate pe opţiuni valorice explicite
e
transversale

74
75

7. Obiectivele disciplinei (reieşind din grila competenţelor specifice acumulate)

Obiectivul Formarea unor deprinderi profesionale pentru abordarea domeniului de
general al literatuă romînă şi literatură pentru copii
disciplinei
Obiectivele Cunoaşterea literaturii române şi a specificului literaturii pentru copii
specifice Cunoaşterea principalelor curente şi mişcări artistice specifice literaturii
române şi a literaturii pentru copii
Sensibilizarea studenţilor pentru abordarea valorilor specifice ale
literaturii române şi ale literaturii pentru copii
Formarea deprinderilor de operare cu concepte esenţiale domeniului
disciplinei
Formarea deprinderilor de operare cu metode şi tehnici de receptare şi de
exprimare, orală şi scrisă, a literaturii şi a literaturii pentru copii
(povestiri, dramatizări, interpretări, ilustrări, etc.)

8. Conţinuturi/studiu individual1
Nr.
Curs/unităţi de studiu Metode de predare Observaţii
ore
Conceptul de literatură şi de literatură pentru 2 - expunerea
copii. Obiectivele, conţinutul, metodele, - metode euristice
mizele literaturii pentru copii - problematizarea
- demonstraţia
Dimensiunea scrisă şi orală a literaturii 2 - expunerea
române. Principalele etape ale literaturii - metode euristice
române scrise. Literatura populară.Valori ale - problematizarea
literaturii pentru copii - demonstraţia
Scurt istoric al literaturii române până în 2 - expunerea
secolul al XIX-lea. Valori ale literaturii pentru - metode euristice
copii - problematizarea
- demonstraţia
Literatura secolului al XIX-lea. Valori ale 2 - expunerea
literaturii pentru copii - problematizarea
- demonstraţia
Epoca marilor clasici. Valori ale literaturii 2 - expunerea
pentru copii - problematizarea
- demonstraţia
Literatura perioadei interbelice. Valori ale 2 - expunerea
literaturii pentru copii - problematizarea
- demonstraţia
Literatura contemporană. Valori ale literaturii 2 - expunerea
pentru copii - problematizarea
- demonstraţia
Universul cărţii pentru copii. Scurt istoric 2 - expunerea
ilustrat al cărţii pentru copii. Ediţiile - problematizarea
contemporane. - demonstraţia
Temele literaturii pentru copii 2 - expunerea

1
pentru programele de studii IFR

75
76

- problematizarea
- demonstraţia
Valenţele formative ale literaturii pentru copii. 2 - expunerea
Funcţiile literaturii pentru copii (morală, - demonstraţia
ideologică, educativă, recreativă, etc.) - problematizarea
Tipologie şi criterii de clasificare a literaturii
pentru copii (criteriul tematic, criteriul generic,
criteriul estetic).
Genuri şi specii literare în literatura pentru 2 - expunerea
copii. Genuri tradiţionale (cântece, poeme, - metode euristice
poveşti, basme); genuri moderne (benzi - problematizarea
desenate, album, enciclopedie, teatru). - demonstraţia
Metode şi tehnici de abordare a literaturii şi a 2 - problematizarea
lieraturii pentru copii - metode euristice
- demonstraţia
Personaje în literatura pentru copii. Valenţe 2 - expunerea
formative. Erou, model, bildungsroman - metode euristice
- problematizarea
- demonstraţia
- brainstorming
Literatura română şi literatura pentru copii: 2 - expunerea
identitate culturală, competenţă culturală, - explicaţia
competenţă interculturală - demonstraţia
Valorificarea complementarităţii carte / multi
media în învăţământul preşcolar şi primar
Bibliografie2
 Bratu, B. (1977). Preşcolarul şi literatura, EDP, Bucureşti
 Breaz, M. (2011). Literatura pentru copii: repere teoretice si metodologice. Cluj-Napoca:
Editura ASCR.
 Călinescu, G. (1965). Estetica basmului, Bucuresti: E.P.L.
 Costea, Octavia et ali (coord) (1995). Literatura pentru copii, manual pentru clasa a XIII-
a. Bucuresti: Ed. Didactica si Pedagogica,.
 Costea, Octavia. (2016). Didactica actuală. Bucureşti: Ed. Prouniversitaria.
 Costea, Octavia. (2006). Didactica lecturii - o abordare funcţională. Iasi: Ed. Institutul
European.

Aplicaţii (Seminar/laborator/proiect) Nr.

Metode de predare Observaţii
ore
1.Recunoașterea trăsăturilor specifice 2 - metode euristice
diverselor tipuri de texte dedicate copiilor - dezbaterea
- problematizarea
2.Dramatizări populare specifice copilăriei 1 - metode euristice
- dezbaterea
- problematizarea
3. Vasile Alecsandri – Iarna, Mezul iernei 1 - metode euristice
- dezbaterea
- problematizarea
2
maxim 5 surse bibliografice relevante

76
77

4. Grigore Alexandrescu – Câinele şi căţelul 1 - metode euristice

- dezbaterea
- problematizarea
5. Mihai Eminescu – analiză stilistică – 1 - metode euristice
Somnoroase păsărele - dezbaterea
- problematizarea
6. Ion Creangă – Povestea unui om leneş 1 - metode euristice
- dezbaterea
- problematizarea
5. Basmul – genul preferat al copilăriei 1 - metode euristice
- dezbaterea
- problematizarea
6. Romanele despre copilărie 2 - metode euristice
- dezbaterea
- problematizarea
7. I.L. Caragiale – Vizită, Dl. Goe… 2 - metode euristice
- dezbaterea
- problematizarea
8. Poezia pentru copii 1 - metode euristice
- dezbaterea
- problematizarea
9. Povestiri şi schiţe despre copilărie 1 - metode euristice
- dezbaterea
- problematizarea
Bibliografie
 Bratu, B. (1977). Preşcolarul şi literatura, EDP, Bucureşti
 Breaz, M. (2011). Literatura pentru copii: repere teoretice si metodologice. Cluj-Napoca:
Editura ASCR.
 Călinescu, G. (1965). Estetica basmului, Bucuresti: E.P.L.
 Costea, Octavia et ali (coord) (1995). Literatura pentru copii, manual pentru clasa a XIII-
a. Bucuresti: Ed. Didactica si Pedagogica,.
 Costea, Octavia. (2016). Didactica actuală. Bucureşti: Ed. Prouniversitaria.
 Costea, Octavia. (2006). Didactica lecturii - o abordare funcţională. Iaşi: Ed. Institutul
European.

9. Coroborarea conţinuturilor disciplinei cu aşteptările reprezentanţilor

comunităţii epistemice, asociaţiilor profesionale şi angajatori reprezentativi din
domeniul aferent programului
Conţinuturile sunt selectate în conformitate cu teoriile actuale consacrate în domeniu, recunoscute
de comunitatea epistemica, si vizeaza achiziţia de cunostinţe si competenţe obligatorii pentru
cadrele didactice din învaţamântul prescolar si primar (învaţatori si educatori).

10. Evaluare
Pondere din
Tip 3
Criterii de evaluare Metode de evaluare nota finală
activitate
(%)
Curs/Studiu Cunoaşterea şi analiza unui corpus Examen 60
3
examen, probă de verificare, colocviu, susţinere proiect etc

77
78

fundamental de texte pentru copii;

Utilizarea adecvată a unor concepte
individual
fundamentale din domeniul literaturii
pentru copii.
Intervenţii pertinente pe parcursul Verificare 20
Seminar
orelor de seminar.
Laborator
Proiect activitati aplicative Verificare 20
Standard minim de performanţă
Utilizarea unor concepte fundamentale din domeniul literaturii pentru copii în relaţie cu
minimum 14 texte de literatură pentru copii.

Data completării Semnătura titular disciplină Semnătura titular seminar

Grad didactic, nume, prenume Grad didactic, nume, prenume
Prof.univ.dr.Octavia Costea Prof.univ.dr.Octavia Costea

Data avizării în departament Semnătura directorului de departament

Prof.univ.dr.Octavia Costea

Itemi de proiect4
Structuraunui proiect didactic conţine două părţi: una descriptivă şi cealaltă
operativă.
Schema de proiect didactic

(A) Partea descriptivă

 Aria curriculară
 Domeniul de activitate
 Tema
o Subtema
Tipul de activitate:
 Mijlocul de realizare
 Obiective generale
 Obiective specifice
 Registru de competenţe- cheie
 Obiective operaționale
 Strategii didactice
a) metode si procedee
b) material didactic

(B) Partea operativă

4
Costea, Octavia (2016). Didactica actuală. Bucureşti: Ed. Prouniversitaria, p. 99.

78
79

Scenariu didactic
Evenimentul didactic Conținutul Strategiile Evaluarea
științific didactice
Amenajareaspațiului
șiorganizareagrupei
Captarea șiorientareaatenției
Anunțarea temeișiprezentarea
obiectivelor
Reactualizareacunoștințelor
anterior învățate
Dirijarea învățării
Asigurarea conexiunii
inverse
Evaluare
Aprecieri
privindparticipareacopiilor

79
80

1. Conceptul de literatură şi de literatură pentru copii. Obiective, conţinut, mize

ale literaturii pentru copii

Pentru a defini contextul și procesul de aplicare eficientă a metodelor și a tehnicilor

de predare / învățare / evaluare, considerăm necesară trecerea în revistă a principalelor
niveluri de conținut ale disciplinei Literatura română și literatura pentru copii.În lucrarea
noastră,sunt prezentate în mod congruent, pe de o parte, principalele etape ale literaturii
române, pe de altă parte, contextualizarea și definirea conceptului de literatură pentru copii.
Literatura pentru copii este un gen literar care se adresează unui anumit segment
de vârstă, respectiv celor aflați la anii copilăriei sau ai adolescenței (de la 1 an până la 18 ani).
Este un gen literar care s-a născut în secolul al XIX-lea și a cunoscut o extindere abia în
secolul al XX-lea. Prima specie a acestui gen o constituie basmele. Ele au circulat, inițial, pe
cale orală, fiind apoi culese, și, după modelul celor populare, au fost scrise basmele culte.
Primele scrieri pentru tineret, cum erau cele ale lui Charles Perrault (1628 - 1703), se adresau,
în același timp, adolescenților și adulților. Jeanne Marie Leprince de Beaumont a scris opere,
în mod special, pentru acest public receptiv. În aceeași epocă, publicul tânăr și-a însușit cărți
care nu fuseseră inițial scrise pentru el, precum Călătoriile lui Gulliver, Don Quijote și,
desigur, Robinson Crusoe, recomandat copiilor de către Jean-Jacques Rousseau.
Din cauza dificultății în definirea literaturii pentru copii, este dificil de urmărit istoria
literaturii pentru copii până în punctul precis de început. În 1658, Jan Ámos Komenský a
publicat prima carte informațională cu ilustrații Orbis Pictus; se consideră că aceasta este
prima carte cu ilustrații publicată special pentru copii. Publicarea cărții lui John Newbery în
1744 intitulată A Little Pretty Pocket-Book, care se vindea cu o minge pentru băieți sau o
perniță de ace pentru fetițe, este considerată a fi un punct de reper pentru începutul cititului
din plăcere mai ales pentru copii. Printre cele mai timpurii exemple în limba engleză a acestor
ficțiuni pentru adulți se numără operele Thomas MalloryMorte d'Arthur și poveștile lui Robin
Hood.
Există câteva dezbateri referitoare la conţinutulliteraturii pentru copii. Există unele
opinii conform cărora literatura pentru copii este literatură scrisă special pentru copii, deși
multe cărți care erau destinate inițial publicului adult sunt acum catalogate ca lucrări pentru
copii, de exemplu, operele lui Mark Twain, Prinț și cerșetor sau Huckleberry Finn. Se
manifestă, de asemenea, și tendința contrară, în care lucrări de ficțiune, inițial scrise sau
prefabricate pentru copii, sunt considerate ca fiind cărți pentru adulți.
Premiul Nobel pentru literatură a fost acordat unor autori care au adus mari contribuții
literaturii pentru copii, cum ar fi Selma Lagerlöf și Isaac Bashevis Singer. Deseori este dificil
de răspuns la întrebarea dacă o anumită carte este o carte destinată copiilor sau nu, de
exemplu, Hobbitul de J. R. R. Tolkien.
Mulți autori sunt specializați în cărți pentru copii. Alți autori sunt bine cunoscuți
pentru lucrările lor pentru publicul adult, dar au scris, de asemenea, și cărți pentru copii, cum
ar fi operele lui Aleksei Nicolaevici Tolstoi, Cheița de aur sau aventurile lui Burratino, și ale
lui Carl Sandburg Povestirile Rootabaga. În unele cazuri, cărți destinate publicului adult,
cum este lucrarea lui Jonathan Swift, Călătoriile lui Gulliver, au fost editate în așa fel încât
să pară mult mai adecvate pentru copii.
O tentativă de a identifica caracteristicile unei lucrări numite 'literatură pentru copii' a
condus la o linie călăuzitoare generală. Nu există o regulă perfectă și, pentru fiecare trăsătura
identificatoare, există multe excepții, ca și multe cărți pentru adulți care împărtășesc aceste

80
81

caracteristici. Editorii au încercat să împartă literatura pentru copii în subdiviziuni

corespunzătoare pentru diferite vârste. În Statele Unite, aceste subdiviziuni au fost marcate ca
lucrări pentru pre-cititori, cititori timpurii, cărți divizate pe capitole și tineri adulți. Acestea
sunt estimativ echivalente grupelor de vârstă cuprinse între 0-5, 5-7, 7-11 ani ( câteodată
subdivizate în alte 2 grupe, cea cuprinsă între 7-9 ani și pre-adolescenții), și cărți pentru
adolescenți. Totuși, criteriile pentru care sunt astfel divizate sunt la fel de vagi și problematice
ca și criteriile pentru definirea cărților pentru copii, în aspectul lor general. O distincție clară
este ceea a cărților pentru copii de vârste mai fragede, care tind să conțină ilustrații. Ca o
regulă generală, implicitul cititor al unei cărți pentru copii este cu 1-3 ani mai mare decât
protagonistul acesteia. (Exemple contrare: opera lui Orson Scott Card, Jocul lui Ender, nu
neapărat scrisă pentru copii, dar cooptată de publicul tânar
Conceptual, literatura pentru copiidesemnează o parte a literaturii naţionale,
incluzând totalitatea creaţiilor care prin profunzimea mesajelor, gradul de accesibilitate şi
nivelul realizării artistice se dovedeşte capabilă să intre în relaţie afectivă cu cititorii lor.
Caracterul acestora aparte reiese din specificul receptării la vârsta preşcolară şi şcolară mică,
conform factorilor:
 gradul de dezvoltare psihice (gândire, limbaj;
 emoţii şi sentimente estetice);
 sfera de interese, trebuinţele şi preocupările centrate in juruljocului, al lipsei de griji,
al permanentei interogări asupra lumii;
 posibilităţile reduse de identificare a mesajului artistic –copiii trebuie iniţiaţi.

Funcţia artistică a operelor pentru copii are 3 dimensiuni principale:

 dimensiunea cognitivă sau informativă:opera comunică informaţii transmise printr-
un cod şi organizate într-un mesaj artistic;
 dimensiunea estetică:valorificarea virtuţilor estetice ale limbajului. Pe lângă cele 4
categorii estetice fundamentale (frumosul, urâtul, comicul, tragicul) există
subcategoria specifică literaturii pentru copii – graţiosul, duiosul, miniaturalul);
 dimensiunea formativă:mesajul artistic al operei, în varietatea semnificaţiilor sale
receptate de către copii, va contribui la educarea acestora conform unor virtuţi morale
alese: bine, frumos adevăr.
Literatura pentru copii include genuri şi specii literare identice celor din literatura
naţională,în general, dar prin conţinutul tematic investighează universul propriu de cunoştinţe
al copilului, năzuinţele şi aspiraţiile lui legate de familie, de copilărie.
Evidenţiind curajul oamenilor dintotdeauna, printr-o ingenioasă transfigurare artistică,
operele ţin seama de faptul că,în primul rând copilul se naşte curios de lume şi nerăbdător de
a se orienta în ea, şi numai literatura îi satisface această pornire .
Particularităţi ale textelor aparţinând literaturii pentru copii:
 Existenţa unor conflicte puternice la care participă personajele grupate în pozitive şi
negative provenite din lumea basmului. Personajele sunt simboluri ale binelui şi răului
chiar în povestiri şi în schiţe, unde universul gazelor sau al vieţuitoarelor mai mari
sunt prezentate antropomorfizat (mai ales,în fabule) facilitează o înţelegere a
raporturilor umane şi a normelor de convieţuire socială; prin intermediul literaturii
pentru copii, cititorul copil se recunoaşte în altul sau refuză identificarea cu un model
negativ.
 Înainte de a putea înţelege propriul său eu, în contact cu alte euri, copilul îşi află un
alter ego multiplicatîn fiecare persoană cu care simpatizează sau antipatizează; ca
atare, e foarte important să se exploateze textul sub toate posibilităţile sale,

81
82

valorificându-se atât virtuţile cognitive şi estetice, cât, mai ales, cele morale transmise
de text, fie prin epicul dens, conflictul dus pană la suspans, fie prin poezii simple;
 Interferenţa genurilor e solicitată de potenţiala receptivitate scăzută a micului
cititor; la început, cititorul de vârstă şcolară mică este atras de epic (deoarece există
acţiune, cu momentele subiectului şi personaje), dar treptat, cititorul devine sensibil la
expresivitatea limbajului poetic, identificând imaginile frumoase, figurile de stil;
astfel el înţelege restul, descrierea şi portretul în receptarea dramei –sau a scenetelor
de teatru. Mai puţin prezentă în literatura pentru copii şi în manuale, dramaturgia se
accesibilizează doar în urma vizionării spectacolului la teatrul depăpuşi (vezi Anexe).

Genuri şi specii predilecte in literatura pentru copii, ca şi in literatura naţională, au un

conţinutul tematic ce se conturează in jurul marilor teme:
 universul copilăriei (familie, şcoală);
 natura şi vieţuitoarele;
 trecutul istoric;
 personalităţi, modele, exempleetc. (vezi infra, alte teme).

Autori români de poezie pentru copii

 Vasile Alecsandri
 Tudor Arghezi,Zdreanță, Cântec de adormit Mitzura, volumul Cartea cu jucării
 Ion Barbu, După melci
 Ana Blandiana, creatoarea motanului Arpagic
 Constanța Buzea
 Nina Cassian, Povestea lui Mură-n Gură
 Otilia Cazimir, Baba Iarna intră-n sat
 George Coșbuc
 Leonid Dimov
 Victor Eftimiu, Înșir-te mărgărite
 Mihai Eminescu, Somnoroase păsărele, O, rămâi…
 Elena Farago,Cățelușul șchiop, Gândăcelul, Motanul pedepsit
 Octavian Goga
 Gellu Naum, Apolodor și A doua carte cu Apolodor (poeme epice)
 Emilia Plugaru
 Pavel Șușară
 George Topîrceanu,Neghinița
 Ion Anton, Bună dimineața, ziuă!, Garderoba veselă, Cuibul soarelui
 Ion Agârbiceanu, Cuibul cu soare
 Ion Slavici, Puișorii

Autori români de proză pentru copii

 Mircea Cărtărescu,Enciclopedia zmeilor

 Iordan Chimet,Închide ochii și vei vedea orașul
 Constantin Chiriță, ciclul Cireșarii
 Vladimir Colin - Basme, Basmele omului, Legendele Țării lui Vam
 Ion Creangă,Amintiri din copilărie
 Mihai Eminescu, Basme: Făt Frumos din lacrimă

82
83

 Petre Ispirescu, Basme: Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, Ileana
Sînziana, Aleodor Împărat, Broasca țestoasă cea fermecată, Lupul cel năzdrăvan și Făt-
Frumos, Prâslea cel voinic și merele de aur
 Alexandru Mitru,Legendele Olimpului, În țara legendelor
 Fănuș Neagu,Caii albi din orașul București
 Tudor Opriș, cărți de popularizare în domeniul botanicii sau zoologiei
 Cezar Petrescu,Fram, ursul polar
 Sînziana Popescu, Andilandi
 Răzvan Rădulescu,Teodosie cel Mic
 Mihail Sadoveanu, Dumbrava minunată
 Mircea Sântimbreanu,Mama mamuților mahmuri
 Barbu Ștefănescu Delavrancea,Neghiniță și alte povestiri, Domnul Vucea
 Radu Tudoran, Toate pânzele sus!, Ultima poveste
 Grigore Vieru
 Elena Zafira Zanfir, Codrin și Codrina, Frumoasa de pe planeta fără nume,
Viteazul Sarmi și domnița Zegetusa
 Ion Anton, Zodia Zimbrului

83
84

2. Dimensiunea scrisă şi orală a literaturii române

A. Principalele etape ale literaturii române scrise

Cel mai vechi document păstrat scris în limba românăeste epistola datată1521,
trimisă de Neacșu de la Câmpulungjudelui de la Brașov, Hans Benkner.
Cultura română a preluat elemente de creștinism de la începuturile sale, prin traduceri
ale cărților religioase în limba română: Psaltirea Șcheiană, Psaltirea Voronețeană,
Psaltirea Hurmuzachi și Codicele Voronețean; sunt texte rotacizante, a căror traducere a
fost alcătuită în partea sud-vestică a țării, iar copiile au fost efectuate în Moldova.
Prima carte imprimată în România a fost o carte religioasă în slavonă, în 1508,
Liturghierul lui Macarie, iar prima carte imprimată în limba română a fost Catehismul de
la Sibiu din 1544, care însă s-a pierdut. Prima tipăritură care s-a păstrat este Evangheliarul
slavo-român a lui Filip Moldoveanul (Sibiu, 1551-1553). Prima tipăritură română cu litere
latine este culegerea de Cântece religioase calvine din 1560.Dosofteia scris cele mai vechi
poezii românești cunoscute.
Primele eforturi de a publica Biblia în limba română au început în a doua jumătate a
secolului al XVI-lea, cu tipărirea în 1582 în Orăștie a Paliei de la Orăștie- o traducere a
primelor cărți ale Vechiului Testament. Întreaga Biblie a fost publicată în limba română la
sfârșitul secolului al XVII-lea, când călugării de la mănăstirea Snagov, de lângă București, au
tradus și tipărit o biblie în română în 1688 - Biblia de la București. Această ediție are la bază
traducerea Vechiului Testamentfăcută de Nicolae Milescu între anii 1661–1668.

Umanismul european
Umanismul european a apărut în Moldova în secolul al XVII-lea din Polonia. Cel
mai important reprezentant al său, Miron Costin, a scris o cronică a istoriei
Moldovei. Cronica lui Costin a fost precedată de cea a lui Grigore Ureche și urmată
de cea a lui Ion Neculce.Dimitrie Cantemira scris romanul Istoria ieroglifică. În
Țara Românească un alt mare domnitor cu cultură umanistă a fost Constantin
Brâncoveanu.

Începutul secolului al XIX-lea

Alecu Văcărescu a scris cântece de dragoste. Tatăl lui, Ienăchiță Văcărescu, a fost și
el poet, a scris și prima gramatică a limbi române, iar fiul său, Iancu Văcărescu, a fost poet
remarcabil al generației sale. Anton Panna ilustrat spiritul și folclorul anecdotic. Următoarea
generație, conectată la iluminismul european, este reprezentată de Gheorghe Asachi, Ion
Budai Deleanu și Dinicu Golescu.

Renașterea națională
Ideile revoluționare ale naționalismului, care se răspândeau în Europa, au fost
adoptate și de români, care își doreau propriul lor stat național. Mulți scriitori români ai
vremii făceau parte din mișcarea națională și au participat la revoluțiile din anii 1821 și 1848.
Originea românilor a constituit un subiect de discuție, și în Transilvania, a apărut o mișcare
latinistă, Școala Ardeleană, producând studii filologice despre originea romanică a limbii
române și deschizând școli în limba română. Românii care au studiat în Franța, Italia și
Germania, au adus cultura franceză și filosofia germană în literatura română modernă,
reducând influențele grecești și orientale de-a lungul timpului. În Țara Românească, o figură

84
85

importantă a fost Ion Heliade Rădulescu, care a fondat prima publicație în limba română și
Societatea Filarmonică, societate care mai târziu a înființat Teatrul Național București.
Nicolae Bălcescu dă primul model de monografie istorică, Alecu Russo creează
poemul patriotic în proză iar Dimitrie Bolintineanu legenda istorică. Se pun bazele romanului
românesc prin: Dimitrie Bolintineanu, Pantazi Ghica, V.A. Urechia. Nicolae Filimon scrie
primul roman realist românesc, B.P. Hașdeu afirmă drama romantică în versuri, Alexandru
Odobescu nuvela istorică și eseul.

Perioada clasică
Cei mai importanți scriitori ai celei de-a doua jumătăți a secolului au fost Vasile
Alecsandri și mai târziu Mihai Eminescu. Alecsandri a fost un scriitor prolific, care a
contribuit la literatura română cu poezie, proză, câteva piese de teatru și colecții de folclor
românesc. Eminescu este cel mai important și mai influent poet român. Poezia sa lirică avea
rădăcinile în tradițiile românești.
Cercul literar Junimea al lui Titu Maiorescu, fondat în 1863 și frecventat de mulți
scriitori români, a jucat un rol important în literatura română. Mulți scriitori valoroși,
inclusiv, Ion Luca Caragiale, care a scris unele din cele mai bune comedii românești,
povestitorul Ion Creangă și Barbu Ștefănescu Delavranceaau publicat lucrările în această
perioadă. Astfel au coexistat curente literare diverse: romantism,
poporanism,sămănătorism.

Literatura interbelică
După înfăptuirea unității naționale în 1918, literatura română a traversat o perioadă
efervescentă. Societatea tradițională și recentele evenimente politice au influențat opere
precum Răscoala lui Liviu Rebreanupublicată în 1932 și inspirată de revolta țărănească din
1907 și Pădurea Spânzuraților publicată în 1922 și inspirată de participarea României la
Primul Război Mondial. Începuturile romanului modern pot fi observate în proza unor
scriitori precum Hortensia Papadat Bengescu (Concert din muzică de Bach), Camil
Petrescu (Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război). George Călinescu reprezintă
o altă personalitate complexă a literaturii românești: romancier, dramaturg, poet, istoric și
critic literar, eseist, jurnalist.
Un important scriitor realist a fost Mihail Sadoveanu, care a scris mai ales romane a
căror acțiune se desfășoară în diferite perioade ale istoriei Moldovei. Dar poate cei mai
importanți autori ai acestei perioade au fost Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Mircea Eliade,
Ion Barbu, Octavian Goga, George Coșbuc, George Bacovia ș.a. Tudor Arghezi a
revoluționat poezia la 50 de ani după Eminescu, creând noi baze pentru poezia română
modernă. Lucian Blaga, una din cele mai mari personalități artistice, a dezvoltat prin
scrierile sale un sistem filosofic complex. Mircea Eliade scrie romane de factură pre-
creștină, păgână, cu un simbolism mistic și este istoric în domeniul religiilor. Dadaismul
și suprarealismul sunt componente fundamentale ale avangardismului, cea mai revoluționară
formă de modernism. Avangardiștii români sunt reprezentați de: Urmuz, Tristan Tzara,
Benjamin Fundoianu, Aurel Baranga, Gellu Naum, Ilarie Voronca, Ion Vinea ș.a.

Perioada comunistă
Marin Preda este un important romancier român de după al doilea război mondial.
Romanul său, Moromeții, descrie viața și dificultățile unei familii obișnuite de țărani din
Câmpia Română din România de dinainte de război și, mai târziu, din perioada de început a
comunismului în România. Romanul Cel mai iubit dintre pământeni este o frescă a societății
comuniste. Unii din cei mai importanți poeți ai perioadei sunt Adrian Păunescu, Nichita
Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana.

85
86

Diaspora
În afara țării, Eugen Ionescu este unul din cei mai de seamă dramaturgi ai teatrului
absurd. Dincolo de ridiculizarea celor mai banale situații, piesele lui Ionesco prezintă în mod
tangibil singurătatea oamenilor și insignifianța existenței individului. În același timp, Emil
Cioran a fost un strălucit filosof și scriitor. Amândoi și-au scris operele majore în limba
franceză, fapt pentru care istoriile literare românești nu le dedică secțiuni speciale, ocupându-
se în special de operele de debut. O excepție este Mircea Eliade care scrie și în limba română
(excepție făcând lucrările științifice, de istoria religiilor și filosofia miturilor). În 2009,
premiul Nobel pentru literatură i-a fost acordat scriitoarei germane, originare din Banat,
Herta Müller.

Literatura contemporană

Reprezentați: Gabriela Adameșteanu, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Mircea

Cărtărescu, Traian T. Coșovei, Ion Bogdan Lefter, Angela Marinescu, Angela
Furtună, Ileana Mălăncioiu, Dan C. Mihăilescu, Marin Mincu, Herta Müller,
Ion Mureșan, Mircea Nedelciu, Dan Sociu, Ion Stratan, Bogdan Suceavă,
Grigore Șoitu, Dumitru Țepeneag ș.a.

Atelier
1. Care este etapa de literatură română pe care o preferaţi? Argumentaţi în maximum 20
de rânduri.
2. Care dintre aspecte specifice etapei alese le- aţi prezenta copiilor din preşcolar şi
primar.

86
87

B. Literatura populară: concept, caracteristici, teme, motive

Folclorul românesc - expresie artistică a conştiinţei colective a românilor

1. Folclorul desemnează totalitatea creațiilor artistice ale unei culturi spirituale

populare, asociate unei etnii sau unui grup de etnii. Studiul folclorului intră în sfera mai
multor discipline tinere, între care prima apărută a fost folcloristica. Deși interesul pentru
cultura poporului există dintotdeauna, organizarea informațiilor într-un sistem de convenții,
clasificarea lor și studierea în mod științific nu s-au produs mai devreme de a doua jumătate a
secolului XIX.
Folclorul românesc reprezintă totalitatea creațiilor culturii spirituale românești.
Sintagma se referă la producțiile etniilor vorbitoare de limba română în toate dialectele ei
(majoritar dacoromân, dar și aromân, meglenoromân și istroromân), semnalate în interiorul
granițelor românești. Urmărind firul istoriei, folclorul românilor include și creațiile atribuite
etniilor premergătoare populației românești (traco-daci și presupușii proto-români, în situația
în care nu există izvoare istorice care să ateste o populație la nord de Dunăre în Evul Mediu
timpuriu, până în mileniul doi al erei creștine).
Cunoscut la nivel regional mai ales în urma studiilor cu caracter științific întreprinse
în secolul XX, folclorul pe teritoriul României a fost împărțit în numeroase zone folclorice, în
funcție de regiuni, văi ale râurilor mai importante, județe sau subregiuni ale unui județ.
Folclorul ajunge să fie divizat chiar și în funcție de sate sau comune. Acest sistem de
diviziuni, aparent exagerat, evidențiază multitudinea de obiceiuri, tradiții, datini, care,
însumate, relevă identitatea românilor, existența lor străveche.
Principalele zone folclorice românești sunt următoarele: Crișana, Banat, Țara Moților,
Țara Oașului, Dobrogea, Moldova, Bucovina, Oltenia, Argeș, ținutul Mehedinți, zona
Harghitei, care sunt, în continuare, subdivizate în zone mai mici, delimitate de un grad mai
mare de particularitate în privința producțiilor folclorice.

2. Caracterul sincretic al folclorului românesc

Arii sincretice folclorice:

 folclorul literar românesc;
 folclorul muzical românesc;
 folclorul coregrafic românesc;
 tradiții românești;
 teatrul popular românesc.

De exemplu, folclorul coregrafic românesc (sau dansul folcloric românesc, la

plural, dansuri populare românești ori jocuri populare românești) adună toate
manifestările privitoare la dans produse de cultura spirituală populară la români. Sincretismul
foarte puternic al folclorului românesc, în general, determină o relație de interdependență
între dansul popular, muzică și textul literar scandat sau cântat. Dansul folcloric nu poate fi
conceput în lipsa cuplului muzică-text, cele două asigurându-i ritmul caracteristic și tematica,
prin care cercetătorii deduc funcționalitatea unui dans (ritualul căruia îi este atașat și
importanța în contextul respectiv). Caracterul sincretic al folclorului mai poate fi urmărit și la
alte popoare (un studiu comparativ util ar presupune diferențierea contextelor de dans la
români față de națiunile vecine); totuși, în multe cazuri, inter-relaționarea celor trei tipuri de

87
88

folclor este mai puțin fidelă sau simplificată. Cu toate că asemenea cazuri există și în
folclorul românesc, generalitatea corespunde relației complete (text – muzică - dans).
Școala românească de folcloristică a debutat în secolul XIX și a studiat mai întâi,
înainte de impunerea unei metodologiiștiințifice (începutul secolului XX), folclorul literar și
muzical. Folclorul coregrafic a căpătat interesul cercetătorilor abia după formarea unei școli
de dans românești și corelarea ei cu tradiția atestată prin folclor.
Folcloriștii numesc aceste ceremonii "rituri de trecere" denumite astfel de Arnold Van
Gennep, în Riturile de trecere scriere publicată în 1909/1998 - pentru că ele marchează
trecerea de la o stare socială sau biologică la alta. Cum asemenea situații tranzitorii creează
întotdeauna incertitudine, rolul lor este de atenua pe cât posibil energiile negative, tensiunile
care rezultă din asemenea schimbări de statut.
O importantă sursă de informații o reprezintă cărțile lui Simion Florea Marian, un
preot greco-catolic ce a trăit la sfârșitul secolului al IX-lea - începutul secolului XX, întitulate
Nașterea la români, Nunta la români, Moartea la români.
Riturile de trecere comportă trei subsecvențe identificate de același Arnold Van
Gennep, și anume rituri de separație, ce preced nașterea, nunta și înmormântarea, de prag,
anume evenimentul ca atare și de integrare în noul statut sau intervalul ce urmează
consumării evenimentului, așa cum ar fi la naștere intervalul de 40 de zile până la mergerea la
biserică a lăuzei, etc.
Folclorul muzical românesc cuprinde toate creațiile culturii spirituale populare
românești din domeniul artei sunetelor. Se face referire la moștenirea muzicală a românilor de
la sat dintotdeauna și a popoarelor din care ei au luat naștere. Etniile creatoare de folclor
studiate în articol sunt, în cea mai mare parte, vorbitorii de dialecte românești (nord-
dunărean, dar și – în limita cercetărilor efectuate – aromân și meglenoromân). Folclorul
muzical din România poate fi tratat din perspectiva a două științe apropiate: folcloristica și
etnomuzicologia. În zilele noastre, folcloristica numără doar câteva școli naționale; între ele,
o poziție semnificativă e ocupată de cea românească. Multe alte școli au adoptat în loc
etnomuzicologia, disciplină care s-a extins spectaculos în lumea occidentală a celei de-a doua
jumătăți a secolului XX. În vreme ce folcloristica se concentrează pe studii monografice
făcute în interiorul unei etnii, etnomuzicologia se preocupă de studiul comparat între națiuni.
Dacă etnomuzicologia este apanajul secolului XX, folcloristica nu are decât 50 de ani
în plus de vechime; Sub delimitarea folcloristicii, folclorul muzical constituie o ramură a
creației tradiționale românești, alături de: folclorul literar, dans și teatrul popular. Pentru a
cataloga componentele folclorului, în studiile de specialitate se recurge adeseori la termeni
precum „gen” și „specie”. Cum nu s-a putut stabili exact „întinderea” fiecăruia și ambiguități
continuă să existe, vom aplica recomandarea folcloristuluiGheorghe Oprea, de a numi toate
aceste componente sub denumirea unică de „categorii”, fără a lăsa loc vreunei ierarhii.

3. Literatura populară - caracter oral, tradițional, anonim, sincretic

Literatura populară este o parte semnificativă a folclorului românesc: înseamnă

totalitatea producțiilor înțelepciunii unui popor (artistice, literare, muzicale, plastice,
coregrafice, dramatice), create și transmise prin cuvânt și practici de către popor. Folclorul
face parte integrată din culturanaționala și definește spiritul unui popor. La UNESCO,
România figurează cu trei cuvinte: dor, doina şi colind, care definește, între popoarele lumii,
specificul spiritual al romanilor.
Primele producții ale literaturii populare au fost publicate de către poetul Vasile
Alecsandri în culegerea Poezii populare. Balade (Cântece bătrânești) din 1852.

Trăsături:

88
89

 Caracterul oral reprezintă trăsătura specifica fundamentală a literaturii populare și

constă în faptul ca aceasta este creată, păstrată prin viu grai, de la o generație la alta,
de către rapsozi.
 Caracterul tradițional are în vedere existența, în cadrul literaturii folclorice, a unui
sistem prestabilit de mijloace de expresie artistică, într-o diversitate de variante , de
tipuri de variante sau de opere folclorice noi.
 Caracterul colectiv reprezintă particularitatea operei literare folclorice de a fi
produsul artistic al unei conștiințe colective. Colectivitatea asigură drept de circulație
în mai multe arii geografice unui produs folcloric creat de un individ anonim.
 Caracterul anonim este direct determinat de oralitatea folclorului. Opera literară
folclorică nu este marcată de identitatea vreunui autor individual, însă poartă pecetea
talentelor umane care au participat la realizarea ei.
 Caracterul sincretic reprezintă contribuția mai multor modalități artistice (sau a mai
multor arte) la realizarea unor opere folclorice: de pildă, poezia (doina, balada) se
cântă sau se scandează în ritmul jocului (ca strigăturile); colindele se cântă, dar se și
reprezintă într-un spectacol, în care îmbrăcămintea, obiectele și instrumentele
tradiționale au semnificații precise; formulele de inovație sau tămăduitoare
(descântece curative, vrăji, blesteme) presupun nu numai un text, ci și un ritual, o
gestică cu valoare magică.

4. Teme si motive:
 comuniunea om-natură cu motivele: transhumanța, testamentul, alegoria viață - moarte
(balada Miorița);
 jertfa pentru creație cu motivul zidului părăsit, al surpării zidurilor, al visului, al soției
zidite, motivul lui Icar (balada Mănăstirea Argeșului);
 tema iubirii cu motivul adorației, jăluirii, mândriei, blestemului (doinele);
 binele si răul, cu învingerea binelui asupra răului, în basmele și în poveștile populare;
 dorul, o simțire românească unică, un sentiment complex care exprima iubire, durere,
jale, speranță;
 jalea este exprimata, mai ales, în cântecele populare și este un cuvânt (ca și dor)
intraductibil;
 înstrăinarea, cu motivul dezrădăcinării, cuvântul „acasă” este specific romanilor, nu
înseamnă casa personala, ci o stare de spiritualitate, de asemenea unica
 revolta este o atitudine spirituală regăsită, mai ales, în doine, cu motive diverse ca:
haiducie, nenoroc, cătănie;
 ireversibilitatea timpului este o tema filosofică a mitologiei românești ilustrată în doine,
balade populare. Aceasta este preluată de poeți români în poezia cultă (M. Eminescu, L.
Blaga).
Miturile populare sunt acele povestiri cu subiect ce ilustrează un obicei, un
eveniment creator petrecut în timpuri primordiale, la începutul lumii. Faptele au semnificații
mitice, caracterizate prin permanență și repetabilitate, ceea ce a născut conceptele de timp
mitic si timp istoric. Personajele sunt mitice, cu puteri supranaturale și cu trăsături simbolice
(Făt - Frumos, Ileana Cosânzeana, Muma Pădurii, Zmeul, Zburătorul). Miturile exprimă un
model moral și comportamente perene, care ilustrează specificul spiritualității naționale
românești, având matricea populară.
Cele patru mituri esențiale din literatura populara au fost definite de criticul George
Călinescu:

89
90

1. Mitul jertfei pentru creație (mitul estetic) este prezentat de balada populară
Mănăstirea Argeșului și exprimă credința ca nicio operă dăinuitoare nu se poate realiza fără
sacrificiu. Mitul mai este cunoscut și sub numele de mitul meșterului Manole.
2. Mitul mioritic sau mitul transhumantei este ilustrat în creația populară de balada
Miorița și exprimă atitudinea omului în fata destinului, pe care individul și-l asumă. De
aceea, balada are la bază alegoria viață-moarte.
3. Mitul erotic sau mitul puberal, cunoscut ca mitul Zburătorului, fiind ilustrat de
povestea populara a Zburătorului. Ion Heliade Rădulescu a versificat mitul în poezia
Zburătorul.
4. Mitul etnogenezei apare în balada populară Traian și Dochia, ilustrează
etnogeneza poporului roman

Creația literară populară cuprinde:

 poezia obiceiurilor: obiceiuri de Crăciun și de Anul Nou (colinde, Plugușorul, Capra,
Ursul), obiceiuri de primăvară (Vergelul, Junii, Sâmbra (Cununa, Drăgaica);
 poezia ceremonialurilor de trecere: obiceiuri legate de momente importante din viața
omului: nașterea, nunta, moartea (orațiile de nuntă, cântecul miresei, cântecul bradului,
Zorile, cântecul mare de petrecut, bocetele, zorile, stâlpii);
 poezia descântecelor: de deochi, de dragoste, de boală;
 creația lirică în versuri: doina (de dor, de jale, de haiducie, de cătănie, de înstrăinare),
cântecul propriu-zis (cântece despre cântec, despre relațiile de familie, de iubire, de dor,
cu tema socială, de înstrăinare, de muncă) și strigătura (urătura, strigătura la jocul
popular);
 creația epică în versuri: balada populară (fantastică, vitejească, pastorală, familială);
 creația epică în proză: basmul, legenda, snoava;
 creația aforistică și enigmatică: proverbe, zicători, ghicitori.

Atelier

1. Care sunt aspectele specifice etnografice ale comunităţii locale din care faceţi parte?
2. Care sunt demersurile şi strategiile utilizate de dvs pentru a cultiva ataşamentul pentru
valorile populare româneşti?
3. Comentaţi, în 10 rânduri, un text liric, la alegere.
4. Comentaţi, în 20 rânduri, un text epic în versuri, la alegere.
5. Daţi 4 exemple de poezii populare referitoare la obiceiuri.
6. Selectaţi referinţe critice pentru literatura populară. Comentaţi aceste referinţe critice
în maximum 10 rânduri.

90
91

3. Scurt istoric al literaturii române până în secolul al XIX-lea.Valori

ale literaturii pentru copii

Cronicari şi cărturari români

Manifestate în Transilvania încă din secolul al XV-lea, influenţele umaniste s-au
extins la sud şi est de Carpaţi începând cu secolul al XVI-lea, pentru a cunoaşte o adevărată
afirmare în secolul următor. Sub influenţa umanismului, încep să fie scrise studii care susţin
pentru prima oară în chip explicit şi argumentat originea latină a poporului român în
ansamblul său şi unitatea limbii române. Ideile umaniste au condus totodată la realizarea unor
opere originale de valoare care au îmbogăţit tezaurul culturii europene.
Umanismul românesc
Apărut în faza de apogeu a Evului Mediu românesc, umanismul a purtat în ţările
române, spre deosebire de Occident, o puternică amprentă religioasă, dominantă de altfel în
epocă în tot sud-estul european. Ca pretutindeni în Europa însă, şi în ţările române ideile
umaniste au însemnat începutul emancipării de sub autoritatea Bisericii şi apariţia primelor
scrieri cu conţinut laic, în special a celor istorice. Acum apar primele letopiseţe în limba
română, în care este prezentă pentru prima oară ideea latinităţii românilor şi a limbii lor, ca şi
ideea unităţii lor ca popor în toată aria locuită de ei.
Astfel, Nicolaus Olahus a fost printre primii care au susţinut ideea originii
istorice comune şi a unităţii de limbă a tuturor românilor. Johannes Honterus (1498-
1548), umanist sas din Transilvania, pleda în scrierile sale pentru raţiune, dreptate, corectă
înţelegere şi aplicare a legilor. În harta realizată în 1542, el atribuia numele de Dacia
întregului teritoriu locuit de români. Cea mai veche cronică în maghiară a aparţinut
umanistului Gaspar Heltai din Cisnădie şi a fost scrisă în secolul al XVI-lea.

Nicolaus Olahus,Către secolul de acum5

Dincolo, flotele dușmanilor, pline de tâlhari,
Tulbură întinsul apelor mării.
Otrava stă ascunsă în inimile noastre,
Dogme nedrepte răspândesc moravuri nemiloase.
De aceea războiul, foamea și ura
Nimicesc, vai, țările noastre.
Milă nu mai este,
Iar discordia ce bântuie toate țările
Aduce primejdie celor buni.
Acest secol atât de crud
Răpește sfânta liniște, distruge, ucide.
Dar încotro mă răpește acum un suflet olimpic?
De ce anume mai degrabă nu mă plâng?
Matei, singurul meu frate, a pierit în floarea vârstei.
Pe de o parte, mă stăpânește durerea,
Pe de alta, mă bucur că a scăpat
Fără ca acest secol perfid și nelegiuit
Să fi întinat moravurile sale.

5
https://ro.wikisource.org/wiki/C%C4%83tre_secolul_de_acum.

91
92

Cronici şi cronicari
După cronicile scrise în slavonă în secolul al XVI-lea, începând din secolul al XVII-
lea apar primele cronici în limba română. În LetopiseţulŢării Moldovei, Grigore Ureche
(1590-1647) subliniază ideea latinităţii românilor prin expresia „de la Râm se trag”.
Miron Costin (1633-1691), autor al unui alt letopiseţ al Moldovei care-l continuă pe cel
al lui Grigore Ureche, în De neamul moldovenilor susţinea cu noi argumente originea
romană şi unitatea românilor „de oriunde ar fi”. O continuare a letopiseţului lui Costin a
fost realizată de Ion Neculce (1672-1745), iar o altă cronică i se datorează lui Nicolae Costin,
fiul lui Miron.
Călător neobosit, spătarul Nicolae Milescu (1636-1708) s-a remarcat printr-o serie
de traduceri, dar mai ales prin relatarea călătoriei sale în China, jurnal de călătorie cu
aspecte geografice şi etnografice. Socotit primul cărturar român de talie europeană şi
universală,
Grigore Ureche
Grigore Ureche (1590 - 1647)6

Grigore Ureche, cronicar al Moldovei

Unul dintre cei mai mari cărturari români din prima jumătate a secolului XVII este cronicarul Grigore
Ureche. Istoricul şi scriitorul Grigore Ureche ne-a lăsat moştenire cronica originală în limba română
"Letopiseţul Ţării Moldovei". Această cronică se deosebeşte în mai multe privinţe de cele scrise în secolele XV-
XVI. În primul rînd "Letopiseţul Ţării Moldovei" este scris nu în limba slavonă, ci în limba română, pentru
prima dată în istoria cronografiei ţării. În al doilea rînd, spre deosebire de letopiseţele slavo-moldoveneşti din
secolele XV-XVI, cronica lui Grigore Ureche nu a fost scrisă la comandă, ci din proprie iniţiativă. În al treilea
rînd, "Letopiseţul Ţării Moldovei" nu mai era scris de un prelat bisericesc, cum se făcuse de atîtea ori pînă
atunci, ci de o persoană laică, reprezentantă a marii boierimi, cu înaltă funcţie în aparatul de stat al Moldovei.
Grigore Ureche se trăgea dintr-o veche familie boierească. Nu întîmplător unii istorici încearcă, nu fără temeiuri
documentare, să-i urmăreacă arborele genealogic pînă la un "Ureache" contemporan cu Ştefan cel Mare şi Sfînt.
Tatăl cărturarului, Nestor Ureche, era un mare boier moldovean, care pe parcursul vieţii sale a ocupat în repetate
rînduri înalte dregătorii în sfatul domnesc al Ţării Moldovei, acumulînd de-a lungul anilor moşii întinse. La
începutul anilor 90 ai secolului XVI, în anumite împrejurări politice nefavorabile, Nestor Ureche, împreună cu
familia sa a fost nevoit să se refugieze în Ţara Leşească, cum era numită pe atunci Polonia, unde s-a aflat cu
treruperi mai multă vreme. În această ţară cu bogate tradiţii culturale şi cărturăreşti şi-a făcut studiile la şcoala
Frăţiei ortodoxe din Lvov, al cărei membru devenise ceva mai tîrziu (1612) tatăl său, iar după alţi cercetători,
poate chiar la unul din colegiile iezuite din Polonia, cum a procedat mai tîrziu Miron Costin, urmaşul său direct
în ale scrierii istoriei naţionale.
Ajuns la maturitate, Grigore Ureche a devenit o personalitate cu o rară cultură umanitară, cu un vast
orizont cărturăresc pentru timpul său, cunoscînd în afară de limba maternă, limbile latină, poloneză, slavă veche.
După mai mulţi ani de studii şi şedere în Polonia, tînărul Grigore Ureche se întoarce în patrie către 1617, unde
se află mai mulţi ani în umbră. Abia în 1627 Grigore Ureche devine al treilea logofăt, pomenindu-se astfel în
anturajul apropiat al domnilor Moldovei. Ajunge apoi în cele mai înalte dregătorii de stat, între care şi în cea de
6
http://istoria.md/articol/77/Grigore_Ureche.

92
93

mare vornic al Ţării de Jos pe timpul domniei lui Vasile Lupu (cu începere din 1643), funcţie pe care o deţine
pînă la sfîrşitul vieţii.
Grigore Ureche a lăsat posterităţii o singură dar deosebit de valoroasă operă istoriografică: "Letopiseţul
Ţării Moldovei, ce cînd s-au descălicat ţara şi cursul anilor şi de viaţa domnilor care scrie de la Dragoş
vodă pînă la Aron vodă ", numit mai frecvent "Letopiseţul Ţării Moldovei". Cronica cuprinde perioade de la
întemeierea Statului Moldovenesc în 1359 pînă la domnia lui Aron vodă (1594), cînd se întrerupe brusc,
probabil din cauza morţii cărturarului, deşi acesta avea intenţia de a ajunge cu descrierea evenimentelor pînă în
timpul domniei contemporanului său Vasile Lupu. Din nefericire, letopiseţul lui Grigore Ureche nu s-a păstrat în
original, ajungînd pînă la noi prin cîteva copii mai tîrzii, care au fost destul de mult refăcute prin diferite
adaosuri, numite interpolaţii ale copiştilor de mai tîrziu - Simion Dascălul, Misail Călugărul şi Axinte Uricarul.
Se mai cere arătat totuşi că unii cercetători îl exclud pe Misail Călugărul din numărul interpolatorilor. Pierderea
manuscrisului autograf al autorului a făcut ca "Letopiseţul Ţării Moldovei " să devină cunoscut posterităţii
datorită mai ales unei copii-redacţii a cronicii efectuate prin anii 60 ai secolului XVII de către Simion Dascălul.
Această împrejurare a făcut ca problema paternităţii scrierii în cauză să fie pusă sub semnul întrebării în
litereatura de specialitate. Astfel diverşi cercetători l-au considerat drept autor al acestui letopiseţ pe Grigore
Ureche, Nestor Ureche, tatăl cronicarului, Simion Dascălul în aceeaşi măsură drept coautori pe Grigore Ureche
şi Simion Dascălul. Discuţia ştiinţifică în privinţa paternităţii acestei opere nu a încetat pînă în prezent. Dintre
istoricii care au venit cu interesante investigaţii în această controversată problemă fac parte P.P. Panaitescu, E.
Russev, D. Velciu, M. Scarlat, I.D. Lăudat, L. Onu etc. care îl consideră drept unic autor pe Grigore Ureche,
precum şi C. Giurescu, C.C. Giurescu, N.A. Ursu, care îl consideră autor al aceleeaşi cronici pe Simion Dascălul
sau în aceeaşi măsură pe Grigore Ureche şi Simion Dascălul.
Pentru a scrie letopiseţul său, Grigore Ureche a folosit pe larg nu numai izvoare interne moldoveneşti,
ci şi străine, în special cele ale istoricilor polonezi şi transilvăneni. Dintre izvoarele interne, cel mai important
după cum reiese din cronică este "Letopiseţul Moldovenesc", o sursă narativă complexă. Dintre autorii polonezi
au fost în mod critic folosite mai ales operele istoricilor M. Bielski şi ale fiului său I. Bielski, ale lui M. Kromer
şi M. Miehovski, diverse lucrări cu caracter informativ şi enciclopedic, care aveau circulaţie pe acele timpuri în
aria de cultură poloneză, în care pătrunseră masiv şi cartea vest-europeană. De rînd cu izvoarele scrise, Grigore
Ureche a folosit pe larg şi tradiţia populară orală, amintirile tatălui său, ale boierilor bătrîni din anturajul familiei
sale. Autorul a utilizat toate aceste informaţii în mod critic, cerîndu-le şi trecîndu-le prin raţiunea şi inima sa.
Cărturarul a ştiut să aleagă cu grijă adevărul istoric şi să-l aştearnă pe hîrtie într-o limbă frumoasă şi înţeleasă.
În Letopiseţul Ţării Moldovei sunt descrise evenimentele mai principale din istoria Moldovei, pe parcursul a
circa două secole şi jumătate. Autorul îţi începe cronica cu o "Predislovie...", în care arată importanţa
cunoştinţelor despre trecut, a istoriei ca domeniu de cunoaştere (ştiinţă), despre originea romanică (latină) a
poporului român şi a limbii sale, despre unitatea şi rădăcinile comune ale tuturor românilor.
Referitor la perioada de început a istoriei Ţării Moldovei şi la evenimentele de la mijlocul şi a doua jumătate a
secolului XIV, autorul cronicii nu dispune decît de date cu totul şi cu totul sumare, cunoscînd destul de
aproximativ chiar şi numele primilor voievozi moldoveni în ordinea care au urcat la tron. Doar cu începere din
timpul domniei lui Alexandru cel Bun ştirile incluse în Letopiseţ devin mai ample.
Locul central în cronică îl ocupă vără dubii epoca glorioasă a lui Ştefan cel Mare, lupta eroică a poporului
împotriva cotropitorilor străini şi mai ales împotriva celor otomani. Un număr destul de mare de compartimente
ale cronicii sunt dedicate perioadelor de domnie a voievozilor care au urmat după Ştefan cel Mare. Pagini
interesante şi pline de învăţăminte sunt dedicate fiilor lui Ştefan cel Mare - Bogdan III-lea cel Grozav şi
Orbu (1504-1517), Petru Rareş (1527-1538; 1541-1547), precum şi altor domni cum ar fi Alexandru
Lăpuşneanul (1522-1561; 1564-1568), Ioan Vodă cel Viteaz (Cumplit) (1572-1574), Petru Şchiopul (1574-1577;
1578-1579; 1582-1591) etc.
Ca reprezentant al marii boierimi moldovene, Grigore Ureche descrie evenimentele, faptele şi acţiunile
diferitelor personalităţi din istoria ţării sale prin prisma reprezentărilor sale, a clasei sociale din care făcea parte,
aşa încît uneori întîlnim aprecieri de-a dreptul tendenţioase. În acelaşi timp, trebuie de menţionat faptul că
acelaşi cronicar tinde să-şi scrie opera de pe poziţii obiective, ale intereselor patriei, ale luptei împotriva
cotropitorilor stăini şi ale luptei de eliberare naţională - scop nobil, care se impune cu deosebită acuitate în
timpul vieţii celebrului cronicar. Letopiseţul Ţării Moldovei este scris într-un limbaj fluent, deosebit de plastic şi
înţeles, fiind un apreciat monument de limbă şi literatură medievală românească. În epocile următoare (a doua
jumătate a secolului XVII - începutul secolului XIX) cronica lui Grigore Ureche a avut o răspîndire destul de
mare în manuscris, contribuind la formarea multor generaţii de cărturari şi de luptători pentru neatîrnarea patriei.
Paralel cu asemenea importante aspecte cum sunt glorificarea trecutului Ţării Moldovei, lupta contra
invadatorilor străini, perioada de domnie a lui Ştefan cel Mare, etc., în cronica sa Grigore Ureche acordă atenţie
şi unui subiect cum ar fi obîrşia poporului român şi a limbii sale. Datorită studiilor făcute, mai cu seamă în
mediul cultural polonez, cronicarul moldovean a cunoscut în de aproape cultura umanistă europeană a epocii, iar
cunoaşterea limbii şi a culturii latine l-a ajutat, după cum observă P.P. Panaitescu, neobositul cercetător al operei
lui Grigore Ureche, pe celebrul nostru cărturar şă-şi dea seama de apropierea dintre limba latină şi limba

93
94

română, ceea ce l-a condus la înţelegerea unităţii de origine şi de limbă a poporului român. Aceasta l-a şi făcut
să afirme în capitolul despre limba moldovenească cu deplină convingere, că "de la Rîm ne tragem", aducînd
drept exemplu cuvintele: carne, găină, muiare, părinte, al nostru; cu echivalentul lor latin, "... şi altile multe din
limba latină, că de ne-am socoti pre amănuntu, toate cuvintele le-am înţelege". Ideea este continuată în capitolul
"Pentru Ţara Ungurească de Jos şi Ardealul de Sus", în care se constată că în Transilvania locuiesc "şi români
peste tot locul, de mai multu-i ţara laţită de romîni de cîtu de unguri". Iar ca un fel de concluzie la cele arătate
mai sus, Grigore Ureche conchide că "rumânii, cîţi se află lăcuitori la Ţata Ungurească şi la Ardeal şi la
Maramureşu, de la un loc sîntu cu moldovenii şi toţi de la Rîm se trag". Analzînd aceste extrem de
importante pasaje din cronică pentru viziunea cronicarului nostru, acelaşi P.P. Panaitescu arată că
această din urmă teză este cea mai importantă în concepţia lui Grigore Ureche despre originea românilor,
şi că avem în faţa noastră cea mai veche afirmaţie din Moldova despre unitatea neamului şi în acelaşi
timp despre originea sa comună, reprezentînd o idee de mare valoare nu numai pentru epoca în care a
trăit şi a activat cărturarul.
Din anul 1845, cînd Mihail Kogălniceanu editează pentru prima dată opera cronicărească a lui Grigore
Ureche şi pînă în prezent, au apărut zeci de ediţii, inclusiv la Chişinău, ale acestei monumentale lucrări. Pe
această cale "Letopiseţul Ţării Moldovei" a căpătat o largă răspîndire, intrînd masiv şi pentru totdeauna în
patrimoniul de valori culturale ale poporului român.

Letopisețul țărâi Moldovei, de când s-au descălecat țara 7

Vor unii Moldovei să-i zică că au chiemat-o Sțitia sau Schithia pre limba slovenească.
Ce Sțitia coprinde loc mult, nu numai al nostru, ce închide și Ardealul și Țara Muntenească
și câmpii preste Nistru, de coprinde o parte mare și de Țara Leșască. Chiematu-o-au unii și
Flachia, ce scriu létopisețile latinești, pre numele hatmanului râmlenescu ce l-au chemat
Flacus, carile au bătut războiu cu sțitii pre acéste locuri și schimbându-să și schimosindu-să
numele, din Flachia i-au zis Vlahiia. Ce noi acésta nume nu-l priimim, nici-l putem da țărâi
noastre Moldovei, ci Țării Muntenești, că ei nu vor să disparță, să facă doao țări, ci scriu că
au fostu tot un loc și o țară și noi aflăm că Moldova s-au discălicat mai pe urmă, iar
munténii mai dintăi, măcară că s-au tras de la un izvod, munténii întăi, moldovénii mai pre
urmă, de păstorii nemerit, că umblându păstorii de la Ardeal, ce să chiiamă Maramoroș, în
munți cu dobitoacile, au dat de o hiară ce să chiamă buor și după multă goană ce o au gonit-
o prin munți cu dulăi, o au scos la șesul apei Moldovei. Acolea fiindu și hiara obosită, au
ucis-o la locul unde să chiamă acum Buorénii, daca s-au discălicat sat. Și hierul țării sau
pecetea cap de buor să însemnează. Și cățeaoa cu care au gonit fiara acéia au crăpat, pre
carea o au chiemat-o Molda, iară apei de pre numele cățélii Moldii, i-au zis Molda, sau
cumu-i zic unii, Moldova. Ajijdirea și țării, dipre numele apei i-au pus numele Moldova.
Miron Costin

Miron Costin (1633 - 1691)8

7
https://ro.wikisource.org/wiki/Letopisețul_țărâi_Moldovei,_de_când_s-au_descălecat_țara
8
http://istoria.md/articol/76/Miron_Costin

94
95

Miron Costin, cronicar al Moldovei

Mare reprezentant al culturii româneşti din secolul XVII. Miron Costin a fost fiul hatmanului Iancu
Costin şi al Saftei din cunoscuta familie de boieri a Movileştilor din Moldova, s-a născut în 1633. Deja în 1634
Iancu Costin cu întreaga sa familie a fost nevoit să se refugieze în Polonia, salvîndu-şi viaţa de mînia turcilor.
Aici ei au obţinut cetăţenia (indigenatul) polonez şi includerea în şleahta poloneză. În timpul aflării în Polonia,
viitorul cronicar, îşi face studiile la colegiul iezuit din oraşul Bar. Ajuns la maturitate, Miron Costin devine un
om de o aleasă cultură, un adevărat politolog, posedînd în aceeaşi măsură limbile română, polonă, ucraineană,
slavă veche şi latină. Se întoarce în patrie abia la începutul anilor '50, unde în scurtă vreme urcă virtiginos pe
scara unor înalte dregătorii boiereşti pînă la cea de logofăt, pe care a ocupat-o din 1675 pînă la sfîrşitul anului
1683, cînd se retrage din activitatea de stat.
Îndeplinind multe funcţii pe lîngă domnii moldoveni, M. Costin a fost martor şi în acelaşi timp participant la
multe evenimente din istoria Ţării Moldovei, pe care în mare parte le-a reflectat în cronica sa. În 1683, după
înfrîngerea oastei otomane, M. Costin, ca participant la asediul Vienei (în tabăra otomană) a fost făcut prizonier
de către regele Poloniei Ian Sobieţki, care însă l-a miluit, punîndu-i la dispoziţie unul din castelele sale de lîngă
oraşul Stryi, unde cronicarul a desfăşurat o activitate cărturărească timp de aproape doi ani. După ce i s-a permis
repatrierea, M. Costin nu a mai reuşit să capete încrederea domnului Constantin Cantemir, tatăl lui Dimitrie
Cantemir, care printr-o învinuire neîntemeiată l-a condamnat la moarte în 1691.
M. Costin a lăsat posterităţii o bogată moştenire spirituală cărturărească. Principala sa operă este "Letopiseţul
Ţării Moldovei de la Aron-Vodă încoace de unde este părăsit de Ureche , vornicul de Ţara de Jos, scos de
Miron Costin, vornicul de Ţara de Jos, în oraş Iaş, în anul de la zidirea lumii 7183, iar de la naşterea
mîntuitorului lumii Iisus Hristos, 1675 meseţă ...dni". Letopiseţul este împărţit în 22 de capitole neintitulate, iar
acestea în paragrafe, numite "zaciale", şi cuprinde o descriere desfăşurată a istoriei ţării între anii 1595-1661,
încheindu-se cu relatarea morţii lui Ştefăniţă vodă Lupu şi înmormîntarea sa. Înzestrat cu o înaltă măiestrie de
povestitor, Miron Costin a rămas în primul rînd istoric, căutînd să-şi întemeieze opera sa istorică pe o largă bază
documentară. La elaborarea cronicii sale cărturarul a apelat pe larg la un şir de lucrări ale istoricilor
transilvăneni şi polonezi: L. Topeltin, "Despre originea şi căderea transilvănenilor", P. Piaseţki "Cronica celor
mai mai însemnate evenimente din Europa (1568-1638)", A. Guagnini, "Descrierea Sarmaţiei europene" etc.
Începînd cu evenimentele din 1633, M. Costin apelează frecvent la amintirile şi impresiile proprii, letopiseţul
căpătînd într-o măsură oarecare un aspect de memorii, mai cu seamă cînd este vorba de domniile lui Vasile
Lupu şi Gheorghe Ştefan.
O altă operă costiniană este "Cronica Moldovei şi a Munteniei", scrisă în 1677. În cîteva mici capitole autorul
descrie cuceririle romane în Dacia, precum şi un şir de vestigii ale culturii materiale ce atestă dominaţia romană
în Bazinul carpato-dunărean; prezintă date convingătoare cu privire la originea latino-romanică a limbii
materne, se opreşte succint la legenda despre Dragoş, la credinţele şi superstiţiile moldovenilor, înşiruie
ţinuturile, rîurile şi oraşele Ţării Moldovei. În timpul prizonieratului în Polonia, M. Costin scrie "Poiema
polonă" în versuri (limba poloneză), în care proslăveşte originea romană a poporului său, deplînge soarta grea a
contemporanilor săi sub dominaţie turcilor, exprimîndu-şi încrederea că vor fi în stare să izbîndească în lupta
pentru libertate cu ajutorul regelui polon.
În ultimii ani de viaţă, Miron Costin a lucrat asupra unei alte opere de largă rezonanţă şi înaltă ţinută ştiinţifică,
intitulată "De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor". Opera contstă din 17 capitole, în care
autorul vorbeşte despre Imperiul Roman, despre Dacia şi cucerirea acesteia de către Traian, despre strămutarea
populaţiei româneşti din Maramureş în Moldova, despre cetăţile moldovene, despre îmbrăcămintea, obiceiurile
şi datinile moldovenilor etc. Scopul urmărit de autor constă în a artăta originea nobilă romană a poporului său,
precum şi originea comună latină a tuturor românilor, comunitatea limbii lor numită limba română, care de
asemenea este de origine latină. Drept argumente, Miron Costin aduce nu numai izvoare scrise, ci şi mostre
arheologice, epigrafice, numismatice şi etnografice.
Miron Costin a continuat cronologic nu numai letopiseţul lui Grigore Ureche, ci şi unele dintre ideile de
bază ale precursorului său. Dintre acestea face parte şi ideea originii romano-latine a comunităţii şi
unităţii de neam a poporului său. Miron Costin a dezvoltat această concepţie în primul rînd în cunoscuta
sa operă "De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor", scrisă prin anii 70-80 ai secolului
XVII, precum şi două lucrări mai mici de limbă poloneză: "Cronica Ţării Moldovei şi a Munteniei" şi
"Istoria în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească". Subiectul acestor din urmă două luări este
acelaşi ca şi în lucrarea "De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor". Autorul încearcă să-i
edifice pe vecinii noştri din partea de nord, polonezii, asupra originii moldovenilor şi a tuturor românilor,
indiferent de ţara în care locuiesc. Scopul principal pe care l-a urmărit Miron Costin în aceste lucrări, dar mai cu
seamă în lucrarea monografică "De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor", era acela de a

95
96

combate basna interpolatorului Cronicii lui Grigore Ureche, Simion Dascălul, şi de a arăta originea
moldovenilor şi tuturor românilor din coloniştii aduşi de împăratul Traian în străvechea Dacie. După cum
demonstrează cu diverse argumente ştiinţifice Miron Costin, chiar numele arată pe descendenţii românilor de
astăzi, adică contemporani cu el; ei "nu şi-au schimbat numele său, ce tot Romanus, apoi cu vremea şi după
îndelungate veacuri, români pînă azi îşi zic". Acest scop este foarte clar formulat chiar în Predislovie:
"Începutul ţărilor acestora şi a neamului moldovenescu şi muntenescu, şi cîţi sunt şi în ţările ungureşti cu acest
nume şi români şi pînă astăzi, de unde şuntşi de ce seminţie, de cînd şi cum au descălecat aceste părţi de
pămîntu..." Pentru a ilustra cu cît mai multă convingere concepţia şi viziunea lui Miron Costin referitor la aceată
problemă, aducem cîteva dintre cele mai reprezentative fragmente din lucrarea "De neamul moldovenilor, din ce
ţară au ieşit strămoşii lor" - "Şi aşa neamul acesta de carele scriem, al ţărilor acestora (enumărate şi
caracterizate de Miron Constin mai sus: "Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românilor din Ardeal" - A.E.), numele
vechiu şi mai direptu iaste rumân, adică râmlean, de la Roma.. tot acest nume au ţinut şi ţin pînă astădzi..".
"Măcară dară că şi la istorii şi la graiul şi streinilor şi înde sine cu vreme, cu vacuri, cu primenele au şi
dobînditescu şi alte numere, iară acela carile iaste vechiu nume stă întemeiat şi înrădăcinat: rumân. Cum
vedem că, măcar că ne răspundem acum moldoveni, rară nu întrebăm: "ştii moldoveneşte?", ce "ştii
româneşte?" pre limba latinească... Şi aşa iaste acestor ţări şi ţărîi noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti
numile cel direptu de moşie, iaste rumân, cum să răspundu şi acum toţi aceia din ţările ungureşti lăcuitori şi
muntenii ţara lor şi scriu şi răspundu în graiul: Ţara Românească"
"De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor" reprezintă un adevărat simbol al conştiinţei latine şi
al mîndriei originii romane de neam a poporului nostru. Spiritul şi ideile din această operă au fost dezvoltate,
căpătînd dimensiuni cu adevărat monumentale în operele lui Dimitrie Cantemir şi prin intemediul acestuia, în
lucrările cărturarilor Şcolii Ardelene de la hotarul secolelor XVIII-XIX. Miron Costin este considerat în acelaşi
timp drept unul din întemeietorii poeziei româneşti din Moldova. Lui îi aparţin asemenea opere poetice ca
"Viaţa lumii", "Stihuri de descălecatul Ţării Moldovei", etc. Miron Costin prin întreaga sa operă a adus o mare
contribuţie la dezvoltarea culturii, istoriografiei, limbii, şi literaturii româneşti. Majoritatea operelor sale au
văzut lumina tiparului şi la Chişinău. Dintre acestea fac parte : "Letopiseţul Ţării Moldovei", "De neamul
moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor", "Viaţa lumii", etc, fiind accesibile tuturor cititorilor.

Viața lumii9
A lumii cântu cu jale cumplită viiața,
Cu griji și primejdii cum iaste și ața:
Prea supțire și-n scurtă vreme trăitoare.
O, lume hicleană, lume înșelătoare!
Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară,
Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorcu iară.
Trece veacul desfrânatu, trec ani cu roată.
Fug vremile ca umbra și nici o poartă
A le opri nu poate. Trec toate prăvălite
Lucrurile lumii, și mai mult cumplite.
Și ca apa în cursul său cum nu să oprește.
Așa cursul al lumii nu să contenește.
Fum și umbră sântu toate, visuri și părere.
Ce nu petrece lumea și în ce nu-i cădere?
Spuma mării și nor suptu cer trecătoriu,
Ce e în lume să nu aibă nume muritoriu?
Zice David prorocul: „Viața iaste floara,
Nu trăiaște, ce îndată iaste trecătoarea”.
„Viiarme sântu eu și nu om”, tot acela strigă
O, hicleană, în toate vremi cum să nu să plângă
Toate câte-s, pre tine? Ce hălăduiaște
Neprăvălit, nestrămutat? Ce nu stăruiaște
Spre cădere de tine? Tu cu vreme toate
Primenești și nimica să stea în veci nu poate,
9
https://ro.wikisource.org/wiki/Versuri_(Costin)/Via%C8%9Ba_lumii.

96
97

Ceriul faptu de Dumnezeu cu putere mare,

Minunată zidire, și el fârșit are.
Și voi, lumini de aur, soarilă și luna,
Întuneca-veți lumini, veți da gios cununa.
Voi stele iscusite, ceriului podoba.
Vă așteaptă groaznică trâmbiță și doba.
În foc te vei schimosi, peminte, cu apa
O, pre cine amar nu așteaptă sapa
Nu-i nimica să stea în veci, toate trece lumea,
Toate-s nestătătoare, toate-s niște spume.
Tu, părinte al tuturor, doamne și împărate,
Singur numai covârșești vremi nemăsurate.
Celelalte cu vreme toate să să treacă.
Singur ai dat vremilor toate să petreacă.
Suptu vreme stăm, cu vreme ne mutăm viiața,
Umblăm după a lumii înșelătoare fața
Vremea lumii soție și norocul alta,
El a sui, el a surpa, iarăși gata.
Norocului zicem noi ce-s lucruri pre voi
Sau primejdii cându ne vin, sau câte o nevoe.
Norocului i-au pus nume cei bătrâni din lume;
Elu-i cela ce pre mulți cu amar să afume.
El sus, el coboară, el viiața rumpe,
Cu soțiia sa, vremea, toate le surpe.
Norocul la un loc nu stă, într-un ceas schimbă pasul.
Anii nu potu aduce ce aduce ceasul.
Numai mâini și cu aripi, și picioare n-are
Să nu poată sta într-un loc nici-odinioare.
Vremea începe țările, vremea le sfârșește.
Îndelungate împărății vremea primenește.
Vremea petrece toate; nici o împărăție
Să stea în veci nu o lasă, nici o avuție
A trăi mult nu poate. Unde-s cei din lume
Mari împărați și vestiți? Acu de-abiia nume
Le-au rămas de poveste. Ei sântu cu primejdii
Trecuți. Cine ai lumii să lasă nădejdii?
Unde-s ai lumii împărați, unde iaste Xerxes,
Alixandru Machidon, unde-i Artaxers,
Avgust, Pompeiu și Chesar? Ei au luat lume,
Pre toți stinsu-i-au cu vreme, ca pre niște spume.
Fost-au Tiros împărat, vestit cu războae,
Cu avare preste toți. Și multă nevoe
Au tras hândii și tătarii și Asiia toată.
Caută la ce l-au adus înșelătoarea roată:
Prinsu-l-au o fămee, i-au pus capul în sânge.
„Satură-te de moarte, Tiros, și te stinge
De vărsarea sângelui, o, oame înfocate,
Că de vrăjmășiia ta nici Ganghes poate
Cursul său să-l păzească”. Așa jocurește
Împărățiile, lumea, așa le prăvălește.

97
98

Nici voi, lumii înțelepții, cu filosofia

Hălăduiți ce lume, nici theologhia
V-au scutit de primejdii, sfinți părinți ai lumii,
Ce v-au adus la moarte amară pre unii.
Nime lucruri pre voe de tot să nu crează
Nime-n grele, nădejdea de tot să nu piarză,
Că Dumnezeu au vârstat toate cu sorocul,
Au poruncitu la un loc să nu stea norocul.
Cursul lumii ați cercatu, lumea cursul vostru
Au tăiat. Așa iaste acum vacul nostru.
Niminea nu-i bun la lume, tuturor cu moarte
Plătește osteneala, nedireaptă foarte
Pre toți, ci nevinovați, ea le tae vacul.
O, vrăjmașă, hicleană, tu vinezi cu sacul.
Pre toți îi duci la moarte, pre mulți fără deală,
Pre mulți și fără vreme duci la aceasta cale.
Orice faci, fă, și caută fârșitul cum vine.
Cine nu-l socotește, nu petrece bine.
Fârșitul ori laudă, ori face ocară;
Multe începături dulci, fârșituri amară.
Fârșitul cine caută, vine la mărire;
Fapta nesocotită aduce perire.
Moartea, vrăjmașa, într-un chip calcă toate casă,
Domnești și-mpărătești, pre mine nu lasă:
Pre bogați și săraci, cei frumoși și tare.
O, vrăjmașă, priiatin ea pre nimeni n-are,
Naștem, murim, odată cu cei ce să trece,
Cum n-ar fi fostu în veci daca să petrece.
Paimâini suntu anii și zilile noastre.
Sfinții ingeri, ferice de viiața voastră.
Viețuim și viiața iaste neștiută,
Și până la ce vreme iasta giuruită,
Așa ne poartă lumea, așa amăgește.
Așa înșală, surpă și batjocorește.
Fericită viiața făr de valuri multe,
Cu griji și neticneală avuțiia pute.
Viețuiți în ferice, carii mai puține
Griji purtați de-a lumii; voi lăcuiți bine.
Vacul nostru cu-mprumut dat în datorie.
Ceriul de gândurile noastre bate Mulți au rostu și mulți suntem și mulți te-așteaptă;
Lumea din primenele nu să mai deșteaptă.
Orice iaste muritoriul cu vreme să petrece;
Trece vremea și pre-ai săi toți îi părăsește.
Cei ce acum petrecem, pomenim alții
Trecuți; de noi cu vreme vor pomenii alții.
Născându-ne, murim; murindu, ne facem cenușă
Dintr-această lume trecem ca pentr-o ușă.
Astăzi mare și puternic, cu multă mărire:
Mâine treci și te petreci cu mare mâhnire.
În lut și în cenușă te prefaci, o, oame,

98
99

În viiarme, după care te afli în putoare.

Ia aminte, dară, o, oame, cine ești pe lume
Ca o spumă plutitoare, rămâi fără nume.
Una fapta, ce-ți rămâne, buna, te lețește,
În ceriu cu fericie în veci te mărește.

Ion Neculce

Cronica lui Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-Voda până la a doua

domnie a lui Constantin Mavrocordat" (evenimentele dintre anii 1661-1743), precedată de
cele 42 de legende - O samă de cuvinte care au un caracter memorialistic.
La realizarea letopiseţelor, cronicarii au avut izvoare scrise, româneşti sau străine, dar
pentru personaje istorice mai apropiate, au folosit informaţii din tradiţia populară sau din
propria amintire. Dintre ei, cel mai preocupat de tradiţiile populare este Neculce care scrie "o
samă de cuvinte" despre voievozi, boieri sau ţărani, "ce sintu audzite din om in om, de
oameni vechi şi bătrâni, şi în letopiseţu nu sintu scrise". De exemplu, legenda despre Nicolae
Milescu Spătarul este povestea unui mare boier şi cărturar român, care călătoreşte prin mai
multe ţări ale lumii, scrie primul jurnal de călătorie. Cronicarul descrie succinct portretul
acestuia şi îl completează printr-o serie de episoade anecdotice.
Harul de povestitor a lui Neculce se relevăîn legende, stilul are frumuseţea limbii
populare. Cronicarul presară epicul cu anecdote, învioreazărelatarea istorică prin ironie şi
umor.Dar cronicarul are şi arta portretizarii, creionând fizionomii vii, sugerând caracterul
printr-un element particular: un gest, o acţiune simplă, un tic, un obicei. Povestitor innăscut,
Ion Neculce a creat o operă durabilă, a cărei forţă artisticăpleacă de la limbaj care are mărcile
oralităţii: un număr mare de epitete, comparaţii, pilde, proverbe si zicatori.

Ion Neculce, O samă de cuvinte10

IV. Ştefan-vodă cel Bun, bătându-l turcii la Războieni, au mărsu să intre în Cetatea
Neamţului. Şi fiind mumă-sa în cetate, nu l-au lăsat să intre şi i-au dzis că pasirea în cuibul
său nu piere. Ce să să ducă în sus, să strângă oaste, că izdânda va fi a lui. Şi aşè, pe cuvântul
mâne-sa, s-au dus în sus şi au strânsu oaste.
Iară împăratul turcescu au vinit cu toată puterea lui la Cetatea Neamţului. Şi au suit
puşcile deasupra unui munte pre despre Moldova. Şi au început a bate Cetatea Neamţului
foarte tare. Iar pre acee vreme era un neamţu închis în cetate. Şi vădzind că bat cetatea, au
dzis păzitorilor să spuie mumei lui Ştefan-vodă să-l sloboadă de la închisoare, din temniţă,
pre dânsul, că el va mântui cetatea de acel greu. Deci, slobodzindu-l pre acel neamţu de la
închisoare, s-au şi apucat acel neamţu de au îndreptat puşcile din cetate asupra turcilor,
unde sta acolo în munte, de avè nevoie cetatea. Şi au şi lovit în gura unii puşci turceşti, de au
sfărmat-o. Şi au început a bate în corturile turcilor, cât şi boldul de la cortul împăratului l-au
sfărmat. Deci n-au mai putut sta turcii întru acel vârvu de munte, de unde avè cetatea nevoie,
ce numai le-au căutat a să da în laturi de la acel locǔ.
Iară Ştefan-vodă, mergând de la Cetatea Neamţului în sus pre Moldova, au mărsu pe
la Voroneţ, unde trăiè un părinte sihastru, pre anume Daniil. Şi bătând Ştefan-vodă în uşa
sihastrului, să-i descuie, au răspunsu sihastrul să aştepte Ştefan-vodă afară pănă ş-a istovi
ruga. Şi după ce ş-au istovit sihastrul ruga, l-au chemat în chilie pre Ştefan-vodă. Şi s-au
ispovedit Ştefan-vodă la dânsul. Şi-au întrebat Ştefan-vodă pre sihastru ce va mai face, că nu
poate să să mai bată cu turcii: închina-va ţara la turci, au ba? Iar sihastrul au dzis să nu o
închine, că războiul este a lui, numai, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în
10
https://ro.wikisource.org/wiki/Letopise%C8%9Bul_%C8%9A%C4%83rii_Moldovei/O_sam
%C4%83_de_cuvinte

99
100

numele Sfântului Gheorghie, să fie hramul bisericii. Deci au şi purces Ştefan-vodă în sus pe
la Cernăuţi şi pre la Hotin şi au strânsu oaste, feliuri de feliuri de oameni. Şi au purces în
gios. Iar turcii, înţălegând că va să vie Ştefan¬vodă cu oaste în gios, au lăsat şi ei Cetatea
Neamţului de a o mai bate şi au început a fugi spre Dunare. Iar Ştefan-vodă au început a-i
goni în urmă şi a-i bate, pănă i-au trecut de Dunăre. Şi întorchându-s-înapoi Ştefan-vodă, s-
au apucat de au făcut mănăstirea Voroneţul. Şi au pus hramul bisericii Sfântul Gheorghie.

Dimitrie Cantemir11

Dimitrie Cantemir s-a născut pe 26 octombrie 1673 la Iaşi în familia lui Constantin Cantemir.

Dimitrie Cantemir, gravură, 1734

Mama sa – Ana Bantaş, era descendenta unei familii de boiernaşi, la origine negustori din Lăpuşna. Deşi
analfabet, ştiind numai să se iscălească, Constantin Cantemir a dat o educaţie aleasă copiilor săi Antioh şi
Dimitrie. El a invitat în familie dascăli dintre cei mai instruiţi din ţară şi din străinătate, între care şi pe călugărul
grec Ieremia Cacavelas, teolog poliglot, filosof şi predicator, care studiase la universităţile din Leipzig şi Viena.
Încă în patrie, până la plecarea sa în calitate de ostatic la Poarta Otomană, Dimitrie căpătase cunoştinţe
temeinice. În afară de instrucţia obişnuită, care era dată pe atunci copiilor de boieri (citire, scriere şi socotit,
unele cunoştinţe elementare de religie creştin-ortodoxă), el mai studiase limbile slavă, greacă şi latină, teologia
ş.a.
În 1688 Dimitrie Cantemir este trimis la Istanbul pe lângă curtea sultanului în calitate de ostatic. La alt nivel,
superior, Dimitrie îşi continuă studiile la Constantinopol, atât la Înalta şcoală a Patriarhiei din acest oraş, cât şi la
diverşi profesori particulari de formaţie culturală europeană şi orientală. În timpul şederii sale îndelungate (circa
22 de ani cu mici intermitenţe) în capitala Imperiului Otoman, Dimitrie a manifestat un mare interes faţă de
istoria, cultura şi civilizaţia orientală, mai cu seamă faţă de cea turco-otomană. În acest mediu tânărul Dimitrie a
studiat filosofia, logica, teologia, geografia, istoria, muzica, medicina, folclorul, limbile occidentale şi orientale
(turca, persana, araba), desenul şi arhitectura. Aceste cunoştinţe temeinice i-au permis să elaboreze mai multe
lucrări dedicate istoriei, civilizaţiei şi culturii. Mai mult ca atât, unele din concluziile sale pe care le-a tras de pe
urma studierii religiei musulmane, istoriei Imperiului Otoman, a încercat să le pună la temelia activităţii sale
practice ca domn al Ţării Moldovei în anii 1710-1711. Cu timpul, tânărul Cantemir deveni cunoscut în cercurile
cele mai înalte ale curţii şi aristocraţiei otomane, stabilind totodată legături cu reprezentanţi diplomatici ai
diferitor ţări europene – Franţei, Rusiei, Olandei ş.a. Este apreciat în cercurile înaltului cler ortodox, precum şi
în cele ale oamenilor de ştiinţă de cea mai aleasă cultură din capitala imperiului. Datorită cunoştinţelor căpătate
în patrie, cât şi celor dobândite la Istanbul, în mediul unor mari personalităţi ale culturii europene şi orientale,
Dimitrie devine un om de cea mai aleasă pregătire intelectuală.
Între anii 1691-1693 a trăit la curtea domnească a tatălui său. După toate probabilităţile, Dimitrie Cantemir a
manifestat interes faţă de viaţa politică încă din copilărie, de pe când tatăl său a urcat în scaunul Ţării Moldovei
(1685). Ca fiu de domn, se văzu în drept să-l urmeze pe tatăl său în tronul Ţării Moldovei, după ce acesta se
stinse din viaţă în 1693. Cronicile autohtone, alte documente ale vremii îl atestă pe Dimitrie Cantemir în scaunul
domnesc doar pe parcursul lunilor martie-aprilie 1693. Deşi susţinut de unii mari boieri din ţară (Iordache Ruset,
Lupu Bogdan), care ar fi dorit să profite de tinereţea voievodului pentru a-l subordona intereselor sale, sultanul
nu l-a îmbrăcat cu caftan domnesc şi, prin urmare, el fu nevoit să renunţe la tron. Evenimentul s-a consumat fără
oarecare urmări pentru Dimitrie Cantemir şi el a revenit la Istanbul, continuându-şi cu şi mai multă râvnă
activităţile cărturăreşti.

11
http://www.cantemir.asm.md/dimitrie/biografie.

100
101

În anii primei domnii a fratelui său, Antioh Cantemir (1695-1700), Dimitrie îndeplineşte misiunea de
capuchehaie, adică de reprezentant al domnului la Constantinopol, fapt care l-a plasat în cercurile politice şi
diplomatice ale curţii otomane, iar această împrejurare i-a permis să fie informat din prima sursă despre tot ce se
petrecea mai important în materie de relaţii internaţionale şi politică în imperiu, în ţările europene şi în ţările
române. În 1699 Dimitrie Cantemir se căsătoreşte cu Casandra, fiica domnului muntean Şerban Cantacuzino.
Evenimentul – ordinar la prima vedere – s-a răsfrânt în modul cel mai direct asupra relaţiilor politice dintre Ţara
Românească şi Moldova. Căci văzându-se ginere al fostului domn muntean Dimitrie Cantemir şi-a declarat
pretenţiile de a ocupa scaunul domnesc al ţării vecine. Faptul viza direct interesele lui Constantin Brâncoveanu,
pe atunci domn al Ţării Româneşti (1688-1714), care, bineînţeles, se apăra cu hotărâre de toţi rivalii săi.
Rivalitatea şi suspiciunea reciprocă dintre Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu s-a menţinut multă
vreme, făcând să izbucnească, cu anumite ocazii, cu o vigoare deosebită. Aceste evenimente s-au reflectat şi în
unele opere cantemiriene. De asemenea, aflarea lui Dimitrie Cantemir în mediul elitei otomane de la
Constantinopol, l-a făcut să participe în diferite campanii militare ale oştilor turceşti, acumulând o experienţă
politică, dar şi militară. Astfel, în 1697 viitorul domn participă în tabăra otomană la luptele de la Petrovaradin şi
Zenta. Înfrângerea catastrofală suferită de oştile sultanului Mustafa al II-lea (1695-1703) în faţa austriecilor, l-au
condus încă de pe atunci pe tânărul Cantemir la o importantă concluzie în plan politic: puternicul Imperiu
Otoman începe să decadă. Ulterior, teza a fost tratată şi argumentată pe larg de el în celebra-i operă Istoria
creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman.
Pe de altă parte, în aceşti ani viaţa îi oferă şi o altă experienţă, care îi tensionează relaţiile cu fratele său
Antioh. Este vorba despre unele proprietăţi, de altfel destul de modeste, lăsate de Constantin Cantemir fiilor săi.
Dimitrie s-a văzut nedreptăţit de partajul acestor averi, pe care îl făcuse fratele său. Încordarea, apărută între cei
doi fraţi, trece însă pe planul al doilea, când în 1699, în anumite împrejurări, nu fără concursul Porţii Otomane şi
probabil al voievodului muntean, Antioh Cantemir pierde tronul Ţării Moldovei în folosul lui Mihai Racoviţă.
Pe de altă parte, domnul Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu văzând în Dimitrie un rival puternic ca ginere
de voievod muntean, îşi intensifică intrigile sale contra lui, reuşind pentru un timp scurt, prin intermediul
oamenilor săi de la Constantinopol, să obţină surghiunirea lui Dimitrie Cantemir. Deoarece Antioh Cantemir
refuză să-şi răscumpere fratele, Dimitrie reuşeşte să-şi recapete libertatea cu ajutorul ambasadorului Franţei la
Istanbul.
Următorii ani s-au dovedit a fi mai liniştiţi pentru Cantemireşti. Pe de o parte, Dimitrie reuşi să-şi
îmbunătăţească întrucâtva relaţiile cu Constantin Brâncoveanu, obţinând chiar în schimbul averilor confiscate
ale soţiei sale, o pensie anuală din partea voievodului muntean. În acelaşi timp, în condiţiile favorabile
survenite prin faptul că mare vizir al Porţii Otomane deveni Tebendar Mehmed-paşa, prietenul lui Dimitrie
Cantemir, în 1705-1707 domn al Moldovei devine din nou Antioh Cantemir. Frământările şi rivalităţile politice
din centrul şi estul Europei conduc la conflicte armate de proporţii, în primul rând dintre Suedia şi Rusia,
evenimente faţă de care nu rămâne indiferentă nici Poarta Otomană. După ce Carol al XII-lea suferă o
înfrângere zdrobitoare din partea armatei ruse, care îl avea în frunte pe ţarul Petru cel Mare, situaţia se complică
brusc şi pentru Imperiul Otoman, deoarece evenimentele s-au deplasat din zona Mării Baltice în cea situată în
apropiere de stăpânirile otomane din nordul Mării Negre. În condiţiile când Carol al XII-lea s-a refugiat după
înfrângerea de la Poltava în hotarele Imperiului Otoman, lângă cetatea Bender pe Nistru (la Varniţa), iar sultanul
acordă tot sprijinul regelui suedez, pericolul unei confruntări directe dintre Rusia şi Imperiul Otoman devine
iminent. În asemenea condiţii, Poarta caută să instaleze în tronul Ţării Moldovei un domn în care să aibă toată
încrederea. După mai multe căutări şi ezitări turcii îl aduc în scaunul domnesc de la Iaşi pe Dimitrie Cantemir,
care, aflându-se de mai mulţi ani la Constantinopol şi fiind bine cunoscut în sferele politice cele mai înalte de la
curtea sultanului, se considera că merită toată încrederea. Astfel, în împrejurări extrem de complicate, Dimitrie
Cantemir deveni, la 14 noiembrie 1710, domn al Ţării Moldovei.
Trecându-şi pe un plan secundar preocupările cărturăreşti, noul domn moldovean a început să se ocupe cât se
poate de temeinic de treburile ţării. În scurtă vreme caută să-şi apropie boierimea căreia încearcă să-i
împărtăşească planurile sale de izbăvire a Ţării Moldovei de stăpânirea otomană cu sprijinul lui Petru cel Mare,
ţarul rus ce se impusese strălucit în faţa Europei de atunci. Fie sub influenţa concluziilor proprii de mare declin
al Imperiului Otoman, fie sub influenţa unor personalităţi politice, cum ar fi, de exemplu ambasadorul Rusiei la
Constantinopol P. A. Tolstoi ş.a., Dimitrie Cantemir ajunge la convingerea că s-au creat cele mai favorabile
împrejurări de a scoate ţara de sub stăpânirea turcilor, în alianţă cu cea mai mare putere creştină ortodoxă de
atunci – Rusia. În scurtă vreme, Dimitrie Cantemir stabileşte legături cu ţarul Petru în vederea încheierii unei
alianţe antiotomane. Ca urmare a tratativelor secrete dintre cele două părţi la Luţk, la 13 aprilie 1711, este
întocmit un tratat de alianţă. Se admite (şi pe deplin întemeiat), că textul tratatului a fost elaborat de Dimitrie
Cantemir şi remis lui Petru I de către trimisul Moldovei Ştefan Luca. Aprobat de ţar, documentul a fost
promulgat sub forma unei diplome date de Petru I domnului Ţării Moldovei. Tratatul de la Luţk cuprinde 17
articole. În primul articol se stipula că ţarul ia “sub oblăduire” pe domn şi întreg poporul ţării. După scuturarea
stăpânirii otomane, Moldova va înceta să plătească tribut şi alte dări Porţii, se restabileau hotarele vechi ale Ţării
Moldovei de până la instaurarea dominaţiei otomane. În continuare se arăta că Moldova urma să treacă sub

101
102

protectoratul Rusiei, care garanta integritatea teritorială a principatului şi se obliga să nu se amestece în treburile
lui interne. Scaunul domnesc era rezervat dinastiei Cantemireştilor, acţiune prin care Moldova trebuia să devină
o monarhie absolută şi ereditară. După unele aprecieri, Tratatul de la Luţk este un model de prudenţă şi abilitate
diplomatică, prin care Dimitrie Cantemir urmărea obţinerea independenţei şi integrităţii teritoriale a Moldovei.
Tratatul n-a fost tradus în viaţă, deoarece campania de la Prut, care a urmat ân vara anului 1711, nu s-a
încununat de succes.

I.F.Zubov, G.P.Tepcegorski, "Teza teologică

a lui Laurenţiu de Transilvania", gravură, 1712
În conformitate cu înţelegerile secrete dintre Petru I şi reprezentanţii lui Dimitrie Cantemir, în scurtă vreme, la
30 mai 1711, armata rusă, în frunte cu ţarul, trece Nistrul. Se spune că alături de “polcurile” ruseşti, au intrat în
ţară şi patru regimente de voluntari moldoveni. Din partea sa, Dimitrie Cantemir a adunat în 15 zile o oaste
moldovenească în frunte cu 17 “polcovnici” şi 170 de “rotmiştri”, cu steaguri a câte 100 de oameni fiecare. Însă
din criză acută de timp el n-a reuşit să adune numărul scontat de oşteni. Nu s-a soldat cu rezultate concrete nici
înţelegerile lui Petru cel Mare cu domnul Constantin Brâncoveanu, căci aproape concomitent cu intrarea armatei
ruse în Moldova, Ţara Românească este invadată de o numeroasă oaste otomană. Şi-a spus cuvântul în sens
negativ şi oboseala oştirilor ruse de pe urma marşurilor istovitoare, precum şi lipsa acută de provizii. Pe
deasupra, Ţara Moldovei era bântuită în vara aceea şi de o secetă cumplită, care a redus cu mult posibilităţile
completării rezervelor alimentare şi furajere ale armatei. Toate acestea au făcut ca raportul de forţe în ciocnirile
directe dintre cele două părţi beligerante să fie defavorabil aliaţilor creştini. O uriaşă oaste otomană a trecut
Dunărea. Bătălia decisivă a avut loc la 8-9 iulie 1711, lângă satul Stănileşti de pe Prut. Aici oastea turco-tătară
cu un efectiv de 200 de mii de oameni încercui armata ruso-moldovenească, care număra ceva mai mult de 40
mii şi care se pomeni în scurtă vreme într-o situaţie critică. Fiind izolată de efectivele ei principale, de ţară în
general, oastea moldo-rusă, din cauza lipsei de muniţii, de alimente, apă şi a imposibilităţii de a primi întăriri, a
început să cedeze. În condiţiile create ale unei inevitabile înfrângeri militare, cei doi aliaţi creştini încearcă să
obţină încheierea unei păci cât mai onorabile. La 12 iulie 1711 este încheiat un tratat (armistiţiu) de pace,
conform căruia armata rusă este impusă să părăsească Moldova.
Această înfrângere a avut urmări dintre cele mai grele pentru Ţara Moldovei, pe care, în urma “hainirii” lui
Dimitrie Cantemir, turcii erau gata s-o transforme în paşalâc. Împreună cu circa 4 mii de consângeni (mulţi
boieri cu familiile lor, precum şi reprezentanţi ai diferitor categorii de slujbaşi), Dimitrie Cantemir părăseşte
Moldova luând drumul pribegiei spre Rusia. În urma lor turcii şi tătarii au supus ţara unui jaf aproape fără
precedent – cetatea Hotinului este transformată în raia (1714-1715), iar tronul ţării este dat pe mâna grecilor
fanarioţi. Dimitrie Cantemir şi familia sa, mai mulţi boieri, slujitori, militari ş.a., în număr de circa o mie (dintre
cei plecaţi iniţial), au rămas pentru totdeauna în Rusia. Atât Dimitrie Cantemir, cât şi alţi refugiaţi au primit
moşii şi unele drepturi nobiliare ruseşti. În iarna anului 1711-1712, În drum spre locul de destinaţie, Dimitrie
Cantemir suferă o pierdere grea. I se stinge din viaţă soţia Casandra – o femeie deosebit de cultă şi înţeleaptă,
precum şi unul din fii. În cele din urmă, Dimitrie Cantemir primeşte moşii în apropiere de Moscova unde
întemeiază un sat – Dimitrievka, precum şi unele averi imobile în Moscova şi Petersburg. Aici se ocupă mai
multă vreme de treburile sale cărturăreşti, de educaţia şi instruirea copiilor, mai ales a lui Antioh (născut în 1709
la Istanbul), precum şi de treburi gospodăreşti, construind chiar şi o biserică după un proiect propriu.
În lunile de iarnă se afla mai mult în casele de la Moscova, unde lucra intens la mai multe din operele
începute cu ani în urmă, fie în Moldova, fie la Istanbul, coresponda cu ţarul, cu alţi demnitari ruşi, cu oameni de
ştiinţă, mai cu seamă de origine germană, care se stabiliseră într-un număr destul de mare la Petersburg. Prin

102
103

intermediul acestora, Dimitrie Cantemir începe să fie cunoscut în mediile ştiinţifice şi academice din Germania,
în special la Academia de Ştiinţe din Berlin. Drept urmare, aici încep să fie cunoscute unele din operele sale, atât
cele ce ţineau de istoria, cultura şi civilizaţia poporului român, cât şi cele consacrate valorificării civilizaţiei
orientale turco-arabo-persane, Cantemir bucurându-se de faima de savant orientalist de vastă cultură intelectuală
şi de autor al unor lucrări ce prezentau un mare interes pentru oamenii de ştiinţă din Germania de atunci. Iată de
ce, la propunerea unor oameni de ştiinţă germani aflaţi în serviciul ţarului, în 1714 Dimitrie Cantemir este ales
membru titular al Academiei din Berlin pentru Secţiunea ştiinţelor orientale.
În corespondenţa sa purtată cu ţarul, cu alţi demnitari ruşi, Dimitrie Cantemir cerea să i se dea un serviciu
pentru “a nu mânca pâinea degeaba”. Mai cerea permisiunea trimiterii fiilor săi la studii în străinătate, precum şi
organizarea unei noi campanii împotriva Porţii Otomane, care să-i permită redobândirea scaunului domnesc.
Însă aceste rugăminţi nu i-au fost îndeplinite niciodată. Cât priveşte rugămintea de a fi încadrat în aparatul de
stat al lui Petru, ea i-a fost îndeplinită cu destulă întârziere – doar în 1719, dar nu înainte ca el să facă mai multe
drumuri în noua capitală a Rusiei, unde să-l cunoască mai îndeaproape pe Petru şi pe demnitarii din anturajul
său. Drept urmare, fostul domn moldovean este apreciat destul de înalt la curtea ţarului, cu atât mai mult că între
timp se căsătorise cu una din cneaghinele ruse – Anastasia Trubeţkaia. În asemenea împrejurări, când ţarul
pregătea o nouă campanie militară în sud, Dimitrie Cantemir se potrivea de minune ca sfetnic în probleme
orientale şi de aceea a fost pus în slujba ţarului în cele mai înalte sfere ale puterii imperiale ruse. În 1719
Dimitrie Cantemir devine senator şi unul dintre cei mai apropiaţi consilieri ai lui Petru I în probleme de politică
orientală a Imperiului Rus.
În timpul campaniei “persane” din 1722-1723, Dimitrie Cantemir a fost şeful cancelariei imperiale de campanie
şi unul dintre sfetnicii intimi ai ţarului. Dintre acţiunile din această perioadă a vieţii şi activităţii lui Dimitrie
Cantemir sunt remarcate apariţia de sub tipar la Petersburg, în 1722, a cărţii sale despre sistemul religiei
mahomedane, a unei lucrări cu caracter istorico-geografic Despre Zidul Caucazian, precum şi a altor lucrări.
Anumiţi istorici admit că în Rusia a fost elaborată şi varianta în limba latină a Hronicului a vechimei romano-
moldo-vlahilor, lucrare pe care, după unii cercetători, Dimitrie Cantemir ar fi pierdut-o într-un naufragiu pe
Marea Caspică, pe când făcea cale întoarsă din campania persană. Efortul şi activitatea destul de intensă pe
multiple planuri din aceşti ani au agravat mult starea sănătăţii lui Dimitrie Cantemir, care suferea de diabet
zaharat. La scurt timp după întoarcerea dintr-un drum greu şi plin de primejdii, Dimitrie Cantemir se stinge din
viaţă la 21 august 1723 la moşia sa Dimitrievka şi este înmormântat în biserica construită de el la Moscova.
Astfel s-a încheiat viaţa uneia dintre cele mai mari personalităţi ale culturii şi spiritualităţii româneşti de la
hotarul sec. XVII-XVIII.
În 1935, în condiţiile când între România şi fosta Uniune Sovietică s-au stabilit relaţii diplomatice, osemintele
distinsului om politic şi cărturar Dimitrie Cantemir au fost aduse în ţară şi înhumate la biserica Trei Ierarhi din
Iaşi.

În viziunea lui Dimitrie Cantemir, clar exprimată în Hronicul vechimei romano-

moldo-vlahilor,unitatea românilorstă la temelia conştiinţei noastre colective de sine, a
conştiinţei destinului nostru comun în timp:
Într-acestași chip, iarăși dzicem, și noi făcând, pre céle cu vechimea vremilor
îngropate a vechilor istorii comoare la lumină a le scoate și la triaba de obște a le arăta ne
vom sili, și céle românești precum romanilor să cuvin vom dovedi.
Unitatea de conştiinţă care clădeşte un neam în timp este o unitate superioară, o
unitate de destin istoric, în care spaţiul locuit, jertfa pentru apărarea gliei străbune, legea
şi norma de vieţuire, limba, cultura, obiceiurile şi tradiţiile, gândirea generoasă în
numele emancipării condiţiei umane, spiritualitatea, munca productivă şi stăpânirea
acestora în numele viitorimii constituie temelii ale comunităţii de soartă. Toate acestea le
identificăm, ca un fir roşu, în vasta şi profunda sa operă, cunoscută pe mai multe meridiane şi
în lume.
În solidarizarea sa întru unitate a românilor, Cantemir evidenţiază responsabilitatea
faţă de urmaşi ca o ordine superioară a firii:
Pre carea noi, ca pe un vârtos și tare scut îmbrățășind, drépte arme pe dreptul vom
apuca; și în câmpul istoriilor ieșind, cu înfipți pași și cu neîntoarsă față, pre vrăjmașea a de
demult uitării tirănie la lupta monomahiii vom chema; și pentru izbândirea laudelor și slavii
moșiii, pănă la vărsarea aceii mai de pre urmă a singelui picătură, lupta vom suferi: și încă
svânta agiutorindu-ne adeverință, precum ca a vulturului (supt a căruia chedzi s-au și
născut), cea din fire și din naștere tineréțe să-i întoarcem tare nedejduim.

103
104

Eruditul cărturar reflectă, în întreaga sa operă, nu numai în Hronicul vechimei

romano-moldo-vlahilor, unitatea istorică, peste timp – matricea unităţii românilor - la
care, progresând, este benefic pentru noi, ca popor, să ne raportăm. Această tip de relaţie ne
înseninează privirea, ne dă încrederea şi curajul de înfrunta duşmăniile vremelnice care ar
încerca să ne ştirbească verticalitatea şi demnitatea noastră:
De le vom căuta firea, inima și cea iroicească vitejie, aiave iaste că a hotarălor lumii
romănești împotriva sirépelor neamuri tătărești ca niște zidiuri de aramă puși și nebiruiți
apărători s-au socotit și într-înșii numai să să fie păzit și plinit acel adevărat cuvânt pentru
cei hiriși romani de la Seneca dzis: „unde au biruit romanul acolo au și trăit”.
Legaţi de dragostea patrii,suntem binecuvântaţi în starea lucrurilor pe pământ şi
dobândim energia istorică de a progresa:
Așijderea și noaă a ni să părea slobod va fi că nu cu acest al nostru pentru vechimea
Romano-Moldo-Vlahiii Hronic, ca nu cumva de la vecinii de primpregiur vreo vrajbă
neâmblândzită să ne scornim, să nu cumva în loc de glumă și de râs să ne luăm ca și cum de
dulce dragostea patrii nebuniți a fi socotindu-ne, să dzică că célea ce să cad credinții
istoricești hotare am sărit. Că acéstea măcar cevași împotriva noastră nefăcând, cu intriagă
consțienție mărturisim (însă deosăbi de lunecarea neștiinței carea tuturor oamenilor aproape
și de casă iaste) că nu așé după a noastră și a patriii voie să fim îmblat, cu carea cea de
demult potolită și supt răcită cenușea zavistiii învălită scânteaie, într-a urăi și clevetii pojar
să o ațițăm și să o ijdărâm.
Aceasta este matricea de unitate a românilor pe care ne-a lăsat-o moştenire Dimitrie
Cantemir. Ne dă încredere, energia de a construi şi de a stăpâni demn ceea ce avem în numele
viitorimii.
În pragul Centenarului Unirii, fiecare dintre noi trăieşte sentimentul de apartenenţă, în
care cultura imensă a acestui popor ne oferă oportunitatea de a-i explora resursele
genealogice - la trecutu-ţi mare, mare viitor. Şi atunci, vedem în Cantemir o verigă în lanţul
demnităţii de neam, noi înşine suntem o verigă şi aşa vom continua, pentru că astfel ne
definim – suntem latemelia comunităţii de soartă. De altfel, aceasta este şi urarea lui
Dimitrie Cantemir, peste timp, pentru toţi românii:
Tuturor iubiților, în Hristos Dumnădzăul frați, romano-moldo-vlahilor, sănătate!

Istori’ a Imperiului Ottomanu - Crescerea si scaderea luide Demetriu Cantemiru

(traducerea dr. Ios. Hodosiu).
Studierea conştiinţei timpului la Dimitrie Cantemir porneşte de la premisele identităţii
în modernitate a autorului care constau în conştiinţa valorii în universalitate, cunoaşterea de
sine şi a lumii, obiectivarea ştiinţifică, relaţia lingvistică dintre semnificant şi semnificat. Pe
de altă parte, pentru a aborda, din perspectivă actuală, problema conştiinţei timpului la
Cantemir, se impun delimitări epistemologice: ce este conştiinţa şi care sunt valorile timpului.
Textul utilizat este Istori’ a Imperiului Ottomanu - Crescerea si scaderea luide Demetriu
Cantemiru (traducerea dr. Ios. Hodosiu). Am identificat, în opera aminită,transpunerea
timpului în spaţiu în viziunea lui Henri Bergson, timpul succesiv definit de Mihail Bahtin,
valorile timpului comun din Gaston Bachelard vs timpul divin, timpul sinteză al lui Martin
Heidegger, transfigurarea timpului prin experienţă şi prin acţiune din Jean Burgos.
Explorăm contextual opera cantemiriană Incrementa et Decrementa Aulae
Othmannicae, pe baza utilizării metodei rezonanţei în fenomenologia culturală europeană,
din perspectivă temporală. Constatăm efecte de rezonanţă ale discursului cantemirian sub
aspect cognitiv, afectiv şi conativ pe aria de confluenţă Occident – Orient. Varianta noastră de
referinţă a fost traducerea realizată de Iosif Hodos în 1876. Percepţiile şi reacţiile explorate
de noi sunt: sensibilizare şi cunoaştere, manifestarea disponibilităţii, a preferinţei şi a
exprimării critice, precum şi înregistrarea unor acte culturale conative sau volitive. Actele

104
105

conative ale rezonanţei culturale sunt legate de amplificarea şi de manifestarea unor

comportamente. Prin această lucrare, D. Cantemir încearcă să atragă atenţia asupra necesităţii
închegării unei alianţe a ţărilor europene împotriva expansiunii turceşti – de altfel, autorul a
dezvăluit acest comportament conativ în Descriptio Moldaviae.

Descriptio Moldaviae
Aşa cum s-a înregistrat în hermeneutica cantemiriană, caracteristicile antropologice
ale moldovenilor din Descriptio Moldaviae sunt, în realitate, extrapolate pentru toţi românii
din spaţiul carpato-dunăreano-pontic. Lucrarea noastră îşi propune să evidenţieze vocaţia
europeană a lui Cantemir în demersurile sale de analiză antropo-pedagogică prin folosirea
metodei comparative, a cadrului epistemologic, a utilizării unui proiect de concepte, văzute,
în evoluţia lor, sincronic şi diacronic, cu variabile contextuale. Omul şi emanciparea sa din
spaţiul carpato-dunăreano-pontic sunt în centrul acestei vocaţii europene în antropo-
pedagogie, anticipând astfel programul socio-educaţional şi cultural al generaţiei paşoptiste,
precum şi teorii actuale contextuale.
La urmă, când peţitorii se laudă cu sila şi cu armele, atunci părinţii scot fata la
iveală, împodobită după puterile lor. Când o văd, peţitorii spun îndată că ea este ciuta
căutată. Apoi cheamă un preot sau, dacă acesta este prins cu alte trebi, pe cei mai bătrâni
dintre vecini şi înaintea lor logodnicii îşi schimbă inelele. Isprăvindu-se aceasta, părinţii
ascund îndată fata şi se întinde masa, la care, înainte să se scoale, se hotărăşte ziua nunţii.
Când mirii sunt copii de boieri, atunci nu se poate face nici logodna şi nici binecuvântarea
preotului fără încuviinţarea domnului şi mărturia arhiereului. Prin aceasta de la urmă se
caută să nu se facă vreo nuntă neîngăduită de legile creştineşti şi preoţeşti; iar prin cea
dintâi, să nu se unească mai de aproape prin această legătură mai multe neamuri boieresti
fără de voia domnului. Când se hotărăşte vremea să se facă nunta, atunci rudeniile se adună
în lunea dinainte, după liturghie, atât în casa mirelui, cât şi în cea a miresei, aduc lăutarii
din locul acela, care mai întotdeauna sunt ţigani şi se ospătează în casă în cântările din gură
şi din instrumente, ale acestora. După ce se ridică de la masă, fetele şi alte femei cern făină
aleasă pentru nuntă, din care pricină ziua aceasta este numită îndeobşte ziua cernutului.
Dacă se află în acelaşi târg sau în acelaşi sat casele celor logodiţi, ori nu sunt mai departe
una de alta decât cale de două sau trei zile, atunci ospăţul de nuntă începe de joi în
amândouă casele şi ţine până sâmbătă. Duminică se strâng toate rudeniile mirelui ca să
aducă mireasa şi trimit înainte colăcari ca să vestească sosirea mirelui. Cei ce sunt adunaţi
la casa miresei îi pândesc în cale şi caută să-i prindă înainte să ajungă la casa miresei. Ca
să se ferească de acest lucru colăcarii folosesc de obicei cai foarte iuţi. Dacă se întâmplă să-
i prindă, când este vorba de oameni din norod, îi leagă vârtos şi-i pun de-a-ndăratelea pe
cal; la cei de frunte, însă, pe aceştia îi împresoară prietenii miresei şi îi duc îndată, cu chip
că i-au robit, până la casa acesteia. Odată ajunşi acolo, îi întreabă ce caută? Ei dau răspuns
că au fost trimişi să vestească război şi că oştenii vor sosi curând ca să ia cetatea12.

Alexandria13

Alexandria este un roman popular, scris în Egiptul elenistic (cca. secolul al III-lea î.Hr.) și atribuit în
mod fals istoricului Calistene(en), de aceea denumit uneori „Pseudo-Calistene”, și care evocă, apelând adesea la
12
https://bibliotecapemobil.ro/content/scoala/pdf/Descrierea_Moldovei_-_Dimitrie_Cantemir.pdf
13
https://istoriiregasite.wordpress.com/2015/03/24/alexandria-cea-mai-raspandita-carte-populara-la-
romani/

105
106

elemente miraculoase, fantastice, războaiele lui Alexandru Macedon. Răspândit în toată Europa, romanul a
pătruns în literatura română printr-o traducere în slavona sîrbo-croată. Această versiune stă la baza primei
prelucrări românești cunoscute (Alixăndria), datînd din a doua jumătate a secolului al XVI-lea și păstrată în
cópii manuscrise, în toate provinciile românești. Elemente din Alexandria au intrat în folclor (colinde, orații etc.)
și în onomastica populară.
Alexandria, carte populară, compusă, probabil, în secolele al III-lea sau al II-lea î.Hr., în limba greacă,
în Egipt, scrierea are la bază legendele despre Alexandru Macedon şi, se pare, o istorie a expediţiilor sale
atribuită lui Callisthenes (c.370-327 î.Hr.). Circulând în numeroase variante, la mai multe popoare, naraţiunea
despre faptele războinice ale cuceritorului macedonean a primit elemente noi, în spiritul vremurilor şi după
caracterul popoarelor la care a pătruns.
Cele mai vechi texte sunt atestate în Imperiul Bizantin. Dintre acestea, versiunea numită în literatura de
specialitate Pseudo-Callisthenes a constituit sursa nenumăratelor prelucrări ivite în Evul Mediu. Din Imperiul
Bizantin, povestirea a pătruns în Apus prin traduceri latine, dintre care cea a clericului Leon din secolul al X-
lea, Historia Alexandri Magni regis Macedoniae de proeliis, a servit ca prototip versiunilor ulterioare. După un
text latin s-a făcut în secolul al XlII-lea traducerea sârbo-croată, identificată ca izvor al primei transpuneri
româneşti a Alexandriei, realizată în a doua jumătate a secolului al XVI-lea.
Cartea a cunoscut o rapidă răspândire, integrându-se fondului de cultură românească. Neagoe Basarab
reproducea pasaje în „învăţăturile” sale; în 1562, mitropolitul Grigore al Sucevei punea să i se copieze la
mănăstirea Neamţ versiunea sârbească a Alexandriei. Manuscrisul primei traduceri româneşti nu s-a păstrat. Prin
miscelaneul Codex Neagoeanus (1620), datorat preotului Ion Românul din satul Sânpetru (Hunedoara), s-a
transmis cea mai veche copie cunoscută (incompletă). Copiştii din cele trei ţări româneşti, cei mai mulţi în a
doua jumătate a secolului al XVIII-lea, au contribuit la răspândirea Alexandriei, care a căpătat prin circulaţie
culoare locală. În noile copii se introduceau episoade necunoscute versiunilor anterioare. Aşa se explică
numeroasele variante, dintre care unele au rezultat din contaminarea cu cărţi populare înrudite (de
exemplu, Istoria Troadei)
După afirmaţia lui Antonio Maria del Chiaro, secretarul lui Constantin Brâncoveanu, în 1713 ar fi ieşit
din tipografia lui Antim Ivireanul prima ediţie a cărţii, din care nu s-a păstrat nici un exemplar. În anul 1794,
Dimitrie Iercovici o tipăreşte la Sibiu cu cheltuiala lui Simion Pantea din Sălciua de Sus. Doi ani mai târziu,
cartea apare la Movilău în tipografia protopopului Mihail Strelbiţki. Din 1810, tipăriturile se succed la scurte
intervale, astfel încât până în 1864 s-au scos unsprezece ediţii după textul din 1794. Alături de acestea, circulau
şi multe copii manuscrise, de cele mai multe ori fragmentare.
Naraţiunea începe cu venirea în Macedonia a ultimului rege egiptean, Nehtinav, învins de Darie,
împăratul perşilor. Aici, Nehtinav se îngrijeşte, împreună cu filosoful Aristotel, de educaţia lui Alexandru,
moştenitorul regelui macedonean Filip. După moartea lui Filip, tânărul Alexandru urcă pe tron.
În prima parte a cărţii sunt povestite expediţiile lui Alexandru, dornic să cucerească lumea, în Solun, Antina,
Râm, Ţara Leşească, Eghipet, Persida şi India. Victoria asupra trufaşului Darie, cucerirea Persidei, războiul cu
Por, împăratul Indiei, sunt cele mai însemnate isprăvi ale eroului. În partea a doua a naraţiunii, Alexandru apare
ca un înţelept care vorbeşte în maxime. Unele variante cuprind şi câteva mici istorisiri satirice, cu intenţii
moralizatoare. Condamnat la un sfârşit tragic, prevestit de prorocul Ieremia, împăratul moare otrăvit de unul
dintre supuşi. Ducipal, calul său credincios, îl pedepseşte pe făptaş. Bocetului soţiei lui Alexandru, Ruxanda,
prezent numai în versiunile balcanice, i s-au adăugat elemente folclorice româneşti.
Alexandria a lăsat urme în literatura populară orală: în oraţii de nuntă, descântece, colinde, basme,
zicători şi proverbe, legende. Ecouri din Alexandria, cea mai răspândită carte populară la români, se întâlnesc la
cronicari, la scriitori de la începuturile literaturii noastre moderne, iar mai târziu la D. Bolintineanu, I. Creangă,
P. Ispirescu, G. Coşbuc, O. Goga, I. Agârbiceanu, M. Sadoveanu.

Alexandria14
Fiul regelui Filip al II-lea al Macedoniei și al reginei Olimpia s-a născut în anul 356
î.Hr., chiar în aceeași noapte când Templul lui Artemis din Efes a fost incendiat. Tatăl său,
care avea multe soții și care își neglija nevasta, i-a oferit fiului său, de-a lungul copilăriei o
educație spartană, fiind foarte sever. Se spune că l-a aruncat în mijlocul unui grup de lei [2].
Zilnic, Alexandru se antrena din greu să lupte și să comande soldați, îndeplinind îndatoriri
militare stricte. Datorită acestui mod de viață, a deprins tradițiile militare, dezvoltându-și o
constituție robustă.
Mama lui Alexandru, Olimpia, nu era de origine macedoneană, ci era grecoaică din
Epir. După istorici, ea a fost o femeie aprigă, extrem de neconvențională, cu ambiții dinastice
14
https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_cel_Mare#Copil%C4%83ria.

106
107

foarte puternice și cu interese oculte, crezând în „viața viitoare” și farmece. Soțul ei, regele
Filip, a luat-o în căsătorie când ea avea 20 de ani, iar el 28. Dar, foarte curând, după
conceperea lui Alexandru, el a început să se sperie de propria lui soție, pe care a surprins-o
odată dormind cu șerpi în pat. Oracolul i-a prezis lui Filip că ochiul cu care s-a uitat prin
gaura cheii ca să-și vadă pe ascuns nevasta îi va fi scos în viitor. Ceea ce s-a și întâmplat, în
cursul unei lupte.
Când Alexandru a împlinit treisprezece ani, tatăl său, regele Filip al II-lea al Macedoniei, a
decis că Alexandru avea nevoie de o educație superioară pe lângă educația spartană, și i-a
căutat un tutore. Acesta a fost marele filozof al antichității, Aristotel, care s-a ocupat de
educația tânărului Alexandru, dându-i acestuia vaste cunoștințe din
[3]
domeniul filozofiei, astronomiei, matematicii, artei, biologiei, geografiei și politicii.

Alexandru și Bucefal
Se povestește că micul prinț a reușit să îmblânzească un armăsar cu coama neagră,
de proveniență grecească, vândut regelui de către un comerciant, pe care nu l-au putut călări
nici cei mai puternici generali din armata lui Filip și nici regele însuși. Alexandru a
exclamat: „Ce cal pierd (ei, suita lui Filip). Și numai pentru că ei nu știu să se poarte cu un
cal”. Alexandru i-a cerut voie tatălui său să tragă de frâiele calului și descoperise frica
calului față de umbra sa. L-a întors cu fața spre soare și l-a putut încăleca. De atunci, acest
armăsar a devenit calul lui Alexandru, pe care l-a numit Bucefal („cap de bou”). Filip, tatăl
lui Alexandru l-a cumpărat în 343 î.Hr. pentru o sumă echivalentă acum cu 20.000 lire
sterline, iar în acel moment era atât de sălbatic încât nimeni nu-l putea încăleca. Descris ca
provenind din cea mai bună linie de creștere thesaliană, Bucefal avea roba neagră și o stea
albă în frunte și era mai mare în comparație cu ceilalți contemporani ai săi. Un scriitor grec
spunea că Bucefal avea un ochi albastru.
Conform istoricilor, Alexandru era un băiat deosebit, având o frumusețe aproape
feminină, și fiind exact opusul tatălui său Filip, care era o „brută care bea de stingea și era
dur cu toți cei din jurul său”. Alexandru avea trăsături delicate; toate reprezentările lui
rămase până astăzi confirmă acest lucru.

Atelier

1. Pe care dintre elementele de istoriografie veche prezentate mai sus le-aţi alege?
Argumentaţi în maximum 20 de rânduri.
2. Care sunt ideile progresiste ale cronicarilor? Argumentaţi în maximum 20 de rânduri

107
108

3. Comentaţi fragmentul din O samă de cuvinte de Ion Neculce în maximum 10 de rânduri.

4. Care este contribuţia lui Dimitrie Cantemir la patrimoniul universal?Argumentaţi în
maximum 20 de rânduri.
5. Comentaţi un fragment din Descrierea Moldovei de Dimitrie Cantemir în maximum 10 de
rânduri.
6. Care sunt elementele educative din cronici sau din viaţa cronicarilor pe care le-aţi folosi
pentru educaţia preşcolarului şi şcolarului mic?Argumentaţi în maximum 20 de rânduri.
7. Care sunt elementele educative din opera lui Dimitrie Cantemir sau din viaţa acestuia pe
care le-aţi folosi pentru educaţia preşcolarului şi şcolarului mic?Argumentaţi în maximum
20 de rânduri.

108
109

8.

4. Literatura secolului al XIX-lea. Valori ale literaturii pentru

copii

Secolul al XIX-lea este unul dintre secolele cele mai productive ale literaturii române
atât calitativ cât și cantitativ. În acest veac apar și se dezvoltă curente literare europene
precum romantismul, realismul, simbolismul sau curente culturale autohtone
ca latinismul și junimismul. Tot acum își defășoară activitatea literară poetul care este
considerat cel mai mare scriitor român, Mihai Eminescu, scriitori care sunt considerați mari
clasici, precum Ion Creangă, I. L. Caragiale, Ioan Slavici, poeți precum Alexandru
Macedonski, George Coșbuc sau Vasile Alecsandri, scriitori de talia lui Grigore
Alexandrescu, Constantin Negruzzi, Dimitrie Bolintineanu, Alexandru Odobescu, Nicolae
Filimon, Alexandru Vlahuță, Alecu Russo, Petre Ispirescu, Barbu Ștefănescu
Delavrancea, Anton Pann, Bogdan Petriceicu-Hasdeu sau, în fine, îndrumători precum Ion
Heliade Rădulescu, Mihail Kogălniceanu sau Titu Maiorescu.
Începutul secolului a fost marcat de activitatea Școlii Ardelene. Ideile iluministe au
găsit rezonanță mai ales în opera lui Ion Budai Deleanu, care între anii 1800-1812 a
definitivat textul Țiganiadei, prima epopee în limba română. Alți scriitori, precum Vasile
Aaron, Ion Barac, Dinicu Golescu, Gheorghe Asachi, Nicolae și Iancu Văcărescu, au căutat
de asemenea să popularizeze ideile iluministe și au excelat în traducerea unor texte clasice.

Dinicu Golescu15
Dintre scrierile sale, cea mai importantă este Însemnare a călătoriei mele, Constantin Radovici din
Golești, făcută în anul 1824, 1825, 1826, în Austria, Italia, Bavaria, Elveția și tipărită la Buda în 1826. Este
primul jurnal de călătorie tipărit din literatura română. [11][7] Notele sale de drum cuprind referiri critice la starea
de înapoiere socială și culturală a Țării Românești. Sub raportul limbii literare, lucrarea lui Golescu oglindește
trecerea de la limba română literară veche la limba română literară modernă. Insemnările de călătorie au fost
scrise mai întâi în greacă, apoi în limba română.
În însemnările sale de călătorie, Dinicu Golescu a încercat să pătrundă atât esența lucrurilor, cât și sufletele
oamenilor, spre a le desprinde semnificațiile și a le oferi drept pildă boierilor. El considera necesar ca boierii să
renunțe la aproape toate plăcerile lor, la lux, pentru a nu mai fi vanitoși. Dintre toate comparațiile pe care le face
Dinicu Golescu între cele văzute în țările avansate și cele văzute în țara sa, cea mai semnificativă, cea mai
elocventă pentru atitudinea sa de patriot luminat este comparația pe care o face între situația țărănimii române,
aflată în relații feudale, înapoiate, de muncă și cea a țărănimii din occidentul european.
În călătoria sa, Golescu vrea să vadă totul și, cu toate că poartă îmbrăcăminte orientală, intră
pretutindeni, în cabina motorului de pe vapor ca să-i prindă „meșteșugul”, sau în spitalul de nebuni. El are
sperietura primitivului de tot ce e „cu meșteșug” și măsoară valorile estetice cu „stânjenul”. La Veneția îl atrage
mașinăria celor doi „draci” care bat orele în turnul ceasornicului. Încolo, orașul i se pare fără meșteșug
„arhitectonicesc”. Cadrele din Palatul Dogilor le măsoară cu stânjenul, Domul din Milano e evaluat la „240
stînjini”. Cu incapacitatea lui de a se analiza, el cade în extaze profunde la cele mai neînsemnate lucruri
(apud G. Călinescu, op. cit.). „Au noao clopote- scrie el despre catedrala din Berna- pe care trăgându-le cu
meșteșug, nu fac numai sunete de clopote mari sau mici, ci fac o armonie foarte plăcută urechilor, dimpreună
jalnică și grozavnică.”
În a sa Însemnare... Dinicu Golescu scrie astfel despre Brașov: „Kronștatd, ce-i zic Româneaște Brașov.
Acest oraș este în ținutul Sibenbirgen [Sibenbürgen, Transilvania] în județul Bârsi(i) mic și cetățuit, dar îndestul
lăcuit, având peste douaăzeci de mii lăcuitori, căci este aproape de hotarăle Prințipatului Valahii și negoțul să
află în mare lucrare. Acesta să otcârmueaște cu ale sale de osibite pravile și obiceiuri, supt stăpânirea
austriecească.”

În 1829 a fost publicată prima gazetă în limba română cu periodicitate constantă

(„Curierul românesc”).

15
*** https://en.wikipedia.org/wiki/Dinicu_Golescu.

109
110

Romantismul începe să pătrundă încet din Occident, și, influențați de el, scriu Ion
Heliade Rădulescu („Zburătorul”), Vasile Cârlova, C. A. Rosetti, Anton Pann, Dimitrie
Bolintineanu, Andrei Mureșanu.

Ion Heliade Rădulescu („Zburătorul”)16

Personalitatea complexă de scriitor a lui Ion Heliade Rădulescu a provocat în literatura română ample
controverse, opiniile criticilor literari oscilând între acceptări elogioase și contestări severe. Indiferent de unele
opinii negative, Heliade rămâne un reper important în dezvoltarea literaturii de limbă română. Îndemnul său
impetuos: „Scrieți, băieți, numai scrieți!”, este emblematic pentru generația care a contribuit decisiv la
dezvoltarea modernă a literaturii române.
Poemul Zburătorul
Poemul Zburătorul , publicat în 1844 în Curierul românesc, nr. 9 din 4 februarie (subintitulat de
Heliade "baladă") îl prezintă pe acest erou mitic al folclorului care coboară noaptea printre oameni, în casele
acestora și "chinuie" fetele tinere într-o adevărată "criză de pubertate" (G. Călinescu):
„Vezi, mamă, ce mă doare! și pieptul mi se bate,
Mulțimi de vinețele pe sîn mi se ivesc; Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate, Îmi ard buzele,
mamă, obrajii-mi se pălesc!
Ah! inima-mi zvîcnește !...și zboară de la mine ! Îmi cere...nu-ș' ce-mi cere ! și nu știu ce i-aș da; Și
cald și rece, uite, că-mi furnică prin vine;
În brațe n-am nimica și parcă am ceva.”
Subiectul poemului este folcloric, descrie în limbaj poetic un mit popular, metrica nu este însă
populară, ci una care se bazează pe iambul de 13-14 silabe și rima încrucișată. Mitul Zburătorului, punctul de
plecare al poemului, era foarte răspândit, fiind citat și de Dimitrie Cantemir.
Textul din Descrierea Moldovei, [50] binecunoscuta scriere a lui Dimitrie Cantemir, referitor la Zburătorul este
reprodus în următorul citat:
„Zburătorul însemnează cel ce zboară. Ei zic că este o nălucă, un om tânăr frumos, care vine noaptea la
fete mari, mai ales la femeile de curând măritate și toată noaptea săvârșește cu dânsele lucruri necuviincioase, cu
toate că nu poate fi văzut de ceilalți oameni, nici de cei care îl pândesc. Iar noi am mai auzit că unii bărbați
însurați mai inimoși au prins asemenea zburători și când au aflat că sunt făpturi cu trup ca și alții, i-au pedepsit
cum li se cădea.”
Profesorul Mircea Anghelescu, în Prefața la scrierea publicată în 1986[8] a observat că Zburătorul nu
este o simplă transpunere directă a unor credințe și ritmuri folclorice, nici măcar o preluare a mentalității , a
psihologiei concret populare, ci o magistrală transfigurare artistică a unor date furnizate de mitologia populară și
de însuși folclorul nostru (op. cit. p. XXII).
Poemul cuprinde trei momente principale. Primul este o confesiune a Floricăi privind neliniștile ei
fiziologice și psihologice ("Ah! Inima-mi zvâcnește..."). Partea a doua cuprinde pastelul înserării în satul ce se
pregătește de înnoptare. Paul Zarifopol observă că "Descrierea serii în sat anticipează peisajele lui Coșbuc.[51] In
ultima parte a poemului, "suratele" asistă la venirea Zburătorului, având ca țintă pe "alde Floarea". Imaginile
serii în sat alcătuiesc un tablou de o solemnitate gravă [52]: Soarele asfințește, cumpenele puțurilor cheamă „a
satului cireadă”, „vitele muginde la zgheab întins pășea” , aerul serii vibrează „de tauri grea murmură”, vițeii
aleargă la ugerul vacilor, care „se lasă subt fecioreasca mână” (imagine deosebit de grațioasă, în stil pastoral) și
care face să s-auză susurul laptelui în șiștar. În sfârșit, zgomotele se pierd în noapte și stelele apar una câte una,
iar în noaptea „naltă”, „tăcere este totul și nemișcare plină”, vers care sună sentențios.
Motivul Zburătorului va fi preluat de Vasile Alecsandri, în 1845, în poezia intitulată Zburătorul, iar
Mihai Eminescu dezvoltă acest mit la un nivel literar superior în Călin (file din poveste).

În 1840 Mihail Kogălniceanu a editat revista "Dacia literară" cu o "Introducție"

programatică și, influențați de noul program, scriu Nicolae Bălcescu, Alecu Russo, Costache
Negruzzi, Grigore Alexandrescu, Alecu Donici.

Grigore Alexandrescu17
S-a născut la Târgoviște, pe data de 22 februarie în anul 1810, în mahalaua Lemnului, fiind al patrulea
copil al vistiernicului M. Lixandrescu. Rămâne orfan și sărac, dar de mic dovedește o inteligență deosebită și o
memorie extraordinară. Învață greaca și franceza. A devenit elev la Colegiul Național „Sfântul Sava” din
București, fiind coleg cu Ion Ghica. Face cunoștință cu Ion Heliade Rădulescu. Îi uimește pe toți prin talentul

16
https://en.wikipedia.org/wiki/Ion_Heliade_R%C4%83dulescu.
17
https://en.wikipedia.org/wiki/Grigore_Alexandrescu.

110
111

său poetic. Un timp va locui acasă la Heliade, care-i va publica prima poezie, Miezul nopții, în Curierul
Românesc, urmată de elegia Adio. La Târgoviște.

G. Alexandrescu, timbru din 1960

O vreme a fost ofițer, dar a demisionat (1837). Din pricina unor scrieri (Anul 1840 și Lebăda și puii
corbului) este întemnițat. A ocupat funcții mărunte. În 1848 e redactor al ziarului Poporul suveran. În ultimii 25
de ani de viață a fost marcat de alienare mintală.
A murit sărac la București în anul 1885. Vasile Alecsandri, într-o scrisoare trimisă din Paris lui Alexandru
Papadopol-Calimah, deplângea nepăsarea față de cel mai de seamă fabulist român: „Moartea bietului
Alexandrescu nu m-a mîhnit atît de mult (căci el era mort de mai mulți ani), cît m-a mîhnit nepăsarea generației
actuale în privirea lui și uitarea în care căzuse renumele lui, odinioară strălucit.”
Activitatea literară
A debutat cu poezii publicate în Curierul Românesc condus de Ion Heliade Rădulescu. Poezia sa a fost
influențată de ideile care au pregătit Revoluția din 1848.
Poet liric, scrie mai întâi meditații romantice, sub influența lui Lamartine. Tonul este extraordinar de fantastic și
umoristic. Cea mai reușită este Umbra lui Mircea. La Cozia (făcuse o călătorie în Oltenia, cu prietenul Ion
Ghica).
E ultimul fabulist autentic din literatura română, lăsându-ne vreo 40 de fabule, în care adevărul e
mascat, din cauza cenzurii autorităților (Câinele și cățelul, Boul și vițelul, Dreptatea leului, Vulpea liberală, ș.a.).
Lui Alexandrescu îi revine meritul de a fi consacrat în literatura română ca specii literare autonome epistola,
meditația și satira. A tradus din Lamartine și Byron.
Aprecieri critice
„Alexandrescu este incontestabil cel mai de seamă fabulist al nostru...”
— D. Popovici
Opere (volume publicate în timpul vieții)
 Poezii (1832)
 Fabule (1832)
 Meditații (1835)
 Poezii (1838)
 Fabule (1838)
 Poezii (1839)
 Memorial (1842)
 Poezii (1842)
 Suvenire și impresii, epistole și fabule (1847)
 Meditații, elegii, epistole, satire și fabule (1863)
Poezii mai importante
 Adio. La  Cântece de peste Olt  Lupul moralist
Târgoviște  Catîrul cu clopoței  Mormintele. La Drăgășani
 Anul 1840  Cimitirul  Miezul nopții
 Așteptarea  Corbii și barza  Meditație
 Boul și vițelul  Dreptatea leului  Răzbunarea șoarecilor sau moartea lui
 Bursucul și vulpea  Eliza Sion
 Câinele soldatului  Epistolă către  Șarlatanul și bolnavul
 Câinele și cățelul Voltaire  Unirea Principatelor
 Candela  Încă o zi  Vulpoiul predicător

111
112

Privighetoarea şi măgarul18

Nenorocita privighetoare
Cânta-n pădure a ei durere,
Natura-ntreagă da ascultare,
Tot împrejuru-i era tăcere.
Alţii în locu-mi ar descri poate
Acele tonuri neimitate,
Glasul acela-nmlădietor,
Ce c-o-ntorsură lină, uşoară,
Treptat se urcă şi se coboară,
Plin de simţire, plin de amor.
Eu vă spui numai că despărţirea
Şi suvenire pline de jale,
Că nedreptatea, nelegiuirea,
Erau sujetul cântării sale.
Un măgar mare ce-o ascultase,
Şi ca un aspru judecător
Capul pleoştise, sau ridicase
Câte-o ureche,-n semn de favor.
Ieşi-nainte să-i dea povaţă,
Şi c-o neroadă încredinţare:
"Am fost, îi zise, aci de faţă,
Dar, zău, nu-mi place a ta cântare.
Cu toate-acestea, am nădejdi bune,
De nu îţi pare lucru prea greu,
La nişte reguli a te supune,
Luând de pildă cântecul meu."
Atunci începe cu bucurie
Un cântec jalnic şi necioplit,
Încât de aspra lui armonie,
Toată pădurea s-a îngrozit.
Privighetoarea, fără sfială,
Zise: "Povaţa e în zadar;
Căci de-aş urma-o, nu e-ndoială
Că eu în locu-ţi n-aş fi măgar.

De asemenea, în perioada 1840-1867 (până la fondarea Junimii și a Convorbirilor

literare) scriu autori precum Dimitrie Bolintineanu, Cezar Boliac, Alexandru
Odobescu, Nicolae Filimon, Ion Ghica.
Aparte trebuie citați autori precum B. P. Hasdeu și Vasile Alecsandri, a căror activitate s-a
desfășurat într-o mare perioadă de timp, implicându-se în diverse proiecte.
În 1863 se înființează Junimea (și o dată cu ea spiritul și curentul cultural Junimist),
societate care va schimba istoria literaturii epocii prin autori ca Titu Maiorescu, Mihai
Eminescu, Ion Creangă, I. L. Caragiale, Ioan Slavici.
În paralel, se dezvoltă alte direcții precum cea a Literatorului cu autori
precum Alexandru Macedonski, Duiliu Zamfirescu sau a artei cu tendință a lui C.
Dobrogeanu-Gherea.
18
https://www.youtube.com/watch?v=KpaGus9dy14.

112
113

Influența poetului Mihai Eminescu este atât de imensă în literatură încât în ultimele decenii
ale secolului se creează o întreagă generație de scriitori imitatori ai stilului eminescian dintre
care notabil este Alexandru Vlahuță.
Tot în ultimul deceniu al secolului își desfășoară parte din activitate scriitori
precum Barbu Delavrancea, Ioan Alexandru Brătescu-Voinești sau George Coșbuc.

Vasile Alecsandri19
Vasile Alecsandri a fost fiul medelnicerului Vasile Alecsandri și al Elenei Alecsandri, născută Cozoni.
După unii cercetători, anul nașterii ar putea fi 1821, 1819 sau chiar 1818. Locul nașterii sale este incert,
deoarece nașterea s-a petrecut în timpul refugiului familiei Alecsandri în munți din calea armatei lui Alexandru
Ipsilanti. Se consideră că s-a născut undeva pe raza județului Bacău. A avut un frate, Iancu Alecsandri și o soră,
Catinca Alecsandri, căsătorită cu Constantin Rolla, boier și om politic român, militant înfocat pentru Unirea
Principatelor Române (1859) și ministru în mai multe rânduri în guvernele Moldovei.
Alecsandri și-a petrecut copilăria la Iași și la Mircești, unde tatăl său avea o moșie și unde a revenit pe întreaga
durată a vieții sale să-și găsească liniștea. A început învățătura cu un dascăl grec, apoi cu dascălul
maramureșean Gherman Vida.
Între anii 1828 și 1834, s-a deschis la Iași pensionul lui Victor Cuenim. Spătarul Alecsandri l-a înscris
pe fiul său la pensionul francez, unde a studiat alături de Mihail Kogălniceanu și de Matei Millo, actorul de care
l-a legat o mare prietenie și admirație și pentru care a scris Chirițele și o mare parte din Cânticelele comice.
Anii de formare
În anul 1834, împreună cu alți tineri boieri moldoveni, printre care viitorul domn Al. I. Cuza și
pictorul Ion Negulici, a fost trimis la studii la Paris, unde și-a dat bacalaureatul în anul 1835. În 1837 s-a pregătit
pentru un bacalaureat în științe, urmând cursurile Facultății de Inginerie, pe care nu a terminat-o.
În 1838 apar primele încercări literare în limba franceză: Zunarilla, Marie, Les brigands, Le petit
rameau, Serata. În anul următor s-a întors în țară și a ocupat un post în administrație până în 1846. Împreună
cu Costache Negruzzi a făcut o călătorie în Italia, care a devenit motiv de inspirație pentru nuvela
romantică Buchetiera de la Florența.
În 1840, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi a luat conducerea teatrului din Iași și
și-a început activitatea de dramaturg care i-a adus cele mai constante succese. Opera sa dramatică însumează
circa 2000 de pagini, rămânând cel mai rezistent compartiment al activității sale literare și va constitui baza
solidă pe care se va dezvolta dramaturgia românească în principalele sale direcții tehnice: comedia străină și
drama istorică. În noiembrie s-a jucat Farmazonul din Hârlău iar în februarie 1841, Cinovnicul și modista,
ambele preluate după piese străine.
Din 1842 datează importanta sa călătorie în munții Moldovei, în urma căreia descoperă valoarea
artistică a poeziei populare. Scrie primele sale poezii în limba română pe care le va grupa mai târziu în
ciclul Doine și care sunt foarte strâns legate de modelul popular din care au luat naștere.
În 1844, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Ion Ghica scoate săptămânalul Propășirea, în care poetul va
publica versuri ce vor fi incluse în ciclul Doine și lăcrimioare, iar în 11 ianuarie se reprezintă piesa Iorgu de la
Sadagura, comedie de rezistență în dramaturgia scriitorului.
În 1845 cu ocazia seratelor literare de la Mânjina o cunoaște pe Elena, sora prietenului Costache Negri,
de care se îndrăgostește și căreia, după moartea timpurie din 1847 (la doar 2 ani după ce a cunoscut-o), îi dedică
poezia Steluța și apoi întreg ciclul de poezii Lăcrămioare.
Exilul
Vasile Alecsandri a fost unul dintre fruntașii Revoluției de la 1848. Mișcarea revoluționară din
Moldova a avut un caracter pașnic (fiind denumită în epocă „revolta poeților”). La 27 martie 1848, la o întrunire
a tinerilor revoluționari moldoveni care a avut loc la hotelul Petersburg din Iași, a fost adoptată o petiție în 16
puncte adresată domnitorului Mihail Sturdza, petiție redactată de catre Vasile Alecsandri.
După înfrângerea mișcării pașoptiste Vasile Alecsandri este exilat. După ce călătorește
prin Austria și Germania se stabilește la Paris, unde se întâlnește cu alți militanți pașoptiști munteni; din
perioada exilului datează poeziile Adio Moldovei și Sentinela română.
În mai 1849 pleacă, împreună cu ceilalți exilați, la Brașov, apoi în Bucovina, iar în toamna aceluiași an, la Paris.
Scrie primele „cântecele comice” (Șoldan Viteazul, Mama Anghelușa) și câteva scenete comice și muzicale. Se
întoarce în țară în luna decembrie.
Anii de maturitate
Nicolae Bălcescu, prietenul lui Vasile Alecsandri, moare la Palermo în 1852. Între anii 1852-1853,
Alecsandri rămâne pentru mai multă vreme în Franța. În vara anului 1853, pornește spre sudul Franței, într-o

19
https://en.wikipedia.org/wiki/Vasile_Alecsandri.

113
114

călătorie spre Pirinei, Marsilia, Gibraltar, Tanger, Africa, Madrid, o călătorie care va lăsa urme în creația sa
poetică, în gustul pentru exoticul mauro-hispanic.
În 1855 s-a îndrăgostit de Paulina Lucasievici, cu care a avut o fată, Maria, în noiembrie 1857. S-au căsătorit
nouăsprezece ani mai târziu, pe 3 octombrie 1876. Din 1860 se stabilește la Mircești, unde rămâne până la
sfârșitul vieții, chiar dacă lungi perioade de timp a fost plecat din țară în misiuni diplomatice.

Vasile Alecsandri și Ion Ghica la Istanbul în 1855

În 1882 este ales președinte al secției de literatură a Academiei. Călătorește în Franța pentru a primi
premiul oferit de felibri; este sărbătorit la Montpellier. Îl vizitează pe ambasadorul României la Londra,
prietenul său Ion Ghica. Pleacă la Paris în 1885, ca ministru al României în Franța. În 1889, primește vizita
poeților francezi Sully Prudhomme și Leconte de Lisle.
Vasile Alecsandri s-a stins din viață la 22 august 1890, după o lungă suferință, fiind înmormântat cu toate
onorurile la conacul său de la Mircești.
Activitate culturală
A fost unul dintre fruntașii mișcării revoluționare din Moldova, redactând împreună cu Kogălniceanu și
C. Negri Dorințele partidei naționale din Moldova, principalul manifest al revoluționarilor moldoveni.
În 1854 - Apare sub conducerea sa România literară, revistă la care au colaborat moldovenii C. Negruzzi, M.
Kogălniceanu, Al. Russo, dar și muntenii Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, Al. Odobescu.
În 1859 - Este numit de domnitorul Al. I. Cuza ministru al afacerilor externe; va fi trimis
în Franța, Anglia și Piemont pentru a pleda în scopul recunoașterii Unirii.
Primește Premiul Academiei pentru Literatură în 1881.
Alecsandri și Junimea
În 1863 ia naștere la Iași societatea Junimea, al cărui membru onorific a fost până la sfârșitul vieții. În
anul 1867 este ales membru al Societății literare române, devenită Academia Română.
Cu ocazia serbărilor de la Putna din 1871, poetul trimite două cântece care au însuflețit marea masă de
oameni: Imn lui Ștefan cel Mare și Imn religios cântat la serbarea junimei academice române. În același an Titu
Maiorescu publică în Convorbiri literare studiul Direcția nouă în poezia și proza românească în care spune: „În
fruntea noii mișcări e drept să punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei noastre literare în generația trecută,
poetul <Doinelor și lăcrimioarelor>, culegătorul cântecelor populare păruse a-și fi terminat chemarea literară
(...). Deodată, după o lungă tăcere, din mijlocul iernei grele, ce o petrecuse în izolare la Mircești, și iernei mult
mai grele ce o petrecuse izolat în literatura țării, poetul nostru reînviat ne surprinse cu publicarea
Pastelurilor ... “
Opera. Evoluție și tendințe

114
115

Vasile Alecsandri tipărit pe un timbru poștal

În 1843 apare, în Albina Românească, Tatarul, prima poezie care va face parte din ciclul Doine și
lăcrămioare. Tot acum scrie poeziile Baba Cloanța, Strunga, Doina, Hora, Crai nou. În 1848 scrie poezia Către
români, intitulată mai târziu Deșteptarea României.
În 1850, după o absență de aproape doi ani, Vasile Alecsandri se întoarce în țară; publică în
revista Bucovina poeziile populare Toma Alimoș, Blestemul, Șerb sărac, Mioara, Mihu Copilul. Începe sa
lucreze la ciclul Chirițelor cu Chirița în Iași. Aceasta va fi urmată de Chirița în provincie (1852), Chirița în
voiagiu (1864) și Chirița în balon (1874). La Teatrul Național se joacă Chirița în Iași sau Două fete ș-o
neneacă.
În 1852 apare volumul Poezii poporale. Balade (Cântice bătrânești). Adunate și îndreptate de d. V.
Alecsandri. Tipărește primul volum de teatru Repertoriul dramatic, care conține piesele Iorgu de la
Sadagura, Iașii în carnaval, Peatra din casă, Chirița la Iași, Chirița în provincie. În 1853 apare volumul Poezii
poporale. Balade adunate și îndreptate de V. Alecsandri, partea a II-a. Publică la Paris primul volum de poezii
originale: Doine și lăcrimioare. În 1856apare în Steaua Dunării, revista lui Kogălniceanu, poezia Hora Unirii.
În 1874 publică Boieri și ciocoi, una dintre cele mai importante comedii, o frescă socială de dimensiuni
considerabile. Tot în Convorbiri literare publică nuvela Călătorie în Africa. În 1875 se editează Opere complete,
cuprinzând Poezii (I-III) și Teatru (IV). În 1876 se publică volumul Proza. În 1877, odată cu poezia Balcanul și
Carpatul începe seria Ostașilor noștri. În 1878 apare volumul Ostașii noștri, închinat eroismului românilor
în războiul din 1877. În 1881 apare ultimul volum din Opere complete, care cuprinde ciclurile Legende
nouă și Ostașii noștri. Tot în anul 1881, cu prilejul încoronării regelui Carol I, Vasile Alecsandri a scris textul
„Imnului regal român”.
În evoluția artistică a lui Alecsandri se pot distinge cel puțin trei momente, trei vârste aflate în deplină
corelație cu epoca plină de transformări prin care trece societatea românească a acelor timpuri.
Debutul său stă sub semnul unui romantism tipic, entuziast, liric (Buchetiera de la Florența, Doine și
lăcrimioare) dar și al unei necruțătoare critici a ridicolului social în piesa Iorgu de la Sadagura sau în ciclul
"Chirițelor". Acest romantism tipic, caracteristic literaturii române din perioada pașoptistă, are în literatura lui
Alecsandri cea mai înaltă măsură în Balta albă și în Deșteptarea României și, de cele mai multe ori se
prelungește prin unele texte până după Unire.
O a doua etapă, așa-zisă de limpezire, de obiectivare a viziunii și a mijloacelor artistice, se poate observa
începând cu prozele călătoriei în Africa și terminând cu expresia artistică matură din pasteluri și din unele
legende.
Cea de-a treia etapă îl face să revină spre teatru, cu o viziune în general romantică, viziune filtrată însă
printr-un echilibru al sentimentelor, printr-o seninătate a înțelegerii care îl apropie de clasicism. Epoca în care
trăiește Alecsandri este fundamental romantică, dar fără îndoială că a vorbi despre clasicism și romantism la
modul concret (implicând așadar o conștiință și practică concretă), e o aventură la fel de mare ca aceea de a
descoperi marile curente europene într-o literatură cu altă evoluție culturală și istorică decât cele din vestul
Europei.
După 1840, când psihologia romantică pătrunde mai adânc, poetul începe să sufere de ceea ce s-a
numit <<sentimentul incomplenitudinii, dar, în aceeași măsură, suferă de teama de dezordine în lumea fizică și
morală. Haosul îi provoacă viziuni negre. Lângă senzația de axfisie și dorința de expansiune stă, mereu, un
treaz sentiment al ordinei, stă voință (la Grigore Alexandrescu, Heliade, mai ales) de a împăca elementele în
<<sfadă>>.[8]
Marile convulsii istorice modelate de marile modele culturale imprimă începuturilor poeziei românești
o configurație dialogică. Pe de-o parte revolta și idealurile, transfigurate în așa zisele universuri compensative:
revoltă, erotică, sentimente ale individualului raportat la lume, tipic romantice, construite pe marile modele ale
literaturii occidentale (Lamartine, Victor Hugo etc), iar pe de altă parte tentația de a imprima acestei mișcări de
emancipare o ordine, o coerență, care nu putea fi găsită decât în marile modele ale literaturii clasice, adică în
încercarea de a obiectiva viziunea și mijloacele artistice, inițial, iar mai apoi în luciditatea interogării lumii, în
gustul contrastelor tragice născute de interacțiunea dintre epoci, de ruptura dintre ele.

115
116

Pastelurile

Alecsandri la bătrânețe
Alecsandri începe să publice pasteluri în 1868, în diverse numere ale Convorbirilor literare.
Astfel de încercare de obiectivare a viziunii sunt pastelurile lui Alecsandri. Pastelul este o specie a genului liric
cunoscută - în această formă - numai în literatura română, creată și dusă la celebritate de Alecsandri însuși, într-
un ciclu de versuri care i-a dat numele: "Pasteluri", publicate în revista Convorbiri literare, în cea mai mare parte
între 1868 și 1869.
Pastelul preia de la poezia descriptivă a primilor romantici nu numai ideea corespondenței dintre
sentiment și tabloul de natură, ci și pe aceea a privirii unui peisaj sub unghiul mișcător al marilor cicluri
naturale, al anotimpurilor, care îl luminează și-l însuflețesc mereu de altă viață, în alte nuanțe; pe de altă parte,
supune descrierea unui proces de obiectivare caracteristic poeziei post romantice, încercând să o apropie de
trăsăturile unei opere plastice. Pastelul este mai degrabă un tablou realizat cu ajutorul limbajului (la origine
pastelul însemna un desen în creion moale, ușor colorat). Acest tip de poezie manifestă preocupare pentru
satisfacerea unor exigențe specifice: compoziție, colorit, echilibru.
Alecsandri a dat formă concretă unei tendințe care preexista în poezia românească (găsim elemente de pastel la
Asachi, Heliade, Alexandrescu). El va fi urmat de mai toți poeții sensibili la elementul pictural, la peisaj,
indiferent de orientare estetică: Alexandru Macedonski, George Coșbuc, Ion Pillat, Vasile Voiculescu.
Pastelurile lui Alecsandri evocă natura așa zis domestică, adică tot ce constituie cadrul obișnuit al unei vieți
patriarhale, idilice. Elementele descriptive apar aici nu incidental, ca un cadru al unui conflict de natură
romantică, ci sunt scopul elementar al acestei poezii. Natura nu mai este un refugiu, ca în marea poezie
romantică, ci cadrul natural privit cu obiectivitate descriptivă. Pastelurile devin în acest sens imnul plin de
încredere adresat adevăratei țări, satului și adevăratelor valori ale acestuia: munca, rodnicia, robustețea și
sănătatea morală. Melancolia romantică este înlocuită aici cu încredere în armonia naturală, cu o adevărată
credință naturistă (vezi poeziile dedicate primăverii: Câmpia scoate aburi; pe umedul pământ / Se-ntind cărări
uscate de-al primăverii vânt. Căldura pătrunde în inimi și natura iese din amorțeală, sosesc cocorii din țările
calde, țăranii muncesc câmpul. Universul generat va fi unul al armoniei și al ciclurilor firești ale naturii.
Autorul dramatic

116
117

Vasile Alecsandri (portret de Mișu Popp)

În perioada 1878 - 1879, la conacul sau de la Mircești, scrie drama istorică romantică Despot-Vodă.
Premiera a avut loc în octombie 1879 pe scena Teatrului Național din București. Piesa fusese citită în cenaclul
Junimii din 8 mai 1879, printre auditori aflându-se Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale. Pe data
de 30 septembrie 1880, i s-a jucat drama Despot Vodă. La Montpellier este premiat pentru poezia Cântecul
gintei latine. Scrie feeria națională Sânziana și Pepelea.
Începe să lucreze în 1882 la piesa Fantâna Blanduziei, pe care o va termina anul următor. Sunt celebre epistolele
pe care Ion Ghica i le trimite. În 1884 piesa Fântana Blanduziei este reprezentată la Teatrul Național din
București.
Scrie și citește în cenaclul Junimea drama Ovidiu. În 1885, Teatrul Național prezintă drama Ovidiu a lui Vasile
Alecsandri.
În 1886, Titu Maiorescu a publicat în Convorbiri literare articolul Poeți și critici; acesta se încheie cu o privire
sintetică asupra operei lui Alecsandri:
„A lui liră multicoloră a răsunat la orice adiere ce s-a putut deștepta din mișcarea poporului nostru în mijlocia
lui. În ce stă valoarea unică a lui Alecsandri? În această totalitate a acțiunilor sale literare“.
Volume de teatru. Comedii
 Chirița în Iași sau două fete ș-o neneacă (1850)
 Teatru românesc. Repertoriul dramatic al d-lui Vasile Alecsandri (1852)
 Chirița în provincie (1855)
 Chirița în voiagiu (1865)
 Chirița în balon (1875)
Volume de poezie

Monumentul lui Vasile Alecsandri în Chişinău, Republica Moldova.

 Poezii poporale. Balade (Cîntice bătrânești) adunate și îndreptate de Vasile Alecsandri, Volumul
I (1852)
 Poezii poporale. Balade (Cîntice bătrânești) adunate și îndreptate de Vasile Alecsandri, Volumul
II (1853)
 Doine și lăcrimioare, 1842-1852 (1853)
 Poezii populare ale românilor adunate și întocmite de Vasile Alecsandri (1866)
Proze
 Istoria unui galben
 Suvenire din Italia. Buchetiera de la Florența
 Iașii în 1844
 Un salon din Iași
 Românii și poezia lor
 O primblare la munți
 Borsec
 Balta-albă
 Călătorie în Africa.
 Un episod din anul 1848

117
118

Proze din periodice

 Satire și alte poetice compuneri de prințul Antioh Cantemir
 Melodiile românești
 Prietenii românilor
 Lamartine
 Alecu Russo
 Dridri, (roman scris în 1869, publicat în 1873)
 Din albumul unui bibliofil
 Vasile Porojan
 Margărita, (nuvelă scrisă în 1870, din ea fiind publicată numai un mic episod în 1880)
 Introducere la scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri
Drame
1. Cetatea Neamțului sau Sobiețchi și plăeșii români (1857)
2. Lipitorile satelor (1863)
3. Sgârcitul risipitor (1863)
4. Despot Vodă, dramă istorică (1880)
5. Fântâna Blanduziei (1884)
6. Ovidiu (1890)

Trăsăturile pastelului

 Sunt descrise tablouri ale unui anotimp sau ale unei scene din natură
 Sunt exprimate, prin tabloul creat, sentimentele poetului
 Se folosesc figuri de stil specifice descrierii: epitetul dublu, triplu, ornant, cromatic,
precum și personificarea, comparația, metafora, repetiția, aliterația, enumerația, asonanța
 Modul de expunere utilizat este descrierea

Oaspeţii primăverii20
În fund, pe cer albastru, în zarea depărtată,
La răsărit, sub soare, un negru punct s-arată!
E cocostârcul tainic în lume călător,
Al primăverii dulce iubit prevestitor.

El vine, se înalţă, în cercuri line zboară

Şi, răpide ca gândul, la cuibu-i se coboară;
Iar copilaşii veseli, cu peptul dezgolit,
Aleargă, sar în cale-i şi-i zic: „Bine-ai sosit!”

În aer ciocârlia, pe casă rândunele,

Pe crengile pădurii un roi de păsărele
Cu-o lungă ciripire la soare se-ncălzesc
Şi pe deasupra bălţii nagâţii se-nvârtesc.

Ah! iată primăvara cu sânu-i de verdeaţă!

În lume-i veselie, amor, sperare, viaţă,
Şi cerul şi pământul preschimbă sărutări
Prin raze aurite şi vesele cântări!

20
https://www.youtube.com/watch?v=pRqQQT8KxzM

118
119

George Coșbuc21
George Coșbuc (n. 20 septembrie 1866, satul Hordou din Districtul Năsăud, comitatul Bistrița-
Năsăud, azi, comuna Coșbuc, județul Bistrița-Năsăud; d. 9 mai 1918, București) a fost un poet, critic literar
și traducătorromân din Transilvania, membru titular al Academiei Române din anul 1916.
Poezia sa aparține patrimoniului cultural național și deși este considerat un poet care a scris poezii ce se
recitau la serbările școlare sau populare, creația sa îl recomandă drept un autor clasic al literaturii române, un om
cu un gust literar desăvîrșit și un autor canonic, care nu poate lipsi din manualele școlare nici în ziua de azi. A
dus, de asemenea, o prodigioasă activitate de iluminare a țăranilor, e un precursor al mișcării poporaniste și un
tehnician desăvîrșit al prozodiei, folosea o gamă foarte variată de picioare metrice și de ritmuri, de la cele ale
poeziei populare la terza rima. A dat o versiune completă a operei lui Dante, Divina comedie. A tradus foarte
mult din lirica străină și a adaptat prin localizare la sufletul și mediul țărănesc Eneida și Odiseea (Iliada a fost
tradusă de contemporanul său, George Murnu) și a introdus specii ale poeziei orientale, cum ar fi gazelul, în
poezia română. Toate aceste calități îl recomandă pentru poziția pe care o ocupă, de autor clasic, dar mai ales
simțul echilibrului și faptul că a scos în evidență partea solară, idilică, a sufletului țăranului român.
Tematică și particularități
După cum însuși a mărturisit-o, Coșbuc intenționa să realizeze o epopee, astfel încât „baladele” și
celelalte poeme luate din „poveștile poporului” pe care le-a scris, să capete „unitate și extensiune de epopee”.
Deși nerealizată pe deplin, cele mai izbutite poeme ale sale se încadrează într-o viziune unitară, alcătuind o
monografie epico-lirică a satului românesc. Regăsim în creația sa natura românească, muncile câmpenești,
datinile atașate marilor momente ale existenței, erotica țărănească, revolta țăranului, experiența tragică a
războiului, momente din istoria poporului român.În descrierea naturii, deosebindu-se de V. Alecsandri (cel
dintâi pastelist remarcabil în evoluția liricii românești), la Coșbuc obiectul evocării e omul pământului, peisajul
având funcția de a-i oferi acestuia cadrul de manifestare, în tradiția poemelor lui Vergiliu și ale lui Hesiod, cu ale
sale Munci și zile. G. Coșbuc închină fiecărui anotimp măcar câte o poezie, spectacolul lumii rurale relevând
cadrul existențial și unele dintre îndeletnicirile țărănești tipice (Noapte de vară, Vara, În miezul verii, Iarna pe
uliță). Natura este plastică și, de obicei, evocatoare de tablouri cu contururi exacte, exprimând puternice stări
sufletești. Viziune artistică din Balade și idile este unitară, poemele impunându-se prin prospețime și prin
optimism, în legătură intimă cu mentalitatea țărănească, ale cărei ipostaze fundamentale le stilizează. Idilele sunt
caracterizate printr-un lirism discret, în viziune obiectivată epic sau dramatic. Poetul surprinde în scene de o
grație firească semnele tulburării erotice, jocurile și capriciile iubirii, farmecul vârstei incerte, între o candoare
sufletească și o instinctivă tactică erotică. Imaginea, esențializată, a psihologiei și a comportamentului erotic este
recompusă prin reacțiile, gesturile și replicile eroilor. Se detașează din idile o anume simplitate a situațiilor,
extrase dintr-un cotidian țărănesc, stilizat cu grație și simplitate. Dovadă a unei înzestrări clasice
temperamentale, înclinată spre lumea obiectivă și nu spre atmosfera subiectivă, vocația poetului în descrierea
naturii este desenul, în forma unor notații simple, neutre sub raport artistic, dar de o mare siguranță și
expresivitate în mobilitatea percepției. Coșbuc a păstrat spiritul autentic românesc în balade, prin prezentarea
momentelor nunții (Nunta Zamfirei) sau prin viziunea asupra morții (Moartea lui Fulger). Experiența tragică a
războiului, momentele din istoria națională și revolta țăranului apar în sinteze poetice, reprezentative pentru
psihologia noastră etnică și a filosofiei implicate în atitudinea românească în fața vieții și a morții. Coșbuc a
creat o operă de sensibilitate românească, sinteză de autentică și originală substanță poetică și artistică.
Volume publicate

 Blestem de mamă, Sibiu, 1885;

 Pe pământul turcului, Sibiu, 1885;

 Fata craiului din cetini, Sibiu, 1886;

 Draga mamei, Sibiu, 1886;

 Fulger, Sibiu, 1887;

 Balade și idile, București, 1893;

 Fire de tort, București, 1896;

 Războiul nostru pentru neatârnare, București, 1899; ediție îngrijită și prefață de Andrei Gligor,
Craiova, 1995;
21
https://en.wikipedia.org/wiki/George_Co%C8%99buc

119
120

 Povestea unei coroane de oțel, București, 1899; ediție îngrijită și prefață de Teodor Vârgolici,
București, 1992; ediția Iași, 1997;

 Din țara Basarabilor, București, 1901;

 Ziarul unui pierde-vară, București, 1902;

 Dintr-ale neamului nostru, București, 1903;

 Cântece de vitejie, București, 1904;

 Superstițiunile păgubitoare ale poporului nostru, București, 1909;

 Balade, București, 1913;

 Drumul iubirii, București, 1916;

 Povești în versuri, ediție îngrijită de Nicolae Drăganu, Sibiu, 1921;

 Poezii alese, prefață de Mihai Beniuc, București, 1952;

 Poezii, I-II, prefață de Dumitru Micu, București, 1953;

 Despre literatură și limbă, îngrijită și prefață de Alexandru Duțu, București, 1960;

 Versuri, prefață de Dumitru Micu, București, 1961;

 Comentariu la „Divina Comedie”, I-II, îngrijită și introducere de Alexandru Duțu și Titus Pârvulescu,
București, 1963-1965; în Opere alese, IX, ediție îngrijită de Gheorghe Chivu, prefață de și comentarii
Alexandru Duțu, București, 1998;

 Fire de tort. Cântece de vitejie, I-II, îngrijită și prefață de Mircea Tomuș, București, 1966;

 Opere alese, vol. I-VI, îngrijită și prefață de Gavril Scridon, București, 1966-1982, vol. VII-IX, ediție
îngrijită de Gheorghe Chivu, prefață de și comentarii Alexandru Duțu, București, 1985-1998;

 Opera poetică, I-II, Chișinău, 2000;

 Scrieri alese, îngrijită și prefață de Gavril Istrate, Iași, 2001.

Conducător de reviste
Un rol de seamă în dezvoltarea culturii românești l-a avut G. Coșbuc și prin participarea sa la
conducerea unor importante reviste, dovedind, în acest sens, o evidentă vocație publicistică. Experienței
dobândite la Tribuna se va adăuga munca în redacția revistei Lumea ilustrată, publicație cu caracter
enciclopedic, editată la București, bilunar în anul 1896. Din conducere fac parte: Coșbuc, D. Stănescu și I.I.
Roșca.
La București, George Coșbuc a mai făcut parte și din conducerea revistelor Vatra (1894), Foaie
interesantă (1897), Sămănătorul (1901) și Viața literară. Înființată la 1 ianuarie 1894, la București,
revista Vatra, concepută în descendența Daciei literare și a Tribunei va apărea doar în 44 de numere, bilunare,
până în august 1896. Publicația, culturală și literară, de orientare tradiționalistă, i-a avut ca directori pe I. Slavici,
I.L. Caragiale și G. Coșbuc. Poetul era apreciat deja ca scriitor și acumulase și în munca de redacție o bogată
experiență. În momentul constituirii definitive a colectivului redacției, Coșbuc era destinat să fie elementul de
bază:
„Când noi, Caragiale, Coșbuc și eu, am luat cu C. Sfetea, înțelegerea să publicăm Vatra, ne puneam
nădejdea în Coșbuc, pe care-l știam înzestrat cu multe și mari destoinicii și totodată și muncitor. ... Editorul
rămânea deci răzămat numai în Coșbuc. Ne întâlneam, ce-i drept, adeseori ca să stăm de vorbă, dar acela care
muncea era Coșbuc, numai el, și mai ales mulțumită ostenelilor lui a fost Vatra o revistă ilustrată care poate fi
citită și azi cu plăcere.[22]”
Titlul simbolic al revistei, „organ literar pentru toți românii”, a fost ales de Coșbuc, după cum reiese
din propriile mărturisiri, și indică, precum și articolul program (Vorba de acasă), intenția celor trei fondatori de
a îndruma creația literară spre tradițiile comune ale vetrei strămoșești:
„Așa cum în dezvoltarea limbii noastre numai prin întoarcerea la graiul viu al poporului am putut să
ajungem la stabilitate și unitate, și în dezvoltarea noastră culturală vom ajunge la statornicie și unitate numai

120
121

dacă vom ține, în toate lucrările noastre, seamă de gustul poporului, de felul lui de a vedea și de a simți, de
firea lui, care e pretutindeni aceeași[23]”
Revista va promova literatura originală, izvorâtă direct din viața poporului năzuind a imprima literaturii
un profund specific național, fără a exclude total traducerile de opere valoroase. Poetul a depus aici o intensă
activitate redacțională, fiind principalul îndrumător al revistei. Aici i-au apărut cele mai reprezentative poezii,
reunite apoi în volumul Fire de tort (1896): Mama, Ștefăniță Vodă, Lupta vieții, Pașa
Hassan, Doina, Scara, Iarna pe uliță, Dragoste învrăjbită, Fata mamei, Noi vrem pământ, In opressores. Într-o
rubrică intitulată Vorba ăluia, G. Coșbuc explica originea unor zicători și expresii populare despre care
tot Slavici afirma: „Era înainte de toate rubrica Vorba ăluia în care dădea lămuriri nu numai interesante, ci
totodată și instructive asupra zicătorilor românești”. Caracterul de revistă enciclopedică al Vetrei era asigurat și
de alte rubrici redactate de G. Coșbuc, la acestea adăugându-li-se și traducerea unor Proverbe
indice din literatura sanscrită și Hymnuri din Rig-Veda. Revista a avut și un supliment, Hazul, din care, în 1895,
au apărut cinci numere. În 1897, de la nr. 21 la nr. 43, poetul acceptă conducerea publicației Foaie interesantă,
publicație presămănătoristă, revistă săptămânală ilustrată, apărută la București (12 ianuarie - 2 noiembrie 1897),
devenită după ce trece „sub îngrijirea d-lui G. Coșbuc”, „săptămânală literară-științifică, ilustrată”. Întemeiată
în scopul „de a ține publicul nostru în curent cu cele mai interesante evenimente din țară și străinătate, de a-i
oferi cunoștințe literare și artistice”, Foaie interesantă anticipează programul Semănătorului, o „foaie
populară”, pentru orașe, spre deosebire de Albina (1897-1937) care se adresa în special satelor. G. Coșbuc
semnează versuri și proză.
Semănătorul apare la 2 decembrie 1901. Directori (până în ianuarie 1903): Al. Vlahuță și G. Coșbuc. În
editorialul intitulat Uniți, ca și în articolul lui Vlahuță, Primele vorbe, G. Coșbuc formula programul revistei:
„...promovarea unei literaturi care să stea în mijlocul istoriei și tradiției”, combaterea importului de literatură
și de idei străine spiritului românesc, răspândirea în popor a culturii, necesitatea existenței unui ideal: „Ne
strângem, cu credință și cu dragoste, în jurul aceluiași stindard, stindard de pace, de înseninare și de înfrățire
intelectuală, de apostolică muncă pentru dezmorțirea inimilor care tânjesc, pentru redeșteptarea avântului de
odinioară în sufletele românești, pentru chemarea atâtor puteri risipire la o îndrumare mai sănătoasă, la sfânta
grijă a întăririi și a înălțării neamului nostru.”
Revista avea să adune în jurul său pe Mihail Sadoveanu, Nicolae Iorga, Șt. O. Iosif, D. Anghel, I.
Slavici, Octavian Goga, Ilarie Chendi, I. Agârbiceanu, Elena Farago, V. Pârvan și alții. Coșbuc și Vlahuță s-au
retras după un an (decembrie 1902), revista fiind redactată, în continuare, de I. Chendi și Șt. O. Iosif, până la
preluarea conducerii de către N. Iorga (1905-1906), care va reformula doctrina sămănătoristă întemeiată pe
revalorificarea tradițiilor istorice și ale folclorului.
Ultima revistă sub direcția lui Coșbuc este Viața literară, înființată la 1 ianuarie 1906, în colaborare
cu I. Gorun, la care secretar de redacție a fost I. Chendi. În articolul de fond Un prim cuvânt se propune editarea
unei reviste care să ofere cititorilor „o icoană cât mai credincioasă și mai întreagă a vieții noastre literare și
artistice în desfășurarea ei” și „să informeze publicul cititor despre tot ce este manifestare a vieții literare și
artistice, prin cronici și bibliografii”. Publicația își propune să acorde prioritate talentului, și nu moralității în
artă, idee susținută de Nicolae Iorga:
„Coloanele acestea se vor deschide tuturor scriitorilor noștri - și nici unul nu va găsi aici vreo
constrângere a talentului său. Pe colaboratorii noștri noi nu-i vom întreba de curent sau program - îi vom
întreba însă de talent.”
Până în luna mai, când nu va mai fi în conducerea revistei, Coșbuc va publica aici poeziile: Bordei
sărac, O poveste veselă, Umbră, Tricolorul, Cuscri, precum și câteva pagini de proză.
Activitatea de traducător
Din perioada studiilor gimnaziale de la Năsăud, poetul și-a manifestat pasiunea pentru literatura clasică
greco-latină, pentru valorile literaturii universale. La vârsta de numai 15 ani, Societatea Virtus Romana
Rediviva i-a acordat un premiu la concursul literar pentru traducerea unei versiuni din Odiseea, din care va
publica fragmentar în revistele literare românești începând cu anul 1902 și parțial, în 1918, la Casa Școalelor.
Utilizând octava pe care marii creatori ai epopeii Renașterii (Boiardo, Ariosto, Tasso) o acreditaseră ca strofă
epică prin excelență, Coșbuc a prezentat în limba română sensurile fundamentale ale poeziei homerice.
Versiunea sa este o transcriere fidelă, de o rară expresivitate și fluiditate. A dat, de asemenea, echivalențe
creatoare, în lexicul cel mai adecvat din opera lui Vergiliu(Bucolicele și Georgicele).
Un mare efort creator l-a constituit traducerea Eneidei, încununată cu Marele Premiu
al Academiei, „Năsturel” (1897), obținut până la el numai de V. Alecsandri și de Al. Odobescu, pentru întreaga
lor activitate literară. În ședința de la 9 aprilie 1897, N. Quintescu, Gr. G. Tocilescu, Gr. Ștefănescu și Spiru
Haret susțin premierea lui Coșbuc, „traducerea Aeneis fiind o lucrare de mare merit”, „triumful absolut al unui
talent consacrat”. În Antologia sanscrită Coșbuc a tradus, fragmentar, părțile cele mai reprezentative ale
literaturii de meditație indiană (Rig Veda, Mahabharata, Ramayana). A tradus, de asemenea, din Don
Carlos de Schiller și, din original sau prin intermediar german, fragmente ample după Sacontala lui Kālidāsa.
Un rol important în activitatea de traducător al lui Coșbuc îl are tălmăcirea Divinei Comedii, pe care Tudor

121
122

Vianu o caracteriza drept „opera cea mai de seamă a măiestriei sale poetice”. După un început de traducere
după o versiune germană, Coșbuc a învățat singur limba italiană, a călătorit în Italia (1912), și-a alcătuit o vastă
bibliotecă dantescă, reluând, după original, traducerea integrală, la care a lucrat mai mult de cincisprezece ani.
O primă versiune românească integrală a Infernului a fost pregătită pentru tipar mai întâi în 1902 și apoi în
1906, asupra acestor versiuni revenind în 1907, când încheiase și traducerile din Purgatoriul și Paradisul. Toate
îndreptările unor imperfecțiuni stilistice și completarea unora dintre lacunele existente au continuat până în
toamna anului 1911, când Coșbuc a întreprins demersuri pentru publicarea întregii traduceri a Divinei
Comedii, „una din cele mai expresive traduceri pe care le cunoaște lumea”. Poetul George Coșbuc a fost, în
același timp, și un original exeget, creator lucid și îndrăzneț al unui sistem personal de interpretare, prin La
Tavola ronda, comentariu scris în limba italiană, „mic monstru de erudiție și de ambiție culturală”.
Postum, în 1925, 1927 și 1931 apare traducerea celor trei părți ale Divinei Comedii, bardul năsăudean
impunându-se, în acest domeniu al activității sale de traducător, ca un întemeietor. Traducerile sale sunt o
deschidere spre universalitatea limbajului poetic românesc.
Traduceri
Vergiliu, Aeneis, București, 1896; ediția (Eneida), îngrijită și prefață de Stella Petecel, București,
1980; ediție prefațată de Ion Acsan, București, 2000, Georgice, București, 1906;
 Byron, Mazepa, Craiova, 1896;
 Antologie sanscrită, Craiova, 1897;
 Kalidasa, Sacontala, București, 1897; ediția București, 1959; ediție prefațată de Ion Acsan, București,
1999;
 Carmen Sylva, Valuri alinate, București, 1906; ediția București, 2003;
 Terențiu, Parmeno, București, 1908;
 Schiller, Don Carlos, București, 1910;
 Dante, Divina Comedie, I-III, ediție îngrijită de Ramiro Ortiz, București, 1924-1932; ediție îngrijită și
prefață de Alexandru Balaci, București, 1954-1957; în Opere alese, VII-VIII, ediție îngrijită de Gheorghe Chivu,
prefață de și comentarii Alexandru Duțu, București, 1985; ediția Iași, 2000;
 Homer, Odiseea, I-II, ediție îngrijită de I. Sfetea și Ștefan Cazimir, prefață de Ștefan Cazimir,
București, 1966.

Sosirea randunicii22

Rindunica a sosit,
Primavara vine,
Iata mugurii-nverzesc,
Gradinitele-nfloresc
Tot e viu si-ntinerit
Caci e cald- si bine.

Ger, zapada, tot s-a dus,

Primavara vine!
Rasarit-a ti mindre fiori,
Si prin zari se vad cocori,
Verde-i jos, senin e sus
Caci e cald si bine.

Atelier

22
https://www.scribd.com/document/372644384/George-Cosbuc-Sosirea-randunicii-pdf.

122
123

1. Selectaţi referinţe critice pentru literatura secolului al XIX/lea. Comentaţi aceste

referinţe critice în maximum 10 rânduri.
2. Comentaţi textele literare prezentate mai sus în maximum 10 rânduri.
3. Propuneţi strategii de lectura acestora pentru preşcolari şi şcolarii miciîn maximum
10 rânduri.

123
124

1.

5. Epoca marilor clasici. Valori ale literaturii pentru copii

124
125

Mihai Eminescu

https://www.youtube.com/watch

Mihai Eminescu, scurtă biografie (1850 - 1889)23

Mihai Eminescu, poet, prozator şi

jurnalist român
Mihai Eminescu s-a născut la Botoşani la 15 ianuarie 1850. Este al şapte-lea din cei 11 copii ai
căminarului Gheorge Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei şi al Ralucăi
Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti. Îşi petrece copilăria la Botoşani şi Ipoteşti, în casa
părinteasca şi prin împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura. Această
stare o evocă cu adîncă nostalgie în poezia de mai târziu ("Fiind băiat…” sau "O, rămîi").
Între 1858 şi 1866, urmează cu intermitenţe şcoala la Cernăuţi. Termină clasa a IV-a clasificat al cinci-lea din 82
de elevi după care face 2 clase de gimnaziu. Părăseşte şcoala în 1863, revine ca privatist în 1865 şi pleacă din
nou în 1866. Între timp, e angajat ca funcţionar la diverse instituţii din Botoşani (la tribunal şi primărie) sau
pribegeşte cu trupa Tardini-Vlădicescu.
1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În ianuarie moare profesorul de limba română
Aron Pumnul şi elevii scot o broşură, "Lăcrămioarele invăţăceilor gimnazişti” , în care apare şi poezia "La
mormîntul lui Aron Pumnul” semnată M.Eminovici. La 25 februarie / 9 martie pe stil nou debutează în revista
"Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia "De-aş avea”. Iosif Vulcan îi schimbă numele în Mihai
Eminescu, adoptat apoi de poet şi, mai tîrziu, şi de alţi membri ai familiei sale. În acelaşi an îi mai apar în
"Familia” încă 5 poezii.
Din 1866 pînă în 1869, pribegeşte pe traseul Cernăuţi-Blaj-Sibiu-Giurgiu-Bucureşti. De fapt, sunt ani
de cunoaştere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor şi a realităţilor româneşti. A intenţionat să-
şi continue studiile, dar nu-şi realizează proiectul. Ajunge sufleor şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiali
apoi sufleor şi copist la Teatrul Naţional unde îl cunoaşte pe I.L.Caragiale. Continuă să publice în "Familia",
scrie poezii, drame (Mira), fragmente de roman ,"Geniu pustiu”, rămase în manuscris; face traduceri din
germană.
Între 1869 şi 1862 este student la Viena. Urmează ca auditor extraordinar Facultatea de Filozofie şi
Drept, dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi. Activează în rîndul societăţilor studenţeşti, se împrieteneşte cu
Ioan Slavici; o cunoaşte la Viena pe Veronica Micle; începe colaborarea la "Convorbiri Literare”; debutează ca
publicist în ziarul "Albina” din Pesta.
Între 1872 şi 1874 este student la Berlin. Junimea îi acordă o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie.
Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene.
Se întoarce în ţară, trăind la Iaşi între 1874-1877. E director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor,
revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor la ziarul "Curierul de Iaşi “. Continuă să publice în
23
*** http://istoria.md/articol/507/Mihai_Eminescu,_biografie

125
126

"Convorbiri Literare”. Devine bun prieten cu Ion Creangă pe care îl introduce la Junimea. Situaţia lui materială
este nesigură; are necazuri în familie; este îndrăgostit de Veronica Micle.

În 1877 se mută la Bucureşti, unde pînă în 1883 este redactor, apoi redactor-şef la ziarul " Timpul“.
Desfăşoară o activitate publicistică excepţională, tot aici i se ruinează însă sănătatea. Acum scrie marile lui
poeme (Scrisorile, Luceafărul etc.).
În iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăveşte grav, fiind internat la spitalul doctorului Şuţu, apoi la
un institut pe lîngă Viena. În decembrie îi apare volumul "Poezii” , cu o prefaţă şi cu texte selectate de Titu
Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu). Unele surse pun la îndoială boala lui
Eminescu şi vin şi cu argumente în acest sens.
În anii 1883-1889 Eminescu scrie foarte puţin sau practic deloc.
Mihai Eminescu se stinge din viaţă în condiţii dubioase şi interpretate diferit în mai multe surse la 15 iunie
1889 (15 iunie, în zori - ora 3) în casa de sănătate a doctorului Şuţu. E înmormîntat la Bucureşti, în cimitirul
Bellu; sicriul e dus pe umeri de patru elevi de la Şcoala Normală de Institutori.
În "Viaţa lui Mihai Eminescu” ( 1932), G. Călinescu a scris aceste emoţionate cuvinte despre moartea
poetului: "Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţa cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată,
poate, pămîntul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsării pădure sau cetate, şi
cîte o stea va vesteji pe cer în depărtări, pînă cînd acest pămînt sa-şi strîngă toate sevele şi să le ridice în ţeava
subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale".
Personalitatea lui Mihai Eminescu24
Cea mai realistă analiză psihologică a lui Eminescu i-o datorăm lui I.L. Caragiale care după moartea
poetului a publicat trei scurte articole pe această temă: În Nirvana, Ironie și Două note. După părerea
lui Caragiale trăsătura cea mai caracteristică a lui Eminescu era faptul că „avea un temperament de o excesivă
neegalitate”[52]. Viața lui Eminescu a fost o continuă oscilare între atitudini introvertite și extravertite.[53]
„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist;
comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o
abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un
bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”
Criticul Titu Maiorescu, cel care l-a sprijinit moral și material pe parcursul întregii vieți dar mai ales
după tragicul moment al declanșării bolii sale, s-a ocupat de poezia sa în două dintre articolele sale, Direcția
nouă în poezia și proza românească(1872), în care va analiza doar cîteva poezii publicate în revista Convorbiri
literare pînă în momentul tipăririi articolului, este vorba despre Venere și Madonă, Mortua Est, și Epigonii și va
reveni ulterior după moartea poetului asupra întregului set de poezii publicate antum în studiul Eminescu și
poeziile sale, publicat la scurtă vreme după moartea sa prematură. Dar poate documentul cel mai uman, cel mai
cald este scrisoarea pe care i-o trimite în perioada în care poetul se îngrijea de sănătate, în străinătate, într-un
sanatoriu din Viena, asigurîndu-l că volumul său de Poesii, editat de Socec în ediție princeps în 1883, se bucură
de o bună recepție, fiind citit atît de locuitorii mahalalei Tirchileștilor cît și de doamnele de la Curtea
Reginei Carmen Sylva, o altă admiratoare declarată a poetului, cea care a intervenit pe lîngă
regele Carol I pentru a-i fi acordată distincția „Bene merenti", refuzată totuși de poet din motive politice. În
portretul pe care i l-a făcut poetului în studiul Eminescu și poeziile sale(1889), Titu Maiorescu accentuează
trăsăturile introvertite ale lui Eminescu, care de altfel erau dominante. Maiorescu a promovat imaginea unui
visător rupt de realitate, care nu suferea din cauza condițiilor materiale în care trăia, indiferent la ironiile și
laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind „seninătatea abstractă” [54].
„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa covârșitoare inteligență,
ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în perioadele
bolnave declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusiv lumea
ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână. În aceeași proporție tot ce era caz individual,
întâmplare externă, convenție socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obștească și chiar soarta externă a
persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”
În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, și așa cum își
amintește Caragiale, Eminescu era de multe ori sub influența unor impulsuri inconștiente nestăpânite. Viața
lui Eminescu a fost o suprapunere de cicluri de diferite lungimi formate din avânturi alimentate de visuri și crize
datorate impactului cu realitatea. Ciclurile puteau dura de la câteva ore sau zile, până la săptămâni sau luni, în
funcție de importanța întâmplărilor, sau puteau fi chiar de mai lungă durată când erau legate de evenimentele
care i-au marcat viața în mod semnificativ, ca legătura cu Veronica Micle, activitatea politică din timpul
studenției, participarea la întâlnirile Junimii sau ziaristica de la Timpul. Dăm ca exemplu caracteristic acestor
crize felul în care descrie el însuși accesele sale de gelozie. [55]

24
*** https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Eminescu

126
127

„Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără
cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și
nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc
uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupunând că ai putea
dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume,
unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am
intrarea.”
Ioan Slavici a evocat în cîteva texte cu caracter memorialistic atît amintirile din perioada prieteniei lor
vieneze, cît și sărbătoarea consacrată serbării de la Putna, organizată la propunerea societății României june, din
care cei doi au făcut parte în epoca studiilor lor la Universitatea din Viena.
Cultura sa filosofică. Izvoarele operei eminesciene
Receptiv la marile romantisme europene de secol XVIII și XIX, cunoscute în literatura de specialitate
sub numele High Romanticism, Romantism înalt, poetul a asimilat viziunile poetice occidentale, unii critici
observînd malițios cum că creația sa ar aparține unui Romantism relativ întârziat, poetul fiind ușor desincronizat
față de Occident, care străbătea în acei ani tranziția către Modernism. În momentul în care Mihai Eminescu a
recuperat temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria
națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi, mai ales în fragmentele unor piese de
teatru, neterminate, unde-l avea drept model principal pe William Shakespeare, numit într-o poezie
postumă, Cărțile, „prieten drag al sufletului meu", nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea
stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia europeană descoperea paradigma Modernismului,
prin Charles Baudelaire sau Stephane Mallarme, bunăoară. Poetul avea o bună educație filozofică, opera sa
poetică a fost influențată de marile sisteme filozofice ale epocii sale, de filosofia antică, de
la Heraclit la Platon și de marile sisteme de gândire ale Romantismului, în special de tratatul lui Arthur
Schopenhauer, Lumea ca voință și reprezentare, de idealismul lui Fichte șiSchelling sau de categoriile din
tratatele lui Immanuel Kant, de altfel a lucrat o vreme la traducerea tratatului său Critica rațiunii pure, iar la
îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din
Berlin, plan nefinalizat până la urmă, sau de ideile lui Hegel. Pentru acest înalt conținut filozofic al operei
sale Constantin Noica, un cunoscut eseist și filosof român din perioada interbelică și apoi postbelică l-a denumit
pe bună dreptate omul deplin al culturii române. Pe plan poetic sau în opera sa în proză Mihai Eminescu era
influențat de mari creatori romantici germani, de Novalis, de la care a preluat motivul „florii albastre",
de Goethe sau Lenau și de alți mari prozatori germani, de E.T.A.Hoffmann, Jean Paul etc. Eminescu era
interesat și de filosofia indiană, citiseRig-Veda în traducerea germană, iar cosmogonia din incipitul Scrisorii I a
fost preluată din acest vechi text indian, și i-a recomandat amicului său Ioan Slavici, Analectele lui Confucius.
Mai multe fragmente din cursurile de istoria filosofiei audiate la Berlin scrise în limba germană s-au păstrat în
caietele rămase de la poet și sunt studiate de specialiștii în opera sa, denumiți în mod generic eminescologi. La
Universitatea din Berlin a audiat cursuri de economie politică, filosofie, drept, egiptologie, medicină legală etc.
A fost influențat de teoria metempsihozei sau reîncarnării, care a stat la rădăcina prozei sale
neterminate Avatarii faraonului Tla, și de Cartea Morților din mitologia egipteană, cunoștea și utiliza figuri
mitologice din mai multe culturi sau religii, din Zoroastrism, Budism, Catolicism sau Ortodoxism. În
peregrinările sale a adunat o însemnată bibliotecă de cărți vechi, în alfabet chirilic, de cărți populare, cu care
dorea să alcătuiască o chrestomație a culturii nostre străvechi, după moartea sa ele au intrat în arhiva Academiei
Române și au fost utlizate de C.Chițimia sau de Moses Gaster. Creația populară a constituit un izvor foarte
important al poeticii sale, Eminescu a scris multe poeme în metrica poeziei populare, a cules cîntece de
petrecere sau basme, cărora le-a adăugat numeroase simboluri onirice sau fantastice. Luceafărul, poemul său cel
mai cunoscut, o quintesență a temelor și motivelor eminesciene, a fost inspirat de o creație folclorică, de basmul
popular „Fata în grădina de aur", publicat de Richard Kunisch, un călător prin Țările Române, mai exact prin
Oltenia, care reprodusese mai multe asemenea creații într-o carte de-a sa de călătorie, editată în limba germană
în 1861.
Activitatea literară
Articol principal: Opera poetică a lui Mihai Eminescu.
Activitatea de jurnalist politic
Articol principal: Mihai Eminescu, jurnalist politic.
Activitatea de ziarist a lui Eminescu a început în vara anului 1876, nevoit să o practice din cauza
schimbărilor prilejuite de căderea guvernului conservator. Până atunci el fusese revizor școlar în
județele Iași și Vaslui, funcție obținută cu sprijinul ministrului conservator al învățământului, Titu Maiorescu.
Imediat după preluarea conducerii ministerului de către liberalul Chițu, Eminescu a fost demis din funcția de
revizor școlar și a lucrat ca redactor la Curierul de Iași, publicație aflată atunci în proprietatea unui grup
de junimiști. La inițiativa lui Maiorescu și Slavici, Eminescu a fost angajat în octombrie 1877 ca redactor la
cotidianul Timpul, organul oficial al conservatorilor, unde a rămas în următorii șase ani.

127
128

Deși a ajuns jurnalist printr-un concurs de împrejurări, Eminescu nu a practicat jurnalismul ca pe o meserie
oarecare din care să-și câștige pur și simplu existența. Articolele pe care le scria au constituit o ocazie de a face
cititorilor educație politică, așa cum își propusese.
„Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în România și
dintr-o parte și dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata și deplina înțelegere a instituțiilor
noastre de azi ne trebuie o generațiune ce-avem de-a o crește de-acu-nainte. Eu las lumea ca să meargă cum îi
place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele țării e creșterea morală a generațiunii tinere
și a generațiunii ce va veni. Nu caut adepți la ideea cea întâi, dar la cea de a doua sufletul meu ține ca la el
însuși.[56]”
Pentru Eminescu legea supremă în politică era conservarea naționalității și întărirea statului național:
„ … toate dispozițiile câte ating viața juridică și economică a nației trebuie să rezulte înainte de toate din
suprema lege a conservării naționalității și a țării, cu orice mijloc și pe orice cale, chiar dacă și mijlocul și
calea n-ar fi conforme cu civilizația și umanitarismul care azi formează masca și pretextul sub care apusul se
luptă cu toate civilizațiile rămase îndărăt sau eterogene.” [57]”
De aceea o politică eficientă putea fi realizată numai ținând seamă „de calitățile și defectele rasei
noastre, de predispozițiile ei psihologice”. Prin atitudinea sa, Eminescu nu dorea să constrângă cetățenii de altă
etnie să devină români sau să-i excludă din viața publică. Ceea ce își dorea era ca interesul național să fie
dominant, nu exclusiv. „Dar ceea ce credem, întemeiați pe vorbele bătrânului Matei Basarab e că țara este, în
linia întâia, elemental național și că e scris în cartea veacurilor ca acest element să determine soarta și caracterul
acestui stat.” [58]
Publicistica lui Eminescu acoperă perioada Războiului de Independență, a proclamării independenței, a
satisfacerii condițiilor impuse de Congresul de la Berlin pentru recunoașterea independenței și proclamarea
regatului. Pe lângă aceste mari evenimente politice și sociale el s-a ocupat în articolele sale de toate problemele
societății românești din acea vreme: răscumpărarea căilor ferate, noua constituție și legea electorală, bugetul,
înființarea Băncii Naționale, dările, inamovibilitatea magistraților, politica externă etc. Majoritatea articolelor
scrise de Eminescu fac parte dintr-o polemică continuă dusă cu ziarele liberale și în principal
cu Românul condus de C.A. Rosetti, liberalii aflându-se atunci la guvernare.
Receptarea operei eminesciene
Opera poetică eminesciană a fost divizată de destinul poetului în două secțiuni, prima, cea antumă a
fost publicată în timpul vieții poetului de Titu Maiorescu la editura Socec, cu puțin timp înainte ca mintea
acestuia să se întunece în 1880. Cea mai mare parte a creației sale a rămas în manuscris, predate de Titu
Maiorescu Bibliotecii Academiei Române, unde au fost folosite inițial de Perpessicius pentru ediția critică,
inițiată în 1939 la Editura Fundațiilor Regale Regele Carol al II-lea, și finalizată abia în anul 2000. Manuscrisele
au rămas multă vreme nefolosite, criticii au considerat că ele conțin bruioane sau simple schițe ale operelor
neterminate, din acest motiv Titu Maiorescu nici nu și-a pus problema posibilei lor editări. Criticul literar care
le-a pus într-o lumină cu totul specială a fost George Călinescu, cel care își va susține doctoratul în literatură
pornind de la nuvela postumă Avatarii faraonului Tla și care va recompune imaginea întregii opere în magistrala
sa monografie Opera lui Mihai Eminescu, un studiu în patru volume, editat inițial la Editura Fundațiilor Regale
Regele Carol al II-lea pentru Literatură și Artă, în perioada 1934-1936.
După schimbarea de regim politic din 1947 poezia lui Mihai Eminescu a fost grav cenzurată, în manualele
școlare au pătruns doar cîteva texte, printre ele poezia „Împărat și proletar", iar poezia lui a fost redusă la o
suprafață foarte mică și înlocuită de poetica poeziei proletcultiste, specifică acelei epoci de tristă amintire.
Exegeza eminesciană a revenit la nivelul ei abia după 1965 prin cîteva momente semnificative,
trebuind menționate în acest context studiile unor eminescologi ca Ion Negoițescu, Rosa del Conte, Ioana Em.
Petrescu, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Petru Creția, Ilina Gregori care s-au adăugat canonului eminescologiei
interbelice, la care și-au adus contribuția mari critici sau stilisticieni literari cum ar fi Tudor
Vianu, Perpessicius, Dumitru Caracostea etc.
Un moment semnificativ al contestării poetului de către un grup de critici literari consacrați, din care
făceau parte Nicolae Manolescu, Ion Bogdan Lefter, Mircea Cărtărescu, un politolog - profesorul de științe
politice Cristian Preda, dar și de un număr de tineri scriitori, și anume de cel care coordonase numărul,
redactorul Cezar Paul-Bădescu, Răzvan Rădulescu, T.O.Bobe, studentul Marius Chivu, l-a constituit numarul
265 din 1998 al revistei „Dilema", care a stîrnit o reacție foarte puternică a lumii culturale românești dar și a
jurnaliștilor de la diverse publicații, toate aceste reacții fiind adunate de Cezar Paul-Bădescu într-o antologie
intitulată „Cazul Eminescu". Acesta a selectat numai reacțiile emoționale și a trecut cu vederea pe cele avizate
care veneau din partea unor eminescologi ca Ilina Gregori, Eugen Simion, Ștefan Cazimir etc.
"În universul operei, proza se arată ca o densă complementaritate de idei și imagini a poeziei, pe care, în
numeroase feluri, o duce mai departe și o explică. Ne întrebăm adesea cum s-ar înțelege structura roului titanic
ori demonic din poezia eminesciană dacă n-ar interveni paginile cu motivări ample și coerente adânc din Geniu
pustiu ori Sărmanul Dionis? Sau cum s-ar pătrunde în lupta eroului cu categoriile de spațiu și timp fără
elucidările filosofice din Sărmanul Dionis? Trecerile de la o ipostază filosofică la alta, modificările în concepția

128
129

despre lume și erou a poetului, raportul dintre gândul filosofic și ideea mito-poetică sau imagine se limpezesc
numai luminate de proză, care oferă adesea și valori estetice de mâna întâi.” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga,
Eminescu–cultură și creație)
Traduceri
Primul traducător al lui Mihai Eminescu a fost scriitorul maghiar József Sándor, care a publicat în
anul 1885 traducerea poeziei Atât de fragedă..., sub titlul Cseresznyefa fehér virága (Floare albă de cireș). Al
doilea traducător al unei opere eminesciene a fost preotul greco-catolic Laurențiu Bran, care a publicat de
asemenea traducerea în limba maghiară a unor poezii ale lui Mihai Eminescu în anul 1889.[59]
Mihai Eminescu în conștiința publică
În muzică
Vezi și: Listă de compoziții pe versurile lui Mihai Eminescu.
Teatru și film
Eminescu, Veronica, Creangă. Film de Octav Minar, 1914, casa de filme Pathé, imaginea: Victor de
Bon. Loc de depozitare actual: Arhiva Națională de Filme. Durata 23'. Prima parte: docudramă, a doua parte:
poem cinematografic, cu poeme recitate pe imagini exotice (Italia, Egipt).
Geniu sublim (Eminescu), scenariu de film, scris în 1966 de scriitorul Cristian Petru Bălan și achiziționat
oficial de Centrul Cinematografic București, secția scenarii film, în 1967. După emigrarea autorului în America,
scenariul a fost publicat în 1996, la editura Western Publishing din Chicago, câteva exemplare existând și în
România (Biblioteca Academiei Române, Biblioteca Centrală Universitară din București ș.a.).
În anul 1986, revenit în RSS Moldovenească, regizorul Emil Loteanu a regizat filmul artistic de
televiziune Luceafărul, despre viața și creația poetului Mihai Eminescu.
Filatelie

Marcă poștală românească (1958)

 Serviciile poștale din Republica Populară Romînă au emis în 1958 o serie filatelică pe care erau
gravate portrete ale diferitelor personalități, între care Mihai Eminescu, reprezentat pe o marcă poștală cu
valoarea nominală de 55 de bani. (Era una dintre cele mai curente mărci poștale în epocă, fiind folosită pentru
francarea unei scrisori simple). Machetele acestei serii de mărci poștale au fost realizate de gravorul Șerban
Zainea.

Marcă poștală din Republica Moldova (1996)

 Serviciile poștale din Republica Moldova au pus în circulație, în 1996 o marcă poștală, pe care este
gravat portretul lui Mihai Eminescu; marca poștală are valoarea nominală de 0,10 lei moldovenești.
Totodată a fost emisă și colița nr. 9, care are reprezentat arborele genealogic al lui Eminescu; valoarea nominală
a coliței este de 1,40 lei moldovenești.
 În 1999 serviciile poștale din Republica Moldova au emis o marcă poștală care reprezintă Medalia
„Mihai Eminescu”, cu valoarea nominală de 90 de bani moldovenești.
 Cu prilejul împlinirii a 150 de ani de la nașterea poetului, în anul 2000 a fost emisă, de către serviciile
poștale ale Republicii Moldova, colița nr. 21: Mihai Eminescu – 150 de ani de la naștere.
Numismatică
Monedă cu valoarea nominală de 1 rublă, emisă de Uniunea Sovietică, în 1989, pentru a celebra centenarul
Eminescu[60] (revers).
 Pe o monedă comemorativă, cu valoarea nominală de 1 rublă, emisă de Uniunea Sovietică, în 1989, a
fost gravat chipul lui Mihai Eminescu. [60][61] Moneda, pusă în circulație pe 26 decembrie 1989, pentru a celebra
centenarul Eminescu, a fost bătută la monetăria din Leningrad (azi: Sankt Petersburg), cu un tiraj de 2 milioane
de exemplare, dintre care 500 de exemplare de calitate proof sau BU. De remarcat că prenumele poetului este
scris Mihail și nu Mihai, variantă recunoscută de către eminescologi.[61]

129
130

 În anul 2000 Banca Națională a Moldovei a emis o monedă de argint, de calitate proof, care are gravată
efigia lui Mihai Eminescu.
 La 8 ianuarie 2016 Banca Națională a României, pentru a sărbători 150 de ani de la debutul lui Mihai
Eminescu în revista Familia, a pus în circulație, în atenția colecționarilor, o monedă de argint cu titlul de 999‰,
având valoarea nominală de 10 lei. Moneda este rotundă, are diametrul de 37 mm, greutatea de 31,103 g, având
cantul zimțat. Întreaga emisiune de 200 de exemplare este de calitate proof.[62]
Notafilie

Portretul lui Mihai Eminescu pe o bancnotă cu valoarea nominală de 500 de lei (RON), emisă de Banca
Națională a României în 2005 (avers)
 Banca Națională a României a pus în circulație mai multe emisiuni de bancnote, pe care a fost gravat
portretul lui Mihai Eminescu:
1. bancnota cu valoare nominală de 1.000 de lei (ROL), în 1991;
2. bancnota cu valoare nominală de 1.000 de lei (ROL), în 1993;
3. bancnota cu valoare nominală de 1.000 de lei (ROL), în 1998;
4. bancnota cu valoare nominală de 500 de lei (RON), în 2005.
Clădiri
Pe meleagurile copilăriei lui Mihai Eminescu, în satul Ipotești, județul Botoșani, se află singura biserică
din Europa închinată unui scriitor. A fost ridicată de Nicolae Iorga în memoria lui Eminescu și are o pictură
ieșită din comun.[63][64]
Portrete
În urma lui Mihai Eminescu au rămas patru portrete fotografice. Primul, realizat la Viena în 1869, cel
mai cunoscut și pe baza căruia s-a construit și mitul geniului, se pare că e un portret neretușat al unui fotograf
austriac. Mai sunt alte trei portrete retușate, unul din 1878, realizat de Frantz Dushek la București, unul
din 1884-1885, realizat de Nestor Heck la Iași, altul cu Eminescu , de Jean Bielig, realizat in 1887, și după
acesta s-a făcut o litografie de către Th. Mayerhofer. Se pare că pe acesta din urmă l-a rupt Titu
Maiorescu atunci când i-a fost arătat.[65]


1869

1878

130
131

1885

1887
Sculpturi ale poetului


Bustul lui Mihai Eminescu din Suceava. Pe soclu, un altorelief din bronz cu chipul scriitorului Teodor V.
Ștefanelli

Bustul lui Mihai Eminescu din Suceava. Pe soclu, un altorelief în bronz cu chipul poetului Vasile Bumbac

Statuia lui Mihai Eminescu din Iaşi

Bustul lui Mihai Eminescu de lângă Teiul lui Eminescu, Iaşi. Operă de Ion Mateescu.

131
132

Placă comemorativă a lui Mihai Eminescu în Cernăuți

Statuia lui Mihai Eminescu din Chișinău

Bustul lui Mihai Eminescu în Rotonda scriitorilor din Bucureşti

Statuia lui Mihai Eminescu din faţa Ateneului Român, Bucureşti

Statuia lui Mihai Eminescu din Grădina Botanică din Cluj

Statuia lui Mihai Eminescu din Paris

132
133

Bustul lui Mihai Eminescu în Scuarul Român din Montréal

Mihai Eminescu - Atât de fragedă...25

Atât de fraged, te-asameni

Cu floarea alba de cires,
Si ca un înger dintre oameni
In calea vietii mele iesi.

Abia atingi covorul moale,

Matasa suna sub picior,
Si de la crestet pâna-n poale
Plutesti ca visul de usor.

Din încretirea lungii rochii

Rasai ca marmura în loc
S-atârna sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi si noroc.

O, vis ferice de iubire,

Mireasa blânda din povesti,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arata cât de dulce esti,

Cât poti cu-a farmecului noapte

Sa-ntuneci ochii mei pe vechi,
Cu-a gurii tale calde soapte,
Cu-mbratisari de brate reci.

Deodata trece-o cugetare,

Un val pe ochii tai fierbinti:
E-ntunecoasa renuntare,
E umbra dulcilor dorinti.

Te duci, s-am înteles prea bine

Sa nu ma tin de pasul tau,
Pierduta vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!

25
http://poeziieminescu.com/atat-de-frageda-de-mihai-eminescu.

133
134

Ca te-am zarit e a mea vina

Si vecinic n-o sa mi-o mai iert,
Spasi-voi visul de lumina
Tinzându-mi dreapta în desert.

S-o sa-mi rasai ca o icoana

A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtând coroana
Unde te duci? Când o sa vii?

Doina26

De la Nistru pân' la Tissa

Tot Românul plânsu-mi-s'a,
Ca nu mai poate strabate
De-atâta strainatate.
Din Hotin si pân la Mare
Vin Muscalii de-a calare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o atin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Si strainul te tot paste
De nu te mai poti cunoaste.
Sus la munte, jos pe vale
Si-au facut dusmanii cale,
Din Satmar pân' în Sacele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Român saracul!
Îndarat tot da ca racul,
Nici îi merge, nici se 'ndeamna,
Nici îi este toamna, toamna,
Nici e vara vara lui,
Si-i strain în tara lui.
De la Turnu 'n Dorohoi
Curg dusmanii în puhoi
Si s'aseaza pe la noi;
Toate cântecele pier,
Sboara paserile toate
De neagra strainatate;
Numai umbra spinului
La usa crestinului.

26
http://www.mihaieminescu.ro/opera/poezia/doina.htm.

134
135

Îsi desbraca tara sinul,

Codrul - frate cu Românul -
De secure se tot pleaca
Si isvoarele îi seaca -
Sarac în tara saraca!

Cine-au îndragit strainii,

Mânca-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Si neamul nemernicia!

Stefane Maria Ta,

Tu la Putna nu mai sta,
Las' Archimandritului
Toata grija schitului,
Lasa grija Sfintilor
În seama parintilor,
Clopotele sa le traga
Ziua 'ntreaga, noaptea 'ntreaga,
Doar s'a 'ndura Dumnezeu,
Ca sa 'ti mântui neamul tau!
Tu te 'nalta din mormânt,
Sa te aud din corn sunând
Si Moldova adunând.
De-i suna din corn odata,
Ai s'aduni Moldova toata,
De-i suna de doua ori,
Îti vin codri 'n ajutor,
De-i suna a treia oara
Toti dusmanii or sa piara
Din hotara în hotara -
Îndragi-i-ar ciorile
Si spânzuratorile!

La mijloc de codru des27

La mijloc de codru des
Toate pasarile ies,
Din huceag de alunis,
La voiosul luminis,
Luminis de lânga balta,
Care-n trestia înalta
Leganându-se din unde,
În adâncu-i se patrunde
27
http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/e/mihai-eminescu-9zudtpd/la-mijloc-de-codru-des-
5zsscdu.html#.Wpz352rFKUk.

135
136

Si de luna si de soare
Si de pasari calatoare,
Si de luna si de stele
Si de zbor de rândunele
Si de chipul dragei mele

Luceafarul (fragmente)28

A fost odata ca-n povesti,

A fost ca niciodata,
Din rude mari imparatesti,
O prea frumoasa fata.

Si era una la pãrinti

Si mindra-n toate cele,
Cum e Fecioara intre sfinti
Si luna intre stele.

Din umbra falnicelor bolti

Ea pasul si-l indreapta
Linga fereastra, unde-n colt
Luceafarul asteapta.

Privea în zare cum pe mari

Rasare si straluce,
Pe miscatoarele carari
Corabii negre duce.

...........................................

Porni luceafarul. Cresteau

In cer a lui aripe,
Si cai de mii de ani treceau
In tot atitea clipe.

Un cer de stele dedesupt,

Deasupra-i cer de stele -
Parea un fulger nentrerupt
Ratacitor prin ele.

Si din a chaosului vai,

Jur imprejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentii,
Cum izvorau lumine;

Cum izvorind il inconjor

Ca niste mari, de-a-notul...
El zboara, gând purtat de dor,
Pin' piere totul, totul;
28
http://www.mihaieminescu.ro/opera/poezia/luceafarul1_2.htm.

136
137

Cãci unde-ajunge nu-i hotar,

Nici ochi spre a cunoaste,
Si vremea-ncearca în zadar
Din goluri a se naste.

Nu e nimic si totusi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitarii celei oarbe.

- "De greul negrei vecinicii,

Parinte, mã dezleaga
Si laudat pe veci sã fii
Pe-a lumii scara-ntreaga;

O, cere-mi, Doamne, orice pret,

Dar da-mi o alta soarte,
Cãci tu izvor esti de vieti
Si datator de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimb

Si focul din privire,
Si pentru toate da-mi în schimb
O ora de iubire...

Din chaos, Doamne, -am aparut

Si m-as intoarce-n chaos...
Si din repaos m-am nãscut.
Mi-e sete de repaos."

- "Hyperion, ce din genuni

Rasai c-o-ntreaga lume,
Nu cere semne si minuni
Care n-au chip si nume;

Tu vrei un om sã te socoti,
Cu ei sã te asameni?
Dar piara oamenii cu toti,
S-ar naste iarasi oameni.

Ei numai doar dureaza-n vint

Deserte idealuri -
Când valuri afla un mormânt,
Rasar în urma valuri;

Ei doar au stele cu noroc

Si prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Si nu cunoastem moarte.

137
138

Din sinul vecinicului ieri

Traieste azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarasi soare;

Parind pe veci a rasari,

Din urma moartea-l paste,
Cãci toti se nasc spre a muri
Si mor spre a se naste.

Iar tu, Hyperion, ramii

Oriunde ai apune...
Cere-mi cuvintul meu dentii -
Sã-ti dau intelepciune?

Vrei sã dau glas acelei guri,

Ca dup-a ei cântare
Sã se ia muntii cu paduri
Si insulele-n mare?

Vrei poate-n fapta sã arati

Dreptate si tarie?
Ti-as da pamintul în bucati
Sã-l faci imparatie.

Iti dau catarg lângã catarg,

Ostiri spre a strabate
Pamintu-n lung si marea-n larg,
Dar moartea nu se poate...

Si pentru cine vrei sã mori?

Intoarce-te, te-ndreapta
Spre-acel pãmânt ratacitor
Si vezi ce te asteapta."

Ion Creangă

Ion Creangă, biografie (1837 - 1889)29

29
*** http://istoria.md/articol/554/Ion_Creang%C4%83,_biografie

138
139

Ion Creangă, scriitor român

Ion Creangă (n. 1 martie 1837, Humulești, jud. Neamţului - d. 31 decembrie 1889, Iași) a fost un
scriitor român. Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor sale, Ion Creangă este
considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române mai ales datorită operei sale autobiografice Amintiri din
copilărie.
Data nașterii lui Creangă este incertă. El însuși afirmă în Fragment de biografie că s-ar fi născut la 1
martie 1837. O altă variantă o reprezintă data de 10 iunie 1839, conform unei mitrici de nou-născuți din
Humulești.
Creangă a mai avut încă șapte frați și surori: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile și Petre.
Ultimii trei au murit în copilărie, iar Zahei, Maria și Ileana în 1919.
Tinerețea lui Creangă este bine cunoscută publicului larg prin prisma operei sale capitale Amintiri din
copilărie. În 1847 începe școala de pe lîngă biserică din satul natal. Fiu de țăran, este pregătit mai întîi de
dascălul din sat, după care mama sa îl încredințează bunicului matern. În 1853 este înscris la Școala Domnească
de la Tîrgu Neamț sub numele Ștefănescu Ion, unde îl are ca profesor pe părintele Isaia Teodorescu. După
dorința mamei, care voia să-l facă preot, este înscris la Școala catihetică din Fălticeni. Aici apare sub numele de
Ion Creangă, nume pe care l-a păstrat tot restul vieții. După desființarea școlii din Fălticeni, este silit să plece la
Iași, absolvind cursul inferior al Seminarului teologic "Veniamin Costachi" de la Socola.
S-a despărțit cu greu de viața țărănească, după cum mărturisește în Amintiri.
La 19 decembrie 1860 se naște fiul său Constantin.
În 1864, Creangă intră la Școala preparandală vasiliană de la Trei Ierarhi, unde l-a avut profesor pe Titu
Maiorescu. Acesta îl aprecia foarte mult și l-a numit învățător la Școala primară nr. 1 din Iași.
După ce timp de 12 ani este dascăl și diacon la diferite biserici din Iași, este exclus definitiv din
rîndurile clerului, deoarece și-a părăsit nevasta, a tras cu pușca în ciorile care murdăreau Biserica Golia și s-a
tuns ca un mirean, lucruri considerate incompatibile cu statutul de diacon.
Dedică din ce în ce mai mult timp literaturii și muncii de elaborare a manualelor școlare.
În anul 1867 apare primul abecedar conceput de Ion Creangă, intitulat Metodă nouă de scriere și citire.
În 1871 apare în Columna lui Traian articolul Misiunea preotului la sate, semnat de preotul Ion Creangă. În
același an este exclus din rîndurile bisericii , fiind acuzat de a fi frecventat teatrul. Publică acum un manual de
citire intitulat Învățătorul copiilor , unde inserează trei povestiri: Acul și barosul , Prostia omenească și Inul și
cămeșa.
Un an mai tîrziu este exclus și din învățămînt și, în ciuda plîngerilor și protestelor sale, situația rămîne
aceeași. Își cîștigă existența ca mandatar al unui debit de tutun.
În 1873 se încheie procesul său de divorț, copilul său de 12 ani fiindu-i dat în îngrijire. A căutat o casă
în care să se mute, alegînd o locuință în mahalaua Țicău. În această perioadă îl cunoaște pe Mihai
Eminescu, atunci revizor școlar la Iași și Vaslui, cu care se împrietenește. La îndemnul lui Eminescu
frecventează societatea Junimea, unde citește din scrierile sale.
În cadrl revistei Convorbiri literare publică Soacra cu trei nurori și Capra cu 3 iezi.
Între 1875 și 1883, la îndemnul poetului, scrie cele mai importante opere ale sale.
La 1878 , pentru activitatea sa didactica, este decorat cu ordinul Bene-merenti. Publică basmul Ivan Turbincă.
Cîţiva ani mai tîrziu a fost bolnav de epilepsie și a suferit foarte mult la aflarea bolii și apoi a decesului lui
Eminescu, și al Veronicăi Micle.

139
140

Ion Creangă călătorește la Slănicul Moldovei pentru a-și îngriji sănătatea,îl vizitează pe Mihai
Eminescu la Mănăstirea Neamțului.
Horia Creangă, nepotul povestitorului, este considerat cel mai important arhitect al perioadei
interbelice. În capitală a proiectat peste 70 de imobile. Unele insa au fost schimbate de-a lungul timpului, astfel
ca nici specialistii nu mai recunosc stilul marelui arhitect scolit la Paris.
Umorul lui Creangă este însuşi umorul vieţii, al acestui fenomen organic, în care durerea şi bucuria, răul şi
binele, prostia şi inteligenţa, umbra şi lumina se îmbrăţişează alternativ, ca s-o exprime în toata realitatea.
La 31 decembrie 1889 se stinge din viață în urma unui atac cerebral. Ion Creangă este înmormîntat la 2
ianuarie 1890 la cimitirul Eternitatea din Iași.
"În Ion Creanga vedem astazi pe primul romancier al literaturii noastre, pe primul creator de epos, nu
în timpul istorico-literar, ci într-o durată spirituală, fiindcă românul lui Filimon anticipează cu două decenii
Amintirile.”
Amintiri din copilărie (fragmente)30
https://www.youtube.com
Stau câteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe
când începusem și eu, drăgăliță-Doamne, a mă ridica băiețaș la casa părinților mei, în satul
Humulești, din târg drept peste apa Neamțului; sat mare și vesel, împărțit în trei părți, care
se țin tot de una: Vatra satului, Delenii și Bejenii.
Ș-apoi Humuleștii, și pe vremea aceea, nu erau numai așa, un sat de oameni fără
căpătâi, ci sat vechi răzășesc, întemeiat în toată puterea cuvântului: cu gospodari tot unul și
unul, cu flăcăi voinici și fete mândre, care știau a învârti și hora, dar și suveica, de vuia satul
de vatale în toate părțile; cu biserică frumoasă și niște preoți și dascăli și poporeni ca aceia,
de făceau mare cinste satului lor.
………………………………………………………………..
Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa
parinteascã din Humulești, la stâlpul hornului unde lega mama o șfară cu motocei la capăt,
de crăpau mâțele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă țineam când
începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieții,
de-a mijoarca, și la alte jocuri și jucării pline de hazul și farmecul copilăresc, parcă-mi saltă
și acum inima de bucurie! Și, Doamne, frumos era pe atunci, căci și părinții, și frații și
surorile îmi erau sănătoși, și casa ne era îndestulată, și copiii și copilele megieșilor erau de-
a pururea în petrecere cu noi, și toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de
parcă era toată lumea a mea!
Și eu eram vesel ca vremea cea bună și sturlubatic și copilăros ca vântul în tulburarea sa.
Și mama, care era vestită pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori, când
începea a se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: „Ieși, copile cu părul bălan,
afară și râde la soare, doar s-a îndrepta vremea“ și vremea se îndrepta după râsul meu...
Știa, vezi bine, soarele cu cine are de-a face, căci eram feciorul mamei, care și ea cu
adevărat că știa a face multe și mari minunății: alunga nourii cei negri de pe deasupra
satului nostru și abătea grindina în alte părți, înfingând toporul în pământ, afară, dinaintea
ușii; închega apa numai cu două picioare de vacă, de se încrucea lumea de mirare; bătea
pământul, sau peretele, sau vrun lemn, de care mă păleam la cap, la mână sau la picior,
zicând: „Na, na!“, și îndată-mi trecea durerea... când vuia în sobă tăciunele aprins, care se
zice că făce a vânt și vreme rea, sau când țiuia tăciunele, despre care se zice că te vorbește
cineva de rău, mama îl mustra acolo, în vatra focului, și-l buchisa cu cleștele, să se mai
potolească dușmanul; și mai mult decât atâta: oleacă ce nu-i venea mamei la socoteală
căutătura mea, îndată pregătea, cu degetul îmbălat, puțină tină din colbul adunat pe opsasul
încălțării ori, mai în grabă, lua funingine de la gura sobei, zicând: „Cum nu se deoache
călcâiul sau gura sobei, așa să nu mi se deoache copilașul“ și-mi făcea apoi câte-un benchi
boghet în frunte, ca să nu-și prăpădească odorul!... și altele multe încă făcea...
30
*** https://ro.wikisource.org/wiki/Amintiri_din_copilărie

140
141

Așa era mama în vremea copilăriei mele, plină de minunății, pe cât mi-aduc aminte , și-mi
aduc bine aminte, căci brațele ei m-au legănat când îi sugeam țâța cea dulce și mă alintam
la sânu-i, gângurind și uitându-mă în ochi-i cu drag! Și sânge din sângele ei și carne din
carnea ei am împrumutat, și a vorbi de la dânsa am învățat. Iar înțelepciunea de la
Dumnezeu, când vine vremea de a pricepe omul ce-i bine și ce-i rău.
Dar vremea trecea cu amăgeli, și eu creșteam pe nesimțite, și tot alte gânduri îmi
zburau prin cap, și alte plăceri mi se deșteptau în suflet, și, în loc de înțelepciune, mă făceam
tot mai neastâmpărat, și dorul meu era acum nemărginit; căci sprințar și înșelător este
gândul omului, pe ale cărui aripi te poartă dorul necontenit și nu te lasă în pace, până ce
intri în mormânt!
Însă vai de omul care se ia pe gânduri! Uite cum te trage pe furiș apa la adânc, și din
veselia cea mai mare cazi deodată în urâcioasa întristare!
Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă și nevinovată. Și,
drept vorbind, acesta-i adevărul.
Ce-i pasă copilului când mama și tata se gândesc la neajunsurile vieții, la ce poate să
le aducă ziua de mâine, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire. Copilul, încălecat
pe bățul său, gândește că se află călare pe un cal de cei mai strașnici, pe care aleargă, cu
voie bună, și-l bate cu biciul și-l strunește cu tot dinadinsul, și răcnește la el din toată inima,
de-ți ia auzul; și de cade jos, crede că l-a trântit calul, și pe băț își descărca mânia în toată
puterea cuvântului...
Așa eram eu la vârsta cea fericită, și așa cred că au fost toți copiii, de când îi lumea
asta și pământul, măcar să zică cine ce-a zice.
………………………………………………………………………………………………………………
— Nu mi-ar fi ciudă, încaltea, când ai fi și tu ceva și de te miri unde, îmi zice cugetul
meu, dar așa, un boț cu ochi ce te găsești, o bucată de humă însuflețită în sat de la noi, și nu
te lasă inima să taci; asurzești lumea cu țărăniile tale!
— Nu mă lasă, vezi bine, cugete, căci și eu sunt om din doi oameni; și satul
Humulești, în care m-am trezit, nu-i un sat lăturalnic, mocnit și lipsit de priveliștea lumii, ca
alte sate; și locurile care înconjură satul nostru încă-s vrednice de amintire. Din sus de
Humulești vin Vânătorii Neamțului, cu sămânță de oameni de aceia care s-au hărțuit
odinioară cu Sobietski, craiul polonilor. Și mai în sus, mănăstirile Secul și Neamțul, altădată
fala bisericii române și a doua vistierie a Moldovei. Din jos vin satele Boiștea și
Ghindăoanii, care înjugă numai boi ungurești la carele lor, unde plugurile rămân singurele
pe brazdă în țarină, cu săptămânile, prisăcile fără prisăcar, holdele fără jitar, și nimeni nu se
atinge de ele; iar oamenii din aceste sate nu știu ce-i judecata. Aproape de Boiște vine satul
Blebea, care mai mult de jumătate, după ce-și scapă căciula pe baltă, zice: „Să fie de sufletul
tatei!“

……………………………………………………………………………………………………………..
Cum nu se dă scos ursul din bârlog, țăranul de la munte strămutat la câmp, și
pruncul, dezlipit de la sânul mamei sale, așa nu mă dam eu dus din Humulești în toamna
anului 1855, când veni vremea să plec la Socola, după stăruința mamei. Și oare de ce nu m-
aș fi dat dus din Humulești, nici în ruptul capului, când mereu îmi spunea mama că pentru
folosul meu este aceasta? Iaca de ce nu: drăgăliță Doamne, eram și eu acum holtei, din
păcate! Și Iașii, pe care nu-i văzusem niciodată, nu erau aproape de Neamț, ca Fălticenii, de
unde, toamna târziu și mai ales prin câșlegile de iarnă, fiind nopțile mari, mă puteam repezi
din când în când, pașlind-o așa cam de după toacă, și tot înainte, seara pe lună, cu tovarășii
mei la clăci în Humulești, pe unde știam noi, ținând tot o fugă, ca telegarii. Și după câte-un
sărutat de la cele copile sprințare, și până-n ziuă fiind ieșiți din sat, cam pe la prânzul cel

141
142

mare ne-aflam iar în Fălticeni, trecând desculți prin vad, în dreptul Baiei, Moldova înghețată
pe la margini, și la dus și la întors, de ne degera măduva-n oase de frig! Inima însă ne era
fierbinte, că ce gândeam și izbândeam. De la Neamț la Fălticeni și de la Fălticeni la Neamț
era pentru noi atunci o palmă de loc. Dar acum se schimba vorba: o cale scurtă de două
poște, de la Fălticeni la Neamț, nu se potrivește c-o întindere de șase poște, lungi și
obositoare, de la Iași până la Neamț. Căci nu vă pară șagă: de la Neamț până la Iași e câtu-i
de la Iași până la Neamț, nici mai mult, nici mai puțin. Și mai bine rămâi pe loc, Ioane,
chiteam în mintea mea cea proastă, decât să plângi nemângâiat și să te usuci, de dorul cui
știu eu, văzând cu ochii!... Dar, vorba ceea: „Ursul nu joacă de bună voie“. Mort-copt,
trebui să fac pe cheful mamei, să plec fără voință și să las ce-mi era drag!
Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul, în
care se oglindește cu mâhnire Cetatea Neamțului de atâtea veacuri! Dragi-mi erau tata și
mama, frații și surorile, și băieții satului, tovarășii mei din copilărie, cu care, în zile geroase
de iarnă, mă desfătam pe gheață și la săniuș, iar vara, în zile frumoase de sărbători, cântând
și chiuind, cutreieram dumbrăvile și luncile umbroase, prundul cu știoalnele, țarinile cu
holdele, câmpul cu florile și mândrele dealuri, de după care-mi zâmbeau zorile în
zburdalnica vârstă a tinereții!
Asemenea, dragi-mi erau șezătorile, clăcile, horele și toate petrecerile din sat, la care
luam parte cu cea mai mare însuflețire! De piatră de-ai fi fost, și nu se putea să nu-ți salte
inima de bucurie când auzeai, uneori în puterea nopții, pe Mihai scripcarul din Humulești
umblând tot satul câte c-o droaie de flăcăi după dânsul și cântând:
Frunză verde de cicoare,
Astă noapte pe răcoare
Cânta o privighetoare
Cu viersul de fată mare.
Și cânta cu glas duios,
De picau frunzele jos;
Și cânta cu glas subțire
Pentru-a noastră despărțire;
Și ofta și ciripea,
Inima de ț-o rupea!

Povestea lui Harap-Alb31

Amu cică era odată într-o țară un crai, care avea trei feciori. Și craiul acela mai avea
un frate mai mare, care era împărat într-o altă țară, mai depărtată. Și împăratul, fratele
craiului, se numea Verde-împărat; și împăratul Verde nu avea feciori, ci numai fete. Mulți ani
trecură la mijloc de când acești frați mai avură prilej a se întâlni amândoi. Iară verii, adică
feciorii craiului și fetele împăratului, nu se văzuse niciodată de când erau ei. Și așa veni
împrejurarea de nici împăratul Verde nu cunoștea nepoții săi, nici craiul nepoatele sale:
pentru că țara în care împărățea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pământului,
și crăia istuilalt la o altă margine. Și apoi, pe vremile acelea, mai toate țările erau bântuite
de războaie grozave, drumurile pe ape și pe uscat erau puțin cunoscute și foarte încurcate și
de aceea nu se putea călători așa de ușor și fără primejdii ca în ziua de astăzi. Și cine apuca
a se duce pe atunci într-o parte a lumii adeseori dus rămânea până la moarte.
Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba și să încep a depăna firul poveștii.
Amu cică împăratul acela, aproape de bătrânețe, căzând la zăcare, a scris către
frăține-său craiului, să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoți, ca să-l lase
31
https://ro.wikisource.org/wiki/Povestea_lui_Harap-Alb.

142
143

împărat în locul său după moartea sa. Craiul, primind cartea, îndată chemă tustrei feciorii
înaintea sa și le zise:
— Iaca ce-mi scrie frate-meu și moșul vostru. Care dintre voi se simte destoinic a
împărăți peste o țară așa de mare și bogată, ca aceea, are voie din partea mea să se ducă, ca
să împlinească voința cea mai de pe urmă a moșului vostru.
Atunci feciorul cel mai mare ia îndrăzneală și zice :
— Tată, eu cred că mie mi se cuvine această cinste, pentru că sunt cel mai mare
dintre frați; de aceea te rog să-mi dai bani de cheltuială, straie de primeneală, arme și cal de
călărie, ca să și pornesc, fără zăbavă.
— Bine, dragul tatei, dacă te bizuiești că-i putea răzbate până acolo și crezi că ești în
stare a cârmui și pe alții, alege-ți un cal din herghelie, care-i vrea tu, ia-ți bani cât ți-or
trebui, haine care ți-or plăcea, arme care-i crede că-ți vin la socoteală și mergi cu bine, fătul
meu.

Ioan Slavici
Ioan Slavici, biografie (1848 - 1925)32

Ioan Slavici, scriitor român

Ioan Slavici (n. 18 ianuarie 1848 la Șiria, județul Arad — d. 17 august 1925 la Crucea de Jos, în
apropiere de Panciu, județul Vrancea) a fost un scriitor și jurnalist român. Este al doilea copil al cojocarului
Sava Slavici si al Elenei.
Frecventeaza şcoala "greco-ortodoxă" din satul natal, avîndu-l dascăl pe D. Vostinari. Urmează Liceul
din Arad, stînd la gazdă precum eroii săi din Budulea Taichii. Susţine bacalaureatul la Satu-Mare, iar în toamnă
se înscrie la Universitatea din Budapesta. În ianuarie e bolnav, întrerupe facultatea şi revine la Siria. Se mai
înscrie şi la Universitatea din Viena (aprilie), dar în august îl aflam în funcţia de secretar al notarului din
Cumlaus.
În toamna e din nou la Viena, în armată, urmînd şi Facultatea de Drept. Acum se împrieteneşte, pentru
toată viaţa, cu Eminescu, student şi el în capitala Imperiului hasbsburgic. Fireşte, vorbea cursiv limbile germană
si maghiară. Îşi ia "examenul de stat".
Debutează la Convorbiri literare cu Fata de birau (comedie). În vara, împreuna cu Eminescu,
organizează serbarea panromânească de la Putna astfel punînd bazele Societății Academice Sociale Literare
România Jună.
La finalul anului 1874, se stabilește la București, unde este secretar al Comisiei Colecției Hurmuzachi,
profesor, apoi redactor la Timpul. Împreună cu I. L. Caragiale și G. Coșbuc, editează revista Vatra. În timpul
primului război mondial, colaborează la ziarele Ziua și Gazeta Bucureștilor.
În anul 1875 se căsătoreste cu Ecaterina Szöke Magyarosy. Călătoreşte la Viena şi Budapesta, iar toamna e
numit de Maiorescu profesor la Liceul "Matei Basarab" - Bucureşti.

32
http://www.istoria.md/articol/575/Ioan_Slavici,_biografie

143
144

Cîţiva ani mai tîrziu, din cauza unor articole în care revendica drepturile românilor, e închis de către
autorităţile maghiare, dar curtea de juri îl eliberează. Divorţează de prima soţie Ecaterina. Se căsătoreşte, la
Sibiu, cu Eleonora Tănăsescu, în toamna născîndu-i-se primul baiat, Titu Liviu, în total avînd şase copii. În
urma unui proces de presă e condamnat la 3 zile închisoare.
În anul 1892 devine cetăţean român, iar în anul 1903 primeşte premiul Academiei Române. Mai tîrziu
este arestat şi închis la Fortul Domneşti, apoi la hotelul "Luvru". În timpul ocupaţiei germane, scrie articole de
orientare progermană.
În 1919 la încheierea păcii şi întoarcerea din Moldova a regelui Ferdinand şi a guvernului, Slavici e
arestat din nou, judecat şi condamnat la 5 ani de închisoare, dar eliberat în acelaşi an. Totuşi din cauza
convingerilor sale filogermane, este privit de cei din jur cu duşmănie.
Slavici și-a exprimat păreri antisemite, spunînd în lucrarea sa Soll și Haben—Chestiunea Evreilor din
România că evreii sunt o boală, și că ar trebui aruncați în Dunăre.
Bolnav şi obosit de viaţă agitată, cu procese şi detenţii în puşcării, se refugiază la fiica sa, care traia la
Panciu, în podgoria asemănătoare cu Siria natală. La 17 august trece în lumea umbrelor, înmormîntat la schitul
Brazi.
Slavici ne-a lăsat una din cele mai autentice şi mai profunde opere memorialistice. Prin nuvelele,
romanele şi memorialistica sa, Slavici este, alături de ceilalţi clasici, scriitorul care a avut o contribuţie decisivă
la aşezarea literaturii noastre în făgaşul modernităţii, întemeietor al realismului nostru modern, Slavici va fi
punct de reper nu numai pentru romanul social, ci si pentru cel psihologic.
Dacă Eminescu e începătorul poeziei române moderne, iar Caragiale al teatrului, Slavici este, alături de
Creangă, cel care a pus bazele prozei noastre moderne, respectiv ale romanului.

Moara cu noroc33
— Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea
colibei tale te face fericit. Dar voi să faceți după cum vă trage inima, și Dumnezeu să vă
ajute și să vă acopere cu aripa bunătății sale. Eu sunt acum bătrână, și fiindcă am avut și am
atât de multe bucurii în viață, nu înțeleg nemulțumirile celor tineri și mă tem ca nu cumva,
căutând acum la bătrânețe un noroc nou, să pierd pe acela de care am avut parte până în
ziua de astăzi și să dau la sfârșitul vieții mele de amărăciunea pe care nu o cunosc decât din
frică. Voi știți, voi faceți; de mine să nu ascultați. Mi-e greu să-mi părăsesc coliba în care mi-
am petrecut viața și mi-am crescut copiii și mă cuprinde un fel de spaimă când mă gândesc
să rămân singură într-însa: de aceea, poate că mai ales de aceea, Ana îmi părea prea
tânără, prea așezată, oarecum prea blândă la fire, și-mi vine să râd când mi-o închipuiesc
cârciumăriță.
— Vorbă scurtă, răspunse Ghiță, să rămânem aici, să cârpesc și mai departe cizmele
oamenilor, care umblă toată săptămâna în opinci ori desculți, iară dacă duminica e noroi, își
duc cizmele în mână până la biserică, și să ne punem pe prispa casei la soare, privind eu la
Ana, Ana la mine, amândoi la copilaș, iară d-ta la tustrei. Iacă liniștea colibei.
— Nu zic, grăi soacra așezată. Eu zic numai ce zic eu, vă spun numai așa, gândurile
mele, iară voi faceți după gândul vostru, și știți prea bine că, dacă voi vă duceți la moară,
nici vorbă nu poate fi ca eu să rămân aici ori să mă duc în altă parte: dacă vă hotărâți să
mergeți, mă duc și eu cu voi și mă duc cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată dragostea
mamei care încearcă norocul copilului ieșit în lume. Dar nu cereți ca eu să hotărăsc pentru
voi.
— Atunci să nu mai pierdem vorba degeaba: mă duc să vorbesc cu arândașul, și de la
Sf. Gheorghe cârciuma de la Moara cu noroc e a noastră.
— În ceas bun să fie zis, grăi bătrâna, și gând bun să ne dea Dumnezeu în tot ceasul!
..................................

Luni pe la prânzul focul era stins cu desăvârșire și zidurile afumate stăteau părăsite,
privind cu tristețe la ziua senină și înveselitoare.

33
https://ro.wikisource.org/wiki/Moara_cu_noroc.

144
145

Din toate celelalte nu se alesese decât praful și cenușa: grinzi, acoperământ,

dușumele, butoaie din pivniță, toate erau cenușă, și numai pe ici, pe colo se mai vedea câte
un cărbune stins, iară în fundul gropii, care fusese odinioară pivniță, nu se mai vedeau decât
oasele albe ieșind pe ici, pe colo din cenușa groasă.
Bătrâna ședea cu copiii pe-o piatră de lângă cele cinci cruci și plângea cu lacrimi
alinătoare.
— Se vede c-au lăsat ferestrele deschise! zise ea într-un târziu. Simțeam eu că nu are
să iasă bine; dar așa le-a fost dat!...
Apoi ea luă copiii și plecă mai departe.

Mara34
A rămas Mara, săraca, văduvă cu doi copii, sărăcuții de ei, dar era tânără și voinică
și harnică și Dumnezeu a mai lăsat să aibă și noroc.
Nu-i vorbă, Bârzovanu, răposatul, era, când a fost, mai mult cârpaci decât cizmar și ședea
mai bucuros la birt decât acasă; tot le-au mai rămas însă copiilor vreo două sute de pruni pe
lunca Murășului, viuța din dealul despre Păuliș și casa, pe care muma lor o căpătase de
zestre. Apoi, mare lucru pentru o precupeață, Radna e Radna, Lipova e numai aci peste
Murăș, iar la Arad te duci în două ceasuri.
Marți dimineața Mara-și scoate șatra și coșurile pline în piața de pe țărmurele drept
al Murășului, unde se adună la târg de săptămână murășenii până de pe la Sovârșin și
Soboteliu și podgorenii până de pe la Cuvin. Joi dimineața ea trece Murășul și întinde șatra
pe țărmurele stâng, unde se adună bănățenii până de pe la Făget, Căpălnaș și Sân-Miclăuș.
Vineri noaptea, după cântatul cocoșilor, ea pleacă la Arad, ca ziua s-o prindă cu
șatra întinsă în piața cea mare, unde lumea se adună din șapte ținuturi.
Dar lucrul cel mare e că Mara nu-ți iese niciodată cu gol în cale; vinde ce poate și cumpără
ce găsește; duce de la Radna ceea ce nu găsești la Lipova ori la Arad și aduce de la Arad
ceea ce nu găsești la Radna ori la Lipova. Lucrul de căpetenie e pentru dânsa ca să nu mai
aducă ce a dus și vinde mai bucuros cu câștig puțin decât ca să-i „clocească” marfa.
Numai în zilele de Sântă Marie se întoarce Mara cu coșurile deșerte la casa ei.
Sus, pe coasta unui deal de la dreapta Murășului, e mănăstirea minoriților, vestita
Maria Radna. Din turnurile bisericii mari și frumoase se văd pe Murăș la deal ruinele
acoperite cu mușchi ale cetății de la Șoimoș; în fața bisericii se întinde Radna cea frumoasă
și peste Murăș e Lipova cu turnul sclipicios și plin de zorzoane al bisericii românești, iar pe
Murăș la vale se întinde șesul cel nesfârșit al Țării Ungurești. Mara însă le trece toate cu
vederea: pentru dânsa nu e decât un loc larg în fața mănăstirii, unde se adună lumea cea
multă, grozav de multă lume.
…………………………………………………………………………………………………………….
Ajuns față în față cu Bandi, singuri în casă, el era hotărât cu desăvârșire.
— Carevasăzică, vii, băiete, cu mine? întrebă el.Bandi se uită la dânsul și parcă nu
mai era omul rău și urgisit, parcă era în zâmbetul și în ochii lui o bunăvoință
nemaipomenită.
— Mă duc, răspunse el. Dacă vrea Persida!
— O să-ți meargă bine, băiete, urmă Hubăr, o să le ai toate din destul.
Bandi se uită iar la el.
— De ce? întrebă.
Era în acel "de ce?" și în felul cum fusese rostit ceva ce-l înfiora pe Hubăr.
Ajuns odată până aici, el nu mai putea să se stăpânească: trebuia să meargă înainte
până la sfârșit, să scape de toată greutatea ce-l apăsa.

34
https://ro.wikisource.org/wiki/Mara.

145
146

— O să-ți spun mai târziu, grăi el. Acum să știi numai că n-ai pe nimeni în lumea
aceasta mai aproape decât pe mine.
Bandi se dete îndărăt și începu să râdă pe rânjite.
— Ai cunoscut tu pe mama? întrebă el ridicând mâna. O știi? Îți aduci aminte de ea?
— Da! răspunse Hubăr, cu capul plecat.
— Nu-mi mai spune, că știu, grăi Bandi cu glasul înăbușit. Mi-ești tată! Nu-i așa?
— Da! îi zise Hubăr apropiindu-se de el.Bandi îl lovi cu pumnul în piept, apoi,
cuprins de un fel de turbare, se năpusti asupra lui și-l mușcă în gâtlej, încât căzură amândoi
unul peste altul în mijlocul casei, Hubăr, cu ochii închiși și fără ca să se mai apere, iar
Bandi, cu genunchii pe pieptul tatălui său, râzând și apăsând mereu câtă vreme mai simțea
răsuflare în el.
Când Persida a deschis, în cele din urmă, ușa, ca să vadă ce fac, în casă era liniște și
Bandi râdea înainte.

Ion Luca Caragiale35

Ion Luca Caragiale, biografie (1852 -

1912)

Ion Luca Caragiale, poet şi dramaturg,

comentator politic şi ziarist român
Ion Luca Caragiale (n. 1 februarie 1852, Haimanale, județul Prahova, astăzi I. L. Caragiale, județul
Dîmboviţa, d. 9 iunie 1912, Berlin) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru,
comentator politic și ziarist român, de origine greacă. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg român și unul
dintre cei mai importanți scriitori români. A fost ales membru al Academiei Române post-mortem.
S-a născut în ziua de 1 februarie 1852, în satul Haimanale, care-i poartă astăzi numele, fiind primul născut al lui
Luca Caragiale și al Ecaterinei.
Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în 1839 cu actrița și cîntăreața Caloropulos, de care s-a despărțit, fără
a divorța vreodată, întemeindu-și o familie statornică cu brașoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec Luca
Chiriac Caraboas.
Primele studii le-a făcut între anii 1859 și 1860 cu părintele Marinache, de la Biserica Sf. Gheorghe din
Ploiești, iar până în anul 1864 a urmat clasele primare II-V, la Școala Domnească din Ploiești.
În 1870 a fost nevoit să abandoneze proiectul actoriei și s-a mutat cu familia la București, luîndu-și cu
seriozitate în primire obligațiile unui bun șef de familie.

35
*** http://istoria.md/articol/576/Ion_Luca_Caragiale,_biografie.

146
147

L-a cunoscut pe Eminescu cînd tînărul poet, debutant la Familia, era sufleur și copist în trupa lui Iorgu.
În 1871, Caragiale a fost numit sufleur și copist la Teatrul Național din București, după propunerea lui Mihail
Pascaly.
În august 1877, la izbucnirea Războiului de Independență, a fost conducător al ziarului Națiunea
română.
I.L. Caragiale a fost, printre altele, și director al Teatrului Național din București.
De la debutul său în dramaturgie (1879) și pînă în 1892, Caragiale s-a bucurat de sprijinul Junimii, deși
în întregul proces de afirmare a scriitorului, Junimea însăși a fost, până prin 1884 - 1885, ținta atacurilor
concentrate ale adversarilor ei. Se poate afirma că destule dintre adversitățile îndreptate împotriva lui Caragiale
se datorează și calității sale de junimist și de redactor la conservator-junimistul ziar Timpul (1878 - 1881). Prima
piesă a dramaturgului, O noapte furtunoasă, bine primită de Junimea și publicată în Convorbiri literare (1879),
unde vor apărea de altfel toate piesele sale, a beneficiat, la premieră, de atacuri deloc neglijabile.
După trei ani de colaborare, Caragiale s-a retras în iulie 1881 de la Timpul, dar Comitetul Teatrului
Național de la Iași, prezidat de Iacob Negruzzi, îl numește director de scenă, post pe care dramaturgul l-a
refuzat. A participat frecvent la ședințele Junimii, iar la întîlnirea din martie 1884, în prezența lui Alecsandri, și-a
mărturisit preferința pentru poeziile lui Eminescu. La 6 octombrie a citit la aniversarea Junimii, la Iași, O
scrisoare pierdută, reprezentată la 13 noiembrie, în prezența reginei, cu un mare succes.
În 1889, anul morții poetului Mihai Eminescu, Caragiale a publicat articolul în Nirvana. În 1890 a fost
profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe.
În acelaşi an s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano Burelly. Din această căsătorie
vor rezulta mai întâi două fete.
În ianuarie 1893, retras din ziaristică de la sfârșitul anului 1889, Caragiale a înființat revista
umoristică Moftul român, subintitulată polemic “Revista spiritistă națională, organ pentru răspândirea
științelor oculte în Dacia Traiană”. Începînd cu numărul 11, revista a devenit ilustrată, publicînd caricaturi, iar
prin publicarea unora dintre cele mai valoroase schițe caragialiene, Moftul român s-a dovedit și un organ literar.
Caragiale s-a bucurat de recunoașterea operei sale pe perioada vieții sale, însă a fost și criticat și desconsiderat.
După moartea sa, a început să fie recunoscut pentru importanța sa în dramaturgia românească. După moartea sa,
piesele sale au fost jucate și au devenit relevante în perioada regimului communist.
"Lucrarea d-lui Caragiale este originală, comediile sale pun pe scenă câteva tipuri din viața noastră socială de
astăzi și le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul
înfățișării lor în situațiile anume alese de autor”.(Titu Maiorescu)
Deși Caragiale a scris doar nouă piese, el este cel mai bun dramaturg român prin faptul că a reflectat cel
mai bine realitățile, limbajul și comportamentul românilor. Opera sa a influențat și pe alți dramaturgi, cum ar fi
Eugen Ionesco.
În zorii zilei de 9 iunie 1912, Caragiale a murit subit în locuința sa de la Berlin, din cartierul
Schöneberg, bolnav fiind de arterioscleroză.

D-l Goe ...36

Ca să nu mai rămâie repetent şi anul acesta, mam' mare, mamiţica şi tanti Miţa au
promis tânărului Goe să-l ducă-n Bucureşti de 10 mai.
Puţin ne importă dacă aceste trei dame se hotărăsc a părăsi locul lor spre a veni în
Capitală numai de hatârul fiului şi nepoţelului lor. Destul că foarte de dimineaţă, dumnealor,
frumos gătite, împreună cu tânărul Goe, aşteaptă cu multă nerăbdare, pe peronul din urbea
X, trenul accelerat care trebuie să le ducă la Bucureşti. Adevărul e că, dacă se hotărăşte
cineva să asiste la o sărbătoare naţională aşa de importantă, trebuie s-o ia de dimineaţa.
Trenul în care se vor sui ajunge în Gara de Nord la opt fără zece a.m. D. Goe este foarte
impacient şi, cu un ton de comandă, zice încruntat:
- Mam' mare! de ce nu mai vine?... Eu vreau să vie!
- Vine, vine acuma, puişorul mamii! răspunde cucoana.
Şi sărută pe nepoţel; apoi îi potriveşte pălăria.
Tânărul Goe poartă un frumos costum de marinar, pălărie de paie, cu inscripţia pe
pamblică: le Formidable, şi sub pamblică biletul de călătorie înfipt de tanti Miţa, că "aşa ţin
bărbaţii biletul".
- Vezi ce bine-i şade lui - zice mam' mare - cu costumul de marinel?
- Mamiţo, nu ţi-am spus că nu se zice marinel?
36
https://ro.wikisource.org/wiki/D-l_Goe.

147
148

- Da' cum?
- Marinal...
- Ei! ziceţi voi cum ştiţi; eu zic cum am apucat. Aşa se zicea pe vremea mea, când a
ieşit întâi moda asta la copii - marinel.
- Vezi, că sunteţi proaste amândouă? întrerupe tânărul Goe. Nu se zice nici marinal,
nici marinel...
- Da' cum, procopsitule? întreabă tanti Miţa cu un zâmbet simpatic.
- Mariner...
- Apoi de! n-a învăţat toata lumea carte ca d-ta! zice mam' mare, şi iar sărută pe
nepoţel şi iar îi potriveşte pălăria de mariner.
Dar nu e vreme de discuţii filologice: soseşte trenul - şi nu stă mult.

Lanţul slăbiciunilor37
Am şi eu o slăbiciune şi eu sunt om! dorinţele graţioasei mele prietene domnişoara
Mari Popescu sunt pentru mine porunci, la cari mă supun cu atât mai bucuros cu cît văd că
prietena mea nu abuzează niciodată de influenţa nemărginită ce ştie bine că exercită asupră-
mi... De astă dată, ce mare lucru-mi cere?
"Stimate amice,
Ştiu ce prieten eşti cu profesorul Costică Ionescu şi cât nu e în stare să-ţi refuze o rugăminte.
Mă-ndatorezi până-n suflet dacă obţii de la el pentru elevul Mitică Georgescu din clasa IV
liceul X... la latină nota 7, fără de care, băiatul, care mi-e rudă de aproape, rămâne şi anul
acesta repetent, ceea ce ar fi o mare nenorocire pentru familia lui - o familie dintre cele mai
bune - şi pentru mine o mare mâhnire.
Cu cele mai afectuoase salutări, a dumitale bună prietenă,
Mari Popescu."
A! irezistibilă graţie, cum ştii de frumos să porunceşti! Şi ce bine s-a nemerit! Ionescu
are şi el o slăbiciune, şi el e om! ţine la mine şi nu e în stare să mă refuze. Repede mă arunc
într-o birje şi alerg la Ionescu, profesorul de latineşte.
- Dragă Costică, viu la tine sigur că n-ai să mă refuzi; ştiu cât pot conta pe amiciţia
ta şi nu-mi permit a mă-ndoi un moment că în cazul de faţă, fiind vorba, mă-nţelegi, de o
chestiune care mă interesează în aşa grad, încât dacă n-aş fi pe deplin convins că tu, care
mi-ai dovedit totdeauna, fără să dezminţi niciodată o afecţiune, ce pot zice că la rândul
meu... în fine...
- În fine - zice Ionescu - am înţeles... Nu trebuia să mă iei aşa departe. Vii să mă rogi
pentru vreo loază de elev de-ai mei.
- Nu e loază, Costică; e un băiat dintr-o familie dintre cele mai bune: mi-e rudă.
- Cine ştie ce leneş, ce dobitoc!
- Nu-i adevărat, dragă Costică; este un băiat prea cumsecade... Să nu mă laşi!... Viu
la tine sigur că n-ai să mă refuzi; ştiu cât pot conta pe amiciţia ta şi nu-mi permit a mă-ndoi
un moment că în cazul de faţă, fiind vorba, mă-nţelegi, de o chestiune...
- Ei, lasă astea! ştii că ţiu la tine; ce mai încap între noi astfel de fraze banale?... Ce
notă vrei să-i dau pârlitului tău de protejat?
- 7, dragă Costică!...
- Apoi, dacă n-o fi ştiind nimic animalul!
- Ei, acuma şi tu! zi că nu ştie; parcă el o să fie cel dintâi şi cel de pe urmă care să
treacă fără să ştie... Te rog, dragă Costică! dacă rămâne băiatul repetent încă un an, e o
nenorocire pentru familia lui - o familie dintre cele mai bune - şi pentru mine o mare
mâhnire...

37
https://ro.wikisource.org/wiki/Lan%C8%9Bul_sl%C4%83biciunilor.

148
149

- A! irezistibilă milogeală prietenească! zice Costică; ce bine ştii tu să porunceşti!

Aide! să-ţi fac hatârul şi de data asta... să-i dau nepricopsitului 7.
- Merci, dragă Costică, mare pomană-ţi faci!
- Cum îl cheamă?
Eu caut repede-n buzunare scrisoarea d-rei Mari Popescu. Nu e... Zic lui Costică:
- Un moment!...
Şi ies ca din puşcă, sar în birjă şi alerg acasă... Acasă, scrisorica nicăieri... Fuga la
d-ra Popescu.
- Prea-graţioasa mea prietenă, lucrul merge bine; am obţinut de la profesor nota
dorită; decât, acuma am nevoie să ştiu numele protejatului matale... Cum îl cheamă pe
tânărul?
- Ţi-am scris numele în scrisoarea mea.
- Da, dar scrisoarea dumitale am rătăcit-o acasă printre alte hârtii, şi lucru este
urgent: ca să nu pierd vremea căutând-o, am venit la d-ta... Cum îl cheamă?

149
150

...................................................................................................................................
Și apoi, îngenunchind amândoi dinaintea împăratului Verde, își jură credință unul
altuia, primind binecuvântare de la dânsul și împărăția totodată.
După aceasta se începe nunta, ș-apoi, dă Doamne bine!
Lumea de pe lume s-a strâns de privea,
Soarele și luna din cer le râdea.
Ș-apoi fost-au fost poftiți la nuntă: Crăiasa furnicilor, Crăiasa albinelor și Crăiasa
zânelor, minunea minunilor din ostrovul florilor!
Și mai fost-au poftiți încă: crai, crăiese și-mpărați, oameni în seamă băgați, ș-un
păcat de povestar, fără bani în buzunar. Veselie mare între toți era, chiar și sărăcimea ospăta
și bea!
Și a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă; cine se duce acolo bea și
mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă.

..........................................................................................................................................
Ajuns față în față cu Bandi, singuri în casă, el era hotărât cu desăvârșire.
— Carevasăzică, vii, băiete, cu mine? întrebă el.Bandi se uită la dânsul și parcă nu
mai era omul rău și urgisit, parcă era în zâmbetul și în ochii lui o bunăvoință
nemaipomenită.
— Mă duc, răspunse el. Dacă vrea Persida!
— O să-ți meargă bine, băiete, urmă Hubăr, o să le ai toate din destul.
Bandi se uită iar la el.
— De ce? întrebă.
Era în acel "de ce?" și în felul cum fusese rostit ceva ce-l înfiora pe Hubăr.
Ajuns odată până aici, el nu mai putea să se stăpânească: trebuia să meargă înainte
până la sfârșit, să scape de toată greutatea ce-l apăsa.
— O să-ți spun mai târziu, grăi el. Acum să știi numai că n-ai pe nimeni în lumea
aceasta mai aproape decât pe mine.
Bandi se dete îndărăt și începu să râdă pe rânjite.
— Ai cunoscut tu pe mama? întrebă el ridicând mâna. O știi? Îți aduci aminte de ea?
— Da! răspunse Hubăr, cu capul plecat.
— Nu-mi mai spune, că știu, grăi Bandi cu glasul înăbușit. Mi-ești tată! Nu-i așa?
— Da! îi zise Hubăr apropiindu-se de el.Bandi îl lovi cu pumnul în piept, apoi,
cuprins de un fel de turbare, se năpusti asupra lui și-l mușcă în gâtlej, încât căzură amândoi
unul peste altul în mijlocul casei, Hubăr, cu ochii închiși și fără ca să se mai apere, iar
Bandi, cu genunchii pe pieptul tatălui său, râzând și apăsând mereu câtă vreme mai simțea
răsuflare în el.
Când Persida a deschis, în cele din urmă, ușa, ca să vadă ce fac, în casă era liniște și
Bandi râdea înainte.

Ion Luca Caragiale38

Ion Luca Caragiale, biografie (1852 -

1912)

38
*** http://istoria.md/articol/576/Ion_Luca_Caragiale,_biografie.

150
151

Ion Luca Caragiale, poet şi dramaturg,

comentator politic şi ziarist român
Ion Luca Caragiale (n. 1 februarie 1852, Haimanale, județul Prahova, astăzi I. L. Caragiale, județul
Dîmboviţa, d. 9 iunie 1912, Berlin) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru,
comentator politic și ziarist român, de origine greacă. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg român și unul
dintre cei mai importanți scriitori români. A fost ales membru al Academiei Române post-mortem.
S-a născut în ziua de 1 februarie 1852, în satul Haimanale, care-i poartă astăzi numele, fiind primul născut al lui
Luca Caragiale și al Ecaterinei.
Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în 1839 cu actrița și cîntăreața Caloropulos, de care s-a despărțit, fără
a divorța vreodată, întemeindu-și o familie statornică cu brașoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec Luca
Chiriac Caraboas.
Primele studii le-a făcut între anii 1859 și 1860 cu părintele Marinache, de la Biserica Sf. Gheorghe din
Ploiești, iar până în anul 1864 a urmat clasele primare II-V, la Școala Domnească din Ploiești.
În 1870 a fost nevoit să abandoneze proiectul actoriei și s-a mutat cu familia la București, luîndu-și cu
seriozitate în primire obligațiile unui bun șef de familie.
L-a cunoscut pe Eminescu cînd tînărul poet, debutant la Familia, era sufleur și copist în trupa lui Iorgu.
În 1871, Caragiale a fost numit sufleur și copist la Teatrul Național din București, după propunerea lui Mihail
Pascaly.
În august 1877, la izbucnirea Războiului de Independență, a fost conducător al ziarului Națiunea
română.
I.L. Caragiale a fost, printre altele, și director al Teatrului Național din București.
De la debutul său în dramaturgie (1879) și pînă în 1892, Caragiale s-a bucurat de sprijinul Junimii, deși
în întregul proces de afirmare a scriitorului, Junimea însăși a fost, până prin 1884 - 1885, ținta atacurilor
concentrate ale adversarilor ei. Se poate afirma că destule dintre adversitățile îndreptate împotriva lui Caragiale
se datorează și calității sale de junimist și de redactor la conservator-junimistul ziar Timpul (1878 - 1881). Prima
piesă a dramaturgului, O noapte furtunoasă, bine primită de Junimea și publicată în Convorbiri literare (1879),
unde vor apărea de altfel toate piesele sale, a beneficiat, la premieră, de atacuri deloc neglijabile.
După trei ani de colaborare, Caragiale s-a retras în iulie 1881 de la Timpul, dar Comitetul Teatrului
Național de la Iași, prezidat de Iacob Negruzzi, îl numește director de scenă, post pe care dramaturgul l-a
refuzat. A participat frecvent la ședințele Junimii, iar la întîlnirea din martie 1884, în prezența lui Alecsandri, și-a
mărturisit preferința pentru poeziile lui Eminescu. La 6 octombrie a citit la aniversarea Junimii, la Iași, O
scrisoare pierdută, reprezentată la 13 noiembrie, în prezența reginei, cu un mare succes.
În 1889, anul morții poetului Mihai Eminescu, Caragiale a publicat articolul în Nirvana. În 1890 a fost
profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe.
În acelaşi an s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano Burelly. Din această căsătorie
vor rezulta mai întâi două fete.
În ianuarie 1893, retras din ziaristică de la sfârșitul anului 1889, Caragiale a înființat revista
umoristică Moftul român, subintitulată polemic “Revista spiritistă națională, organ pentru răspândirea
științelor oculte în Dacia Traiană”. Începînd cu numărul 11, revista a devenit ilustrată, publicînd caricaturi, iar
prin publicarea unora dintre cele mai valoroase schițe caragialiene, Moftul român s-a dovedit și un organ literar.

151
152

Caragiale s-a bucurat de recunoașterea operei sale pe perioada vieții sale, însă a fost și criticat și desconsiderat.
După moartea sa, a început să fie recunoscut pentru importanța sa în dramaturgia românească. După moartea sa,
piesele sale au fost jucate și au devenit relevante în perioada regimului communist.
"Lucrarea d-lui Caragiale este originală, comediile sale pun pe scenă câteva tipuri din viața noastră socială de
astăzi și le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul
înfățișării lor în situațiile anume alese de autor”.(Titu Maiorescu)
Deși Caragiale a scris doar nouă piese, el este cel mai bun dramaturg român prin faptul că a reflectat cel
mai bine realitățile, limbajul și comportamentul românilor. Opera sa a influențat și pe alți dramaturgi, cum ar fi
Eugen Ionesco.
În zorii zilei de 9 iunie 1912, Caragiale a murit subit în locuința sa de la Berlin, din cartierul
Schöneberg, bolnav fiind de arterioscleroză.

D-l Goe ...39

Ca să nu mai rămâie repetent şi anul acesta, mam' mare, mamiţica şi tanti Miţa au
promis tânărului Goe să-l ducă-n Bucureşti de 10 mai.
Puţin ne importă dacă aceste trei dame se hotărăsc a părăsi locul lor spre a veni în
Capitală numai de hatârul fiului şi nepoţelului lor. Destul că foarte de dimineaţă, dumnealor,
frumos gătite, împreună cu tânărul Goe, aşteaptă cu multă nerăbdare, pe peronul din urbea
X, trenul accelerat care trebuie să le ducă la Bucureşti. Adevărul e că, dacă se hotărăşte
cineva să asiste la o sărbătoare naţională aşa de importantă, trebuie s-o ia de dimineaţa.
Trenul în care se vor sui ajunge în Gara de Nord la opt fără zece a.m. D. Goe este foarte
impacient şi, cu un ton de comandă, zice încruntat:
- Mam' mare! de ce nu mai vine?... Eu vreau să vie!
- Vine, vine acuma, puişorul mamii! răspunde cucoana.
Şi sărută pe nepoţel; apoi îi potriveşte pălăria.
Tânărul Goe poartă un frumos costum de marinar, pălărie de paie, cu inscripţia pe
pamblică: le Formidable, şi sub pamblică biletul de călătorie înfipt de tanti Miţa, că "aşa ţin
bărbaţii biletul".
- Vezi ce bine-i şade lui - zice mam' mare - cu costumul de marinel?
- Mamiţo, nu ţi-am spus că nu se zice marinel?
- Da' cum?
- Marinal...
- Ei! ziceţi voi cum ştiţi; eu zic cum am apucat. Aşa se zicea pe vremea mea, când a
ieşit întâi moda asta la copii - marinel.
- Vezi, că sunteţi proaste amândouă? întrerupe tânărul Goe. Nu se zice nici marinal,
nici marinel...
- Da' cum, procopsitule? întreabă tanti Miţa cu un zâmbet simpatic.
- Mariner...
- Apoi de! n-a învăţat toata lumea carte ca d-ta! zice mam' mare, şi iar sărută pe
nepoţel şi iar îi potriveşte pălăria de mariner.
Dar nu e vreme de discuţii filologice: soseşte trenul - şi nu stă mult.

Lanţul slăbiciunilor40
Am şi eu o slăbiciune şi eu sunt om! dorinţele graţioasei mele prietene domnişoara
Mari Popescu sunt pentru mine porunci, la cari mă supun cu atât mai bucuros cu cît văd că
prietena mea nu abuzează niciodată de influenţa nemărginită ce ştie bine că exercită asupră-
mi... De astă dată, ce mare lucru-mi cere?
"Stimate amice,
Ştiu ce prieten eşti cu profesorul Costică Ionescu şi cât nu e în stare să-ţi refuze o rugăminte.
Mă-ndatorezi până-n suflet dacă obţii de la el pentru elevul Mitică Georgescu din clasa IV
39
*** http://biblior.net/momente-si-schite/d-l-goe.html.
40
*** http://biblior.net/momente-si-schite/lantul-slabiciunilor.html.

152
153

liceul X... la latină nota 7, fără de care, băiatul, care mi-e rudă de aproape, rămâne şi anul
acesta repetent, ceea ce ar fi o mare nenorocire pentru familia lui - o familie dintre cele mai
bune - şi pentru mine o mare mâhnire.
Cu cele mai afectuoase salutări, a dumitale bună prietenă,
Mari Popescu."
A! irezistibilă graţie, cum ştii de frumos să porunceşti! Şi ce bine s-a nemerit! Ionescu
are şi el o slăbiciune, şi el e om! ţine la mine şi nu e în stare să mă refuze. Repede mă arunc
într-o birje şi alerg la Ionescu, profesorul de latineşte.
- Dragă Costică, viu la tine sigur că n-ai să mă refuzi; ştiu cât pot conta pe amiciţia
ta şi nu-mi permit a mă-ndoi un moment că în cazul de faţă, fiind vorba, mă-nţelegi, de o
chestiune care mă interesează în aşa grad, încât dacă n-aş fi pe deplin convins că tu, care
mi-ai dovedit totdeauna, fără să dezminţi niciodată o afecţiune, ce pot zice că la rândul
meu... în fine...
- În fine - zice Ionescu - am înţeles... Nu trebuia să mă iei aşa departe. Vii să mă rogi
pentru vreo loază de elev de-ai mei.
- Nu e loază, Costică; e un băiat dintr-o familie dintre cele mai bune: mi-e rudă.
- Cine ştie ce leneş, ce dobitoc!
- Nu-i adevărat, dragă Costică; este un băiat prea cumsecade... Să nu mă laşi!... Viu
la tine sigur că n-ai să mă refuzi; ştiu cât pot conta pe amiciţia ta şi nu-mi permit a mă-ndoi
un moment că în cazul de faţă, fiind vorba, mă-nţelegi, de o chestiune...
- Ei, lasă astea! ştii că ţiu la tine; ce mai încap între noi astfel de fraze banale?... Ce
notă vrei să-i dau pârlitului tău de protejat?
- 7, dragă Costică!...
- Apoi, dacă n-o fi ştiind nimic animalul!
- Ei, acuma şi tu! zi că nu ştie; parcă el o să fie cel dintâi şi cel de pe urmă care să
treacă fără să ştie... Te rog, dragă Costică! dacă rămâne băiatul repetent încă un an, e o
nenorocire pentru familia lui - o familie dintre cele mai bune - şi pentru mine o mare
mâhnire...
- A! irezistibilă milogeală prietenească! zice Costică; ce bine ştii tu să porunceşti!
Aide! să-ţi fac hatârul şi de data asta... să-i dau nepricopsitului 7.
- Merci, dragă Costică, mare pomană-ţi faci!
- Cum îl cheamă?
Eu caut repede-n buzunare scrisoarea d-rei Mari Popescu. Nu e... Zic lui Costică:
- Un moment!...
Şi ies ca din puşcă, sar în birjă şi alerg acasă... Acasă, scrisorica nicăieri... Fuga la
d-ra Popescu.
- Prea-graţioasa mea prietenă, lucrul merge bine; am obţinut de la profesor nota
dorită; decât, acuma am nevoie să ştiu numele protejatului matale... Cum îl cheamă pe
tânărul?
- Ţi-am scris numele în scrisoarea mea.
- Da, dar scrisoarea dumitale am rătăcit-o acasă printre alte hârtii, şi lucru este
urgent: ca să nu pierd vremea căutând-o, am venit la d-ta... Cum îl cheamă?

153
154

6. Literatura perioadei interbelice. Valori ale literaturii pentru copii

 Direcţii şi tendinţe în poezia interbelică

 Tradiţional şi modern în proza interbelică
 Evoluţia poeziei contemporane
 Modernism şi postmodernism în proza contemporană

Direcţii şi tendinţe în poezia interbelică

1. Literatura română interbelică

1) Context și tendințe în evoluția literaturii

Perioada interbelică cuprinde anii 1918-1944. Aceasta perioadă se caracterizează pe
plan european prin înfrângerea Germaniei în timpul primului război mondial, prăbușirea
Imperiului Austro-Ungar și revoluția din Rusia. Pe plan național, se realizează unitatea
națională și integrarea în ritmul european de modernizare.
În literatura tendințelor umaniste democratice care domină în epocă, li se opun forme
extremiste. Viata literaturii cunoaste conflicte si polemici violente. In acest contest se impun
personalități ca Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Mateiu Caragiale,
Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, Eugen Lovinescu, Tudor Vianu.

2)Curente și reviste
În perioada interbelică, disputele literare se duc în jurul modernismului și al
tradiționalismului.

Modernism
Modernismul denumește tendința inovatoare într-o anumită etapă a unei literaturi.
Modernismul apare în literatura secolului al XX.-lea și promovează următoarele
principii de creație:
 europenizarea (sincronizarea) literaturii naționale cu literatura Europei - cu limite de
discutat;
 promovarea scriitorilor tineri;
 teoria imitației – cu limite de discutat;
 eliminarea decalajului în cultură;
 trecerea de la o literatură cu tematică rurală la una de inspirație urbană;
 cultivarea prozei obiective;
 evoluția poeziei de la epic la liric și a prozei de la liric la epic.

În literatura română, Eugen Lovinescu teoretizează modernismul în revista

Sburatorul și în cenaclul cu același titlu. Revista Sburatorul apare la Bucuresti între anii
1919-1922 și apoi între 1926-1927. Cenaclul Sburatorul are o existență mai îndelungată între
1919-1947.
Obiectivele grupării erau:
 promovarea tinerilor scriitori;
 imprimarea unei tendințe moderniste în evoluția literaturii române.

154
155

Scriitori aderenți: Ion Barbu, Camil Petrescu, Ilarie Voronca, George Călinescu,
Pompiliu Constantinescu.
Eugen Lovinescu își dezvoltă concepțiile sale moderniste în lucrarile Istoria
civilizatiei române moderne si Istoria literaturii române contemporane. In aceste lucrari,
modernismul lovinescian pornește de la ideea ca există:
 un spirit al veacului explicat prin factori materiali și morali, care imprimă un proces de o
modernizare a civilizațiilor de integrare într-un ritm de dezvoltare sincronică;
 teoria imitației care explică viața socială prin interacțiunea reacțiilor sufletești;
 principiul sincronismului care în literatura înseamnă acceptarea schimbului de valori a
elementelor care conferă noutate și modernitate fenomenului literar.
Debarasată de componenţa ideologică social-politică, de etic şi de etnic, literatura
română modernistă vizează sensul estetic, prin cultul formei, rafinamentul limbajului şi al
construcţiei textuale. Eugen Lovinescu consideră că ‘înnoirea limbajului’ şi ‘intelectualizarea
emoţiei’ sunt caracteristici ale poeziei româneşti moderniste. Valoarea ei estetică, precum şi
aspiraţia spre estetism, o despart de sămănătorism, pe care criticul îl consideră un fenomen de
‘decadență poetică’. Lirica modernistă accentuează primatul ambiguităţii, al polisemiei, al
obscurităţii asupra retoricii, ca şi pe acela al imaginaţiei asupra imitaţiei sau confesiei.
Preocupaţi să confere poeziei conştiinţa de sine, moderniştii contestă atât definiţia
clasică a liricului (potrivit căreia poezia e un limbaj mai înalt faţă de cel comun, dar a cărui
logică nu diferă în mod substanţial de a acestuia), cât şi pe cea dată de romantici, pentru care
lirica este un gen al sentimentelor, al inimii.
E abolită astfel doctrina imitativă, clasică şi cea expresivă, romantică, în favoarea uneia
imaginative, care afirmă specificitatea absolută a limbajului poetic, intraductibilitatea lui în
limbaj comun, separarea decisă a logicii poeziei de cea a porzei, orientarea interesului spre
spaţii aflatedincolo de lumea reală. Din meditaţia asupra lumii, poezia devine meditaţie
asupra limbajui şi asupra ei înseşi. Aşa se explică preferinţa de către toţi poeţii modernişti
pentru poeziile de tip artă poetică (explicită sau implicită). În modernismul târziu, din acelaşi
acut interes pentru problema limbajului, se va naşte tentaţia demolatoare îndreptată împotriva
convenţiilor literare şi a limitelor limbajului însuşi.
Dintre colaboratorii la revista Sburatorul, amintim Ion Barbu, Ilarie Vorunca,
Tristan Țara.
Tradiționalism
Revista Viața românească
După primul război mondial ziare cu pagina literara si reviste literare sporesc la
număr. Așa avem Viața românească. Apare la 6 martie 1906 la Iasi sub conducerea lui
Constantin Stere, si Paul Bujor, director stiintific devine profesorul dr. Ion Cantacuzino, iar
proprietarii revistei sunt Constantin Stere, Ion Botez, Garabet Ibraileanu. Din 1915 directorul
unic al revistei ramane Garabet Ibraileanu. In timpul primului razboi mondial revista isi
inceteaza aparitia pana in 1920 cand reapare sub conducerea lui Ibraileanu. Din 1930 revista
se muta la Bucuresti, conducerea fiind preluata de Mihail Ralea si George Calinescu. Din
1948 va apare seria care continua si astazi.
Viața românească accentuează:
 autenticitate și specificul național înțeles ca dimensiune socială, important fiind
poporul;
 europenizarea ca asimilare a spiritului național;
 repudierea decadentismului și simpatia pentru țărănime.
În jurul acestei reviste se dezvoltă curentul literar cunoscut sub numele poporanism.
Dintre scriitori de la Viața românească amintim pe Calistrat Hogas, Jean Bart,
Sadoveanu, Topirceanu, Ionel Teodoreanu.

155
156

Revista Gândirea
Revista tradiționalistă este Gândirea care apare la Cluj în 1921 sub conducerea lui
Cezar Petrescu și Cucu. In 1922 revista se muta la Bucuresti și trece sub conducerea lui
Nechifor Crainic. Va continua sa apară până în 1944.
Scriitorii tradiționaliști au căutat să surprindă în operele lor particularitățile sufletului
național prin valorificarea miturilor autohtone, a situațiilor și a credințelor străvechi. Prin
tradiționalism se continuă vechilor curente tradiționale, preluându-se ideea că istoria și
folclorul sunt domeniile relevante ale specificului unui popor. La aceste concepții, Nechifor
Crainic adaugă factorul spiritual, credința religioasă ortodoxă care ar fi elementul esențial de
structură a sufletului țărănesc. Consecința acestei teze este ca opera de cultură cu adevarat
românească include, în substanța ei, ideea de religiozitate.
Dintre scriitorii tradiționaliști amintim Lucian Blaga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu;
prozatori - Cezar Petrescu, Mateiu Caragiale; dramaturgi - Adrian Maniu și Lucian
Blaga.
Astfel, înnoirea literaturii române este determinată, în egală măsură, atât de grupările
de orientare tradiţionalistă, care îndemnau scriitorii să se întoarcă spre folclorul şi spre
mitologia naţională, spre credinţa religioasă, cât şi de cele moderniste care impulsionau
poezia lirică şi filosofică prin intelectualizarea poeţilor şi prin extinderea interesului şi a
preocupărilor către lirica europeană. Poezia tradiţionalistă valorifică „exploatarea mai
insistenă a elementelor folclorice naţionale”, un lirism simplu cu imagini artistice şi figuri de
stil care promovează tematica religioasă şi armonia clasică a versurilor.
Revista fundațiilor regale apare lunar la Bucuresti în două senii: prima - între 1934-
1945 și a doua între 1945-1947. Revista isi propune sa fie o publicatie cu radacini in toate
terenurile activitatii nationale. Primul redactor sef al revistei este Paul Zaripol, care
orienteaza revista pe directia maioresciana. Dupa 1934 conducerea revistei o ia Camil
Petrescu si apoi Dumitru Caracostea. Seria noua apare sub conducerea lui Al. Rosetti.
Dintre colaboratori ai revistei amintim pe Tudor Arghezi, Gala Galaction, Ion
Barbu, Hontensia Papadat Bengescu.
Publicații de avangardă.
Avangardismul european are ca punct de plecare curentul nou conformist numit
dadaism. Acesta a fost inițiat la Zürich de Tristan Țara. Dadaiștii își exprimă disprețul față de
o lume incapabilă să oprească barbaria și crima. Ei cultivă antiliteratura, antimuzica,
antipictura, ajungând în domeniul absurdului. Un alt curent literar care a pătruns în literatura
română este avangardismul, expresia artistică antitradiţionalistă, în special, şi antiliteratură, în
general. Poeziile avangardiste ilustrează stări lirice într-un limbaj abrupt, ilogic şi teribilist.
Cei mai cunoscuţi poeţi avangardişti au fost: Ion Vinea, Tristan Tzara, Ilarie Voronca, Saşa
Pană, Virgil Teodorescu.
Din acest curent decurg curentele de avangardă: constructivismul și suprarealismul.
Constructivismul românesc s-a grupat în jurul revistei Contemporanul condusă de
Ion Vinea. Constructiviștii subliniau necesitatea unei corespondențe între arta și spiritul
contemporan al tehnicii moderne care inventează forme noi, conturând natura. Sunt și alte
reviste constructiviste ca Integral și Punct.
Scriitori: Ion Vinea Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu, dar și pictori și sculptori
dintre care Constantin Brancuși.
Suprarealismul a fost teoretizat și practicat la revistele AlgesiUrmuz. urmarea prin
Programul suprarealismului preconizează pătrunderea artei în planul inconștientului, al
visului, al delirului, în care spatiile umane scapă controlul conștiinței. Dintre reprezentanții
suprarealismului: Louis Aragon, Picasso, iar dintre scriitorii românii Aurel Baranga, Sașa
Pană, Tudor Arghezi.

156
 157

Expresionismul
Modernismul este definit de bogăţia şi diversitatea registrelor poetice şi stilistice.
Poezia este intelectualizată şi concentrată, iar limbajul este bazat pe sugesie şi pe
muzicalitate. Expresionismul este o mişcare culturală născută în Germania şi care s-a
manifesat cu predilecţie în pictură. El este particularizat de febrilitatea trăirii, fapt care i-a
determinat pe critici să-l numească, metaforic, „un ţipăt”. În literatura română, Lucian Blaga
a fost teoreticianul expresionismului. În lucrarea sa Feţele unui veac, elogiază vitalitatea
transpusă în imaginine stăvilite şi respinge civilizaţia tehnică.
Caracteristica esenţială a poeziei interbelice o constituie interferenţa curentelor
literare într-o perioadă de mare efervescenţă literară.

TUDOR ARGHEZI41

Tudor Arghezi, biografie (1880 - 1967) (1880 - 1967)

INCLUDEPICTURE
"http://www.istoria.md/thumbs/upl
oaded/poze/PERSONALITATI/Oa
meni_de_cultura/POETI/Tudor_A
rghezi/tudor_arghezi.jpg&width=1
82" \* MERGEFORMATINET
INCLUDEPICTURE
"http://www.istoria.md/thumbs/upl
oaded/poze/PERSONALITATI/Oa
meni_de_cultura/POETI/Tudor_A
rghezi/tudor_arghezi.jpg&width=1
82" \* MERGEFORMATINET
INCLUDEPICTURE
"http://www.istoria.md/thumbs/upl
oaded/poze/PERSONALITATI/Oa
meni_de_cultura/POETI/Tudor_A
rghezi/tudor_arghezi.jpg&width=1
82" \* MERGEFORMATINET
INCLUDEPICTURE
"http://www.istoria.md/thumbs/upl
oaded/poze/PERSONALITATI/Oa
meni_de_cultura/POETI/Tudor_A
rghezi/tudor_arghezi.jpg&width=1
82" \* MERGEFORMATINET

41
*** http://istoria.md/articol/517/Tudor_Arghezi,_biografie

157
 158

Tudor Arghezi (n.1880-d.1967),

poet, prozator și gazetar român
Tudor Arghezi, poet, prozator şi gazetar cu o carieră literară întinsă şi foarte bogată, unul dintre autorii de prim
rang a-i perioadei interbelice. Biografia sciitorului, plină de cotituri, a rămas până astăzi controversată în multe
detalii. S-a născut la 23 mai 1880 la Bucureşti, într-o familie originară din Cărbuneşti – judeţul Gorj. Numele
său adevărat a fost Ion N. Theodorescu; pseudonimul Arghezi este explicat de scriitor ca fiind în legătură cu
Argesis, vechiul nume al râului Argeş. Copilăria nu i-a lăsat scriitorului decât amintiri dureroase, acesta
mărturisind: “Este cea mai amară vârstă a vieţii. N-aş mai voi să fiu o dată copil”.
În perioada de şcoală, câteva chipuri i-au încălzit sufletul. Pe blândul învăţător Abramescu şi pe profesorul de
română Gîrbea îi va evoca, peste ani, cu dragoste şi recunoştinţă.
Între 1891-1896 a urmat cursurile Liceului “Sfântul Sava”, perioadă în care se împrieteneşte cu viitorii scriitori
Gala Galaction şi N. D. Cocea. “… această prietenie a alcătuit pentru noi o insulă, o concretizare de aspiraţii
comune … pentru toată viaţa. Insula noastră nu a cunoscut invidia şi orgoliul”. În 1896, la 16 ani se produce şi
debutul său literar, sub îndrumarea lui Alexandru Macedonski, în revista “Liga Ortodoxă”. Poetul se semnează
cu numele său real, Ion Theo. Nu-şi încheie studiile, începe să lucreze în fabrică.

Universul poetic arghezian se concretizează într-o mare varietate de teme:

 poezia programatică
 creaţia de meditaţie filosofico-religioasă
 poezia socială
 creaţia erotică
 poezia miniaturalului, a„boabei şi a fărâmei”.
Poetul a debutat târziu, la 47 de ani, în 1927 cu volumul Cuvinte potrivite.Poemul
care sugerează cel mai bine inovaţia şi forţa cuvântului adusă în poezia interbelică, este
Testament, considerată o artă poetică. Poetul devine, în concepţia lui Arghezi, un
născocitor, iar poezia presupune meşteşugul, truda creatorului. Creaţia artistică este atât
produsul inspiraţiei divine, cât şi al tehnicii poetice.
Arghezi introduce în literatura interbelică, prin această creaţie, “estetica urâtului”, arta
devenind un mijloc de reflectare a complexităţii aspectelor existenţei şi o modalitate de
amendare a răului. Procesul concentric este infinit.
Inovaţia stilistică argheziană, adusă în poezia interbelică, constă în
revalorificareacuvintelor, cărora le dă noi sensuri, în ideea că acestea sunt atotputernice, pot
schimba esenţa universului, concepţie care constituie arta poetică a lui Tudor Arghezi.
Tradiţia şi inovaţia se îmbină în versul său, care marchează, deopotrivă,
continuitatea şi discontinuitatea în evoluţia fenomenului literar românesc.

 Valoarea poeziei argheziene stă în adâncimea perspectivelor interioare.

 Poezia lui Arghezi e dominată de probleme grave, dintre care cea mai frecventă este
aceea a creației sempiterne (DEX veșnic, nepieritor), procesul magic al nașterii prin
cristalizare
 Sentimentul de oscilare materială între două lumi cu densități deosebite, de osmoză între
material și imaterial
Testament42

Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,

Decât un nume adunat pe o carte,
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine,
Prin rapi şi gropi adânci
Suite de bătrânii mei pe brânci

42
*** http://www.versuri.ro/versuri/tudor-arghezi-testament-_wdy1.html.

158
159

Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă

Cartea mea-i, fiule, o treaptă.
…………………………………
Întinsă leneşă pe canapea,
Domniţa suferă în cartea mea.
Slovă de foc şi slovă faurită
Împarechiate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.
Robul a scris-o, Domnul o citeşte,
Făr-a cunoaşte ca-n adîncul ei
Zace mania bunilor mei.

Mobilitatea spiritului arghezian este caracterizată prin surprinderea aceloraşi teme în

forme noi: mulţimea mijloacelor figurative, caracterul neaşteptat al construcţiilor, alăturarea
expresiilor împrumutate din cele mai variate sectoare ale limbii.
„Miraculoasă este facultatea sa de a nu se repeta” - Ovid. S.Crohmăliceanu.,.

Prisaca (1954)
 Zdreanţă
 Stupul lor
 Iscoada
 Paza bună
 Tâlharul pedepsit
 Fetica

Stupul lor43

Stupul lor de pe vâlcea

Stă păzit într-o broboadă
De trei plopi înnalţi, de nea,
Pe o blană de zăpadă.

Prisacarul le-a uitat,

Şi-a căzut si peste ele
Iarna, grea ca un plocat,

43
*** http://www.poezie.ro/index.php/poetry/118759/Stupul_lor

159
160

Cu chenar de peruzele.

Înlauntru însă-n stup

Lucrătoarele sunt treze
Şi făcând un singur trup
Nu-ncetează să lucreze.

Că niciuna n-a muncit

Pentru sine, ci-mpreună
Pentru stupul împlinit
Cu felii de miere bună.

Flori de mucigai (1931)

Observarea limbajului cu un puternic miros argotic, de mucigai

 Flori de mucigai44

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.

Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.

 Cina
 Ceasul de-apoi
 De-abia plecaseşi
 Ion Ion
Cuvinte potrivite (1927)
 Blesteme
 Psalm VI
 Testament
 Ex libris
 Descântec
 Psalmul de taină
 Toamna
 Melancolie
 Oseminte pierdute
 Creion

Creion45

Obrajii tăi mi-s dragi

44
*** http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/mucigai.php.
45
*** http://www.poezie.ro/index.php/poetry/106677/Creion

160
 161

Cu ochii lor ca lacul,

În care se-oglindesc
Azurul şi copacul.

Surâsul tău mi-i drag,

Căci e ca piatra-n fund,
Sper care-noată albi
Peşti lungi cu ochi rotund.

Şi capul tău mi-i drag,

Căci e ca malu-n stuf,
Unde păianjeni dorm,
Pe zori făcute puf.

Făptura ta întreagă
De chin şi bucurie,
Nu trebuie să-mi fie,
De ce să-mi fie dragă?

Horele intră în definiția folclorului: Horă de ucenici(citate)

Proza intră în sfera liricului:

 Icoane de lemn: figuri reale din clerul român, tehnica detaliului în descriere
 Cimitirul Buna -Vestire: atitudinea scriitorului față de miracol

LUCIAN BLAGA46

Lucian Blaga, unul dintre cei mai importanţi gânditori, creatori şi oameni de cultură ai
României, a fost o personalitate covârşitoare, în egală măsură filosof, poet, dramaturg,
romancier,profesor, diplomat, jurnalist sau traducător, dar înainte de toate un impresionant gânditor
român, cu o sensibilitate a cuvântului şi o profunzime a gândului cum rar se poate întâlni.

Lucian Blaga, biografie (1895 - 1961)

46
*** http://istoria.md/articol/511/Lucian_Blaga,_biografie.

161
 162

Lucian Blaga (n.1895-d.1961), poet

român
Lucian Blaga, poet, dramaturg şi filozof, s-a născut la 9 mai 1895, în satul Lăncrăm din judeţul Alba, sat ce
poartă-n nume "sunetele lacrimei”. Copilăria sa a stat, după cum el însuşi mărturiseşte, "sub semnul unei
fabuloase absenţe a cuvântului”, autodefinindu-se "mut ca o lebădă”, deoarece viitorul poet nu a vorbit până
la vârsta de patru ani. Fiu de preot, Isidor Blaga despre care află de la fraţii lui că "era de o exuberanţă şi de o
volubilitate deosebit de simpatică”, este al nouălea copil al familiei, iar mama lui este Ana Blaga, pe care
autorul o va pomeni în scrierile sale ca pe "o fiinţă primară” ("eine Urmutter”).
Îşi face studiile primare la şcoala germană din Sebeş-Alba, urmate de liceul "Andrei Şaguna”, din Braşov şi
de Facultatea de Teologie din Sibiu (1914-1917), unde se înscrie pentru a evita înrolarea în armata austro-
ungară. Absolvent (în 1920) a Universităţii din Viena. În 1919 Sextil Puşcariu îi publică Poemele luminii, mai
întâi Glasul Bucovinei şi Lamura, apoi în volum. După terminarea studiilor, se stabileşte la Cluj. Este
membru fondator al revistei Gândirea (apărută în 1921), de care se desparte în 1942, şi înfiinţează la Sibiu,
revista Saeculum (1942-1943). Încă din primii ani ai liceului, Blaga se impune atenţiei colegilor. "La cursuri,
îmi aduc aminte că uimea pe profesori cu originalitatea răspunsurilor pe care le va da. Şi în vreme ce clasa-
şi îndrepta admiraţia spre muşchii atletici ai unor colegi, bănuiam în sclipirea ochilor un joc de flăcări
deasupra unei comori” – îşi va aminti mai târziu un fost coleg de liceu al poetului, Horia Teculescu Amintiri
despre Lucian Blaga, în Ţara noastră, 1935.
În 1910 debutează în Tribuna din Braşov cu poezia "Pe ţărm", urmată de cea intitulată "Noapte" şi este ales
preşedinte al societăţii literare din şcoală. "Începuse să-l pasioneze problemele de ştiinţă şi filozofie" – atestă
aceleaşi Amintiri. Ne vorbea despre planeta Marte, încerca să ne dovedească existenţa vieţii acolo. Cu timpul
era pasionat mai mult de problemele filozofice (Conta, Schopenhauer, Höffding, Bergson). O lungă perioadă
(1926-1939), va lucra în diplomaţie, fiind, succesiv, ataşat de presă şi consilier la legaţiile României din
Varşovia, Praga, Berna şi Viena, ministru plenipo-tenţiar la Lisabona. Îşi continuă activitatea literară şi
ştiinţifică, publicând în tot acest timp volume de versuri, eseuri filozofice şi piese de teatru.
În 1936 este ales membru al Academiei Române. Între 1939 şi 1948 este profesor la Catedra de filozofia
culturii a Universităţii din Cluj, apoi cercetător la Institutul de Istorie şi Filozofie din Cluj (1949-1953) şi la
Secţia de istorie literară şi folclor a Academiei, filiala Cluj (1953-1959). După 1943, nu mai publică nici un
volum de versuri originale, deşi continuă dă lucreze. Abia în 1962, opera sa reintră în circuitul public.
Inaugurată cu Poemele luminii (1919), opera poetică antumă a lui Blaga cuprinde, până în 1943, încă şase
volume: Paşii profetului (1921), În marea trecere(1924), Lauda somnului (1929), La cumpăna
apelor (1933), La curţile dorului(1938), Nebănuitele trepte (1943).
Poeziile nepublicate în timpul vieţii au fost grupate de autor în patru cicluri: Vârsta de fier 1940-1944,
Corăbii de cenuşă, Cântecul focului, Ce aude unicornul (volumul Poezii 1962). Poezie de cunoaştere,
construită pe marile antinomii universale (lumină/întuneric, iubire/moarte, indi-vid/cosmos) şi având ca temă
centrală misterul existenţei, creaţia sa lirică evoluează dinspre elanurile vitaliste spre "tristeţea metafizică” şi
dinspre imagismul pregnant metaforic spre o simplitate clasică a expresiei. Dramaturgia, alcătuită din poeme
dramatice, porneşte de la miturile şi legendele autohtone sau de la evenimente ale istoriei şi culturii naţionale
(Zamolxe (1921), Tulburarea apelor (1923), Meşterul Manole (1927), Cruciada copiilor (1930), Avram
Iancu (1934), Daria, Fapta şi Învierea (1925), Arca lui Noe (1944), Anton Pann (1965)). Opera filozofică
este organizată în patru trilogii (a cunoaşterii, a culturii, a valorilor şi trilogia cosmologică (Filozofia stilului
(1924), Cunoaşterea luciferică (1933), Spaţiul mioritic (1936), Geneza şi sensul culturii (1937)). Câteva
culegeri de aforisme (Discobolul (1945)) şi eseuri, alături de memorialistica din Hronicul şi cântecul

162
 163

vârstelor şi de romanul autobiografic Luntrea lui Caron, ambele publicate postum, şi lucrarea Pietre pentru
templul meu (1919), întregesc imaginea uneia dintre cele mai complexe personalităţi ale culturii române
moderne.
Crezul artistic al lui Blaga este motto-ul: "Câteodată, datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l
lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult, încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare.” (Pietre pentru templul
meu)
Se stinge din viaţă la 6 mai 1961 şi este înmormântat în satul natal, Lancrăm, unul dintre cei mai mari poeţi
pe care i-a avut poporul român şi care vă dăinui veşnic prin operele sale, care dovedesc puterea geniului
românesc.
"Avea în el un farmec ciudat. Întâi tăcerile lui care erau foarte expresive. Avea, pe urmă, nişte ochi demonici
[…] Îşi concentra toată fiinţa în privire. S-a scris despre el că se iubea foarte mult poate şi pentru că era, în
fond, un timid, un delicat, un introvertit, totuşi, care era foarte iubit, foarte simpatizat…”
(Şerban Cioculescu, Un poet de talia lui Blaga n-o să mai fie în România până ce vei închide dumneata ochii.)
"Sete de lumină – fugă de lumină, sete de tăcere – aspiraţie la cuvânt, tendinţe ambivalente constituie
mareele, fluxul şi refluxul acestui univers poetic […] Acest tărâm este un continent al sensibilităţii, al
sufletescului, al spaţiului psihic. Blaga e poetul animei în veşnică frământare, într-un continuu efort de
autorevelare şi de autodepăşire. Desigur, nu înţelegem prin anima doar domeniul trăirilor subiective ale
poetului, ci acela al unor experienţe depăşind această subiectivitate. Lucian Blaga nu este poetul unor
aventuri existenţiale, ci ale unor experienţe esenţiale.”

Poemele luminii (1919)

Versurile din Poemele luminii au o pulsație panteistică scurtă, apăsată metaforic
într-un singur punct (G. Călinescu).

 Eu nu strivesc corola de minuni a lumii47

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

 Lumina
47
*** http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/

163
 164

 Vreau să joc
 Pământul
 Gorunul
 Mugurii
 Din părul tău
 La mare
 Noi şi pământul
 Linişte
 Frumoase mâni
 Nu-mi presimţi?
 Lumina raiului
 Trei feţe
 Martie
 Eva
 Izvorul nopţii
 Ghimpii
 Stalactita
 Dorul
 Vei plânge mult ori vei zâmbi?
 Melancolie
 Stelelor

Paşii profetului (1921)

Panteismul ia forme de participare la mișcarea tuturor regnurilor. Sunt surpinse
mișcările vitale, toate formele au o corporabilitate grea, densă:
 Pan
 Amurg de toamnă
 Veniţi după mine, tovarăşi!
 Vară
 În lan

În lan48

De prea mult aur crapă boabele de grâu.

Ici-colo stropi de mac
48
*** http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/.

164
 165

şi-n lan
o fată
cu gene lungi ca spicele de orz.
Ea strânge cu privirea snopii de senin al cerului
şi cântă.

Eu zac în umbra unor maci,

fără dorinţi, fără mustrări, fără căinţi
şi fără-ndemnuri, numai trup
şi numai lut.
Ea cântă
şi eu ascult.
Pe buzele ei calde mi se naşte sufletul.

 Daţi-mi un trup, voi munţilor

 Flori de mac
 Tămâie şi fulgi
 Strigat în pustie
 Moartea lui Pan

În marea trecere (1924)

În versurile acestui volum, materialitatea densă este spiritualizată, dându-i o perspectivă
ortodoxă. Materialul este aureolat, hieratismul devine bizntin..
 Către cititori
 Psalm
 În marea trecere
 Pluguri
 Călugărul bătrân îmi şopteşte din prag
 Bunătate toamna
 Din cer a venit un cântec de lebădă
 Sufletul satului
 Amintire
 Cuvântul din urmă

Lauda somnului (1929)

Nostalagia edenului, evocare de peisaje transcendente, stilul devine liturgic, încercând
să surprindă marile voci cosmice
 Biografie
 Somn

Somn49
49
*** http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/.

165
166

Noapte întreagă. Dăntuiesc stele în iarbă.

Se retrag în pădure şi-n peşteri potecile,
gornicul nu mai vorbeşte.
Buhe şure s-aşază ca urne pe brazi.
În întunericul fără de martori
se liniştesc păsări, sânge, ţară
şi aventuri în cari veşnic recazi.
Dăinuie un suflet în adieri,
fără azi,
fără ieri.
Cu zvonuri surde prin arbori
se ridică veacuri fierbinţi.
În somn sângele meu ca un val
se trage din mine
înapoi în părinţi.

 Paradis în destrămare
 Noapte extatică
 Tăgăduiri
 Încheiere

La cumpăna apelor (1933)

 Lumina de ieri
 Cântăreţi bolnavi
 Întrebări către o stea
 La cumpăna apelor
 Ţară

Ţară50

Pe dealuri se-naltă solare

podgorii albastre şi sonde.
Râuri spre alte seminţii
duc slava bucatelor blonde.

Ţara şi-a-mpins hotarele

toate până în cer.
Pajuri rotesc - minutare în veşnicul ceas -
peste câmp şi oier.

Fluturând în vesminte
de culoarea sofranului,
ard fetele verii ca steaguri

50
*** http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/

166
 167

în vântul şi-n râsetul anului.

La curţile dorului (1938)

1. La curţile dorului

Nebănuitele trepte (1943)

 Cântec pentru anul 2000

Corăbii cu cenuşă
 Suprema ardere
 În noapte undeva mai e

Cântecul focului (1945 - 1957)

 Văzduhul seminţe mişca
 Glas în paradis
 Umblăm pe câmp fără popas
 Cântecul focului
 Strofe de-a lungul anilor
 Iubire
 A fost cândva pământul străveziu

Ce aude unicornul (1957 - 1959)

 Ce aude unicornul
 Catrenele fetei frumoase
 Catrenele dragostei
 Drumeţie
 Înscripţie pe o casă nouă
 Iarbă
 Cântec în doi
 Oglinda din adânc

 Lauda suferinţei

Dramaturgie
 Piesele lui Blaga sunt din speța teatrului de poezie (G. Călinescu).
 Daria are o abordare freudiană în social.
 Meșterul Manole reia problema creației și a esteticuluidin Zamolxe: arta răspunde
tehnicii, dar nu devine operă vie fără factorul irațional. Opera artistului este
contemplată în obiectivitatea și în independența ei.

 1921 - Zamolxe, mister păgân

 1923 - Tulburarea apelor, dramă

167
168

 1925 - Daria, dramă în patru acte

 1925 - Ivanca
 1925 - Învierea, pantomimă în patru tablouri și Fapta, joc dramatic
 1927 - Meșterul Manole, dramă în cinci acte
 1930 - Cruciada copiilor
 1934 - Avram Iancu, dramă într-un prolog și trei faze
 1942 - Opera dramatică, 2 vol.
 1944 - Arca lui Noe
 1964 - Anton Pann, dramă într-un prolog și patru faze (postumă)

Filosofie

Creația sa filosofică este grupată în trei trilogii:

 1943 - Trilogia cunoașterii în trei volume: Eonul dogmatic, Cunoașterea luciferică,

Cenzura transcendentă.
 1944 - Trilogia culturii in trei volume: Orizont și stil, Spațiul mioritic, Geneza metaforei
și sensul culturii
 1946 - Trilogia valorilor, Știință și creație, Gândire magică și religie, Artă și valoare.
 Cea de-a patra, Trilogia cosmologică, a rămas în stadiu de proiect. Din ea autorul a
publicat un singur volum, Diferențialele divine, primul din această ultimă trilogie.

Proza
 Hronicul și cântecul vârstelor, volum autobiografic, editat postum, 1965
 Luntrea lui Caron, roman, editat postum, 1990, ediția a II-a, 1998, ediția a III-a, 2006

Volume de eseuri și studii filosofice

 1922 - Cultură și cunoștință
 1924 - Filosofia stilului

 1925 - Fenomenul originar

 1925 - Fețele unui veac
 1926 - Daimonion
 1931 - Eonul dogmatic
 1933 - Cunoașterea luciferică
 1934 - Censura transcendentă
 1934 - Orizont și stil
 1936 - Spațiul mioritic
 1936 - Elogiul satului românesc, discursul de recepție la admiterea sa în Academia
Română

168
169

 1937 - Geneza metaforei și sensul culturii

 1939 - Artă și valoare
 1940 - Diferențialele divine
 1941 - Despre gândirea magică
 1941 - Religie și spirit
 1942 - Știință și creație
 1947 - Despre conștiința filosofică
 1948 - Aspecte antropologice

Eseuri publicate postum

 1966 - Gândirea românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea
 1968 - Zări și etape

 1969 - Experimentul și spiritul matematic

 1972 - Isvoade
 1977 - Ființa istorică
 1977 - Încercări filosofice

Blaga este primul poet filosof, autor al unui sistem de filosofie propriu, original. În
opera sa, legătura dintre poezie şi filosofie este indisolubilă. Concepţia filosofică este
exprimată într-o formă poetică metaforică.
Criticul literar Eugen Simion remarcă capacitatea lui Blaga de a fi, în acelaşi timp,
modern şi de a păstra legătura cu fondul arhaic, mitic, ancestral. Poetul însuşi s-a încadrat
alături de Brâncuşi într-un “tradiţionalist metafizic”. Începuturile poeziei sale stau sub semnul
expresionismului mitic şi spiritualist. De câte ori un lucru e astfel redat, încât
puterea, tensiunea sa interioară îl întrece, îl transcedentează, trădând relaţiuni cu cosmicul,
cu absolutul, cu ilimitatul, avem de-a face cu un produs artistic expresionist”(LucianBlaga,
Filosofia stilului). Blaga mărturiseşte că vine către expresionism din direcţia unui
„tradiţionalism metafizic autohton". El respinge caricaturalul şi grotescul cultivat de
expresioniştii germani, manifestându-se euforic şi extatic. Imaginea existenţei şi a lumii este
inclusă de o unitate cosmică.
Exacerbarea eului, isteria vitalistă, elanul dionisiac, caracterul vizionar, cultivarea
mitului primitivităţii sunt trăsăturile poeziei din etapa expresionistă. Iubirea este un mod de
comunicare cu universul. În volumele „Poemele luminii” (1919) şi „Paşii profetului”
(1921), jocul descătuşeazăsufletul cuprins de elanuri titanice, dar ultimul volum prevesteşte o
schimbare de atitudine, predomi-narea reflexivităţii.
Poemele luminii conţin toate elementele programului expresionist: sentimentul
absolutului, exacerbarea nietzscheeanâ a eului creator, retrăirea autentică a fondului mitic
primitiv,interiorizarea şi spiritualizarea peisajului, tensiunea vizionară. Dinamismul
discursuluiliric este dat de imperativul categoric al manifestării eului poetic: un eu stihial,
care comandă totul şi se impune ca factor decisiv în raportul interrelaţional stabilit cu
cosmosul întreg.
Odată cu apariţia volumului „În marea trecere” (1924) şi continuând cu „Laudă
somnului” (1929),„ruptura ontologică" dintre poet şi univers se precizează. Vitalismul este
înlocuit prin întrebările tulburătoare asupra sensurilor existenţei. Blaga devine poetul „tristeţii

169
170

metafizice",provocată de dispariţia timpului paradisiac. Spaima de neant, de nimicul, marele,

sentimentul pierderii divinului afirmă „ipostaza interogativă a eului”, suferinţa „provocată de
pierderea contactului imediat cuuniversul”(Ion Pop). Somnul face posibilă ieşirea din timp,
fiind legat de ideea increatului, considerata fi perfect pentru că nu stă sub semnul trecerii spre
moarte.
Volumele „La cumpăna apelor (1933) şi „La curţile dorului” (1938) marchează o
accentuată inspiraţie folclorică. Misterul e însufleţit de regresiunea în arhaic. Ipostaza
alienării tăgăduitoare aeului, particularităţile tematice şi stilistice îndreaptă poezia spre
blagianism
După etapa negaţiei ontologice, volumul „Nebănuitele trepte” (1943) aduce
reconcilierea cu sine, prin forţa inefabilă a cântecului. Întreaga operă literară a lui Lucian
Blaga stă însă sub semnul poemului Eu nu strivesc corolade minuni a lumii , arta lui poetică,
cu care se deschide primul său volum de versuri,
Poemele luminii”, apărut în 1919, când autorul avea numai 24 de ani şi nu-şi
elaborase încă sistemul filozofic din Trilogii, dar pe care, îl avea, însă în spirit. Sistemul
filosofic al lui Blaga porneşte de la impasul raţionalismului clasic, evident la începutul
secolului XX, odată cu noile descoperiri ştiinţifice .Proiectul său filosofic, în consonanţă cu
noile orientări din artă şi din gândirea ştiinţifică, viza depăşirea paradigmei clasice, a
raţionalismului modern, pentru a propune o nouă teorie a cunoaşterii, numită de autor
“raţionalism ecstatic”, o nouă teorie a culturii, bazată pe ideea matricei stilistice, care îşi are
sursele în structurile inconştientului colectiv, o nouă antropologie filosofică, bazată pe ideea
destinului creator al omului, o viziune metafizică, ce are drept concept central ideea de
mister. Arta poetică “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, este o mărturie metaforică a
viziunii poetului asupra lumii, cunoaşterii şi omului. Natura confesiv-declarativă a textului
este susţinută prin pronumele „eu", care apare în titlu şi e reluat apoi insistent pe parcursul
poeziei. Poetul enunţă convingerea a refuzului de a interveni cu brutalitate ,periclitând
echilibrul fragil al lumii şi strivindu-i frumuseţea. Poetul atribuie sintagmei „corola deminuni
a lumii" valoare de metaforă revelatorie, având forţa de a imagina un univers structurat după
model platonician, circular, perfect, în care fiinţa umană este plasată privilegiat, în centru.
Metafora sugerează o lume care are frumuseţea, dar şi fragilitatea florii, asupra căreia orice
intervenţie violentăpoate avea consecinţe distructive.
Gorunul abordează tema morţii, thanatos-ul fiind considerat unul dintre
elementelecentrale de organizare ale sistemului său poetic. Poezia “Gorunul” este
emblematică pentru modul încare se alcătuieşte în alchimia sufletească fiorul morţii.
Fiorul sfârşitului ca o tainică surdină a unui cântec de invocare a morţii. În “Paşii
profetului”, expansiunea vitală a eului este substituită treptat de interiorizarea reflexivă.
Poetul descoperă relaţiile tainice din jurul său şi le înregistrează tulburat. Lirica lui Blaga
scoate la iveală un prim element specific: panismul:”este starea de toropeală oarbă, edenică,
e expresia indiferenţei senine a firii"- Ov. S. Crohmalniceanu. Poetul cunoaşte dezmărginirea,
gustă beţia pierderii în infinit, trăieşte beatitudinea cosmică,inconştientă fericită.
Începând cu volumul “În marea trecere” (1924) şi continuând cu “Lauda somnului”
(1929),apare al doilea element specific al liricii blagiene: “tristeţea metafizică.. Viaţa însemnă
alunecarea spre marea trecere.
Lucian Blaga construieşte o viziune metafizică amplă, centrată pe ideea că omul este
sortit creaţiei, că are un destin creator permanent. Omul trăieşte într-un mediu specific, creat
de el însuşi, într-un univers simbolic care-l detaşează de natură. Cultura este astfel o
“tălmăcire”simbolică a lumii, o “lectură” a existenţei,o interpretare a lumii, un mod de a
“traduce” experienţa în limbaje simbolice. Această idee, ce domină filosofia culturii şi
antropologia culturală la începutulsecolului XX, are un relief teoretic excepţional în gândirea

170
171

lui Lucian Blaga, autor pentru care cultura exprimă modul ontologic specific uman,
mecanismul creator care l-a umanizat şi l-a condus pe om la actuala dezvoltare.
"Prin cultură, existenţa se îmbogăţeşte cu cea mai profundă variantă a sa. Cultura
este semnul vizibil, expresia, figura, trupul acestei variante. Cultura ţine deci mai strâns de
definiţiaomului decât conformaţia sa fizică sau cel puţin tot aşa de strâns”.
În final, pentru a marca locul lui Blaga în literatura românească, este suficent să
amintim căîn anul 1956 Lucian Blaga a fost propus de Rosa del Conte, unul dintre cei mai
mari eminescologistrăini, şi de criticul Basil Munteanu, care trăia la Paris, dar se pare că
ideea a pornit chiar de la Mircea Eliade, pentru a primi premiul Nobel pentru literatură.
Autorităţile comuniste nu au sprijinit în nici un fel aceste gesturi, pentru că Blaga era
considerat un filosof idealist, iar poeziile lui au fost interzise până la ediţia din 1962, îngrijită
de George Ivaşcu. Rosa del Conte a recunoscut că paternitatea ideii îi aparţine lui Mircea
Eliade, cel care publicase la moartea lui Blaga, în 1961, un emoţionant necrolog intitulat
„Tăcerile lui Lucian Blaga”.

Liviu Rebreanu
Liviu Rebreanu, biografie (1885 - 1944)51

Liviu Rebreanu, romancier, dramaturg

și academician român
Liviu Rebreanu (n. 27 noiembrie 1885, comuna Tîrlișua, județul Bistrița-Năsăud – d. 1 septembrie
1944, Valea Mare, județul Argeș) a fost un romancier, dramaturg și academician român.
Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885 fiind primul din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și
ai Ludovicăi. În tinerețe, mama era pasionată de teatru, fiind considerată "primă diletantă" pe scena Becleanului
de baștină. Ambii părinți constituie modelele familiei Herdelea care apare în "Ion", "Răscoala", "Gorila",etc.
În anul 1889 familia Rebreanu s-a mutat în comuna Maieru, pe valea Someșului. Potrivit afirmației scriitorului:
”În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele. Pînă ce, cînd să împlinesc zece ani, a
trebuit să merg la Năsăud, la liceu.”
În scrierile sale de sertar, la început în limba maghiară, și apoi în limba română, multe amintiri din
copilărie aduc pe oamenii acestor locuri în prim-plan. Deși localizate în imaginarul Pripas (identificat de
cercetători cu Prislopul în care Rebreanu a locuit mai tîrziu), unele episoade din romanul "Ion" au păstrat cadrul
toponimic și onomastic al Maierului (Cuibul visurilor, cum mai este intitulat într-una din povestirile publicate
de scriitor).
A urmat în anul 1895 două clase la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud. În 1897 s-a transferat la Școala
de băieți din Bistrița ("Polgári fiu iskola"), unde a urmat încă trei clase.

51
http://istoria.md/articol/590/Liviu_Rebreanu,_biografie.

171
172

În anul 1898, îndrăgostit fiind, liceanul de clasa a IV-a, scrie "întîia și ultima poezie". Fascinat de o tînără acriță
dintr-o trupă ambulantă ungurească (ingenua trupei, de care m-am îndrăgostit nebunește), scrie un vodevil după
modelul celui văzut. Mai tîrziu, aflat în Budapesta, a cultivat, fără succes, același gen dramatic.
În 1900 a început să urmeze Școala Reală Superioară de Honvezi din Sopron (Ödenburg, în nord-vestul
Ungariei, lîngă granița cu Austria). La sfîrșitului anului I, a obținut calificativul "eminent". Ca și la Bistrița, a
manifestat o înclinație deosebită pentru studiul limbilor străine. La Brașov, a apărut povestea Armeanul
neguțător și fiul său Gherghel, folclor prelucrat de Vasile Rebreanu (într-o colecție pentru copii). În 1902, după
abateri de la regulamentul școlii, a fost retrogradat din funcția de chestor. La sfîrșitul celui de-al doilea an de
școală reală, a primit doar distincția simplă. În cel de-al treilea an a pierdut și distincția simplă, din cauza mediei
scăzute la "purtare". Din 1903 pînă în 1906 a urmat Academia militară "Ludoviceum" din Budapesta (deși s-a
simțit atras de medicină, ale cărei cursuri presupuneau cheltuieli inacceptabile pentru familia lui Rebreanu). Din
nou, în primul an, a primit distincția de eminent.
La 1 septembrie 1906 a fost repartizat ca sublocotenent la regimentul al doilea de honvezi regali din
Gyula, în sud-estul Ungariei. Aici, pe lîngă îndeletniciri cazone, Rebreanu a avut numeroase preocupări literare:
lecturi, conspecte, proiecte dramaturgice. Între scriitorii excerptați au fost clasici francezi, ruși, germani, italieni,
englezi, unguri. La Budapesta și Gyula a scris și transcris cinci povestiri, în limba maghiară, din
ciclul Szamárlétra (Scara măgarilor), satire cu caracter anticazon (volum nepublicat). Sub presiunea unor
încurcături bănești, a fost forțat să demisioneze din armată; în prealabil, scriind în "arest la domiciliu", s-a
hotărît să se dedice literaturii (Journal-ul surprinde acest moment).
La 1 noiembrie 1909 a debutat în presa românească: la Sibiu, în revista Luceafărul, condusă de O.
Goga și O. Tăslăuanu, a apărut povestirea Codrea (Glasul inimii). În aceeași revistă, Rebreanu a mai publicat
nuvelele Ofilire (15 decembrie 1908), Răfuială (28 ianuarie 1909) și Nevasta (16 iunie 1911).
A început un nou jurnal de lector (Spicuiri), aplecîndu-se în mod deosebit asupra paginilor de critică și istorie
literară din Viața românească, aparținînd, mai ales, lui Garabet Ibrăileanu. A revenit asupra amintirilor din
copilărie, scrise la Gyula, de data aceasta sub influența lui Creangă. A încearcat să traducă după o versiune
germană, romanul Război și pace de Tolstoi.
În traducerea lui, revista Țara noastră a publicat poemul Moartea șoimanului de M. Gorki. Din Prislop
i-a trimis o scrisoare lui Mihail Dragomirescu, propunîndu-i, spre publicare, o povestire. A scris
nuvela Mîna (prima variantă a nuvelei Ocrotitorul), sub influența lecturilor din Anton Pavlovici Cehov.
La 4 aprilie 1944 fiind grav bolnav, s-a retras la Valea Mare, fără să mai revadă vreodată Bucureștiul (un control
radiologic a semnalat, încă din ianuarie, opacitate suspectă la plămînul drept). La 7 iulie Rebreanu scria în
Jurnal: ”Perspective puține de salvare, dată fiind vîrsta mea, chistul din plămînul drept, emfizemul vechi și
bronșita cronică.”
La 1 septembrie 1944 la Valea Mare, a încetat din viață la vîrsta de 59 de ani. Peste cîteva luni a fost
deshumat și reînhumat la Cimitirul Bellu din București.

Ion - Glasul pământului52

Din șoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărășind Someșul când în dreapta, când în
stânga, până la Cluj și chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia,
trece râul peste podul bătrân de lemn, acoperit cu șindrilă mucegăită, spintecă satul Jidovița
și aleargă spre Bistrița, unde se pierde în cealaltă șosea națională care coboară din
Bucovina prin trecătoarea Bârgăului.
Lăsând Jidovița, drumul urcă întâi anevoie până ce-și face loc printre dealurile
strâmtorate, pe urmă însă înaintează vesel, neted, mai ascunzându-se printre fagii tineri ai
Pădurii Domnești, și poposind puțin la Cișmeaua Mortului, unde picură veșnic apă de izvor
răcoritoare, apoi cotește brusc pe sub Râpele Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit
într-o scrântitură de coline.
La marginea satului te întâmpină din stânga o cruce strâmbă pe care e răstignit un
Hristos cu fața spălăcită de ploi și cu o cununiță de flori veștede agățată de picioare. Suflă o
adiere ușoară și Hristos își tremură jalnic trupul de tinichea ruginită pe lemnul mâncat de
carii și înnegrit de vremuri.
Satul parcă e mort. Zăpușeala ce plutește în văzduh țese o tăcere năbușitoare. Doar
în răstimpuri fâșâie alene frunzele adormite prin copaci. Un fuior de fum albăstriu se

52
*** https://ro.wikisource.org/wiki/Ion

172
173

opintește să se înalțe dintre crengile pomilor, se bălăbănește ca o matahală amețită și se

prăvale peste grădinile prăfuite, învăluindu-le într-o ceață cenușie.
În mijlocul drumului picotește câinele învățătorului Zaharia Herdelea, cu ochii
întredeschiși, suflând greu. O pisică albă ca laptele vine în vârful picioarelor, ferindu-se să
nu-și murdărească lăbuțele prin praful uliței, zărește câinele, stă puțin pe gânduri, apoi
iuțește pașii și se furișează în livada îngrădită cu nuiele, peste drum.
Casa învățătorului este cea dintâi, tăiată adânc în coasta unei coline, încinsă cu un
pridvor, cu ușa spre uliță și cu două ferestre care se uită tocmai în inima satului, cercetătoare
și dojenitoare. Pe prichiciul pridvorului, în dreptul ușii, unde se spală dimineața învățătorul,
iar după-amiază, când a isprăvit treburile casei, dna Herdelea, străjuiește o ulcică verzuie
de lut. În ogradă, între doi meri tineri, e întinsă veșnic frânghia pe care acuma atârnă niște
cămăși femeiești de stambă. În umbra cămășilor, în nisipul fierbinte se scaldă câteva găini,
păzite de un cocoș mic cu creasta însângerată.
Drumul trece peste Părâul Doamnei, lăsând în stânga casa lui Alexandru Pop
Glanetașu. Ușa e închisă cu zăvorul; acoperișul de paie parcă e un cap de balaur; pereții
văruiți de curând de-abia se văd prin spărturile gardului.
Pe urmă vine casa lui Macedon Cercetașu, pe urmă casa primarului Florea Tancu, pe
urmă altele ... Într-o curte mare rumegă, culcate, două vaci ungurești, iar o babă șade pe
prispă, ca o scoabă, prăjindu-se la soare, nemișcată, parc-ar fi de lemn ...

Glasul iubirii

— Când măriți o fată, e parcă ți-ar arde casa! oftă Herdelea încheind socotelile
nunții. Acu numai să fie cuminte și fericită!...
Casa părea pustie fără Laura. Toți vorbeau mereu de ea, ghiceau pe unde o fi ajuns și
ce-o fi făcând, iar dăscălița și Ghighi lăcrimau când dădeau peste vreun lucrușor rămas de
la dânsa.
Viața însă își reluă chiar de-a doua zi mersul ei obișnuit, nepăsătoare nici de dureri și
nici de bucurii. O scrisoare recomandată de la avocatul Lendvay vesti data licitației de care
avea groază doamna Herdelea, oricât îi explica Titu că e o simplă formalitate. Învățătorul,
îngrijorat în taină ca și nevastă-sa și doritor de compătimire și încurajări care să-i
risipească temerile, căută și găsi un prilej să povestească și lui Belciug toată încurcătura.
Deși stăruia între dinți răceala, amândoi se prefăceau că nu știu nimic, iar Herdelea trăgea
nădejdea acum să-l înduioșeze și să netezească drumul spre o împăcare adevărată, din ce în
ce mai înfricoșat să nu-i facă vreo poznă cu locul casei. Belciug se miră, îl compătimi cu o
pâlpâire stranie în ochi și pe urmă îi spuse că va veni și dânsul la licitație să-i dea o mână de
ajutor, dacă va fi nevoie. Învățătorul era mulțumit că l-a îmblânzit și astfel îl va îndupleca
mai lesne de-acuma să facă actul de donațiune a locului, cum îi făgăduise când s-a apucat
să-și clădească încrezător casa. Totuși nu îndrăzni să se spovedească nevestei sale care
rămânea neclintită în antipatia ei față de ,,pămătuful" viclean. De altfel îndată a intervenit
tărăboiul cu nunta lui Ion, aruncând iar vălul uitării vremelnice peste necazurile zilei...
Sfârşitul
— Bietul Ion! zise doamna Herdelea. Iute s-a mai prăpădit... Se vede c-așa i-a fost
scris!
Zenobia se întoarse acasă, lăsând în urmă-i o dâră de jale. Pe urmă însă se uitară cu
toții la casa lor mereu goală, mereu încuiată, cu ograda năpădită de buruieni.
— Casa vă așteaptă s-o stăpâniți, murmură Herdelea privind încrezător în ochii
urmașului său.

173
174

Peste drum, pe crucea de lemn, Hristosul de tinichea, cu fața poleită de o rază

întârziată, parcă îi mângâia, zuruindu-și ușor trupul în adierea înserării de toamnă.
Zăgreanu rămase în mijlocul uliței, urmărind cu priviri drăgăstoase trăsura ce se depărta în
trapul cailor. Ghighi, șezând pe scăunelul din față, îl vedea și-l găsea mai drăguț ca orice alt
bărbat din lume.
La Râpile Dracului bătrânii întoarseră capul. Pripasul de abia își mai arăta câteva
case. Doar turnul bisericii noi, strălucitor, se înălța ca un cap biruitor. Zăgreanu însă era tot
în drum, în fața crucii, cu capul gol și, cum stătea acolo așa, parcă făcea un jurământ mare.
Apoi șoseaua cotește, apoi se îndoaie, apoi se întinde iar dreaptă ca o panglică
cenușie în amurgul răcoros. În stânga rămâne în urmă Cișmeaua Mortului, pe când în
dreapta, pe hotarul veșted, delnițele se urcă, se împart, se încurcă până sub pădurea Vărarei.
Apoi Pădurea Domnească înghite uruitul trăsurii, vâltorindu-l în ecouri zgomotoase...
Satul a rămas înapoi același, parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câțiva oameni s-au stins, alții
le-au luat locul. Peste zvârcolirile vieții, vremea vine nepăsătoare, ștergând toate urmele.
Suferințele, patimile, năzuințele, mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de
necuprinsă, ca niște tremurări plăpânde într-un uragan uriaș.
Herdelenii tac toți trei. Numai gândurile lor, ațâțate de speranța împodobitoare a tuturor
sufletelor, aleargă neîncetat înainte. Copitele cailor bocănesc aspru pe drumul bătătorit și
roțile trăsurii uruie mereu, monoton, monoton ca însuși mersul vremii.
Drumul trece prin Jidovița, pe podul de lemn, acoperit, de peste Someș, și pe urmă se
pierde în șoseaua cea mare și fără început...
CELOR MULȚI UMILI!

174
175

Literatura contemporană. Valori ale literaturii pentru copii

Gabriela Adameșteanu53
Biografie
Gabriela Adameșteanu este fiica lui Mircea Adameșteanu, profesor de istorie și a
Elenei. A urmat cursurile liceale la Pitești (1956-1960) și ale Facultății de Limbă și Literatură
Română a Universității din București (1960-1965). A fost redactor la editura Enciclopedică,
devenită ulterior Științifică și Enciclopedică și apoi la editura Cartea Românească.
După Revoluția din 1989, a fost redactor-șef la revista 22. S-a implicat în zona jurnalismului
cultural și politic.
Opere
Volume de nuvele
 Dăruiește-ți o zi de vacanță (1979)
 Vară-primăvară (1989)
Romane
 Drumul egal al fiecărei zile (1975), ediția a cincea (2008)
 Dimineață pierdută (1983), ediția a patra (2003)
 Întâlnirea (2003), ediția a doua (2007)
 Provizorat (2010)
Eseuri
 Obsesia politicii (interviuri, 1995)
 Cele două Românii (publicistică, 2000)

Revenităîn actualitate printr-o noua editie, in contextul noilor lecturi si reordonari pe

care le implica literatura romana postbelica, proza scurta a Gabrielei Adamesteanu reprezinta
un adevarat eveniment de lectura. Textele autoarei isi pastreaza intacte prospetimea,
pregnanta, adancimea semnificatiilor. Intamplari lipsite de importanta din viata cotidiana,
personaje aparent banale, comune, sunt materializarile de suprafata ale unor profunzimi de un
puternic dramatism. Asa cum observa Carmen Musat in prefata, toate povestirile din acest
volum surprind traseul ireversibil al degradarii fizice si morale a individului care incearca sa-
si mentina libertatea si sa-si gaseasca identitatea in lumea sufocata de rutina, proprie societatii
totalitare.

Dimineaţa pierdută54
Romanul te captivează prin personaje şi prin modalitatea acestora
de a percepe lucrurile, te surprinde prin profunzimea subiectului şi te
încântă prin complexitate.
Personajele principale îşi conturează, de fapt, propria lumea, care se
intersectează. Romanul prezintă trei perioade care au marcat spaţiul
românesc: perioada interbelică, comunistă şi post-comunistă, prezintă
evoluţia societăţii în aceste trei etape.

53
54
https://doinasoltan.wordpress.com.

175
176

Vica Delcă este femeia care evocă societatea de care nu mai este
nevoie, care nu prezintă interes, este vizitatorul nepoftit şi evitat de toţi,
dar întruchipează şi calităţile persoanei care face tot ce-i stă în putinţă
pentru a-şi atinge scopurile, este dominată de o putere şi de o rezistenţă
la înjosiri admirabilă. Ea îşi duce traiul lângă un soţ în vârstă, dar uneori
dimineaţa începe să facă vizite la casele clientelor ei, unde cândva era
apreciată, iubită şi aşteptată. Trăieşte cu iluzia trecutului şi este cea care
generează memoria involuntară-tehnică valorificată de Proust şi J. Joyce.
Această tehnică i-a amploare în momentul când Vica vede o fotografie din
1914, care, de fapt, şi deschide partea cea mai interesantă a romanului.
Acest personaj este unic în literatura română prin stil, limbaj,
viziune, comportament. Aş putea spune că are ceva din specificul
personajelor lui Caragiale, ceva din comicul de limbaj specific celui din
urmă. În acest personaj se concentrează o sută de ani din istoria unei
familii şi, implicit, o sută de ani de istorie românească, aşa cum au
constatat mai mulţi critici. Prin intermediul ei se realizează evenimentele
din acest roman, ea o aduce pe Ivona să treacă în revistă trecutul ce i-a
umbrit întreaga viaţă.
Ivona Scarlat este fiica Sophiei Ioaniu, fetiţa care era complexată de
înfăţişarea ei, apoi o pensionară care nu se poate bucura de o căsătorie
fericită, o nefericită care evocă trecutul şi îşi amărăşte şi mai mult viaţa.
Acest personaj este impresionant prin evoluţia lui, de la o fetiţă
complexată, la o moştenitoare, o pensionară, o nenorocită, o nefericită,
care într-un final rămâne fără voce în urma unui telefon care-i aduce o
veste rea despre soţul ei, explodând de durere. Ivona este vizitată de
Madam Delcă, pentru că-i dă 50 de lei în fiecare lună în memoria mamei
sale care o simpatiza foarte mult.
După dispariţia tatălui, Ivona a cunoscut pe cel de al doilea soţ al
mamei — generalul Ioaniu, fără însă de a se mai bucura de gingăşiile
paterne anterioare. Dispariţia tatălui a marcat-o foarte mult, a condus-o la
nenumărate stări de anxietate, la o atitudine frigidă faţă de mama sa, la o
stare de interiorizare apăsătoare. Gabriela Adameşteanu conturează un
destin, am putea spune, tragic, pentru că fiul trăieşte în străinătate,
relaţia cu soţul este distrusă, ea trăind cu iluzii, regrete şi amintiri.
Sophie Ioaniu este tipul femeii care s-a bucurat de plăcerile vieţii,
care a tins spre bogăţie şi frumuseţe. Se bucură de admiraţie din partea
bărbaţilor, este căsătorită cu Stefan Mironescu – savantul pasionat de
fonetică şi, prin formaţie, un pic filosof, o personalitate deosebită şi
specială. Stefan Mironescu reaminteşte o perioadă politică dificilă în care a
fost implicată România, un conflict militar care a marcat această ţară. Apoi

176
177

urmează a doua căsătorie care îi aduce, de asemenea, satisfacţie. Vica

este generatoarea de amintiri, care invocă perioada când era croitoreasă
şi prietenă cu Sophie, perioada când Muti (Sophie) se destăinuia, astfel
prezentând specificul societăţii în care trăia.
Alte personaje ca Titi Ialomiteanu- prototipul laşului şi
descurcăreţului, acesta având o relaţie cu Margot, Geblescu, nepotul Vicăi-
Gelu, care deşi o critică, este apropiat de ea şi o iubeşte, un tânăr ce şi-a
pierdut tatăl, preocupat de bani, muncă, fete, dezinteresat de realitate,
„lighioana bătrână“, soţul ei, care nu doreşte să fie lăsat singur, sunt
cele care conturează atmosfera de epocă, care evocă specificul societăţii
şi chiar a timpului, a celor trei perioade menţionate la început.

Personaje feminine în literature contemporană55

Când auzim de personaje feminine de pe meleagurile noastre, suntem tentați să ne

gândim instantaneu la Adela lui Ibrăileanum, Otilia lui Călinescu, Zenobia lui Naum, Mara
lui Slavici, Vitoria lui Sadoveanu, Doamna T a lui Petrescu, Sabina lui Goma, Maitreyi a lui
Eliade ș.a.m.d. Figuri importante din diferite puncte de vedere, nu zic că nu, dar le
cunoaștem (aproape) cu toții.
Mai puțin circulate sunt, însă, personajele feminine din cărțile contemporane
românești. Și sunt multe personaje feminine faine care populează literatura română
contemporană. Așa că m-am gândit să alcătuiesc o listă cu cele care m-au atins pe mine,
într-un fel sau altul, cele care mi-au rămas în minte în ultima vreme, ultimii ani. Pentru ca
selecția să fie mai ușor de realizat, am ales doar personaje feminine din cărți de proză. Asta
nu înseamnă că în alte genuri (mai ales în poezie!), nu sunt, ba dimpotrivă.

Vă invit acum la lectură și aștept să vă menționați și voi favoritele mai jos, în

comentarii.

55
www.bookaholic.ro/10-personaje-feminine-faine-din-literatura-romana-contemporana.html

177
178

Femeia narator și personaj principal din Aleargă, de Ana Maria Sandu –

pentru că este curajoasă și se confesează pe deplin, scoate la suprafață toată
vulnerabilitatea ei, toate gândurile, crezurile, greșelile și reușitele. Pentru că radiografiază
și investighează viața femeii (poate fi și a bărbatului) de peste 30 de ani, în țara aceasta, cu
valori clătinate și cu spaime de tot soiul, cu o autenticitate fără seamăn.

Octav Pancu Iaşi, Iedul cu trei capre56

Octav Pancu Iaşi este unul din puţinii scriitori români care a reuşit într-o epoca
cumplită, cea a cenzurii şi despotismului socialist să dăruiască copiilor şi părinţilor poveşti
şi scenete savuroase.
Iată, "Iedul cu trei capre", o poveste inedită, scrisă de acesta, pentru copiii din toate
timpurile, care departe de mofturile şi răsfăţul părinţilor, mătuşilor şi bunicilor, trebuie să
înveţe cât de bine este să te descurci singur în viaţă, ca să nu fii niciodată păcălit sau înşelat
de cei răi!

"Povestea asta nu s-a întâmplat chiar pe vremea când se potcoveau puricii, ci mult
mai aproape, când puricii au devenit tare nesuferiţi, iar eu vă doresc, copii, să n-aveţi de-a
face cu ei...
Cică nu departe de casa caprei cu trei iezi îşi avea casă un ied cu trei capre. Era un
ied ca toţi iezii: nici mai mare, nici mai mic, nici mai frumos, nici mai urât. Cum s-ar spune:
nici prea-prea, nici foarte-foarte. Numai că el în loc de o capră avea trei: o capra-mamă, o
mătuşa-capră şi o capră-bunică. Grozav de bine o mai ducea iedul! Ce să va spun, copii, pe
mine dacă m-ar lăsa să stau măcar o zi în casa aceea, nu mi-ar trebui nimic. M-aş lipsi
bucuros chiar şi de guturai - şi, voi, doar ştiţi ce bine e să ai guturai: stai în casă, bei ceai,
toată lumea te întreabă cum te mai simţi... În sfârşit, e straşnic. Ei bine, eu m-aş lipsi fără pic
de amărăciune până şi de guturai, numai să pot trăi o zi, aşa cum trăia iedul cu trei capre.
Mamă mămuliţă, ce mai trai!
56
http://www.copiipovesti.ro/2013/07/iedul-cu-trei-capre-de-octav-pancu-iasi.html.

178
179

Dimineaţa, nici nu apucă bine iedul să deschidă ochii, că şi începea să poruncească:

- Capră-mamă! - Spune, fiul meu iubit!
- Îmbracă-mă. Nu pot singur...
Capra-mamă nu aşteptă să i se spună de două ori. Se aplecă să-i caute opincile sub pat, se
urcă pe dulap să-i găsească nădragii şi se bagă după cuptor să-i afle cămăşuica. (De, iedul
nu obişnuia - ca voi - să folosească spătarul scaunului ori cuierul, îşi arunca hainele unde
nimerea.
Capra-mămă îi aduna straiele şi se căznea să-l îmbrace: îi lega opincile - oh, îi trăgea
nădragii şi cameșuica. Vai, şi-i înfăşura brâul!
Uf! Când se vedea îmbrăcat, iedul iarăşi poruncea:
- Mătuşă-capra!
- Spune, nepoţelul meu drag!
- Ospătează-mă. Nu pot singur...
Fără să mai zăbovească, mătuşa-capră se repezea la bucătărie, turna într-o ulcică lapte
dulce şi aşeza într-o strachină mămăliguţă caldă. Apoi, punea ulcica şi strachina pe-un
ştergar şi le aducea fuguţa la patul iedului; îi rupea mătuşa-capră din mămăliguţă şi-i îndesa
în gură iedului!
Şi ţine-i mătuşa-capră ulcică la gură să soarbă iedul laptele! Şi uite-aşa, până isprăvea iedul
toată mămăliguţă din strachină şi tot laptele din ulcică, ba îi mai aducea mătuşa-capră şi
cîte-o plăcintă, că era mare meşteră la copt, iar iedul, mare meşter la înghiţit.
Zburda iedul toată ziulica pe afară, iar seara, când se întorcea acasă, se întindea în pat şi
poruncea:
- Capră-bunică!
- Spune, nepoţelul meu scump!
- Adoarme-mă! Nu pot singur...
Cât ai clipi, capra-bunică venea lângă ied şi se pornea să-i cânte şi să-l legene.
- Nani, nani, nani, coboară somn pe scara ta nevăzută. Nani, nani, nani, şi opreşte-te, somn,
pe ochii nepoţelului meu, nani, nani, nani.
Hei, aşa trai ca al iedului, mai zic şi eu!

- Capră-mamă, îmbracă-mă!
- Mătuşă-capră, ospătează-mă!
- Capră-bunică, adoarme-mă! Nu pot singur.

Şi capra-mamă şi mătuşa-capră şi capra-bunică lăsau toate treburile şi veneau fără zăbavă

la porunca iedului.
Lăsa capra-mamă rufele în albie, abia avea răgaz să-şi usuce mâinile, dar venea într-un
suflet să-l îmbrace pe ied!
Lăsa mătuşa-capră cămaşa necarpită, în grabă se înţepa la un deget, dar alerga să-l
ospăteze pe ied!
Lăsa capra-bunica fusul, în fugă, scăpa ochelarii şi le spărgea sticlele, dar nu întârzia să-l
adoarmă şi să-l legene pe ied.
- Capră-bunică, adoarme-mă!
- Mătuşă-capră, ospătează-mă!
- Capră-mamă, îmbracă-mă!
Aşa viaţă să tot trăieşti o sută de ani şi încă ai zice că n-ai trăit destul!

Dar într-o seară, capra bunică îl adormi pe ied, când bătu la poartă vecină, capra cu trei
iezi.

179
180

- Scumpele mele surate, le zise ea caprei-mamă, matușei-capre şi caprei-bunică, după ce

trecu pragul. Am intrat cu o mare rugăminte în casă suratelor voastre. Mâine seară, mi se
însoară iedul cel mare. Ia de nevasta o iadă aşezată şi harnică, nu ca altele care... , dar ce să
mai lungim vorba! Tare aş vrea să le pregătesc un ospăţ să i se ducă vestea. Mă rog, dom-
niilor voastre, fiţi bune şi poftiţi, mâine, la mine, să-mi ajutaţi la învelitul sărmăluţelor, la
împletitul colacilor ori la ce-o mai fi trebuinţă. O să vă mulţumesc şi-o să va răsplătesc,
aşezându-va în capul mesei, ca pe cei mai de seamă oaspeţi. Vă învoiţi?
- Da se poate să nu ne învoim? Mâine în zori, suntem la dumneata, surato. Te-ajutăm
cu dragă inimă, îi răspunse capra-mămă. Cât priveşte răsplata, de-o să ne aşezi în capul
mesei, cinstea ne-o fi prea mare şi noi îţi cerem să nu-ţi mai baţi capul cu ea.
A doua zi, dimineaţa, pe la ceasul când soarele încă se mai freca la ochi de somn,
plecară cele trei capre ale iedului la vecina capră cu trei iezi.
Mai târziu, se trezi şi iedul. După cum îi era obiceiul, strigă:
- Capră-mamă! îmbracă-mă! Dar nimeni nu veni să-l îmbrace.
Capra-mamă, precum se ştie, era plecată.
Atunci începu iedul să se tăvălească prin pat şi să urle ca vai de lume:
- Îmbracă-mă! îmbracă-mă! îmbracă-mă! Nu pot singur...
Vulpea, care tocmai trecea pe acolo şi auzind urletele iedului, curioasă din fire, bagă
capul pe geam ca să afle ce se întâmpla.
Nu ştiu cum sunt toate vulpile, că n-am avut prilejul să fac cunoştinţă chiar cu toate, dar
vulpea asta, pe lângă că era curioasă, mai era pe deasupra şi tare hoaţă. Fura de stingea!
Era atât de hoaţă, încât prietenului meu, bursucul, neavând altceva să-i fure, i-a
sterpelit darul de a scrie poveşti.
Iar la judecată, ce credeţi c-a spus hoaţa? Cică, nu i-a furat nimic pentru că, de fapt,
darul ăsta nu l-a avut niciodată prietenul meu.
- Nu mai striga atâta, iedutule, îi vorbi mieros vulpea, dacă nu poţi să te îmbraci
singur, te ajut eu. Aruncă-mi hainele şi numaidecât te îmbrac!
Bucuros, iedul azvârli opincile şi nădragii şi cameșuica. Una câte una, vulpea le
prinse, le vârî într-un sac şi pe-aici ţi-e drumul!
Fugi cu ele să le vândă în târg.

Mare amărăciune îl cuprinse pe ied şi multe lacrimi grele vărsă.

Dar tot plângând şi văicărindu-se îl apucă foamea. Strigă:
- Mătuşă-capra! Ospătează-mă!
Dar nimeni nu veni să-l ospăteze. Şi mătuşa-capră, precum se ştie, era plecată.
Se porni, iar, iedul să se tăvălească şi să urle:
- Ospătează-mă! Ospătează-mă! Ospătează-mă! Nu pot singur.
Când ţipa el aşa, trecu pe acolo ursul. Eu, copii, am văzut mulţi urşi în viaţa mea, unii mai
mari, alţii mai mici, alţii... de ciocolată, dar mâncăcios ca ursul ăsta
n-am mai văzut.
Mânca de rupea! Era atât de mâncăcios, încât, odată, nemaiavând ce înfuleca, şi-a ronţăit
propria lui coadă. Se zice că: de-aceea n-are ursul coadă...
- Nu mai striga atâta, ieduțule! îl potoli ursul cu vocea lui groasă. Mai bine, spune-mi unde e
mâncarea, ca să te ajut eu... Te ospătez pe cinste!
De bună seamă că iedul îi spuse! Şi intră ursul în bucătărie şi începu să înfulece cât şapte.
Înfulecă toată mămăliga. Sorbi şi ultimul strop de lapte. Ba, de lacom ce era, înghiţi şi cea-
unul şi făcăleţul!
Hm! Aţi auzit, copii, de urşi care să înghită ceaune şi făcăleţe? Pe cuvântul meu de cinste, că
eu n-am mai auzit! Apoi, bineînţeles, ursul plecă fără să-i mai dea iedului bună-ziua.
De-abia acum se puse iedul şi mai vârtos pe plâns. Şi plângi şi plângi...

180
181

Răsuna casa de zbierătele lui! Vai, copii, oricât aţi încerca nu l-aţi putea întrece, dar mai
bine nu încercaţi!

Toată lumea, însă, ştie că după plâns ţi se face somn. Ori dacă cineva, nu ştie, află de la
mine.
Strigă iedul:
- Capră-bunică! Adoarme-mă!
Dar nimeni nu veni să-l adoarmă, căci şi capra bunică, precum am mai spus, era plecată.
Şi din nou începu iedul să se tăvălească şi să urle:
- Adoarme-mă! Adoarme-mă! Adoarme-mă! Nu pot singur.
Lupul tocmai ieşea la plimbare. Se afla nu departe şi-l auzi pe ied strigând. Trebuie să va
spun, copii, că eu până acum, spre fericirea mea, nu m-am întâlnit cu nici un lup şi că, tot
spre fericirea mea, nici nu doresc să mă întâlnesc.
Lupii, de obicei, nu prea ştiu de glumă, iar eu, din păcate, sunt un om glumeţ.
Lupul din povestea asta era tare hain. Nu numai că nu ştia de glumă, dar nici măcar serios
nu v-aş sfătui să staţi de vorba cu el.
- Nu mai striga atâta, ieduțule! glăsui răguşit lupul. Lasă că vin eu să te adorm.
Intră lupul în casă, se aşeză lângă ied, legănându-l şi cântându-i:
- Nani, nani, nani, nu mai coborî, somn, că nu-i nevoie!
Nani, nani, nani! Am să-l mănînc pe iedul cel răsfăţat, râzgâiat şi alintat, nani, nani, nani!

Iedul se-nspăimântă! Şi nici eu nu pot să vă spun de unde mai găsi putere să se smulgă de
lângă lup şi s-o rupă la fugă încotro vedea cu ochii.
Se-napoie acasă, gol, flămând şi ostenit, abia pe seară.
Şi cum intră pe uşă, zise:
- Capră-mamă, mătuşă-capră, capră-bunică, am să vă povestesc tot ce s-a întâmplat, dar
mai întâi să-mi caut nişte haine ca să mă îmbrac şi apoi să mănânc ceva că tare mi-e foame.
Se îmbracă iedul, mâncă ce mai găsi prin oale, dar, inainte să-şi înceapă povestea, adormi
buştean.
- Dar vouă, copii, nu vi-e somn? Mie, de ce să va mint, îmi cam este.
Noapte bună, dragii mei copii!
Nani, nani, nani,
Coboară, somn,
pe genele copiilor
nani, nani, nani,
dormiţi, Alexandru şi Bogdan,
dragii mei, băieţii mei,
nani, nani, nani,
Că tata şi-a sfârşit povestea. "

Mircea Sântimbreanu, Recreaţia mare57

Publicat în 1965, volumul de povestiri Recreația mare împlinește anul acesta 52 de ani și, în ciuda „vârstei
înaintate”, rămâne una dintre cele mai frumoase cărți pentru copii (și nu numai pentru ei) din literatura română.
Găsiți pe acest blog, ca mostră, unul dintre cele mai reușite și reprezentative texte ale cărții:„Cai și bibilici”.

57
https://florinbicabooks.wordpress.com/2017/01/29/recreatia-mare-de-mircea-santimbreanu/

181
182

Mircea Sântimbreanu are un mod aparte de a-și pune în lumină eroii pozitivi, și anume acordându-le toată
atenția sa de scriitor eroilor „negativi”. Am pus „negativi” între ghilimele deoarece negativii din Recreația
mare sunt la urma urmei tot copii. Copiii leneși, chiulangiii, elevii dezinteresați de școală și de carte, copiii cu
gândul doar la distracție, visătorii cu ochii larg deschiși, farsorii, gogomanii, mincinoșii — aceștia sunt eroii
care populează paginile volumului.

Tonul este vădit moralizator. Schițele și povestirile se termină cam de fiecare dată cu o „lecție”, cu o concluzie
educativă, aproape proverbială — minciuna are picioare scurte; leneșul culege ce a semănat, adică nimic;
impostura este dată în vileag întotdeauna; cine nu se scoală de dimineață nu ajunge departe; amânarea la
nesfârșit a pregătirii lecțiilor se termină cu note proaste și corigențe ș.a.m.d.

Comicul se naște, la Sântimbreanu, din anacronismul dintre intențiile „bune” ale micilor săi eroi și eșecurile lor
lamentabile. Așa se face că, de pildă, Gogu Buzdugan (din „Cavalerul dreptății”) își propune să apere cu orice
preț onoarea și idealurile nobile ale cavalerismlui, dar o sfârșește exact în tabăra opusă. În aceeași situație îl
găsim și pe Tăsică St. Al. Grigore, care vrea cu orice preț să își dezvolte vocabularul, dar fără muncă, fără
dicționar. Cum o sfârșește? Ajungând să dea cuvintelor cele mai caraghioase sensuri posibile, interpretându-le…
după ureche.

Impostura este o altă rădăcină a comicului în Recreația mare. Numeroși eroi caută să fenteze autoritatea
(profesorii, părinții), dar ajung inevitabil și de ficare dată în același loc: în fundătura eșecului.

Onomastica sântimbreană este un alt prilej de mare amuzament. Personajele cărții au nume care mai de care…
Mișu, Biju, Vicu, Eugenița, Biliboacă, Chirică, Gigel, Zamfirache, Buzică, Bârneață, Tilică, Goguță, Cămui
Aurel, Gogu Buzdugan, Mituș, Titi Brumărescu, Vintilă, Nițu, Năică, Neluțu, Jenică, Costel, Mirciulică, Tase,
Victorița, Ionel, Sandu Bundache, Fane, Todiriță, Iancu, Tudorel, Griguță, Petrică Viforeanu, Aurica, Nușa,
Mielu Fărămiță, Furtună Scarlat, Gore, Lică, Druță, Fănică, Riza, Ticu, Vlăduț, Bigică, Mușat, Didi, Culiță,
Ursu Steavu etc., etc. Iar odată cu această trece în revistă a numelor eroilor lui Sântimbreanu ne lămurim că cei
mai mulți dintre aceștia sunt băieți.

De cele mai multe ori, autorul se pune el însuși în pielea micilor impostori. Vocea lui este vocea lor. Rândurile
lui sunt rupte din gândurile lor. Îi vedem și îi auzim plănuind în fel și chip cum să o scoată la capăt, cum să se
vadă scăpați din situațiile dificile, fără să le treacă prin cap nici măcar pentru o clipă că există o cale… corectă.
Alteori, mai rar, Sântimbreanu scrie din perspectiva profesorului care remarcă, cu tristețe, că unii elevi risipesc
timpul cu lucruri nesemnificative, primejduindu-și astfel viitorul.

Lumea din Recreația mare se împarte în două tabere: elevi și profesori (sau învățători). Este adevărat că, din
când în când, întâlnim și câte un părinte sau bunic, dar, cele mai multe întâmplări au de-a face cu școala, acel loc
unde copiii petrec o parte semnificativă din anii vieții, din perioada cea mai frumoasă a vieții.

Iată ce scrie Ilie Radu-Nandra despre scriitura și opera lui Sântimbreanu (citatul este preluat din ediția folosită):
„Scrisul său are de înfruntat nu puține rezerve, obstacole și prejudecăți, datorate îndeosebi unei mentalități care
exclude din domeniul literaturii operele străine de problemele «grave și obsedante», de întrebările ultime ale
existenței. În opinia lui Sântimbreanu, literatura de acest gen va deveni «ea însăși abia atunci când va înceta să
fie gândită concomitent și pentru copii, și pentru mătușile lor, când se va elibera de această dublă suzeranitate.»”

Spre sfârșitul cărții, autorul schimbă un pic direcția (din păcate), cu frânturi omagiale adresate regimului
comunist: „Ce trebuie să fac? Ce trebuie să facă un învățător comunist?… Totul…” (în „Scrisoare din
Hunedoara”) sau „Învățătorul nostru nu avea mâna dreaptă. O pierduse pe front, în luptă cu fasciștii.” (în
„Elev”). Acestea sunt însă puține și nesemnificative. Nu strică gustul cărții, tonul general al acesteia.

182
183

Mircea Sântimbreanu (1926-1999) a fost profesor de istorie (dovadă și unele dintre povestirile din Recreația
mare, în care eroii duc un război crâncen cu informațiile istorice, acestea încăpățânându-se să nu se prindă de
memoria elevilor sau rămânând în memorie sub cele mai pocite variante posibile), director al Editurii Albatros
(între anii 1974 și 1985) și autorul mai multor volume pentru copii (Cu și fără ghiozdan, Sub lupă, La telefon…
telefonul!, 32 de premianți, Extemporale… și alte lucrări scrise, Lângă groapa cu furnici, Schițe vesele, Mama
mamuților mahmuri, Un Gulliver în țara chiticilor, Recreația mică).

Recreația mare a avut parte de numeroase ediții în limba română, a primit Premiul Asociației Scriitorilor din
București (în 1974) și a fost tradusă în mai multe limbi. Ediția pe care o am și pe care am citit-o și folosit-o
pentru această cronică este cea din 2008, publicată de Editura Corint, o ediție care include un scurt tabel
cronologic al vieții autorului, plus câteva repere critice asupra operei acestuia.

Închei în ton nostalgic. Literatura română pentru copii, cea de astăzi adică, ar avea mare nevoie de măcar unul
sau doi Sântimbreni.

Personaje feminine în literatura română contemporană58

Domnișoara Ri din romanul lui Matei Vișniec, Negustorul de începuturi de

roman – pentru că e o femeie cu totul și cu totul atipică, văzută doar din perspectiva
domnului M, frumoasă, ludică, candidă, care are forța de a intra în visele lui, de exemplu, și
a-i interzice să o viseze goală, fără încuviințarea ei. Pentru că acceptă, aproape de la
început, să consume fizic relația cu domnul M, dintr-un „motiv strict literar”. Pentru că-și
petrece o bună parte din timp în librăria bătrânului Bernard, alături de domnul M, printre
cărți de-a valma și foi scrise, și inițiază un experiment nemaiîntâlnit fără știrea celor din jur.

Augusta Degan din Agata murind, de Dora Pavel – naratoarea și, totodată,
sora Agatei, cea cu a cărei moarte Augusta nu se poate împăca (tot încearcă, prin ani de
psihoterapie) și care, într-un fel sau altul, mișcă tot romanul acesta senzațional, rafinat,
excelent scris, fără precedent în literatura română, înțesat de senzualitate, erotism, macabru
și încă multe altele. Augusta este intelectuala prin ochii căreia zărim cimitirul, trăim
deshumarea Agatei și descoperim corporalitatea feminină așa cum n-am văzut-o nicăieri pe
la noi.

58
https://www.bookaholic.ro/10-personaje-feminine-faine-din-literatura-romana-contemporana.html.

183
184

Ioana din Abonatul nu poate fi contactat, de Cristina Andrei – deși în acest

roman sunt foarte multe personaje feminine care ar merita amintite, Ioana mi-a plăcut cel
mai mult, destinul ei m-a emoționat cel mai puternic și a rămas cu totul în mintea mea.
Actriță, duce o viață precară, locuiește în cămin pentru a-și păstra un fel de independență, a
avut o copilărie tulburată – un continuu du-te vino între bunică, Ma și Ba, substituți de
părinți, apoi Irina, mătușa -, a avut și are relații amoroase complicate – cele mai pregnante
figuri masculine sunt Bogdan, un „copil”, un „looser”, și Maximilian, băiatul răsfățat al
Romaneștilor, cel care poate avea orice își dorește. Ea suferă, poate, cea mai dramatică
transformare pe parcursul romanului. Dar trece prin tot tragismul și, cumva, iese la
suprafață.

Anna, protagonista romanului Sexagenara și tânărul, de Nora Iuga – pe Anna

o iubești așa cum o iubești pe cea care a creat-o, Nora Iuga, o scriitoare extraordinară,
iremediabil, cu patimă, din prima clipă. Sexagenară care se îndrăgostește de un tânăr de
treizeci și cinci de ani, fără nume, dar cu privire albastră, Anna este o seducătoare unică,
prin forța cuvintelor, a amintirilor, a poveștilor. E atât de frumoasă spiritual, intelectual,
cultural, atât de voluptuoasă, încât corpul ei slăbit, deformat, marcat de trecerea timpului,
aproape că nu mai are nicio importanță. Autenticitatea confesiunilor ei te vrăjește și te ține
în mrejele ei. Anna nu-l captivează doar pe tânăr, ci și pe cititor.

Veterinara din Omar cel orb, de Daniela Zeca – deși personaj mai mult decât
secundar în carte, din punctul meu de vedere, Veterinara (îi cunoaștem doar porecla, nu și
numele) este elementul extraconjugal la care apelează Omar pentru satisfacerea poftelor
sexuale. Este obsesia lui. Ce mi s-a părut întotdeauna fascinant la ea este faptul că, deși
devine recipientul tensiunilor personajului masculin principal, este o femeie senzuală,
puternică, fermecătoare, misterioasă, o amazoană care, așa cum spunea Alina în cronica ei,
nu-și refuză nimic. Veterinara stăruiește în gândurile lui Omar cu precădere ziua, iar relația
lor dă dinamism volumului. De fapt, și Ghazal, celălalt personaj fain din Omar cel orb, soția
părăsită în Iran, e la fel de splendidă precum Veterinara.

184
185

Bunica din povestirea Întoarcerea din Sfîrșit de sezon, de Marius Chivu –

în Sfîrșit de sezon sunt mai multe personaje feminine faine (printre preferatele mele se
numără fetița inteligentă din Wyoming și femeia tânără, frumoasă, mamă, corporatistă
din Petrecerea), dar am ales-o pe bunica lui Victor pentru că mi-e drag tare de ea, n-am mai
întâlnit de mult o așa bunică în lecturile mele din literatura română contemporană. Ea este o
bătrână simpatică, își iubește foarte mult nepotul (viceversa e valabilă), îl răsfață și acum, se
bucură pentru reușitele lui, își poartă singurătatea cu înțelepciune. De altfel, cred
că Întoarcerea, cu paleta ei largă de personaje, cu universul copilăriei încremenit în amintire
și lumea satului care se stinge, încet, încet, este cea mai bună proză din carte.

Cristina din Kinderland, de Liliana Corobca – un personaj de 12 ani dintr-un

sat modest, care se maturizează subit din cauza migrației la muncă în străinătate a ambilor
părinți (în spații diferite) și din pricina faptului că se vede nevoită să devină substitutul
mamei pentru cei doi frați mai mici. Vocea ei narează toate întâmplările din carte, toate
greutățile la care sunt supuși cei rămași de capul lor în gospodării, toate întrebările pe care
și le poate adresa un copil în situația dată, grijile, nefericirile, neajunsurile, fricile ș.a.m.d.
Un personaj feminin de neuitat, a cărui evoluție, de dincolo de roman, mi-ar plăcea să o
observ.

Brîndușa din Cronicile genocidului, de Radu Aldulescu – soția lui Laurian

Susanu, un ins influent în presa locală, directoare de școală în Pitești, nimfomană, cu relații
extraconjugale la fel de numeroase ca soțul ei, se încurcă cu sexagenar dintr-o clasă socială
inferioară – Robert Diavolul -, îndrăgostindu-se lulea de el (de altfel, îl și angajează paznic
la școala pe care o conduce). De ce e un personaj feminin fain? Pentru că e interesantă,
răzvrătită, îți atrage atenția prin pornirile ei sexuale (pentru care, de altfel, va fi
sancționată). Și asta chiar dacă nu e un personaj sondat în profunzime.

185
186

Laura din Fetița care se juca de-a Dumnezeu, de Dan Lungu – aș fi putut s-o
aleg pe Rădița, fetița în jurul căreia gravitează romanul lui Dan Lungu, candoarea
întruchipată, care trece printr-atâtea încât îți sfâșie sufletul, o copilă minunată. În schimb,
am vrut ca, de data aceasta, s-o pun în lumina reflectoarelor pe Laura, prietena din liceu a
mamei Rădiței, Letiția. Și asta pentru că e un personaj secundar savuros, care-i
condimentează viața prietenei sale în Italia, o scoate din apatie și deprimare, o învață multe
lucruri și o ia, cumva, sub protecția ei. Laura este nu numai o femeie extraordinar de
puternică, care face absolut tot ce e necesar pentru a supraviețui, schimbând ca niciun alt
personaj din volum orașele europene și slujbele în căutarea vieții mai bune, ci este și o
femeie cu mult umor, energică, inteligentă și o bună povestitoare.

Universul cărţii pentru copii. Scurt istoric ilustrat al cărţii pentru copii.
Ediţiile contemporane

Tipologie

Site-uri

https://www.depozit-de-carti.ro/categorii-carti/carti-pentru-copii-

http://www.librarie.net/c/66/carti-pentru-copii/sorttop

https://www.amazon.com/carti-pentru-copii/

https://www.libris.ro/carti/carti-pentru-copii

Tipologii - Carti pentru copii59

 Aventura / Mister
 Basme
 Carti cu activitati
 Carti cu sunete / surprize
 Carti de colorat
59
*** http://www.librarie.net/c/66/carti-pentru-copii/sorttop

186
187

 Carti educative
 Carti Jucarie
 Carti Puzzle
 Carti tridimensionale
 Copii 2-6 ani
 Editii bilingve
 Enciclopedii / Cultura generala
 Fantasy
 Ilustrate / Benzi desenate
 Mituri si legende
 Multimedia
 Poezii
 Povesti

ATELIER

 Alegeţi una dintre cărţile de pe site-urile expuse şi argumentaţi de ce aţi ales-o.

 Scrieţi o poezie / tema preferată şi adecvată / rezumatul unei cărţi pentru copii.
 Ilustraţi poezia / tema preferată şi adecvată / rezumatul unei cărţi pentru copii.
 Propuneţi metode şi tehnici ca poezia / tema preferată şi adecvată / rezumatul unei
cărţi pentru copii să fie atractivă pentru aceştia.

187
188

Temele literaturii pentru copii60

Gruparea tematică a textelor şcolare

Eveline Martin (1992) subliniază rolul unui sistem de recunoaştere a contextelor

tematice într-o acţiune de explorare a unor texte variate. Autoarea construieşte lista de
subiecte prezente în baza comunicării, care, într-un discurs, participă la dezvoltarea unor
teme. Pe baza câmpurilor tematice, propunem alcătuirea unor seturi de pre-texte pentru
lectura şcolară, în jurul cărora se poate organiza o construcţie referenţială esenţială, exprimată
prin sintagme ca unităţi semantice de conţinut ale textelor propuse. Acestea corespund unor
constante conceptuale, ca şi unor coerenţe extralingvistice a realului sau a imaginarului.
Propunerea noastră de tematizare a lecturii şcolare are în vedere reperele ierarhizate ale
culturii generale şi integrative, în funcţie de particularităţile vârstei, de interesele sociale, de
motivaţiile şi de nevoile elevilor.
a) Prezentăm mai jos o machetă de axe tematice pentru lectura literară şcolară:
Activităţi
Actanţi

animate neanimate
comportamente
tipuri umane vegetale situaţii
figuri cunoscute obiecte condiţii
animale

Univers referenţial

sensibil-natural
afectiv
ludic
spaţial: - situri
cadre existenţiale
topografie
temporal: - istoric-evenimenţial
relativ la vârstele vieţii
profesional
moral-filosofic
estetic-cultural

b) Pe baza formulării acestui conţinut general de axe tematice, propunem un ansamblu

de concepte existenţiale, considerând că întâmpinăm anumite interese, nevoi şi motivaţii de
lectură ale cititorilor, mai ales, din şcoală.

60
Costea, Octavia (2006). Didactica lecturii, o abordare funcţională.. Iaşi: Institutul European.

188
189

(A) Texte literare de sensibilizare afectivă

(B) Texte literare de sensibilizare afectivă

Impresii de stabilitate Impresii de bucurie

Impresii de armonie
repetabilitatea prietenia
armonia familială
puterea umorul
armonia naturii
armonia muzicală, adevărul bucuria, râsul
a culorii etc. securitatea perioade fericite
siguranţa aniversări
echilibrul etc. feerii
dragostea etc.

Jocuri de imaginaţie Impresii triste

visele frica de necunoscut a

aventura, S.F. copilului
jocurile distractive teama de animale
jocurile de imaginaţie plecările
feeria etc. absenţele
basmele triste etc.

189
72

B) Texte literare de sensibilizare senzorială

(B) Texte literare de sensibilizare senzorială
Zgomotele vieţii Privire asupra lumii
liniştea arbori, flori
zgomotul obiectelor, al maşinilor, al naturii case, locuri
cântecul oamenilor, al păsărilor apa
muzica instrumentală, vocală, muzica sferelor etc. astre
păsări, reflectări
viziuni etc.

Participare la dinamismul lumi

Imobilitate, mişcările oamenilor, ale plantelor, ale obiectelor
mişcările apei, ale vântului
călătoria umană
călătoria personajelor supranaturale
viziuni etc.

Pluralitatea impresiilor, a senzaţiilor

Senzaţii olfactive Senzaţii tactile Senzaţii gustative

inodorale
cald şi frig gustul
parfumuri Fuziunea
mirosurile grădinilor, ale livezilor, ale elementelor contactul cu apa dulce
naturale
senzaţiilor fineţea. asprimea etc. amar
acru etc.

72
(C) Texte literare de sensibilizare literară şi lingvistică

Universul metaforic Cercul anecdotic

referitor la:
oameni istorii de familie
animale istorii despre animale şi
vegetale plante
construcţii fabule
maşini istorii alegorice etc.
civilizaţia actuală
mişcarea naturii, astrale etc.

Universul fanteziei literare şi

lingvistice

fantezii despre oameni,

copii, personaje
supranaturale
fantezii inspirate din
natură
fantezii lingvistice (limbaj
preţios, abundenţa
verbală, nume ciudate)
jocuri de cuvinte etc.

c) De asemenea, propunem mai jos posibile tipuri de relaţii de stabilit între câmpurile tematice care trebuie să intre în procesul de receptare:
i) de echivalenţă (de exemplu, seamănă cu ..., este comparabil cu ..., este sinonim cu ... etc.);
ii) de antonimie (de exemplu, este opusul ...);
iii) de incluziune şi de apartenenţă (de exemplu, inclus în ...):
 sinecdoca (de exemplu, aparţinând de ...);
iv) de compunere:
 cu referire la materie sau la elementele numărabile (de exemplu, este făurit din ..., este o parte din ... etc.);
v) locale, spaţiale:
 metonimia (de exemplu, are drept cadru ..., se produce în ... etc.);
74

vi) temporale (de exemplu, are loc la ..., este la data de ...);
vii) de punere în cauză:
 punere în cauză (de exemplu, acţionează asupra ...);
 acţiune – contra-acţiune (de exemplu, în pofida ...);
 cauză - efect (de exemplu, are un rol în ...);
 efect - cauză (refăcut pentru că ...);
 rezultat - cauză (de exemplu, produs de ...).

Genuri şi specii literare populare

Genuri şi specii literare culte folclorul copiilor

 cântece – formulă
 recitative – numărători
 versul ce însoţesc dansul sau jocul
 formule cumulative
 păcăleli
 frământări de limbaj

Atelier
1. Analizaţi temele şi metodele expuse în materialul care are coordonatele de mai jos:
https://www.slideserve.com/rafi/invitatie-la-lectura
2. Propuneţi noi strategii de lectură abordând temele literaturii pentru copii.

@ Prof.univ.dr.Octavia Costea, UCDC, FSE, Programul de conversie professională

[Type text]
75

Lista autorilor români care au scris poezie pentru copii

 Vasile Alecsandri[1]
 Tudor Arghezi, Zdreanță, Cântec de adormit Mitzura, volumul Cartea cu jucării
 Ion Barbu,După melci
 Ana Blandiana, creatoarea motanului Arpagic
 Constanța Buzea
 Nina Cassian, Povestea lui Mură-n Gură
 Otilia Cazimir, Baba Iarna intră-n sat
 George Coșbuc
 Leonid Dimov
 Victor Eftimiu, Înșir-te mărgărite
 Mihai Eminescu[3], Somnoroase păsărele
 Elena Farago, Cățelușul șchiop, Gândăcelul, Motanul pedepsit
 Octavian Goga
 Gellu Naum, Apolodor și A doua carte cu Apolodor (poeme epice)
 Emilia Plugaru
 Pavel Șușară
 George Topîrceanu Neghinita
 Ion Anton, "Bună dimineața, ziuă!", "Garderoba veselă", "Cuibul soarelui"
 Ion Agârbiceanu, ”Cuibul cu soare”
 Ion Slavici, ”Puișorii”
Lista autorilor români de proză pentru copii
 Mircea Cărtărescu- Enciclopedia zmeilor
 Iordan Chimet - Închide ochii și vei vedea orașul
 Constantin Chiriță - ciclul Cireșarii
 Vladimir Colin - Basme, Basmele omului, Legendele Țării lui Vam
 Ion Creangă- Amintiri din copilarie
 Mihai Eminescu- Basme: Făt Frumos din lacrimă
 Petre Ispirescu (Basme: Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, Ileana Simziana, Aleodor Împărat, Broasca țestoasă cea fermecată, Lupul cel
năzdrăvan și Făt-Frumos, Prâslea cel voinic și merele de aur)
 Alexandru Mitru - Legendele Olimpului, În țara legendelor
 Fănuș Neagu - Caii albi din orașul Bucuresti
 Tudor Opriș - cărți de popularizare în domeniul botanicii sau zoologiei
 Cezar Petrescu - Fram, ursul polar
 Sînziana Popescu- Andilandi
 Răzvan Rădulescu- Teodosie cel Mic
 Mihail Sadoveanu- Dumbrava minunată
 Mircea Sântimbreanu- Mama mamuților mahmuri
@ Prof.univ.dr.Octavia Costea, UCDC, FSE, Programul de conversie professională
[Type text]
76

 Barbu Ștefănescu Delavrancea- Neghiniță și alte povestiri, Domnul Vucea

 Radu Tudoran - Toate pânzele sus!, Ultima poveste
 Grigore Vieru
 Elena Zafira Zanfir- Basme: Codrin și Codrina, Frumoasa de pe planeta fără nume, Viteazul Sarmi și domnița Zegetusa
 Ion Anton - "Zodia Zimbrului", povestire istorică

Opere fundamentale ale literaturii pentru copii

 Orbis Pictus (1658) de Jan Ámos Komenský: Cea mai timpurie carte cu ilustrații
 Călătoria pelerinului de John Bunyan (1678); numeroase povestiri pentru copii au fost modelate conform alegoriei creștine
 A Little Pretty Pocket-Book|O drăguță cărticică de buzunăraș (1744) de John Newbery: Cea mai timpurie carte pentru plăcerea de a citi
 Struwwelpete (1845) de Heinrich Hoffman (publicată în engleză ca Slovenly Peter): Unul din cele mai timpurii exemple ale umorului grotesc și de asemenea a
design-ului modern al carților cu ilustrații
 Alice's Adventures in Wonderland|Alice în Țara Minunilor (1864) de Lewis Carroll: Suprarealism timpuriu și roman plăcut non-didactic pentru copii.
 Micuțele femei (1868) de Louisa May Alcott.
 Max și Moritz (1865) de Wilhelm Busch.
 Pinocchio (1880) de Carlo Collodi.
 Vrăjitorul din Oz (1900) de L. Frank Baum, ulterior extins într-o serie de cărți care erau extraordinar de populare în America, în prima jumătate a secolului
XX. Una din cele mai timpurii fantezii pentru copii.
 Peter și Wendy (1911) de J. M. Barrie (cunoscut drept Peter Pan)
 Ursulețul Winnie (1928) de A. A. Milne.
 Pünktchen und Anton (1931) de Erich Kästner.
 Hobbitul sau Acolo și Iar Înapoi (1937) de J. R. R. Tolkien
 Micul Prinț (1943, în engleză The Little Prince) de Antoine de Saint-Exupéry
 Pippi Longstocking (1944) de Astrid Lindgren.
 The Lion, the Witch and the Wardrobe|Leul, Vrăjitoarea și Șifonierul (1950) de C. S. Lewis
 Pisica din Pălărie (1957) de Dr. Seuss: Prima carte de o înaltă calitate cu un vocabular limitat, scrisă pentru cititorii timpurii
 Să ucizi o pasăre cântătoare (1962) de Harper Lee: Premiul Pulitzer pentru carte destinată copiilor; de asemenea o lucrare inițiatică despre rase
 Unde Lucrurile Sălbatice Sunt (1964) de Maurice Sendak
 Charlie și Fabrica de Ciocolată (1964) de Roald Dahl
 Vrăjitorul mărilor (1968) de Ursula K. Le Guin, și continuările.
 Annie în Mintea Mea (1982) de Nancy Garden: Prima carte pentru copii despre personaje homosexuale cu o concluzie non-tragică.
 Harry Potter și Piatra Filozofală (1997) de J. K. Rowling, și continuările; un fenomen global, una din cele mai bine-vândute cărți din toate timpurile și una
din cele mai traduse cărți literare pretutindeni. Popularitatea globala a cauzat renașterea interesului în privința literaturii pentru copii.
 O Serie de Evenimente Nefericite (1999) o lucrare de o sclipire uimitoare, semi-ficțională clasică, scrisă în 13 volume de Daniel Handler, sub numele de
Lemony Snicket.
 Aventurile baronului Munchausen, Rudolf Erich Raspe
 Bețișorul năzdrăvan, V. Suteev
 Minunatele aventuri ale lui Nils Holgerson, Selma Lagerlöf
 Poveste fără sfârșit, Momo, Michael Ende
@ Prof.univ.dr.Octavia Costea, UCDC, FSE, Programul de conversie professională
[Type text]
77

 Ultima licornă, Peter Beagle

@ Prof.univ.dr.Octavia Costea, UCDC, FSE, Programul de conversie professională

[Type text]
78

Valenţele formative ale literaturii pentru copii61

Anumiţi didacticieni moderni au repus în circulaţie dogma priorităţii unei culturi livreşti, privilegiind, mai ales, comunicarea orală, cu riscul de a
compromite stăpânirea scrisului. Dar a citi înseamnă a deriva competenţe de comunicare orale şi scrise, fie că este vorba despre textele de ficţiune sau
despre textele axate pe real, literare sau nonliterare (Maria Corti, 1981). Aşa stând lucrurile, competenţa de lectură constă în a construi sensurile textului
începând cu indicii exteriori până la interiorizarea şi demultiplicarea, imediată sau îndepărtată, a imaginilor de lectură.
Învăţarea prin lectură reclamă:
 metode combinate şi demersuri textuale variate;
 diverse piste de lectură combinate; explorarea modelelor de lucru;
 pragmatica textuală.
Obiectivul principal al procesului şcolar de lectură este de a favoriza adevărata lectură, lectura funcţională. Competenţa de lectură este
echivalentă competenţei de comunicare, antrenând competenţe lingvistice, textuale, referenţiale, culturale.
Dacă avem în vedere procesul şi componentele esenţiale ale cunoaşterii prin lectură, putem vorbi de competenţe parţiale care intră în acţiune prin
lectură:
a) componenta, în esenţial, receptivă, dar nu pasivă, legată de textul ca atare:
i) referenţială sau extralingvistică (cunoaşterea lumii);
ii) culturală;
iii) discursivă (familiarizarea cu gramatica textului sau cunoaşterea suprastructurilor textuale);
iv) lingvistică: morfosintactică, lexicală, stilistică.
b) componenta literară, care ţine de interiorizarea specificului textului literar;
c) componenta productivă, metalingvistică şi metatextuală. Metalimbajul permite să se vorbească despre un text, despre structura sa, despre
limbajul folosit - ceea ce implică utilizarea unui anumit vocabular.
Cea mai mare parte a didacticienilor ştiu că nu există metodă de învăţământ ideal sau etern valabilă pentru toate disciplinele sau pentru toate
situaţiile. De aceea, preluăm un anumit eclectism bazat pe dozaj, pe cât posibil, adecvat diferitelor procedee de analiză şi de sinteză utilizate în domeniul
lecturii, care relevă, totodată, teorii diferite. Dar eclectismul acceptat nu înseamnă dezordine conceptuală. Pe de altă parte, variind procedeele şi
activităţile în clasă, profesorul poate evita o anumită monotonie a orei de curs. Este vorba de un eclectism raţional şi întotdeauna motivat, adică bazat pe
o reflecţie prealabilă. Considerăm că lectura se realizează integrativ şi instrumental în cadrul unei pedagogii a reuşitei, în care vor fi privilegiate
metodele aşa-zise interpelative (întrebările contează la fel de mult ca răspunsurile).
În ceea ce priveşte procesul lecturii în care este implicat elevul, acesta comportă un ansamblu de strategii specifice limbii şi literaturii române, în
care sunt reunite cele patru competenţe ale predării / învăţării (receptarea mesajului scris şi oral, exprimarea orală şi scrisă). Demersul deductiv
depăşeşte astfel o lectură strict imanentă, deoarece fiecare text se interpretează pe baza mai multor factori:
 spaţiali (locul);

61
Costea, Octavia. (2006). Didactica lecturii, o abordare funcţională. Iaşi: Ed. Institutul European.
@ Prof.univ.dr.Octavia Costea, UCDC, FSE, Programul de conversie professională
[Type text]
79

 temporali (circumstanţele);
 sociali (societatea de referinţă), cu expansiuni în structurile culturale universale;
 economici (condiţiile de producţie, de difuzare şi de consum ale cărţii).
Plecând de la aceste observaţii generale, în capitolele finale ale lucrării noastre, vom prezenta anumite demersuri didactice de lectură de
interpretare, de validare şi de producere a sensurilor globale sau parţiale ale textului. Bineînţeles, nu înainte de a releva unele aspecte specifice legate de
competenţele profesorului şi ale elevului, de oferta de carte, de oferta de text literar din domeniul lecturii şcolare.
Printre procesele de învăţare şcolară a codurilor culturale, lectura textului ocupă locul central în formarea elevilor pentru integrarea lor în societate.
În termeni generali, lectura literară este interpretarea sensului unor simboluri tipărite sau scrise. Ca efect al unei acţiuni raţionale, lectura este o
interacţiune dintre percepţia (grafică sau auditivă), care este reprezentată de limbaj, competenţa lingvistică a lectorului şi cunoaşterea contextului şi a
stilului existenţial. În procesul interacţiunii, cititorul întâmpină nişte nevoi sufleteşti şi scopuri de viaţă, devine reflexiv faţă de sine şi se (auto)evaluează
în raport cu sine şi cu ceilalţi (Albert J. Harris, Edward R. Sipay, 1980; Paul Cornea, 1988).
În instanţa şcolară, lectura devine un proces complex, în care se întrepătrund competenţe şi deprinderi ale recunoaşterii şi ale înţelegerii
simbolurilor literare şi literale. Competenţele şi deprinderile aparţin nivelurilor de percepţie, de decodare, de experienţă, de fond lingvistic, de
capacitatea de stocare (de memorie), de capacitatea de a stabili conexiuni, în aşa fel încât cititorul să se poată autoproiecta prin anticipaţie sau prin
retrospecţie pe baza lecturii făcute (Paul Cornea, 1988; A. Ch. Bentolila, B. Vigné- Falcoz, 1991).

Demersuri de lectură

Exploatând schema de lectură a lui M. H. Abrams, cu cele trei componente ale obiectului investigaţiei (universul referenţial, artistul şi audienţa),
Elisabeth Freund (1987) consideră că demersurile specifice pentru lectură sunt:
 demersul obiectiv, focalizat asupra operei;
 demersul expresiv, cu accentul pe personalitatea artistului;
 demersul mimetic, focalizat, în special, asupra universului operei;
 demersul pragmatic orientat spre audienţă.
În spaţiul didactic de acţiune, poate domina unul sau altul dintre demersurile amintite, în funcţie de mai mulţi factori, printre care: interesele şi
tipul de motivaţie a elevului, nivelul intelectual şi emoţional al acestuia, obiectivele programului didactic. În şcoală, demersul obiectiv şi pragmatic este
integrat, cu predilecţie, în ciclul primar şi gimnazial, pe când, în liceu, accentul cade pe demersul expresiv şi mimetic.

Competenţa de lectură

Jonathan Culler (1981) defineşte competenţa literară ca fiind o noţiune generativă, pentru că realizează, în paralel, lectura şi înglobarea achiziţiilor,
a regulilor implicite şi a expectaţiilor asupra naturii organizării textului literar. Dar mitul coerenţei dintre cititor şi text ne constrânge să dăm sens şi
breşelor sau indeterminărilor care apar între oferta de sensuri literare şi nivelul de receptare din procesul de lectură. Luate la un loc, aceste instanţe ale
lecturii sunt dominate de regula unităţii tematice sau de regula legată de semnificare, care poziţionează textul literar în planul conştiinţei cititorului.
Pentru atingerea scopului său de lectură, cititorul foloseşte trăsăturile orientative ale limbajului (Ion Coteanu, 1973, 1990) pentru a explora strategii de
@ Prof.univ.dr.Octavia Costea, UCDC, FSE, Programul de conversie professională
[Type text]
80

construcţie a unei situaţii de înţelegere şi de exprimare, în raport cu natura poeticului. Dar cititorul doreşte şi să naturalizeze, să-şi redea inteligibil şi
verosimil conţinutul textului, recunoscând lumea comună de referinţă textuală sau naturală. Universul de referinţă are funcţie comunicativă în text.
Stăpânind gradual aceste mecanisme de comunicare prin intermediul textului, cititorul dobândeşte anumite competenţe de lectură, vizibile la nivelul
performanţelor sale de exprimare orală sau scrisă.
Actele de lectură dintr-un proces obişnuit se produc pe mai multe niveluri:
 a specifica condiţiile sau sistemele inteligibilităţii: utilizând modalităţi variate de învăţare ale cititorului şi ale înţelegerii;
 a selecta instanţele lecturii: lectura de interpretare;
 a stăpâni sistemele inteligibilităţii: lectura critică sau a se lăsa stăpânit de aceste sisteme - lectura recreativă.
Categoriei naturale de interpretare îi corespunde restabilirea unor relaţii în cadrul procesului de lectură între principalele acte de lectură: a
înţelege, a compara, a critica. Interpretarea este electivă, simbolică, aplicativă şi hermeneutică (Francis Jacques, 1993). Limitele interpretării?
"Semnificatul transcedental nu se află la originea procesului, dar trebuie postulat ca scop posibil şi tranzitoriu al oricărui proces" (Umberto Eco, 1996,
p.7). Interiorizarea irepetabilă a textului literar prin lectură, simetrică inefabilului operei literare, este restituirea, în inefabilul fiinţei umane, a evoluţiei
poeticului. Or interpretarea potenţează poeticul, iar poeticul, în ilimitarea sa, trimite la interpretare.
În schimb, lectura savantă, care este treapta superioară a interpretării, se delimitează întotdeauna într-un context pragmatic, simptomatic pentru
cadrul cultural-istoric de origine şi este alegorică şi structurată pentru lectorul avizat spre care se tinde în şcoală (Francis Jacques, 1993).
Învăţarea prin lectură trimite la:
 modele pedagogice de referinţă;
 modelarea proceselor de învăţare;
 modelarea demersului didactic;
 structură conceptuală a cunoştinţelor predate.
Dacă cercetarea didactică are în vedere modificarea practicilor profesorilor, ca şi determinarea unei evoluţii pozitive, acestea nu pot să se
abstragă unei nevoi teoretice care constă în a furniza instrumentele metodologice consecutive transformărilor vizate. Astfel, didactica, fie ea generală sau
specificată, se prezintă şi ca o ştiinţă aplicată sau direct aplicabilă, cum este practica lecturii şcolare.
Interferenţe cu alte domenii
Interferenţele cu alte domenii se constituie ansambluri de probleme:
a) Întrebările de ordin didactic se prefigurează din reflecţiile filosofice, epistemologice şi pedagogice actuale. Noutatea constă numai în
importanţa acordată acestor seturi de întrebări. Pedagogia este, pentru domeniul lecturii, arta de a conduce şi de a modela ora de curs, organizarea şi
semnificarea pedagogică şi socială a practicii lecturii şcolare, exersarea şi reflecţia adiacentă privind resursele şi finalităţile acestui domeniu. În
pedagogia lecturii, vorbim despre diverse tipuri de realizare a lecturii: literală, silabică, globală sau mixtă (Lionel Bellenger, 1978). Remodelarea
continuă a demersului de lectură se realizează în funcţie de factori specifici, interni şi externi.
b) Metoda istorică, văzută din perspectiva didacticii lecturii, aduce un conţinut, o realitate, o performanţă, o tradiţie, dar şi o strategie, care poate
include istoria recentă şi, în consecinţă, poate modifica mesajul didactic al lecturii (vezi infra, Capitolul 3, despre teoria asumării distanţelor de lectură).
Conţinutul istoric asimilat de didactica lecturii intră pe funcţiile discursului de referinţă prin imaginile istorice şi prin informaţiile istorice sau prin
funcţiile de acţiune: promovează, restaurează informaţii şi imagini.

@ Prof.univ.dr.Octavia Costea, UCDC, FSE, Programul de conversie professională

[Type text]
81

c) Metoda sociologică începe prin a obiectiva informaţia din discursul didactic şi este esenţială în organizarea chestionarelor şi a interviurilor
şcolare referitoare la lectură. În redactarea acestora, este bine ca profesorul să ştie precis ceea ce îl interesează, să formuleze întrebări care permit
răspunsuri precise, să aleagă cu grijă cuvintele şi expresiile. Pentru o întrebare este bine ca profesorul să aibă mai multe variante, după cum trebuie să
poată stabili complementaritatea unor răspunsuri parţiale (P. Bourdieu, 1981).
d) Metoda etnologică trimite la inventarierea temelor şi a relaţiilor transculturale, incluzând, în acelaşi timp, strategii de diferenţiere şi de
poziţionare corectă a faptelor culturale în procesul receptării.
e) Metoda semiologică este cantitativă şi calitativă, analitică şi sintetică, aducând, în prim plan, cunoaşterea semnificaţilor didactici. Analiza şi
sinteza permit concluzii asupra sensului didactic al unor “poziţii de dialog” expresive de / în lectură şi asupra referinţelor pe care acestea le sugerează
prin lectură.
f) Metoda hermeneutică nu trimite numai la interpretarea, ci şi la selectarea, la ierarhizarea variantelor de lucru, având un vast domeniu de
aplicaţie în lectura şcolară.

Opera literară și textul

Hans Robert Jauss (1982) identifică tipurile de experienţă estetică propuse la anumite niveluri ale receptării:
a) Literatura este tratată, în receptare, ca proces dialectic;
b) Orizontul aşteptării apare într-un sistem intersubiectiv fiind, în acelaşi timp, un sistem de referinţe, în care lucrează ipotezele individuale;
c) Chiar dacă fiecare participant la receptarea textului îşi găseşte o direcţie, care dă măsura receptării, la un moment dat, acesta poate să-şi
suplimenteze ipotezele asupra valorii textului, ca diferenţă a cunoaşterii nelimitate, ca o noţiune a absenţei care ar permite re-cunoşterea prin re-citirea
acestuia.
La toate acestea, adăugăm alte observaţii:
d) Interpretarea lecturii în paradigma negativităţii prin receptare (Hans Robert Jauss, 1982), ca şi încercarea de provocare prin necunoscut a
textului (teoria literară germană), înscriu procesul lecturii literare în afara cotidianului şi în afara familiarului.
e) Hans Robert Jauss (1982) procedează la analiza a trei categorii fundamentale care intră în procesul lecturii: (a) poiesis sau experienţa estetică
productivă; (b) aisthesis sau dependenţa receptării, a poiesis-ului, prin care se leagă prezentarea evenimentelor de portretizarea şi de relevarea
prezentului; (c) catharsis sau experienţa estetică comunicativă. Statutul cititorului se defineşte în funcţie de modalitatea de identificare estetică a
acestuia şi de asumarea distanţelor lecturii. Pentru estimarea distanţelor, ni se par interesante, pentru didactica lecturii, modelele interacţionale ale
identificării estetice a cititorului cu eroul operei în mai multe moduri: asociativ, admirativ, simpatetic, cathartic, ironic.
a) Structurile şi imaginile cititorului se păstrează într-o structură dialectică a lecturii, mai ales, prin limbaj. În primul rând, vorbim aici despre limbajul
interior al lecturii, apoi, despre limbajul de expresie. Rolul lecturii, în această latură a problemei, este de a potenţa şi de a motiva exprimarea corectă
scrisă şi orală din şcoală. Implicaţiile didactice asupra cărora, de astfel, vom reveni pe parcursul lucrării noastre, sunt legate de transferul operaţiilor de
învăţare prin intermediul regulilor gramaticale, din interior către exterior:
"Orice construcţie lingvistică, de la fonem până la cele mai lungi secvenţe verbale, conţine în mod necesar o serie de reguli, de norme (opera
vorbitorilor, nu date ale naturii, fiindcă natura nu are norme, ci legi"
(Ion Coteanu, 1973, p.18).

@ Prof.univ.dr.Octavia Costea, UCDC, FSE, Programul de conversie professională

[Type text]
82

b) Dar receptarea logicii interioare a textului şi a limbajului corespunzător depinde şi de modul de situare a cititorului, atât superficial, în forma de
prezentare (ordonarea materialului iconic, a graficelor, a capitolelor, a caracterelor literare), cât şi mai profund, în conţinut. Situarea cititorului se
realizează prin limbajul autorului care induce un set de atitudini şi de valori aparţinând acestuia. Un mod de situare specială a cititorului este traducerea
care oferă posibilitatea congruenţei semnificaţiilor mediate şi re-mediate a imaginilor textului prin lectură.
c) Din punctul de vedere al specificării punctelor mai importante pe harta lecturii şcolare, propunem următoarele întrebări didactice:

i) Care dintre poziţiile scriitorului sunt prezente în text? Prezentăm câteva repere:
 cine vorbeşte sau controlează narativul;
 natura experienţelor descrise de scriitor;
 ritmul, structura, logica pasajelor;
 relevarea unor gânduri, idei, sentimente preferate de autor;
ii) Care este distanţa scriitorului faţă de cititor?
iii) Cine sunt intermediari între scriitor şi cititor?
iv) Ce reacţii putem releva citind două versiuni? două variante ale aceluiaşi text?
v) În ce situaţii restrângem limbajul interior al imaginilor de lectură pentru a utiliza limbajul scris sau oral?
vi) Putem nota câteva caracteristici ale limbajului interior reperate dintr-un text scris sau oral?

d) Emiterea unor ipoteze individuale în raportul operă literară / text literar / lectură:
Luând în discuţie problema operei literare din perspectiva teoriei fenomenologice a artei, aceasta include nu numai textul care se oferă lecturii, cu alte
cuvinte, textul actualizat, ci şi, în egală măsură, acţiunile implicite la care răspunde textul. Roman Ingarden (1973) confruntă structura textului literar cu
direcţiile în care acesta poate fi realizat din unghiul cititorului. Textul poate fi privit ca ofertă din mai multe puncte de vedere, text pe care cititorul îl
poate aduce într-o anumită direcţie. Ceea ce devine actual în textul literar este acţiunea de concretizare. Dacă această acţiune cade sub incidenţa lecturii,
atunci opera literară dobândeşte doi poli: unul artistic şi celălalt estetic. Polul artistic se referă la opera creată de autor, cel estetic, la realizarea împlinită
de cititor. Din situaţia de lectură concret creată, reiese că opera literară nu este identică cu textul sau cu realizarea prin lectură a textului, dar, în fapt,
trebuie să conţină cele două direcţii.
Opera înseamnă mai mult decât textul. Sarcinile de înţelegere a textului, chiar independente ca sens de dispoziţia individuală a cititorului, devin acte de
lectură prin transferul diferitelor modele de lectură ale textului. Convergenţa textului şi a receptării cititorului aduce opera literară în existenţă, care este
întotdeauna virtuală, nefiind niciodată complet surprinsă, neidentificându-se complet cu realitatea textului sau cu dispoziţia individuală a cititorului.
Virtualitatea operei literare reiese din natura sa dinamică şi, ca revers, este pre-condiţie pentru efectele pe care opera le reclamă dinainte. Pe măsură ce
cititorul foloseşte numeroase perspective oferite de text, ca urmare a integrării modelelor de lectură şi a punctelor de vedere relevate de-a lungul
experienţei de viaţă sau şcolare, aceste perspective situează opera literară în mişcare. Pe evoluţia procesului de învăţare se bazează lectura şcolară,
rezultantă a tensiunilor interioare ale fiecărui copil în parte. În consecinţă, lectura devine cauză a operei literare, relevând caracterul său dinamic. Pe
lângă validarea de sens, celălalt aspect al lecturii este (re)învestirea operei literare cu sensuri, în care cititorul preia textul literar în ipostaza didactică a
ofertei de lectură. Textul literar este integrat astfel într-un proces individual de caracterizare pe două coordonate: una de situare în context, cu referinţe la
gustul public, cealaltă de receptare, cu referinţe la gustul artistic şi estetic. Aici, opera literară se restituie prin lectură, iar procesul are virtuţi generative:

@ Prof.univ.dr.Octavia Costea, UCDC, FSE, Programul de conversie professională

[Type text]
83

(Re-lectura, reînvestirea operei cu sensuri)

oferta *

* opera
literară
* textul literar

*
acţiunea de
opera literară
concretizare
(restituirea)
* lectura * polii de
receptare
* artistic

* estetic

gustul gustul artistic

public
gustul estetic

Punctul de plecare pentru o analiză fenomenologică a textului ar trebui să fie direcţia în care secvenţele textului acţionează una asupra alteia, ca
şi importanţa specială a unor supraelemente afective ale textului care nu corespund anumitor realităţi obiective în afara lor înseşi. Lumea prezentată în
textele literare este construită în afara a ceea ce Roman Ingarden (1973) a numit propoziţii intenţionale corelative. Propoziţiile, ca propuneri de
informaţie sau de trăire, stabilesc aşadar variate perspective în text. Vorbim, în acest caz, de dominante textuale (Gérard Vignier, l979). Dar părţile
componente rămân separate în secvenţe de trăire din punctul de vedere al cititorului, nefiind suma totală a textului însuşi. Pentru propoziţiile corelative
intenţionale, conexiunile, individuale în exteriorul lor, la nivelul percepţiei, devin subtile, semnificaţia lor reală se realizează numai în interiorul
interacţiunii acestor corelative. Cititorul acceptă să preia anumite perspective, dar, inevitabil, cauzează şi interacţiuni între segmentele comunicării
literare. Propunerea de comunicare a textului citit nu constă numai dintr-o simplă enunţare, ca una care expune un lucru existent, ci atinge un alt nivel,
@ Prof.univ.dr.Octavia Costea, UCDC, FSE, Programul de conversie professională
[Type text]
84

emoţional, înainte de a se reintegra în experienţa cititorului. Sub acest aspect, considerăm riscantă acţiunea din didactica tradiţională de a analiza numai
gramatical sau numai stilistic textul literar, căruia i se estropiază astfel funcţiile specific poetice şi virtuţile emoţionale ale acestuia.
Adevărurile enunţurilor literare sunt percepute ca propuneri pentru cititori, şi acest fapt rezidă chiar din interiorul interacţiunii dintre propoziţiile
autorului al căror scop converg spre varianta ideatică a textului. În forma sa de a expune, de a oferi informaţii sau observaţii, textul conţine ceva pe care
îl aştepţi, o structură pre-concepută în conţinutul său specific, punând în mişcare o opţiune de lectură în afara căreia emerge conţinutul actual al textului
însuşi. Procesul lecturii ia forma unui fel de caleidoscop de perspective, de pre-intenţii, de recolectări de idei şi de trăiri. În acest demers, fiecare
propunere conţine o previziune a următoarei şi formează un fel de direcţie de evoluţie, un vector de sens, pentru ceea ce ar urma să vină, care, la rândul
său, devine perspectivă a lecturii textului citit deja. Acest întreg proces, în care se succed în mod necesar propuneri de idei şi de trăiri, reprezintă
împlinirea potenţialului, realitatea neexprimată a textului, contextul de lectură pentru o mare varietate de sensuri ale fiecărei dimensiuni virtuale care
poate fi adusă în mijlocul existenţei cotidiene determinată sau nu de opţiunea cititorului. Procesul de anticipaţie sau de retrospecţie nu se dezvoltă într-o
unică direcţie, ci are şansa, după cum arată Roman Ingarden (1973), realizării unei multitudini de propuneri. Trăirea secvenţială prin lectură blochează
direcţia propunerilor şi devine tipică pentru a explica aderenţa cititorului la ideea de gust artistic.
Dacă cineva priveşte propunerea subsecventă ca pe o direcţie nouă, aceasta înseamnă că anticipaţia se lărgeşte, emanată chiar de textul literar, dar
devine, în acelaşi timp, frustraţia uneia dintre expectaţiile depăşite de trăirea prin lectură. Lectura bulimică este un exemplu tipic, în acest sens în care se
anticipează toate direcţiile fără să fie vorba neapărat de aprofundare. Mulţi dintre preadolescenţi sau adolescenţi o traversează în anumite perioade ale
evoluţiei lor. Sau, în ordinea negativă a receptării, în cazul unei poveşti simple, există elementul primar al frustrării, al unei limite, percepute ca un
blocaj, care generează dilatarea trăirii. Aceste limitări ale textului au efecte diferite în procesul de anticipaţie sau de retrospecţie, gestalt-ul unei
dimensiuni virtuale poate aluneca în direcţii diferite. Este cazul efectului literaturii ideologizate. Textul schematic, de pildă, nu oferă variaţii de idei, în
schimb, lectura şi imaginaţia cititorului pot intra în breşa de trăire creată astfel, lărgind potenţialul afectiv disproporţionat faţă de disponibilităţile sau faţă
de ofertele artistice ale textului. Copilul, care are o minimă experienţă de viaţă, este atras, în primul rând, spre polul trăirii, pe care o dilată exact în
spaţiile "aşa-zise simple", dar, în realitate, adevărate capcane pentru formaţia sa intelectuală sau morală. Cu alte cuvinte, prin sloganuri, stereotipuri,
clişee epice sau schematism care au rol de breşă, se ating obiective de lectură politizate, şi anume, simplificarea gândirii, coroborată cu trăirea
individuală intensivă.
e) Procesul lecturii este virtual hermeneutic. Textul provoacă anumite expectaţii, care, la rândul lor, sunt proiectate în interiorul textului, într-o
direcţie spre care reducem posibilităţile polisemantice la o interpretare originară, aceasta păstrându-se laolaltă cu expectaţiile dezvăluite, extrase din
semnificaţia individuală, configurativă. Eficacitatea textului literar este conferită şi de o aparentă evocare, ca şi de o negare subsidiară a familiarului.
Textul şi cititorul nu se confruntă mai mult unul pe altul ca obiect şi ca subiect, ci, din contră, divizarea subiectului coexistă cu cititorul însuşi, ca întreg
ontologic, cu trăirile sale, cunoscute şi necunoscute sieşi. Structura dialectică a lecturii se realizează şi prin acest tip de negare a familiarului şi a
necunoscutului.

Autor și cititor
Statutul lectorului, atât de dezbătut în literatura de specialitate, este "creat chiar de literatură care nu este capabilă să vorbească" (Northop Frye,
1957). Ca urmare, putem vorbi despre o personificare a cititorului prin lectură care are în vedere dublul statut al acestuia: subiect şi obiect. Evidenţiind
modalităţi variate de implicare a cititorului, Elisabeth Freund (1987) redă o tipologie de lectură, pe baza studiilor cunoscute în domeniu, din care
selectăm:
 cititorul implicat (Wolfgang Iser, 1978);
@ Prof.univ.dr.Octavia Costea, UCDC, FSE, Programul de conversie professională
[Type text]
85

 cititorul-model (Umberto Eco, 1975);

 cititorul ideal (Jonathan Culler, 1981);
 cititorul actual (Hans Robert Jauss, 1982);
 cititorul informat (Stanley E. Fish, 1980) etc.
Personificarea cititorului prin text nu înseamnă numai o încercare de a suprapune interesele intelectuale şi afective dintre cititor şi autor, ci şi
emiterea unor ipoteze de lectură prin care autorul este obiectivat, iar textul personifică, pe o anumită scală a motivaţiei, mai ales, cititorul implicat.
Având în vedere cele două planuri interferente de integrare a cititorului în procesul lecturii, interes intelectual şi motivaţie, putem avea în vedere
didactica funcţională a lecturii, care trimite la o practică din care ar trebui să rezulte că acesta urmează să-şi construiască conştient şi metodic poziţia sa,
în exteriorul şi în interiorul textului, conform concepţiei active a învăţării în şcoală. În acelaşi timp, nu trebuie neglijat faptul că practica lecturii din
şcoală este subordonată practicii lecturii din societate, şcoala fiind implicată direct în pregătirea cititorului pentru o lectură continuă.

În condiţiile actuale, lectura preia din didactică următoarele probleme:

a) un program de didacticizare a pedagogiei lecturii;
b) un anumit tip de discurs didactic, în care sunt incluse întrebările din învăţământ, din pedagogie, din procesul de învăţare / de formare / de evaluare;
c) atitudini teoretice şi practice ale profesorului: modalităţi de interpelare a clasei de elevi.
Pe măsură ce sunt instituite problemele teoretice, didactica disciplinei, în care includem didactica lecturii, corespunde unor nevoi şi unor exigenţe
pentru a obţine eficienţa învăţării:
 înţelegerea traiectului învăţării;
 crearea unor instrumente metodologice care să permită ajustarea progresivă a capacităţilor elevilor;
 evaluarea obiectivă (normativă / posibilă).
 Baza teoretică a didacticii lecturii este un compozit:
 constructul de concepte, de structuri şi de metode de analiză, printre care şi lectura metodică;
 integrarea cunoştinţelor asimilate în dimensiunea lor evolutivă şi epistemologică;
 problematizarea metodelor şi a conţinuturilor de învăţare în contextul evolutiv al disciplinei.

Conţinutul didacticii

Orientările actuale asupra cunoaşterii şcolare şi asupra modului de transmitere a cunoştinţelor explică de ce conceptele fondatoare ale cercetării
în didactică sunt reprezentarea, medierea şi transpunerea didactică. În sensul deschiderii didacticii spre sistemele semiotice de interpretare, Daniel
Lacombe (1985) vede în didactică un domeniu de transmitere a cunoştinţelor şi a capacităţilor, aceasta constituind un mod cognitiv de cercetare a
învăţării. Sarcina teoretică a didacticii este de a gândi problemele legate de transmiterea cunoştinţelor, care să facă posibilă construirea unor instrumente
pedagogice consecutive. Demersul lecturii se leagă de o interpretare semiotică a acţiunii didactice, specifică disciplinelor de învăţământ deschise spre
social:
- În domeniul reprezentării didactice, este utilă reflecţia asupra operaţionalizării obiectivelor şi a conţinuturilor de învăţare, asupra strategiilor, evaluării,
reuşitei şcolare, ca şi asupra modului de reglementare a relaţiilor dintre profesor şi elevi, a contractului didactic. Contractul didactic este un concept
@ Prof.univ.dr.Octavia Costea, UCDC, FSE, Programul de conversie professională
[Type text]
86

supraordonator care stipulează specificarea nivelului clasei, reorganizările cognitive favorabile învăţării, prin stabilirea unor relaţii de cooperare în
interiorul clasei.
- În domeniul medierii şi al transpunerii didactice, vorbim de crearea unor oportunităţi în plan (a) pragmatic, (b) teoretic, (c) operaţional, pe baza
transferului modelului învăţării prin lectură.

2.4.Triunghiul didactic

Didactica disciplinei nu trebuie restrânsă, pe temeiul reducţionismului, la cunoaşterea unei discipline anume, a psihologiei, a pedagogiei, a
istoriei pedagogiei sau a epistemologiei, ci, mai degrabă, în relaţie cu acestea laolaltă (G. Vergnaud, 1978).Specificitatea problematicii didacticii este
dată de realizarea sa în plan practic, între cele trei puncte ale procesului (cunoaştere - profesor - elev), fără a reduce însă analiza la unul dintre factorii de
coeziune.
a şti

profesor elev

 Componenta a şti implică studiul, definirea disciplinei, care structurează, organizează cunoştinţele savante, pe baza cărora factorii decizionali
instituţionali preiau şi selectează cunoştinţele de predat.
 Componenta elev este relevantă la nivelul a patru tipuri de demersuri de implicare a elevului: subiecte biologice, afective, epistemice (psihologia
învăţării) sau sociale.
 Componenta profesor se poate studia / poate fi studiat ca subiect social, instituţional (statut, funcţii), pedagogic (cu modelele sale de predare, cu
stilul său) şi afectiv.

Putem vorbi de trei domenii de investigaţie ale didacticii.

Raporturile între polii "triunghiului didactic" dau configuraţia generală a sistemului de predare / învăţare / evaluare în lectură:
a) Raportul elev / cunoaştere
Acesta presupune reflecţii succesive, adaptate, problematizante asupra didacticii.
b) Raportul profesor / cunoaştere
Cunoştinţele de predat sunt cuprinse în programe, în instrucţiuni, în manuale sau în alte materiale auxiliare. Profesorul integrează datele sale
intelectuale în demersuri didactice ca puncte de plecare, fără ca acestea să fie restituite ca atare:
demersuri didactice

date intelectuale
@ Prof.univ.dr.Octavia Costea, UCDC, FSE, Programul de conversie professională
* [Type text]
87

După cum reiese din schema de mai sus, profesorul decontextualizează cunoştinţele pentru a le re-contextualiza, în funcţie de nivelul clasei, de
parcursurile metodologice, de obiectivele specifice.
c) Raportul didactic
În fapt, acesta este contractul didactic, realizat implicit între profesor / elev, care normează subteran situaţiile de învăţare şi se bazează pe
expectaţii, obiceiuri, mecanisme şcolare.

Configurarea unei oportunităţi didactice presupune formularea unor ipoteze (a) privind receptarea medie a elevului din grupul-clasă, fapt ce
facilitează, apoi, emiterea succesivă a altor ipoteze de modificare (b) treptată a urmărilor utilizării schemei de lucru a profesorului, văzute din
perspectiva unui proces (c), mai degrabă decât cel al unui produs. Ca urmare, în proiectul didactic propus de profesor, elevul trebuie să facă atât proba
unei bune înţelegeri a textului, cât şi să-şi dea seama de demersul validării (d) şi al construcţiei sensurilor textului (e), luat global, sau a cuvintelor în
contextul respectiv.
Implicând elevii în alegerea unui parcurs sau altuia de exprimare orală sau scrisă, profesorul vizează, în special, producerea activă a experienţei de
învăţare. Obiectivele terminale se bazează deci pe construcţia de raporturi ale elevului cu schema de lucru a profesorului pe baza discursului didactic. În
cazul procesului de lectură, la capătul acestuia se găseşte exprimarea orală şi scrisă, cu specificaţiile corespunzătoare de proces cognitiv, afectiv şi psiho-
motor. De aceea, ni se pare util să prezentăm schema unei situaţii didactice, în care sunt integraţi parametrii de programare a demersurilor de exprimare
orală şi scrisă. Schema aceasta reprezintă grafic teoria triunghiului didactic întemeiată pe un sistem coerent de propuneri verificabile vizând optimizarea
acţiunii didactice (Y. Chevallard, 1990; Laurence Cornu et alii, 1992):

5. Textul îi permite cititorului să gândească şi să-şi imagineze ceea ce l-ar conduce de la categoria naturală a învăţării la interpretare.
Corespondentul acestui act de lectură este intertextul, rezultat din confruntarea cititorului cu textualitatea şi cu trăsăturile sale de semnificaţie, la nivelul
limbii şi al discursului. Lectura interpretativă de la nivelul şcolarităţii este diferită de lectura critică, în funcţie de selecţia modalităţilor de transmitere,
canalul didactic sau labirintul social. În lucrarea noastră, am avut în vedere următoarele elemente: (a) receptarea textului care operează în spaţiul logic al
interlocuţiunii; (b) conturarea unui cadru didactic conceptual; (c) tranzacţia semantică (proces care depinde de mijloacele socioafective şi cognitive
utilizate de profesor pe parcursul didactic).
Chiar dacă reţinem o anumită înţelegere, selectivă sau nu, sau un anumit tip de interpretare a textului, acesta se oferă oricum ca pluralitate.
Cititorul se află în ipostazele:
 de a alege textul sau autorul, în funcţie de mai mulţi factori (gustul public şi artistic, evidenţa ofertei textului, formaţia sa intelectuală) - oferta de
carte;
 de a citi - oferta de text literar;
 de a reciti textul, în scopul valorificării sale - oferta de lectură.
@ Prof.univ.dr.Octavia Costea, UCDC, FSE, Programul de conversie professională
[Type text]
88

Conţinutul chestionarului de lectură:

1) Ce cărţi preferaţi să citiţi în afara lecturii obligatorii?

2) Care sunt textele preferate din manualele şcolare actuale?
3) Care sunt personajele preferate din lecturile parcurse?
4) Cine cumpără cărţi în familia voastră?
5)Ce cărţi aţi dori să găsiţi:
a) în librării?
b) în biblioteci?
6a) Care sunt ziarele şi revistele pe care le citiţi?
6b) Ce rubrici preferaţi?
7a,b) De ce (nu) vă place să citiţi?
8a) Când citiţi?
8b) Câte ore acordaţi lecturii literare?
8c) Câte ore acordaţi programelor radio, T V ?

@ Prof.univ.dr.Octavia Costea, UCDC, FSE, Programul de conversie professională

[Type text]
89

Genuri şi specii literare în literatura pentru copii. Genuri tradiţionale (cântece, poeme, poveşti, basme); genuri moderne
(benzi desenate, album, enciclopedie, teatru).
Vezi manualul Literatura pentru copii

@ Prof.univ.dr.Octavia Costea, UCDC, FSE, Programul de conversie professională

[Type text]
 90

Metode şi tehnici de abordare a literaturii şi a literaturii pentru copii

Metode de învăţământ

Aici, în evoluția personalității umane, intervine metoda. Metodele de învăţământ fac parte din condiţiile externe ale învăţării, care determină
eficienţa procesului de învățare.
Conceptul de metodă de învăţământ desemnează o modalitate comună de acţiune a cadrului didactic şi a elevilor / studenților în vederea
realizării obiectivelor pedagogice într-o situaţie de învăţare orientată de profesor, utilizând un ansamblu organizat de operaţii și de procedee. Metodele
de învăţământ sunt un element de bază al strategiilor didactice, în strânsă relaţie cu mijloacele de învăţământ şi cu modalităţile de grupare a elevilor /
studenților. De aceea, opţiunea pentru o anumită strategie didactică condiţionează utilizarea unor metode de învăţământ specifice.
Metodologia didactică desemnează sistemul metodelor utilizate în procesul de învăţământ precum şi teoria care stă la baza acestuia. Sunt luate
în considerare natura, funcţiile, clasificarea, caracterizarea, descrierea metodelor de învăţământ, cu precizarea cerinţelor de utilizare.
În sistemul de metode pentru literatura română și literatura pentru copii coexistă metode tradiţionale, cu un lung istoric în şcoală şi adaptate
exigenţelor, și metode moderne, determinate de progresele umanității. În şcoala modernă, dimensiunea de bază, în funcţie de care sunt considerate
metodele de învăţământ, este caracterul activ, adică măsura în care activează comportamentul elevilor / studenților în acțiuni concrete sau mentale,
stimulează motivaţia, capacităţile socio-afective, cognitive şi creatoare. Un criteriu de apreciere a eficienţei metodelor îl reprezintă valenţele formative
ale acestora, impactul lor asupra dezvoltării personalităţii elevilor.
Clasificarea în sistemul de metode, utilizat în domeniul literaturii române și a literaturii pentru copii, se realizeazăîn funcţie de diferite criterii,
funcții, organizare, strategia didactică, sursa cunoaşterii:

Metode de învățare

Criterii Grupe de metode Metode de învățare

Criteriul istoric metode clasice (tradiţionale): expunerea, conversaţia,

exerciţiul
metode moderne: studiul de caz, metoda
proiectelor, metode de
simulare, modelarea

@ Prof.univ.dr.Octavia Costea, UCDC, FSE, Programul de conversie professională

[Type text]
 91

Funcţia didactică metode de predare-învăţare a) metode de transmitere şi de

dominantă dobândire a cunoştinţelor:
expunerea, problematizarea,
lectura
b) metode de formare a
priceperilor şi a deprinderilor:
exerciţiul, lucrări practice
metode de evaluare formativă, sumativă
Modul de organizare a metode frontale expunerea, demonstraţia
activităţii metode de activitate în grup studiul de caz, jocul de
rol
metode de activitate lectura în gând
individuală
metode combinate experimentul

metode de evaluare
Tipul de strategie didactică algoritmice exerciţiul, demonstraţia
în care sunt integrate euristice problematizarea

Surse ale cunoaşterii: metode de comunicare orală expozitive

 experienţa
socioculturală și istorică a
omenirii
 explorarea directă sau
indirectă a realităţii
 experiența personală
interogative (conversative sau
dialogate)
discuţii şi dezbateri
problematizarea
metode de comunicare scrisă tehnica lecturii
metode de comunicare bazate reflecţia personală
pe limbajul intern

@ Prof.univ.dr.Octavia Costea, UCDC, FSE, Programul de conversie professională

[Type text]
 92

 suportul informaţiei: metode de explorare

a a) metode de explorare
cuvânt, imagine, acţiune etc. realităţii
metode bazate pe acţiune a) metode bazate pe acţiune
(operaţionale sau practice)
Metode de raţionalizare a metoda activităţii cu fişele
învăţării / predării algoritmizarea
instruirea programată
instruirea asistată de
calculator
Învăţarea prin cooperare Învăţarea prin cooperare
E-medii de învățare
directă a realităţii: observarea
sistematică şi independentă;
experimentul; învăţarea prin
cercetarea documentelor şi a
vestigiilor istorice
b) metode de explorare
indirectă a realităţii: metode
demonstrative; metode de
modelare
reală / autentică: exerciţiul;
studiul de caz; proiectul sau
tema de cercetare; lucrări
practice
b) metode de simulare bazate
pe acţiune fictivă
c) metoda jocurilor:
dramatizarea; învăţarea pe
simulatoare
Grup, rețea, comunitate de
învățare

Modele de proiectare didactică

Principii cheie

@ Prof.univ.dr.Octavia Costea, UCDC, FSE, Programul de conversie professională

[Type text]
93

Teoria constructivistă de învățare include cele 5 principii cheie pe care le putem utiliza pentru a ghida structura curriculară și planificarea lecției.
Principiile sunt aplicabile la toate nivelurile învățării:
 Propuneți probleme relevante pentru elevi / studenți / adulți;
 Structurați învățarea în jurul conceptelor primare;
 Identificați și valorificați punctele de vedere ale elevilor / studenților / adulților;
 Adaptați instruirea pentru întâmpina ipotezele emise de participanți;
 Evaluați învățarea elevilor în contextul predării.

Patru modele de proiectare didactică constructivistă

(1) Ciclul învățării este un design în trei pași care poate fi utilizat ca un cadru general pentru multe
tipuri de activități de învățare constructiviste. Cercul învățării este un model utilizat, în special, în
disciplinele tehnologice. Procesul începe cu faza descoperirii. În această fază, profesorul încurajează
elevii / studenții / adulții să genereze întrebări și ipoteze pentru a lucra cu diferite materiale. Apoi,
profesorul predă lecția cu introducerea conceptelor. În acest moment, profesorul se focalizează pe
întrebările elevilor / studenților / adulților și îi ajută să creeze ipoteze și să proiecteze experimente. Al
treilea pas constă în aplicarea conceptelor, elevii / studenții / adulții lucrează la noile probleme care
reconsideră conceptele studiate în primii doi pași. Se poate vedea că acest cerc se repetă de multe ori
în timpul unei lecții sau a unei unități de învățare.

(2)Un al model a fost dezvoltat de George W. Gagnon. Jr. si Michelle Collay(2006). În acest model,
profesorul implementează un număr de pași în structura de învățare.
 Dezvoltă o situație pentru ca elevii să o poată explica;
 Selectează un proces de grupare a materialelor pentru elevi;
 Dezvoltă o legătură intre ceea ce elevii cunosc deja și ceea ce profesorii vor ca ei să învețe;
 Anticipeazăîntrebări și răspunsuri de dat, fără să renunțe la a furniza explicații;
 Încurajează elevii să mențină înregistrări ale procesului de învățare și să le împărtășească cu
ceilalți colegi;
 Solicită reflecțiile elevilor despre procesul de învățare.

(3) Robert O. McClintock și John B. Black au elaborat un alt model pentru medii de învăţare
asistate de tehnologii computerizate (1986):

@ Prof.univ.dr.Octavia Costea, UCDC, FSE, Programul de conversie professională

[Type text]
94

 Observarea: elevii/ studenții / adulții observă materialele sursă introduse în contextul natural în
care apar;
 Construirea interpretării: elevii/ studenții / adulții interpretează observațiile și explică cauzele;
 Contextualizarea: elevii/ studenții / adulții construiesc contextul pentru explicațiile lor;
 Ucenicia cognitivă: profesorii îi ajută pe ucenici să realizeze cu succes observația, interpretarea și
contextualizarea; 
 Colaborarea: elevii/ studenții / adulții colaborează pentru observare, interpretare și
contextualizare;
 Interpretări multiple: elevii/ studenții / adulții câștigă flexibilitate cognitivă, fiind expuși unor
interpretări multiple din partea celorlalți;
 Manifestări multiple: elevii/ studenții / adulții câștigă transferabilitate.

@ Prof.univ.dr.Octavia Costea, UCDC, FSE, Programul de conversie professională

[Type text]
95

Personaje în literatura pentru copii. Valenţe formative. Erou, exemplu, responsabilitate

Aspecte ale relatării - recapitulare62

 Antagonist

 Antierou

 Caracterizare

 Dușman suprem

 Erou

 Fals protagonist

 Fir narativ

 Narator-personaj

Personaje  Personaj arhetip

 Personaj de contrast

 Personaj focal

 Personaj secundar

 Poetica lui Aristotel

 Protagonist

 Deuteragonist

 Tritagonist

 Rival

62
*** https://ro.wikipedia.org/wiki/Specie_literar%C4%83.
@ Prof.univ.dr.Octavia Costea, UCDC, FSE, Programul de conversie professională
[Type text]
96

Acțiune  Accident fericit

 Acronie în viitorul narațiunii

 Analepsă

 Anticipare

 Clișeu

 Conflict

 Destăinuire

 Deus ex machina

 Deznodământ frapant

 Dialog

 Exposiție

 Final în buza prăpastiei

 In medias res

 Intrigă secundară

 Justiție binemeritată

 Kishōtenketsu
 Momentele subiectului
 Expozițiune

 Intrigă

 Desfășurarea acțiunii

 Punct culminant

@ Prof.univ.dr.Octavia Costea, UCDC, FSE, Programul de conversie professională

[Type text]
97

 Deznodământ

 Narațiune-tip

 Povestire în ramă

 Poveste pre-intrigă

 Profeție autorealizantă

 Ritmul acțiunii

 Structură literară caracteristică genului

 Eu liric

 Fluxul conștiinței

 Flux inconștient al perspectivei

 Narator
 Narator-personaj

 Omniscient
Perspectiva
 Naratori multipli
narativă

 Narator necreditabil

 Naratar
 Audiență

 Renunțarea la neîncredere

 Timp

@ Prof.univ.dr.Octavia Costea, UCDC, FSE, Programul de conversie professională

[Type text]
98

 Narațiune liniară

 Acronie sau narațiune non-liniară

 filme
Structura acțiunii
 seriale

 ficțiune cu diferite deznodământuri

 Cronotop

 Distopie

 Loc imaginar
 oraș

 țară
Încadrare spațiu-timp
 univers

 Poveste pre-intrigă

 Ucronie sau istorie alternativă

 Utopie

 Ironie dramatică și de situație

Teme și motive  Leitmotiv

 Morală

Stilul relatării Aspecte  Dicție

 Dispoziție

 Logică

@ Prof.univ.dr.Octavia Costea, UCDC, FSE, Programul de conversie professională

[Type text]
99

 Mod

 Narațiune

 Retorică

 Tehnici narative

 Ton

Figuri  Alegorie
de stil
 Aluzie

 Anacolut

 Anaforă

 Antiteză

 Comparație

 Dativ etic

 Emfază

 Enumerație

 Epitet

 Eufemism

 Exclamație

 Hiperbolă

 Imprecație

 Inversiune

@ Prof.univ.dr.Octavia Costea, UCDC, FSE, Programul de conversie professională

[Type text]
100

 Invocație

 Maximă

 Metaforă

 Metonimie

 Paralelism

 Patos ridicol

 Personificare
 Pleonasm

 Sinecdocă

Elemente Aforism
artistice
 Aliterație

 Anacronism

 Anagramă

 Argou

 Arhaism

 Asonanță

 Calambur

 Imagistică

 Jargon

 Neologism

 Onomatopee
@ Prof.univ.dr.Octavia Costea, UCDC, FSE, Programul de conversie professională
[Type text]
101

 Oximoron

 Repetiție

 Simbolism

 Tautologie

Specie literară  Anecdotă

 Antiroman

 Baladă

 Basm

 Bocet

 Cântec

 Doină

 Elegie

 Epigramă

 Epopee

 Fabulă

 Imn

 Haiku

 Legendă

 Mit

 Nuvelă

@ Prof.univ.dr.Octavia Costea, UCDC, FSE, Programul de conversie professională

[Type text]
102

 Odă

 Parabolă

 Pastel

 Piesă de teatru

 Poem

 Poezie

 Poveste populară

 Povestire

 Roman

 Romanță

 Scenariu

 Schiță
 Snoavă

 Sonet

 Tanka

Tip Dramatic · Epic · Liric

Acțiune · Aventură · Crimă · Docuficțiune · Epistolar · Erotic · Filozofic · Gotic · Groază · Istoric · Mister · Nautic · Roman de non-ficțiune · Paranoic · Picares
Gen Conținut
fantastic(literatură · film) · Thriller · Ficțiune urbană · Western

Registru Absurd · Comic · Dramatic · Fantastic · Fantezie · Realism magic · Satiric · Tragic

Diverse  Autor

 Ciclu romanesc

@ Prof.univ.dr.Octavia Costea, UCDC, FSE, Programul de conversie professională

[Type text]
103

 Compunerea ficțiunii

 Critică literară

 Ecranizare

 Mitologie comparată

 Monomit

 Naratologie

 Nonficțiune creativă

 Povestitor

 Studiul literaturii

 Retorică

Portretul literar: ce este bine să observe şi să expime copilul?

Introducere
Precizarea numelui personajului si a operei literare în care apare

Modalitatile de realizare, specifice genului epic:

 directe date furnizate de narator, alte personajesau de personajul însuşi;
 indirecte: trasaturile reies din fapte, limbaj, comportament, mediul în care trăieste.

Amintirea poreclei, daca aceasta exista

Discutarea semnificatiei numelui în sugerarea unor trasaturi de caracter
Numele este primul însemn al unui personaj si exprima de multe ori aspecte ale caracteruluisau
Numele poate fi însotit de apelative precum domnul, mos, popa, sugerând vârsta, profesiasau atitudinea celorlalti fata de personaj
Uneori personajele au nume generice (ex: Prâslea, mamita), pentru ca reprezinta o întreagacategorie sociala
Prezentarea pozitiei sociale a personajului (vârsta, profesie, statut social)

@ Prof.univ.dr.Octavia Costea, UCDC, FSE, Programul de conversie professională

[Type text]
104

Stabilirea locului si a rolului în opera (personaj principal, secundar, episodic)

Este personaj principal, deoarece întreaga actiune si celelalte personaje graviteaza în jurullui.
Cuprins
Portretul fizic
 Descrierea fizionomiei
 Mimica
 Alura
 Gesticulaţia
 Vestimentaţia
 Culorile de descriere
 Mişcarea ş.a.
Mijloace literare de a realiza portetul fizic
Portretul moral
 Precizarea trasaturilor morale numite în text
 Prezentarea faptelor personajului
 Identificarea modului în care vorbeste
 Comportamentul în situaţiinarative
 Descrierea mediului în care trăieşte: locuinţa, localitatea, comunitatea ş.a.
Mijloace literare de a realiza portetul fizic

Încheiere
 Compararea cu alte personaje pentru a releva prin asemanare sau opozitie anumite trasaturi decaracter

@ Prof.univ.dr.Octavia Costea, UCDC, FSE, Programul de conversie professională

[Type text]
 105

Literatura română şi literatura pentru copii: identitate culturală, competenţă culturală, competenţă interculturală

Cunoașterea vieții școlare și comunitare: copii, elevi, adulți63

Factorii care contribuie la stabilirea fizionomiei sociale a copiilor și a tinerilor sunt: familia, activităţi şcolare, jocuri şi tovarăşi de grup,
apartenenţa la grupări de orice natură, ordinea socială. Factorii de ordine internă se combină întotdeauna cu factorii externi, dar elementele însuşite din
afară, în comportamentul social, sunt mai importante decât fondul intern. Aceştia sunt: raporturi dintre succesul şcolar şi originea socială a elevilor,
factori de organizare a şcolii, elemente ale mediului material şi uman, raportarea la aspecte actuale ale şcolii, adaptarea la conţinutul civilizaţiei actuale,
formarea spiritului democratic, orientarea şcolară şi profesională, gradul de explorare a mediului. Toate aceste aspecte complexe, complementare
educaţiei şcolare, sunt atinse, în şi prin parteneriate, în principal, dintre şcoală şi reprezentanţi ai comunităţii locale.

Niveluri de dezvoltare
1.
Dezvoltare Domeniul cognitiv Domeniul Domeniul Domeniul Domeniul Domeniul de
Vârsta social psihosocial moral cunoașterii de relaționare
sine
0
1 Operații senzoriale
2 Perioada
preconceptuală
3
4 Perioada intuitivă
5 Stadiul presocial Inițiativă Recompensă Stadiu Asistență cu sens
Pedeapsă elementar unic
6
7 Perioada operațională Explorarea Activitate Cooperare
concretă factorilor de
presocializare
8
9 Relativism
Utilitarism
10
11
12 Gândirea abstractă Identitate Stadiu Reciprocitate
situațional
13 Concordanță
interpersonală
14 Organizarea
conștientă a
relațiilor sociale
15 Lege și ordine Model interior
16 Proces
Vârsta adultă Intimitate Contract social
Generativitate Principii
etice

63
Costea, Octavia. (2016). Didactica actuală.Bucureşti: Ed, Prouniversitaria.
@ Prof.univ.dr.Octavia Costea, UCDC, FSE, Programul de conversie professională
[Type text]
 106

Repere tematice de educație pentru cultura tradițională a diferitelor zone din România

Nr Niveluri de Omul şi relaţii le Spaţiul Timpul Elemente Experienţe Experienţe raţionale Cultura: Acţiuni / Meserii /
crt. învăţare umane naturale senzoriale colinară, câmpenească, Ocupaţii
Niveluri de montană,
învăţare zone umede

1. Preşcolar Familie, Casă, Zi / noapte Flori A privi Joc Mâncare Agricultură montană,
Rude, Gospodărie Anotimpuri: Legume A mirosi Atribuţii familiale pe lângă Vestimentaţie colinară, de câmpie, zone
Grupa şi Parc primăvara, Copaci şi fructe, A pipăi casă Stilul managerial al casei umede
Educatoarea, Stradă / uliţă vara, toamna, Animale A gusta Atribuţii sociale în Folclorul copiilor Tăietor de lemne
Prieteni Grădiniţă - clasă iarna domestice A auzi grădiniţă Rolul în obiceiuri de peste Gospodar
Dimineaţa descoperire an Fermier
Prânz Conversaţie Îngrijitor de vite, de păsări
Preş Seara Manualitate de curte
Povestire
2. Primar Familie Casă Săptămână, Flori Memorie intuitivă Memorie Mâncare Păstor
Rude Gospodărie / parc lună, an legume Observaţie directă & intermemorie (dialog) Vestimentaţie Potcovar
Vecinătate Stradă / uliţă Fenomene ale copaci şi fructe, Percepţii Activitate ludică / joc Stilul managerial al casei Fierar
Clasa şi învăţătoarea Şcoală/clasă; naturii: animale (eu/ceilalţi) (folclorul copiilor) Folclorul copiilor Croitor
Prieteni Bloc perioada domestice Conversaţie Activitate ludică/jocuri Cizmar
Ceata Casa scării animistă Animale Povestire / fabulaţie sociale Rotar
Forme de relief sălbatice (invocaţii; de-a meseriile Curelar
etc.) Țesător
Rolul în obiceiuri de peste Măcelar
an : actant şi participant
Basme
Legende

Competenţa de lectură este o problemă majoră a şcolii şi merge de la determinarea unui minim nivel al competenţei până la cultivarea letrismului
funcţional. După cum letrismul poate acoperi un domeniu larg, de la lectura unei pancarde până la înţelegerea unui text ştiinţific, iletrismul nu înseamnă
neapărat o lipsă totală a competenţei de lectură.
Cele mai multe modele de lectură pot fi repartizate pe trei niveluri de evoluţie (Albert J. Harris, Edward R. Sipay, 1980; Lionel Bellenger, 1978):

Modelele de bază (“bottom-up models”) propun un proces de lectură complex care constă în transferul simbolic, traducerea, procesul de
decodare-codare (Lionel Bellanger, 1978).
Cititorul este implicat în:
a) recunoaşterea literelor sau a unităţilor mai largi, anticiparea, transferarea lecturii în limbajul interior;

@ Prof.univ.dr.Octavia Costea, UCDC, FSE, Programul de conversie professională

[Type text]
107

b) înţelegerea textului care este determinată de automatizarea lecturii;

c) transferul simbolurilor grafice într-un limbaj oral;
d) utilizarea scrisului drept suport al limbajului oral.

Modelele intermediare (“top-down models”)

În modelele acestea, cunoaşterea cititorului şi competenţa lingvistică joacă rolul-cheie în construcţia sensului plecând de la textul scris. Cele mai
multe modele din această categorie se bazează pe teoria psiholingvistică, interacţiunea dintre gândire şi limbaj.
Constantele acestor modele:
a) înţelegerea este obţinută prin folosirea informaţiei necesare, plecând punctual de la sistemul grafic sintactic şi semantic;
b) în contrast cu modelele de lectură prin translaţie, aceste modele intermediare cultivă competenţe de lectură, mergând direct de la tipăritură la
înţeles, fără să treacă prin exprimarea orală.

Modelele interactive (G. Rumelhart, 1986) presupun ocurenţa simultană a celor două procese aparţinând modelelor enunţate anterior. Înţelegerea
depinde de ambele procese ale informării grafice şi ale memoriei de lectură a cititorului. Înţelegerea poate fi obstrucţionată de lipsa unei judecăţi critice
sau a unei modalităţi de interpretare. Strategiile didactice de lectură se bazează pe aceste modele interactive şi, totodată, ţin seama de limitele aplicării
acestuia.
Contextul didactic al lecturii

Conceptul de lecţie izolată relevă o viziune atomizantă a unei ore considerate depăşite. Credem că nu mai e necesar să justificăm încă o dată
viabilitatea noţiunii de secvenţă didactică, care permite atât o proiectare didactică lineară, cât şi una complexă, ramificată, bazată pe anticipare şi pe
reorganizare cognitivă. În acelaşi timp, este de observat că o serie de lecţii pot regrupa, în jurul unei axe tematice, un anumit număr de activităţi
comunicative şi reflexive echivalente. Ţinând seama de circumstanţe, profesorul ar putea, în prealabil, să negocieze diferitele direcţii implicate în fiecare
etapă, dar, o dată decizia luată, de regulă, colectivă, trebuie avută în vedere coerenţa demersului global.

Design-ul didactic al lecturii

Pentru a ţine seama de eterogenitatea clasei, o secvenţă didactică ar trebui să combine armonios unitatea (tematica) şi varietatea (procedee,
activităţi). Putem propune o secvenţă didactică articulată dublu în această ocurenţă:
 pe de o parte, în jurul unui centru de interes (axa tematică), fapt considerat a fi motivabil pentru elev şi pentru profesor;
 pe de altă parte, în jurul unui anumit tip de text, etalarea unui tip de ficţiune, a unor dominante textuale, a interrelaţionării acestora (axa de acţiune).
În proiectarea procesului lecturii, este necesar să avem în vedere componentele de bază ale sistemului de lucru:
a) lecturi multiple (lectura iniţială, re-lectura, lectura selectivă, lectura plurală, lectura metodică etc.);
b) reflecţii metatextuale care evidenţiază anumite aspecte ale textului, tipice sau atipice, referitoare la:
 limbajul din text (în raport cu folosirea "standard");
 tehnicile relatării;
@ Prof.univ.dr.Octavia Costea, UCDC, FSE, Programul de conversie professională
[Type text]
108

 anumite teme interculturale (de exemplu, descoperirea sinelui / descoperirea altuia, personajul literaturii de aventuri etc.);
c) activităţi conexe:

 utilizarea surselor de documentare disponibile (dicţionare, enciclopedii etc.);

 activitatea de producere a sensurilor textului:
- munca în comun (cu toată clasa);
- munca pe grupe (monitorială);
- munca în tandemuri (câte doi elevi, dintre care unul joacă rolul profesorului);
- munca individuală.
Pe parcursul lecturii, realizat pe baza obiectivelor referitoare la validarea, la interpretarea, la producerea sensului global sau parţial al textului, este bine ca sarcinile
de învăţare date elevilor să se bazeze pe caracterul ludic al activităţii (vezi infra, Capitolul 1).
d) seturi de evaluări: fişe de evaluare, de autoevaluare.
Demersurile de lectură asupra cărora ne vom opri atenţia sunt ordonate didactic:
 înainte de lectură;
 după lectură.

A pregăti lectura

Având în vedere dificultăţile de vocabular sau chiar de sintaxă ale textelor literare, profesorul trebuie, în primul rând, să caute mijloace prin care
să menţină partea agreabilă a textului literar (plăcerea de citi), reducând sau suprimând obstacolele posibile.
Pentru aceasta, profesorul dispune de mai multe mijloace:
 Explicarea elementelor necunoscute sau dificile ale textului literar: deoarece există aici riscul platitudinii în rolul asumat de profesor în această
instanţă didactică, este de preferat un demers activ, bazat pe inducţie.
 Fabricarea unui text-filtru pentru cititorii debutanţi, orientat spre textul autentic, epurat de dificultăţi. Semnificarea sensurilor textului este atunci
facilitată de acest supratext ales, în mod special, de către profesor. Folosită îndelung însă, această procedură va contribui la formarea unei lecturi
imediate, dar nu va construi postura de lector activ, producător de sens.
 Sub aspectul formării unor deprinderi autonome de interpretare şi de înţelegere a textului literar, este de preferat ca elevii înşişi să caute sensurile
termenilor care construiesc problema în lucrările de referinţă: dicţionarul (pentru vocabular), gramatica (pentru funcţiile sensurilor) sau enciclopedia
(pentru elementele referenţiale). Pe aceste criterii de acces este concepută lucrarea Gramatică, stilistică, compoziţie, de Ion Coteanu, apărută în 1990,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, dintr-o perspectivă funcţional didactică. Scopul autorului este să situeze lectura textului literar în postura didactică de act
autonom al comunicării, oferind o reţea de concepte care îi ajută pe elevi să lucreze autonom.

A depăşi lectura

O dată realizată lectura, se poate merge mai departe, trecând de la lectură la comunicare.
@ Prof.univ.dr.Octavia Costea, UCDC, FSE, Programul de conversie professională
[Type text]
109

a) Într-un prim timp, va fi vorba despre restituirea textului. Prin exerciţii bazate pe fidelitatea faţă de text, cititorii urmează să probeze că au înţeles textul
literar, realizând o sinteză a impresiilor de lectură. Aceasta se poate efectua în diferite moduri:
 pe baza unui rezumat simplu individual, care să preia punctele esenţiale, mai ales, pentru pregătirea unei redactări (vezi Anexele);
 pe baza schemei euristice despre care am amintit anterior (vezi infra, Capitolul 1);
 pe baza notelor de lectură, care sintetizează conţinutul, sub forma unei fişe, utile într-o fază ulterioară;
b) În al doilea timp, cititorul va fi solicitat să producă propriul său text. Acest obiectiv terminal va putea fi atins în mai multe moduri:
 Realizarea unui pieziş de metatext sau, mai bine spus, a unui comentariu personal referitor la text, în care fiecare se poate exprima într-o manieră cât
se poate de originală. Cititorul îşi va putea exprima opinia care nu va fi o simplă reproducere a activităţii în comun;
 Transformarea globală a textului, pentru care cititorul este solicitat să modifice relatarea după plac sau la indicaţiile profesorului.

De exemplu:
 a schimba perspectiva narativă, trecând de la persoana I la persoana a III-a (sau invers);
 a transforma un text narativ într-un text dialogat;
 a transforma o relatare în jurnal intim;
 a trece de la o bandă desenată la un text scris (fără imagini) sau invers.

 Producerea unui text derivat, inspirat de textul de plecare, pe baza unor exerciţii de parodie. A scrie în maniera unui autor este o metodă de a
demonta mecanismele secrete din care este constituit textul literar. Respectând originalitatea textului literar, este bine să nu se facă din acesta un simplu
obiect de contemplaţie, poziţie didactică care ar favoriza redescoperirea unei surse infinite de metatexte. Pentru acest tip de opţiune didactică, există
riscul de a intra într-o situaţie didactică paradoxală de construcţie: serialele didactice ale metatextelor neagă textul primar, de plecare.
 Exerciţii de variaţii în planul viziunii şi al conţinutului textului: a schimba un anumit detaliu, a da o altă concluzie, a schimba viziunea.
 De asemenea, se pot realiza exerciţii de variaţii în planul enunţării: a schimba persoana şi timpul relatării, a transforma discursul direct în indirect, în
indirect liber sau invers, a transforma dialogul în monolog şi invers etc. (vezi Anexele).
Aspectul ludic va rămâne esenţial, în toate cazurile.

Domeniul de definire a lecturii metodice

Opusă unei lecturi naive şi impresioniste, noţiunea de lectură metodică trimite, în sensul cel mai larg, la o concepţie a lecturii prin care se
consideră utilă propunerea unor metode, a unor tehnici de analiză, de validare şi de producere a sensurilor textului. În domeniul de definire a lecturii
metodice, pornim de la premisa că lectura în clasă, de obicei, este re-lectura sau meta-lectura, şi atunci modalităţile de abordare a lecturii ar trebui să se
bazeze pe o concepţie potrivit căreia instrumentele de analiză să funcţioneze în egală măsură cu cele de validare şi de producere a sensurilor globale sau
parţiale ale textului literar. În sens restrâns, prin lectură metodică desemnăm o practică şcolară sau academică legată de explicaţia de text. Este vorba,
aici, de a situa în proces instrumentele de analiză şi de sinteză care operează asupra unui text relativ scurt sau asupra unui extras de text într-un timp
determinat de lucru, cum este ora de curs. Lectura metodică desemnează astfel nu numai procesul intelectual de receptare a unui text scurt, dar şi lectura
unui text lung, al cărui sens este relevat pe fragmente. În sensul celălalt, de practică determinată de mecanismele de învăţare achiziţionate, prin lectură
@ Prof.univ.dr.Octavia Costea, UCDC, FSE, Programul de conversie professională
[Type text]
110

metodică înţelegem o sumă de demersuri care evoluează pe mai multe niveluri de învăţare, într-o manieră mai mult sau mai puţin ambiţioasă, în funcţie
de experienţa de învăţare a fiecărui cititor. Sub acest aspect, se poate considera că un comentariu scris este prezentarea sintetică a unei lecturi metodice.
În consecinţă, evaluarea pe baza unei lecturi metodice reclamă cunoaşterea unor operaţii mentale canalizate spre o anumită tehnică a demersului.
În Buletinul oficial, apărut în 1987 în Franţa, domeniul lecturii metodice este definit astfel:

"Este o lectură reflexivă care permite elevilor să elucideze, să confirme sau să corecteze primele lor reacţii de lectură. Diferitele tipuri de texte,
literare sau nu, reclamă metode diferite de lectură, care se elaborează în cursul exerciţiului însuşi. Cerinţele unei lecturi metodice permit să se dea mai
multă rigoare şi mai multă forţă a ceea ce se numeşte, de obicei, explicaţia de text.
Lectura metodică:
a) nu acceptă parafraza;
b) nu mimează, pasiv, dezvoltarea lineară a textului;
c) nu atribuie autorului, a priori, o intenţie;
d) nu presupune decât conţinutul şi forma care pot fi disociate;
e) nu se închide în prejudecăţi estetice.
Se tinde astfel spre:
a) observaţia obiectivă, precisă, nuanţată cu forme sau cu sisteme de forme (gramatică, morfologie şi sintaxă; lexic, câmp lexical, câmp semantic; enunţ
şi enunţare; imagini, metafore şi metonimii; modalităţi de expresie; efecte stilistice; structuri aparente şi structuri profunde);
b) analiza organizării acestor forme şi percepţia dinamismului lor în interiorul textului (convergenţe şi divergenţe în lectură);
c) colaborarea prudentă şi riguroasă în jurul a ceea ce nu se spune clar în text;
d) construcţia progresivă a unei semnificaţii de text, plecând de la ipoteze de lectură, în care validitatea termenilor sau a conceptelor este verificată cu
grijă;
e) constatarea, într-o sinteză, a ceea ce îi conferă textului sau operei în discuţie unitate complexă şi profundă.
Procedând în alt mod, nu vom şti să întâmpinăm reacţiile personale ale elevilor în termeni de lectură, dacă aceştia nu ar fi învăţaţi să motiveze şi să
nuanţeze judecăţile.
Toate aceste elemente componente se controlează, în toate etapele, ţinându-se seama de situaţia textului, în timpul şi în spaţiul propriu determinat".
(N. n. - traducerea textului ne aparţine.)

De exemplu:
 În cazul unui text de teatru, se ia în consideraţie faptul că teatrul nu este numai un gen literar, ci este o artă a spectacolului şi o practică scenică.
Atunci, profesorul ia în calcul determinările, structurile şi modurile de funcţionare proprii discursului teatral, ca şi procedeele specifice limbajului
dramatic. Lectura metodică trimite la studierea ordinii de intrare în scenă a personajelor, a raportului de forţe, a dinamicii jocului, a repartiţiei
spaţiilor afective şi intonative pe cuvânt, a unor situaţii diverse de enunţare şi a unor forme de dialog, a distribuirii şi înlănţuirii replicilor, a
destinaţiei multiple a cuvântului teatral, a prezenţei şi a funcţiei personajelor mute
 Pentru realizarea lecturii metodice a unui text liric, profesorul asociază analiza precisă a procedeelor metrice, de versificaţie, de prosodie (şi a
efectelor acestora) cu aceea a temelor, a motivelor şi a imaginilor. Se acordă o atenţie particulară numărului de silabe, diferitelor tipuri de versuri,
@ Prof.univ.dr.Octavia Costea, UCDC, FSE, Programul de conversie professională
[Type text]
111

picioarelor metrice sau accentelor, jocului de sonorităţi, sistemului şi jocului de rime, ritmului şi organizării strofice, în raport cu ansamblurile
sintactice. Acest fapt didactic conduce cititorii spre integrarea modurilor de elaborare a unui limbaj poetic (vezi Anexele).
 Pentru a realiza lectura metodică a unui text de tip argumentativ, profesorul ar urma să ia în consideraţie categoriile lingvistice (situaţii de
discurs, enunţare, temă), ca şi elementele de retorică, de logică şi de argumentaţie. Cititorul analizează organizarea sintactică a textului,
variabilele discursului, mijloacele retorice, arta persuasiunii. Lectura metodică, în această situaţie de învăţare, poate demonta sofismele şi
paradoxurile.

@ Prof.univ.dr.Octavia Costea, UCDC, FSE, Programul de conversie professională

[Type text]