Stabilitatepoduri PDF

IONUŢ RADU RĂCĂNEL
CONSPRESS BUCUREŞTI
2007
Descrierea CIP a Bibliotecii Nationale a României
RĂCĂNEL, IONUŢ RADU
Stabilitatea podurilor metalice cu imperfecţiuni de
executie / Ionuţ Radu Răcănel. – Bucureşti: Conspress,
2007
Bibliogr.
ISBN 978-973-100-006-2
ISBN 978-973-100-006-2
CONSPRESS
B-dul Lacul Tei 124 sector 2 Bucuresti
Tel.: 021 242 27 19 / 183
PREFAŢĂ
Problema stabilităţii unei structuri de pod metalic în ansamblul ei pleacă de la

constatarea că fenomenul de pierdere a stabilităţii se amorsează în zona în care
predomină solicitarea de compresiune. În cazul podurilor simplu rezemate realizate
sub formă de grindă cu zăbrele, aceste zone sunt desigur tălpile superioare.
Fenomenul este mai puternic la podurile metalice fără contravântuire superioară. Am
putea spune că, chiar dacă există legături între cele două tălpi superioare, dar numai
sub formă de rigle fără a exista şi diagonale (adică fără să se formeze o grindă cu
zăbrele la partea superioară), această soluţie se apropie mai mult de schema podului
fără contravântuiri decât cea cu o contravântuire superioară propriu zisă (sub formă
de grindă cu zăbrele).
Prin aceste consideraţii se justifică orientarea studiilor autorului către tabliere

sub formă de grinzi cu zăbrele dar fără legături la partea superioară. Preocupându-se
de efectul imperfecţiunilor, cea mai mare parte a lucrării este destinată calculului de
ordinul II, deoarece structura pleacă de la bun început cu o deformată preexistentă
ceea ce aduce chiar din primul pas momente încovoietoare.
Este, deci, firesc ca autorul volumului de faţă să acorde un spaţiu larg

aspectelor teoretice de bază privind problemele de stabilitate elastică a structurilor,
ceea ce se face în cadrul capitolelor II, III şi IV. Este de menţionat aici că se alocă o
parte importantă problemei de stabilitate a barei pe mediu elastic care răspunde cel
mai bine comportării tălpilor superioare ale grinzilor principale fără legături superioare
între ele.
O trecere bine pusă la punct de la elemente strict teoretice la cele de

aplicabilitate practică se face în capitolul V unde sunt analizate şi prespcripţiile
tehnice de proiectare naţionale şi europene.
Răspunzând tematicii alese, autorul examinează cu atenţie problema

imperfecţiunilor şi originea lor în capitolul VI şi plecând de la caracterul lor aleator, în
a doua parte a capitolului VII, este analizată problema posibilităţilor de modelare a
acestora în vederea introducerii în calcul atât sub aspect calitativ (forma acestora)
cât şi sub aspect cantitativ (mărimea şi problemele de limitare ale lor). Elementele de
inexactitate de execuţie sau abateri de la liniaritate sau planeitate consituie un sistem
de constatări aleatorii şi de aceea a fost necesară o schematizare convenţională
pentru a se putea prinde în calcul.
Capitolele VII si VIII sunt consacrate diferitelor metode de analiză efectivă a

stabilităţii barei şi structurii de pod cu imperfecţiuni, modalităţilor de abordare
simplificată a calculului, toate acestea fiind însoţite de studii de caz, sugestii pentru
proiectare, abace etc.
Parcurgând lucrarea putem desprinde o serie de elemente meritorii atât în
plan teoretic cât şi în planul propunerii de metodologii şi programe care să permită
aplicarea lor în practica de proiectare, care sunt prezentate pe scurt în continuare.
Autorul realizează un studiu teroretic privind calculul de ordinul II şi de

stabilitate a unei bare aşezate pe mediu elastic continuu, încărcată numai la capete
cu forţe longitudinale, în literatură întâlnindu-se numai o dezvoltare parţială. Autorul
completează studiul, arătând că există două grupe de soluţii în funcţie de
discriminantul ecuaţiei caracteristice (pozitiv sau negativ) şi întocmeşte un program
de calcul care constă în evoluţia valorii discriminantului prin paşi mici de variaţie a
parametrului inclus în ecuaţia de stabilitate, până când determinantul se anulează.
Desigur algoritmul şi programul alcătuit nu corespund strict cazului unei tălpi de pod
nici ca variaţie a forţei axiale, dar pot constitui o orientare asupra ordinului de
mărime.
În ceea ce priveşte abaterile şi imperfecţiunile, se selectează câteva tipuri de

imperfecţiuni care ar putea fi întâlnite în practică sub o formă care să-i permită
autorului să o aleagă pe cea mai periculoasă. De altfel, programul cu elemente finite
folosit a evidenţiat faptul că pentru tipurile de tabliere examinate se pun în evidenţă
trei semiunde. Urmărind evoluţia în calculul de ordinul II apar, evident, eforturi
transversale chiar de la bun început şi în acest caz autorul propune două criterii, unul
de limitare a efortului unitar maxim la valoarea σc şi altul de limitare a deplasării
maxime. Limitarea la valoarea σc a tensiunii maxime se bazează pe faptul că de fapt
aceasta ajunge să se realizeze într-o singură secţiune şi într-un singur punct.
Evident, această limitare asigură faptul că elementul studiat este în întregime în
domeniul elastic.
S-ar putea pune întrebarea ce se întâmplă după aceasta situaţie dar aceasta
constituie o altă problemă: calculul neliniar geometric şi fizic care depăşeşte cu mult
conţinutul volumului de faţă.
Era de aşteptat ca luând în considerare influenţa excentricităţilor, limitarea de

mai sus să conducă la scăderi ale raportului dintre sarcina limită şi cea de
exploatare, dar în orice caz în toate exemplele studiate nu s-a ajuns la valori
neacceptabile.
Autorul arată că în anumite situaţii problema limitării deplasării maxime este

mai restrictivă decât cea a limitării efortului unitar.
În considerarea tălpii superioare ca o grindă aşezată pe reazeme elastice

laterale discrete, reazeme care să simuleze aportul adus de cadrul transversal
(montanţi şi antretoaze), autorul aduce o contribuţie luând în considerare şi
diagonalele, dacă sunt prezente, la nodul respectiv. În plus ia în considerare şi
rigiditatea la torsiune a unor elemente, fapt care apropie rezultatele şi mai mult faţă
de situaţia de referinţă obţinută prin program.
Autorul sesizează o anumită imperfecţiune a modelului şi anume: în calculul

de stabilitate şi de ordinul II intervin deplasările longitudinale ale tălpii. Coroborând
acest lucru cu existenţa unor penduli elastici de simulare rezultă că orientarea
acestor pendului se schimbă şi forţele lor axiale intervin ca forţe parazitare
longitudinale în grindă. Pe scurt, aceşti pendului dacă sunt scurţi, devin un fel de
frână mărind artificial forţa critică. Pentru înlăturarea acestui neajuns, autorul face
câteva teste prin utilizarea unei lungimi mai mari a pendulilor (dar cu acelaşi răspuns
elastic). Din aceste testări rezultă că mărind lungimea lor, rezultatul se apropie de cel
de referinţă.
Autorul, utilizând programul LUSAS, constată că rezultatele sunt diferite dar

nu cu procente însemnate. Pe baza structurilor studiate, autorul propune
introducerea unui factor de ajustare. Acest factor exprimă de fapt că modelarea este
dificil de făcut pentru structura spaţială ca grindă izolată. Modelarea este dificilă
deoarece talpa superioară are o comportare mai complexă, face parte dintr- o
structură complexă, are şi deplasări verticale şi este prezentă şi solicitarea la
torsiune. Aceste elemente de diferenţiere fac necesară introducerea factorului de
corecţie. Introducerea modelului simplificat este utilă pentru a studia rapid structurile,
în diferite variante, în faza de proiectare.
O observaţie interesantă care rezultă din lucrare este aceea că dispunerea

imperfecţiunilor la cele două tălpi superioare în aceeaşi parte este mai periculoasă
decât cea simetrică. Concluzia este oarecum contrară cu intuiţia dar la o examinare
mai atentă se dovedeşte că dispunerea în acelaşi sens a imperfecţiunilor (adică
nesimetric) constituie o situaţie mai agravantă, deoarece se ia în considerare şi
deplasarea de ansamblu la care se adună şi fenomenul de ordinul II la tălpi.
Lucrarea de faţă constituie o continuare mai veche a preocupărilor autorului

materializată şi în teza de doctorat, dar aducând, faţă de aceasta, contribuţii teoretice
însemnate, mai ales în aplicarea metodei elementelor finite la studiul stabilităţii.
Volumul aduce pe lângă elementele teoretice adâncite, programe şi

metodologii noi şi originale pentru aplicarea în practica de proiectare a podurilor
metalice.
Prof.univ.consultant.dr.ing. Nicolai ŢOPA

STABILITATEA PODURILOR METALICE CU IMPERFECŢIUNI DE EXECUŢIE
CUPRINS
I. INTRODUCERE 1
II. SCHEMATIZAREA FENOMENELOR DE INSTABILITATE 6

II.1 SCHEMATIZAREA STRUCTURILOR 6
II.1.1 Structuri continue, structuri discrete 8
II.1.2 Structuri reale, structuri ideale 8
II.1.3 Structuri cu comportare elastică, structuri cu comportare
inelastică 10
II.2 SCHEMATIZAREA ACŢIUNILOR 12
II.2.1 Acţiuni statice şi dinamice 12
II.2.2 Acţiuni conservative şi neconservative 13
II.2.3 Acţiuni uni- şi multiparametrice 15
II.3 SCHEMATIZAREA COMPORTĂRII STRUCTURILOR 15
II.3.1 Comportarea precritică 17
II.3.2 Comportarea critică 18
II.3.3 Comportarea postcritică 23
III. CALCULUL DE ORDINUL II ŞI DE STABILITATE AL

STRUCTURILOR 26
III.1 GENERALITĂŢI 26
III.2 TIPURI DE CALCUL DE ORDINUL II 27
III.3 CALCULUL DE ORDINUL II GEOMETRIC NELINIAR 32
III.3.1 Speficul calculului geometric neliniar 32
III.3.2 Suprapunerea efectelor în calculul geometric neliniar 36
III.4 CALCULUL DE STABILITATE 37
III.4.1 Specificul calculului de stabilitate 37
III.4.2 Metode pentru determinarea încărcării critice 43
III.4.2.1 Metoda energetică 43
III.4.2.2 Câtul Rayleigh 45
III.4.2.3 Câtul Timoshenko 47
III.4.2.4 Metoda variaţională Rayleigh-Ritz 48
I
CUPRINS
III.4.2.5 Metoda variaţională Galerkin 50

III.4.2.6 Metoda aproximaţiilor succesive 51
III.5 CALCULUL STRUCTURILOR PRIN METODELE GENERALE 52
III.5.1 Metoda eforturilor 56
III.5.2 Metoda deplasărilor 58
IV. CALCULUL DE ORDINUL II ŞI DE STABILITATE

AL BAREI IZOLATE 62
IV.1 CALCULUL DE ORDINUL II ŞI DE STABILITATE AL BAREI CU
IMPERFECŢIUNI 62
IV.1.1 Bara cu mici curburi iniţiale 62
IV.1.2 Bara comprimată excentric 63
IV.1.3 Bara cu mici încărcări transversale accidentale 65
IV.2 BARA SIMPLU REZEMATĂ CU IMPERFECŢIUNI.
PROBLEMA LIMITĂRILOR ÎN CALCULUL DE ORDINUL II 67
IV.2.1 Stabilirea limitei de comportament elastic 67
IV.2.2 Consideraţii privind comportarea post-elastică 73
IV.2.3 Condiţionări de deformabilitate 77
IV.3 STABILITATEA BARELOR PE MEDIU ELASTIC 79
IV.3.1 Statica de ordinul II a barei comprimate aşezată pe
mediu elastic 79
IV.3.1.1 Determinarea încărcării critice prin metoda energetică 85
IV.3.1.2 Program de calcul pentru determinarea valorii încărcării
critice 88
IV.3.2 Statica de ordinul II a barei comprimate cu imperfecţiuni
aşezată pe mediu elastic 95
IV.3.2.1 Determinarea încărcării critice 95
IV.3.2.2 Model simplificat de abordare cu I=Iech 97
IV.3.2.3 Program de calcul pentru determinarea valorii încărcării
critice 101
II
V. PRESCRIPŢII PRIVIND CALCULUL LA FLAMBAJ AL

PODURILOR METALICE 104
V.1 GENERALITĂŢI 104
V.2 CURBELE EUROPENE DE FLAMBAJ 109
V.2.1 Bazele experimentale ale curbelor europene de flambaj 109
V.2.2 Bazele teoretice ale curbelor europene de flambaj 112
V.2.3 Adoptarea celor patru curbe de flambaj 122
V.3 PRESCRIPŢII NAŢIONALE ŞI EUROPENE PRIVIND
VERIFICAREA LA FLAMBAJ A ELEMENTELOR STRUCTURILOR
DE PODURI METALICE 125
V.4 PRESCRIPŢII NAŢIONALE ŞI EUROPENE PRIVIND FLAMBAJUL
LATERAL AL TĂLPILOR COMPRIMATE LA PODURILE METALICE
CU GRINZI CU ZĂBRELE 133
VI. IMPERFECŢIUNI DE EXECUŢIE ŞI INFLUENŢA LOR

ASUPRA STABILITĂŢII PODURILOR METALICE 142
VI.1 GENERALITĂŢI 142
VI.2 IMPERFECŢIUNI GEOMETRICE 143
VI.2.1 Imperfecţiuni ale secţiunilor sudate 143
VI.2.2 Originea imperfecţiunilor geometrice 150
VI.2.3 Prevenirea defectelor de planeitate 152
VI.2.4 Verificarea elementelor structurale cu imperfecţiuni 157
VI.2.4.1 Stâlpi comprimaţi 157
VI.2.4.2 Grinzi 159
VI.2.4.3 Grinzi-coloane 160
VI.3 TENSIUNI REZIDUALE LA SECTIUNILE SUDATE 163
VI.3.1 Distribuţia tensiunilor reziduale 165
VI.3.2 Influenţa tensiunilor reziduale asupra capacităţii portante
a barelor comprimate 168
VI.4 INFLUENŢA IMPERFECŢIUNILOR ASUPRA COMPORTĂRII
ELEMENTELOR STRUCTURALE 171
III
CUPRINS
VII. ANALIZA CU ELEMENTE FINITE A STABILITĂŢII

GENERALE A PODURILOR METALICE 182
VII.1 GENERALITĂŢI 182
VII.2 FORMULĂRI MATEMATICE UTILIZATE ÎN METODA
ELEMENTELOR FINITE 183
VII.3 EFORTURI UNITARE ŞI DEFORMAŢII, EFORTURI ŞI DEPLASĂRI ÎN
CALCULUL GEOMETRIC NELINIAR 189
VII.4 CALCULUL GEOMETRIC NELINIAR UTILIZÂND METODA
VII.4.1 Formularea directă (matricea de rigiditate secantă) 197
VII.4.2 Formularea incrementală (matricea de rigiditate tangentă) 200
VII.5 METODE DETERMINARE A SOLUŢIEI ÎN CALCULUL GEOMETRIC
NELINIAR 203
VII.5.1 Metoda pur incrementală 204
VII.5.2 Metoda Newton-Raphson 207
VII.5.3 Metoda controlului deplasării 210
VII.5.4 Metoda lungimii arcului 212
VII.5.5 Metoda controlului energiei 214
VII.6 ANALIZA DE STABILITATE UTILIZÂND METODA
VII.7 ANALIZA GEOMETRIC NELINIARĂ ŞI DE STABILITATE A
PODURILOR METALICE CU GRINZI CU ZĂBRELE 218
VII.7.1 Prezentarea structurilor analizate 218
VII.7.2 Tipuri de elemente finite utilizate în analiză 226
VII.7.3 Necesitatea unei analize geometric neliniare 234
VII.7.4 Determinarea încărcării critice de flambaj a tălpii
comprimate 239
VII.7.5 Modalităţi de considerare în modelare a imperfecţiunilor
geometrice 245
VII.7.5.1 Influenţa formei imperfecţiunii asupra stabilităţii tălpii
comprimate 245
VII.7.5.2 Influenţa mărimii imperfecţiunii asupra stabilităţii tălpii
comprimate 258
IV
VII.7.5.3 Influenţa variaţiei înălţimii grinzilor principale asupra

stabilităţii tălpii comprimate 264
VII.7.5.4 Efectul prezenţei ranforţilor cadrelor transversale
asupra stabilităţii tălpii comprimate 270
VII.7.5.5 Influenţa tipului de contravântuire superioară asupra
stabilităţii tălpii comprimate 275
VII.7.5.6 Influenţa imperfecţiunilor tălpii inferioare asupra
stabilităţii tălpii superioare 281
VIII. ANALIZA SIMPLIFICATĂ A STABILITĂŢII GENERALE

LA PODURILE CU GRINZI CU ZĂBRELE 286
VIII.1 GENERALITĂŢI 286
VIII.2 MODELE SIMPLICATE DE CALCUL EXISTENTE ÎN
LITERATURA DE SPECIALITATE 289
VIII.2.1 Prezentarea problemei. Sisteme statice utilizate 289
VIII.2.2 Calculul tălpilor comprimate cu rezemare elastică 293
VIII.2.3 Determinarea practică a încărcării critice 302
VIII.3 MODEL SIMPLIFICAT DE CALCUL PROPUS 307
VIII.3.1 Prezentarea modelului 309
VIII.3.2 Analiza comparativă model simplificat-model spaţial 316
VIII.3.3 Considerarea comportării neliniare a materialului 327
VIII.3.4 Abace de calcul 335
Bibliografie 345
Anexa
V
INTRODUCERE
Evoluţia societăţii omeneşti de-a lungul timpului s-a materializat şi în

domeniul construcţiilor, prin realizarea unor structuri cu destinaţii, forme şi
alcătuiri diverse (construcţii civile, industriale, construcţii pentru infrastructura
transporturilor, pentru instalaţii aeroportuare etc.). Complexitatea de alcătuire a
structurilor de rezistenţă a crescut odată cu dezvoltarea noilor metode de analiză
şi calcul, dar şi a introducerii unor noi tehnologii de execuţie.
În general, stabilirea soluţiei de proiectare a unei structuri are la bază
conceptele de siguranţă în exploatare sub încărcări exterioare, de simplitate în
execuţie şi de economicitate. Siguranţa în exploatare se bazează de fapt pe
analiza aprofundată a fenomenelor care generează răspunsul unei structuri pe
perioada ei de exploatare. Cunoaşterea răspunsului structurii presupune
stăpânirea în detaliu a legilor de comportare a materialelor din care este realizată
structura, dar şi a modalităţilor în care elementele structurale, în diverse stadii de
solicitare, răspund acţiunilor exterioare. Modul în care este cunoscut şi interpretat
răspunsul unei structuri în diverse etape ale exploatării influenţează decisiv
măsurile ce trebuie întreprinse pentru a asigura o exploatare viitoare în
siguranţă. Interpretarea răspunsului poate fi făcută fie calitativ, situaţie bazată în
exclusivitate pe observarea vizuală a unor parametri (deformaţii sau deplasări
excesive, fisuri ale materialului sau modificări ale geometriei elementelor
structurale), dar şi cantitativ, după evaluarea nivelului solicitărilor secţionale şi
deplasărilor diverselor puncte, apărute în fiecare element din structură, într-o
anumită ipoteză de încărcare. În practica curentă de proiectare, în ambele
situaţii, prin limitarea deformaţiilor elastice la valori admisibile menţionate în
norme, cât şi prin menţinerea valorilor eforturilor secţionale în anumite limite se
obţin rezultate bune.
1
CAPITOLUL I INTRODUCERE
Răspunsul unei structuri de rezistenţă sub acţiunea încărcărilor exterioare

presupune stabilirea unor modele matematice teoretice de comportare pentru
fenomenele fizice reale. Aceste modele matematice pot evolua de la forme foarte
simple, rezolvabile utilizând mijloace elementare de calcul şi un număr suficient
de restrâns de operaţii, la unele foarte complexe ce necesită un volum mare de
calcule, de cele mai multe ori fiind indispensabil apelul la metode numerice de
rezolvare şi la calculatoarele electronice. Totuşi, de cele mai multe ori, chiar dacă
modelul matematic ales este suficient de elaborat, răpsunsul structurii nu poate fi
evaluat cu exactitate datorită complexităţii fenomenelor fizice reale din natură. De
aceea, în problemele inginereşti, se porneşte de regulă de la modele matematice
simple, ce pot modela cu un anumit grad de acurateţe fenomenul studiat, iar după
interpretarea rezultatelor modelul ales poate fi extins şi îmbunătăţit introducându-se în
studiu alţi parametri.
Un model matematic de calcul pentru un anumit tip de analiză este eficient
atunci când el conduce la soluţia problemei cu un anumit grad de precizie şi cu
costuri minime din punct de vedere al calculelor şi timpului afectat. Siguranţa
unui model matematic ales rezidă în aceea că soluţia problemei analizate poate
fi estimată cu gradul de precizie dorit, ca o măsură a complexităţii modelului.
În decursul timpului s-au utilizat diferite modalităţi de schematizare a
comportării structurilor de rezistenţă, utilizând numeroase tipuri de modele
matematice. Cele mai simple dintre acestea considerau că structurile se
comportă liniar, răspunsul obţinut fiind de multe ori de partea siguranţei. Există
totuşi şi situaţii în care modelele matematice cu formulare liniară nu surprind
corect fenomenele reale apărute, fiind necesară considerarea în analiză a unor
parametri suplimentari.
În prezent, în domeniul construcţiilor metalice în general şi în cel al podurilor
metalice în particular, există tendinţa de a se realiza elemente structurale cu
dimensiuni tot mai mari fără însă a se aduce prejudicii importante din punct de
vedere al costurilor. Acest lucru implică două aspecte şi anume: pe de-o parte
îmbunătăţirea semnificativă a caracteristicilor mecanice ale materialului, iar pe de
2
altă parte eliminarea pe cât posibil din procesele de fabricaţie şi montaj a

imperfecţiunilor de execuţie. Îmbunătăţirea caracteristicilor mecanice ale
materialelor, în speţă ale oţelurilor carbon aliate, conduce la tendinţa utilizării
unor elemente structurale cu secţiuni transversale având dimensiuni mai reduse
şi deci având rigidităţi mai mici odată cu creşterea coeficienţilor de zvelteţe. Toţi
aceşti factori concură la posibilitatea apariţiei fenomenelor de instabilitate
(flambajul barelor comprimate, voalarea tolelor subţiri), în special pentru
elementele structurale puternic comprimate.
De-a lungul timpului, ca urmare a necunoaşterii suficiente a fenomenelor de
pierdere a stabilităţii şi a factorilor care le influenţează, s-au produs o serie de
accidente majore, mai ales în domeniul podurilor metalice, soldate de cele mai
multe ori cu pierderi de vieţi omeneşti şi cu însemnate pagube materiale. Merită
amintite aici accidentele produse la turnurile de răcire din Ferrybridge şi Ardeer
din Anglia, la cupola sălii de expoziţie din Bucureşti, la podurile metalice peste
Dunăre la Viena, Mildford Heaven din Anglia, West Gate Bridge din Melbourne şi
a podului peste Rhin la Koblenz. Toate aceste accidente au influenţat concepţia
ulterioară a structurilor de rezistenţă prin considerarea în analizele de
dimensionare, a fenomenelor de flambaj, respectiv voalare şi au impulsionat
cerectările în domeniu.
În modelarea fizică a fenomenului de flambaj al barelor drepte există două
teorii fundamentale şi anume : teoria bifurcării echilibrului, respectiv teoria
divergenţei echilibrului. Prima teorie are la bază studiile toretice şi practice
întreprinse de Leonhard Euler cu privire la flambajul barei drepte şi are la bază o
serie de ipoteze simplificatoare referitoare la materialul şi geometria barei, cât şi
la condiţiile de rezemare. Analizarea stabilităţii structurilor pe baza conceptului
eulerian de stabilitate a fost satisfăcătoare până la apariţia unor accidente, cum
au fost cele de la podul de cale ferată de la Mönchenstein din anul 1891 şi a
podului de pe fluviul Sf. Laurenţiu din Canada. În prima situaţie, accidentul a
scos în evidenţă diferenţa între bara ideală studiată de Euler şi bara reală din
structură, în a doua situaţie evidenţiindu-se efectul forţei tăietoare asupra
3
CAPITOLUL I INTRODUCERE
flambajului barelor cu secţiune compusă. În urma acestor evenimente s-a ajuns

la concluzia că analizarea stabilităţii structurilor utilizând teoria lui Euler şi
modelul bifurcării echilibrului este nesatisfăcătoare.
Modelul divergenţei echilibrului, cunoscut şi sub denumirea de limitare a
echilibrului este mai cuprinzător şi poate oferi rezultate mai apropiate de realitate
în studiul flambajului barelor. Limitarea în acest model poate surveni, fie în
domeniul post-elastic, ca urmare a alterării caracteristicilor materialului
(plastifiere parţială sau totală a secţiunii elementelor structurale), fie în
domeniul elastic, ca urmare a modificării semnificative a geometriei axei
elementului structural. Abordarea fenomenului de flambaj al barelor utilizând
metoda divergenţei echilibrului este mai realistă, întrucât se pot include atât în
comportarea fizică, cât şi în formularea matematică diferitele imperfecţiuni ce pot
apărea în procesele de fabricaţie şi montaj ale diverselor elemente structurale
(profile laminate, grinzi sudate sau îmbinări ale acestora în cadrul unei structuri).
Totuşi, numărul mare de tipuri de imperfecţiuni posibile în procesele tehnologice
de execuţie şi montaj face practic imposibilă stabilirea unor modele matematice
de comportare universal valabile pentru studiul flambajului barelor şi necesită
mai degrabă o tratare probabilistă. Mai mult, pentru structurile reale
tridimensionale alcătuite din bare, deformata elementului structural afectat de
imperfecţiuni este spaţială, pe lângă componenta din încovoiere apărând şi o
componentă rezultată din torsiune.
Recent au apărut şi au fost dezvoltate concepte noi privind comportarea
critică şi postcritică la stabilitate a structurilor. Potrivit acestor noi concepte,
comportarea structurii poate fi estimată şi după producerea fenomenelor de
pierdere a stabilităţii, prin analizarea unor forme cuplate de instabilitate rezultate
în urma unor bifurcări instabile foarte sensibile la prezenţa imperfecţiunilor.
Imperfecţiunile apărute la elementele structurilor metalice realizate pe cale
industrială pot fi geometrice, constând în abateri de la forma perfectă a
elementului atât în sens longitudinal, cât şi transversal, dar şi mecanice sau de
4
material, ce se manifestă în structura materialului şi determină comportarea

necorespunzătoare acestuia.
Pornind de la premiza că imperfecţiunile de execuţie nu pot fi total eliminate,
mai ales datorită proceselor tehnologice complexe de fabricare a elementelor
structurilor metalice (laminare, sudare, tratamente termice), s-a propus limitarea
mărimii imperfecţiunilor geometrice, la anumite valori prezente în codurile de
proiectare, valori numite toleranţe de execuţie. În ceea ce priveşte imperfecţiunile
mecanice ce pot apărea ca urmare a proceselor tehnologice de sudare sau a
tratamentelor termice a profilelor laminate, ele pot consta în prezenţa tensiunilor
reziduale, a căror formă şi distribuţie sunt greu de stabilit şi deci greu de
cuantificat prin valori în normele de proiectare. Este clar faptul că fiecare dintre
cele două tipuri de imperfecţiuni influenţează defavorabil comportarea la
stabilitate a elementelor structurilor metalice. Totuşi, în anumite situaţii de
solicitare, pentru structuri complexe, efectul defavorabil al unuia dintre tipurile de
imperfecţiuni amintite anterior poate fi diminuat de prezenţa celuilalt tip de
imperfecţiune.
Evoluţia tehnicii de calcul prin apariţia calculatoarelor şi metodelor
numerice, dublată de dezvoltarea şi implementarea unor tehnici de calcul neliniar
al structurilor, fac posibilă în prezent analizarea fenomenelor de instabilitate a
structurilor cu considerarea imperfecţiunilor de execuţie. Normele europene
recomandă efectuarea şi a unor calcule de ordinul II pentru proiectarea şi
verificarea structurilor metalice de poduri.
Pornind de la aceste considerente, obiectivele lucrării de faţă sunt de a
demonstra şi cuantifica într-o oarecare măsură influenţa imperfecţiunilor
geometrice de execuţie asupra stabilităţii şi calculului de ordinul II al structurilor
metalice de poduri. Aspectele teoretice sunt dublate de o serie de exemple,
analizate utilizând metoda elementelor finite, al căror obiect de studiu au fost
câteva tabliere de poduri metalice cu grinzi cu zăbrele cale jos. Pentru aceste
structuri a fost analizată influenţa imperfecţiunilor geometrice, dar şi a altor
parametri, asupra stabilităţii generale a tălpii comprimate.
5
CAPITOLUL II SCHEMATIZAREA FENOMENELOR DE INSTABILITATE
SCHEMATIZAREA FENOMENELOR
DE INSTABILITATE
II.1 SCHEMATIZAREA STRUCTURILOR
În general, analiza comportării structurilor de rezistenţă are la bază

stabilirea unor modele teoretice de calcul. Indiferent de gradul de complexitate al
acestor modele, ele se alcătuiesc pe baza formei şi dimensiunilor generale reale
ale structurii ce constituie schema geometrică, pe baza rezemărilor structurii la
teren (interacţiunea structură-teren), pe baza unor legi constitutive de comportare
a materialului (comportare elastică, post-elastică, plastică) din care este alcătuită
structura şi în fine, pe baza modelării acţiunilor exterioare ce o solicită, acţiuni
care pot fi încărcări sau deplasări impuse (forţe statice, dinamice de tip şoc, forţe
de inerţie ca urmare a mişcării bazei de rezemare, cedări de reazeme, deformaţii
din variaţii de temperatură etc.).
Acurateţea rezultatelor obţinute în urma analizelor efectuate asupra unei
structuri depind, desigur, de exactitatea şi complexitatea modelelor teoretice
de calcul alese pentru modelarea tuturor factorilor ce influenţează răspunsul
structurii. În general, în practică, se adoptă în faza iniţială de proiectare modele
simplificate de calcul şi experimentale, pentru a obţine informaţii generale privind
comportarea structurii sub acţiunea încărcărilor considerate. Pe măsură ce
influenţa anumitor parametri asupra comportării structurii este intuită, se poate
trece gradual la introducerea acestora în studiu, modelul iniţial devenind din ce în
ce mai complex.
Totuşi, indiferent de complexitatea modelelor alese, datorită numărului mare
de factori existenţi în natură, ce influenţează comportarea structurilor de
rezistenţă, modelele au de cele mai multe ori un caracter punctiform, discret, ele
conducând la un răspuns al structurii ce diferă de cel real. Este evident că prin
6
metodele de studiu adoptate se urmăreşte apropierea într-o cât mai mare masură
de răspunsul real al structurii. Gradul de siguranţă obţinut în vederea exploatării în
siguranţă a unei structuri depinde în mod direct de gradul de aproximare acceptat
în studiu. Un model simplificat de studiu al răspunsului unei structuri considerând
parametri principali ce-l influenţează este arătat în figura II.1.
ACTIUNI EXTERIOARE
STRUCTURA
LEGATURI
(REZEMARI)
TEREN
MODEL DE CALCUL=SCHEMA GEOMETRICA + LEGI CONSTITUTIVE

MODELAREA INCARCARII
MODELAREA MODELAREA
STRUCTURII REZEMARILOR
RESORTURI MODELAREA
ELASTICE INTERACTIUNII
STRUCTURA-TEREN
σ σ
ε ε
COMPORTAREA STRUCTURII
RASPUNSUL STRUCTURII
Figura II.1
7
II.1.1 Structuri continui, structuri discrete
În realitate o structură fizică este formată dintr-o infinitate de puncte

materiale răspândite în întregul ei volum, legate între ele prin forţe de
interacţiune. O astfel de structură se numeşte continuă. În elaborarea modelului
de calcul este imposibil să se ţină seama de toate legăturile între punctele
materiale care definesc structura şi chiar dacă acest lucru ar fi posibil, modelul
rezultat nu ar putea fi analizat datorită complexităţii sale. Prin urmare, aşa cum s-a
precizat anterior, structura continuă este simplificată, presupunându-se că ea
este subdivizată într-o serie de elemente izolate, rezultând o structură discretă.
Descrierea poziţiei deformate a unei structuri continui necesită un număr infinit
de grade de liberate, deoarece poziţia deformată a structurii este definită de
poziţia în spaţiu, într-un sistem de coordonate la care s-a făcut raportarea, a
fiecărui punct din structură. De regulă, rezolvarea unei astfel de probleme se
poate face prin intermediul ecuaţiilor diferenţiale soluţia fiind analitică. În cazul
unei structuri discrete este suficient să se cunoască deplasările nodurilor pentru
a descrie deformata întregii structuri, în acest caz numărul gradelor de libertate
fiind limitat. Procesul prin care se trece de la o structură continuă la una discretă
se numeşte discretizare. Convenabil a fi utilizate pentru structuri discrete sunt
metodele numerice de calcul, între care metoda elementelor finite se evidenţiază
ca fiind una dintre cele care conduce la rezultate dintre cele mai bune. În
metoda elementelor finite, elementele ce înlocuiesc structura continuă analizată
pot fi unidimensionale (bare drepte sau curbe), bidimensionale (plăci, şaibe) sau
tridimensionale.
II.1.2 Structuri reale, structuri ideale
Datorită modului de execuţie şi mediului în care este construită şi exploatată

o structură, între structura elaborată şi ceea ce era prevăzut în stadiul de proiect
vor exista anumite nepotriviri. Erorile de construcţie ce conduc la comportări ale
8
structurii neconforme cu cele existente în stadiul de proiect poartă denumirea de

imperfecţiuni. Acestea au un rol determinant în studiul comportării unei structuri
şi cu precădere în cazul fenomenelor de pierdere a stabilităţii structurilor.
Structurile afectate de imperfecţiuni sunt structurile reale. În evaluarea
răspunsului structurilor sub acţiunea diferitelor tipuri de încărcări, un element
deosebit de important este cel al schematizării modului de comportare al
structurii reale prin considerarea diferitelor tipuri de imperfecţiuni. În cazul în care
imperfecţiunile apărute în procesele de elaborare ale diferitelor elemente
structurale nu sunt considerate, structura este numită ideală. Comportarea
structurii reale se poate stabili, de multe ori acoperitor, după evaluarea
răspunsului structurii ideale, ţinând seama de mărimea imperfecţiunilor şi
limitarea valorilor acestora atât în procesele de execuţie, cât şi în condiţiile de
exploatare.
Imperfecţiunile apărute la execuţia unei structuri ce pot afecta gradul de
stabilitate al structurii se împart, de regulă, în două categorii:
- imperfecţiuni geometrice, care diferă în funcţie de tehnologia de execuţie,
şi pot fi de natura unor abateri de la forma rectilinie a axei barei, aplicarea
excentrică a încărcării pe bară datorită unor erori de montaj sau apariţia
accidentală a unor sarcini perturbatoare a stării de echilibru
- imperfecţiuni mecanice (sau de structură), care se referă la modificarea
caracteristicilor materialului. Aceasta poate fi rezultatul proceselor complexe de
elaborare (răciri bruşte sau tratamente termice ale profilelor laminate, procese
de sudare) şi se manifestă sub forma tensiunilor reziduale sau poate apărea în
exploatare ca efect al deformaţiilor peste limitele admise ale elementelor
structurale sau structurii în ansamblu, când se atinge limita de curgere a
materialului într-un punct al secţiunii transversale. .
Normele de calcul şi proiectare ale structurilor metalice aflate în vigoare în
diferite ţări [102], [103], [104], [106], [107], [111] prevăd toleranţe de execuţie
pentru diferite tipuri de imperfecţiuni ce pot apărea în decursul elaborării pe cale
industrială a elementelor componente ale unei structuri.
9
II.1.3 Structuri cu comportare elastică, structuri cu comportare inelastică
Caracteristicile fizico-mecanice ale materialului din care sunt alcătuite

structurile au o importanţă majoră în ceea ce priveşte comportarea şi răspunsul
structurii sub sarcini. De regulă aceste caracteristici sunt evidenţiate de curba
caracteristică a materialului determinată pe cale experimentală. În general, în
modelele de calcul adoptate, pornind de la curba caracteristică şi utilizând
principiile rezistenţei materialelor şi teoriei elasticităţii sunt utilizate legi
constitutive pentru fiecare tip de comportare a materialului (elastic, elasto-plastic,
plastic, vâscos), iar curbele caracteristice se schematizează.
Atunci când pentru studiul unei structuri se iau în considerare numai
eforturile unitare şi deformaţiile specifice în domeniul elastic structura se
comportă elastic, iar pierderea de stabilitate se produce tot în domeniul elastic.
Dacă însă se iau în considerare şi deformaţiile plastice, atunci structura este
considerată inelastică, iar instabilitatea ei va fi numită inelastică. La rândul lor
deformaţiile elastice por fi liniare, când se acceptă ca universal valabilă legea lui
HOOKE sau neliniare. În ambele situaţii, după aplicarea sarcinilor pe structură şi
înlăturarea acestora, descărcarea va urma acelaşi traseu, în curba caracteristică,
ca şi la încărcare (Fig. II.2a şi b).
În cazul deformaţiilor plastice există mai multe moduri de schematizare a
comportării materialului: ideal-plastice (Fig. II.2c), ideal elasto-plastice (Fig. II.2d),
ideal elasto-plastice cu zonă de consolidare liniară (Fig. II.2e), ideal elasto-
plastice cu zonă de consolidare neliniară (Fig. II.2f) şi elasto-plastice cu variaţie
neliniară pe tot domeniul (Fig. II.2g).
Deformaţiile specifice de tip vâscos sunt studiate de ştiinţa numită reologie
şi se produc de regulă în timp, valorile lor putând creşte până la un anumit nivel,
apoi menţinându-se constante, dar există şi situaţii în care valorile deformaţiilor
se accentuează în timp. Se vorbeşte în aceste situaţii de deformaţii specifice
vâscoase amortizate (Fig. II.3a), respectiv neamortizate (Fig. II.3b).
10
În cazul structurilor metalice nu apar deformaţii specifice de tip vâscos, însă

pentru evidenţierea modului de comportare al materialului, acestea au fost
amintite aici numai cu titlu de informaţie.
a) b) c)
d) e)
f) g)
Figura II.2
11
a) b)
Figura II.3
II.2 SCHEMATIZAREA ACŢIUNILOR
II.2.1 Acţiuni statice şi dinamice
Pe toată perioada de serviciu o structură de pod este supusă unor acţiuni

exterioare asimilate ca încărcări. Complexitatea în manifestare a acestor
încărcări, ar face practic imposibil de apreciat răspunsul structural, ca urmare a
acţiunii lor pe structura, motiv pentru care în analiza structurilor de rezistenţă se
face apel la diferite scheme de încărcare care să modeleze cât mai fidel efectul
încărcărilor considerate. Încărcările sunt considerate statice, respectiv dinamice,
în funcţie de modul în care acestea se manifestă pe structură. În situaţia în care
încărcarea variază lent de la valoarea zero la valoarea ei normată finală,
creşterea încărcării este proporţională cu intervalul de timp în care aceasta s-a
produs, în această situaţie încărcarea fiind denumită statică. Dacă încărcările
(forţele) aplicate pe structură evoluează într-un interval scurt de timp de la
valoarea zero la valoarea finală, atunci pe structură apar forţe de inerţie ce nu
pot fi neglijate şi în acest caz încarcarea este denumită dinamică. În cazul
structurilor de poduri încărcări considerate ca fiind aplicate static sunt greutatea
prorpie a structurii de rezistenţă, suprasarcinile permanente (greutatea căii şi a
instalaţiilor de pe pod), forţele de frânare, de şerpuire, forţele rezultate din
fenomenele de contracţie şi curgere lentă (pentru structuri din beton), forţele
12
rezultate din variaţii de temperatură sezoniere sau anuale. Pe de altă parte,

încărcările provenite din acţiunea vehiculelor care circulă pe structură, din
acţiunea vântului, din acţiunea seismică, forţele provenite din izbirea anumitor
elemente structurale de către vehicule se consideră ca fiind aplicate dinamic. În
cazul podurilor de deschideri mari, se urmăreşte realizarea unor suprastructuri
de greutate mică, zvelte, rigiditatea lor diminuându-se considerabil. În aceste
situaţii perioadele proprii de vibraţie cresc şi încărcările dinamice pot influenţa
semnificativ apariţia fenomenelor de pierdere a stabilităţii de care trebuie ţinut
seama în procesul de proiectare. În figurile II.4 a şi b sunt reprezentate
schematic o încarcare de tip static, respectiv una de tip dinamic.
a) b)
Figura II. 4
II.2.2 Acţiuni conservative şi neconservative
În cazul fenomenelor de instabilitate, pe măsură ce structura se

deformează, dacă forţele ce acţionează pe structură nu-şi schimbă poziţia şi
mărimea, atunci ele pot fi considerate conservative (Fig. II.5a). Din punct de
vedere pur matematic se spune că aceste forţe provin dintr-un potenţial, iar cel
mai simplu exemplu îl constituie greutatea proprie a unei structuri ce nu-şi
modifică nici orientarea şi nici mărimea indiferent de nivelul de deformare al
13
structurii. Există însă situaţii în care forţele îşi modifică mărimea chiar dacă
orientarea acestora în raport cu structura nu se schimbă.
De regulă fenomenele de instabilitate produse de forţe conservative se
pot studia prin minimizarea energiei potenţiale a structurii.
În cazul în care forţele îşi modifică poziţia pe parcursul deformării structurii,
ele se numesc neconservative (Fig. II.5b) şi nu provin dintr-un potenţial. Un
exemplu pentru această situaţie îl constituie flambajul general al tălpii superioare
comprimate a unui pod cu grinzi cu zăbrele. Pe măsură ce talpa îşi pierde
stabilitatea, forţa axială îşi modifică permanent orientarea, urmărind axa
longitudinală a tălpii ce devine tot mai curbă ca urmare a încovoierii.
a)
Forţe axiale în talpă
b)
Figura II. 5
14
II.2.3 Acţiuni uni- şi multiparametrice
O structură de pod se află în exploatare sub influenţa unor acţiuni exterioare

care pot avea aceeaşi lege de variaţie în timp sau legi de variaţie diferite,
indiferent dacă este vorba despre încărcări statice sau dinamice. În cazul în care
valorile tuturor încărcărilor ce solicită structura cresc monoton de la valoarea
zero la valori normate maxime, atunci acţiunile cărora le corespund încărcările se
numesc uniparametrice.
De regulă însă acţiunile ce apar pe durata de exploatare a unui pod sunt
complexe şi variază în timp după legi total diferite. Astfel, greutatea proprie a
structurii de rezistenţă are valoare constantă indiferent de momentul la care se
măsoară, prin comparaţie cu încărcările date de convoaiele rutiere sau feroviare
care au un caracter aleator sau cu forţele de frânare produse de vehicule,
respectiv forţele generate de acţiunea vântului. Acţiunile corespunzătoare
încărcărilor ce sunt definite prin mai multe legi de variaţie, diferite în timp, se
numesc multiparametrice.
II.3 SCHEMATIZAREA COMPORTĂRII STRUCTURILOR
În general, sub acţiunea încărcărilor exterioare, răspunsul unei structuri de

rezistenţă se manifestă diferit în funcţie de o serie de factori: valoarea
încărcărilor şi poziţia acestora pe structură, geometria structurii incluzând sau nu
deformaţii iniţiale, caracteristicile şi legile ce guvernează comportarea
materialului din care sunt realizate elementele componente ale structurii. Toţi
aceşti parametri determină o serie de evenimente în răspunsul structurii, răspuns
ce se materializează în diferite moduri de comportare.
În calculele de ordinul II şi de stabilitate al structurilor, de regulă nivelul
încărcărilor exterioare determină direct modul în care structura răspunde prin
comportarea sa. Acest lucru poate fi pus în evidenţă prin exemplul simplu al unei
bile situate pe o suprafaţă. În cazul în care bila se situează pe o suprafaţă
15
concavă (Fig. II.6a) şi cu ajutorul unei forţe sau unui impuls i se imprimă o
tendinţă de mişcare către oricare din direcţii, bila va oscila în jurul punctului cel
mai de jos al suprafeţei. În această situaţie se spune că echilibrul este stabil.
Dacă dimpotrivă bila se situează pe o suprafaţă convexă, atunci orice mic
impuls sau forţă imprimate bilei vor schimba poziţia acesteia pe suprafaţă, de
această dată însă bila schimbându-şi fundamental poziţia, nemairevenind la
poziţia iniţială. Avem de-a face cu o nouă stare a echilibrului, cel instabil (Fig.
II.6b).
Există însă şi o situaţie intermediară de echilibru reprezentată în figura II.6c,
în care bila se află pe o suprafaţă orizontală. În acest caz, oricât de mare ar fi
impulsul sau forţa imprimată bilei această nu-şi va schimba fundamental poziţia,
rămânând în starea de echilibru indiferent.
a) b) c)
Figura II.6
Analizând cele trei stadii de echilibru prezentate anterior se poate spune că

există un anumit nivel al încărcării aplicate unei structuri pentru care aceasta
trece din starea de echilibru stabil în cea de echilibru instabil, iar aceasta este
numită încărcare critică.
Astfel, dacă încărcările exterioare se situează sub valoarea încărcării critice
structura nu prezintă riscuri din punct de vedere al exploatării. Totuşi, dacă
încărcările pot atinge sau depăşi încărcarea critică, în răspunsul structurii există
trei etape importante: prima etapă, înainte de atingerea valorii încărcării critice,
numită comportarea precritică, etapa a II-a ce defineşte comportarea structurii
când încărcările au valoarea critică, etapă care se numeşte comportare critică şi
16
o ultimă etapă, numită comportare postcritică, în care se manifestă o serie de

fenomene după ce are loc pierderea de stabilitate.
Comportarea statică a structurilor este caracterizată calitativ, în general, prin
trasarea unei curbe încărcare-deplasare, fiecare punct de pe această curbă
reprezentând o configuraţie posibilă a structurii, stabilă, în cazul în care porţiunea
de curbă pe care se găseşte punctul este situată înainte de atingerea valorii
încărcării critice, respectiv instabilă în caz contrar.
În prezent, în procesele de proiectare a structurilor în general, respectiv a
podurilor în particular, cunoaşterea comportării postcritice oferă informaţii
importante privind modul în care structura poate fi exploatată în condiţii de
siguranţă.
II.3.1 Comportarea precritică
Intervalul de timp cuprins între momentul în care încărcările exterioare încep

să se manifeste pe o structură şi momentul atingerii valorii încărcării critice la care
structura poate ieşi din poziţia de echilibru datorită fenomenelor de instabilitate
defineşte comportarea precritică a structurii. În literatura de specialitate curba
încărcare-deplasare ce descrie comportarea structurii în acest domeniu precritic
este cunoscută sub denumirea de cale fundamentală sau primară (curbă primară).
În acest interval de timp, dacă încărcările sunt direct proporţionale cu deplasările pe
care le produc structurii, curba încărcare-deplasare este liniară şi relaţia dintre
deformaţiile specifice şi deplasări este liniară, calculul static al structurii se poate
efectua prin scrierea ecuaţiilor de echilibru pe structura aflată în poziţie
nedeformată, deplasările fiind mici. Se spune că, pentru această situaţie,
comportarea precritică este liniară (Fig. II.7a).
În situaţia în care pe parcursul deformării structurii apar deplasări mari,
încărcările şi deplasările nu mai sunt proporţionale, curba încărcare-deplasare
devine neliniară, iar relaţiile de legătură dintre deformaţiile specifice şi deplasări
sunt liniare sau neliniare, incluzând şi termeni de ordin superior. Ecuaţiile de
17
echilibru ce servesc la calculul static al structurii trebuie scrise pe structura aflată

în poziţie deformată, în acest caz comportarea precritică fiind neliniară (Fig.
II.7b).
a) b)
Figura II.7
II.3.2 Comportarea critică
Analiza fenomenelor de instabilitate care se manifestă asupra unei structuri

implică de fapt calcularea mai multor stadii limită, materializate prin puncte
critice, în vecinătatea cărora rigiditatea de ansamblu a structurii devine zero sau
negativă pentru creşteri mici ale valorilor încărcării peste nivelul încărcării critice.
Aşa cum a postulat Thompson în 1970 [33], un punct critic este definit de
intersecţia a două curbe una primară, precizată anterior, ce defineşte
comportarea precritică a structurii şi o alta secundară (calea secundară), definind
comportarea postcritică, după ce structura şi-a pierdut stabilitatea. În orice punct
critic relaţia dintre încărcarea ce produce fenomenul de instabilitate şi deformaţia
asociată nu este unică, astfel comportarea structurii devenind necontrolabilă sau
doar parţial controlabilă.
Dacă cele două curbe (primară şi secundară) au pante diferite în punctul
critic atunci pierderea stabilităţii are loc prin bifurcarea echilibrului (Fig. II.8a),
punctul critic fiind numit punct de bifurcare. În acestă situaţie curba precritică
poate fi atât liniară, cât şi neliniară. De regulă prima situaţie caracterizează
18
pierderea liniară sau iniţială de stabilitate, ce are loc în domeniul micilor

deplasări, care este mult mai simplă decât pierderea de stabilitate neliniară. În
calculele de proiectare problema stabilităţii liniare este mai cunoscută şi pentru
determinarea valorii încărcării critice este suficientă, în general, o analiză de
determinare a valorilor proprii de pierdere a stabilităţii şi a vectorilor proprii
asociaţi. În cazul pierderii neliniare de stabilitate, stabilirea valorii încărcării critice
pe baza unei analize liniare de valori proprii nu este întotdeauna suficientă,
putând duce chiar la supraprecieri ale valorii încărcării crtitice, întrucât deplasările
fiind mari pe curba precritică, ecuaţiile de echilibru ar trebui exprimate în raport
cu forma deformată a structurii.
Există însă şi situaţia în care curba secundară sau cea care defineşte
comportarea postcritică şi cea primară au în punctul critic aceeaşi pantă, de
regulă egală cu zero (cele două curbe admit aceeaşi tangentă orizontală paralelă
cu axa deplasărilor). Curba postcritică este în fapt o continuare a curbei precritice
în această situaţie, pierderea de stabilitate realizându-se prin limitarea
echilibrului (Fig. II.8b), iar punctul critic este numit punct limită. Dacă pierderea
de stabilitate are loc prin limitare forma liniară a curbei precritice se păstrează
doar pe prima ei porţiune şi pe măsură ce nivelul încărcării creşte, forma
neliniară devine tot mai accentuată.
a) b)
Figura II.8
19
Fenomenele de instabilitate produse prin bifurcare pot fi de mai multe feluri,

aici fiind amintite bifurcarea simplă (simetrică stabilă, simetrică instabilă,
nesimetrică), respectiv bifurcarea simultană (simetrică, dublu-simetrică,
cvasisimultană). În cazul podurilor, în funcţie de modul de alcătuire şi
complexitatea structurii, de cazurile de încărcare, dacă pierderea de stabilitate se
produce prin bifurcare, atunci fenomenul se poate încadra întruna din categoriile
precizate mai sus.
Pierderea stabilităţii prin bifurcare se produce în general la următoarele
tipuri de structuri:
− structurile la care deformata premergătoare fenomenului de pierdere a
stabilităţii diferă de deformata apărută după ce structura şi-a pierdut
stabilitatea (Fig. II.9a);
− structurile ideale ce nu au imperfecţiuni (Fig. II.9b);
− structurile reale, ce au deformaţii iniţiale, dar la care forma imperfecţiunii
nu este afină cu cea a piederii stabilităţii (Fig. II.9c, vedere de sus a unui
pod cu grinzi cu zăbrele cale jos - deformata tălpii superioare
comprimate).
a) b)
Y X
Y X
c)
Figura II.9
20
În mod similar, există structuri pentru care geometria iniţială şi modul de

încărcare conduc spre o pierdere de stabilitate prin limitare. Astfel de structuri
sunt:
− structurile la care forma iniţială afectată de imperfecţiuni geometrice
(materializate în general prin deformaţii iniţiale ale axei barei) este afină
cu deformata de instabilitate (Fig. II.10a);
− structurile la care deformata premergătoare fenomenului de pierdere a
stabilităţii cuprinde şi deformata de instabilitate (Fig. II.10b).
Y X
Y X
a) b)
Figura II.10
În afară de cele două tipuri de puncte critice corespunzătoare instabilităţilor

prin bifurcare şi limitare, pe curbele încărcare-deplasare pot fi prezente şi
puncte de întoarcere, respectiv puncte de cedare care de regulă apar după
punctele de bifurcare sau cele limită la structurile cu comportare ductilă cum sunt
podurile metalice.
Punctele de întoarcere (Fig. II.11a) nu sunt puncte critice şi au caracteristic
faptul că aici, tangenta la curba încărcare-deplasare este verticală. Ele nu au
practic o semnificaţie aparte, deoarece nu caracterizează decât configuraţii
intermediare şi nu limită ale structurii. Ele pot avea însă semnificaţie în calculul
21
numeric fiindcă pot afecta determinarea soluţiei prin metodele de calcul

cunoscute.
Punctele de cedare (Fig. II.11a,b) au caracteristic faptul că ele reprezintă
situaţii de cedare ale structurii, aici curba încărcare-deplasare oprindu-se brusc
sau căpătând o altă formă. Dacă cedarea este locală, adică afectează elemente
structurale secundare, este posibil să nu se producă cedarea de ansamblu a
structurii, pe curba încărcare-deplasare apărând un salt până la atingerea unei
noi configuraţii de echilibru (Fig. II.11b). În cazul în care însă cedarea se produce
la un element principal de rezistenţă, cedarea structurii devine ireversibilă.
a) b)
Figura II.11
Structurile reale afectate de imperfecţiuni geometrice şi mecanice nu se

comportă, în general, conform teoriei instabilităţii elastice produsă prin bifurcare,
respectiv limitare. Abaterile de la forma rectilinie a axei elementelor structurale,
aplicarea excentrică a încărcării, prinderea excentrică a unor elemente la
nodurile structurii, dar şi comportarea elasto-plastică sau chiar plastică a
materialului conduc la scăderi, de cele mai multe ori importante, ale capacităţii
portante.
Aceste tipuri de imperfecţiuni conduc la modificarea răspunsului structurii,
situaţie ce se poate observa în alura curbei încărcare-deplasare. În urma
modificării semnificative a geometriei dar şi a rigidităţii structurii răspunsul
structurii imediat în vecinătatea punctului critic se modifică, o instabilitate prin
22
bifurcare putând fi înlocuită de una prin limitare sau valoarea încărcării critice
corespunzătoare unei pierderi de stabilitate prin limitare poate scădea mult.
Este evident faptul că tipul şi mărimea imperfecţiunilor de execuţie
influenţează într-o manieră covârşitoare tipul instabilităţii şi comportarea
postcritică a unei structuri de rezistenţă, iar acest lucru va fi pus în evidenţă prin
exemple în capitolele următoare.
În figura II.12a şi b sunt schematizate cu linie punctată modificările calitative
survenite în comportarea critică şi postcritică a unei structuri ca urmare a
prezenţei imperfecţiunilor.
a) b)
Figura II.12
II.3.3 Comportarea postcritică
În practică multe structuri îşi pierd stabilitatea la nivele de încărcare mult

sub valorile încărcărilor critice determinate printr-o analiză liniară de valori şi
vectori proprii, în timp ce alte structuri pot prelua în continuare încărcări cu valori
mult mai mari decât valoarea încărcării critice. Aceste situaţii au determinat, în
special în ultima perioadă de timp, manifestarea unui interes deosebit pentru
studiul comportării postcritice a structurilor de rezistenţă, pentru studiul influenţei
mărimii şi formei imperfecţiunilor de execuţie, în vederea stabilirii sensibilităţii
structurilor la astfel de factori.
23
Trasarea curbei încărcare-deplasare până la valori ale încărcării ce

depăşesc cu mult valorile corespunzătoare pierderii de stabilitate, utilizându-se în
special metode numerice de analiză a structurilor, oferă posibilitatea stabilirii
modului de comportare postcritică a unei structuri.
În figura II.13a şi b sunt prezentate schematic câteva modalităţi de răspuns
postcritic al unor structuri afectate sau nu de prezenţa unor imperfecţiuni de
execuţie. În primul caz (Fig. II.13a) curba primară este liniară şi structura îşi
pierde stabilitatea prin bifurcarea echilibrului, configuraţiile ulterioare pierderii
stabilităţii fiind definite de curba secundară. Studiul alurii curbei secundare poate
oferi informaţii esenţiale cu privire la nivelul încărcărilor pe care structura le poate
prelua în aşa fel încât să rămână în echilibru stabil.
a) b)
Figura II.13
În cazul în care curba secundară urcă înseamnă că structura prezintă

rezistenţă postcritică şi că încărcarea critică caracterizează în acest caz o
pierdere locală de stabilitate a unui element structural care afectează în mică
măsură stabilitatea generală. Instabilitatea generală şi cedarea structurii se
produc la o valoare mai mare a încărcării prin limitare, panta curbei încărcare-
deplasare devenind negativă şi rigiditatea de ansamblu a structurii reducându-se
semnificativ.
Figura II.13b prezintă un alt tip de comportare al unei structuri. Aşa cum
prezentam şi într-un paragraf anterior, calea primară este în acest caz neliniară,
24
iar curba secundară este descendentă şi are tangentă negativă, structura

nemaiavând rezerve de capacitate portantă.
Dacă cele două curbe primară şi secundară sunt relativ apropiate înseamnă
că instabilitatea structurii este puternic influenţată de prezenţa imperfecţiunilor şi
că instabilitatea se poate transforma din bifurcare în limitare.
Aşa cum se poate observa în figura II.11b există şi situaţii în care curba
postcritică este la început instabilă pentru ca mai apoi, după atingerea unui alt
punct limită să devină stabilă. În această situaţie în curba încărcare-deplasare
apare un salt, cedarea structurii făcându-se brusc până la atingerea unei noi
configuraţii de echilibru stabil, situaţie în care structura poate prelua în continuare
încărcări.
25
CAPITOLUL III CALCULUL DE ORDINUL II ŞI DE STABILITATE AL STRUCTURILOR
CALCULUL DE ORDINUL II ŞI DE STABILITATE AL

STRUCTURILOR
III.1 GENERALITĂŢI
Stabilirea răspunsului structurilor de rezistenţă sub acţiunea încărcărilor

exterioare implică analizarea efectelor produse de aceste încărcări din punct de
vedere al deformaţiilor structurii şi eforturilor generate în elementele structurale.
Se impune astfel realizarea unor modele matematice care să descrie cu
suficientă acurateţe fenomenele fizice produse ca urmare a aplicării diferitelor
tipuri de acţiuni pe structură. Variabilitatea acţiunilor exterioare atât ca poziţie în
spaţiu, dar şi ca valoare şi mod de manifestare (având o anumită lege de variaţie
în timp), precum şi variabilitatea caracteristicilor structurii (din punct de vedere al
dimensiunilor structurale, al rigidităţii elementelor, al condiţiilor de rezemare, al
legilor de comportare ale materialelor din care este alcătuită) conduc la
fenomene fizice reale foarte dificil de modelat prin legi constitutive simple, de tip
liniar. Acestea pot fi folosite pentru structuri simple, solicitate de acţiuni a căror
variabilitate nu există sau este foarte mică. Rezultatele obţinute în aceste cazuri
din punct de vedere al răspunsului structurii sunt suficient de exacte şi pot oferi
nivele de siguranţă acceptabile în proiectare.
Totuşi în marea majoritate a cazurilor, rezultatele unor astfel de analize nu
pot fi acceptate, întrucât pot conduce la supraevaluări ale capacităţii portante a
structurilor, în special în cazul fenomenelor de instabilitate (flambaj, respectiv
voalare). Pentru o analiză cât mai fidelă a fenomenelor ce determină
comportarea structurii sub încărcări trebuie să se recurgă la modele matematice
complexe, neliniare, atât în ceea ce priveşte comportarea materialului din care
este alcătuită structura (neliniaritate de tip fizic), dar şi influenţa pe care o are
26
modificarea formei structurii asupra nivelului eforturilor, ca urmare a deformării

produse de acţiunile aplicate (neliniaritate de tip geometric).
Calculul de ordinul II geometric neliniar şi cel de stabilitate (flambaj, voalare)
se încadrează în al doilea tip de neliniaritate şi implică relaţii matematice
complicate şi un volum mare de calcule. Între aceste două tipuri de analize există
însă o deosebire fundamentală generată de următoarele aspecte: în calculul de
stabilitate, mărimea forţelor axiale din structură nu este cunoscută, urmând să se
determine o anumită valoare a încărcării exterioare aplicate, numită încărcare
critică, pentru care valoarea forţelor axiale conduce la fenomene de instabilitate;
în calculul de ordinul II geometric neliniar, încărcările ce acţionează pe structură
sunt cunoscute atât ca valoare, cât şi ca poziţie, urmând a se determina valorile
eforturilor secţionale în elementele structurale şi deplasările structurii,
considerând influenţa mărimii deplasărilor asupra eforturilor (scrierea condiţiilor
de echilibru se face considerând structura în poziţie deformată).
Calculul de stabilitate este un caz particular al calculului de ordinul II
geometric neliniar, deoarece dacă, analizând modul de comportare al unei
structuri prin calcul de ordinul II se obţin, pentru un nivel al încărcărilor exterioare
aplicate, valori foarte mari ale deplasărilor, înseamnă că structura a ajuns într-o
situaţie limită a echilibrului stabil.
III.2 TIPURI DE CALCUL DE ORDINUL II
Stabilirea tipului de calcul (analiză) de ordinul II ce se efectuează pentru o

structură presupune considerarea atât a efectului produs de încărcările
exterioare aplicate asupra deformării structurii, prin relaţiile încărcare – deplasare
(P-Δ), cât şi a relaţiilor existente între eforturile unitare ce apar pe secţiunea
transversală a elementelor structurale şi deformaţiile specifice, definite de
curbele caracteristice ale materialelor (σ-ε).
27
a) Calcul de ordinul II, elastic liniar şi geometric neliniar

Pentru calculul geometric neliniar în domeniul de comportare liniar elastic al
materialului, relaţiile între eforturile unitare de pe secţiunea elementelor
structurale şi deformaţiile specifice pot fi exprimate prin funcţii a căror alură este
de tipul celor prezentate în Capitolul II, fig. II.2a. Expresiile relaţiilor de legătură
au fost stabilite pe baza legii generalizate a lui Hooke din teoria elasticităţii, ele
având forma următoare:
1
εx = [ σ x − μ( σ y + σ z )]
E
1
ε y = [ σ y − μ( σ z + σ x )]
E
1
ε z = [ σ z − μ( σ x + σ y )]
E (III.1)
2( 1 + μ )
γ xy = τ xy
E
2( 1 + μ )
γ yz = τ yz
E
2( 1 + μ )
γ zx = τ zx
E
În calculul geometric neliniar pot apărea însă deplasări mari ale structurii şi
de aceea legătura între forţele aplicate şi deplasările structurii este exprimată
prin relaţii neliniare, dar se admite faptul că deplasările de tip corp rigid sunt mici.
⎛ ∂v ⎞ 1 ⎡⎛ ∂u ⎞ ⎛ ∂v ⎞ ⎛ ∂w ⎞ ⎤
2 2 2
ε y = ⎜⎜ ⎟⎟ + ⎢⎜⎜ ⎟⎟ + ⎜⎜ ⎟⎟ + ⎜⎜ ⎟⎟ ⎥
⎝ ∂y ⎠ 2 ⎢⎣⎝ ∂y ⎠ ⎝ ∂y ⎠ ⎝ ∂y ⎠ ⎥⎦
⎛ ∂v ⎞ 1 ⎡⎛ ∂u ⎞ ⎛ ∂v ⎞ ⎛ ∂w ⎞ ⎤
2 2 2
ε y = ⎜⎜ ⎟⎟ + ⎢⎜⎜ ⎟⎟ + ⎜⎜ ⎟⎟ + ⎜⎜ ⎟⎟ ⎥
⎝ ∂y ⎠ 2 ⎣⎢⎝ ∂y ⎠ ⎝ ∂y ⎠ ⎝ ∂y ⎠ ⎦⎥
⎛ ∂w ⎞ 1 ⎡⎛ ∂u ⎞ ⎛ ∂v ⎞ ⎛ ∂w ⎞ ⎤
2 2 2
εz = ⎜ ⎟ + ⎢⎜ ⎟ + ⎜ ⎟ + ⎜ ⎟ ⎥
⎝ ∂z ⎠ 2 ⎣⎢⎝ ∂z ⎠ ⎝ ∂z ⎠ ⎝ ∂z ⎠ ⎦⎥
∂u ∂v 1 ⎡⎛ ∂u ⎞⎛ ∂u ⎞ ⎛ ∂v ⎞⎛ ∂v ⎞ ⎛ ∂w ⎞⎛ ∂w ⎞⎤
γ xy = + + ⎢⎜ ⎟⎜ ⎟ + ⎜ ⎟⎜ ⎟ + ⎜ ⎟⎜ ⎟⎥
∂y ∂x 2 ⎣⎝ ∂x ⎠⎜⎝ ∂y ⎟⎠ ⎝ ∂x ⎠⎜⎝ ∂y ⎟⎠ ⎝ ∂x ⎠⎜⎝ ∂y ⎟⎠⎦
∂v ∂w 1 ⎡⎛ ∂u ⎞⎛ ∂u ⎞ ⎛ ∂v ⎞⎛ ∂v ⎞ ⎛ ∂w ⎞⎛ ∂w ⎞⎤
γ yz = + + ⎢⎜ ⎟⎜ ⎟ + ⎜ ⎟⎜ ⎟ + ⎜ ⎟⎜ ⎟⎥
∂z ∂y 2 ⎣⎜⎝ ∂y ⎟⎠⎝ ∂z ⎠ ⎜⎝ ∂y ⎟⎠⎝ ∂z ⎠ ⎜⎝ ∂y ⎟⎠⎝ ∂z ⎠⎦
∂w ∂u 1 ⎡⎛ ∂u ⎞⎛ ∂u ⎞ ⎛ ∂v ⎞⎛ ∂v ⎞ ⎛ ∂w ⎞⎛ ∂w ⎞⎤
γ zx = + + ⎜ ⎟⎜ ⎟ + ⎜ ⎟⎜ ⎟ + ⎜ ⎟⎜ ⎟
∂x ∂z 2 ⎢⎣⎝ ∂z ⎠⎝ ∂x ⎠ ⎝ ∂z ⎠⎝ ∂x ⎠ ⎝ ∂z ⎠⎝ ∂x ⎠⎥⎦ (III.2)
28
Pentru exprimarea matematică a relaţiilor de legătură între deformaţii

specifice şi deplasări se vor considera atât termenii caracteristici calculului de
ordinul I, dar şi termeni superiori, de ordinul II, rezultând forma dată de relaţiile
(III.2) pentru deformaţiile de tip alungiri ε x , ε y , ε z din eforturi unitare normale
σ x , σ y , σ z , respectiv pentru deformaţiile de lunecare γ x , γ y , γ z din eforturile de
forfecare τ xy ,τ yz ,τ zx :
Analizând expresiile (III.2) de mai sus se pot identifica cele două

componente care definesc tensorul deformaţiilor specifice în calculul geometric
neliniar:
− componenta liniară, dată de expresia:
⎧ ∂u ∂v ∂w ⎛ ∂u ∂v ⎞ ⎛ ∂v ∂w ⎞ ⎛ ∂w ∂u ⎞⎫
ε LT = ⎨ , , , ⎜⎜ + ⎟⎟, ⎜⎜ + ⎟⎟, ⎜ + ⎟⎬ (III.3)
⎩ ∂x ∂y ∂z ⎝ ∂y ∂x ⎠ ⎝ ∂z ∂y ⎠ ⎝ ∂x ∂z ⎠⎭
− componenta neliniară, care se poate scrie sub forma:
⎧ 1 ⎡⎛ ∂u ⎞ 2 ⎛ ∂v ⎞ 2 ⎛ ∂w ⎞ 2 ⎤ 1 ⎡⎛ ∂u ⎞ 2 ⎛ ∂v ⎞ 2 ⎛ ∂w ⎞ 2 ⎤ ⎫
⎪ ⎢⎜ ⎟ + ⎜ ⎟ + ⎜ ⎟ ⎥, ⎢⎜⎜ ⎟⎟ + ⎜⎜ ⎟⎟ + ⎜⎜ ⎟⎟ ⎥, ⎪
⎪ 2 ⎢⎣⎝ ∂x ⎠ ⎝ ∂x ⎠ ⎝ ∂x ⎠ ⎥⎦ 2 ⎢⎣⎝ ∂y ⎠ ⎝ ∂y ⎠ ⎝ ∂y ⎠ ⎥⎦ ⎪
⎪ ⎪
⎪ 1 ⎡⎛ ∂u ⎞ ⎛ ∂v ⎞ ⎛ ∂w ⎞ ⎤ 1 ⎡⎛ ∂u ⎞⎛ ∂u ⎞ ⎛ ∂v ⎞⎛ ∂v ⎞ ⎛ ∂w ⎞⎛ ∂w ⎞⎤ ⎪
2 2 2
ε NL
T
= ⎨ ⎢⎜ ⎟ + ⎜ ⎟ + ⎜ ⎟ ⎥, ⎢⎜ ⎟⎜⎜ ⎟⎟ + ⎜ ⎟⎜⎜ ⎟⎟ + ⎜ ⎟⎜⎜ ⎟⎟⎥, ⎬
⎪ 2 ⎢⎣⎝ ∂z ⎠ ⎝ ∂z ⎠ ⎝ ∂z ⎠ ⎥⎦ 2 ⎣⎝ ∂x ⎠⎝ ∂y ⎠ ⎝ ∂x ⎠⎝ ∂y ⎠ ⎝ ∂x ⎠⎝ ∂y ⎠⎦ ⎪
⎪ ⎪
⎪ 1 ⎡⎛⎜ ∂u ⎞⎟⎛⎜ ∂u ⎞⎟ + ⎛⎜ ∂v ⎞⎟⎛⎜ ∂v ⎞⎟ + ⎛⎜ ∂w ⎞⎟⎛⎜ ∂w ⎞⎟⎤, 1 ⎡⎛⎜ ∂u ⎞⎟⎛⎜ ∂u ⎞⎟ + ⎛⎜ ∂v ⎞⎟⎛⎜ ∂v ⎞⎟ + ⎛⎜ ∂w ⎞⎟⎛⎜ ∂w ⎞⎟⎤ ⎪
⎪ 2 ⎢⎣⎜⎝ ∂y ⎟⎠⎝ ∂z ⎠ ⎜⎝ ∂y ⎟⎠⎝ ∂z ⎠ ⎜⎝ ∂y ⎟⎠⎝ ∂z ⎠⎥⎦ 2 ⎢⎣⎝ ∂z ⎠⎝ ∂x ⎠ ⎝ ∂z ⎠⎝ ∂x ⎠ ⎝ ∂z ⎠⎝ ∂x ⎠⎥⎦ ⎪
⎩ ⎭
(III.4)
Sub forma generală condensată, expresia deformaţiei specifice totale este:
{ε} = {ε L } + {ε NL } (III.5)
Expresiile deformaţiilor specifice axiale εx, εy, εz date de (III.2) conţin însă
numai termenii stabiliţi pe baza ipotezei conform căreia asupra solidului
deformabil acţionează numai forţe axiale. În cazul în care se consideră şi
deformaţiile provenind din momente încovoietoare după două direcţii ortogonale,
aceste expresii capătă forma:
29
⎛ ∂u ⎞ 1 ⎡⎛ ∂u ⎞ ⎛ ∂v ⎞ ⎛ ∂w ⎞ ⎤
2 2 2
d 2v d 2w
ε x = ⎜ ⎟ + ⎢⎜ ⎟ + ⎜ ⎟ + ⎜ ⎟ ⎥ − y − z
⎝ ∂x ⎠ 2 ⎣⎢⎝ ∂x ⎠ ⎝ ∂x ⎠ ⎝ ∂x ⎠ ⎥⎦ dx 2 dx 2
⎛ ∂v ⎞ 1 ⎡⎛ ∂u ⎞ ⎛ ∂v ⎞ ⎛ ∂w ⎞ ⎤
2 2 2
d 2w d 2u
ε y = ⎜⎜ ⎟⎟ + ⎢⎜⎜ ⎟⎟ + ⎜⎜ ⎟⎟ + ⎜⎜ ⎟⎟ ⎥ − z −x (III.6)
⎝ ∂y ⎠ 2 ⎢⎣⎝ ∂y ⎠ ⎝ ∂y ⎠ ⎝ ∂y ⎠ ⎥⎦ dy 2 dy 2
⎛ ∂w ⎞ 1 ⎡⎛ ∂u ⎞ ⎛ ∂v ⎞ ⎛ ∂w ⎞ ⎤
2 2 2
d 2u d 2v
εz = ⎜ ⎟ + +
⎢⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ + ⎟ ⎥ − x − y
⎝ ∂z ⎠ 2 ⎣⎢⎝ ∂z ⎠ ⎝ ∂z ⎠ ⎝ ∂z ⎠ ⎥⎦ dz 2 dz 2
b) Calcul de ordinul II, elastic neliniar şi geometric neliniar

În acest tip de calcul se consideră că atât relaţiile încărcare-deplasare, cât şi
relaţiile efort unitar-deformaţie specifică sunt neliniare, curbele ce definesc
aceste perechi de mărimi fiind asemănătoare celei prezentate în figura II.2b. Ca
şi pentru calculul elastic liniar şi geometric neliniar, structura poate suferi
deformaţii mari, însă rotirile de corp rigid trebuie să rămână mici.
Ca urmare a celor prezentate anterior se poate concluziona că pentru
ambele tipuri de calcul prezentate la punctele a) şi b) ecuaţiile de echilibru dintre
forţele aplicate şi eforturile de pe secţiunile transversale a elementelor trebuie
formulate considerând poziţia deformată a structurii. Întrucât, aşa cum precizam
anterior, sub acţiunea forţelor deplasările pot căpăta valori semnificative în
procesul de deformare, rigiditatea structurii va fi şi ea influenţată de poziţia şi
valorile încărcărilor aplicate.
Forma neliniară a relaţiilor încărcare-deplasare face ca principiul
suprapunerii efectelor, cunoscut din calculul de ordinul I pentru structuri acţionate
simultan de mai multe sisteme de forţe, să nu mai poată fi aplicat decât în
anumite condiţii particulare ce vor fi prezentate în cele ce urmează.
Aşa cum se arăta în Capitolul II, în special în cazul fenomenelor de
instabilitate considerate ca şi cazuri particulare ale calculului de ordinul II
geometric neliniar, soluţia problemei nu este unică, datorită faptului că pot exista
mai multe curbe încărcare-deplasare post-critice care caracterizează
comportarea structurii analizate. Necunoaşterea alurii curbei încărcare-deplasare
face ca soluţia atât în calculul de ordinul II elastic liniar şi geometric neliniar, cât
30
şi în cel elastic şi geometric neliniar să se obţină printr-un calcul iterativ,

considerând încărcarea aplicată în mai mulţi paşi consecutivi.
c) Calcul de ordinul II, elasto-plastic neliniar şi geometric neliniar

Acest tip de analiză prezintă particularitatea că alături de relaţiile încărcare-
deplasare şi efort unitar-deformaţie specifică considerate neliniare şi relaţia
moment încovoietor-curbură (M-φ) este neliniară. Din punct de vedere al alurii,
curbele obţinute din perechi de valori încărcare-deplasare, respectiv efort unitar-
deformaţie specifică seamănă cu cele prezentate în figurile II.2c-g.
Caracteristic comportării elasto-plastice a materialului din care sunt alcătuite
elementele structurale este faptul că datorită încovoierii excesive există pericolul
apariţiei unor articulaţii plastice. Întrucât în calculul de ordinul II efectul forţelor
axiale asupra valorii momentelor încovoietoare devine important, rezultă că
valorile momentelor încovoietoare plastice cresc şi deci odată cu creşterea
forţelor axiale, rigiditatea structurală se va reduce semnificativ.
Reducerea rigidităţii datorită apariţiei articulaţiilor plastice poate conduce la
colapsul structurii prin aparitia fenomenelor pierdere a stabilităţii la valori ale
încărcărilor mult sub cele corespunzând unor analize ce consideră o comportare
în domeniul elastic al materialului. Acest lucru este ilustrat cantitativ în figurile
II.12a şi b, respectiv II.13b. O astfel de comportare a materialului apare de regulă
în situaţii reale, ca urmare a proceselor complexe din timpul fabricării elementelor
structurale din oţel sau beton, dar şi ulterior prin procese fizico-mecanice ce se
dezvoltă în timp în structura materialelor (de exemplu contracţia şi curgerea lentă
a betonului, fisurarea secţiunilor din beton, fisurarea secţiunilor din oţel ca
urmare a fenomenului de oboseală etc.).
31
III.3 CALCULUL DE ORDINUL II GEOMETRIC NELINIAR
III.3.1 Specificul calculului geometric neliniar
În calculul geometric neliniar deplasările elementelor sub influenţa

încărcărilor aplicate pot deveni semnificative. În aceste situaţii, efectul pe care îl
au forţele axiale în element asupra încovoierii acestuia nu mai pot fi neglijate aşa
cum se întâmplă în cazul admiterii ipotezei micilor deplasări (calcul de ordinul I).
Influenţa forţelor axiale asupra deplasărilor şi eforturilor într-un element
structural, manifestată prin apariţia unui moment încovoietor suplimentar, poate fi
pusă în evidenţă considerând bara dublu articulată din figura III.1.
Figura III.1
În figura de mai sus MQ(x) reprezintă momentul încovoietor datorat forţelor

transversale Q, iar MP(x) momentul încovoietor datorat forţei axiale P, în
secţiunea x, care au expresiile simple:
MQ(x) = Q⋅x (III.7)
MP(x) = P⋅y(x) (III.8)
32
unde y(x), respectiv ymax sunt considerate deplasări de ordinul II.

Momentul încovoietor total, cunoscut şi ca moment de ordinul II, se poate
scrie pentru acest caz simplu astfel :
MII(x) = MQ(x) + MP(x) = Q⋅x + P⋅y(x) (III.9)
În calculul de ordinul I, valoarea forţelor axiale fiind mică, al doilea termen
din realţia (III.9) tinde către 0 şi deci expresia momentului încovoietor total se
obţine scriind echilibrul pe structura nedeformată. Aşa cum precizam la început,
esenţa calcului de ordinul II constă în exprimarea ecuaţiilor de echilibru pe
structura aflată în poziţie deformată, situaţie în care surplusul de moment dat de
forţele axiale P nu mai poate fi neglijat. Valorile momentului încovoietor total
MII(x) şi deplasării maxime ymax se pot stabili integrând ecuaţia fibrei medii
deformate a barei din figura III.1.
M( x )
y '' = − (III.10)
EI
unde E reprezintă modulul de elasticitate al materialului barei, iar I momentul de
inerţie al secţiunii transversale a barei în raport cu axa de încovoiere.
Ţinând seama de relaţiile (III.8) şi (III.9) relaţia (III.10) se poate rescrie sub forma:
1
y '' = − ⋅ (Q ⋅ x + P ⋅ y ) (III.11)
EI
Dacă se introduce notaţia:
P
k2 = (III.12)
EI
se obţine ecuaţia diferenţială liniară, de ordinul 2, neomogenă:
Q⋅x
y '' + k 2 ⋅ y = − (III.13)
EI
Soluţia generală a acestei ecuaţii diferenţiale este de forma:
Q
y = C1 sin kx + C 2 cos kx − x (III.14)
P
Constantele C1 şi C2 se determină din condiţiile de margine astfel:
l
Pentru x = 0 → y = 0 , iar pentru x = → y' = 0 .
2
33
Din prima condiţie de mai sus rezultă C2=0, iar a doua condiţie conduce la:
Q
y ' = C1 K cos kx − C 2 k sin kx − (III.15)
P
l
care pentru situaţia particulară x = devine :
2
⎛l ⎞ kl Q Q
y ' ⎜ ⎟ = C1 k cos − = 0 → C1 = (III.16)
⎝2 ⎠ 2 P kl
Pk cos
2
Ţinând seama de expresiile constatelor C1, respectiv C2 şi de relaţiile (III.9)
şi (III.14) se pot scrie expresiile generale ale deplasării şi momentului încovoietor
de ordinul II, în secţiunea curentă x a barei din figura III.1:
⎛ ⎞
Q Q Q ⎜ sin kx ⎟
y II ( x ) = sin kx − x = ⎜ − x⎟ (III.17)
kl P P⎜ kl ⎟
Pk cos ⎜ k cos ⎟
2 ⎝ 2 ⎠
⎛ ⎞
⎜ sin kx ⎟ sin kx
M II ( x ) = Q ⋅ x + Q⎜ − x⎟ = Q (III.18)
⎜ k cos kl ⎟ k cos
kl
⎜ ⎟
⎝ 2 ⎠ 2
Deplasarea de ordinul II maximă se obţine din expresia (III.17) pentru
x = l / 2 şi după prelucrări simple se poate scrie sub forma:
Ql ⎛ kl kl ⎞
⎜ tg − ⎟
⎛ ⎞
l ⎜ 2 2⎟
y II max = y ⎜ ⎟ = 22 (III.19)
⎝ 2 ⎠ k EIl ⎜ k ⎟
⎜ ⎟
2 ⎝ ⎠
kl
Introducând notaţia = A expresia (III.19) ce dă deplasarea maximă, devine:
2
Q ⋅ l 3 ⎛ tgA − A ⎞
y II
max = ⎜ ⎟ (III.20)
8 EI ⎝ A 3 ⎠
Exprimând forţa transversală Q aplicată pe bară în funcţie de deplasarea
maximă în calculul de ordinul II vom avea:
8 EI ⎛ A 3 ⎞ II
Q= ⎜ ⎟ ⋅ y max (III.21)
l 3 ⎜⎝ tgA − A ⎟⎠
34
Conform relaţiei forţă-deplasare din calculul de ordinul I, forţa pe direcţia

unui grad de libertate este dată de produsul dintre rigiditate (K) şi deplasarea pe
direcţia aceluiaşi grad de libertate (U):
P = K ⋅U (III.22)
Extinzând acest principiu şi în calculul de ordinul II efectuat pentru bara din
figura III.1 şi analizând forma expresiei (III.21) se poate spune că factorul:
8 EI ⎛ A 3 ⎞
3 ⎜
⎜ ⎟⎟ = K II (III.23)
l ⎝ tgA − A ⎠
reprezintă tocmai rigiditatea barei la încovoiere în calculul de ordinul II. Întrucât
expresia lui A depinde de valoarea forţei axiale P prin intermediul mărimii
introduse k, se poate concluziona că rigiditatea barei în calculul de ordinul II
depinde pe lângă E şi I şi de valoarea forţelor axiale din elementul structural.
Considerând câteva valori pentru parametrul A în domeniul de existenţă

⎡ π⎤
⎢⎣0 , 2 ⎥⎦ al funcţiei tangentă, se poate arăta uşor că pe măsură ce forţa axială în
element creşte, valoarea rigidităţii se reduce.

π π 2 EI EI EI
A(1) = → P (1) = = 0.154 ⇒ K II (1) = 23.632
16 64 l 2 l2 l3
π π 2 EI EI EI
A(2 ) = → P (2 ) = = 0.617 2 ⇒ K II (2 ) = 22.024 3 < K II (1)
8 16 l 2 l l (III.24)
π π 2 EI EI EI
A(3 ) = → P (3 ) = = 2.467 2 ⇒ K (3 ) = 18.064 3 < K (2 )
II II
4 4l 2 l l
π π 2EI EI
A(4 ) = → P (4 ) = 2 = 9.870 2 → tgA → ∞ ⇒ K II (4 ) ≅ 0
2 l l
Deci este posibil ca în calculul de ordinul II geometric neliniar să existe un
moment în care, datorită valorilor foarte mari ale forţelor axiale, rigidităţile unuia
sau mai multor elemente ce alcătuiesc o structură de rezistenţă să se reducă
foarte mult, situaţie în care se produce colapsul structurii, de exemplu prin
fenomene de prin pierdere a stabilităţii.
35
III.3.2 Suprapunerea efectelor în calculul geometric neliniar
Spre deosebire de calculul de ordinul I, în calculul de ordinul II

suprapunerea efectelor (eforturi, deplasări, deformaţii) se poate face numai în
anumite condiţii. Pentru exemplificare se consideră un element dintr-o
structură având rigiditatea la încovoiere constantă (EI = const) şi forţa axială N
constantă pe toată lungimea (Fig. III.2).
Figura III.2
Momentul încovoietor într-o secţiune curenţă a barei considerate se poate

scrie sub forma:
M = M I + M II (III.25)
în care:
MI este partea din moment care depinde de deplasările y şi în expresia
căreia intervin la puterea întâi atât forţa axială cât şi săgeata y;
MII cuprinde efectul dat de sarcinile verticale Q.
Ecuaţia axei medii deformate a barei se poate scrie sub forma:
EIy ' '+M I = −M II (III.26)
ceea ce reprezintă de fapt o ecuaţie diferenţială liniară, neomogenă, cu
coeficienţi constanţi. Soluţia acestei ecuaţii este de forma:
y = y I + y II (III.27)
în care yI este soluţia generală a ecuaţiei:
EIy ' '+M I = 0 (III.28)
36
iar yII este o soluţie particulară a ecuaţiei (III.28).

În relaţiile de mai sus yI este o funcţie neliniară de N şi de distanţa unde se
evaluează momentul încovoietor, măsurată în lungul barei x, iar yII este o funcţie
de Q, N şi x, în care Q intervine la puterea I. De aici se poate concluziona că y
este o funcţie liniară de Q şi neliniară în N şi x, deci principiul suprapunerii
efectelor poate fi aplicat numai în raport cu sarcinile verticale Q şi numai dacă
forţa axială N este constantă (Fig. III.3).
Figura III.3
Dacă forţa axială este constantă şi asupra elementului considerat

acţionează încărcările transversale Q1 şi Q2 putem scrie următoarea relaţie:
y (Q1,N ) + y (Q 2 ,N ) = y (Q1+Q 2 ,N ) (III.29)
Concluzia exprimată de relaţia (III.29) se poate extinde şi asupra

necunoscutelor de tip rotire ϕ ≈ y' şi a momentelor încovoietoare M = -EIy".
III.4 CALCULUL DE STABILITATE
III.4.1 Specificul calculului de stabilitate
Fenomenele de instabilitate pot fi considerate ca situaţii limită în calculul de

ordinul II geometric neliniar, ca urmare a deformării excesive a elementelor
37
structurale. Eforturile secţionale nu mai pot echilibra încărcările exterioare al

căror efect creşte tocmai datorită influenţei pe care forţele axiale o au asupra
momentelor încovoietoare şi elementul iese din poziţia de echilibru stabil sau
indiferent. Specificul calculului de stabilitate are poate fi evidenţiat pornind de la
metoda lui Leonhard Euler [8], [61], [77] care consideră modelul static al unei
bare simplu rezemate de lungime l şi articulată la capete (Fig. III.4).
Figura III.4
Bara este încărcată axial cu forţa P de compresiune, dar şi cu o forţă

transversală uniform distribuită destabilizatoare, q. Dezvoltările matematice
pentru stabilirea comportării barei sub încărcările aplicate au la bază următoarele
ipoteze:
− axa barei este considerată rectilinie (deci fără imperfecţiuni);
− forţa axială în bară N este considerată constantă;
− materialul rămâne în domeniul de comportare liniar elastic;
− rigiditatea barei la încovoiere, EI este considerată constantă în decursul
deformării.
Pornind de la exprimarea eforturilor pe axa deformată a barei, momentul
încovoietor are forma:
M = −Py + M 0 ( x ) (III.30)
relaţie în care M 0 ( x ) reprezintă momentul dat de sarcinile transversale q.
38
Ecuaţia axei deformate, ţinând seama de ipoteza micilor deplasări, pentru

modelul de calcul considerat este:
EI 1
M= = EIy '' , deoarece ρ = (III.31)
ρ y ''
Egalând relaţiile (III.30) şi (III.31) şi făcând notaţia k 2 = P / EI rezultă ecuaţia

diferenţială:
2 M0 (x )
y '' + k 2 y = (III.32)
EI
Presupunând că forţa transversală este egală cu (q=0), atunci M 0 ( x ) devine

zero şi deci:
2
y '' + k 2 y = 0 (III.33)
care este o ecuaţie diferenţială liniară omogenă cu coeficienţi constanţi. Soluţia

generală a ecuaţiei de mai sus este de forma:
y = A sin kx + B cos kx (III.34)
Constantele A şi B se pot determina din condiţiile la limită, care se pot scrie

astfel:
⎧y = 0
x =0:⎨
⎩M = 0
(III.35)
⎧y = 0
x=l:⎨
⎩M = 0
obţinându-se următorul sistem de ecuaţii:
⎧A ⋅ 0 + B ⋅ 1 = 0
⎨ (III.36)
⎩ A sin nl + B cos nl = 0
Deoarece condiţiile la limită au fost scrise în mai multe puncte, soluţia

ecuaţiei diferenţiale (III.37) nu este unic determinată, pe lângă soluţia banală
(y=0) existând şi soluţii nebanale (y≠0) corespunzătoare anumitor valori ale lui k,
numite valori proprii. Pentru rezolvarea sistemului de ecuaţii (III.36) şi admiterea
39
soluţiilor nebanale, se pune condiţia ca determinantul sistemului să fie egal cu zero,

deci:
0 1
D= = 0 ⇒ sin kl = 0 ⇒ kl = nπ cu n = (1,2 ,3 ,...) (III.37).
sin kl cos kl
Ecuaţia D=0 se numeşte ecuaţie de stabilitate şi pe baza ei se pot

determina valorile încărcărilor pentru care bara analizată iese din poziţia de
echilibru sau îşi pierde stabilitatea prin flambaj. Acestea se numesc încărcări
critice şi pot fi determinate cu relaţia:
n 2π 2
Pcr ,n = EI , n = ( 1,2,3...) (III.38)
l2
Fiecărei valori a parametrului n, deci fiecărei valori a încărcării critice îi

corespunde o anumită formă deformată, numită formă proprie de pierdere a stabilităţii.
Expresiile formelor deformate se pot determina considerând o funcţie de forma:
n πx
w = q n sin (III.39)
l
Din punct de vedere teoretic, din infinitatea încărcărilor critice determinate,

interesează valoarea cea mai mică pentru care bara îşi pierde stabilitatea şi
anume pentru n=1:
π2
Pcr ,1 = PE = EI (III.40)
l2
Relaţia de mai sus a fost descoperită de Euler în anul 1744, dar are la bază
ipotezele prezentate la început. Încărcarea Euler reprezintă de fapt încărcarea de
pierdere a stabilităţii pentru barele cu axa rectilinie, la care exprimarea
echilibrului se face în raport cu poziţia nedeformată. Totuşi, pentru elemente
imperfecte, cum sunt de exemplu cele a căror axă nu este rectilinie, echilibrul
trebuie exprimat considerând poziţia deformată, valorile momentelor
încovoietoare ce conduc la fenomene de instabilitate fiind influenţate atât de
mărimea deplasărilor, cât şi de valorile forţei axiale. Această condiţie reprezintă,
40
aşa cum precizam în paragrafele precedente, esenţa calculului de ordinul II.
Pentru fiecare din valorile încărcărilor critice, bara poate fi în echilibru nu

numai când axa sa este rectilinie, ci şi atunci când este deformată (echilibru
indiferent, a se vedea Capitolul II) şi de aceea metoda de determinare a valorilor
încărcărilor critice se mai numeşte metoda echilibrului adiacent.
În momentul în care încărcările exterioare ating valorile critice, bara iese din
poziţia de echilibru şi tinde să ocupe o nouă poziţie de echilibru. Comportarea
barei corespunde modelului bifrucării echilibrului, prezentat în Capitolul II.
Dacă relaţia (III.40) se împarte la aria secţiunii transversale a barei, A, se

obţine expresia efortului unitar critic Euler:
π2
σE = E (III.41)
(l / i )2
relaţie în care i = I / A , reprezintă raza de giraţie a secţiunii transversale a
barei considerate.
Raportul l/i este numit zvelteţe şi reprezintă parametrul de bază adimensional

care reflectă comportarea la flambaj a barei. Reprezentând grafic efortul unitar critic
Euler σ E în funcţie de raportul l / i se obţine hiperbola Euler (Fig. III.5).
Figura III.5
41
Acest grafic are însă semnificaţie atât timp cât σ E nu depăşeşte valoarea
limitei de curgere a materialului, fy, deci în domeniul liniar elastic. Conform figurii
III.5, pierderea de stabilitate prin flambaj a barelor comprimate poate apărea
atunci când zvelteţea barei depăşeşte valoarea limită:
l E
=π (III.42)
i fy
Pentru barele imperfecte (reale), graficul prezintă o zonă de tranziţie de la

linia orizontală către hiperbola lui Euler schematizată în figura III.5, prin linia
punctată. Hiperbola lui Euler stă la baza determinării curbelor europene de
flambaj ce au o importanţă deosebită în studiul stabilităţii structurilor.
Relaţia (III.40) a fost ulterior generalizată şi pentru bare având alte condiţii
de rezemare decât bara analizată, prin introducerea noţiunii de lungime de
flambaj. Aceasta reprezintă lungimea unei bare fictive, dublu articulate care are
aceeaşi încărcare critică de flambaj ca şi bara cu rezemări particulare. Lungimea
de flambaj reprezintă, din punct de vedere geometric, distanţa dintre două puncte
de inflexiune ale deformatei barei.
Figura III.6
42
În figura III.6 sunt prezentate, pentru cazuri uzuale de rezemare, valorile

lungimilor de flambaj.
Folosind ca parametru lungimea de flambaj, relaţia (III.40) utilizată cel mai
adesea pentru determinarea valorii încărcării de flambaj capătă forma:
π2
Pcr ,1 = PE = 2
EI (III.43)
lf
Pe baza celor prezentate mai sus se poate concluziona că specificul
calculului de stabilitate constă în stabilirea unei valori minime a încărcărilor
exterioare pentru care structura sau elementul structural îşi pierde stabilitatea,
exprimând relaţiile de echilibru considerând influenţa deplasărilor asupra
eforturilor.
III.4.2 Metode pentru determinarea încărcării critice
III.4.2.1 Metoda energetică
Este cunoscut faptul că, pentru structurile conservative, lucrul mecanic al

forţelor exterioare se transformă integral în energie de deformaţie, iat în cazul în
care aceste forţe dispar, energia de deformaţie este consumată pentru a
readuce structura în poziţia iniţială, nedeformată. Metoda energetică [77] poate fi
utilizată pentru determinarea valorii încărcării critice de pierdere a stabilităţii în
cazul structurilor conservative. Principiul metodei constă în minimizarea variaţiei
energiei potenţiale totale utilizând relaţia:
∂∏
=0 (III.44)
∂α j
în care ∏ este energia potenţială, iar α j sunt parametrii nedeterminaţi ce
definesc o curbă înlocuitoare pentru axa deformată a barei care nu este

cunoscută.
43
Se consideră pentru studiu o bară simplu rezemată comprimată de forţa

exterioară P în două poziţii deformate: poziţia y şi o poziţie deformată adiacentă
y ' foarte apropiată de y (Fig. III.7).
Figura III.7
Celor două poziţii le corespund variaţii ale energiei potenţiale astfel: poziţiei
y variaţia ∏( y ) , iar poziţiei y ' variaţia ∏( y ' ) . Pentru ca echilibrul barei să fie
stabil trebuie ca energia potenţială ∏( y ) să aibă valoare minimă, deci pentru
orice poziţie defomată apropiată y ' , ∏( y ' ) > ∏( y ) . Dacă efectul forţelor axiale
asupra deplasărilor barei în poziţia y este neglijat, atunci înseamnă că ∏( y ) =0,
condiţia de minim a variaţiei energiei potenţiale fiind:
2 2
Ny '
l l EIy ' '
∏( Δ ) = ∫
'
dx + ∫ dx > 0 (III.45)
0 2 0 2
Dacă se presupune că forţa axială în bară este constantă (N=P), din relaţia
(III.45) poate fi determinată valoarea forţei critice pentru care bara îşi pierde
stabilitatea:
l
'' 2
∫ EIy dx
P < Pcr = 0
l
(III.46)
'2
∫ y dx
0
Totuşi considerând relaţia (III.46) se poate observa că, aplicarea acestei

metode pentru stabilirea valorii încărcării critice este posibilă numai alegând o
curbă înlocuitoare y(x) pentru forma deformată a structurii, iniţial necunoscută,
lucru ce atestă caracterul aproximativ al metodei.
Criteriul energetic de stabilitate este potrivit pentru analiza stabilităţii
sistemelor structurale conservative, metoda energetică putând fi utilizată pentru
44
determinarea valorilor aproximative ale încărcărilor critice ale structurilor

complexe (cazul barelor a căror rigiditate nu este uniformă, al barelor
comprimate ce au forţă axială variabilă etc.). Totuşi valorile încărcărilor critice
obţinute utilizând criteriul energetic reprezintă o limită superioară a valorii
încărcării critice. De interes în proiectarea structurilor ar fi însă găsirea unei limite
inferioare a încărcării critice ce nu trebuie depăşită. Plecând de la aceste
considerente, au fost dezvoltate alte procedee aproximative care pot furniza
valori satisfăcătoare ale încărcării critice.
III.4.2.2 Câtul Rayleigh
Metoda [8], [50] devine utilă atunci când forma deformată aproximativă
poate fi intuită în aşa fel încât să nu existe decât un singur parametru
necunoscut. Se porneşte de la formularea variaţională a energiei potenţiale:
l
∏ [ y ( x )] = ∫ Φ( x , y , y ' , y '' )dx (III.47)
0
unde y(x) este o funcţie ce defineşte forma deformată a structurii. Limitând

problema de studiu a stabilităţii la bifurcarea echilibrului astfel încât y(x)=0 să fie
poziţia de echilibru a cărei stabilitate se studiază şi presupunând că toate
încărcările aplicate pe structură depind de un singur parametru P, energia
potenţială ∏ , care este o funcţională pătratică ( ∏ = δ 2 ∏ ) se poate exprima sub
forma:
∏ = δ 2 ∏ = U − PW = ( PR − P )W (III.48)
În relaţia de mai sus U este expresia pătratică pozitiv definită a energiei de
deformaţie independentă de încărcarea P, iar W este expresia pătratică poztiv
definită ce defineşte lucrul mecanic pe unitatea de încărcare. Din relaţia (III.48)
se poate deduce câtul Rayleigh sub forma:
PR = U / W (III.49)
care este funcţie de forma deformată a structurii ( PR = PR [ y ( x )] ).
45
Deoarece W este totdeauna pozitivă criteriul de stabilitate poate fi definit

astfel:
− echilibrul este stabil, dacă P < PR pentru orice funcţie y ( x ) admisibilă a
formei deformate;
− echilibrul este critic, dacă P ≤ PR pentru orice funcţie y ( x ) admisibilă şi
dacă P = PR numai pentru anumite valori ale funcţiei y ( x ) ;
− echilibrul este instabil, dacă P > PR pentru anumite valori ale funcţiei y ( x ) .
Deoarece, aşa cum s-a arătat anterior, ca limită de pierdere a stabilităţii se
consideră prima încărcare critică Pcr 1 se poate scrie că:
Pcr 1 = min( PR ) (III.50)
relaţie care demonstrează proprietatea de limită superioară pentru încărcarea
critică a câtului Rayleigh. Relaţia (III.50) evidenţiază faptul că pentru curba
exactă deformată y(x), δPR = 0 , ceea ce corespunde primei încărcări critice.
Această condiţie mai poate fi scrisă şi sub forma:
⎛U ⎞ U
= δU − PR δW = δ ∏ (III.51)
−1
W δPR = W δ ⎜ ⎟ = ( W δU − UδW )W = δU − δW
⎝W ⎠ W
expresie care demonstrează faptul că δ ∏ = 0 (sau δ( δ 2 ∏ ) = 0 este echivalent

cu δPR = 0 .
Câtul Rayleigh poate fi utilizat şi pentru determinarea încărcărilor critice
corespunzătoare modurilor superioare de pierdere a stabilităţii numai dacă
funcţiile ce definesc deformatele barei sunt combinaţii liniare între a doua formă
proprie şi formele superioare de pierdere a stabilităţii, excluzând însă prima
formă proprie. Este evident faptul că alegerea unei astfel de forme deformate se
poate face însă numai dacă prima formă proprie a fost deja stabilită.
Relaţia (III.49) este valabilă numai dacă poziţia de echilibru a barei este
caracterizată de o funcţie y(x)=0 (cazul pierderii de stabilitate prin bifurcarea
echilibrului). În caz contrar, energia potenţială de deformaţie ∏ nu mai coincide
cu variaţia sa de ordinul II δ 2 ∏ = δ 2U − Pδ 2 W , iar δ 2U ≠ U şi δ 2 W ≠ W . Se
46
poate arăta în mod similar celui anterior că încărcarea critică cu valoare minimă
este dată de relaţia:
δ 2U
Pcr 1 = min 2 (III.52)
δ W
III.4.2.3 Câtul Timoshenko
Pentru studiul structurilor static determinate există o altă metodă de găsire a

limitei superioare a încărcării critice, metoda câtului Timoshenko [8], care
furnizează aproximaţii destul de bune. Metoda se bazează pe evaluarea energiei
de deformţie din încovoiere corepunzătoare momentului încovoietor M, care
pentru bara simplu rezemată din figura (III.8a) are valoarea M = −Py .
a) b) c)
Figura III.8
Din condiţia ca variaţia energiei în stadiul critic să fie zero, rezultă:

2
( Py )2
l l P
⎛ dy ⎞
Φ=∫ dx − ∫ ⎜ ⎟ dx = P 2U1 − PW = 0 (III.53)
0 2EI 0 2 ⎝ dx ⎠
expresie în care U1 este energia de deformaţie provenită din M calculată pe baza

deformatei y(x), iar W este lucrul mecanic al încărcării similar cu cel de la câtul
47
Rayleigh. Din relaţia (III.53) se poate deduce expresia câtului Timoshenko PT , ca

limită superioară a valorii încărcării critice:
1 '2l
y dx
∫
W 0 2
PT = = (III.54)
U1 l 1 ⎡ y 2 ⎤
∫ ⎢ ⎥dx
0 2 ⎣ EI ( x ) ⎦
Relaţia de mai sus este însă valabilă doar în cazul structurilor static
determinate cum sunt consola din figura III.8b şi bara încastrată cu ghidaj din
figura III.8c. În cazul sistemelor static nedeterminate, cum sunt grinzile continue
comprimate, pentru utilizarea câtului Timoshenko în vederea stabilirii valorii
încărcării critice, se pot defini funcţii diferite y(x) ce caracterizează deformata pe
fiecare deschidere pentru a putea evalua momentele încovoietoare pornind de la
relaţia M = −Py .
Condiţia necesară ca PT să reprezinte un minim considerând forma
deformată de echilibru exactă y(x) este aceea ca δPT = 0 . Această proprietate
poate fi verificată pe baza relaţiei:
⎛W ⎞ ( δW − PδU1 )
δPT = δ ⎜⎜ ⎟⎟ = ( U1δW − W δU1 )U1 =
−2
(III.55)
⎝ U1 ⎠ U1
III.4.2.4 Metoda variaţională Rayleigh-Ritz
Deoarece în multe probleme nu este posibilă intuirea unei funcţii care să

ofere o aproximaţie suficient de bună a curbei deformate, aceasta din urmă
poate fi considerată ca o combinaţie liniară de mai multe funcţii. Soluţia
problemei se poate obţine fie prin minimizarea câtului Ryleigh, prezentat anterior,
fie prin minimizarea energiei potenţiale. Acesta este principiul metodei Rayleigh-
Ritz [8], [50].
Se porneşte de la aproximarea formei deformate printr-o combinaţie liniară
de mai multe funcţii, care se poate scrie sub forma:
N
y ( x ) = ∑ q k φk ( x ) (III.56)
k =1
48
în care qk sunt coeficienţi necunoscuţi, iar φk sunt funcţiile considerate (Fig. III.9).
Expresia energiei potenţiale de deformaţie a barei dublu articulate din figura
III.9 comprimată de o forţă P şi având o încărcare transversală q de formă
arbitrară este:
1 l/2 l/2
∏= ∫ ( EIy ' ' 2
− Py ' 2
)dx − ∫ qydx (III.57)
2 −l / 2 −l / 2
Figura III.9
Introducând relaţia (III.56) în expresia energiei potenţiale (III.57) şi scriind-o

sub forma:
∏ = U − PW − W p (III.58)
∂∏
impunând condiţia de minim a energiei potenţiale =0 ( k = 1,2,..., N ) rezultă
∂q k
ecuaţia:
∂U ∂W ∂W p
−P − = 0 ( k = 1,2,..., N ) (III.59)
∂q k ∂q k ∂q k
În relaţiile de mai sus U ,W au semnificaţia prezentată anterior (pentru câtul

Rayleigh şi Timoshenko), iar W p reprezintă lucrul mecanic al încărcării
transversale perturbatoare. Pentru cazul în care W p = 0 , deci când încărcarea
49
transversală lipseşte, ecuaţia (III.59) exprimată pentru diferite valori ale lui k
conduce la un sistem de ecuaţii liniare ai căror coeficienţi au forma:
l
Akm = ( EIφ '' k , φ '' m ) = ∫ EI ( x ) ⋅ φ' ' k ( x ) ⋅ φ' ' m ( x )dx
0
l
(III.60)
Bkm = ( Pφ k , φ m ) = ∫ Pφ' k ( x ) ⋅ φ' m ( x )dx
' '
şi din anularea determinantului sistemului (având ordinul m×n) se obţine ecuaţia

de echilibru critic de forma prezentată la punctul III.4.1 care conduce la
determinarea valorii încărcărilor critice şi ale formelor proprii deformate ale barei.
În cazul în care W p ≠ 0 , deci când există încărcare transversală destabilizatoare,
soluţia ecuaţiei (III.59) tinde către infinit dacă P se apropie de valoarea critică.
Minimizarea câtului Rayleigh PR este echivalentă cu minimizarea energiei
potenţiale conform relaţiei următoare:
U −2 −1 −1
δPR = δ ( ) = W ( W δU − UδW ) = W ( δU − PR δW ) = W δ ∏ (III.61)
W
relaţie ce a furnizat şi numele metodei Rayleigh-Ritz.
III.4.2.5 Metoda variaţională Galerkin
Această metodă [8], [50] se bazează în principal pe ecuaţiile diferenţiale de

echilibru critic ale axei deformate şi mai puţin pe minimizarea energiei potenţiale,
ea putând fi aplicată şi problemelor unde nu există energie potenţială. Ideea de
bază a metodei constă în utilizarea faptului că o funcţională ψ( x ) este identic
nulă în intervalul (0,l), dacă şi condiţia de mai jos :
l
∫ ψ( x )φk ( x ) = 0 (III.62)
0
este satisfăcută pentru toate fucţiile integrabile pătratice φk ( x ) (k = 1,2,..., N)

considerate în aproximarea axei deformate a unei bare. Dacă se porneşte de la
ecuaţia diferenţială L( y ) = 0 , cu L un operator diferenţial, atunci se poate scrie
că: ψ( x ) = L [ y ( x )] = 0 şi impunând condiţia:
50
l
∫ L [ y ( x )] ⋅ φk ( x )dx = 0 (III.63)
0
pentru toate funcţiile φk ( x ) ( k = 1,2,..., N ) ne asigurăm că ecuaţia diferenţială

este identic satisfăcută.
În timp ce metoda Rayleigh-Ritz implică atât condiţii de echilibru cât şi de
stabilitate, metoda Galerkin implică doar condiţii de echilibru.
III.4.2.6 Metoda aproximaţiilor succesive
Principiul metodei [8] constă în considerarea unei ecuaţii diferenţiale de

forma:
M( y ) − PN( y ) = 0 (III.64)
în care M, N sunt operatori diferenţiali şi alegând în prima aproximaţie o funcţie
care respectă condiţiile cinematice, y = y ( 1) ( x ) se procedează astfel:
1. Se evaluează p ( 1) ( x ) = N [ y ( 1) ( x )] şi se rezolvă M [ y ( 2 ) ( x )] = p ( 1) ( x )
2. Se evaluează p ( 2 ) ( x ) = N [ y ( 2 ) ( x )] şi se rezolvă M [ y ( 3 ) ( x )] = p ( 2 ) ( x )
…..
n. Se evaluează p ( n ) ( x ) = N [ y ( n ) ( x )] şi se rezolvă M [ y ( n +1) ( x )] = p ( n ) ( x )
Dacă y ( 1) ( x ) este o funcţie ce descrie o formă proprie de pierdere a
stabilităţii, atunci y ( 2 ) ( x ) diferă de y ( 1) ( x ) numai printr-un factor P atât timp cât
este valabilă ecuaţia: My ( 2 ) ( x ) − Ny ( 1) ( x ) = 0 . p ( n ) ( x ) sunt funcţii cunoscute care

pentru o bară simplu rezemată pot fi distribuţii ale încărcării transversale
necesare pentru scoaterea barei din poziţia de echilibru. Dacă y n este o funcţie
ce descrie o fromă proprie, atunci rezultă:
M( y n )
= Pcr ,n (III.65)
N( y n )
raport care se apropie de o valoare proprie a lui P atunci când n → ∞ . Pentru a
elimina dependenţa de x, integrând de la 0 la l cu factorul y ( n ) ( x ) , în a n-a
aproximaţie se obţine expresia încărcării critice sub forma:
51
l l
∫y
(n)
( x )M [ y ( n ) ( x )] dx ∫y
(n)
( x )N [ y ( n −1) ( x )] dx
an −1
P (n)
= 0
l
= 0
l
= (III.66)
(n) (n) (n) (n) an
∫y ( x )N [ y ( x )] dx ∫y ( x )N [ y ( x )] dx
0 0
Pentru exemplificare să considerăm o bară dublu articulată cu secţiune

transversală constantă, supusă unei forţe de compresiune şi a cărei soluţie este
cunoscută. Ecuaţia diferenţială ce descrie echilibrul este caracterizată de
operatorii diferenţiali sunt: N = 1 / EI ; M = −d 2 / dx 2 . Să considerăm în prima
aproximaţie că forma deformată este descrisă de funcţia: w ( 1 ) = A sin( πx / l ) .
Conform algoritmului prezentat mai sus rezultă p (1) ( x ) = ( A / EI ) sin( πx / l ) şi
rezolvând rezultă w ( 2 ) = ( Al 2 / EIπ 2 ) sin( πx / l ) . Făcând raportul funcţiilor

utilizate în primele două aproximaţii rezultă: w ( 1) / w ( 2 ) = π 2 EI / l 2 .
Relaţia anterioară arată că raportul a două funcţii succesive tinde către
expresia ce defineşte forma proprie de pierdere a stabilităţii. În acest caz,
raportul a coincis cu expresia încărcării critice, deoarece s-a ales valoarea
exactă pentru w (1).
III.5 CALCULUL STRUCURILOR PRIN METODELE GENERALE
Cele două metode de calcul ale structurilor utilizate în calculul de ordinul I,

metoda generală a eforturilor şi metoda generală a deplasărilor [32], [77], [101]
se utilizează şi în calculul de ordinul II şi de stabilitate, dar cu anumite modificări,
determinate tocmai de caracteristica principală a calculului de ordinul II şi anume
scrierea ecuaţiilor de echilibru considerând structura în poziţie deformată şi de
faptul că rigiditatea structurii se modifică continuu, în funcţie de nivelul
încărcărilor exterioare aplicate şi de valoarea deplasărilor din procesul de
deformare.
În continuare vor fi amintite pe scurt caracteristicile celor două metode
utilizate pentru calculul de ordinul I.
În metoda generală a eforturilor:
52
− sistemul de bază provine din structura reală prin suprimarea unor legături;
− necunoscutele problemei sunt eforturile introduse pe direcţia gradelor de
libertate suprimate;
− ecuaţiile de condiţie care exprimă identificarea sistemului de bază cu
structura reală sunt ecuaţii de continuitate.
În metoda generală a deplasărilor:
− sistemul de bază provine din structura reală prin adăugarea unor legături;
− necunoscutele problemei sunt deplasările şi translaţiile nodurilor;
− ecuaţiile de condiţie sunt ecuaţii de echilibru.
Calculul propriuzis al structurilor prin aceste metode este precedat de o
determinare a forţelor axiale din bare în baza unui calcul de ordinul I. Admiţând
că distribuţia forţelor axiale rezultată în urma unui calcul de ordinul al II-lea este
aproximativ egală cu distribuţia forţelor axiale rezultată din calculul de ordinul I,
pentru fiecare bară aparţinând structurii se calculează factorul de încărcare
axială (numit şi factor de compresiune):
N0
ν = l0 (III.67)
EI 0
cu indicele "0" fiind notate caracteristicile barei alese ca etalon în raport cu care
se vor exprima toate forţele axiale ca şi factorii de încărcare axială evoluând
către starea critică a sistemului.
Pentru o bară oarecare se va putea scrie deci:
Nj lj N j I0
νj = lj = = λjν 0 (III.68)
EI j l0 N0 I j
Deplasările elastice în calculul de ordinul II pot fi determinate printr-o

expresie analogă expresiei MAXWELL-MOHR:
dx
Δi ,II = ∫ mxi M x ,II (III.69)
EI
indicele “II” exprimând faptul că echilibrul se scrie pe structura aflată în poziţie
deformată. Acest lucru implică însă cunoaşterea prealabilă a diagramei de
momente de ordinul al II-lea.
53
În ambele metode, identificarea sistemului de bază cu structura reală se

face prin intermediul ecuaţiilor de condiţie în care necunoscutele sunt fie forţe Xi,
fie deplasări de noduri ϕ i . Coeficienţii necunoscutelor sunt funcţie de
caracteristicile geometrice-elastice ale barelor.
Scriind sistemul ecuaţiilor de condiţie cu ajutorul determinanţilor,
necunoscutele se pot exprima sub forma:
Di
Xi = − , în metoda eforturilor (III.70)
D
Di
φi = − , în metoda deplasărilor (III.71)
D
D fiind determinantul realizat pe baza coeficienţilor necunoscutelor.
În Capitolul II se preciza că structurile îşi pot pierde stabilitatea în mai multe
moduri, lucru oglindit şi în alura curbelor încărcare-deplasare şi anume prin
flambaj (bifurcarea echilibrului) sau prin deformare continuă.
Pierderea stabilităţii prin flambaj (Fig. III.10a) implică faptul că în starea de
echilibru stabil, adică atunci când P<Pcr, barele structurii sunt solicitate exclusiv
de forţe axiale, adică se neglijează efectul scurtării sau lungirii barelor. În situaţia
în care P>Pcr se produc încovoieri ale barelor. În starea de echilibru critic P=Pcr,
mărimile Xi şi ϕ i rămân nedeterminate, lucru apărut ca o consecinţă a
1
aproximării curburii în forma: ≅ y '' . Scrisă cu ajutorul determinantului ecuaţia
ρ
de echilibru critic are forma:
D=0 (III.72)
şi se poate scrie că:
Di 0
Xi = − =
D 0
(III.73)
D 0
ϕi = − i =
D 0
realţii din care rezultă existenţa nedeterminării.
În cazul pierderii stabilităţii prin deformare continuă (Fig. III.10b) înainte şi
după pierderea stabilităţii structurii, barele structurii sunt solicitate la încovoiere
54
cu forţă axială. În starea de echilibru critic p=pcr mărimile necunoscutelor Xi şi ϕ i

cresc foarte mult, lucru apărut ca o consecinţă a considerării curburii în forma
1
simplificată ≅ y '' .
ρ
Ecuaţia de echilibru critic are aceeaşi formă D=0, iar această creştere
nelimitată a necunoscutelor se poate scrie simplificat matematic sub forma:
Di
Xi = − →∞
D
(III.74)
D
ϕi = − i → ∞
D
a)
b)
Figura III.10
55
Rezolvând ecuaţia D=0 se reţine factorul de compresiune minim ν min = ν cr al

barei etalon, forţa axială şi sarcina critică pentru aceeaşi bară, urmând ca pe
baza acestor valori să fie calculate mărimile pentru restul barelor din structură.
Se poate observa că încărcarea critică depinde numai de caracteristicile
geometrice-elastice ale barelor şi de factorii de compresiune ν , prin urmare
dacă se schimbă încărcările ce acţionează pe structură astfel încât să nu varieze
forţele axiale, coeficientul de siguranţă la flambaj va rămâne neschimbat.
III.5.1 Metoda eforturilor
Calculul de ordinul II considerând forma deformată a structurii este similar

calculului de ordinul I. Se alege un sistem de bază şi se alcătuieşte următorul
sistemul de ecuaţii:
⎧ X 1δ11 + X 2 δ12 + ... + X n δ1n + Δ10 = 0
⎪.
⎪⎪
⎨. (III.75)
⎪.
⎪
⎪⎩ X 1δ n1 + X 2 δ n 2 + ... + X n δ nn + Δn 0 = 0
Coeficienţii δ ai necunoscutelor şi termenii liberi Δ se calculează ţinându-

se seama de influenţa forţei axiale asupra încovoierii. Utilizarea metodei
eforturilor prezintă avantaje pentru două tipuri de sisteme de bare: cadre cu
noduri fixe care pot fi studiate alegând ca sistem de bază unul alcătuit din bare
dublu articulate, respectiv cadre cu noduri deplasabile cu un singur nivel, cu
stâlpi încastraţi la bază, care pot fi studiate pe un sistem de bază realizat din
bare în consolă şi bare dublu articulate cu deplasări normale pe bară nule.
Ordinea operaţiilor în calculul de ordinul II prin metoda eforturilor este
importantă pentru organizarea şi simplificarea calculului. Etapele sunt
următoarele:
1. Se determină forţele axiale printr-un calcul de ordinul I;
2. Se determină factorii de compresiune ν ;
56
3. Se alege sistemul de bază;

4. Se trasează diagramele de eforturi din forţe unitare şi din cele exterioare;
5. Se calculează deplasările δ ij pe baza factorilor de compresiune
determinaţi;
6. Se determină deplasările Δ cu expresia MAXWELL-MOHR;
7. Se rezolvă sistemului de ecuaţii;
8. Se va studia fiecare din barele sistemului sub influenţa forţelor
transversale şi a forţei axiale. Pentru barele care au valoarea factorului de
compresiune ν mai mică decât 20 % din valoarea factorului de
compresiune maxim, efectul de ordinul II nu se ia în considerare.
În vederea realizării calculului de stabilitate se urmăreşte, în prima etapă,
exprimarea tuturor factorilor de compresiune ν ai barelor structurii în funcţie de
factorul de compresiune etalon ν 0 . În momentul în care există tendinţa structurii
de a-şi pierde stabilitatea are loc o creştere nelimitată a eforturilor deci şi a
necunoscutelor Xi din sistemul de ecuaţii. Matematic, momentul pierderii
stabilităţii poate fi exprimat egalând cu 0 determinantul matricei sistemului:
δ11 δ12 . . . δ1n
D= . = D(ν 0 ) = 0 (III.76)
δ n1 δ n 2 . . . δ nn
Din ecuaţia de stabilitate de mai sus, rezultă valoarea factorului de

compresiune etalon ν 0 . Dacă prin încărcare cu sarcinile exterioare se obţin în
barele structurii numai forţe axiale, sistemul de ecuaţii nu are termeni liberi, fiind
deci un sistem omogen, iar necunoscutele Xi au valoarea zero, ceea ce
reprezintă soluţia banală a sistemului. Pentru a obţine valorile nenule ale
necunoscutelor Xi, condiţia de determinant nul conduce la ecuaţia de stabilitate
de mai sus. În cazul în care pe bare acţionează şi forţe transversale, atât timp cât
structura se află în echilibru stabil, ecuaţiile de condiţie au forma relaţiilor (III.75)
de la calculul de ordinul II. Pentru ca structura să-şi piardă echilibrul este necesar
ca valorile necunoscutelor Xi să crească foarte mult, ceea ce presupune ca
determinantul matricei necunoscutelor să devină egal cu zero şi se ajunge deci
57
tot la ecuaţia de stabilitate dată de relaţia (III.76). După ce se determină factorul

etalon de compresiune ν 0 , sistemul de ecuaţii devine compatibil. Se alege o
valoare arbitrară a necunoscutei Xi şi se determină toate celelalte în funcţie de
aceasta. Studiind apoi sistemul de bază sub influenţa acestor forţe se obţine din
punct de vedere calitativ forma de pierdere a stabilităţii.
III.5.2 Metoda deplasărilor
Similitudinea cu calculul de ordinul I se păstrează, însă în determinarea

coeficienţilor necunoscutelor se ţine seama de influenţa forţei axiale. Sistemul de baza
ales se consideră cu nodurile blocate la translaţii şi rotiri, iar barele componente
ale sistemului de bază sunt dublu încastrate sau încastrat-articulate. Momentele
încovoietoare de la capetele barei sunt puse în evidenţă prin articulaţii şi pentru a
determina expresiile momentelor se va considera cazul barei din figura III.11.
Figura III.11
⎧M AB = m AB − 4i AB A φ2 (ν ) − 2i AB B φ3 (ν ) + 6i AB θ AB 4 (ν )
⎨ (III.77)
⎩M BA = mBA − 4i AB B φ 2 (ν ) − 2i AB A φ 3 (ν ) + 6i AB θ AB 4 (ν )
φ1 (ν ) + 3i AB θ AB φ1 (ν )
' '
M AB = m AB − 3i AB A (III.78)
58
Relaţiile (III.77) sunt valabile pentru situaţia barei dublu încastrate, iar
relaţiile (III.78) pentru situaţia barei cu încastrare în A şi articulată în B.
Notaţiile utilizate în relaţiile de mai sus sunt:
EI AB
i AB =
l AB
1 ν 2 tgν
φ1 (ν ) = =
α 3(tgν − ν )
3α ν (tgν − ν )
φ 2 (ν ) = =
4α − β
2 2
⎛ ν ν⎞
8tgν ⎜ tg − ⎟
⎝ 2 2⎠
3β ν (ν − sin ν )
φ3 (ν ) = =
4α − β
2 2
⎛ ν ν⎞
4 sin ν ⎜ tg − ⎟
⎝ 2 2⎠
ν
ν 2 tg
2α + β
φ 4 (ν ) = = 2
(III.79)
4α − β
2 2
⎛ ν ν⎞
12⎜ tg − ⎟
⎝ 2 2⎠
Expresiile momentelor de încastrare perfectă care intervin în relaţiile
momentelor încovoietoare pentru bara dublu încastrată, respectiv încastrat-
articulată sunt:
2 α + Bβ
m AB = 6i AB A
4α 2 − β 2
2 Aα + A β
mBA = 6i AB (III.80)
4α 2 − β 2
m' AB = 3i AB A
α
Rotirea de nod în calculul de ordinul al II-lea poate fi scrisă sub forma:
1
φII = (III.81)
I
P
1−
PE
PE fiind forţa critică Euler, iar ϕI este rotirea de nod în calculul de ordinul I.
Calculul de ordinul II constă în rezolvarea sistemului de ecuaţii:
59
⎧Z1r11 + Z 2 r12 + ... + Z n r1n + R10 = 0

⎪
⎨. (III.82)
⎪Z r + Z r + ... + Z r + R = 0
⎩ 1 n1 2 n2 n nn n0
Deducerea coeficienţilor r şi a termenilor liberi R se face utilizând principiul

deplasărilor virtuale ţinând seama şi de cuplul realizat de forţele longitudinale P
pentru cazul rotirilor de bară.
Făcând notaţia rotirilor de noduri prin indicii j, g, h (cu j’ şi h’ noduri
articulate) şi prin k, l a gradelor de libertate, se poate scrie:
r jj = − ∑ 4 i jh φ2 (ν jh ) − ∑ 3 i jh' φ1 (ν jh' )
h h'
r jg = −2 i jg φ3 (ν jg ), pentru bar a jg
r jg = 0, daca bara jg nu exista in structura
(III.83)
r jk = ∑ 6 i jh θ jh ,k φ 4 (ν jh ) + ∑ 3 i jh' ,k θ jh' ,k φ1 (ν jh' )
h h'
rkl = −∑ 12 i jh θ jh ,k θ jh ,l η2 (ν jh ) − ∑ 3 i jh' θ jh' ,k θ jh' ,l η1 (ν jh' ) + ∑ i j' h' θ j ' h' ,k θ j ' h' ,l ν 2 j ' h'
jh jh' j ' h'
R j 0 = ∑ m jh + ∑ m' jh'
h hî
R k 0 = −∑ (m jh + mhj )θ jh ,k − ∑ m' jh' θ jh' ,k + LQ ,k

jh jh'
În relaţiile de mai sus θ jh ,k este rotirea barei jh ce corespunde gradului de
libertate Zk=1, LQ,k este lucrul mecanic efectuat de forţele exterioare transversale
parcurgând deplasările cinematice corespunzătoare gradului de libertate Zk=1, iar
funcţiile η1 , η2 sunt definite astfel:
ν2
η1 = φ1( ν ) −
3
(III.84)
ν2
η2 = φ 4 ( ν ) −
12
Etapele realizării unui calcul de ordinul II utilizând metoda deplasărilor sunt:
1. Se determină forţele axiale printr-un calcul de ordinul I;
2. Se calculează factorii de compresiune ν ;
3. Se determină coeficienţii r şi termenii liberi R din sistemul de ecuaţii;
4. Se rezolvă sistemul de ecuaţii;
5. Se calculează momentele de la capetele barelor;
60
6. Se determină eforturile în bare considerându-se bare dublu articulate

încărcate transversal cu forţe exterioare şi momente de capăt şi cu forţe
longitudinale, ţinând seama şi de deplasările de noduri.
Pentru efectuarea calculul la stabilitate, factorii de stabilitate ai structurii se

pot exprima în funcţie de factorul de compresiune etalon, iar ecuaţia de
stabilitate, exprimată prin determinantul sistemului de ecuaţii, devine:
r11 r12 . r1n
. . . .
D(ν 0 ) = =0 (III.85)
. . . .
rn 1 r n 2 . rnn
Ecuaţia de stabilitate prezentată mai sus se rezolvă prin încercări. Se poate

demonstra că, în cazul în care structura se află în echilibru stabil, deci pentru
factori de compresiune ν 0 mai mici decât factorul de compresiune critic ν cr
(pentru care structura se află în echilibru critic), valoarea determinantului
sistemului este pozitivă ( D( ν 0 ) > 0 ). În cazul în care ν 0 = ν cr , echilibrul este
stabil la limită şi D( ν 0 ) = 0 .
Pentru a reduce numărul de încercări efectuate se poate utiliza relaţia de
interpolare aproximativă:
i j
Di ⋅ ν0 − D j ⋅ ν0
ν cr ≅ (III.86)
Di − D j
în care D i , D j reprezintă valorile determinantului sistemului dat de relaţia (III.85)
i
pentru factori de compresiune ν 0 mai mici decât factorul de compresiune critic
j
ν , respectiv pentru factori de compresiune ν 0 mai mari decât cel critic. În relaţia
(III.84) valorile determinanţilor D i , D j se introduc cu semnele lor, plus sau minus.
61
CAPITOLUL IV CALCULUL DE ORDINUL II ŞI DE STABILITATE AL BAREI IZOLATE
CALCULUL DE ORDINUL II ŞI DE STABILITATE AL

BAREI IZOLATE
IV.1 CALCULUL DE ORDINUL II ŞI DE STABILITATE AL BAREI CU

IMPERFECŢIUNI
Cazul barei studiate de Euler reprezintă un caz ideal, foarte rar întâlnit în
practică, unde în general barele sunt afectate de prezenţa imperfecţiunilor de
diverse tipuri. Exemple ale unor astfel de imperfecţiuni sunt: deformări iniţiale ale
axelor elementelor, excentricităţi în aplicarea forţelor de compresiune şi apariţia
unor mici încărcări accidentale transversale.
IV.1.1 Bara cu mici curburi iniţiale
Pentru studiul problemei [8], [77], [90] se consideră o grindă simplu

rezemată ca cea din figura IV.1.
Figura IV.1
Se presupune că grinda are secţiune transversală constantă şi este

încărcată cu forţe longitudinale de compresiune P. Asimilând curbura iniţială a
barei cu o sinusoidă cu o singură undă:
πx
y 0 = f sin (IV.1)
l
62
exprimând momentul încovoietor pe axa deformată a barei şi ţinând seama de

expresia curburii se ajunge la următoarea ecuaţie diferenţială:
πx P
y' ' + k 2 y = −k 2 f sin cu k 2 = (IV.2)
l EI
Soluţia acestei ecuaţii este de forma:
1 πx
y = (A sin kx + B cos kx ) + 2
f sin (IV.3)
π l
−1
k 2l 2
Exprimând condiţiile la limită :
⎧y = 0
x =0:⎨
⎩M = 0
(IV.4)
⎧y = 0
x=l:⎨
⎩M = 0
rezultă forma ecuaţiei de echilibru critic:
0 1
D= =0 (IV.5)
sin kl cos kl
care este identică cu cea a barei fără imperfecţiune.
În ipoteza D ≠ 0 rezultă A = 0; B = 0 şi pornind de la relaţia (IV.3), făcând notaţia:
P P k 2l 2
α= = = 2 (IV.6)
Pcr 2 EI π
π 2
l
se obţine soluţia descoperită de Stephen Timoshenko [90] şi anume:
α πx α ⎫
k= f sin = y0 ⎪⎪
1− α l 1− α
⎬ (IV.7)
1 πx 1
y tot = y0 + y = f sin = y0 ⎪
1− α l 1 − α ⎪⎭
IV.1.2 Bara comprimată excentric
Bara considerată în studiul anterior este încărcată cu forţele longitudinale de

compresiune P, aplicate excentric, la distanţa e faţă de axa secţiunii (Fig. IV.2).
Forţa axială este presupusă constantă în lungul barei (N = P).
63
Figura IV.2
Expresia momentului încovoietor într-o secţiune curentă a barei este:

M = P (e + y ) = −EIy' ' (IV.8)
P
Făcând notaţia: k 2 = se obţine ecuaţia diferenţială de ordinul II:
EI
y '' + k 2 y = −ke (IV.9)
având soluţia de forma:
y = (C1 sin kx + C 2 cos kx ) − e (IV.10)
0 1
Ecuaţia de echilibru critic: D = = 0 este exact cea din care s-a
sin kl cos kl
dedus expresia încărcării critice a barei încărcate cu forţele longitudinale P aplicate
centric.
În ipoteza D ≠ 0 expresiile celor două constante din sistemul de ecuaţii,
expresiile săgeţilor grinzii şi ale momentelor încovoietoare maxime sunt:
1 − cos kl kl
C1 = e = etg ; C2 = e
sin kl 2
⎛ kl kl kl ⎞ (IV.11)
y max = e⎜ tg sin + cos − 1⎟
⎝ 2 2 2 ⎠
1
M max = P (e + y max ) = Pe
kl
cos
2
64
IV.1.3 Bara cu mici încărcări transversale accidentale
Modelul considerat în acest caz se referă din nou la bara simplu rezemată,
cu secţiune transversală constantă, dar de această având axa perfect rectilinie.
Bara este încărcată transvesal cu forţa distribuită p(x) şi cu două momente
încovoietoare M1 şi M2 (Fig. IV.3).
Figura IV.3
Bara se consideră încărcată în două etape: prima în care se aplică forţa

p(x), M1 şi M2 cărora le corespunde ca poziţie deformată y0(x), iar ca efort
momentul încovoietor M0(x). În a doua etapă este aplicată şi încărcarea axială P
care conduce la sporirea deformaţiei y(x), precum şi la modificarea valorii
momentelor încovoietoare după relaţia:
M ( x ) = M 0 ( x ) − Py ( x ) (IV.12)
Înlocuind în această expresie relaţia momentului ţinând seama de curbură
M = EIy '' şi făcând notaţia k 2 = P / EI se obţine ecuaţia diferenţială de mai jos:
M0
y '' + k 2 y = (IV.13)
EI
Dacă se dezvoltă momentele încovoietoare iniţiale în serie Fourier sub
forma:
65
∞ nπx
M 0 ( x ) = ∑ Q0 n sin (IV.14)
n =1 l
în care Q0n sunt coeficienţi Fourier şi au forma:
l
⎛ n πx ⎞ 1
Q0 n = 2∫ M 0 ( x ) sin⎜ ⎟ dx (IV.15)
0 ⎝ l ⎠l
Aceşti coeficienţi pot fi determinaţi cunoscând forma funcţiei momentelor
încovoietoare iniţiale M0(x). Soluţia ecuaţiei diferenţiale (IV.15) se caută sub
forma unei serii Fourier în sinus:
∞ n πx
y ( x ) = ∑ q n sin (IV.16)
n =1 l
qn fiind coeficienţi necunoscuţi.
Fiecare din termenii ecuaţiei (IV.16) satisface condiţiile de margine
y(0)=y(l)=0. Înlocuind ecuaţiile (IV.14) şi (IV.16) în (IV.13) se obţine ecuaţia :
∞ ⎡ 2 ⎛ nπ ⎞
2
Q ⎤ n πx
∑ ⎢k q n − ⎜ ⎟ q n − 0 n ⎥ sin =0 (IV.17)
1
⎢⎣ ⎝ l ⎠ EI ⎥⎦ l
Ecuaţia de mai sus trebuie să fie îndeplinită pentru orice valoare x şi

⎛ n πx ⎞
deoarece funcţiile sin⎜ ⎟ sunt liniar independente, paranteza trebuie să fie
⎝ l ⎠
egală cu zero. Rezultă astfel coeficienţii necunoscuţi q n care definesc forma
deformată a barei:
Q0 n
qn = (IV.18)
P − n 2 PE
Coeficienţii necunoscuţi ai formei defomate iniţiale q 0 n pot fi obţinuţi similar
utilizând relaţii de forma (IV.16-IV.18) şi punând condiţia P=0. Rezultă:
q 0 n = −Q0n /( n 2 PE ) (IV.19)
Deci exprimând forma deformată curentă a barei funcţie de forma
deformată iniţială coeficienţii q n sunt:
1
qn = q0n (IV.20)
1 − ( P / Pcr ,n )
66
n 2π 2 EI
în care Pcr ,n = este a n-a forţă critică a barei.
l2
IV.2 BARA SIMPLU REZEMATĂ CU IMPERFECŢIUNI.

PROBLEMA LIMITĂRILOR ÎN CALCULUL DE ORDINUL II
IV.2.1 Stabilirea limitei de comportament elastic
Se cunoaşte faptul că, în domeniul elastic se pot scrie relaţiile :

d 2y M
2
=−
dx EI
dM
=T (IV.21)
dx
dT d 2y
= −q ( x ) + P
dx dx 2
care corespund unei bare simplu rezemate solicitate de o forţă transversală q(x)
şi de foţele P aplicate la capete, pe direcţia axei barei.
Ecuaţia diferenţială de ordinul IV în statica de ordinul II a barei este:
d 4y 1 ⎛ d 2M ⎞ 1 ⎡ d 2y ⎤
4
=− ⎜⎜ ⎟=−
2 ⎟ ⎢− q( x ) + P dx 2 ⎥ (IV.22)
dx EI ⎝ dx ⎠ EI ⎣ ⎦
Dacă încărcarea transversală pe bară q(x) = 0, dar avem o imperfecţiune
π
iniţială de tip sinusoidal: e = e0 sin x atunci se poate face notaţia (Fig.IV.4):
l
V ( x ) = y ( x ) + e( x ) (IV.23)
Figura IV.4
67
d 4y
Tot ceea ce ţine de deplasările suplimentare în raport cu e, adică
dx 4
depinde de y, iar efectul forţei exterioare P (în principal momentele
încovoietoare), ţine de V. Deci în continuare putem scrie:
d 4y 1 ⎛ d 2V ⎞ 1 ⎛ d 2y d 2e ⎞
= − ⎜ P ⎟ = − ⎜ P + P ⎟
dx 4 EI ⎜⎝ dx 2 ⎟⎠ EI ⎜⎝ dx 2 dx 2 ⎟⎠ (IV.24)
4
d y P d y 2
P d e 2
P ⎛ π2 π ⎞ P π2 π
+ = − = − ⎜ − e sin x ⎟ = e sin x
EI ⎜⎝ l ⎟⎠ EI
0 0
dx 4 EI dx 2 EI dx 2 l2 l2 l
P
Făcând notaţia = k 2 se ajunge la următoarea ecuaţie diferenţială de
EI
ordinul IV:
d 4y 2
2 d y π2 π
4
+ k 2
= k 2
e 0 2
sin x (IV.25)
dx dx l l
Soluţia acestei ecuaţii diferenţiale este:
y = C1 sin kx + C 2 cos kx + C3 x + C 4 + y (soluţia particulară) (IV.26)
Să încercăm găsirea soluţiei particulare, considerând o soluţie de forma:
π
y ( x ) = α sin x (IV.27)
l
Se înlocuieşte această formă a soluţiei în relaţia (IV.25) şi rezultă:
P l2
e0 2
π4 2 π
2
π2 EI π
α 4 − k 2 = k e0 2 → α =
2
(IV.28)
l l α l P l2
1−
EI π 2
P
e0
Pcr
Deci o altă formă finală a lui α este: α = (IV.29)
P
1−
Pcr
Dacă bara este simplu rezemată (Fig. IV.4), aşa cum s-a presupus la
începutul paragrafului, condiţiile de margine sunt:
⎧y = 0
x =0:⎨
⎩M = 0
(IV.30)
⎧y = 0
x=l:⎨
⎩M = 0
68
Ţinând seama de configuraţia lui y ( x ) rezultă că soluţia particulară se

anulează atât pentru x =0 cât şi pentru x = l, lucru valabil şi pentru derivata
secundă a soluţiei particulare. Rezultă un sistem omogen în C1, C2, C3 şi C4 de
unde rezultă că toate aceste constante sunt la rândul lor nule.
Deci soluţia (IV.26) a ecuaţiei diferenţiale de ordinul IV rămâne:
P
e0
Pcr π
y= sin x (IV.31)
P l
1−
Pcr
Pornind de la premiza enunţată anterior conform căreia V = y + e (Fig. IV.4)
şi scriind ca M = P·V rezultă:
P ⎡ P ⎤
e0 ⎢ ⎥
π P π Pcr π
M = Pe0 sin x + P cr sin x = Pe0 ⎢1 + ⎥ sin x (IV.32)
l P l ⎢ 1− P ⎥ l
1−
Pcr ⎢⎣ Pcr ⎥⎦
π 1 1
M II = Pe0 sin x = MI (IV.33)
l P P
1− 1−
Pcr Pcr
Diagramele de variaţie încărcare-deplasare (P-Δ) şi moment încovoietor-
încărcare pentru diverse valori ale lui P au formele din figura IV.5.
Figura IV.5
Din examinarea figurii IV.5 rezultă că diagramele încărcare-deplasare şi

moment încovoietor-încărcare P sunt afine. Pentru o valoare nulă a forţei (P = 0)
şi valoarea momentului încovoietor M = 0, deoarece M = P (y + e) = 0.
69
Trebuie menţionat faptul că diagramele prezentate mai sus sunt valabile

π 2 EI
pentru o comportare elastică a materialului şi că deci Pcr = PEULER = 2 . Pentru
l
extinderea calculului aceasta rămâne doar o notaţie. Se pune problema găsirii
punctului limită până la care scenariul prezentat mai sus este valabil.
O primă posibilitate de a găsi o limită pentru practica inginerească este ca,
efectuând un calcul de ordinul II, să se considere ca situaţie limită aceea când
fibra cea mai comprimată ajunge la limita de curgere a materialului, σ c .
Considerând, în mod aproximativ, că limita de proporţionalitate σ p este destul de
aproape de σ c , aceasta ar fi o limită de valabilitate a calculului efectuat.

În punctul de maxim al secţiunii transversale a barei, s, putem scrie că (Fig.
IV.6):
Figura IV.6
P M max
σs = + (IV.34)
A W el
P M max
σs = + = σc
A Wel ,x
P PΔmax
+ = σc
A Wel ,x
P Pe0 1
+ = σc
A Wel ,x P (IV.35)
1−
Pcr
P⎛ P⎞ Pe0 ⎛ P ⎞
⎜⎜1 − ⎟⎟ + = σ c ⎜⎜1 − ⎟
A⎝ Pcr
⎠ Wel ,x ⎝ Pcr ⎟⎠
P2 P e P
− + + P 0 + σc = σc
APcr A Wel ,x Pcr
1 ⎛1 e σ ⎞
− P2 + P ⎜⎜ + 0 + c ⎟⎟ − σ c = 0
APcr ⎝ A Wel ,x Pcr ⎠
70
Ultima expresie se constituie într-o ecuaţie de gradul II, necunoscută fiind

mărimea forţei P.
Soluţia acestei ecuaţii de ordinul al II-lea în P furnizează tocmai expresia
încărcării limită elastice, care este următoarea:
σ σ 1 σc e σc σ
2 2
1 e 1 e 1 e0
+ 0 + c ± + 0 + c +2 +2 +2 0 −4 c
A Wel ,x Pcr A 2 Wel ,x 2 Pcr 2 A Wel ,x A Pcr Wel ,x Pcr APcr (IV.36)
P=
2
APcr
Pentru exemplificare să considerăm un caz numeric.
EXEMPLU NUMERIC
Se consideră o grindă simplu rezemată ale cărei dimensiuni sunt
prezentate în figura IV.7 şi se presupune că încovoierea se face numai în planul
vertical.
y
P P
x
5m
Figura IV.7
Datele iniţiale cunoscute ale problemei sunt:

− profilul utilizat este un profil I 40, realizat din oţel OL 52;
− aria este A = 118 × 102 mm4;
− momentele de inerţie sunt Ix = 29210×104 mm4, Iy= 1160×104 mm4, iar
modulele de rezistenţă sunt Wx = 1460×103 mm3,Wy = 149×103 mm3;
− σc = 240 N/mm2;
− excentricitatea iniţială a grinzii are formă sinusoidală, cu valoarea
1 500
maximă: e 0 = l= = 1 cm, după axa y (Fig. IV.7).
500 500
Considerând deformaţia în planul vertical, rezultă că încărcarea critică Pcr
elastică (după Euler) are valoarea:
71
π 2 EI π 2 × 2,1× 10 6 × 29210
Pcr = 2
= 2
= 2.4210 × 10 7 N
l 500
1 1
= = 0.35 × 10 −12
APcr 118 × 10 × 2.4210 × 10
2 6
1 1
= = 8.475 × 10 −5
A 118 × 10 2
e0 1
= = 0.685 × 10 −6
Wel ,x 1460 × 10 3
σc 240
= = 0.991 × 10 −6
Pcr 2.4210 × 10 8
După înlocuiri şi prelucrări se ajunge la următoarea ecuaţie de gradul al II-

lea:
0.35 × 10 −12 P 2 − 10.15 × 10 −7 P + 2.40 × 10 −1 = 0 sau multiplicând cu 1012
rezultă:
0.35P 2 − 10.15 × 10 5 P + 2.40 × 1011 = 0
10.15 × 10 5 ± 103.043 × 1010 − 3.36 × 1011 ( 10.15 ± 8.333 ) × 10 5
→P = =
0 .7 0.7
Se reţine doar soluţia:
1.818 × 10 5
P= = 2.597 × 10 5 = 0.2597 × 10 7 N = Plim,el
0 .7
Deoarece s-a considerat atingerea lui σ c în punctul extrem, acestei mărimi
i se poate aplica un coeficient de siguranţă.
N pl = A × σ c = 118 × 10 2 × 240 = 0.283 × 10 7 N
O primă verificare este:

Plim,el 0.2597
= = 0.107
Pcr 2,4210 2.4210
1 1
M II = Plim,el e0 = 0.2597 × 10 7 × 10 × = 0.290818 × 10 8 N
P 1 − 0.107
1 − lim,el
Pcr
Plim,el M II 0.2597 × 10 7 0.290818 × 10 8
σ max = + = + = 240 N/mm2
A Wel ,x 118 × 10 2
1460 × 10 3
72
IV.2.2 Consideraţii privind comportarea post-elastică
Aşa cum s-a arătat anterior şi s-a reprezentat în principiu în figura IV.5, se
poate trasa o curbă de legătură (interacţiune) între momentul încovoietor maxim
şi încărcarea exterioară P, curbă a cărei formă este similară cu cea care
defineşte relaţia P − Δ .
Pe de altă parte, între mărimile M şi N se pot stabili relaţii de condiţionare.
Astfel, dacă se pune problema stabilirii legăturii funcţionale între M şi N astfel
încât toate punctele de pe secţiune să rămână în domeniul elastic, considerând
valorile absolute ale lui σ şi presupunând că elementul studiat are secţiune
transversală simetrică, se poate scrie următoarea relaţie:
N M
σ max = + ≤ σc (IV.37)
A W el
Se obţine astfel, în planul N − M , o dreaptă ca în figura IV.8. Orice punct de
pe această dreaptă respectă condiţia că σ m arg inal (din fibrele extreme ale
secţiunii) este egal cu σ c . De precizat faptul că s-a presupus că materialul are un

comportament liniar elastic până la atingerea lui σ c .
Figura IV.8
73
Se poate însă propune, ca şi condiţionare, să găsim o relaţie între M şi N

astfel încât pentru o pereche de valori M , N secţiunea să fie integral plastifiată. Se
cunoaşte din literatură [22], [93], că pentru o secţiune dreptunghiulară relaţia
este:
2
M ⎛ N ⎞
+ ⎜⎜ ⎟ =1 (IV.38)
M pl ⎝ N pl ⎟⎠
Această curbă parabolică este valabilă numai pentru secţiunea

dreptunghiulară şi este arătată în principiu în figura IV.8. Pentru alte tipuri de
secţiuni relaţiile sunt mult mai complicate, dar practic se poate accepta o
parabolă (bineînţeles că valorile de la capete M pl şi N pl trebuie să corespundă
secţiunii). Se poate accepta chiar o dreaptă în loc de curba parabolică.

Pornind de la o curbă P − Δ cunoscută şi considerând diverse curbe de
interacţiune între momentul încovoietor şi forţa axială se poate remarca faptul că
aceste curbe de intercaţiune sunt intersectate în diferite puncte de curba P − Δ .
Întrebarea care se pune pentru rezolvarea problemei este cum evoluează curba
P − Δ începând din punctul O1 (Fig. IV.8), având în vedere faptul că limita
elastică a fost depăşită. În orice caz, din punctul O1 mai departe, valorile
încărcării mai pot creşte, deoarece în acest punct secţiunea este încă integral
elastică. Dacă valorile lui P cresc, vor creşte şi valorile momentului încovoietor
M, deoarece M = P (e + y ) . Cum numai în fibrele marginale rigiditatea se
micşorează (prin atingerea limitei de curgere), rigiditatea generală nu poate să fie
afectată prea mult.
Lucrarea de faţă este limitată la ipoteza comportării elastice a materialului.
Problema comportării în calculul de ordinul II şi a stabilităţii în domeniul post-
elastic reprezintă numai o problemă practic în studiu şi depăşeşte obiectul lucrării
de faţă.
Din acest motiv se vor face aici numai câteva propuneri de studiu calitativ.
Ţinând seama de forma relaţiei restrânse între curbele limitei elastice şi
plastice, vom accepta că alura curbei P − Δ pe această zonă rămâne valabilă
cea care a fost dedusă pâna acum (în ipoteza comportării elastice).
74
În aceste condiţii, o situaţie limită ar constitui-o atingerea stării de plastifiere

a secţiunii (punctul O 2 ), care reprezintă intersecţia dintre curba de interacţiune
plastică şi curba P − Δ . Coordonatele punctelor de intersecţie ar constitui
răspunsul căutat, adică mărimea P = N constând în limita la care trebuie aplicat
coeficientul de siguranţă corespunzător.
Revenind la profilul I 40 utilizat în precedentul exemplu numeric, se poate
calcula Wpl după cum urmează:
⎛ 17.84 2 ⎞
W pl ,x = 2⎜⎜15.5 × 2.16 × 18.92 + 1.44 × ⎟⎟ × 10 3 = 1725.18 × 10 3 mm 3
⎝ 2 ⎠
Eforturile secţionale în stadiul plastic se pot calcula astfel:
M pl ,x = W pl ,x × σ c = 1725.18 × 10 3 × 240 = 4.14 × 10 8 Nmm
N pl = 0.283 × 10 7 N
M lim,el ,x = Wel ,x × σ c = 1460 × 10 3 × 240 = 3,5 × 10 8 Nmm
(calculat neţinând seama de încărcarea P)
Având în vedere că valoarea lui Pcr este mai mare decât Npl atunci problema
limitării poate fi discutată în acest caz, cum s-a arătat anterior, după diagrama
din figura IV.8.
Considerând acum flambajul în celălalt plan şi urmărind evaluarea aceloraşi
mărimi ca şi în cazul precedent putem scrie că:
π 2 EI π 2 × 2.1× 10 5 × 1160 × 10 4
Pcr = 2 = = 961694.25 N
l 5000 2
1 1
= = 8.812 × 10 −11
APcr 118 × 10 × 961694 .25
2
1 1
= = 0.8475 × 10 − 4
A 118 × 10 2
e0 10
= = 0.671 × 10 − 4
Wel ,y 149 × 10 3
σc 240
= = 2.4956 × 10 − 4
Pcr 961694 .25
75
Ecuaţia de gradul al II-lea este în acest caz:

8.812P 2 − 40.14 × 10 6 P + 240 × 1011 = 0 cu soluţia acceptată:
40.14 × 10 6 ± 1611 .22 × 1012 − 8459 .525 × 1011

→P = = 707928 .36 N
2 × 8.812
Sarcina critică în acest al doilea caz este mai mică decât Npl şi deci
problema se studiază într-o manieră puţin diferită de precedenta, în ceea ce
priveşte curba de interacţiune. Valorile momentului încovoietor limită elastic
Mlim,el şi momentului încovoietor plastic Mpl sunt:
M lim,el ,y = Wel ,y σ c = 149 × 10 3 × 240 = 35760000 N
1
M pl ,y = W pl ,y σ c = × 4,32 × 15,5 2 × 10 3 × 240 = 62272800 Nmm
4
Dacă se calculează momentul încovoietor din acţiunea încărcării limită
elastice:
Pe0 707928 .36 × 10
Ml = = = 26828295 .69 Nmm
P 707928 .36
1− 1−
Pcr 961694 .25
Sistemul de curbe după care se poate studia problema în acest al doilea
caz este cel din figura IV.9.
Figura IV.9
76
Valorile numerice obţinute pentru cazul prezentat mai sus sugerează o

relativă apropiere între cele două curbe de interacţiune. Pe baza acestei
constatări, în lucrare se propune să se considere drept punct limită punctul O1 .
IV.2.3 Condiţionări de deformabilitate
Pentru această ultimă situaţie, corespunzătoare calculului geometric neliniar

se poate stabili o condiţie şi anume:
V 1
a) ≤ sau (IV.39)
l n
y 1
b) ≤ (cu n putând lua valorile 200, 300, 400 etc.) (IV.40)
l n
Prima relaţie presupune limitarea deformaţiei totale (provenită atât din
excentricitatea iniţială a barei cât şi din deformaţiile ulterioare ale acesteia). După
înlocuirea lui V(x) vom avea:
y ( x ) + e( x ) 1
≤
l n
P
e0
Pcr
y max = (IV.41)
P
1−
Pcr
emax = e0
Rezolvând în continuare inegalitatea vom avea:
P
e0
Pcr
+ e0
P
1−
Pcr 1 P en (IV.42)
≤ → 1− ≥ 0
l n Pcr l
P en
≤ 1− 0
Pcr l
⎛ e n⎞
⇒ P ≤ Pcr ⎜1 − 0 ⎟ (IV.43)
⎝ l ⎠
77
⎛ l ⎞
⎜ 200 ⎟
Pentru cazul particluar n = 200 → P ≤ Pcr ⎜1 − 500 ⎟ (IV.44)
⎜ l ⎟
⎜ ⎟
⎝ ⎠
⎛ 200 ⎞
P ≤ Pcr ⎜1 − ⎟ ⇒ P ≤ 0,6Pcr (IV.45)
⎝ 500 ⎠
Se poate observa că n poate varia în acest caz pâna la valoarea de
500 pentru care P = 0. Deci criteriul limitării lui V(x) este destul de restrictiv în
ceea ce priveşte valoarea forţei P.
Dacă pornim de la relaţia b) atunci ţinând seama de relaţia (IV.31) putem
scrie că:
P
e0
Pcr 1
y max = ≤ l (IV.46)
P n
1−
Pcr
P P l l
e0 + ≤
Pcr Pcr n n
l l (IV.47)
P n n
≤ → P ≤ Pcr
Pcr l l
e0 + e0 +
n n
Dacă se consideră cazul particular n = 200 rezultă:
l
200 0,005
P ≤ Pcr →P ≤ Pcr → P ≤ 0,71Pcr (IV.48)
l l 0,005 + 0.002
+
500 200
Pentru n = 500 → P ≤ 0,5Pcr (IV.49)
Revenind la exemplul analizat, conform relaţiei (IV.48), încărcarea trebuie
să aibă valoarea limită:
P ≤ 0,71Pcr = 0,71 × 961694 .25 = 682802 .92 N
Conform relaţiei (IV.49) rezultă:
P ≤ 0,50Pcr = 0,50 × 961694 .25 = 480847 .13 N
78
De aici se poate concluziona că pentru anumite situaţii apărute în practică,

condiţia de deformabilitate ar putea fi mai restrictivă de cât celelalte enunţate. În
această lucrare se recomandă a fi utilizată forma b) a condiţiei de
deformabilitate.
IV.3 STABILITATEA BARELOR PE MEDIU ELASTIC
IV.3.1 Statica de ordinul II a barei comprimate aşezată pe mediu

elastic
În cazul podurilor metalice cu grinzi cu zăbrele fără contravântuire

superioară ce au calea situată la partea inferioară, pentru o anumită valoare a
încărcărilor exterioare, talpa superioară comprimată poate flamba lateral.
Deoarece, în sens transversal, tendinţei de deplasare laterală a tălpii se opun
doar semicadrele transversale formate din antretoaze şi montanţi, în studiul tălpii
comprimate se poate admite ca model simplificat de calcul, modelul barei
aşezată pe mediu elastic.
Fie un mediu elastic caracterizat de relaţia:
pel = βy (IV.50)
în care β reprezintă răspunsul mediului la o deplasare unitară a unei grinzi şi

având dimensiunea [FL-2], iar p [FL-1]. Pe de altă parte, se ştie că în stare
deformată există relaţiile (IV.51), (Fig. IV.10):
Figura IV.10
în care q(x) este încărcarea efectivă pe bară
79
dM
=T
dx
(IV.51)
dT d 2y
= −q( x ) + P + βy
dx dx 2
Se cunoaşte faptul că între momentul încovoietor şi deplasare există relaţia:
d 2y M
2
=− (IV.52)
dx EI
Derivând încă de două ori şi presupunând EI=constant se obţine:
d 4y P d 2y β q( x )
4
+ 2
+ y= (IV.53)
dx EI dx EI EI
Se notează:
P
= k2
EI
(IV.54)
β
= 4λ4
EI
d 4y 2
2 d y q( x )
⇒ 4
+ k 2
+ 4 λ4 y = (IV.55)
dx dx EI
O verificare de principiu a relaţiei (IV.55) este următoarea:
a) Dacă răspunsul mediului este nul, adică β =0 ⇒ 4 λ4 = 0 şi se ajunge la
ecuaţia:
d 4y 2
2 d y q( x )
4
+ k 2
= (IV.56)
dx dx EI
ecuaţie ce corespunde staticii de ordinul al II-lea a barei comprimate.
b) Dacă P = 0 ⇒ k = 0 şi rezultă:
d 4y q( x )
4
+ 4λ 4 y = (IV.57)
dx EI
relaţie corespunzătoare grinzii pe mediu elastic.
Pentru rezolvarea ecuaţiei (IV.55) trebuie ţinut cont de faptul că este o
ecuaţie diferenţială de ordinul al II-lea. Pentru ecuaţia omogenă, ecuaţia
caracteristică are forma:
r 4 + k 2 r 2 + 4 λ4 = 0 (IV.58)
80
(r ) 2 2
+ k 2 (r 2 ) + 4 λ4 = 0
Δ = k 4 − 16 λ4
− k 2 ± k 4 − 16 λ4
r2 = (IV.59)
2
Relaţia (IV.59) se mai poate scrie sub forma:
k2 ⎛ 4 ⎞
r2 = − ⎜1 ± 1 − 16 λ ⎟ (IV.60)
2 ⎜ k4 ⎟
⎝ ⎠
Rezolvarea ecuaţiei diferenţiale va fi diferită după cum discriminantul Δ este
pozitiv sau negativ. Se începe discuţia cu cazul în care discriminantul este
pozitiv [121], [122] (adică pentru valori mici ale lui λ şi valori mari ale lui k)
λ4
I. Δ2 = 1 − 16 >0 (IV.61)
k4
⎧ k2
k2 ⎪⎪− 2 (1 + Δ )
Deci r = − 2
(1 ± Δ) ⎨ 2 (IV.62)
2 ⎪− k (1 − Δ )
⎪⎩ 2
Soluţiile finale sunt:

1 k
r1 = ik 1 + Δ = iα unde α = 1+ Δ
2 2
1
r2 = − ik 1 + Δ = −iα
2
(IV.63)
1 k
r3 = ik 1 − Δ = iβ unde β = 1− Δ
2 2
1
r4 = − ik 1 − Δ = −iβ
2
Soluţia ecuaţiei omogene este:
y om = Ae iαx + Be − iαx + Ce iβx + De − iβx (IV.64)
e iαx = cos αx + i sin αx e iβx = cos βx + i sin βx

Dar (IV.65)
e −iβx = cos βx − i sin βx e −iβx = cos βx − i sin βx
şi înglobând i în constante se poate scrie:
⇒ y om = C1 cos αx + C 2 sin αx + C3 cos βx + C 4 sin βx (IV.66)
iar soluţia generală este:
81
y = y om + y part (IV.67)
y part pentru ecuaţia (IV.55) depinde de forma funcţiei q(x), adică de
încărcare. Constantele de integrare se determină din condiţiile de margine.

O verificare a relaţiei (IV.65) este următoarea:
a) Dacă λ = 0 , din relaţia (IV.60) rezultă: Δ =1 şi α = k, iar β = 0, deci r3 = r4
=0 şi forma generală devine:
y om = C1 cos kx + C 2 sin kx + C3 x + C 4 , (IV.68)
adică exact partea omogenă a ecuaţiei axei deformate a barei comprimate în statica
de ordinul II.
λ4
II. Δ2 = 1 − 16 <0 (IV.69)
k4
k2
r2 = − (1 ± iΔ1 ) (IV.70)
2
λ4 2
unde Δ1 este aici pozitiv, adică Δ = 16 4 − 11
k
Pentru ecuaţia omogenă soluţiile sunt:
1 1
r1 = ik 1 + iΔ1 r3 = ik 1 − iΔ1
2 2
(IV.71)
1 1
r2 = − ik 1 + iΔ1 r4 = − ik 1 − iΔ1
2 2
Să încercăm o transformare a relaţiilor (IV.71), pentru rădăcina r1:
i
k 1 + iΔ1 = A + iB
2
(IV.72)
k2
− (1 + iΔ1 ) = A 2 − B 2 + 2ABi
2
⇓
⎧ 2 k2 ⎧ 2 k2
⎪⎪ A − B 2
= − ⎪⎪ A − B 2
= −
2 ⇔ ⎨ 2 (IV.73)
⎨ 2 4
⎪2 AB = − k Δ ⎪4 A 2 B 2 = k Δ 2
⎪⎩ 2
1 ⎪⎩ 4
1
82
⎛ 2 k2 ⎞ k4 2 k4 2
4 A ⎜⎜ A +
2
⎟= Δ1 ⇒ 4 A + 2 A k −
4 2 2
Δ1 = 0 (IV.74)
⎝ 2 ⎟⎠ 4 4
( )
2 2
− 2k 2 ± 4k 4 + 4k 4 Δ1 − k 2 ± k 2 1 + Δ1 k2
→ A2 = = = − 1 ± 1 + Δ1
2
(IV.75)
8 4 4
de unde reţinând din paranteză partea pozitivă rezultă:
k
⇒ A=±
2
1 + Δ1 − 1 (IV.76)
2
În mod similar rezultă că:
B 2 = A2 +
k2 k2
2
=
4
( 2
− 1 + 1 + Δ1 +
2
= )
k2 k2
4
2
(
− 1 + 1 + Δ1 + 2 =
k2
4
1 + 1 + Δ1
2
) ( ) (IV.77)
k
⇒ B=±
2
1 + Δ1 + 1 (IV.78)
2
Pentru rădăcina a doua r2, se pot scrie relaţiile:
i
− k 1 + iΔ1 = C + iD
2
(IV.79)
k2
− (1 + iΔ1 ) = C 2 − D 2 + 2CDi
2
⇓
⎧ 2 k2 ⎧ 2 k2
⎪⎪C − D = − 2 ⎪⎪C − D = − 2
2 2
⎨ 2
⇔ ⎨ 4
(IV.80)
⎪2CD = − k Δ ⎪4C 2 D 2 = k Δ 2
⎪⎩ 2
1 ⎪⎩ 4
1
⎛ k2 ⎞ k4 2 k4 2
4C 2 ⎜⎜ C 2 + ⎟⎟ = Δ1 ⇒ 4C 4 + 2C 2 k 2 − Δ1 = 0 (IV.81)
⎝ 2 ⎠ 4 4
( )
2 2
→ C 2 = − k ± k + k Δ1 = − k ± k
2 2 4 4 4 4 2 2
1 + Δ1 k2
= − 1 ± 1 + Δ1
2
(IV.82)
8 4 4
şi reţinând din paranteză partea pozitivă rezultă:

k
⇒C=±
2
1 + Δ1 − 1 (IV.83)
2
Similar rezultă că:
D2 = C2 +
k2 k2
2
=
4
( 2
− 1 + 1 + Δ1 +
2
= )
k2 k2
4
2
(
− 1 + 1 + Δ1 + 2 =
k2
4
) ( 1+ Δ
1
2
+1 ) (IV.84)
83
k
⇒ D=±
2
1 + Δ1 + 1 (IV.85)
2
Pentru a treia rădăcină r3, vom avea:
i
k 1 − iΔ1 = E + iF
2
(IV.86)
k2
− (1 − iΔ1 ) = E 2 − F 2 + 2EFi
2
⇓
⎧ 2 k2 ⎧ 2 k2
⎪⎪ E − F 2
= − ⎪⎪ E − F 2
= −
2 ⇔ ⎨ 2 (IV.87)
⎨ 2 4
⎪2EF = k Δ ⎪4E 2 F 2 = k Δ 2
⎪⎩ 2
1 ⎪⎩ 4
1
⎛ k2 ⎞ k4 2 k4 2
4E 2 ⎜⎜ E 2 + ⎟⎟ = Δ1 ⇒ 4E 4 + 2E 2 k 2 − Δ1 = 0 (IV.88)
⎝ 2 ⎠ 4 4
( )
2 2
− 2k 2 ± 4k 4 + 4k 4 Δ1 − k 2 ± k 2 1 + Δ1 k2
→ E2 = = = − 1 ± 1 + Δ1
2
(IV.89)
8 4 4
şi după reţinerea părţii pozitive rezultă:
k
⇒E=±
2
1 + Δ1 − 1 (IV.90)
2
F2 = E2 +
k2 k2
2
=
4
( 2
− 1 + 1 + Δ1 +
2
= )
k2 k2
4
2
(
− 1 + 1 + Δ1 + 2 =
k2
4
1 + 1 + Δ1
2
) ( ) (IV.91)
k
⇒ F =±
2
1 + Δ1 + 1 (IV.92)
2
Pentru rădăcina a patra r4, relaţiile de calcul sunt:
i
− k 1 − iΔ1 = G + iH
2
(IV.93)
k2
− (1 − iΔ1 ) = G 2 − H 2 + 2GHi
2
⇓
⎧ 2 k2 ⎧ 2 k2
⎪⎪ G − H 2
= − ⎪⎪ G − H 2
= −
2 ⇔ ⎨ 2 (IV.94)
⎨ 2 4
⎪2GH = k Δ ⎪4G 2 H 2 = k Δ 2
⎪⎩ 2
1 ⎪⎩ 4
1
84
⎛ 2 k2 ⎞ k4 2 k4 2
4G ⎜⎜ G +
2
⎟= Δ1 ⇒ 4G + 2G k −
4 2 2
Δ1 = 0 (IV.95)
⎝ 2 ⎟⎠ 4 4
( ) (IV.96)
2 2
− 2k 2 ± 4k 4 + 4k 4 Δ1 − k 2 ± k 2 1 + Δ1 k2
→ G2 = = = − 1 ± 1 + Δ1
2
8 4 4
şi după reţinerea părţii pozitive rezultă:
k
⇒G=±
2
1 + Δ1 − 1 (IV.97)
2
H 2 = G2 +
k2 k2
2
=
4
( 2
− 1 + 1 + Δ1 +
2
)
k2 k2
=
4
2
(
− 1 + 1 + Δ1 + 2 =
k2
4
1 + 1 + Δ1
2
) ( ) (IV.98)
k
⇒ H=±
2
1 + Δ1 + 1 (IV.99)
2
Deci pentru toate rădăcinile ecuaţiei omogene (IV.58) r1, r2, r3, r4 am obţinut
aceeaşi formă. Se introduc în continuare notaţiile:
k 2 k λ2 k2
1 + Δ1 + 1 = δ = 4 2 +1 = λ +
2
2 2 k 4
k 2 k λ2 k2
1 + Δ1 − 1 = γ = 4 2 −1 = λ −
2
2 2 k 4
(IV.100)
k 2 k λ2 k2
− 1 + Δ1 + 1 = −δ = − 4 2 + 1 = − λ2 +
2 2 k 4
k 2 k λ2 k2
− 1 + Δ1 − 1 = −γ = − 4 2 − 1 = − λ2 −
2 2 k 4
Deci soluţia ecuaţiei omogene va fi de forma:
y om = e γx (C1 cos δx + C 2 sin δx ) + e −γx (C3 cos δx + C 4 sin δx ) (IV.101)
O verificare imediată a soluţiei (IV.101) este următoarea:
Când k = 0 (deci nu există forţa P) rezultă:
γ = δ = λ şi soluţia (IV.101) capătă exact forma soluţiei corespunzătoare
grinzilor pe mediu elastic.
IV.3.1.1 Determinarea încărcării critice prin metoda energetică
În vederea utilizării metodei energetice se presupune existenţa unei

deformate de formă sinusoidală cu mai multe semiunde a barei studiate, aşa
85
cum este arătat în figura IV.11 de mai jos.
Figura IV.11
Energia provenită din deformaţia prin încovoiere a barei se poate scrie sub
forma:
l/m
= ∫ EI (y' ' ) dx
M 2
Ui (IV.102)
0
Pentru deformata y se poate considera următoarea formă:

mπx ⎫
y = C1 sin ⎪
l
⎪
mπ mπx ⎪
y' = C1 cos ⎬ (IV.103)
l l ⎪
m 2π 2 mπx ⎪
y' ' = −C1 2 sin
l l ⎪⎭
Înlocuind relaţiile (IV.103) în (IV.102) se obţine:
2
M EI l / m m 4π 4
2 2 mπ C1 EI m 4π 4 1 l
Ui = C1 ∫ sin xdx = (IV.104)
2 0 l4 l 2 l4 2 m
Energia provenită din răspunsul elastic al mediului este:
β 1l/m β l/m 2 β l/m 2 2 mπx β 21 l
Ui = ∫ βy ydx = ∫ y dx = ∫ C1 sin dx = C1 (IV.105)
2 0 2 0 2 0 l 2 2m
k
în care β = reprezintă rigiditatea mediului elastic care depinde de constanta
a
elastică a reorturilor izolate k şi de distanţa dintre ele a.
Lucrul mecanic efectuat de forţa critică poate fi scris astfel:
Pcr l / m 2 Pcr l / m 2 m 2π 2 2 mπ Pcr 2 m 2π 2 1 l
Ul = ∫ y' dx = ∫ C1 cos x= C1 (IV.106)
2 0 2 0 l2 l 2 l2 2 m
Sumând expresiile (IV.104) şi (IV.105) şi egalând cu (IV.106) rezultă:
86
EI m 4π 4 l
2 2 β l
C1 + C
2 2m = π EI ⋅ m + βl
1 2 2 2
→ Pcr = 2 l 4 2m (IV.107)
1 2 m 2π 2 l l2 m 2π 2
C1
2 l 2 2m
π 2 EI ⎛ 2 1 βl 4 ⎞
⇒ Pcr = 2 ⎜⎜ m + 2 4 ⎟⎟ (IV.108)
l ⎝ m π EI ⎠
În relaţia de mai sus “m” este numărul de semiunde sinusoidale în care

poate fi împărţită bara flambată, β furnizează informaţii cu privire la rezemarea
elastică a barei, iar l, E, I sunt caracteristicile intrinseci ale barei.
Pentru determinarea numărului de semiunde pentru care expresia de mai
sus a încărcării critice este minimă considerăm pentru început cazul pentru
care nu avem mediu elastic şi deci m=1. Aceasta este cazul banal al flambajului
unei bare articulate.
Dacă 0 < β << 1 şi considerând m =1 în ecuaţia (IV.108) se poate
observa că dacă mediul elastic este foarte flexibil, bara poate flamba fără să
prezinte puncte intermediare de inflexiune. Dacă β > 1, se ajunge la situaţia în
care forţa din ecuaţia (IV.108) este mai mica pentru m = 2 decât pentru m = 1 şi
deci bara va flamba cu două semiunde egale. Valoarea limită a mărimii β se
găseşte din condiţia ca la această valoare limită, forţa P dedusă din ecuaţia
(IV.108) să dea aceeaşi valoare şi pentru m = 1 sau m = 2.
Deci se poate scrie:
βl 4 βl 4 βl 4
1+ = 4 + ⇒ =4 (IV.109)
π 4 EI π 4 EI π 4 EI
Scriind aceeaşi ecuaţie când numărul de semiunde trece de la m la m +1
vom obţine valoarea limită a lui β pentru acest caz:
βl 4 βl 4 βl 4
m + 2 4 = (m + 1) + = m 2 (m 2 + 1) (IV.110)
2 2
2
⇒
m π EI (m + 1) π EI
2 4 4
π EI
Relaţia (IV.108) care dă valoarea încărcării critice Pcr poate fi scrisă şi sub
forma:
87
π 2 EI
Pcr = (IV.111)
L2
L fiind cunoscută în literatură sub denumirea de lungime redusă. Valorile lungimii
reduse pot fi obţinute pe baza unor tabele de valori în care au fost stabilite
βl 4
rapoarte L/l în funcţie de valori .
16EI
βl 4
= m 2 (m 2 + 1) neglijând pe 1 în raport cu m, ecuaţia se
2
Din ecuaţia 4
π EI
mai poate scrie:
βl 4 l EI
4
= m 4 sau = π4 (IV.112)
π EI m β
şi introducând valoarea de mai sus pentru m în relaţia (IV.108) a lui P se obţine:
2m 2π 2 EI
Pcr = (IV.113)
l2
Din cele arătate mai sus se poate observa că forţa critică de pierdere a
stabilităţii pentru o bară cu reazeme marginale aşezată pe mediul elastic este de
două ori mai mare decât pentru o bară dublu articulată de lungime l/m. Formulele
precedente pot fi utilizate şi în cazul unei rezemări discrete elastice a barei cu
condiţia ca mărimile ce definesc bara şi mediul elastic să conducă la cazul în
care unei semiunde a barei flambate să-i corespundă cel puţin trei reazeme
elastice.
IV.3.1.2 Program de calcul pentru determinarea valorii încărcării critice
În studiul problemei de stabilitate se porneşte de la soluţia (IV.101) a

ecuaţiei omogene, deoarece se constată că pentru cazurile frecvente din practică
relaţia (IV.69) este îndeplinită.
Caracteristicile barei şi ale mediului elastic sunt definite, aşa cum s-a arătat
mai înainte, prin mărimile: k, λ, γ, δ. Se disting trei cazuri posibile:
a) Cazul barei cu reazeme marginale rezemată pe mediul elastic;
88
b) Cazul barei fără reazeme marginale şi rezemată pe mediul elastic -

cazul forţelor neconservative;
c) Cazul barei fără reazeme marginale şi rezemată pe mediul elastic -
cazul forţelor conservative.
a)
b)
c)
Figura IV.12
În cazul a) condiţiile de margine sunt:

⎧y = 0 ⎧y = 0
x=0: ⎨ x=l: ⎨ (IV.114)
⎩M = 0 ⎩M = 0
Ţinând seama de mărimile exprimate anterior k, λ, δ, γ , şi de relaţiile
(IV.51), (IV.52) şi (IV.101) sistemul de ecuaţii omogen la care se ajunge este
următorul:
89
⎧C1 + C 3 = 0
⎪
⎪C1 (γ − δ ) + 2C 2 γδ + C 3 (γ − δ ) − 2C 4 γδ = 0
2 2 2 2
⎪ γl (IV.115)
⎨e (C1 cos δl + C 2 sin δl ) + e (C 3 cos δl + C 4 sin δl ) = 0
−γl
⎪e γl [(γ 2 − δ 2 )cos δl − 2γδ sin δl ]C + e γl [(γ 2 − δ 2 )sin δl + 2γδ cos δl ]C +

⎪ 1 2
⎪⎩e γl [(γ 2 − δ 2 )cos δl + 2γδ sin δl ]C 3 + e −γl [(γ 2 − δ 2 )sin δl − 2γδ cos δl ]C 4 = 0
Rezolvând sistemul (IV.115) de mai sus, adică anulând determinantul, se

ajunge în cele din urmă la o ecuaţie transcendentă în k (adică în P) care se
poate rezolva de exemplu printr-o reprezentare grafică în paşi foarte mici a
funcţiei Δ' (determinantul sistemului de ecuaţii) pentru diferite valori ale lui k (deci
ale lui P). Prima valoare nulă pentru Δ' va conduce deci la soluţia căutată.
În mod similar se rezolvă şi celelalte două cazuri corespunzând barei fără
reazeme marginale şi rezemată pe mediu elastic (forte neconservative – cazul b)
şi conservative – cazul c)).
În cazul b) al forţelor neconservative se pot scrie următoarele condiţii de
margine:
⎧M = 0 ⎧M = 0
x=0: ⎨ x=l: ⎨ (IV.116)
⎩T = 0 ⎩T = 0
Aceste condiţii conduc la următorul sistem omogen de ecuaţii liniare:
⎧C1(γ2 − δ2 ) + 2C2γδ + C3 (γ2 − δ2 ) − 2C4γδ = 0
⎪
⎪C1γ(γ − 3δ ) + C2δ(3γ − δ ) − C3γ(γ − 3δ ) + C4δ(3γ − δ ) = 0 (IV.117)
2 2 2 2 2 2 2 2
⎪eγl [(γ2 − δ2 )cosδl − 2γδsinδl ]C + eγl [2γδcosδl + (γ2 − δ2 )sinδl ]C +

⎪ 1 2
⎨ −γl 2 2
⎪+ e [(γ − δ )cosδl + 2γδsinδl ]C3 + e [(γ − δ )sinδl − 2γδcosδl ]C4 = 0
−γl 2 2
⎪eγl [(γ3 cosδl − 3γδ2 cosδl − 3γ2δ sinδl + δ3 sinδl )C + (3γ2δ cosδl − δ3 sinδl + γ3 sinδl − 3γδ2 sinδl )]C +
⎪ 1 2
⎪⎩+ e−γl [(− γ3 cosδl + 3γδ2 cosδl − 3γ2δ sinδl + δ3 sinδl )]C3 + e−γl [(3γ2δ cosδl − δ3 cosδl − γ3 sinδl + 3γδ2 sinδl )]C4
În situaţia forţelor conservative, cazul c), se pot introduce următoarele condiţii

limită:
⎧M = 0 ⎧M = 0
⎪ ⎪
x=0: ⎨ d 3v dv x=l: ⎨ d 3v dv (IV.118)
⎪T = −EI 3 = P ⎪T = −EI 3 = P
⎩ dx dx ⎩ dx dx
În mod similar obţinerii sistemului de ecuaţii (IV.118) se obţine şi sistemul
de ecuaţii ce corespunde acestui ultim caz şi care este prezentat mai jos:
90
⎧C 1 (γ 2 − δ 2 ) + 2C 2 γδ + C 3 (γ 2 − δ 2 ) − 2C 4 γδ = 0
⎪
⎪C 1γ (γ − 3δ + k ) + C 2 δ (3γ − δ + k ) − C 3 γ (γ − 3δ + k ) + C 4 δ (3γ − δ + k ) = 0
2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2
⎪e γl [(γ 2 − δ 2 ) cos δl − 2γδ sin δl ]C + e γl [2γδ cos δl + (γ 2 − δ 2 ) sin δl ]C + (IV.119)

⎪⎪ 1 2
⎨+ e [(γ − δ ) cos δl + 2γδ sin δl ]C 3 + e [(γ − δ ) sin δl − 2γδ cos δl ]C 4 = 0

− γl 2 2 − γl 2 2
⎪e γl [γ (γ 2 − 3δ 2 + k 2 ) cos δl + δ (δ 2 − 3γ 2 − k 2 ) sin δl ]C + e γl [ δ (3γ 2 − δ 2 + k 2 ) cos δl +

⎪ 1
⎪γ (γ 2 − 3δ 2 + k 2 ) sin δl ] C 2 + e −γl [γ (3δ 2 − γ 2 − k 2 ) cos δl + δ (δ 2 − 3γ 2 − k 2 ) sin δl ]C 3 +

⎪ −γl
⎪⎩e [δ (3γ − δ + k ) cos δl + γ (3δ − γ − k ) sin δll ]C 4 = 0
2 2 2 2 2 2
Pe baza considerentelor teoretice prezentate anterior au fost realizate

programele de calcul PASFOR şi GRIMEL, care furnizează valoarea încărcării
critice pentru grinda aşezată pe mediu elastic ce are şi reazeme marginale.
Schemele logice şi programele sursă sunt date în Anexă.
EXEMPLU NUMERIC
Pentru exemplificare să consdeirăm talpa superioară a unei structuri de

pod cu grinzi metalice cu zăbrele ale cărei formă şi dimensiuni generale sunt
date în figura IV.13. În aceeaşi figură este reprezentată şi secţiunea transversală
a tălpii superioare considerate.
A-A
A
8.47
55.00
Figura IV.13
Reazemele elastice ale tălpii superioare sunt constituite din cadrele

transversale realizate din antretoaze şi montanţi (Fig. IV.14).
91
Figura IV.14
Reacţiunea unitară a reazemului (ţinând cont de caracteristicile geometrice

ale secţiunilor transversale ale montanţilor şi antretoazelor) este:
1 1 1 tf/m
r = = = = 36.15
y h3
dh 2
8,473
5.1 × 8.47 2
+ +
3EI m 2EI a 3 × 2.1 × 10 × 37588 × 10
7 −8
2 × 2.1 × 10 7 × 435910 × 10 − 8
În relaţia de mai sus intervin următoarele mărimi:

h este înălţimea grinzilor principale;
d reprezintă distanţa dintre axele grinzilor principale;
E este modulul de elasticitate al oţelului (E = 2.1 × 107 tf/m2);
Im este momentul de inerţie al secţiunii transversale a montanţilor;
Ia este momentul de inerţie al secţiunii transversale a antretoazelor;
y reprezintă deplasarea în sens transversal a tălpilor superioare cauzată
de aplicarea unor forţe unitare la capetele montanţilor.
Reacţiunea pe unitatea de lungime a reazemelor elastice se poate stabili,
ţinând cont de distanţa dintre două reazeme elastice consecutive, deci de
distanţa dintre cadre, pe baza relaţiei:
r 36.15
β= = = 6.57 tf/m2
5.5 5.5
Momentul de inerţie al secţiunii transversale a tălpii superioare a fost
considerat ca o medie ponderată a momentelor de inerţie ale tronsoanelor din
care este alcătuită talpa superioară, după cum urmează:
92
4
∑ Ii li l 1 (2 × 79305 + 2 × 121588 ) 79305 + 121588 4
I TS = i =1
4
= = = 100446 .50 cm
∑ li 4l 1 2
i =1
Considerând sistemul de ecuaţii (IV.115) şi ţinând seama de mărimile ale

căror expresii au fost prezentate în paragraful IV.3.1 şi furnizând (pe baza
programului de calcul PASFOR) un număr de paşi de forţă ca una din datele de
intrare ale programului GRIMEL s-a obţinut o reprezentare grafică a funcţiei
determinant al sistemului de ecuaţii (IV.115) în funcţie de paşii de forţă. Valoarea
abscisei pentru care funcţia determinant se anulează reprezintă chiar valoarea
încărcării critice pentru care bara aşezată pe reazeme elastice îşi pierde
stabilitatea. Această valoare obţinută conform programului de calcul este Pcr =
747 tf. (Graficul P - Δ' este prezentat în figura IV.15, Δ' fiind valoarea
determinantului sistemului de ecuaţii (IV.115), aici neavând semnificaţia generală
de deplasare).
Pornind acum, pentru o confruntare cu programul propus, de la ecuaţia
βl 4
= m 2 (m 2 + 1) şi ţinând seama de caracteristicile tălpii superioare
2
(IV.112) 4
π EI
se obţine o ecuaţie de gradul al II-lea în m care rezolvată furnizează numărul de
semiunde m ale barei, în momentul pierderii stabilităţii.
Ecuaţia de gradul al doilea este:
m 2 + m − 3.46 = 0
− 1 ± 1 + 13.84 − 1 + 14.84
→m= = = 1.43
2 2
Această valoare a lui m introdusă în ecuaţia (IV.109) conduce la următoarea
valoare a încărcării critice Pcr:
π 2 EI ⎛ 2 1 βl 4 ⎞ π 2 × 2.1× 10 7 × 100446 .50 × 10 −8 ⎛ 11.98 ⎞
Pcr = ⎜ + ⎟⎟ = ⎜1.43 + ⎟ = 849.52 tf
2
2 ⎜ m 2 4 2
l ⎝ m π EI ⎠ 44 ⎝ 1.43 2 ⎠
deci o valoare destul de apropiată de cea obţinută cu programul de calcul

GRIMEL.
93
VARIATIA Δ' IN FUNCTIE DE PASII DE FORTA P
185
275
365
455
545
635
725
95
5
0.0
-0.2
-0.4
-0.6
Δ'
-0.8
-1.0
-1.2
-1.4
Pasi de forta P[tf]
720.00
729.00
738.00
747.00
756.00
0.00000
-0.00001
-0.00002
-0.00003
-0.00004
-0.00005
-0.00006
Figura IV.15
O valoare şi mai apropiată de cea obţinută în urma calculului prin program

este cea obţinută pe baza tabelelor de valori din [101], care furnizează valoarea
βl 4
raportului L/l pe baza raportului . Valoarea acestui raport pentru cazul
16EI
considerat este 72.96 şi interpolând liniar în tabele se obţine valoarea raportului
L/l = 0.3784. De aici valoarea lungimii reduse este (în funcţie de lungimea
teoretică a barei): L = 16.65 m. Forţa critică Pcr rezultă în acest caz utilizând
relaţia (IV.110):
94
π 2 EI π 2 × 2.1 × 10 7 × 100446 .50 × 10 −8

Pcr = = = 750.97 tf
L2 16.65 2
O altă analiză a fost făcută cu ajutorul programului cu elemente finite
LUSAS, care va fi descris într-un capitol ulterior al lucrării. Utilizând două tipuri
de elemente finite (BM3 şi BAR2), ale căror caracteristici vor fi prezentate
ulterior, valoarea forţei critice de flambaj găsite a fost Pcr = 751.45 tf.
IV.3.2 Statica de ordinul II a barei comprimate cu imperfecţiuni aşezată pe

mediu elastic
IV.3.2.1 Determinarea încărcării critice
Pentru analizarea problemei se consideră o grindă aşezată pe mediu elastic

conform schemei din figura IV.16.
Figura IV.16
Se consideră că valoarea totală a deplasării din încovoiere a axei grinzii provine

din imperfecţiunea iniţială (e(x)), la care se adaugă deformaţia suplimentară cauzată
de efectul forţelor de compresiune (y(x)).. Deci se poate scrie relaţia:
V = e(x) + y(x) (IV.120)
Se ştie că (presupunând EI=constant):
dM
=T
dx
dT d 2V
= −q ( x ) + P 2 + β y (IV.121)
dx dx
2
d y M d 4y 1 ⎛ d 2M ⎞ 1 ⎡ d 2V ⎤
2
= − ⇒ 4 = − ⎜⎜ 2 ⎟⎟ = − ⎢− q( x ) + P dx 2 + βy ⎥
dx EI dx EI ⎝ dx ⎠ EI ⎣ ⎦
Trecând în membrul stâng, după înlocuirea lui V(x) = e(x) + y(x) obţinem:
95
d 4y P d 2y β q( x ) P d 2 e
+ + y= − (IV.122)
dx 4 EI dx 2 EI EI EI dx 2
În cazul în care q(x) lipseşte şi toată solicitarea provine din excentricităţi
(adică din deformata iniţială) membrul drept devine:
P d 2e
− (IV.123)
EI dx 2
şi poate fi considerat similar cu o încărcare fictivă:
d 2e
q fictiv ( x ) = −P 2 (IV.124)
dx
şi problema se rezolvă ca şi în cazul precedent dar cu o încărcare dată q(x)fictiv.
πx
Dacă de exemplu e = e0 sin (IV.125)
l
π2 πx
→ q fictiv = P 2
e0 sin (IV.126)
l l
Termenul din partea dreaptă devine:
P ⎛ π2 πx ⎞ k 2π 2 πx
− ⎜⎜ − 2 e0 sin ⎟⎟ = 2 e0 sin (IV.127)
EI ⎝ l l ⎠ l l
O soluţie particulară a ecuaţiei diferenţiale (IV.122) prezentată anterior este:
πx
y = C sin şi înlocuind în ecuaţia diferenţială de ordinul patru rezultă:
l
⎡ π4 2⎛ π2 ⎞ ⎤ πx k 2π 2 πx
⎢C 4 + k ⎜⎜ − C 2 ⎟⎟ + 4 λ C ⎥ sin = 2 e0 sin
4
(IV.128)
⎣ l ⎝ l ⎠ ⎦ l l l
k 2π 2
2
e0
⇒C = 4 l (IV.129)
π ⎛ l2 P ⎞
⎜1 − 2
4 ⎜
⎟⎟ + 4 λ4
l ⎝ π EI ⎠
O verificare de principiu se poate face considerând λ = 0 , când rezultă:
P l2 P
e e0
2 0
P
C = EI π = cr (IV.130)
P P
1− 1−
Pcr Pcr
ceea ce constituie un rezultat cunoscut.
96
Dacă deformata iniţială se alege de forma unei sinusoide cu mai multe semiunde:
mπx
e = e0 sin (IV.131)
l
procedând ca mai înainte se obţine următoarea expresie a constantei C:
k 2 m 2π 2
2
e0
⇒C = 4 4 l (IV.132)
mπ ⎛ l2 P ⎞
4
⎜
⎜ 1 − 2 2
⎟⎟ + 4 λ4
l ⎝ m π EI ⎠
Se poate arăta că momentul încovoietor în statica de ordinul II este:
d 2V ⎛ d 2 y d 2e ⎞ ⎛ π2 π2 ⎞ π
M II (x ) = −EI
2
= − EI ⎜
⎜ 2
+ ⎟
2 ⎟
= − EI ⎜
⎜ − C 2
− e 0 ⎟ sin x =
2 ⎟
dx ⎝ dx dx ⎠ ⎝ l l ⎠ l
π 2 EI π π 2 EI 1 1 (IV.133)
= 2 (C + e0 ) sin x = 2 e0 = MI
l l l P P
1− 2 1−
π EI ⎛ βl ⎞4
Pcr
⎜1 + 4 ⎟
2 ⎜
l ⎝ π EI ⎠ ⎟
În relaţia de mai sus s-a utilizat expresia (IV.108) prezentată în paragrafele

anterioare pentru m=1.
Introducând expresia obţinută pentru constanta C (IV.132) în expresia
soluţiei particulare y a ecuaţiei diferenţiale şi punând condiţia ca deformaţia
maximă să devină infinită pentru valoarea Pcr, devine imperios necesar ca
numitorul lui C să fie nul. Deci se poate scrie că:
m 4π 4 ⎛ l2 P ⎞
⇒ ⎜⎜1 − 2 2 ⎟⎟ + 4 λ4 = 0 (IV.134)
l4 ⎝ m π EI ⎠
De aici rezultă aceeaşi expresie pentru încărcarea critică ca cea prezentată
în subcapitolele precedente:
π 2 EI 2 ⎛ 4 λ4 l 4 ⎞
⇒ Pcr = 2 m ⎜⎜1 + 4 4 ⎟⎟ (IV.135)
l ⎝ mπ ⎠
IV.3.2.2 Modelul simplificat de abordare cu I = Iech
Pornind de la relaţiile stabilite mai sus problema poate fi studiată în

următoarele variante, conform figurii IV.17 :
97
a) Grindă rezemată pe mediu elastic, comportând o imperfecţiune iniţială

şi având reazeme rigide la capete;
b) Grindă rezemată pe mediu elastic, comportând o imperfecţiune iniţială
fără reazeme marginale (cazul forţelor neconservative);
c) Grindă rezemată pe mediu elastic, comportând o imperfecţiune iniţială
fără reazeme marginale (cazul forţelor conservative).
a)
b)
c)
Figura IV.17
Să considerăm ca exemplu cazul c). Pornind de la expresia determinantului

ecuaţiei caracteristice a ecuaţiei dieferenţiale (IV.53) (în care q(x) este considerat
0) şi presupunând că excentricitatea iniţială a barei este o sinusoidă cu o singură
semiundă dată de relaţia (IV.131), condiţiile de margine se pot scrie astfel:
⎧M = 0 ⎧M = 0
x = 0: ⎨ x = l: ⎨ (IV.136)
⎩T = 0 ⎩T = 0
Soluţia ecuaţiei este dată de relaţia (IV.101) (pentru discriminant negativ) la
care se adaugă soluţia particulară:
98
mπ x
y = e γx (C1 cos δx + C 2 sin δx ) + e −γx (C 3 cos δx + C 4 sin δx ) + C sin (IV.137)
l
Relaţiile de calcul pentru momentul încovoietor şi forţa tăietoare sunt:
⎧ d 2y
⎪⎪M = −EI dx 2
⎨ 3
(IV.138)
⎪T = −EI d y
⎩⎪ dx 3
Se obţine astfel un sistem de patru ecuaţii cu patru necunoscute care nu
este omogen deoarece T=0 nu anulează termenul cu soluţia particulară:
d 3y 3 π
3
π
3
= −Cm 3 cos x nici pentru x = 0 şi nici pentru x = l. Deci, din rezolvarea
dx l l
sistemului de ecuaţii se obţin constantele C1, C2, C3 şi C4.
Dacă dimpotrivă considerăm cazul a) al grinzii cu reazeme marginale,
condiţiile de margine sunt:
⎧y = 0 ⎧y = 0
x = 0: ⎨ x = l: ⎨ (IV.139)
⎩M = 0 ⎩M = 0
În cazul discriminatului negativ, pentru condiţiile de margine scrise mai sus
mπ
conduc la anularea soluţiei particluare, deoarece y = C sin x şi
l
d 2y m 2π 2 mπx
2
= −C 2 sin se anulează şi pentru x = 0 şi pentru x = l, aşadar
dx l l
sistemul de mai sus este omogen, adică C1 = C2 = C3 =C4 =0 şi rămâne soluţia
mπ
ecuaţiei y = y = C sin x (pentru mai multe semiunde ale excentricităţii iniţiale).
l
Ţinând seama de expresia constantei C se poate găsi o curbă de variaţie P - ymax.
În cazul în care se presupune că excentricitatea iniţială are o singură semiundă:
k 2π 2
e0
l2 π
⇒y= 4 sin x (IV.140)
π ⎛ l2 P ⎞ l
⎜1 − 2
4 ⎜
⎟⎟ + 4 λ4
l ⎝ π EI ⎠
Pe măsură ce forţa P creşte (adică k2 creşte), creşte şi deplasarea y şi tinde
spre infinit când numitorul expresiei de mai sus este nul, deci:
99
π4
+ 4 λ4
P 4 π 2 EI ⎡ 4 λ4 l 4 ⎤
= l
λ
k2 = ⇒ Pcr = ⎢1 + π 4 ⎥ (IV.141)
EI π2 l2 ⎣ ⎦
l2
Din relaţia de mai sus se observă că valoarea încărcării critice pentru bara
rezemată pe mediu elastic este mai mare decât cea corespunzând barei simplu
rezemată pentru care λ = 0. Se poate spune că soluţia găsită corespunde cu cea
pentru o grindă dublu articulată, dar având alt moment de inerţie echivalent
( I echiv = I λ ) dat de expresia:
⎛ 4 λ4 l 4 ⎞
I = I ⎜⎜1 + ⎟ (IV.142)
π 4 ⎟⎠
λ
⎝
Din cele arătate până acum se poate concluziona că o bară aşezată pe
mediu elastic, ale cărei caracteristici geometrice sunt cunocute se poate studia
de aceeaşi manieră cu o bară simplu rezemată, dar ţinând seama de faptul că
momentul de inerţie se modifică conform relaţiei (IV.142). Trebuie ţinut cont însă
de faptul că, pentru determinarea eforturilor unitare pe secţiunea elementului de bară se
va lucra cu I şi nu cu Iech = Iλ.
Dacă se presupune acum că discriminantul ecuaţiei (IV.53) este pozitiv şi
considerând cazul barei fără reazeme marginale, cu forţe neconservative, deci
cazul b), soluţia ecuaţiei diferenţiale este dată de relaţia (IV.66) la care se
adaugă soluţia particulară. Rescriind condiţiile de margine vom avea:
⎧M = 0 ⎧M = 0
x = 0: ⎨ x = l: ⎨ (IV.143)
⎩T = 0 ⎩T = 0
şi scriind că:
d 2y
M = −EI = −EI − C1α 2 cos αx − C 2 α 2 sin αx − C 3 β 2 cos βx −
dx 2
π2 π
− C 4 β 2 sin βx − C 2 sin x (IV.144)
l l
3
d y
T = −EI = −EIC1α 3 sin αx − C 2 α 3 cos αx + C 3 β 3 sin βx −
dx 3
π3 π
− C 4 β 3 cos βx − C 3 cos x
l l
rezultă sistemul de ecuaţii de mai jos:
100
⎧C1α 2 + C 3 β 2 = 0
⎪
⎪C1α cos αl + C 2 α sin αl + C 3 β cos βl + C 4 β sin βl = 0
2 2 2 2
⎪ 3
⎨− C 2 α 3 − C 4 β 3 − C π3 = 0 (IV.145)
⎪ l
⎪ π3
⎪C1α 3 sin αl − C 2 α 3 cos αl + C3 β 3 sin βl − C 4 β 3 cos βl + C 3 = 0
⎩ l
Din sistemul de mai sus se deduc constantele C1, C2, C3 şi C4. Calculul
mărimii ymax se poate face dând diferite valori încărcării P şi calculând la fiecare
pas valorile mărimilor k, λ, δ, γ, fie prin intermediul relaţiei (IV.66), fie prin
intermediul relaţiei (IV.68) la care se adaugă bineînţeles soluţia particulară a
ecuaţiei diferenţiale.
În cazul c) al forţelor conservative condiţia ce se schimbă este aceea că:
d 3y dy
T ≠ 0 → T = −EI = P (IV.146)
dx 3 dx
şi în final se ajunge la un sistem de ecuaţii similar cu sistemul (IV.145).
IV.3.2.3 Program de calcul pentru determinarea valorii încărcării critice
În scopul găsirii formei curbei P - ymax pentru cazul grinzii rezemate pe

mediu elastic, cu reazeme marginale şi având o imperfecţiune iniţială, a fost
întocmit programul de calcul GRINEL, ale cărui schemă logică şi sursă sunt de
asemenea prezentate în Anexa acestei cărţi. Trebuie menţionat faptul că şi acest
program de calcul se utilizează în legătură cu programul de calcul PASFOR.
Datele de intrare ale programului de calcul le constituie următorii parametrii:
− secţiunile unde se calculează ymax, prin parametrul x (distanţă);
− paşii de forţă (incrementrul forţei) P (tf);
− caracteristicile geometrice ale barei şi materialul din care este
confecţionată: E, I, l;
− caracteristicile elastice ale terenului, prin mărimea β ;
− valoarea excentricităţii iniţiale e0;
− numărul de semiunde ale excentricităţii barei, m;
101
− numărul de paşi până la atingerea forţei critice, np.
EXEMPLU NUMERIC
Considerând drept obiect de studiu tot talpa superioară a grinzii prezentată

în paragraful precedent au fost obţinute curbele P - ymax prezentate în figura
IV.18 (pentru m=1), atât pentru cazul grinzii rezemate pe mediu elastic cu
reazeme marginale, cât şi pentru cazul grinzii simplu rezemate.
În figura IV.19 sunt prezentate curbe de variaţie a deplasărilor maxime ymax
în funcţie de paşii de forţă, pentru diverse valori ale numărului de semiunde m.
Din graficul prezentat se poate observa că valoarea minimă a lui m, pentru care
se obţine încărcarea critică de ≈ 750 tf , este 1.86, aşa cum rezultă şi prin
efectuarea calcului cu ajutorul tabelelor de valori (adică utilizând relaţia (IV.111).
DIAGRAMA P - ymax
0.4
0.35 Grindå rezematå pe mediu elastic
Grindå simplu rezematå

0.3
Deplasarea ymax [m]
0.25
0.2
0.15
0.1
0.05
0
5
75
145
215
285
355
425
495
565
635
705
775
845
915
985
1055
1125
1195
1265
1335
Pasi forta [tf]
Figura IV.18
102
CURBE DE VARIATIE P - ymax

pentru diferite valori ale numårului de semiunde
0.25
m=1
0.2 m=1.1
m=1.2
m=1.4
Deplasåri [m]
0.15
m=1.86
m=2
0.1 m=3
0.05
0
5
65
125
185
245
305
365
425
485
545
605
665
725
785
845
905
965
1025
1085
1145
1205
1265
1325
1385
Pasi de fortå [tf]
Figura IV.19
103
CAPITOLUL V PRESCRIPŢII PRIVIND CALCULUL LA FLAMBAJ AL PODURILOR METALICE
PRESCRIPŢII PRIVIND CALCULUL LA FLAMBAJ AL

PODURILOR METALICE
V.1 GENERALITĂŢI
O structură metalică este în cele mai multe dintre cazuri realizată din
elemente liniare (tip bară) sau plane (tip placă, şaibă, membrană) care pot fi total
comprimate (cazul coloanelor, stâlpilor) sau parţial comprimate (cazul grinzilor).
În majoritatea cazurilor rezistenţa ultimă a elementelor comprimate nu mai este
definită printr-un criteriu de rezistenţă, cel al limitei elastice, ci printr-un criteriu de
stabilitate de formă.
Aşa cum s-a precizat anterior, studiul stabilităţii unui sistem constă în
determinarea încărcării exterioare pentru care sistemul se află în echilibru
metastabil, încărcare care a fost denumită încărcare critică. Cercetările teoretice
şi experimentale efectuate în decursul timpului au condus la ideea că o structură
îşi poate pierde stabilitatea prin depăşirea încărcării critice pe element, caz în
care se spune că fenomenul caracterizează instabilitatea locală (flambajul local
al elementelor uniaxiale, voalarea tolelor) sau, datorită depăşirii încărcării critice
a unui element se ajunge la depăşirea capacităţii portante a structurii în
ansamblul ei, situaţie în care avem de-a face cu fenomenul de instabilitate
generală (flambajul general al tălpii comprimate la podurile metalice). Studiul
fenomenelor de acest tip a condus la concluzia că structurile de poduri metalice
cele mai periclitate sunt în general cele pentru care nu există elemente
transversale de legatură suficient de rigide între grinzile principale portante.
Acesta este cazul podurilor pe grinzi principale cu zăbrele sau arce cu înălţime
mare, la care calea este situată la partea inferioară şi nu există contravântuire
superioară, sau al podurilor pe grinzi cu inimă plină calea jos la care înălţimea
grinzilor este de asemenea importantă, iar semicadrele transversale sunt
104
singurele elemente structurale care participă la limitarea deformaţiilor în plan

transversal ale tălpilor superioare comprimate.
În 1744 Euler a stabilit teoria liniară a flambajului elastic, iar modelul de
calcul ce a stat la baza acestei teorii a fost prezentat în capitolul III. În cadrul
acestei teorii este tratat cazul barei drepte simplu rezemate comprimate, studiul
având la bază o serie de ipoteze simplificatoare care de asemenea au fost
prezentate în capitolul III.
Teoria liniară a flambajului elastic este bazată pe abordarea fenomenului de
pierdere a stabilităţii prin bifurcarea echilibrului, ceea ce înseamnă că în curba
efort axial-deformaţie (P-u) apare un punct de bifurcare (a se vedea capitolul II),
de ordonată P=Pcr. Poziţiile barei determinate de puncte intermediare situate pe
cele două porţiuni de dreaptă îngroşate din figura V.1 reprezintă de fapt stări de
echilibru posibile.
Figura V.1
În figura V.1 deplasările barei au fost notate generic cu u pentru a face mai
uşor legătura cu aspectele calitative privind curbele P-u preznetate şi discutate în
capitolul II.
Determinarea încărcării critice, în cadrul teoriei liniare a flambajului elastic,
are la bază o ecuaţie de echilibru a momentelor exterioare şi interioare pentru o
bară dublu articulată comprimată, rezultând o ecuaţie diferenţială de forma:
105
d 2y
EI + Ny = 0 (V.1)
dx 2
în care y este funcţia ce descrie axa deformată a barei.
Euler a propus pentru funcţia y a deplasărilor, o funcţie de tip sinusoidal,
care introdusă în ecuaţia diferenţială şi integrată ţinând cont de condiţiile de
rezemare a condus la următoarea expresie a încărcării critice de flambaj sau
încărcării Euler:
π 2 EI
N cr = N E = (V.2)
l2
S-a demonstrat că aceeaşi expresie pentru încărcarea critică poate fi
obţinută prin metoda energetică şi anume exprimând egalitatea între variaţia
energiei de deformaţie datorată unei deplasări impuse şi lucrul mecanic efectuat
de sarcinile exterioare. Pe baza încărcării critice Euler a fost stabilită şi expresia
efortului unitar normal critic:
N cr π 2 EI π 2 E
σ cr = = 2 = 2 (V.3)
A l A λ
l
unde s-a notat λ = , zvelteţea barei.
i
Reprezentarea grafică a acestei relaţii a condus la descoperirea hiperbolei
lui Euler a cărei formă a fost prezentată în figura III.5. Dacă însă relaţia de mai
sus se reprezintă grafic pentru trei cazuri: cel al materialului infinit elastic, al unei
bare ideale şi al unei bare realizate pe cale industrială, curbele σ cr − λ au
apectul celor prezentate în figura V.2.
Figura V.2
106
Se poate observa că pentru elementele din oţel realizate pe cale industrială,

pentru domeniul zvelteţilor mari, curbele de flambaj sunt apropiate de hiperbola
Euler, iar pe măsură ce zvelteţile scad, aceste curbe se depărtează de curba
stabilită de Euler. Acest lucru a condus la concluzia că valorile forţelor axiale
N k = σ k A , pentru valori ale zvelteţilor λk sub λmax , se situează sub valoarea
încărcărilor critice de flambaj, N cr = σ cr A .
Se poate afirma deci teoria stabilită de Euler este insuficientă pentru
determinarea rezistenţei ultime a unei bare comprimate, demonstrând în acelaşi
timp şi faptul că zvelteţea λ are o mare influenţă asupra valorii încărcării critice,
Pcr . De fapt, pentru zvelteţi mari, calculul încărcării critice devine o problemă de
deformaţii (se ajunge la valori inacceptabile ale săgeţilor) şi nu de rezistenţă.
Teoria liniară a flambajului elastic [1], [8] a permis stabilirea expresiei
încărcării critice de flambaj pentru situaţiile în care sunt utilizate bare ideale. În
realitate însă, în practică, multe dintre ipotezele acceptate de teoria liniară a
flambajului nu se mai respectă. Axele barelor realizate pe cale industrială au mici
abateri şi nu mai sunt perfect rectilinii, iar în exploatare, aplicarea încărcărilor nu
se face niciodată perfect centric. Toate aceste elemente conduc la eforturi axiale
suplimentare în bare. Cedarea unui astfel de produs industrial apare atunci când
echilibrul între forţele exterioare şi interioare nu mai este posibil din cauza
diminuării rezistenţei, când încărcarea atinge o valoare limită Pk , dar care este
mai mică decât încărcarea critică Pcr . Cazul acesta este corespunzător unei
situaţii de pierdere a stabilităţii prin divergenţa echilibrului şi diagrama încărcare -
deplasare (săgeată) arată ca în figura V.3 [1].
Valorile limită ale încărcării Pk au fost stabilite pe baza rezultatelor
cercetărilor teoretice şi experimentale ale Comisiei Europene pentru Construcţii
Metalice (CECM) privind curbele de flambaj pentru profile industriale ce
comportă imperfecţiuni. Imperfecţiunile considerate au fost:
− mărimea şi distribuţia eforturilor reziduale pe secţiunea transversală a
elementelor;
− mărimea deformaţiilor iniţiale ale elementelor structurale;
107
− variaţia limitei elastice;

− valoarea modulului de elasticitate longitudinal, E;
− toleranţele de laminare;
− excentricitatea încărcărilor axiale aplicate.
Figura V.3
Pornind de la considerentele teoriei liniare a flambajului elastic, ţinând

seama de cele două modele de pierdere a stabilităţii prin flambaj (bifurcarea
echilibrului şi divergenţa echilibrului) şi având în vedere rezultatele cercetărilor
CECM, se poate afirma că nu este posibilă verificarea tuturor elementelor
comprimate pe baxa unei singure curbe de flambaj. Fiecare caz în parte trebuie
analizat separat, ţinând cont de forma secţiunii transversale, de modul de
elaborare şi de geometria sa.
108
V.2 CURBELE EUROPENE DE FLAMBAJ
V.2.1 Bazele experimentale ale curbelor europene de flambaj
Comisia Europeană pentru Construcţii Metalice înfiinţată în anul 1955 a analizat

comportarea elementelor structurale ale construcţiilor metalice, scopul său fiind nu
numai de a oferi soluţii avansate d. p. v. tehnic diverselor probleme apărute în
practica inginerească, ci şi de a contribui prin aceste soluţii la realizarea unor
construcţii metalice din ce în ce mai sigure în procesul de exploatare.
În cadrul fenomenului de pierdere a stabilităţii prin flambaj, comisia CECM a
abordat într-o primă fază cazul elementar al barei drepte, dublu articulată şi cu
secţiune constantă. Cercetările comisiei aveau ca principal scop stabilirea unor
reguli de proiectare aplicabile în toate ţările europene printr-o soluţie riguroasă d.
p. v. ştiinţific şi satisfăcătoare d. p. v. economic.
Pentru început au fost efectuate în paralel în 7 ţări europene peste 1000 de
teste pe elemente ce conţineau defecte inevitabile apărute în practică (abateri de
la forma rectilinie a axei barei, tensiuni reziduale rezultate în urma proceselor de
sudare sau tratamentelor termice ale profilelor metalice laminate, dimensiuni ale
platbandelor ce compun secţiunea elementului situate în afara toleranţelor) care
să conducă, la determinarea cu o anumită probabilitate a încărcării critice.
Pentru realizarea încercărilor experimentale, elementele au fost alese
dintr-un eşantion reprezentativ al producţiei europene, ele prezentând
imperfecţiuni întâlnite frecvent în practică. Programul de încercări a fost orientat
în principal către elemente ale căror zvelteţi interesau în practică. Pentru
limitarea numărului de încercări la o cifră rezonabilă, studiul influenţei zvelteţii s-a
făcut pe câte un element din fiecare categorie de secţiuni (laminate, tuburi
rotunde şi tuburi rectangulare), iar pentru studiul influenţei formei secţiunii s-au
efectuat teste pentru diferite tipuri de bare şi câteva valori ale zvelteţilor, dar în
special pentru valoarea de 90 a zvelteţii considerată capabilă să furnizeze
împrăştierea cea mai mare a rezultatelor.
109
Elementele utilizate trebuia să fie rectilinii deformaţia axei longitudinale fiind

verificată vizual. Lungimea elementelor de probă a fost de 15-20 m cu excepţia
tuburilor a căror lungime era de numai 7,5-10 m. A fost impusă de asemenea o
regulă în ceea ce priveşte centrarea elementelor studiate în presă şi încărcarea
acestora. Centrarea trebuia să conducă la situaţii de rezemare şi încărcare
similare celor din practica execuţiei construcţiilor metalice. Pentru elementele cu
secţiune în formă de T şi I centrarea s-a făcut după axa inimii, încărcarea
acestora s-a făcut continuu şi progresiv, unitatea de timp pentru aplicarea
încărcării fiind minutul, iar cea pentru tensiunile măsurate pe secţiune, Kg/mm2.
Influenţa fiecărui parametru (excentricitate a încărcării, curbură iniţială etc.)
a fost evaluată pe baza măsurătorilor şi plecând de la aceste valori, rezistenţa
ultimă a elementelor testate a fost determinată analitic. În dimensionarea
elementelor încercate s-a ţinut seama de următoarele considerente: lungimea
lor trebuia să fie, pe de-o parte, destul de redusă pentru a evita apariţia
fenomenelor de piedere locală a stabilităţii şi pe de altă parte suficientă pentru a
determina neinfluenţarea bazei de măsurare de către condiţiile de rezemare.
Într-o primă etapă s-a urmarit stabilirea unei curbe experimentale bazată pe
exploatarea statistică a rezultatelor provenite din studiul profilelor laminate IPE
160 (Fig. V.4a). Această curbă era deci aplicabilă profilelor care făceau parte din
aceeaşi categorie cu profilul testat.
a) Profil IPE 160 b) Profil DIE 20

Figura V.4
110
Plecând de la premiza că rezistenţa ultimă, pentru un tip de profil şi o

anumită valoare a zvelteţii, avea o distribuţie statistică apropiată de distribuţia
Gauss, a fost trasată curba de flambaj pe baza valorilor caracteristice (σk),
calculate scăzând din valorile medii (σm), de două ori valoarea abaterii pătratice
medii (2s) (Fig. V.5).
Figura V.5
Din rezultatele obţinute până în momentul respectiv se putea concluziona

[80] că forma curbei obţinute permitea aplicarea ei în condiţii bune la studiul
profilelor tubulare. În acelaşi timp însă, studiul profilelor laminate de grosimi mari
sau al profilelor realizate prin sudură, pe baza aceleiaşi curbe, nu a condus la
rezultate bune.
Pentru generalizarea aplicării rezultatelor cercetărilor însă, s-a urmărit
trasarea curbelor de flambaj în funcţie de parametri adimensionali, situaţie în
care se elimina influenţa mărcii oţelului.
În cercetările experimentale efectuate [80] s-a ţinut seama şi de variaţia
limitei elastice a oţelului în funcţie de grosimea produsului laminat.
111
V.2.2 Bazele teoretice ale curbelor europene de flambaj
Fiecare element realizat pe cale industrială posedă în realitate o curbură

iniţială, şi de foarte multe ori forţa axială se aplică excentric. Pentru a ţine cont de
aceste elemente s-a impus ideea de a considera în studiul fenomenului de
flambaj imperfecţiunile de tip geometric. În această situaţie ipotezele
simplificatoare ale modelului bifurcării echilibrului au determinat practic
inacceptarea acestuia pentru studii viitoare pe elemente de construcţie reale.
Cercetări efectuate în SUA au scos în evidenţă faptul că eforturile reziduale au o
mare influenţă asupra valorii încărcării de cedare şi de aceea trebuie ţinut cont,
în studiul profilelor realizate pe cale industrială şi de dispersia limitei elastice pe
secţiunea transversală şi pe lungimea barei [10].
Determinarea încărcării de cedare, ţinând seama de prezenţa imperfecţiunilor,
s-a făcut pe o secţiune simetrică, numai faţă de o axă, a unei bare comprimate
solicitată de o forţă axială N şi un moment încovoietor M (Fig. V.6).
Deformaţiile specifice corespunzătoare stării de solicitări au fost notate
astfel:
− cele din eforturi reziduale preexistente din procesul de realizare pe cale
industrială ε ;E
− cele din încărcări exterioare ε P ;

Corespunzător acestor valori ale deformaţiilor au fost calculate eforturile
unitare σ E +P care au condus la solicitările rezultante, cupluri de valori ale lui M şi N.
În ipoteza că secţiunea nu-şi modifică dimensiunile şi geometria sub
influenţa încărcării exterioare N se pot calcula rapoarte alungire/curbură şi se
poate deduce rigiditatea la încovoiere în domeniul elasto-plastic, notată mai jos
cu B:
N = ∫ σdA ; M = ∫ σydA ; B = Mρ (V.4)
A A
şi
P E P E
1 ε i (1 − εi ) − εa (1 − εa ) 1
= ⋅ P E
(V.5)
ρ h ( 1 − εG )( 1 − εG )
112
În relaţiile de mai sus ρ reprezintă curbura elementului analizat.

Concluzia ce s-a impus în urma acestui studiu a fost aceea că, în stabilirea
încărcării de cedare a unui element care comportă imperfecţiuni şi este
comprimat axial, trebuie cunoscută rigiditatea la încovoiere a secţiunii parţial
plastifiate, în funcţie de valoarea momentului încovoietor şi a efortului axial care
solicită elementul.
Figura V.6
Determinarea încărcării de flambaj în funcţie de zvelteţe şi pornind de la

concluziile anterioare s-a făcut printr-o iteraţie în doi paşi. În studiu au fost
utilizate perechi de curbe N − λ ceea ce semnifică faptul că încărcarea de cedare
113
a barei N este forţa axială corespunzătoare limitei de curgere σ e A , A fiind aria
secţiunii elementului. Zvelteţea λ depinde la rândul ei de zvelteţea:

E
λe = π (V.6)
σe
în care efortul unitar de flambaj Euler poate atinge valoarea limitei de elasticitate
σe .
Calculul încărcării de cedare poate rămâne, în anumite cazuri, independent
de limita elastică şi prin urmare de calitatea oţelului din care este realizat
elementul. S-a constatat totuşi, că o dependenţă între încărcarea de cedare şi
limita elastică există în cazul prezenţei unei deformaţii iniţiale aşa cum este
arătat şi în figura V.7. Deformaţia iniţială a fost considerată 1/1000 din lungimea
elementului analizat, un profil DIE 20 (Fig. V.4b).
f0
f0
Figura V.7
Stabilirea formei reale a curbelor de flambaj s-a făcut pornind de la fascicule

de curbe ce definesc rigiditatea la încovoiere în domeniul elasto-plastic în funcţie de
valoarea momentului încovoietor relativ aplicat pe secţiune (Fig. V.8).
114
Figura V.8
Calculul valorilor ce definesc curba de flambaj s-a făcut iterativ [10], pentru
o grindă simplu rezemată încărcată cu o sarcină verticală q uniform distribuită şi
comprimată de o forţă axială N (Fig. V.9).
Figura V.9
Relaţiile utilizate în calcul au fost următoarele:

N
N= ; (V.7)
Aσ e
115
λ
λ= ; (V.8)
E
π
σe
l
λ= (V.9)
i
Ca deformată iniţială a grinzii încovoiate s-a considerat valoarea f0 = jl
(unde j poate fi 1/2000;1/1000 sau 1/500). Scriind că:
f0
f0 = j λ în care f0 = (V.10)
h
rezultă:
E
ijπ
σe
j= (V.11)
h
Etapele calculului iterativ sunt următoarele:
1. Se consideră o zvelteţe iniţială a elementului analizat λ1 căreia îi este
asociată o deplasare f 1 = f1 / h ( h fiind înălţimea secţiunii considerate) şi
care poate fi exprimată prin aproximarea curbei necunsocute a
deformatei printr-o sinusoidă;
2. Se stabileşte curba momentelor încovoietoare M în ipoteza unui efort
axial cunoscut şi adoptat N şi se construiesc curbele corespunzătoare
de încovoiere cu ajutorul rigidităţii B la încovoiere, extrasă din diagrame
de tipul celei din figura V.8 şi împărţită la rigiditatea EI a barei elastice.
Curbe asemănătoare celei din Fig. V.8 au fost trasate pentru fiecare tip
de profil testat şi ele au fost numite diagrame fundamentale.
Ţinând seama de faptul că există relaţia:
l = iλ λ e (V.12)
introducând λ1 şi η 1 şi notând f 10 = j λ1 se obţine:
(
M = N e + η0 + η ) (V.13)
de unde rezultă valoarea zvelteţii:
116
12f π
λ2 = n (V.14)
mm
şi de asemenea η 2 , valori cu care se poate începe etapa următoare de
iteraţie. Semnificaţia lui mm se poate observa în figura V.9, iar n

reprezintă numărul de iteraţii.
Pentru o valoare constantă a lui N se ajunge la cuplul de valori λ − f ,
atunci când λ n ≡ λ n −1 şi η n ≡ η n −1 .
3. Compatibilitatea între săgeata nou calculată şi cea dată f 1 se realizează

prin calcularea unei noi valori pentru zvelteţea intrinsecă λ 2 .
4. Curba de încovoiere obţinută şi valoarea calculată λ 2 constituie punctul
de pornire pentru o a doua etapă de iteraţie. Iteraţia trebuie repetată
până când va exista o corespondenţă satisfăcătoare între săgeţile f m +1
şi f m şi între zvelteţile λ m +1 şi λ m . Se va obţine astfel un punct al curbei
de flambaj λ = F (f ) şi întregul proces se va repeta cu valori crescătoare
ale lui f 1 până când maximul acestei curbe va fi atins.

5. Calculul de mai sus se va face în continuare utilizând alte valori pentru
efortul normal N până când se găseşte un număr suficient de cupluri de
valori N − λ în domeniul zvelteţilor întâlnite în practică şi curba de flambaj
se va trasa pe baza acestor valori (figura V.10).
Figura V.10
117
Forma curbelor de flambaj poate fi însă stabilită şi pe cale analitică [51].

Pentru aceasta se va considera cazul unei secţiuni solicitate de o forţă axială de
compresiune aplicată excentric. Secţiunea studiată este realizată dintr-un
material a cărui curbă caracteristică este dată de diagrama PRANDTL (Fig.
V.11).
Se consideră ca stare limită de rezistenţă stadiul elastic limită, în care
valoarea maximă a efortului unitar normal σ max în secţiunea cea mai solicitată
atinge valoarea eforului de curgere σ c sub efectul forţei axiale de compresiune P
şi a momentului încovoietor de ordinul al II-lea:
1
M II = M I (V.15)
P
1−
Pcr
în care:
M I = Pe , (V.16)
e fiind excentricitatea de aplicare a forţei de compresiune P.
Figura V.11
Eforturile unitare normale maxime pe secţiune se pot calcula cu relaţia:

P M II P Pe 1
σ max = + = + (V.17)
A W A W P
1−
Pcr
cu formula pentru Pcr:
118
π 2 EI
Pcr = 2
(V.18)
lf
P
Se introduce notaţia: σ 0 = , ca fiind efortul unitar normal (tensiunea) pe
A
secţiune. Cu această notaţie rezultă:
P σ A σ σ σ λ2
= 0 = 0 = 20 = 02 (V.19)
Pcr σ cr A σ cr π E π E
λ2
Introducând expresia raportului de mai sus (V.19) în formula lui σ max (V.17)
se poate scrie:
⎛ ⎞
⎜ ⎟
eA 1 ⎟
σ max = σ 0 ⎜1 + (V.20)
⎜ W σ ⎟
⎜ 1− 0 ⎟
⎝ σ cr ⎠
eA e
Făcând mai departe notaţia m = = (s fiind distanţa limită a sâmburelui
W s
central al secţiunii considerate) relaţia de mai sus devine:
⎛ ⎞ ⎛ ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
1 ⎟ = σ ⎜1 + m 1
σ max = σ 0 ⎜1 + m ⎟ (V.21)
⎜ σ ⎟ 0
⎜ σ 0 λ2 ⎟
⎜ 1− 0 ⎟ ⎜ 1− 2 ⎟
⎝ σ cr ⎠ ⎝ π E ⎠
Dacă se admite pentru σ max valoarea σ c şi se notează efortul unitar σ 0 cu
σ 0,lim se poate scrie:
⎛ ⎞
⎜ ⎟
1
σ c = σ 0,lim ⎜1 + m ⎟ (V.22)
⎜ σ 0,lim λ 2 ⎟
⎜ 1− ⎟
⎝ π 2E ⎠
Prelucrând relaţia de mai sus rezultă:
⎛ σ 0,lim λ 2 ⎞
(σ c − σ 0,lim )⎜1 − 2
⎜ ⎟ = σ 0,lim m
⎟ (V.23)
⎝ π E ⎠
Dacă m=0 rezultă cazul flambajului teoretic, fără excentricitate:
119
⎛ σ 0,lim λ 2 ⎞
(σ c − σ 0,lim )⎜⎜1 − 2 ⎟⎟ = 0 (V.24)
⎝ π E ⎠
Pentru σ o,lim < σ c rezultă:
σ 0,lim λ 2 π 2E
1− = 0 şi σ 0,lim = 2 = σ cr (V.25)
π 2E λ
Pentru σ 0,lim = σ c rezultă:
π 2E
σ 0,lim = σ c = σ cr şi σ cr = (Euler) (V.26)
λ2
Se obţine astfel o curbă simplificată a lui σ cr , în care efortul unitar normal
critic σ cr a fost extins dincolo de limita de proporţionalitate σ p , până la limita de
curgere σ c . Efectul racordării punctelor în curba PRANDTL se resimte în curba

(σ cr − λ) prin racordarea punctată (Fig. V.12).
Figura V.12
Dacă m ≠ 0 , dezvoltând relaţia:

⎛ σ λ2 ⎞
(σ c − σ 0 , lim )⎜⎜1 − 0 , lim
2
⎟ = σ 0 , lim m
⎟ (V.27)
⎝ π E ⎠
se ajunge la o relaţie de forma:
2 ⎡
σ 0 , lim − σ 0 , lim ⎢σ c +
(1 + m )π 2 E ⎤ + σ cπ 2 E = 0 (V.28)
λ2 ⎥ λ2
⎣ ⎦
120
care este o ecuaţie de gradul al II-lea în σ 0 , lim în raport cu λ . Extrăgând soluţia
posibilă a acestei ecuaţii obţinem valoarea lui σ 0 ,lim :
(1 + m )π 2 E ⎤ (1 + m )π 2 E ⎤
2
1⎡ 1⎡ σ cπ 2 E
σ 0 , lim = ⎢σ c + ⎥ − 4 ⎢σ c + ⎥ − λ2 (V.29)
2⎣ λ2 ⎦ ⎣ λ2 ⎦
Considerând diverse valori ale zvelteţii, tipul de oţel OL37 pentru care se
cunoaşte valoarea efortului unitar de curgere σ şi adoptând pentru m valorile
0.1; 0.2; 0.3; …; 2 rezultă familii de curbe de flambaj (Fig. V.13).
Dacă barele sunt foarte scurte, adică λ = 0 atunci:
σc
σ 0 , lim = (V.30)
1+ m
ca şi în cazul calculului de ordinul I.
Dacă se priveşte forţa axială limită Plim = σ 0 ,lim A drept forţă critică de
flambaj, aşa cum rezultă şi analizând figura V.13, ea este totdeauna mai mică
decât forţa critică corespunzătoare flambajului ideal (Pcr), deoarece toate curbele
m ≠ 0 sunt situate sub curba m = 0 .
Figura V.13
121
V.2.3 Adoptarea celor 4 curbe de flambaj
Încercările efectuate pe elemente comprimate având forme diferite, dar şi

calculele analitice şi prelucrările statistice au condus la ideea necesităţii adoptării
mai multor curbe de flambaj în care să poată fi încadrate profilele realizate pe
cale industrială. Au fost stabilite trei curbe de flambaj, pornind de la premiza că
ele sunt suficient de depărtate ca valori astfel încât permit încadrarea
corespunzătoare a diferitelor profile utilizate în construcţii (Fig. V.14).
Figura V.14
Curbele au fost trasate pentru profilele laminate şi secţiunile sudate

având tensiuni reziduale care au fost măsurate şi o săgeată iniţială de
l/1000, l fiind lungimea profilului. Repartiţia profilelor pe curbe s-a făcut în
felul următor:
1. Curba a corespunde profilelor ale căror fibre extreme prezintă
tensiuni reziduale de întindere şi acelor profile care nu au tensiuni
reziduale (profile tubulare, profile laminate la rece);
2. Curba b este aplicabilă profilelor dublu T care flambează după axa
lor puternică şi profilelor care nu se încadrează în categoriile a şi c;
3. Curba c corespunde secţiunilor ale căror fibre extreme sunt supuse
tensiunilor reziduale de compresiune (profile T, corniere, profile
dublu T flambând după axa lor de inerţie slabă).
122
Pentru variaţia limitei elastice, la oţelurile de tipul OL 37 şi OL 52 s-au

considerat trei trepte pentru grosimile laminatelor. S-a observat că limita
elastică determinată prin încercări la tracţiune nu este neapărat necesară
pentru exploatarea curbelor N − λ de flambaj, dar că limitele elastice globale
determinate din încercări pe elemente scurte sunt importante în studiul
fenomenului de flambaj. Valoarea încărcării de cedare a elementelor supuse
fenomenului de flambaj pentru secţiunile cu tălpi de lăţime mare flambând după
axa lor de inerţie puternică este mai redusă faţă de încărcarea ce corespunde
aceloraşi profile cu tălpi mai puţin late. Reducerea este chiar mai pronunţată
pentru secţiunile cu înălţime mai mică şi cu tălpi cu lăţime mare care au
pereţi subţiri.
Încercările efectuate pe elemente confecţionate din diferite tipuri de
oţeluri au condus la concluzia că influenţa tensiunilor reziduale asupra
încărcării critice de flambaj se diminuează pentru oţelurile de înaltă
rezistenţă.
Pentru secţiuni ale elementelor structurale realizate cu ajutorul
îmbinărilor sudate, influenţa determinată de deformarea apărută ca urmare a
procesului de sudare este comparabilă cu cea a unei excentricităţi iniţiale
provenită din procesul de laminare.
Cele trei curbe recomandate pentru caracterizarea tuturor tipurilor de
profile metalice existente acoperă practic categoriile de elemente realizate
din OL 37 şi OL 52. În cazul profilelor de construcţie mai specială, dacă
profilul se situează între două curbe şi există dificultăţi în alegerea curbei s-a
constatat că este preferabil şi de partea siguranţei să se aleagă curba care
este plasată mai jos. Valorile eforturilor determinate pe cele 3 curbe a, b şi c
au fost multiplicate, în funcţie de tipurile de oţel, cu valoarea limitei elastice
σ e sau cu zvelteţea λe corespunzătoare limitei elastice, rezultând astfel
curbele de flambaj σ fl − λ
Pentru a ţine cont de diversitatea profilelor ce se laminează, studii
teoretice şi experimentale au condus la ideea adoptării curbelor de flambaj
123
în funcţie de diferitele grosimi ale pereţilor profilelor. Au fost stabilite astfel

curbele de flambaj cu indicii 1, 2, 3 corespunzând limitelor de grosime ale
pereţilor: pentru grosimi mai mici de 20 mm indicele 1, pentru grosimi
cuprinse între 20 şi 30 mm indicele 2 şi pentru grosimi ce depăşesc 30 mm,
indicele 3.
De dată mai recentă este introducerea, în urma analizelor teoretice şi
experimentale efectuate, a celei de-a patra curbe de flambaj (curba d),
corespunzătoare elementelor structurale ale căror secţiuni sunt realizate prin
sudură, care au tensiuni reziduale ca urmare a procesului de sudare, dar şi
secţiunilor ce au în componenţă grosimi de platbande ce depăşesc valoarea
de 40 mm. De asemenea, noile standarde europene EUROCODE şi normele
germane DIN 18800 consideră şi o a cincea curbă de flambaj (a0) repsectiv bdk
– biegedrillknicken - flambaj lateral şi torsiune), astfel că reprezentarea celor 5
curbe fundamentale arată ca în figura V.15.
a0
Factor de reducere, κ
Hiperbola Euler
Factor de zvelteţe, λ k
Figura V.15
124
Noile curbe europene de flambaj conduc la o reală economie de material în

ceea ce priveşte procesul de dimensionare şi reprezintă un real progres în
studiul fenomenului de flambaj pentru profilele realizate pe cale industrială,
utilizate pe scară largă în practica inginerească a construcţiilor.
V.3 PRESCRIPŢII NAŢIONALE ŞI EUROPENE PRIVIND

VERIFICAREA LA FLAMBAJ A ELEMENTELOR
STRUCTURILOR DE PODURI METALICE
Pornind de la cele 5 curbe fundamentale referitoare la flambajul barelor

stabilite pe baza studiilor efectuate de CECM şi având în vedere modalităţile de
determinare ale încărcărilor de cedare, au fost continuate studiile teoretice şi
experimentale, scopul urmărit fiind realizarea unor prescripţii de verificare la
flambaj unitare, utilizabile la nivel european. În continuare vor fi prezentate pe scurt
normele aflate în prezent în vigoare în Germania (DIN 18800, Teil 1), normele
europene EUROCODE (Part 1. 1) şi cele româneşti SR1911/1998.
Normele EUROCODE şi DIN 18800
În prezent, atât normele europene cât şi cele germane utilizează 4 clase de

secţiuni pentru studiul fenomenului de pierdere a stabilităţii (flambaj). Cele 4
clase pot fi definite astfel:
Clasa 1: Profile ale căror secţiuni transversale pot determina apariţia
articulaţiilor plastice cu posibilităţi de rotaţie necesare în
calculele din domeniul plastic;
Clasa 2: Această clasă include acele secţiuni transversale ale
elementelor structurale la care se pot dezvolta momente
încovoietoare de rezistenţă plastice, dar care au capacitate de
rotire limitată;
125
Clasa 3: Pentru secţiunile transversale din această clasă eforturile

unitare de compresiune calculate în fibrele extreme pot atinge
limita de curgere în puncte defavorabile ale secţiunii, dar nu
pot utiliza rezervele plastice din cauza pierderii locale a
stabilităţii;
Clasa 4: Sunt elementele structurale pentru ale căror secţiuni
transversale trebuie precizată explicit admisibilitatea efectelor
de pierdere locală de stabilitate atunci când se determină
momentele lor de rezistenţă sau rezistenţa la compresiune.
În prezent verificarea pierderii de stabilitate [102], [103] pentru elementele
supuse la compresiune pură se face cu relaţia:
fy
N b,R = χβ A A (V.31)
d
γM 1
β A fiind un coeficient de corecţie ce are următoarele valori:

β A = 1, pentru elemente de clasă 1, 2 şi 3
Aefectivå
βA = , pentru elemente de clasă 4
A
A reprezintă aria secţiunii transversale a elementului verificat, χ este un
factor de reducere pentru modul relevant de flambaj, iar γ M 1 este un coeficient de
siguranţă la flambaj, de regulă adoptat în calcule cu valoare unitară dacă nu sunt
făcute alte precizări.
Factorul de reducere χ , pentru elemente a căror secţiune transversală
rămâne constantă pe lungimea elementului şi având forţa axială constantă,
depinde de gradul de zvelteţe λ . Valoarea maximă a factorului de reducere este
1.0. Valoarea factorului de reducere se poate stabili pe baza relaţiei:
1
χ= , χ ≤1 (V.32)
[
φ+ φ −λ 2 2
]
0.5
în care
[ (
φ = 0.5 1 + α λ − 0.2 + λ ) 2
] (V.33)
126
În formula factorului φ intervine valoarea α prin intermediul căreia se iau în

considerare imperfecţiunile profilelor realizate pe cale industrială. Factorul de
zvelteţe λ este funcţie de factorul β A definit mai sus, de modulul de elasticitate E
şi de limita elastică a oţelului din care este alcătuit elementul respectiv.
0. 5 0. 5
⎡ β A Af y ⎤ λ ⎡E ⎤
= [β A ] şi λ1 = π ⎢ ⎥
0. 5
λ=⎢ ⎥ (V.34)
⎣ N cr ⎦ λ1 ⎢⎣ f y ⎥⎦
În formulele de mai sus λ reprezintă zvelteţea care se consideră conform
schemei statice adoptate în calcul, fy reprezintă limita elastică, iar N cr este forţa
critică elastică pentru modul fundamental de flambaj.

În funcţie de curba de flambaj “a”, “b”, “c” sau “d” coeficientul α poate lua
valorile 0.21; 0.34; 0.49 sau 0.76.
Pentru elementele structurale din oţel, alcătuite din profile laminate la cald, ce au
secţiuni transversale utilizate frecvent în alcătuirea barelor comprimate, de regulă
modul relevant de flambaj este flambajul prin încovoiere, dar în anumite cazuri poate
fi determinant flambajul prin torsiune sau încovoiere-torsiune. Pentru calculul
elementelor încovoiate formula de verificare[102], [103] este:
fy
M b,R = χ LT βW W pl,y (V.35)
d
γM1
Semnificaţia factorilor care intervin este analogă cu cea din cadrul verificării la
flambaj în cazul compresiunii pure. În locul ariei secţiunii transversale intervine de
această dată modulul de resitenţă W. Valorile coeficientului βW se modifică după
cum urmează:
βW = 1, pentru elemente de clasă 1 şi 2
Wel ,y
βW = , pentru elemente de clasă 3 (V.36)
W pl ,y
Weff,y
βW = , pentru elemente de clasă 4
W pl,y
127
relaţii în care Wel ,y este modulul de rezistenţă elastic, W pl ,y este modulul de
rezistenţă plastic, iar Weff ,y este modulul de rezistenţă efectiv pentru secţiunile
transversale din Clasa 4.

Atât aria efectivă, cât şi modulele de rezistenţă efective pentru Clasa 4 de
secţiuni transversale se determină pe baza prescripţiilor din [102], [103], [104].
În cazul elementelor încovoiate, pentru valori ale zvelteţii reduse mai mari
decât 0.4 factorul de reducere χ se poate determina pe baza aceleaşi formule
ca în cazul compresiunii, iar pentru valori ale zvelteţii reduse λ LT < 0.4 , χ LT = 1.
Pentru factorul prin care se consideră imperfecţiunile, α LT , care intervine în
calculul coeficientului φ, au fost adoptate valorile (Fig. V.16):
Figura V.16
α LT = 0.21 , curba “a” de flambaj, secţiuni din profile laminate

α LT = 0.49 , “curba c” de flambaj, secţiuni sudate.
Valorile zvelteţii reduse se determină pe baza relaţiei de mai jos:
128
0.5
⎡ βw W pl,y f y ⎤
λ LT =⎢ ⎥ (V.37)
⎣ M cr ⎦
Valorile momentului critic elastic de flambaj lateral şi torsiune M cr se
determină pentru secţiunea transversală brută a elementului structural considerat
ţinând seama de formulele de calcul prezentate în [102], [103], [104].
După cum se poate observa, în normele actuale intervin cu pondere foarte
mare, factorul de reducere χ , respectiv χ LT care influenţează direct valoarea
rezistenţei de cedare a secţiunii.
Totuşi studiind atât cele 4 curbe de flambaj şi mai ales variaţia factorului de
reducere χ LT în cazul pierderii stabilităţii elementelor încovoiate, se poate
concluziona [48] că pentru valoarea zvelteţii reduse de 0.4 ( λLT = 0.4 ) , apare o
discontinuitate a coeficientului de reducere χ care nu poate fi justificată nici pe
cale fizică, nici pe cale matematică. Această discontinuitate are valoarea de 5%
în cazul curbei “a” de flambaj şi de 11% în cazul curbei “c” (Fig. V.16).
Utilizarea curbelor “a” şi “c” de flambaj pentru verificarea la stabilitate are
deci tendinţa de a "exagera" fenomenul de instabilitate. Pentru eliminarea
discontinuităţii coeficientului de reducere χ după studii teoretice s-a propus
înlocuirea formulei factorului φ LT astfel:
[ ( )
φLT = 0.5 1 + α LT λ LT − 0.4 + λ LT
2
] (V.38)
pentru α LT propunându-se două noi valori:
α LT = 0.27 , pentru profile laminate (curba I, Fig. V.16)
α LT = 0.60 , pentru secţiuni sudate (curba II, Fig. V.16))
Folosind noua relaţie pentru φ LT , discontinuitatea pentru λ LT = 0.4 ar fi

eliminată, atât în cazul curbei “a“, cât şi în cazul curbei “c“, valoarea lui χ LT fiind
1.0. Cu noile valori propuse se poate observa că în domeniul în care zvelteţea
redusă a elementului este superioară valorii unitare (λ LT )
> 1 curbele nou
propuse I şi II se suprapun perfect peste curbele “a“ şi “c“. Diferenţe apar însă în
intervalul 0.4 < λ LT < 1 . Pentru clarificarea acestui aspect s-a făcut apel şi la
129
partea a II-a a normelor germane DIN 18800 [102]. Aici coeficientul de reducere
este notat KM şi are formula:
1
⎡ 1 ⎤n
KM = ⎢ (V.39)
⎣1 + λ LT ⎥⎦
2n
n fiind elementul ce introduce în calcule influenţa imperfecţiunilor (n=2,5 pentru

profile laminate, respectiv n=2,0 pentru secţiuni sudate).
Confruntând rezultatele încercărilor experimentale efectuate pe 88 de profile
laminate şi 42 de secţiuni sudate, pentru valori ale zvelteţii reduse în domeniul
0.4 < λ LT < 1 se poate confirma faptul că utilizând următoarea formulă, propusă
în [48] pentru coeficientul de reducere, se acoperă practic de o manieră
satisfăcătoare, întregul domeniu al zvelteţii reduse λ LT pentru cazul barelor
încovoiate:
χ LT =
( ) 2
1 + α LT λ LT − 0.4 + λ LT − [1 + α (λLT LT )
− 0.4 + λ LT ]
2 2
− 4 λ LT
2
(V.40)
2
2 λ LT
În formula prezentată mai sus valorile factorului α LT sunt 0.27 pentru profile
laminate şi 0.60 pentru cazul secţiunilor sudate. Acest lucru este confirmat de
următoarele elemente:
− discontinuitatea pentru λ LT în tabelele de valori ale coeficientului de
reducere χ LT este eliminată, ajungându-se la valori χ LT = 1.0 ;
fy
− în intervalul 0.4 < λ LT < 1 toate momentele de calcul M b,R = βW W pl,y d
γM1
au fost inferioare valorilor determinate pe cale experimentală, atât
pentru profilele laminate cât şi pentru cele sudate, cu două mici excepţii;
− pentru domeniul λ LT > 1.1, valorile coeficientului de reducere χ LT sunt mai
mici decât valorile corespunzând curbei de flambaj “a” pentru α LT = 0.27 ,
respectiv curbei de flambaj “c” pentru α LT = 0.60 .
În cazul solicitării simultane la efort axial de compresiune şi la moment
încovoietor, în lipsa unui calcul de ordinul doi şi presupunând că elementele nu
130
sunt periclitate de deformaţii din torsiune relaţiile de verificare prevăzute în

normele EUROCODE [103] şi în normele germane DIN 18800 [102] sunt:
− pentru secţiunile ce se încadrează în Clasele 1 şi 2:
N Sd k y M y,Sd k M
+ + z z,Sd ≤ 1 (V.41)
fy fy fy
χ min A W pl,y W pl,z
γ M1 γ M1 γ M1
Formula (V.41) este corespunzătoare compresiunii cu încovoiere după cele
două direcţii y respectiv z, cărora îi corespund cele două momente încovoietoare
de calcul M y ,Sd şi M z ,Sd . În relaţia (V.41):
μ y N Sd
ky = 1− şi k y ≤ 1.5 (V.42)
χ y Af y
⎡W − Wel,y ⎤
μ y = λ y (2 βMy − 4 )⎢ pl,y ⎥ şi μ y ≤ 0.90 (V.43)
⎢⎣ Wel,y ⎥⎦
Aceleaşi relaţii sunt valabile şi pentru mărimile k z şi μ z introducând însă
eforturile de calcul, caracteristicile geometrice ale secţiunii şi factorii de reducere
corespunzători încovoierii după axa z, după cum urmează:
μ z NSd
kz = 1− şi k z ≤ 1.5 (V.44)
χ z Af
⎡W pl,z − Wel,z ⎤
μ z = λ z (2 βMz − 4 )⎢ ⎥ şi μ z ≤ 0.90 (V.45)
⎣ W el,z ⎦
Valoarea factorului de reducere χ min din relaţia (V.41) se alege ca cea mai
mică valoare dintre cele ale factorilor de reducere pentru cele două direcţii, deci
χ min = min( χ y ,χ z ) .
Pentru elementele structurale ce au secţiuni transversale ce corespund

Clasei 3 relaţia de verificare este următoarea:
N Sd k y M y,Sd k M
+ + z z,Sd ≤ 1 (V.46)
fy fy fy
χ min A Wel,y Wel,z
γ M1 γ M1 γ M1
relaţie în care mărimile ce intrevin au semnificaţia prezentată anterior singurele
modificări fiind pentru μ y şi μ z astfel:
131
μ y = λ y (2 βMy − 4 ) şi μ y ≤ 0.90 (V.47)
μ z = λ z (2 βMz − 4 ) şi μ z ≤ 0.90 (V.48)

În formulele de verificare corespunzătoare elementelor structurale ce au
secţiuni transversale corespunzând Clasei 4 de secţiuni, expresiile sunt similare
celor date de relaţiile (V.41) şi (V.46), modificări intervenind prin considerarea
caracteristicilor geometrice efective ale secţiunii şi în plus considerarea acţiunii
forţei axiale cu o anumită excentricitate în raport cu cele două axe ale secţiunii.
Relaţia are forma:
NSd k y (M y,Sd + NSd eNy ) k z (M z,Sd + N Sd eNz )
+ + ≤1 (V.49)
fy fy fy
χ min Aeff Weff,y Weff,z
γ M1 γ M1 γ M1
Mărimile βMy şi βMz se numesc factori ai momentelor încovoietoare
uniforme echivalente şi se determină în funcţie de forma diagramei de momente

încovoietoare, între secţiunile considerate cu legături în plan lateral.
Normele româneşti SR 1911/1998
Relaţia de verificare la flambaj a elementelor structurale cu secţiune unitară

care sunt solicitate la compresiune centrică sau excentrică se face cu relaţia
[106]:
N M My
σ= + 0.9 z + 0.9 ≤ σa (V.50)
φAb W zb W yb
relaţie în care intervin următoarele mărimi:

N este efortul axial centric de compresiune;
My, Mz sunt momentele încovoietoare după cele două axe y-y respectiv z-z;
Ab, Wyb, Wzb sunt caracteristicile geometrice brute ale secţiunii verificate;
φ este coeficientul de flambaj a cărui valoare se extrage din tabele funcţie
de valoarea zvelteţii elementului şi de gupa de secţiuni pentru calculul la
flambaj în care se încadrează secţiunea transversală a elementului
verificat.
132
Zvelteţea elementului se determină, ţinând seama de schema statică

adoptată, ca raport între lungimea de flambaj lf în raport cu axa faţă de care se
verifică flambajul şi raza de giraţie i a secţiunii transversale brute în raport cu
aceeaşi axă , pe baza relaţiei:
lf
λ= (V.51)
i
Atât standardul românesc SR1911 [106], cât şi prescripţiile europene
cuprind relaţii de verificare multiple pentru elementele structurale ce nu au
secţiuni transversale unitare. Datorită faptului că în prezent, secţiunile
elementelor de poduri metalice sunt realizate utilizând sudura, au fost prezentate
în lucrare numai relaţile de verificare din norme corespunzătoare secţiunilor
unitare sudate.
V. 4 PRESCRIPŢII NAŢIONALE ŞI EUROPENE PRIVIND

FLAMBAJUL LATERAL AL TĂLPILOR COMPRIMATE LA
PODURILE METALICE CU GRINZI CU ZĂBRELE
NORMELE EUROCODE ŞI DIN 18800
În cazul podurilor metalice realizate în varianta cu grinzi cu zăbrele deschise la

partea superioară, datorită forţelor axiale de compresiune ce se dezvoltă în tălpile
superioare acestea îşi pot pierde stabilitatea prin flambaj lateral. Verificarea la flambaj
a acestor elemente componente ale structurii podului [102], [104], [107] se poate face
considerând talpa comprimată ca fiind rezemată continuu sau discret pe resorturi
elastice şi acţionată de o forţă de compresiune N Sd .
Constantele elastice ale reazemelor elastice se pot determina [102], [103], [104]
analizând rigiditatea în plan lateral a cadrelor transversale alcătuite din montanţi,
diagonale şi antretoaze ale podului studiat. În figura V.17 este prezentată schema de
calcul a constantei elastice a resorturilor pentru cazul podurilor pe grinzi cu zăbrele ce
au montanţi.
133
Relaţia de determinare a constantei elastice a resorturilor este:

(EIv )d
Cd = (V.52)
hv
3
h 2 bq I v
+
3 2I q
relaţie în care semnificaţia fiecărei mărimi poate fi dedusă din figura V.17.
Figura V.17
În cazul în care grinzile principale ale podurilor nu au montanţi, schemele de

calcul sunt cele prezentate în figura V.18.
Relaţiile de calcul ale constantei elastice a resorturilor sunt în acest caz date
de formula de mai jos:
A + B − 2D
Cd = ( EI u )d (V.53)
AB − D 2
În relaţia (V.53) de mai sus mărimile A, B şi D se determină ţinând seama
de rigidităţile la încovoiere şi răsucire ale elementelor adiacente cadrului
transversal considerat, pe baza următoarelor relaţii :
134
3
h 2I u d l I u a 2u
A= + +
nl 3I dl 3
3
h 2I u d r I u b 2u
B= + + (V.54)
nr 3I dr 3
1
D= abu
6
relaţii în care:
2 GI
nl = I ql + Tl
bq Eu l
2 GI
nr = I qr + Tr (V.55)
bq Eu r
Figura V.18
135
Lungimile d l , d r , a, b, u şi bq cuprinse în formulele de mai sus sunt
corespunzătoare figurii V.18, valorile lor putând fi reduse în cazul în care se

apreciază că nodurile grinzii cu zăbrele considerate au o anumită rigiditate, care
de altfel apare în realitate. Semnificaţia rigidităţilor ce intervin în relaţiile de mai
sus este următoarea:
EI dl , EI dr , EI q sunt rigidităţi la încovoiere ale diagonalelor şi tălpilor în afara
planului de încovoiere;
EI ql , EI qr sunt rigidităţi la încovoiere ale antretoazelor;
GITl , GITr sunt rigidităţi la torsiune ale tălpilor adiacente cadrului

transversal considerat.
Odată determinată valoarea constantei elastice a resorturilor, verificarea la
flambaj a tălpii comprimate se poate face pe baza relaţiilor corespunzătoare
flambajului lateral şi torsiune (V.32), (V.35) şi (V.38) cu modificarea că zvelteţea λ LT se
determină cu formula următoare:
β A Af f y
λ LT = (V.56)
N cr
unde Af este aria brută a tălpii comprimate.

Modul relevant de flambaj şi forţa axială critică de flambaj N cr se pot
determina dintr-o analiză a formelor proprii de flambaj.
Deoarece în procesul de execuţie şi montaj al elementelor structurilor de
poduri metalice apar imperfecţiuni, efectul acestora precum şi efectul de ordinul
doi al resorturilor poate fi considerat prin introducerea unor forţe laterale
adiţionale în secţiunile unde sunt resorturile. Valoarea forţelor transversale FSd
se poate determina cu relaţiile:
N Sd
FSd = pentru lk ≤ 1.21
100
l N Sd 1
FSd = pentru l k > 1.21 (V.57)
lk 80 N Sd
1−
N cr
136
În relaţiile de mai sus l este distanţa dintre reazemele elastice, iar lk se

poate stabili cu formula:
EI
lk = π (V.58)
N cr
În cazul în care forţa axială de compresiune NSd este constantă pe

lungimea tălpii comprimate, forţa critică de flambaj N cr poate fi determinată cu
relaţia:
N cr = mN E (V.59)
unde N E = π EI
2
este forţa critică Euler. Coeficientul m se stabileşte astfel:
L2
2
m= γ (V.60)
π2
în care
cL4
γ= (V.61)
EI
şi
Cd
c= (V.62)
l
În relaţiile de mai sus, L este distanţa dintre reazemele de capăt rigide, l
reprezintă distanţa dintre reazemele elastice ale tălpii iar Cd este constanta
elastică a resorturilor determinată pe baza relaţiilor de calcul prezentate anterior.
În cazul în care forţa axială de compresiune nu este constantă pe lungimea
tălpii comprimate şi dacă momentul încovoietor M este maxim în secţiunea
unuia dintre rezemele elastice ale tronsonului de talpă ce se verifcă, se poate
folosi pentru verificarea la flambaj lateral şi torsiune relaţia (V.35) calculând
momentul încovoietor într-o secţiune situată la 0.2l de secţiunea unde acesta
este maxim şi considerând în locul deschiderii dintre două resorturi consecutive
valoarea lk determinată pe baza relaţiei (V.58) în loc de l .
137
NORMELE ROMÂNEŞTI SR 1911/1998
Verificarea la flambaj general a tălpii comprimate a unei grinzi cu zăbrele

[106] presupune de asemenea că în plan normal pe planul grinzii talpa este
rezemată elastic pe semicadrele formate din montanţi şi antretoaze. Secţiunea
transversală a grinzii cu zăbrele considerate este prezentată în figura V.19.
Relaţiile de verificare sunt următoarele:
H1 ≥ C1H 0
H 2 ≥ C2H 0 (V.63)
În relaţiile de mai sus H1 şi H 2 (Fig. V.19) reprezintă eforturile (în kN)
aplicate extremităţilor cadrelor intermediare, respectiv finale, pentru a se produce
deplasarea pe orizontală cu 1 cm a punctului unde talpa reazemă pe semicadru.
Aceste eforturi se determină, în cazul deformării simetrice a semicadrelor la
poduri pe grinzi cu zăbrele cu relaţia:
E
H= 2 3
(V.64)
ha ba hv
+
2I a 3I m
iar în cazul deformării antisimetrice la poduri pe grinzi cu zăbrele oblice şi fără
montanţi falşi cu relaţia:
3E
H= 2 3
(V.65)
h0 ba hv
+
Ia Im
Semnificaţia mărimilor ce intervin se poate considera conform figurii V.19.
Coeficienţii C1 şi C2 se calculează astfel:
1 + 0.6αβ m ⎡ 1.44αβ m ⎤
C1 = ⎢1 + 1 − ⎥ (V.66)
2 ⎢⎣ (1 + 0.6αβm )2 ⎥⎦
C1
C2 = (V.67)
α
138
Figura V.19
În relaţia (V.67) α reprezintă raportul :

H1min
α= (V.68)
H2
H1min fiind cea mai mică dintre valorile efortului H1 calculată pentru semicadrele
intermediare, iar H 2 este rezistenţa semicadrelor finale.
Valoarea lui H 0 ce intervine în relaţiile de verificare (V.63) se determină în
modul următor:
2.5v f N max
H0 = 2
(V.69)
βm lmin
în care: N max este efortul maxim de compresiune în panoul de talpă cel mai
solicitat, ţinând seama şi de coeficientul dinamic, iar l min este lungimea tălpii celei
mai scurte din şirul de panouri ale tălpii superioare considerate. Mărimea βm se
determină ca medie artimetică a coeficienţilor β , definiţi în continuare,
determinaţi pentru toate panourile tălpii superioare considerate. Pentru β există
relaţia:
139
λ' y
β= (V.70)
λy
relaţie în care λ' y este zvelteţea secţiunii barei din panoul considerat în raport cu
axa verticală y − y , iar λy este zvelteţea determinată pentru fiecare panou de
talpă, din tabele, pe baza unui coeficient de flambaj ϕ ' y :

N
φ' y = (V.71)
Ab σ a
Se poate observa că φ ' y depinde de efortul de compresiune în bară N

(multiplicat cu coeficientul dinamic pentru solicitările din convoaiele de calcul) în
panoul considerat, de aria brută a secţiunii transversale a barei Ab şi de
rezistenţa admisibilă din bară, σ a .
Coeficientul de siguranţă la flambaj v f ce apare în relaţia (V.69) se
determină, corespunzător valorii celei mai mari a lui λ' y (pentru şirul de panouri
considerat), din tabele de valori în funcţie de grupa de secţiuni în care se
încadrează secţiunea transversală a elementului ce trebuie verificat la flambaj, în
funcţie de marca oţelului, de clasa de calitate şi de gruparea de acţiuni.
În calculele efectuate frecvent în proiectarea podurilor metalice pe grinzi cu
zăbrele, pentru determinarea coeficienţilor C1 şi C2 se poate alege o valoare
C1 ≥ 1.2 , iar C2 se poate determina cu formula:
0.6C1 − 0.36
C2 = βm (V.72)
C1 − 1
Pentru podurile metalice pe grinzi cu zăbrele de formă parabolică, se poate
aprecia că rigiditatea cadrelor transversale finale este suficientă pentru a putea
considera că extremităţile tălpii superioare sunt fixe. În acest caz particular se
poate admite că H 2 = ∞;α = 0;C1 = 1;C 2 = ∞ şi verificarea la flambaj general se
poate face, pentru toate cadrele intermediare, pe baza relaţiei:
H1 ≥ H 0 (V.73)
140
Relaţiile de verificare la flambaj a tălpii superioare comprimate în cazul

structurilor de poduri metalice pe grinzi cu zăbrele, prezentate mai sus, ce se
găsesc în normele româneşti, se regăsesc şi în [16].
141
CAPITOLUL VI IMPERFECŢIUNI DE EXECUŢIE ŞI INFLUENŢA LOR ASUPRA STABILITĂŢII
PODURILOR METALICE
IMPERFECŢIUNI DE EXECUŢIE ŞI INFLUENŢA LOR

ASUPRA STABILITĂŢII PODURILOR METALICE
VI.1 GENERALITĂŢI
În ultimele decenii realizarea construcţiilor metalice zvelte, dar prezentând o

rezistenţă sporită în exploatare, a reprezentat ţelul proiectanţilor de structuri.
Realizarea unor astfel de elemente de construcţie presupune stăpânirea mai
multor tehnologii de execuţie dintre care pot fi amintite aici realizarea profilelor
metalice prin profilare la rece sau îndoire, prin sudare, realizarea profilelor pentru
silozuri metalice, caroserii auto şi coca navelor maritime.
De cele mai multe ori realizarea acestor tipuri de profile metalice nu se
poate face fără apariţia mai multor tipuri de imperfecţiuni datorate tocmai
tehnologiilor utilizate. Aceste imperfecţiuni pot fi :
− defecte de planeitate sau curburi ale tălpilor şi inimilor;
− curburi şi răsuciri de ansamblu ale elementului;
− apariţia tensiunilor reziduale.
De obicei atunci când se vorbeşte de imperfecţiuni pentru un element din
componenţa unei structuri metalice, acestui termen i se asociază scăderea
caracteristicilor de rigiditate şi rezistenţă ale respectivului element de construcţie.
În general autorităţile din diferite ţări europene au impus anumite toleranţe de
fabricaţie ale elementelor metalice de construcţie în ceea ce priveşte
imperfecţiunile, ceea ce implică faptul că depăşirea acestor toleranţe atrage după
sine în general un aviz defavorabil al controlului de calitate. Totuşi prejudiciul
adus de existenţa imperfecţiunilor în rezistenţa şi rigiditatea unui element
structural există, în ultima perioadă de timp perefecţionându-se metode pentru
cuantificarea sa.
142
De cele mai multe ori însă toleranţele de fabricaţie au fost stabilite ţinând
seama de alte criterii decât cele de rezistenţă şi anume:
− alterarea esteticii lucrării de artă sau a elementului structural;
− dificultăţi întâlnite în transport şi manipulare;
− dificultăţi în procesele de montaj pe şantier;
− dificultăţi de montare a diferitelor accesorii ce trebuie poziţionate în
vecinătatea elementelor structurale ce prezintă imperfecţiuni.
Având în vedere tehnologiile de realizare pe cale industrială a profilelor
metalice utilizate pentru poduri este evident că apariţia imperfecţiunilor de
execuţie este absolut inevitabilă. Deci este mai economic ca aceste imperfecţiuni
să fie considerate într-o anumită măsură în calcul printr-o reducere a capacităţii
portante, decât să se limiteze strict valorile acestor imperfecţiuni, lucru mult mai
greu de realizat. Normele internaţionale moderne conţin relaţii de calcul şi
verificare ce includ, prin coeficienţi de siguranţă, anumite nivele de imperfecţiune.
Structurile şi elementele structurale din oţel pot fi afectate de două tipuri de
imperfecţiuni şi anume:
− imperfecţiuni geometrice, de cele mai multe ori constând în deformaţii
iniţiale;
− imperfecţiuni mecanice de tipul tensiunilor reziduale.
Datorită influenţei diferite pe care fiecare din aceste imperfecţiuni o asupra
comportării structurilor metalice, ele sunt separat tratate în teorie şi practică.
VI.2 IMPERFECŢIUNI GEOMETRICE
VI.2.1 Imperfecţiuni ale secţiunile sudate
Realizarea secţiunilor sudate oferă simultan două avantaje majore:

− fabricarea unor elemente structurale cu zvelteţe apreciabilă, având inimi
foarte înalte, ceea ce permite acoperirea unor deschideri importante;
143
PODURILOR METALICE
− modelarea caracteristicilor geometrice în funcţie de tipul şi variaţiile

eforturilor de pe secţiune. Astfel înălţimea inimilor, grosimile inimilor şi
tălpilor variază în funcţie de necesităţi conducând la termenul cunoscut
sub denumirea de moment de inerţie variabil. Aceste tipuri de grinzi îşi
găsesc o aplicabilitate largă în domeniul podurilor metalice.
Scopul urmărit în ultimii ani de constructori în general, vis-à-vis de utilizarea
secţiunilor sudate în detrimentul profilelor laminate la cald, a fost reducerea
masei secţiunilor sudate şi deci a costurilor. Înălţimea variabilă şi domeniul mare
al deschiderilor acoperite sunt încă un argument în acest sens.
Dimensiunile unor atfel de grinzi sudate le conferă o foarte mare supleţe şi
o rezistenţă sporită, iar greutatea lor redusă scade mult cheltuielile necesare
transportului, manipulării şi montajului. Zvelteţea secţiunilor sudate sporeşte însă
riscul apariţiei imperfecţiunilor geometrice în decursul proceselor de fabricaţie.
Imperfecţiunile de natură geometrică, cum sunt răsucirea ansamblului grinzii
sudate sau abaterile de la forma rectilinie a axei longitudinale, pot face
inutilizabile din punct de vedere al procesului de montaj aceste elemente.
Pentru elementele frecvent utilizate la realizarea podurilor metalice,
distribuţia şi valoarea tensiunilor ce apar ca urmare a solicitărilor exterioare este
puternic influenţată de imperfecţiuni geometrice, imperfecţiuni ce pot apărea de
exemplu la platbandele ce alcătuiesc o secţiune sau chiar imperfecţiuni ale
elementului structural în asamblu. În ceea ce priveşte imperfecţiunile
platbandelor (tolelor), în normele internaţionale sunt date limite ale deformaţiilor
secţiunilor transversale ale unor secţiuni sudate. Pentru cazul imperfecţiunilor de
ansamblu, este bine cunoscut faptul că influenţa celor geometrice se manifestă
mai puternic în cazul barelor comprimate sau supuse la forţe de compresiune,
momente încovoietoare şi momente de torsiune. Scopul studiilor prezente şi
viitoare este acela de a limita valorile imperfecţiunilor la nivele ce nu influenţează
hotărâtor capacitatea portantă a elementelor structurilor cărora le aparţin.
În cazul secţiunilor I sudate [5], utilizate frecvent la realizarea podurilor
metalice, flambajul tălpii comprimate afectează capacitatea portantă într-o
măsură mai mare decât flambajul local (voalarea) al inimii. În norme sunt
144
considerate pentru aceste secţiuni, două tipuri de imperfecţiuni geometrice şi

anume înclinarea tălpii în raport cu inima (Fig. VI.1a), respectiv deplanarea
(“ciupercarea”) tălpii (Fig. VI.1b):
a) b)
Figura V.1
Limitele maxime admise în norme pentru valoarea lui Δp (Fig. VI.1), în cazul
înclinării tălpilor reprezintă maximul valorii dintre (b/100) şi 5 mm, unde b
reprezintă lăţimea tălpii. Asemenea imperfecţiuni, se arată în [5], nu au influenţă
asupra flambajului local. Totuşi, Earls [27] în studii efectuate în anul 1999
sugerează că, la elemente structurale realizate din oţel de înaltă rezistenţă slab
aliate, dacă cele două tălpi sunt înclinate în sensuri opuse este posibilă apariţia
unui mod de pierdere a stabilităţii în care flambajul local şi general se cuplează
după o formă nesimetrică.
În cazul deplanării ("ciupercării") tălpilor, limita maximă admisă pentru Δp se
consideră valoarea maximă dintre (b/150) şi 3 mm.
În urma numeroaselor studii efectuate, relaţiile prin care se estimează
lăţimea activă a unei tole, ce intră în componenţa unui secţiuni a unui element
structural din oţel, conţine într-o formă implicită influenţa imperfecţiunilor. Pornind
de la valoarea cunoscută a zvelteţii unei platbande λp (pusă sub formă
adimensională) şi cunoscând limita de curgere f y a materialului din care este
realizată, precum şi raportul σ rez / f y , unde σ rez reprezintă tensiunile reziduale
existente în tolă datorate procesului de fabricaţie, se poate determina o valoare
145
PODURILOR METALICE
limită Δp/c (raportul între deformaţia iniţială şi jumătate din lăţimea tălpii (Fig.
VI.1) pentru care întreaga lăţime de talpă devine activă. Studii parametrice au
permis pentru tipurile de oţel frecvent utilizate în practică OL37 (fy=235 N/mm2) şi
OL 52 (fy=340 N/mm2), trasarea unor grafice Δp/c funcţie de λp pentru diferite
valori ale raportului σ rez / f y . (Fig. VI.2a şi b).

Δp/c
OL 37
λp
a)
Δp/c
OL 52
λp
b)
Figura VI.2
În figura VI.3, este reprezentat raportul Δp/c funcţie de raportul c/t , t fiind
grosimea tolei considerate în analiză. Se poate constata că limita pentru care
întreaga lăţime a tălpii devine activă, este mai mică pentru oţelul OL 37 decât
pentru oţelul OL 52.
146
OL 37
Δp/c
OL 52
c/t
Figura VI.3
În [30] autorii au considerat o imperfecţiune geometrică ce variază de-a

lungul unui element structural metalic după o funcţie sinusoidală, presupunându-
se în analiză un raport egal cu 2, adică lungimea unei semiunde este egală cu
lăţimea tălpii b. Dacă se consideră că deplanarea ("ciupercarea") tălpii este
aceeaşi în toate secţiunile transversale, atunci aceste imperfecţiuni nu
influenţează flambajul local al tălpii. Ideea sugerată de către autori este aceea
de a compara limita lui Δp cu ceea ce în norme se numeşte distorsiune (în cazul
considerat această noţiune se referă la deformaţia iniţială a muchiei tălpii
măsurată în raport cu o dimensiune longitudinală egală cu lăţimea tălpii
comprimate b).
Valorile limită ale raportului Δp/c pentru diferite valori ale zvelteţii λp şi
pentru rapoarte ( σ rez / f y ) = 0.3 sunt date în tabelul VI.1.
Este cunoscut faptul că secţiunile sudate prezintă deformaţii locale mai mari
decât profilele laminate la cald. Sugestia autorilor în [30] este aceea că este mai
bine să se determine zvelteţea tolelor λp pornind de la limita de curgere utilizată
la dimensionare f y / γ M 1 (cu γ M 1 coeficient de siguranţă) în loc să se utilizeze
limita de curgere nominală f y .
147
PODURILOR METALICE
Tabelul VI.1
λp Δp /c
0.2 1/39
0.3 1/61
0.4 1/97
0.5 1/153
0.6 1/241
0.7 1/380
0.8 1/599
0.9 1/944
1.0 1/1488
1.1 1/2350
1.2 1/3702
Aşa cum pentru tolele ce compun secţiunea transversală a unui

element structural, termenul de imperfecţiune geometrică este cel mai adesea
asociat cu abaterea de la forma plană a tolei, pentru barele realizate pe cale
industrială, inexactităţile de execuţie conduc la elemente structurale reale a căror
axă longitudinală nu mai este perfect rectilinie, ci descrie o curbă oarecare în
spaţiu. Această deformată iniţială provoacă eforturi unitare secundare care se
manifestă prin reducerea rezistenţei ultime la flambaj (Fig. VI.4).
Figura VI.4
S-a arătat în capitolul IV că pentru o bară simplu rezemată, ca cea din figura
de mai sus, comprimată axial şi care are o deformată iniţială y0 de formă
sinusoidală, săgeata totală maximă se calculează cu relaţia:
1
y tot = y0 (VI.1)
1− α
în care
148
P
α= (VI.2)
Pcr
Pcr fiind forţa critică de flambaj elastic a barei.
Studii efectuate pe un profil laminat cu secţiune I, având lungimea l=3500
mm, o săgeată iniţială y 0 = 4 mm şi supus unei forţe axiale de compresiune cu
valoare P=820 kN au condus la o valoare a săgeţii totale ytot=3.5 mm. Deci
creşterea săgeţii (de aproximativ 50%) şi implicit a momentului încovoietor
( M = P ⋅ y ) nu se poate neglija în practică.
În figura VI.5 se poate observa influenţa deformatei iniţiale asupra
rezistenţei ultime la flambaj pentru două valori ale zvelteţii λ . Diagramele
încărcare – deplasare (deformaţie elastică) reprezentate au fost deduse din
încercări pe elemente de bară dublu articulate de secţiune rectangulară care
aveau o deformaţie iniţială în planul de încovoiere. Se poate observa că pentru o
zvelteţe mică ( λ = 40 ), comportamentul barei este cvasi-liniar până la cedare.
Pentru zvelteţi mari ( λ = 120 ) săgeţile finale totale sunt mult mai mari şi curbele
încărcare - deplasare nu mai sunt liniare. Se poate observa diminuarea
semnificativă a capacităţii portante în funcţie de valoarea săgeţii iniţiale a barei.
λ = 120 λ = 40
y0=l/90
y0=l/110
y0=l/170
y0=l/330
y0=l/90
y0=l/110
y0=l/170
ytot = y0+y y0=l/330
ytot [mm]
Figura VI.5
149
PODURILOR METALICE
VI.2.2 Originea imperfecţiunilor geometrice
Cel mai frecvent tip de imperfecţiune întâlnit în cazul secţiunilor metalice

sudate îl reprezintă, aşa cum arătam mai înainte, apariţia deplanărilor tolelor ce
compun secţiunea. Cauza esenţială a defectelor de planeitate ale inimii şi tălpilor
secţiunilor metalice realizate prin sudură (SMRS) o constituie cel mai adesea
scurtarea cordonului de sudură la zona de contact dintre inimă şi talpă, scurtare
datorată în principal proceselor de răcire la care sunt supuse secţiunile. Aceste
procese de răcire induc în element, în zonele învecinate cordonului de sudură,
eforturi unitare longitudinale de compresiune. Dacă tolele care alcătuiesc secţiunea
sunt prea subţiri nu pot suporta aceste eforturi unitare şi voalează.
Alte elemente care trebuie considerate sunt:
− dimensiunile relative ale inimii şi tălpilor. Cel mai adesea cele trei
platbande care alcătuiesc în mod curent un element SMRS pot absorbi
eforturile unitare de compresiune din cordoanele de sudură datorate pro-
cesului de răcire, cele mai groase suferind o scurtare elastică, iar cele mai
subţiri voalând. Se ştie că în general secţiunea I cea mai raţională este realizată
din tălpi relativ groase şi o inimă zveltă. Deci în general inimile unui
element SMRS sunt cele afectate de fenomenele de ondulare. Defectele
de planeitate apărute la aceste secţiuni sunt şi mai importante dacă ţinem
seama de variabilitatea dimensiunilor secţiunii transversale. Variaţia
grosimilor celor trei tole care alcătuiesc secţiunea se traduc, în general, în
variaţii importante ale amplitudinii ondulării inimii şi de asemenea variaţia
înălţimii inimii antrenează la rândul ei variaţii ale amplitudinii şi lungimii de
undă ale deformaţiilor;
− tensiunile reziduale în tola de oţel. În tolele ce alcătuiesc secţiunile
transversale ale elementelor podurilor metalice există tensiuni reziduale
datorate procesului de laminare. Aceste tensiuni sunt mai mult sau mai
puţin importante după modul cum s-a făcut procesul de laminare: răcire
cu apă a rulourilor laminorului, răcire la rece, rectificări de planeitate etc.;
150
− operaţiile de sudare. Parametri de sudare (tipul sudurii, natura

electrodului utilizat, intensitatea curentului, diferenţa de potenţial, viteza
de avansare) şi dimensiunea transversală a cordonului de sudură joacă
un rol foarte important. Deformaţiile inimii şi ale tălpilor, dar şi alte
imperfecţiuni sunt cu atât mai importante cu cât cantitatea de energie
pusă în operă în procesul de sudare este mai însemnată. De asemenea
metodologia de sudare are o mare importanţă. În majoritatea cazurilor
grinzile sunt realizate prin sudare continuă şi simultană a tălpilor la cele
două margini ale inimii, dar numai de o parte a acesteia, fie că maşina de
sudură se deplasează în lungul grinzii, fie că grinda se deplasează
transversal unei instalaţii fixe de sudură;
− tratamentele termice. Se poate întâmpla ca elementul structural să fie
supus unui anumit procedeu de răcire pentru a reduce tensiunile
reziduale existente. Această operaţie făcută deja dificilă prin dimensiunile
elementelor, nu este adesea recomandabilă. Chiar dacă elementul SMRS
este simetric, de cele mai multe ori distribuţia tensiunilor reziduale şi
deformaţiilor nu este simetrică şi operaţia de detensionare, care se
realizează la o temperatură de aproximativ 600oC, se poate solda cu un
rezultat neaşteptat;
− galvanizarea la cald. Această operaţie care urmăreşte asigurarea
protecţiei oţelului împotriva fenomenului de coroziune este destul de des
întâlnită. Pentru galvanizare elementul este introdus câteva minute într-o
baie de zinc în fuziune, la o temperatură de aproximativ 450oC. Această
temperatură şi durata operaţiei conduc de asemenea la o detensionare
parţială a tensiunilor reziduale cu atât mai delicată cu cât numai suprafaţa
profilelor atinge temperatura băii. În general pot rezulta alte deformaţii
(ondulări) care le pot accentua pe cele deja existente;
− tratamentele mecanice. Decaparea cu jet de alice colţuroase sub
presiune, efectuată în general în vederea executării operaţiunilor de
vopsire, poate modifica sensibil starea de tensiuni reziduale existentă la
151
PODURILOR METALICE
suprafaţa plăcilor şi în cordoanele de sudură şi de asemenea distribuţia

tensiunilor reziduale pe grosimea tolelor ce alcătuiesc elementul metalic.
VI.2.3 Prevenirea defectelor de planeitate
Este cunoscut faptul că tensiunile reziduale joacă un rol important în

diversele etape de fabricaţie ale unui element SMRS şi în fenomenele de apariţie
ale imperfecţiunilor. Deci cunoaşterea precisă a distribuţiei tensiunilor reziduale
este absolut necesară pentru prezicerea defectelor de planeitate ale plăcilor ce
alcătuiesc un SMRS. În acelaşi timp pare aproape imposibil de prevăzut
amplitudinea şi distribuţia tensiunilor reziduale în tola de bază. Şi chiar dacă
acest lucru ar fi posibil, decuparea acestor tole, cel mai adesea oblic pentru
realizarea înălţimii variabile a inimilor face şi mai dificilă cunoaşterea stării de
tensiuni reziduale. Existenţa sudurilor complică şi mai mult starea de tensiuni
existentă în element. În urma cercetărilor efectuate pe plan mondial au fost
elaborate metode menite să prevadă apariţia deformaţiilor tolelor ce compun un
SMRS şi mai ales să ofere soluţii în ceea ce priveşte modalităţile de împiedicare
a apariţiei acestor imperfecţiuni.
Procedeele cunoscute până în prezent nu sunt în măsură decât să
controleze amplitudinea unor astfel de defecte, deoarece ele nu pot fi evitate
sistematic în practică.
Bazându-se tot pe o rezultatele unor încercări, Faulkner a elaborat o
formulă [119], care dă defectul de planeitate probabil al unei tole (Fig. VI.6):
δ0
= k × β2 (VI.3)
t
în care:
h fy
β= (VI.4)
t E
cu k având valori între 0.10 şi 0.15.
152
Figura VI.6
Mărimile care intervin în formulele de mai sus sunt:

δ 0 reprezintă defect de planeitate;
h este înălţimea;
fy este limita de curgere a oţelului;
E este modulul de elasticitate al oţelului.

În acelaţi timp Carlsen şi Czujko [119] au propus utilizarea expresiei
liniare de mai jos:
δ0 h
= 0.016 − 0.36 (VI.5)
t t
De asemenea, P. Dubas [119], ţinând seama de lucrările Grupului 8.3 al
CECM a propus un domeniu limitat de curbele ce corespund între
0.05 β 2 şi 0.15 β 2 .
Cele trei propuneri sunt schematizate de figura VI.7, în care este
reprezentată imperfecţiunea relativă δ0/t în funcţie de raportul h/t în cazul
particular al oţelului OL37.
153
PODURILOR METALICE
δ0/t
h/t
Figura VI.7
Defectele de planeitate ale inimilor profilelor SMRS sunt deci inevitabile. Se

pot limita totuşi mărimile imperfecţiunilor controlând strict anumiţi factori ce apar
în timpul fabricării tolelor, respectiv profilelor metalice.
Foarte multe din încercările experimentale efectuate în ultimii 30 de ani au
avut ca modele elemente izolate ale secţiunilor transversale supuse unor forţe de
compresiune. Experimente asupra grinzilor în ansamblul lor s-au făcut mai rar,
ele limitându-se la zonele de reazem unde influenţa eforturilor unitare de
forfecare ale inimilor este mare. S-a constatat totuşi că modul de solicitare al
elementelor structurale influenţează forma şi mărimea defectelor de planeitate.
În acelaşi timp, forma geometrică a imperfecţiunii inimii sau tălpii, înţelegând
prin aceasta expresia matematică a deformatei sale, incluzând şi lungimea de
undă a acesteia, are o influenţă asupra modului de comportare al elementului
structural. În plus, s-a concluzionat că există o formă geometrică defavorabilă
pentru fiecare tip de solicitare în parte: încovoiere, compresiune etc. Din studii
teoretice a reieşit faptul că pentru a fi de partea siguranţei, trebuie reţinută,
pentru fiecare tip de solicitare, configuraţia geometrică cea mai defavorabilă,
considerând însă forme ale imperfecţiunilor posibil a fi întâlnite în realitate.
154
Un alt factor ce poate conduce la defecte de planeitate se bazează pe

conceptul de lăţime activă, bine cunoscut şi utilizat în prezent în toate normele
internaţionale pentru evaluarea rezistenţei secţiunilor cu pereţi subţiri. Baza acestui
concept este de a lua în considerare grosimea pereţilor sau a tolelor constituind
secţiunea, precum şi pericolul apariţiei fenomenului de voalare. Formulele utilizate
în paralel cu noţiunea de lăţime activă sunt însă valabile numai pentru un anumit
nivel de imperfecţiune, deoarece ele au fost stabilite pe cale empirică în urma unor
teste de laborator. Dacă se poate determina nivelul de imperfecţiune asociat unei
formule de lăţimi active pentru un anumit tip de secţiune transversală, atunci acest
nivel poate fi cel acceptabil în practică. Imperfecţiunile care sunt superioare acestui
nivel, acoperite de formula lăţimilor active considerată, nu trebuie să ducă neapărat
la respingerea elementelor care sunt afectate de aceste imperfecţiuni, ci pentru
acest nou nivel de imperfecţiune ar trebui condus un alt calcul utilizând dacă este
cazul o formulă mai severă a lăţimilor active.
Normele internaţionale propun limitele δ0 ce nu pot fi depăşite pentru o
anumită valoare a deformatei iniţiale a inimii nerigidizate a unui element SMRS.
Aceste limite corespunzând toleranţelor de fabricaţie, sunt de cele mai multe ori
exprimate sub forma următoare:
h
δ0 ≤ (VI.6)
φ
în care h reprezintă înălţimea inimii , iar φ un număr. Valorile date pentru numărul ϕ
diferă în funcţie de normele internaţionale utilizate aşa cum se arată în tabelul VI.2.
Tabelul VI.2
Denumirea codului sau φ
documentului
prEN 1090-1 100
DIN 18800 250
DASt Richtlinie 012 250
BS 5950 150
AS 1250 200
SIA 161 150
MBMA 72
OTUA 50
155
PODURILOR METALICE
Se poate observa din tabelul de mai sus că valorile lui ϕ variază în raportul
de 1 la 5. Trebuie de asemenea remarcat faptul că atunci când se vorbeşte de
toleranţe sub forma raportului h/ϕ nu se face referire decât la înălţimea inimii,
neluându-se în considerare alt parametru. Deci nu se ţine seama de limita
elastică a oţelului din care este realizat elementul respectiv şi nici de modul de
încărcare. Mai mulţi autori luând în considerare aceste inexactităţi au propus
utilizarea formulei de mai jos pentru exprimarea toleranţelor pentru abaterea de
la planeitate a inimii:
δ0
≤ f (..) (VI.7)
t
în care f (..) este o funcţie fie de grosimea realtivă h/t a plăcii, fie de parametrul
β deja definit în formula (VI.4). Rangelov a propus utilizarea unei expresii de
forma:
δ0
≤ f(β) (VI.8)
t
pentru caracterizarea toleranţelor de execuţie. Toate aceste formule propuse
pentru exprimarea toleranţelor nu ţin însă seama de faptul că inima nu intervine
decât într-o anumită măsură în rezistenţa globală a secţiunii. Deci influenţa
imperfecţiunii inimii se reduce. În urma analizelor efectuate s-a ajuns la concluzia
că parametri precizaţi anterior (grosimea inimii, limita de elasticitate a
materialului, modul de solicitare) influenţează hotărâtor apariţia defectelor de
planeitate ale tolelor utilizate la realizarea secţiunilor metalice.
Valorile adoptate de obicei în norme pentru raportul h/t care exprimă
valoarea imperfecţiunii iniţiale a inimii (h/t=h/72) nu sunt importante în cele mai
multe dintre cazurile din practică ale utilizării elementelor SMRS zvelte.
În stadiul actual al cercetărilor, numeroase norme internaţionale prevăd
utilizarea combinată a conceptului de lăţime activă şi a formulei lui Winter [119]
pentru calculul rezistenţei tolelor subţiri supuse la compresiune, încovoiere şi la
combinaţii ale acestor două solicitări. Nivelul imperfecţiunilor acoperit de
formula lui Winter, variază puternic cu zvelteţea redusă a tolei şi într-o mai mică
măsură cu tipul de solicitare la care este supusă. Din punct de vedere pur
156
teoretic, ar trebui ca imperfecţiunea geometrică a tolei să fie raportată la grosimea ei

şi nu la lăţimea ei aşa cum indică cele mai multe dintre normele internaţionale, care
dau şi toleranţele de fabricaţie. Dacă defectul de planeitate al unei tole este exprimat
ca un multiplu de grosimea sa, atunci rezistenţa relativă a platbandei imperfecte
raportată la cea a celei perfecte depinde numai de imperfecţiunea astfel exprimată,
de zvelteţea redusă a tolei, de tipul de solicitare, respectiv de aspectul plăcii.
Din punct de vedere practic este totuşi interesant să se raporteze defectele de
planeitate ale tolelor la lăţimile lor. În acest caz însă, rezistenţa relativă a tolei
imperfecte faţă de cea a tolei fără defecte depinde şi de limita elastică a oţelului din
care este confecţionată.
Valoarea de δ0 = h/72 propusă ca nivel de imperfecţiune de către MBMA
(Asociaţia americană a constructorilor de structuri din oţel) nu are o incidenţă
semnificativă asupra rezistenţei unei secţiuni supuse la încovoiere pură. Din
studiile efectuate s-a constatat că situaţia solicitării de compresiune pură este
cea în care pierderea de rezistenţă este mult mai importantă. Această pierdere
nu depăşeşte însă valoarea de 12% pentru o imperfecţiune a inimii δ0 = h/72 şi o
zvelteţe redusă unitară. Aceste condiţii sunt practic incompatibile şi situaţiile în
care ele sunt efectiv întâlnite în practică nu depăşesc valoarea de 5%.
Se constată deci că în cazurile curente din practică de utilizare a secţiunilor
sudate SMRS (grinzi încovoiate, reţele de grinzi etc.), defectele de planeitate ale
inimii nu sunt importante.
Valoarea adoptată în prezent pentru δ0 este de h/100 şi ea poate fi încă
revizuită ţinând cont de elementele expuse în ceea ce s-a prezentat până acum.
VI.2.4 Verificarea elementelor structurale cu imperfecţiuni
VI.2.4.1 Stâlpi comprimaţi
Normele europene, în special normele EUROCODE 3 [103] ţin seama, în

relaţiile de dimensionare şi verificare propuse, de imperfecţiunile geometrice şi
157
PODURILOR METALICE
mecanice (de tipul tensiunilor reziduale) prin introducerea unui factor de

imperfecţiune α .
În [72] autorii demonstrează că dacă imperfecţiunea geometrică asimilată
prin săgeata iniţială a barei, eog , diferă de o valoare standard acceptată de
L/1000 (unde L este lungimea de flambaj a barei), factorul de reducere la

flambaj considerat în norme, χ poate fi determinat pornind de la un factor de
imperfecţiune modificat α ∗ . Acest din urmă factor depinde de α , de raza de

giraţie i a secţiunii transversale a elementului analizat şi de distanţa de la fibra
extremă comprimată până la centrul de greutate.
În tabelul VI.3 este prezentată modificarea de capacitate portantă pentru un
element structural comprimat, cu considerarea mai multor tipuri de secţiuni
transversale:
− profile I laminate la cald, cu rapoarte înălţime/lăţime, h b > 1.2 flambând
după axa puternică ( Aa );
− acelaşi tip de secţiune, flambând după axa lor slabă ( Ab );
− profile T, flambând după axa lor puternică ( Ba );
− aceleaşi secţiuni flambând după axa lor slabă ( Bb );
− profile tubulare laminate la cald ( C ).

Toate valorile presupun considerarea unei zvelteţi adimensionale unitare
λ = 1 (pentru care se presupune că imperfecţiunea atinge valoarea maximă).
Tabelul VI.3
e0g/L
Caz
1/250 1/500 1/750 1/1500 1/2000
Aa -21.1 -8.8 -3.3 +3.7 +5.8
Ab -27.5 -12.0 -4.5 +5.3 +8.3
Ba -28 -12.1 -4.5 +5.2 +8.1
Bb -24.9 -10.5 -3.9 +4.3 +6.7
C -24.2 -10.5 -3.9 +4.6 +7.2
Din tabel se poate observa că variaţia capacităţii portante rămâne în limite

acceptabile pentru valori ale săgeţii iniţiale eog L ≤ 1 750 , dar devine importantă
158
la valori mai mari ale imperfecţiunii, de 1 500 sau 1 250 . De asemenea poate fi
menţionat faptul că diferenţele pentru factorul de reducere χ în raport cu
valoarea standard devin mai mici (pentru orice raport eog L ) dacă zvelteţea λ
diferă mult faţă de valoarea 1.

Şi din aceste considerente se impune ideea că ar fi mai corect, din punct de
vedere practic, să se determine valoarea lui λ pornind de la f y γ M 1 în loc de fy .
Luând în discuţie cazul pierderii de stabilitate prin flambaj lateral şi torsiune

al barelor comprimate, propunerea autorilor în [72] de considerare a lui α ∗
devine justificată. Excepţie de la acest caz fac profilele cu pereţi subţiri, aflate în
aceeaşi situaţie de solicitare, dar la care săgeata iniţială eog este mai mare decât
rotirea iniţială φ 0 .
VI.2.4.2 Grinzi
Considerarea imperfecţiunilor în normele germane DIN 18800 [102] s-a

făcut prin a accepta, în anumite condiţii, de a înlocui verificarea exactă la
stabilitate printr-o verificare aproximativă, de exemplu prin verificarea la
stabilitate a unui element structural fictiv comprimat. Secţiunea transversală a
unui astfel de element se presupune a fi alcătuită din talpa comprimată şi 1 5 din
înălţimea inimii. Formula de verificare considerată este:
90.15 ⎛ eog ⎞
α ∗ LT = α LT + ⎜⎜ − 0.001⎟⎟ (VI.9)
⎛ i LT ⎞ ⎝ LLT ⎠
⎜ ⎟
⎝ ⎠v
în care:
α LT şi α ∗ LT sunt factori prin care se consideră influenţa imperfecţiunilor;
i LT este raza de giraţie a secţiunii fictive în raport cu axa de simetrie;
v este jumătate din lăţimea tălpii comprimate;
LLT este lungimea de flambaj a tălpii.
159
PODURILOR METALICE
Şi aici, este sugerată ideea înlocuirii limitei de curgere fy cu f y γ M 1 pentru
deducerea valorii zvelteţii λ .
VI.2.4.3 Grinzi-coloane
Cazul acestui tip de element structural este considerat în normele europene

EUROCODE 3 [103]. Relaţia de verificare, considerând Clasele 1 şi 2 de secţiuni
transversale din cele 4 clase prezentate în Capitolul V al lucrării, în cazul
solicitărilor de compresiune şi încovoiere după axa puternică (axa y), prevăzută
în norme este:
N Sd k y M y ,Sd
+ ≤1 (VI.10)
fy fy
χ min A W pl ,y
γ M1 γ M1
Pentru relaţia de mai sus, expresia factorului k y este dată explicit în
normele EUROCODE 3 [103].

În relaţia (VI.10) intervin următoarele mărimi:
N Sd , M Sd reprezintă solicitările, forţa de compresiune respectiv momentul
încovoietor;
χ min este factorul de reducere la flambaj;
A,W pl ,y reprezintă aria secţiunii transversale considerate, respectiv
modulul de rezistenţă plastic al aceleaşi secţiuni;

fy este limita de curgere a oţelului;
γ M1 este un coeficient de siguranţă al materialului din care este

alcătuit elementul verificat.
În norme, în expresia lui k y apare un alt factor μ y , care la rândul său
înglobează în expresia prezentată în EUROCODE 3 [103], modulul de rezistenţă

elastic al secţiunii şi un coeficient βM care depinde de variaţia diagramei de
momente încovoietoare de-a lungul elementului structural.
Dacă se fac notaţiile următoare:
160
NSd W pl ,y M
kN = ; r pl = ; e = y ,Sd (VI.11)
(A ⋅ fy ) A N Sd
şi se presupune că γ M 1 = 1.1 şi că bara a atins limita capacităţii sale portante,

relaţia (VI.11) se poate scrie sub forma:
kN ⎡ 1 e ⎛⎜ μy kN ⎞⎤
⎟⎥ = 1
⎢ + 1 − (VI.12)
1,1 ⎢⎣ χ min r pl ⎜⎝ χy ⎟
⎠⎥⎦
Factorii de reducere ce apar în formula (VI.12) sunt consideraţi pentru o
săgeată iniţială eog L = 1 1000 . Dacă e rămâne constant şi eog L ≠ 1 1000 ,
încărcarea de flambaj capăta o valoare diferită N ' Sd ≠ NSd . Factorii de reducere

se modifică la valoarea (1 + Δ ) χ min şi (1 + Δy )χ y . Valoarea pentru k N se poate
deduce din relaţiile (VI.11) dacă se înlocuieşte N Sd prin N ' Sd . Presupunând că

flambajul apare în planul barei (deci χ min = χ y şi Δ = Δy ) şi considerând valorile
W pl ,y Wel ,y = 1.15 , βM = 2.5 şi λ max = λ y = 1 , în tabelul VI.4 sunt prezentate
modificările lui k N (în procente) ce se datorează modificării valorii imperfecţiunii

geometrice.
Tabelul VI.4
e0g/L
e/rpl
1/250 1/500 1/750
1 -20.48 -8.45 -3.16
2 -4.59 -1.08 -0.34
3 -0.66 -0.19 -0.05
5 -0.18 -0.09 -0.04
8 -0.09 -0.07 -
10 -0.07 - -
100 - - -
Pentru elementele structurale ale căror secţiuni transversale aparţin

Claselor 1 şi 2, μ y = 1.15 > 0.90 în timp ce pentru clasa 3, μ y = 1 > 0.90 . Deci se
poate considera, în general, că μ y = 0.90 şi deci valorile din tabelul VI.4 sunt
161
PODURILOR METALICE
aplicabile şi secţiunilor transversale din Clasa 3, cu diferenţa că r pl (raza de
Wel ,y
giraţie a secţiunii în domeniul plastic) trebuie înlocuita prin r = .
A
Se poate observa faptul că pentru flambajul în planul elementului structural
studiat, reducerea încărcării de flambaj datorată imperfecţiunilor geometrice este
importantă doar în cazul rapoartelor e r pl mici. Pentru excentricităţi e mai mari,
influenţa imperfecţiunilor geometrice este mai mică şi chiar neglijabilă în anumite

situaţii.
Datorită naturii diferite a imperfecţiunilor geometrice şi a celor mecanice, ele
trebuie considerate separat în analiza stabilităţii elementelor structurale
comprimate. Imperfecţiunile geometrice pot fi înlocuite prin încărcări transversale
adiţionale (uniform distribuite, concentrate sau momente de torsiune) în timp ce
imperfecţiunile mecanice cauzează o reducere a rigidităţii elementului.
În cazul unui element structural considerat ca fiind izolat de structura din
care face parte, ambele categorii de imperfecţiuni acţionează în aceeaşi direcţie
prin reducerea capacităţii portante a elementului. De aceea conceptul de
imperfecţiune geometrică echivalentă, incorect din punct de vedere teoretic,
poate fi acceptat însă din punct de vedere practic. Problema este mult mai
complexă în cazul considerării structurii în ansamblul său. Efectul imperfecţiunilor
geometrice este în mod clar dăunător pentru elementul structural afectat.
Imperfecţiunile mecanice au însă efecte contradictorii: scăderea rigidităţii
datorată acestor imperfecţiuni afectează capacitatea portantă a barei, dar în
acelaşi timp, momentele de capăt la aceste elemente sunt mai mici decât la
elementele structurale considerate fără imperfecţiuni.
Influenţa imperfecţiunilor geometrice globale asupra încărcării de flambaj
poate fi substanţială pentru elemente comprimate (stâlpi) şi poate fi la fel în cazul
flambajului lateral cu torsiune al grinzilor sau grinzilor-coloane. În general,
sensibilitatea unui mod de pierdere a stabilităţii la imperfecţiuni este mai mică ori
de câte ori deformata de ordinul I a unui element structural determinată de
încărcări exterioare conţine vectorul propriu fundamental al modului respectiv de
162
pierdere a stabilităţii. De aceea, flambajul în planul său al unei grinzi-coloană este mai
puţin afectat de imperfecţiuni şi cu cât momentele încovoietoare sunt mai mari, cu
atât este mai mică influenţa imperfecţiunilor.
Aplicarea noţiunii de imperfecţiune geometrică echivalentă este acoperitoare în
ceea ce priveşte proiectarea structurală, deoarece desconsideră aspectul favorabil
determinat de influenţa imperfecţiunilor mecanice.
Din moment ce anumite categorii de imperfecţiuni au o mai mare influenţă decât
altele, limitele permise în norme trebuie să fie diferite. Mai mult, se pot oferi chiar
condiţii pentru depăşirea limitelor standardizate ale imperfecţiunilor, presupunând că
evaluarea capacităţii portante se face pornind de la valorile actuale ale
imperfecţiunilor. Acest punct de vedere este important în aprecierea siguranţei unui
element structural şi al momentului când trebuie efectuate operaţii de consolidare.
VI.3 TENSIUNI REZIDUALE LA SECŢIUNILE SUDATE
Tensiunile reziduale, care formează un sistem autoechilibrat pe o secţiune

plană, pot fi de origine termică (laminare, decupare cu flacără şi sudare) sau de
origine mecanică (îndreptare).
În general, influenţa tensiunilor reziduale asupra comportării unei bare
comprimate este următoarea: anumite fibre ale secţiunii se plastifică înainte ca
tensiunea medie să atingă limita de curgere a materialului σ c ( f y ) (Fig.VI.8a şi b).
Zonele astfel plastifiate au drept consecinţă diminuarea rigidităţii secţiunii.

Atunci când deformaţia specifică ε depăşeşte domeniul elastic, modulul de
elasticitate devine, teoretic, egal cu zero. Acest fenomen, ilustrat de figura VI.8
reprezintă evoluţia zonelor plastifiate pe secţiunea unui element supus unei
încărcări axiale de compresiune crescătoare.
Se poate observa că rigiditatea secţiunii este crescătoare până când
încărcarea exterioară atinge o valoare limită, Plim . Această valoare limită poate fi
definită ca fiind încărcarea maximă care poate fi suportată de elementul
structural analizat fără ca vreo fibră a secţiunii transversale să fie plastifiată.
163
PODURILOR METALICE
a)
b)
Figura VI.8
Măsurători ale tensiunilor reziduale pe elemente cu secţiuni transversale I

sudate ale elementelor realizate din oţel de înaltă rezistenţă, au demonstrat că
tensiunile reziduale de întindere în vecinătatea cordoanelor de sudură sunt mai mici
decât efortul de curgere al materialului de bază. S-a constatat totodată, că aceste
tensiuni reziduale sunt mai mici decât în cazul secţiunilor realizate din oţel moale,
pentru care tensiunile reziduale ating valoarea efortului de curgere în vecinătatea
sudurii. Din acest motiv şi tensiunile reziduale de compresiune ce apar în tălpile
unei secţiuni I sudate sunt relativ mici, ceea ce are o influenţă pozitivă asupra
stabilităţii structurilor din oţel.
164
VI.3.1 Distribuţia tensiunilor reziduale
Pe baza măsurătorilor efectuate până în prezent s-a stabilit că se poate

considera o distribuţie idealizată a tensiunilor reziduale pe secţiunea transversală a
unui element structural. Utilizând apoi această distribuţie şi efectuând simulări
numerice neliniare pe computer, se poate determina capacitatea portantă a barelor
comprimate realizate din oţel de înaltă rezistenţă, considerând şi flambajul. Această
valoare poate fi apoi comparată cu cea a elementelor realizate din oţel moale.
Teste efectuate pe o serie de secţiuni I sudate, ale căror rezultate sunt
prezentate în [12], au confirmat faptul că tensiunile reziduale de compresiune
predomină în tălpi, iar cele de întindere în inimă. Explicaţia ar consta în faptul că
inima elementelor studiate ar avea o grosime mai mică decât tălpile şi s-ar manifesta
mai puternic influenţa nefastă a energiei rezultată din preîncălzirea pieselor în
vederea sudării.
În figura VI.9 este prezentată distribuţia tensiunilor reziduale pe secţiunea
transversală a unor secţiuni I sudate. Dimensiunile secţiunii elementelor analizate şi
caracteristicile mecanice ale oţelurilor utilizate sunt prezentate în tabelul V.5. Sudurile
executate la secţiunile din categoriile A, B şi C prezentate în tabel au fost execuate
prin trei treceri ale aparatului de sudură, iar grosimea sudurii a fost între 7 şi 8 mm.
Pentru sudurile efectuate la secţiunile din grupul D, cordoanele de sudură s-au
executat într-o singură trecere, iar grosimea sudurii a fost între 5 şi 6 mm.
Preîncălzirea a fost utilizată în toate cazurile prezentate.
Tabelul VI.5
fytalpă fyinimă
Grupul Tip probă b/t hw/d a
[N/mm2] [N/mm2]
A P1, P2 160/15 270/10 7-8 580 810
B P3, P4 200/15 170/10 7-8 580 810
C P5, P6 200/15 170/10 7-9 540 525
D1 220/12 220/10 5-6 873 775
D
D2 270/12 220/10 5-6 797 775
165
PODURILOR METALICE
exterior
interior
P1 P2
Partea stângă
Exterior sau
Partea dreaptă
partea dreaptă
Interior sau
partea stângă D1
Media
P3 P4
D2
P5 P6
Figura VI.9
166
Tensiunile reziduale au fost măsurate prin metoda clasică de relaxare,

conform căreia ele au fost relaxate printr-o metodă adecvată de tăiere cu
fierăstrăul. Barele au fost mai întâi tăiate în direcţie transversală şi apoi între
poziţiile mărcilor tensometrice, în direcţie longitudinală.
Au fost măsurate deformaţiile specifice reziduale pe ambele feţe ale tolelor
ce compun fiecare dintre secţiunile analizate, iar apoi, pe baza acestor
deformaţii specifice au fost calculate tensiunile reziduale.
Din rezultatele obţinute şi prezentate în [12] s-a observat că tensiunile
reziduale măsurate la marginea exterioară a tălpilor, opusă cordoanelor de
sudură, au valoare foarte apropiată de zero sau sunt chiar de compresiune.
Aceasta înseamnă că în vecinătatea sudurilor există un puternic gradient de
tensiuni pe grosimea tălpii, chiar şi atunci când ele sunt relativ subţiri (în cazul
studiat t=15 mm). Se presupune că acest gradient se datorează faptului că
pentru oţelurile de înaltă rezistenţă (din care sunt executate piesele folosite în
teste) nu apare nici o plastifiere a materialului şi nu are loc o redistribuire a
eforturilor unitare în zona sudurilor.
Figura VI.10
167
PODURILOR METALICE
În figura VI.10 sunt prezentate distribuţiile idealizate, rectangulare ale

tensiunilor reziduale care se acceptă de regulă în practică. Se poate observa că
pentru secţiunile transversale ale elementelor realizate din oţel moale, tensiunile
reziduale cu valori mari şi plastifierea materialului în vecinatătatea sudurii sunt
tipice.
VI.3.2 Influenţa tensiunilor reziduale asupra capacităţii portante a

barelor comprimate
Pentru proiectarea barelor comprimate cu secţiune I sudată realizate din

oţel moale, în conformitate cu normele EUROCODE 3 [103], se pot utiliza
curbele de flambaj b şi c, iar pentru profilele laminate se pot utiliza curbele a şi b.
Conform anexei D a EUROCODE 3 [103], care se referă la elemente realizate
din oţeluri de înaltă rezistenţă, pentru profilele laminate se pot utiliza curbele de
flambaj cu un nivel mai ridicate, adică a şi a0, în timp ce pentru secţiunile sudate
curbele de flambaj b şi c ca şi în cazul elementelor realizate din oţel moale.
Pentru urmărirea influenţei tensiunilor reziduale asupra capacităţii portante
a barelor comprimate s-a ales ca model o bară dublu articulată (Fig. VI.11) ce
are secţiunea transversală conform tabelului VI.5, grupa B de secţiuni.
În testele considerate de autori în [12] s-a considerat o imperfecţiune
geometrică iniţială a barei de formă sinusoidală, cu valoare maximă în mijlocul
deschiderii L, egală cu L 1000 . Au fost analizate bare alcătuite din oţel de înaltă
rezistenţă cu limita de curgere σ c ( f y ) = 580 N/mm 2 şi din oţel moale cu limita
de curgere σ c ( f y ) = 240 N/m m 2 , iar cur ba caracteristică a oţelului utilizat a
fost considerată pentru cazul ideal elasto-plastic (Fig. VI.11).
168
Figura VI.11
În figurile VI.12 şi VI.13 sunt prezentate comparativ, în formă

adimensională, capacităţile portante ultime (sub forma curbelor de flambaj)
pentru bare pe a căror secţiune transversală există distribuţie de tensiuni
reziduale idealizate sau fără tensiuni reziduale, realizate din oţel de înaltă
rezistenţă şi oţel moale.
Flambaj după axa puternică
Euler
a,b,c,d
OM – fără tensiuni reziduale
κ OM – distribuţia dreptunghiulară a
tensiunilor reziduale
OÎR – fără tensiuni reziduale
OÎR – distribuţia dreptunghiulară a

tensiunilor reziduale şi
influenţa tăierii cu flacăra
P-B.W. Young
Figura VI.12
169
PODURILOR METALICE
Flambaj după axa slabă
Euler
a,b,c,d
OM – fără tensiuni reziduale

κ
OM – distribuţia dreptunghiulară a
OÎR – fără tensiuni reziduale

tensiunilor reziduale şi
influenţa tăierii cu flacăra
P-B.W. Young
Figura VI.13
Se poate observa că din punct de vedere al capacităţii portante ultime,

aceasta este mai scăzută în cazul barelor comprimate realizate din oţel moale,
faţă de barele comprimate fabricate din oţel de înaltă rezistenţă.
În plus, curbele κ- λ pentru bare comprimate din oţel moale prezintă un
platou evident în domeniul zvelteţilor cuprins între 0.3 şi 1.0 ( 0.3 < λ < 1.0 ).
Ambele efecte apar ca o consecinţă a distribuţiei defavorabile a tensiunilor
reziduale pe secţiunea transversală a elementelor realizate din oţel moale.
În curbele de flambaj platoul apare datorită considerării distribuţiei constante
a tensiunilor reziduale de compresiune pe secţiunea tălpilor. În realitate însă,
secţiunile transversale pentru astfel de secţiuni sudate nu prezintă în nici un caz
distribuţii constante ale tensiunilor reziduale de compresiune (Fig. VI.9). De
asemenea, tensiunile reziduale de întindere de la colţurile tălpilor influenţează
pozitiv capacitatea portantă a barelor comprimate. Acestea sunt şi motivele
pentru care platoul în curbele de flambaj reale nu este chiar uşor sesizabil.
170
Rezultatele obţinute au permis formularea concluziei că, pentru bare cu

secţiune transversală sudată, utilizarea după normele în vigoare a curbelor de
flambaj b şi c este corespunzătoare realităţii, dar pot fi utilizate cu bune rezultate
chiar şi curbele a şi b.
Din studiile efectuate şi prezentate în [12] se poate concluziona că la
secţiunile I sudate realizate din oţel de înaltă rezistenţă, tensiunile reziduale de
întindere în vecinătatea cordonului de sudură nu ating limita de curgere a
materialului şi nu depind de calitatea oţelului. Totuşi, nivelul relativ al tensiunilor
reziduale de compresiune este mai scăzut în cazul oţelului de înaltă rezistenţă
decât în cazul oţelului moale. Este interesant de asemenea faptul că, gradientul
de tensiuni în vecinătatea sudurii pe grosimea tălpii apare la grosimi mai mici ale
tălpii pentru oţelul de înaltă rezistenţă faţă de oţelul moale. O consecinţă a
nivelului mai scăzut al tensiunilor reziduale de compresiune rezidă într-o valoare
mai ridicată a capacităţii portante a barelor comprimate cu secţiune I sudată
realizate din oţel de înaltă rezistenţă, comparativ cu barele comprimate realizate
din oţel moale.
De asemenea, un lucru de mare interes în practica de proiectare este acela
că pentru dimensionarea barelor comprimate cu secţiune transversală în formă
de I sudată, realizate din oţel de înaltă rezistenţă pot fi utilizate curbele de
flambaj a şi b, în timp ce pentru cele realizate din oţel moale este recomandabilă
utilizarea curbelor de flambaj b şi c.
VI.4 INFLUENŢA IMPERFECŢIUNILOR ASUPRA COMPORTĂRII

ELEMENTELOR STRUCTURALE
În practică se ţine cont de imperfecţiunile geometrice prin adoptarea, pentru

elementele metalice, a unor deformaţii iniţiale cu valoarea de l/500 până la
l/1000, l fiind lungimea şi se determină influenţa lor asupra încărcării de cedare
(Fig. VI.14).
171
PODURILOR METALICE
(- compresiune)
(+ întindere)
Figura VI.14
Studiile pe anumite tipuri de profile au arătat că încărcarea critică de flambaj

scade în limite cunsocute şi este practic independentă de tipul profilului metalic
lipsit însă de tensiuni reziduale. Profilele metalice tubulare a căror comportare
este schematizată de diagrama din figura VI.15 arată aceeaşi tendinţă de
diminuare a încărcării critice, raportul grosime perete-diametru având o influenţă
relativ scăzută. Calculele şi încercările experimentale efectuate asupra profilelor
metalice de mai multe tipuri şi forme au arătat faptul că, presupunând că toate
imperfecţiunile datorate procesului de fabricaţie apar simultan, adoptarea unei
săgeţi iniţiale de valoare egală cu l/1000 în mijlocul deschiderii grinzii sau
profilului se situează de partea siguranţei. Cele mai multe norme internaţionale
utilizează în calcul această valoare pentru considerarea imperfecţiunilor
geometrice.
172
Figura VI.15
Mai mult, atât timp cât profilul metalic este lipsit de tensiuni reziduale, forma
profilului nu are decât o influenţă foarte redusă asupra încărcării critice de
cedare. În figura VI.16, în care au fost trasate curbele eforturilor de flambaj, se
poate observa că dintre toate profilele metalice cunsocute, profilele T se
detaşează net de celelalte profile, în ceea ce priveşte încărcarea critică de
flambaj.
Ţeavă pătrată
Ţeavă circulară D/t=10.4

Dreptunghi
Figura VI.16
173
PODURILOR METALICE
Aceste profile se caracterizează printr-o valoare mai ridicată a încărcării

critice pentru talpa comprimată şi mai scăzută pentru partea comprimată a inimii.
În figura VI.17 este prezentată variaţia încărcării de flambaj în funcţie de
zvelteţea elementelor pentru profile metalice casetate, fiind considerate în studiul
efectuat profile metalice cu secţiune pătrată şi dreptunghiulară. Şi aici diferenţele
mari între grosimea pereţilor şi valori mult diferite ale raportului înălţime perete -
lăţime perete nu au decât o influenţă scăzută asupra încărcării critice de flambaj N .
Figura VI.17
Lucrurile se schimbă însă în mod evident dacă se iau în discuţie şi

tensiunile reziduale proprii introduse inevitabil forţat în orice profil metalic ca
urmare a procesului de fabricaţie. Datorită unui program susţinut şi foarte bine
organizat, influenţa tensiunilor reziduale proprii asupra sarcinii de cedare la
flambaj a putut fi studiată la Universitatea Lehigh din Pennsylvania, de către
Thürlimann, L. S. Beedle şi L. Tall [9].
În figura VI.18 este schematizată forma şi distribuţia tensiunilor reziduale
proprii în diferite tipuri de profile metalice în I, formă şi distribuţie ce depind în
mod clar de geometria profilului. Se poate observa că repartiţia tensiunilor proprii
174
depinde de valorile raportului înălţime-lăţime h/b. În timp ce pentru profilele

având un raport h/b ≤ 1.2 tensiunile proprii de compresiune pot fi, fie relativ
puternice σE = 0.5σe la extremităţile tălpilor, fie mai reduse σE = 0.3σ e dar cu o
distribuţie mai defavorabilă pe toată talpa, pentru valori ale raportului 1.2 < h/b < 1.7
ele ating valori mult mai reduse cu o repartiţie mai favorabilă (numai partea
exterioară a tălpii este comprimată). Pentru profile zvelte cu h/b ≥ 1.7 această
tendinţă este chiar mai pronunţată şi se poate chiar produce o inversare, aşa
cum se întâmplă pentru profilele mai vechi normalizate, tensiunile proprii de
întindere fiind repartizate pe toată talpa. Cauzele acestor distribuţii foarte diferite
ale tensiunilor proprii se găsesc în procesele diverse de răcire care corespund
diferitelor geometrii ale profilelor.
Figura VI.18
175
PODURILOR METALICE
Se poate deci concluziona, că pentru profilele laminate în formă de I se

poate determina o valoare limită până la care existenţa tensiunilor reziduale
proprii influenţează sarcina critică de flambaj, pentru un raport h/b aproximativ
egal cu 1.2.
Profilele mai zvelte arată un comportament la flambaj mult mai favorabil
d.p.v. ale existenţei şi distribuţiei tensiunilor reziduale. Acest lucru este ilustrat şi
de figura VI.19 în care au fost trasate curbele de cedare pentru diferite tipuri de
profile laminate având tensiuni reziduale. Se poate observa că grinzile cu tălpi
late şi cu inimă înaltă şi de asemenea profilele IPE zvelte au un comportament
favorabil, în timp ce profilele de tipul DIE 20 au încărcările de cedare cele mai
mici.
Tensiuni proprii de compresiune destul de ridicate în părţile exterioare ale
tălpilor se produc în secţiunile I sudate cu tălpi laminate. Aceste profile fac
dovada unui comportament defavorabil la cedare similar profilelor cu tălpi mai
puţin late.
Figura VI.19
Este cunoscut faptul că limita elastică nu este constantă pe secţiune şi că

procedeele de fabricaţie sunt la originea dispersiei acestei limite. În figura V.20 a
fost reprezentată influenţa exercitată de dispersia limitei elastice asupra sarcinii
176
de flambaj, profilele considerate fiind DIE 20 comportând tensiuni reziduale.

E
Imperfecţiunile structurale au fost reprezentate prin valoarea lor intrinsecă σ =
σE/σe media globală pentru tensiunile reziduale şi σ e = σe/σe media globală
pentru limita elastică. Concluzia formulată este aceea că tensiunile reziduale
exercită o influenţă mai importantă asupra sarcinii de cedare decât variaţia limitei
elastice.
Figura VI.20
Influenţa exercitată de tensiunile reziduale asupra încărcării critice de

cedare a profilelor casetate cu pereţi subţiri este prezentată în figura VI.21.
Secţiunile sudate au tensiuni puternice de întindere în zona cordonului
E
de sudură: ( σ = 1), cărora, din motive de echilibru le corespund tensiuni
reziduale de compresiune în zonele centrale ale peretelui. Repartiţia şi
ordinul de mărime al acestor tensiuni depind de dimensiunile casetei. În timp
ce pentru casetele cu dimensiuni reduse tensiunile reziduale de compresiune
pot atinge cel mult nivelul tensiunilor de întindere, ele ating valori mult mai
mici prin raport cu media în profilele casetate de dimensiuni mai mari.
Se poate concluziona că sarcina de flambaj este practic independentă de
E
repartiţia tensiunilor reziduale dacă se consideră că în secţiunea sudurii : σ = 1.
177
PODURILOR METALICE
Figura VI.21
Un alt studiu important a fost cel efectuat asupra profilelor T pentru diferite
ipoteze posibil de întâlnit în practică ale distribuţiei tensiunilor reziduale (Fig. VI. 22).
(întindere)
(compresiune)
Figura VI.22
Măsurătorile efectuate au arătat faptul că în părţile exterioare ale inimii există

în general tensiuni reziduale de întindere care pot, după caz, să se transforme în
178
tensiuni reziduale de compresiune cu valoare mică. Această schimbare a fost

observată numai la secţiunile sudate. Pentru profilele T rezultate din decuparea
grinzilor I, se observă existenţa tensiunilor reziduale de întindere pe partea
exterioară a inimii. În figura VI. 22 se poate observa o reducere semnificativă a
încărcării de cedare în ipoteza tensiunilor reziduale de compresiune la marginea
inimii. Dacă în aceste puncte există însă tensiuni reziduale de întindere se constată
o creştere a capacităţii portante prin comparaţie cu profilele care sunt lipsite de
tensiuni reziduale.
Un alt gen de imperfecţiune care influenţează sarcina de cedare este aplicarea
excentrică a încărcării la extremităţile unei bare. În figura VI.23 sunt prezentate
curbele de cedare pentru profilele I DIE 20 solicitate la flambaj după axa lor slabă
de inerţie, fie având o săgeată iniţială de l/1000, fie având diferite excentricităţi
iniţiale (i/10, i/20, i/40), unde i este raza de giraţie a secţiunii transversale a profilului.
Studiile efectuate au demonstrat faptul că adoptarea unei săgeţi iniţiale de l/1000
acoperă practic şi existenţa imperfecţiunilor mergând până la valoarea de i/20. Din
figura VI.23 se poate deduce de asemenea că excentricităţile iniţiale de aplicare a
forţei exercită, în domeniul zvelteţilor mici, o influenţă asupra sarcinii de cedare
similară celei exercitate de o coborâre a limitei de elasticitate.
Figura VI.23
179
PODURILOR METALICE
Prin adoptarea unei lungimi de flambaj corespunzătoare, în calcul, este

posibilă eliminarea excentricităţilor datorate imperfecţiunilor şi să se considere că
aplicarea încărcării pe bara comprimată se face centric la extremităţile barei.
Cercetări ulterioare au permis stabilirea faptului că încărcări laterale de
valoare scăzută, aşa cum sunt greutatea proprie a barei sau presiunea vântului
exercită o influenţă asupra sarcinii de cedare la flambaj, care nu este neglijabilă,
în special pentru barele zvelte. Această influenţă a fost studiată de către G.
Schultz [11]. Obiectul încercărilor experimentale au fost tot profilele I DIE 20 şi se
poate observa în fig. VI.24 variaţia sarcinii de cedare în funcţie de valoarea
încărcărilor laterale. Valorile pentru încărcările laterale au fost alese de 0.5, 1.0,
respectiv 1.5 ori mai mari decât valoarea greutăţii proprii a barei. Conform
diagramelor din figura VI.24 procentajul de diminuare al sarcinii de cedare creşte
cu zvelteţea şi devine foarte important pentru bare foarte zvelte.
Figura VI.24
G. Schultz a demonstrat (Fig. VI.25) că influenţa încărcărilor laterale poate fi

luată în considerare prin formula:
N ( q = 1) = k q N ( q = 0 ) (VI.13)
datorită unui factor de corecţie k q care se poate determina cu relaţia:
180
i2
k q = 1− f ( λ ) (VI.14)
D
Funcţia f ( λ ) poate fi reprezentată suficient de exact printr-o dreaptă. În

figura VI.25 este prezentat cazul unui profil tubular.
Figura VI.25
Eliminarea săgeţilor inadmisibil de mari ale barelor se poate face prin

procedeul numit redresaj. Acest procedeu produce o plastifiere parţială a
secţiunii şi prin aceasta o modificare a stării existente a tensiunilor reziduale.
Pe căi teoretice, Charles Massonet a demonstrat că redresajul are o
influenţă favorabilă asupra repartiţiei tensiunilor reziduale.
181
CAPITOLUL VII ANALIZA CU ELEMENTE FINITE A STABILITĂŢII GENERALE A PODURILOR
METALICE
ANALIZA CU ELEMENTE FINITE A STABILITĂŢII

GENERALE A PODURILOR METALICE
VII.1 GENERALITĂŢI
Este cunoscut faptul că metoda elementelor finite a devenit în utlimii ani o

procedură standard de analiză structurală atât în inginerie, cât şi în alte domenii
ale ştiinţei. Această metodă are la bază modelarea matematică a fenomenelor
fizice complexe din natură şi prin utilizarea unor condiţii iniţiale, respectiv a unor
condiţii la limită, face posibilă simplificarea unor procese, care altfel ar fi dificil
sau imposibil de rezolvat.
Metoda elementelor finite utilizează formularea integrală a fenomenelor
fizice, fie direct, fie prin transformarea modelului fizic diferenţial cu ajutorul
calculului variaţional. Analiza răspunsului structurilor sub acţiunea încărcărilor
exterioare utilizând metoda elementelor finite, presupune aproximarea mărimilor
variabile pe subdomenii având formă şi dimensiune arbitrare. Acesta este un
avantaj major, deoarece cu ajutorul metodei elemmentelor finite se pot aborda
probleme de calcul ale structurilor uni-, bi- şi tridimensionale, având formă şi
condiţii de rezemare arbitrare şi fiind supuse unor sisteme de forţe exterioare
având intensităţi diferite şi orientări oarecare în spaţiu.
Apariţia metodei elementelor finite poate fi datată în jurul anilor 1950. După
apariţie, metoda a cunoscut o dezvoltare rapidă şi concomitent, datorită
dezvoltării progresive a tehnicii de calcul, metoda a putut fi implementată pe
calculatoare electronice.
Algoritmii de calcul utilizaţi la inceput şi posibilităţile limitate oferite de
tehnica de calcul a acelor ani a condus la posibilitatea rezolvării numai a unui
număr limitat de probleme, analizele efectuându-se în domeniul elastic de
comportare a materialului. S-a constatat totuşi de-a lungul timpului, că anumite
182
structuri pot avea un răspuns neliniar sub acţiunea încărcărilor ce le solicită şi astfel a
apărut necesitatea considerării în analize a unor procedee prin care să se ţină seama
atât de posibilitatea apariţiei deplasărilor mari, dar şi depăşirii limitei de elasticitate a
materialelor. Utilizând formulări matematice din mecanica mediului continuu, s-au
impus treptat algoritmi sofisticaţi de rezolvare iterativă sau incremental-iterativă a
problemelor neliniare, rezultatele obţinute descriind mult mai fidel comportarea
structurilor, lucru atestat şi de încercările ulterioare pe modele.
Metoda elementelor finite a rezultat de fapt în urma formulării matriceale a
metodei deplasărilor cunoscută din statica construcţiilor. Atât în cazul analizelor
liniare cu elemente finite, cât şi cazul celor neliniare, utilizarea metodei constă în
scrierea şi rezolvarea ecuaţiilor de echilibru pentru un sistem structural aflat sub
influenţa unor factori externi perturbatori, care pot fi încărcări, variaţii de
temperatură, fenomene cauzate de comportarea în timp a materialelor etc.
În lucrarea de faţă nu se urmăreşte prezentarea pe larg a metodei elementelor
finite, deoarece există în prezent, atât la nivel naţional, cât şi mondial, un număr
impresionant de referinţe bibliografice care se referă strict la acest subiect. Scopul
urmărit este de a prezenta rezultatele unor analize neliniare, cu elemente finite,
efectuate pentru câteva structuri particulare de poduri metalice, în vederea stabilirii
nivelului încărcărilor exterioare pentru care se pot produce fenomene de instabilitate.
Pentru aceasta s-a considerat necesară o prezentare succintă a principiilor de bază
şi algoritmilor de calcul, ce au cea mai mare utilizare în marea majoritate a
programelor de calcul existente în prezent.
VII.2 FORMULĂRI MATEMATICE UTILIZATE ÎN METODA

ELEMENTELOR FINITE
Stabilirea relaţiilor matematice prin care se pot descrie fenomenele fizice în

mecanica mediului continuu are la bază câteva formulări matematice, care se
diferenţiază prin tipurile de variabile şi ipotezele de calcul considerate precum şi
prin tipul relaţiilor matematice folosite. Cele mai uzuale formulări matematice sunt
183
METALICE
formularea Lagrange cu cele două forme ale sale, totală, respectiv actualizată,
formularea Euler şi formularea co-rotaţională introdusă mai recent.
În toate cele trei tipuri de formulări exprimarea mărimilor variabile (eforturi
unitare, deformaţii specifice, eforturi secţionale, respectiv deplasări) se
raportează la sisteme carteziene de coordonate. Relaţiile matematice utilizate în
formulările Lagrange total şi actualizat au la bază principiile energetice şi relaţiile
matematice care decurg din utilizarea acestor principii, în timp ce formulările
Euler şi co-rotaţională utilizează relaţii matematice analitice de tipul ecuaţiilor
diferenţiale, metodelor variaţionale etc.
În calculul geometric neliniar soluţia se obţine efectuând un calcul iterativ în
cicluri de încărcare, deoarece răpsunsul structurii sub încărcări nu este cunoscut
de la început. De aceea, pentru utilizarea oricăreia dintre formulările prezentate
anterior este necesară divizarea stării de încărcare a unui solid deformabil
(structuri) într-un număr de configuraţii succesive de echilibru. Într-un sistem
cartezian de coordonate, o reprezentare a acestor configuraţii succesive poate fi
cea din figura VII.1.
Formularea Lagrange [7], [20], [21], [124], [125] are la bază următoarele
ipoteze:
− elementele ce compun mediul continuu (structura) sunt deformabile şi pot
suferi deformaţii mici sau mari, măsurate în diverse puncte aparţinând
elementelor;
− punctele care se situează în înteriorul unui element, respectiv pe graniţa
acestuia înainte de deformare, se găsesc în interiorul elementului,
respectiv pe graniţa acestuia şi pe parcursul procesului de deformare;
− deformarea elementului presupune modificarea volumului şi formei
acestuia. Deformaţiile specifice pot fi axiale, dar şi de forfecare.
184
Figura VII.1
Conform acestor ipoteze, formularea Lagrange este indicată în probleme

legate de mecanica solidului şi a structurilor de rezistenţă implicând deplasări
mari şi utilizează eforturile unitare de ordinul II Piola-Kirchhoff şi deformaţiile
specifice Green-Lagrange (a se vedea pct. VII.3.). Acest tip de eforturi unitare
sunt însă lipsite de semnificaţie fizică în special în cazul mediilor continui în
mişcare, unde este indicat să se utilizeze formularea Euler.
Formularea Euler [7], [20], [21], [124], [125] se bazează pe următoarele
ipoteze:
− mediul continuu este deformabil în ansamblul său sau se găseşte în
mişcare;
− punctele materiale situate în interiorul unui element din mediul continuu
deformabil sau pe graniţa acestuia atunci când elementul este în poziţie
185
METALICE
nedeformată, pot ajunge în alte elemente sau pot părăsi graniţa

elementului în decursul procesului de defomare;
− deformarea elementului se face fără modificare de volum şi nu pot exista
deformaţii specifice provenind din forfecare.
În formularea Euler toate variabilele sunt exprimate în raport cu configuraţia
deformată C1 (Fig. VII.1). Acest tip de exprimare matematică a fost preferat în
trecut pentru analiza curgerii fluidelor, însă în prezent se utilizează, cu anumite
restricţii şi în analiza structurilor de rezistenţă. Limitările sunt impuse de faptul că
trebuie monitorizate în permanenţă modificările de volum, ceea ce implică
dificultăţi în realizarea algoritmilor de calcul.
Spre deosebire de formularea Lagrange, în formularea Euler eforturile
unitare utilizate sunt de tip Cauchy, iar deformaţiile specifice sunt cele logaritmice
(naturale)(a se vedea VII.3) Un avantaj major ale acestui tip de formulare este
acela că prin tensorii eforturilor unitare şi deformaţiilor specifice utilizaţi este
descrisă în mod realist comportarea materialului din care este realizat elementul
structural.
Formularea co-rotaţională [20], [21] reprezintă un concept mai recent şi este
indicat a fi utilizată în cazul în care rotirile elementelor structurale sau ale unor
părţi ale acestora sunt mari. Principala caracteristică a acestei formulări o
reprezintă faptul că variabilele sunt exprimate în raport cu un sistem de
coordonate cartezian ataşat elementului şi care se mişcă odată cu acesta.
Caracterul geometric neliniar este dat tocmai de rotirea continuă a acestui sistem
de referinţă.
În analizele geometric neliniare cu elemente finite ce au avut ca obiect de
studiu câteva tabliere de poduri metalice şi care vor fi prezentate în continuare a
fost utilizată formularea Lagrange şi ca atare, în această lucrare se vor face
referiri la acest tip de formulare matematică.
În formularea Lagrange toate variabilele pot fi raportate la o configuraţie de
referinţă, care poate fi configuraţia iniţială nedeformată C0 (Fig. VII.1), caz în care
vorbim despre o formulare Lagrange totală, sau ultima configuraţie de echilibru
C1 (Fig. VII.1), anterioară configuraţiei momentane (curente) a solidului C2 (Fig.
186
VII.1), situaţie în care formularea utilizată va fi cea Lagrange actualizată. Asociat

formulării Lagrange se utilizează noţiunile de rigiditate secantă, respectiv
rigiditate tangentă, care vor fi definite în paragrafele care urmează.
Se consideră că toţi parametrii, tensiuni, deformaţii specifice şi deplasări
sunt cunoscuţi pentru configuraţia C1. Presupunând că valoarea încărcării
aplicată pe configuraţia C1 creşte cu o anumită valoare, problema ce trebuie
rezolvată este cea de găsire a unei teorii incrementale pentru exprimarea tuturor
variabilelor pentru poziţia deformată C2. Pasul de încărcare ce caracterizează
procesul de deformare al corpului solid între stările C1 şi C2 se numeşte pas
incremental. În timp ce deformaţiile în pasul incremental de la configuraţia C1 la
configuraţia C2 sunt presupuse ca fiind mici, deformaţiile acumulate de corp în
ansamblu, în procesul de deformare de la C0 la C1 sau chiar C2 pot fi mari.
Avantajul principal al procedurilor incrementale pentru găsirea soluţiei în
calculul geometric neliniar constă în faptul că, o problemă neliniară ce implică
deformaţii mari, poate fi descompusă într-un număr de paşi incrementali în care
deformaţiile sunt mici. Exemplificarea comportării structurii între configuraţiile C1
şi C2 prezentate anterior poate fi uşor făcută, considerând formularea Lagrange
actualizată, ce consideră configuraţia C1 ca fiind de referinţă.
Aşa cum se ştie, orice structură reală poate fi asimilată ca fiind alcătuită din
mai multe elemente de dimensiuni reduse (elemente finite) legate între ele în
punctele de intersecţie (noduri).
Ecuaţia incrementală ce exprimă relaţia între forţe şi deplasări pentru un
element finit are forma:
[k ]{u} = {f } − {f }
2 1 (VII.1)
în care:
[k ] este matricea de rigiditate tangentă a elementului;
{u} este vectorul deplasărilor nodale incrementale între configuraţiile C1 şi C2;
{f1} este vectorul forţelor iniţiale ce acţionează asupra solidului la începutul
pasului (configuraţia C1);
187
METALICE
{f2 } este vectorul forţelor totale ce acţionează asupra solidului la sfârşitul

pasului (configuraţia C2);
Matricea de rigiditate [k ] poate fi exprimată, aşa cum se va vedea ulterior,
sub forma:
[k ] = [k ] + [k ]
e g (VII.2)
unde [k e ] este matricea de rigiditate elastică utilizată în calculul liniar de ordinul I,

[k ]
g este matricea de rigiditate geometrică care înglobează modificările în
geometrie suferite de elementele finite şi este caracteristică analizelor de ordinul II.

Trebuie menţionat faptul că ecuaţia (VII.2) reprezintă doar primul pas în
cadrul unei analize neliniare pas cu pas şi ea poate fi scrisă pentru fiecare dintre
elementele finite ce definesc structura analizată. Respectând condiţiile de
compatibilitate a deformaţiilor în nodurile elementelor finite, ecuaţiile de tipul (VII.2)
pot fi asamblate într-o ecuaţie structurală de forma:
[K ][U ] = {P } − {P }
2 1 (VII.3)
unde mărimile ce intervin au aceeaşi semnificaţie ca în relaţia (VII.2), dar de
această dată se referă la structura analizată în ansamblu.
NOTĂ: Anterior au fost utilizate notaţiile C0,C1, C2 care definesc configuraţii

succesive ale unui corp în procesul de deformare şi nu se referă la clase
de continuitate ale unor funcţii. Corespunzător, vectorii {f }, {U }, {P } sunt
definiţi în raport cu aceste configuraţii.
Într-o analiză neliniară pas cu pas se presupune că toate informaţiile despre

structură (coordonate ale nodurilor, forma deformată a fiecărui element ce
compune structura, forţele iniţiale {f1} ce acţionează pe fiecare element şi
încărcările aplicate {P1} acţionând în nodurile elementelor) sunt cunoscute la
sfârşitul configuraţiei C1. Presupunând că încărcările se modifică de la {P1} la
{P2 } pentru rezolvarea problemei trebuie găsite soluţiile ecuaţiilor neliniare
pentru deplasările incrementale {U } ale structurii.
188
Odată cu creşterea deplasărilor {U}, geometria deformată a întregii structuri

poate fi actualizată şi trasate curbele încărcare-deplasare pentru anumite grade
de libertate ale structurii similare celor prezentate în Capitolul II, (Fig. II.11, II.13).
Aşa cum s-a precizat în Capitolul II, curba încărcare-deplasare oferă un
“istoric” al solicitării structurii şi pot fi identificate zone de echilibru stabil,
respectiv instabil, corespunzător cărora structura poate fi în stadiu de încărcare
dar şi de descărcare. Astfel de fenomene sunt însoţite de apariţia punctelor
particulare (critice) pe aceste curbe, care conduc la dificultăţi în aplicarea
diferitelor metode utilizate pentru stabilirea soluţiei în calculul geometric neliniar.
VII.3 EFORTURI UNITARE ŞI DEFORMAŢII, EFORTURI ŞI DEPLASĂRI

ÎN CALCULUL GEOMETRIC NELINIAR
Definirea eforturilor unitare şi a deformaţiilor specifice este foarte importantă

deoarece de ele depind atât formularea matematică utilizată, cât şi rigurozitatea
relaţiilor de calcul în analizele de ordinul II neliniare.
Întrucât eforturile secţionale sunt obţinute prin integrarea eforturilor unitare
pe secţiunea transversală a elementelor structurale, trebuie stabilite mai întâi
relaţiile de legătură între eforturile unitare şi deformaţiile specifice. Conform
principiilor energetice enunţate în paragrafele precedente, eforturile unitare
trebuie să fie compatibile cu deformaţiile specifice şi anume cu acelea care
produc lucru mecanic.
Pentru a prezenta tipurile de eforturi unitare şi deformaţii specifice utilizate
în calculul neliniar, se va considera cel mai simplu caz de solicitare şi anume
solicitarea cu forţă axială (Fig. VII.2).
În această figură, L0 şi A0 (lungimea barei şi aria secţiunii transversale)
definesc geometria barei sub acţiunea forţei P0, în timp ce L şi A definesc
geometria barei acţionată de forţa P.
189
METALICE
Figura. VII.2
În urma proceselor de deformare bara îşi modifică forma şi dimensiunile şi

de aceea pentru definirea eforturilor unitare şi deformaţiilor specifice trebuie
stabilit la ce configuraţie a barei se face raprortarea, la cea iniţială nedeformată
(sau foarte puţin deformată) sau la cea finală, deformată. Pornind de la aceste
precizări simple, în calculul de ordinul II neliniar al structurilor se utilizează mai
multe tipuri de eforturi unitare şi deformaţii specifice.
Eforturile unitare şi deformaţiile specifice inginereşti sunt cele cunoscute din
calculul de ordinul întâi, liniar elastic. Eforturile unitare sunt cunoscute şi sub
denumirea de tensiuni PIOLA-KIRCHHOFF de ordinul I (σPKI).
Relaţiile matematice care definesc aceste eforturi unitare şi deformaţii
specifice sunt:
P0
σ PKI = (VII.4)
A0
ΔL L − L0 L
εI = = = −1 (VII.5)
L0 L0 L0
Relaţia de legătură între eforturi unitare şi deformaţii specifice este:
σ PKI = E ⋅ ε I (VII.6)
unde E este modulul de elasticitate longitudinal al materialului.
Eforturile unitare şi deformaţiile specifice inginereşti se stabilesc alegând ca
şi configuraţie a structurii pe cea finală, nedeformată, iar raportarea lor se face la
configuraţia iniţială, nedeformată.
190
Eforturile unitare de tip CAUCHY se determină în configuraţia finală

deformată a structurii şi se raportează la această configuraţie (Fig. VII.1, VII.3).
Expresia matematică generală a acestor eforturi unitare este:
P
σC = (VII.7)
A
Figura VII.3
În figura VII.3, niniţial(final) reprezintă normala la suprafaţă, iar dPiniţial(final) forţa

pe unitatea de volum.
Eforturile unitare de tip CAUCHY sunt reale, cu semnificaţie fizică bine
precizată şi se asociază cu două tipuri de deformaţii specifice:
− deformaţii specifice naturale sau logaritmice
⎛L⎞
ε N = ln⎜⎜ ⎟⎟ (VII.8)
⎝ L0 ⎠
− deformaţii spcifice tip ALMANSI
2
L + L0 ⎛L ⎞
1− ⎜ 0 ⎟
L − L0 Lmediu L − L0 L − L0
2 2
⎝L⎠
εA = ⋅ = ⋅ 2 = 2
= (VII.9)
L L L L 2L 2
Eforturile unitare PIOLA-KIRCHHOFF de ordinul II se exprimă sub forma
matematică:
191
METALICE
A ⎛P ⎞
σ PKII = ⋅ ⎜⎜ ⎟⎟ (VII.10)
A0 ⎝ A0 ⎠
dar ţinând seama de faptul că A ⋅ L = A 0 ⋅L0 rezultă:
L0 ⎛P ⎞
σ PKII = ⋅ ⎜⎜ ⎟⎟ (VII.11)
L ⎝ A0 ⎠
Aceste eforturi unitare sunt asociate cu deformaţiile specifice numite
GREEN-LAGRANGE care sunt date de următoarea expresie:
⎛L⎞
⎜⎜ 2 ⎟⎟ − 1
L − L0 Lmediu L −L
2 2
L
ε GL = ⋅ = 2
=⎝ 0⎠
0
(VII.12)
L0 L0 2L0 2
Eforturile unitare PIOLA-KIRCHHOFF de ordinul II şi deformaţiile specifice
GREEN-LAGRANGE sunt stabilite în configuraţia finală deformată a structurii,
dar se raportează la configuraţia iniţială nedeformată (Fig. VII.1, VII.3).
În general, pentru simplificarea calculelor, în analizele neliniare de ordinul II
se utilizează eforturile unitare PIOLA-KIRCHHOFF de ordinul II şi deformaţiile
specifice GREEN-LAGRANGE, stabilite în poziţia finală deformată a structurii. În
schimb, pentru verificările de rezistenţă ale secţiunilor transversale ale
elementelor structurale, aceste eforturi unitare sunt transformate în cele de tip
CAUCHY, iar deformaţiile specifice în cele de tip ALMANSI.
Ca şi eforturile unitare şi deformaţiile specifice, eforturile secţionale utilizate
în calculul neliniar sunt de mai multe feluri, în funcţie de geometria structurii la
momentul determinării lor şi de geometria structurii la care ele se raportează.
Eforturi secţionale inginereşti (PIOLA-KIRCHHOFF de ordinul I) sunt acele
eforturi secţionale care se determină pe structura aflată în poziţie nedeformată
(C0) şi care se raportează la axele locale ale secţiunii transversale a elementului
structural aflat în poziţie nedeformată (C0 ) (Fig. VII.4).
192
Figura VII.4
Eforturile secţionale de tip PIOLA-KIRCHHOFF de ordinul II în formulare

Lagrange total se determină considerând configuraţia deformată a structurii (Ci)
şi se raportează la axele locale ale secţiunii transversale a elementului structural
pe configuraţia iniţială nedeformată (C0) (Fig. VII.5).
Figura VII.5
Eforturile secţionale de tip PIOLA-KIRCHHOFF de ordinul II în formulare

Lagrange actualizat se determină pe configuraţia deformată (în pasul i, Ci) şi se
raportează la configuraţia deformată din pasul anterior (i-1, Ci-1) şi nu la
configuraţia finală (Fig. VII.6).
193
METALICE
Figura VII.6
Altă categorie de eforuri secţionale o reprezintă eforturile secţionale de tip

CAUCHY. Acestea se stabilesc considerând configuraţia finală deformată a
structurii (Ci), iar raportarea se face la axele locale ale secţiunii transversale a
elementului structural în aceeaşi poziţie deformată a structurii (Ci) (Fig. VII.7).
Figura VII.7
194
VII.4 CALCULUL GEOMETRIC NELINIAR UTILIZÂND METODA

ELEMENTELOR FINITE
Principiul metodei elementelor finite aplicat pentru calculul structurilor în

domeniul elastic este valabil şi în cazul calculului de ordinul II geometric neliniar,
deosebirea constând, aşa cum s-a arătat anterior în faptul că scrierea condiţiilor
de echilibru se face considerând structura în poziţie deformată.
În metoda elementelor finite, un mediu continuu (o structură) este
discretizată în elemente finite care sunt conectate între ele în noduri unde se
impun condiţiile de compatibilitate a deformaţiilor şi de echilibru. Analiza stării de
eforturi şi deformaţii se face raportând toate mărimile de pe element la un sistem
local de coordonate care poate fi fix, dacă se utilizează formulările Lagrange total
sau Euler (a se vedea paragraful VII.3) sau mobil, însoţind deformata
elementului, cum este cazul formulării Lagrange actualizat (paragraful VII.3).
Pentru scrierea ecuaţiilor de echilibru ale structurii în ansamblu,
considerând forma deformată a acesteia, toate mărimile raportate la sistemul
local de axe al elementului (eforturi, deplasări) se transformă, utilizând
transformări de coordonate, în mărimi similare dar raportate la sistemul global de
coordonate al structurii.
În capitolele precedente a fost subliniat faptul că în calculul neliniar relaţia
între forţele aplicate asupra unei structuri şi deplasările produse de aceste forţe (P-u)
sunt neliniare la fel ca şi relaţiile ce caracterizează comportarea materialului
exprimând legătura între eforturile unitare şi deformaţiile specifice (σ-ε).
Să considerăm că deformarea unei structuri sub încărcările exterioare poate
fi descrisă schematic prin curba neliniară din figura VII.8.
Ecuaţiile de echilibru exprimate considerând structura în poziţie deformată
pot fi scrise astfel:
Pi
K S ⋅ u i = Pi → K S = = tgα (VII.13)
ui
195
METALICE
dPi
K T ⋅ (du i ) = dPi → K T = = tgβ (VII.14)
du i
Figura VII.8
În aceste expresii K S , K T reprezintă rigidităţile secantă, respectiv tangentă,

Pi , u i sunt valorile forţei, respectiv deplasării pentru un anumit nivel de încărcare,
iar dPi , du i sunt variaţia forţei, respectiv variaţia deplasării. În mod uzual,
variaţiile infinitezimale ale forţelor dPi şi ale deplasărilor du i se înlocuiesc în
calculul geometric neliniar cu variaţii finite mici ale forţelor δPi şi ale deplasărilor
δu i , ecuaţiile de echilibru păstrându-şi forma dată de (VII.14).
Din figura VII.8 se poate observa că valorile rigidităţilor K S , K T depind de
nivelul de încărcare al structurii, dar şi de deplasările necunoscute u i şi deci nu
pot fi determinate direct pentru o poziţie reală, curentă, deformată a structurii. Din
acest motiv, analizarea structurilor în calculul geometric neliniar se realizează în
mai multe etape succesive (cicluri de încărcare) pornind de la structura
nedeformată. Calculul se încheie în momentul în care relaţiile de echilibru pentru
structura deformată, la un anumit nivel de încărcare, sunt verificate.
196
VII.4.1 Formularea directă (matricea de rigiditate secantă)
Formularea directă în metoda elementelor finite constă în exprimarea

condiţiilor de echilibru între încărcările exterioare ce solicită o structură şi
eforturile secţionale interioare pe fiecare element finit, iar apoi pe structură în
ansamblu, în funcţie de necunoscutele care sunt deplasările nodurilor.
Cea mai generală metodă, utilizată pentru exprimarea condiţiilor de echilibru
este metoda energetică, deoarece aceasta este independentă de tipul mărimilor
care intrevin (eforturi şi deplasări, eforturi unitare şi deformaţii specifice etc.).
Condiţiile de echilibru se scriu exprimând egalitatea, la nivelul fiecărui
element finit, dintre variaţia energiei de deformaţie şi variaţia lucrului mecanic
(lucrul mecanic virtual) efectuat de forţele exetrioare ce acţionează pe element.
Matematic relaţiile de echilibru sunt descrise astfel:
dW = dL (VII.15)
în care dW este variaţia energiei de deformaţie, iar dL este variaţia lucrului
mecanic efectuat de forţele exterioare.
Exprimând dW în funcţie de eforturile unitare şi deformaţiile specifice pe
element se poate scrie:
dW = ∫ {dε} {σ }dV
T
(VII.16)
V
Variaţia lucrului mecanic efectuat de forţele exterioare dL în funcţie de

deplasările virtuale ale nodurilor elementului finit {dδ } şi de forţele echivalente
actionând in noduri {P }e este:
dL = {dδ } {P }e
T
(VII.17)
Ţinând seama de relaţila (VII.15) rezultă:
∫ {dε} {σ }dV = {dδ } {P }e

T T
(VII.18)
V
Se ştie din calculul de ordinul I că transformarea deplasărilor nodurilor {δ }

în deformaţii specifice {ε} se face prin intermediul matricii geometrice [B]
utilizând relaţia:
{ε} = [B]{δ} (VII.19)
197
METALICE
Ţinând seama de (VII.18) şi de (VII.19) rezultă:

{dδ}T ∫ [B ]T {σ }dV = {dδ }T {P }e (VII.20)
V
Rezultă astfel relaţiile de echilibru între forţele echivalente aplicate la

nodurile elementului şi eforturile unitare pe element sub forma:
∫ [B ] {σ }dV = {P }e
T
(VII.21)
V
Tot din calculul de ordinul I în care se consideră comportarea liniar elastică

a materialui se cunoaşte că tranformarea deformaţiilor specifice {ε} în eforturi
unitare {σ } se face utilizând matricea de elasticitate [D] după relaţia:
{σ } = [D]{ε} (VII.22)
şi considerând relaţia (VII.19):
{σ} = [D][B]{δ} (VII.23)
Rezultă, utilizând relaţiile (VII.21), (VII.22) şi (VII.23) ecuaţiile de condiţie
între încărcările echivalente aplicate în nodurile elementului finit şi deplasările
nodurilor:
( ∫ [B ] [D ][B ]dV ){δ } = {P }e
T
(VII.24)
V
Relaţia (VII.24) se mai poate scrie sub forma generală:

[k ] {δ} = {P}
S e (VII.25)
[k ]
S fiind matricea de rigiditate secantă exprimată în sistemul de coordonate local
al fiecărui element finit.
Pentru exprimarea condiţiilor de continuitate la nivelul întregii structuri,
deplasările nodurilor elementelor finite în coordonate locale {δ} , precum şi
matricile de rigiditate secante [k ]S trebuie transformate în sistemul de coordonate
global al structurii. În acest sistem, relaţia (VII.24) devine:
[K ] {Δ} = {P}
i
S
i i
E (VII.26)
în care
[K ] i
S este matricea de rigiditate secantă a elementului în coordonate
globale;
198
{Δ}i reprezintă vectorul deplasărilor nodale în coordonate globale;
{P}Ei este vectorul forţelor echivalente în nodurile elementului în coordonate

globale.
Scriind ecuaţiile de forma (VII.26) pentru toate elementele finite ce compun
structura se obţine sistemul de ecuaţii următor:
[K ] {Δ} = {P}
S (VII.27)
în care
[K ] S este matricea de rigiditate secantă a structurii în coordonate globale;
{Δ} reprezintă vectorul deplasărilor nodurilor structurii în coordonate
globale;
{P} este vectorul forţelor în nodurile structurii în coordonate globale.
Matricea de rigiditate a structurii [K ]s se obţine prin suprapunerea
algebrică, în nodurile comune, a rigidităţilor secante ale elementelor finite. Pentru
a pune în evidenţă caracterul neliniar al relaţiilor utilizate în calculul geometric
neliniar se reconsideră relaţia (VII.24), ţinând seama de faptul că deformaţiile
specifice pe element au componente liniare (din calculul de ordinul I) şi
componente neliniare (specifice calculului de ordinul II). Se poate scrie deci că:
{ε} = {ε}L + {ε}NL = [B ]L {δ} + [B ]NL {δ} = ([B ]L + [B ]NL ){δ} (VII.28)
Rezultă deci că matricea geometrică [B] are atât componente liniare, cât şi
neliniare şi poate fi scrisă sub forma:
[B] = [B] L + [B ]NlL (VII.29)
Revenind la relaţia (VII.24) rezultă:
[k ] S = ∫ [B ] [D ][B ]dV = ∫ [[B ]L + [B ]NL ] [D ][
T
[ B ]L + [B]NL ]dV = ∫ [B]L [D][B]L dV +
T T
V V V (VII.30)
+ ∫ [B ] [D ][B ]NL dV + ∫ [B ] [D][B ] dV + ∫ [B ] [D][B]
T T T
L NL L NL NL dV
V V V
Primul termen din relaţia de mai sus reprezintă matricea de rigiditate

secantă din calculul liniar elastic, în timp ce următorii trei termeni alcătuiesc
matricea de rigiditate geometrică secantă ce conţine efectul neliniarităţilor
geometrice. Rezumativ, relaţia (VII.30) se poate scrie:
[k ] S = [k ]E + [k ]GS (VII.31)
199
METALICE
şi exprimă diferenţa care apare în calculul de ordinul II faţă de calculul de ordinul

I, utilizând noţiunea de rigiditate secantă.
VII.4.2 Formularea incrementală (matricea de rigiditate tangentă)
Formularea incrementală se utilizează pentru a permite aplicarea

procedeelor incrementale şi incremental iterative în calculul geometric neliniar,
procedee ce vor fi prezentate în paragrafele următoare.
Avantajul utilizării matricei de rigiditate tangente rezidă în simplificarea
relaţiilor de calcul, curba neliniară P − u fiind descompusă într-o succesiune de
porţiuni liniare pentru fiecare increment al încărcării exterioare aplicate. Fiecărui
increment al încărcării îi corespunde un increment al deplasării, pentru fiecare nod
al elementelor finite, deci al structurii.
Utilizând variaţii infinitezimale ale eforturilor unitare şi ale forţelor
echivalente în nodurile elementului finit şi utilizând procedeul de diferenţiere prin
părţi, relaţia (VII.18) se scrie sub forma:
d ( ∫ {dε} {σ }dV ) = ∫ d [B ] {σ }dV + ∫ [B ] {dσ }dV = {dP }e
T T T
(VII.32)
V V V
Considerând relaţiile (VII.22), (VII.23) şi (VII.29) rezultă:

{dσ } = {d ([D]{ε})} = [D]{dε} = [D]([B ]L + [B]NL ){dδ} (VII.33)
d [B ] = d [[B ]L + [B ]NL ] = d [B ]NL

T T T
(VII.34)
Matricea geometrică în calculul geometric neliniar [B ]NL se poate scrie sub
forma:
[B]NL = [A][G] (VII.35)
matricile [G], respectiv [A] fiind definite în cele ce urmează.
Matricea [G] se obţine prin derivarea matricei funcţiilor de interpolare
(funcţiilor de formă) utilizate pentru definirea câmpului deplasărilor elementelor
finite. Această matrice are forma:
200
⎡∂ ⎤
⎢ ∂x [N ]⎥
⎢ ⎥
∂
[G ] = ⎢ [N ]⎥⎥{δ}
⎢ (VII.36)
∂y
⎢ ⎥
⎢ ∂ [N ]⎥
⎢⎣ ∂z ⎥⎦
în care [N ] este matricea funcţiilor de interpolare.

Matricea [A] conţine vectorii transpuşi ai tangentelor trigonometrice la axa
deformată a elementului într-un punct curent de coordonate x,y,z şi depinde de
tipul funcţiilor de interpolare alese pentru exprimarea câmpului deplasărilor
elementelor finite. Matricea [A] se scrie sub forma:
⎡ T⎡ ∂ T ⎤ ⎤
⎢{δ } ⎢ ∂x [N ] ⎥ 0 0 ⎥
⎢ ⎣ ⎦ ⎥
⎢
⎢
0 {δ}T ⎡⎢ ∂ [N ]T ⎤⎥ 0 ⎥
⎥
⎢ ⎣ ∂y ⎦ ⎥
T ⎡ ∂ T ⎤
⎢ 0 0 {δ} ⎢ [N ] ⎥ ⎥
⎢ ⎣ ∂z ⎦ .⎥
[A] = ⎢ ⎡ ⎤ ⎥ (VII.37)
∂
⎢{δ }T ⎢ [N ]T ⎥ {δ} ⎡⎢ ∂ [N ]T ⎤⎥
T
0 ⎥
⎢ ⎣ ∂y ⎦ ⎣ ∂x ⎦ ⎥
⎢ ⎥
⎢ 0 {δ}T ⎡⎢ ∂ [N ]T ⎤⎥ {δ}T ⎡⎢ ∂ [N ]T ⎤⎥ ⎥
⎢ ⎣ ∂z ⎦ ⎣ ∂y ⎦⎥
⎢ T⎡∂ T ⎤ T ⎡ ∂ T ⎤ ⎥
⎢{δ } ⎢ [N ] ⎥ 0 {δ} ⎢ [N ] ⎥ ⎥
⎣ ⎣ ∂z ⎦ ⎣ ∂x ⎦ ⎦
Ţinând seama de (VII.36) şi (VII.37) şi reluând relaţia (VII.34) rezultă:
d [B ]NL = d [[A][G ]] = [G ] [dA]
T T T T
(VII.38)
relaţie în care s-a ţinut seama de faptul că matricea [G] nu depinde de
deplasările {δ } ale nodurilor.
Considerând toate precizările anterioare, relaţiile (VII.32) devin:
∫ d [B ] {σ }dV = ∫ [G ] [dA ] {σ }dV

T T T
(VII.39)
V V
T ⎛ T
[ B ]L + [B ]NL ]dV ⎞⎟{dδ }
∫ [B ] {dσ }dV = ⎜ ∫ [[B ]L + [B ]NL ] [D ][ (VII.40)
V ⎝V ⎠
201
METALICE
În relaţia (VII.39) produsul de sub semnul integralei [dA]T {σ } se poate scrie

sub forma:
[dA] {σ} = [M ][G]{δ}
T
(VII.41)
în care matricea [M ] se defineşte în funcţie de tensorul eforturilor unitare astfel:
⎡σ x [I 3 ] τ xy [I 3 ] τ xz [I 3 ]⎤
[M ] = ⎢⎢τ yx [I 3 ] σ y [I 3 ] τ yz [I 3 ]⎥⎥ (VII.42)
⎢⎣τ zx [I 3 ] τ zy [I 3 ] σ z [I 3 ]⎥⎦
cu
⎡ 1 0 0⎤
[I 3 ] = ⎢⎢0 1 0⎥⎥ (VII.43)
⎢⎣0 0 1⎥⎦
Relaţia (VII.39) se poate rescrie acum sub forma:

⎛ ⎞
∫ d [B ] {σ }dV =⎜ ∫ [G ] [M ][G ]dV ⎟{dδ }
T T
(VII.44)
V ⎝V ⎠
Însumând relaţiile (VII.40) şi (VII.44) rezultă expresia generală a ecuaţiilor
de condiţie pe element, în metoda elementelor finite, utilizând matricea de
rigiditate tangentă:
⎛ [[B ] + [B ] ]T [D ][
[ B ]L + [B ]NL ]dV ⎞⎟{dδ} + ⎛⎜ ∫ [G ]T [M ][G ]dV ⎞⎟{dδ} = {dP}e (VII.45)
⎜∫ L NL
⎝V ⎠ ⎝V ⎠
sau sub forma generală:

[k ] {dδ} = {dP }
T e (VII.46)
Ca şi în cazul matricei de rigiditate secante, relaţia (VII.46) se poate raporta
la sistemul global de coordonate rezultând o relaţie de forma:
[K ] {dΔ} = {dP }
i
T
i i
E (VII.47)
în care
[K ]i
T este matricea de rigiditate tangentă a elementului în coordonate
globale;
{dΔ}i reprezintă vectorul variaţiei deplasărilor nodale în coordonate globale;
{dP}Ei este vectorul variaţiei forţelor echivalente în nodurile elementului în

coordonate globale.
202
Scriind ecuaţiile de forma (VII.47) pentru toate elementele finite ce compun

structura se obţine sistemul de ecuaţii următor:
[K ] {dΔ} = {dP}
T (VII.48)
în care
[K ] este matricea de rigiditate tangentă a structurii în coordonate globale;
T
{dΔ} reprezintă vectorul variaţiei deplasărilor nodurilor structurii în

coordonate globale;
{dP} este vectorul variaţiei forţelor în nodurile structurii în coordonate
globale.
Expresia matricii de rigiditate tangente a elementului poate fi scrisă pornind
de la expresia (VII.45), pentru a pune în evidenţă componentele liniare şi cele
neliniare, sub forma:
[k ] T = ∫ [[B ]L + [B ]NL ] [D ][
T
[ B ]L + [B]NL ]dV + ∫ [G] [M ][G]dV = ∫ [B]L [D][B]L dV +
T T
V V V (VII.49)
+ ∫ [B ] [D ][B ]NL dV + ∫ [B ] [D][B] dV + ∫ [B ] [D][B] dV + ∫ [G ] [M ][G ]dV
T T T T
L NL L NL NL
V V V V
La fel ca în cazul matricii de rigiditate secante, primul termen din relaţia

(VII.49) reprezintă matricea de rigiditate a elementului finit în calculul liniar
elastic, în timp ce restul termenilor formează matricea de rigiditate tangentă
geometrică care conţine efectul neliniarităţii de tip geometric. Deci relaţia (VII.49)
se poate scrie mai condensat sub forma:
[k ] T = [k ]E + [k ]GT (VII.50)
VII.5 METODE DE DETERMINARE A SOLUŢIEI ÎN CALCULUL

GEOMETRIC NELINIAR
Dintre metodele numerice utilizate pentru stabilirea soluţiei în analizele

geometric neliniare vor fi prezentate aici câteva dintre cele mai utilizate şi anume:
metoda pur incrementală, metoda Newton-Raphson, metoda controlului
deplasării, metoda lungimii arcului şi metoda controlului energiei.
203
METALICE
VII.5.1 Metoda pur incrementală
Această metodă [6], [100] face parte din categoria metodelor incrementale
şi constă în divizarea încărcării {P} aplicată unei structuri într-o analiză
geometric neliniară, într-un număr de paşi succesivi de încărcare {δP}, suficient
de mici, astfel încât problema neliniară poate fi transformată într-o succesiune de
probleme liniare. Considerând două configuraţii de echilibru ale unei structuri Ci-1
şi Ci cărora le sunt asociate nivelele de încărcare {P }i −1 , respectiv {P }i , metoda se
bazează pe formularea Lagrange actualizată şi constă în exprimarea ecuaţiilor
de echilibru pentru fiecare configuraţie Ci, utilizând matricea rigidităţilor tangente
determinată pentru configuraţia Ci-1. Matematic acest lucru se poate exprima sub
forma:
[K (u )] ⋅ {δu} = {δP}
T i −1 i i (VII.51)
Figura VII.9
NOTĂ: Relaţiile matematice sunt scrise utilizând matrici şi vectori întrucât

ele au aplicabilitate în cazul structurilor cu mai multe grade de
libertate.
204
Urmărind figura VII.9 se poate scrie că:

{δP}i = {P}i − {P}i −1 (VII.52)
{P}i , {P}i −1 fiind forţe exterioare acţionând pe structură în configuraţiile Ci-1,
respectiv Ci. La sfârşitul pasului i de încărcare, încărcările exterioare totale {P }i
ce acţionează pe structură pot fi calculate ca o “acumulare” a tuturor treptelor
(incrementelor) de încărcare anterioare şi pot fi exprimate sub forma:
{P}i = ∑ {δPr }
i
(VII.53)
r =1
În aceslaşi mod deplasările acumulate de structură până la sfârşitul treptei i

de încărcare se pot scrie:
{u}i = ∑ {δu r }
i
(VII.54)
r =1
Presupunând că ecuaţiile de echilibru sunt îndeplinite pentru configuraţia Ci-1

rezultă că rigiditatea structurii (exprimată prin matricea de rigiditate) [K T (u )]i −1
este cunoscută pentru această configuraţie.
Se procedează în mod similar pentru toate treptele de încărcare până la
atingerea valorii maxime a încărcării, Pn . Treptele de încărcare {δP }i pot fi sau
nu egale, însă dacă acestea sunt mici, variaţia rigidităţii structurii în cadrul unei
trepte de încărcare se poate neglija. Aplicând relaţia (VII.51) se determină
incrementele deplasărilor {δu}i şi cu acestea se poate actualiza geometria
deformată a structurii şi corecta rigiditatea, obţinându-se [K (u )] .
T i
Pentru
încărcarea finală se obţine o valoare a deplasării u n care esre diferită de
deplasarea reală u real . Se observă, urmărind figura VII.9, că metoda nu conduce
la soluţia exactă, iar diferenţele sunt cu atât mai mari cu cât incrementele de
încărcare {δP }i sunt mai mari.
Soluţia exactă se poate obţine dacă la sfârşitul fiecărei trepte de încărcare
se revine pe curba reală P − u prin evaluarea valorilor forţelor neechilibrate
(reziduale), schematizate în figura VII.9 prin {R}i . În acest caz metoda devine
însă o metodă incremental-iterativă. Valorile forţelor neechilibrate se determină
205
METALICE
ca diferenţă între valoarea forţei {P }i în treapta i de încărcare şi rezultanta

eforturilor secţionale din element pe direcţia fiecărui grad de libertate considerat.
Considerând că se realizează corecţia pentru revenirea pe curba reală
încărcare-deplasare în treapta i de încărcare (Fig. VII.10), se determină forţele
neechilibrate {R}i , iar în noua treaptă de încărcare dată de suma forţelor
{R}i + {δP}i +1 se utilizează matricea de rigiditate tangentă din pasul i, [K T (u )]i .
Figura VII.10
Ecuaţia de echilibru pentru pasul i+1, se poate scrie sub forma:

[K (u )] ⋅ {δu}
T i
corectat
i +1 = {R}i + {δP }i +1 (VII.55)
de unde rezultă valoarea corectată a incrementului deplasării în pasul i+1:
{δu}corectat = [K T (u )]i ⋅ ({R}i + {δP }i +1 )
−1
i +1 (VII.56)
şi imediat se poate determina valoarea corectată a deplasării corespunzătoare
forţei {P }i +1 :
{u}corectat
i +1 = {u}i + {δu}i +1
corectat
(VII.57)
Cu această valoare se pot determina rigidităţile tangente ce vor fi utilizate în
ecuaţiile de echilibru în treapta următoare de încărcare.
206
Acest algoritm conduce la curbe încărcare-deplasare mai apropiate de

curba reală, aşa cum se poate observa şi din figura VII.10 (punctul A’ este mai
aproape de curba reală decât punctul A).
Procedeul prezentat mai sus pentru situaţia unui singur grad de libertate
poate fi extins la cazul structurilor complexe, având mai multe grade de libertate,
iar prin aplicarea unor trepte de încărcare moderate ca valoare se poate obţine o
bună convergenţă a soluţiei.
VII.5.2 Metoda Newton-Raphson
Metoda Newton-Raphson [6], [20], [21], [100], [127] este una dintre cele mai
vechi metode utilizate şi face parte din categoria metodelor incremental-iterative.
În metodele de acest tip, încărcarea exterioară este divizată în mai multe trepte
(incremente), dar spre deosebire de metoda pur incrementală, în cadrul fiecărei
trepte de încărcare, se realizează interaţii pentru restabilirea echilibrului
structural şi revenirea pe curba reală P − u .
Ecuaţiile de echilibru, pentru o structură cu comportare neliniară se pot
exprima sub forma:
[K (u )]
T i
j −1
⋅ {δu}i = {P }i − {E }i
j j j −1
(VII.58)
unde i reprezintă un indice ce corespunde treptei (incrementului) de încărcare, j

este un indice care corespunde iteraţiei, iar {E }i
j −1
reprezintă eforturile secţionale
(forţele interioare) pe elementul structural în treapta de încărcare i şi în iteraţia j-1
La sfârşitul fiecărui increment de forţă, eforturile secţionale (forţele interioare)
{E }ij −1 se determină integrând pe volumul elementelor structurale eforturile
unitare, cu considerarea expresiilor neliniare ale deformaţiilor specifice
corespunzătoare deplasărilor produse. Ceilalţi termeni au aceeaşi semnificaţie de
până acum, cu referire însă la trepte de încărcare, respectiv la iteraţii.
În fază iniţială, pentru prima treaptă de încărcare, rigidităţile şi deplasările
structurii, precum şi forţele interne se determină dintr-o analiză liniară. Pentru
207
METALICE
treapta de încărcare i se utilizează valorile acestor mărimi determinate în treapta

anterioară, i-1. Se poate scrie astfel că:
[K (u )] = [K (u )]
T
0
i T i −1
{E} = {E}
0
i i −1 (VII.59)
{u} = {u}
0
i i −1
Considerând că forţele exterioare în treapta i de încărcare şi în iteraţia j

provin din forţele exterioare considerate în aceeaşi treaptă de încărcare, dar în
iteraţia j-1 putem scrie că:
{P}ij = {P}ij −1 + {δP}ij (VII.60)
sau
{P}ij = {P}ij −1 + λij ⋅ {P̂ } (VII.61)
În relaţia de mai sus, încărcarea exterioară aplicată a fost exprimată în
{}
raport cu o încărcare de referinţă P̂ prin intermediul parametrului λij cunoscut
în literatură sub denumirea de factor de încărcare.
Considerând că forţele neechilibrate se pot exprima sub forma:
{R}ij −1 = {P}ij −1 − {E}ij −1 (VII.62)
relaţia (VII.58) se poate rescrie sub forma:
[K (u )]
T
j −1
i
⋅ {δu}i = λij P̂ + {R}i
j
{} j −1
(VII.63)
Se obsrevă că membrul drept al ecuaţiei (VII.63) este liniar în λij astfel că

soluţia în deplasări se poate obţine ca o combinaţie liniară de forma:
{δu}ij = λij {δû}i + {δu R }i

j j
(VII.64)
în care {δû}i reprezintă deplasări corespunzând încărcării exterioare de referinţă

j
{P̂ }, iar {δu } R j

i sunt deplasări corespunzătoare forţelor neechilibrate {R}i
j −1
şi
care pot fi obţinute utilizând relaţiile de mai jos:
[K (u )]
T
j −1
i
⋅ {δû}i = P̂
j
{} (VII.65)
[K (u )] ⋅ {δu R }i = {R}i
j −1 j j −1
T i
208
Cu ajutorul relaţiei (VII.64) se poate stabili deplasarea totală în treapta i de

încărcare şi în iteraţia j, deplasare ce corespunde încărcării exterioare aplicate
{}
λij ⋅ P̂ :
{u}ij = {u}ij −1 + {δu}ij (VII.66)

şi cu aceasta valoarea rigidităţii necesară continuării procesului incremental-
iterativ de calcul.
Specificul metodei Newton-Raphson constă în faptul că încărcările
exterioare cresc cu o cantitate constantă doar în cadrul primei iteraţii (j=1),
pentru celelalte iteraţii ( j ≥ 2 ) icrementul încărcării fiind nul. Condensat acest
lucru se poate exprima matematic sub forma:
⎧constant, j = 1
λij = ⎨ (VII.67)
⎩0, j ≥ 2
Având în vedere cele precizate anterior, metoda Newton-Raphson se mai
numeşte şi metoda controlului încărcării.
O prezentare schematică a procesului incremental-iterativ Newton-Raphson
pentru o structură cu un singur grad de libertate este dată în figura VII.11.
Figura VII.11
Deşi metoda Newton-Raphson asigură o rată a convergenţei mai bună

decât metoda pur incrementală, totuşi metoda diverge în apropierea punctelor
209
METALICE
critice de tipul punctelor limită (Fig. VII.12), deoarece “direcţia” fiecărei iteraţii
este controlată de linia orizontală ce reprezintă nivelul actual de încărcare. Atunci
când încărcările aplicate depăşesc încărcarea utlimă corespunzătoare punctului
limită, linia orizontală ce direcţionează iteraţia nu mai intersectează curba
încărcare-deplasare şi metoda diverge.
Figura VII.12
VII.5.3 Metoda controlului deplasării
Metoda a fost prezentată de Argyris (1965) şi modificată mai târziu de (Pian

şi Tong 1971, Zienkiewicz 1971). Principiul metodei [20], [21], [100], [127] este
asemănător cu al metodei Newton-Raphson, diferenţa constând în faptul că
iteraţiile sunt făcute la deplasare constantă.
În această metodă este necesară stabilirea unei componente particulare a
deplasării, să presupunem componenta q, ca parametru de control pentru
realizarea iteraţiilor. Fie δu qj ,i deplasarea incrementală pentru componenta q, în
cadrul treptei i de încarcare, în iteraţia j. Condiţia de limitare a metodei se poate

scrie sub forma:
210
⎧cons tan t , j = 1
δu qj ,i = ⎨ (VII.68)
⎩0, j ≥ 2
Componenta q a încărcării poate fi separată în doi termeni:
δu qj ,i = λij {bq } {δû}i + {bq } {δu R }i

T j T j
(VII.69)
în care {bq } este un vector cu toate elementele egale cu zero cu excepţia celui
situat pe rândul q, care are valoarea 1.

Din relaţia (VII.69) rezultă parametrul de încărcare incremental λij sub forma:
δu qj ,i − {bq } {δu R }i
T j
λ =
j
(VII.70)
i
{b } {δû}
q
T i
i
În relaţiile de mai sus {δû}i reprezintă vectorul deplasare corespunzător

j
unui vector al încărcării de referinţă {P̂ }, iar {δu }

R j
i este un vector deplasare
corespunzător vectorului forţelor neechilibrate în cadrul procesului iterativ, {R}i .

j −1
Pentru prima iteraţie a fiecărui increment de forţă, de exemplu j=1, forţele

neechilibrate {R}i = 0 , deci şi {δu R }i = 0
0 1
Ţinând seama de relaţiile (VII.68) şi de precizarea anterioară, factorul de

încărcare λij poate fi scris sub forma:
⎧ δu qj ,i ⎫
⎪ ,j =1 ⎪
⎪ {bq } {δû}i
T j
⎪
λij = ⎨ ⎬ (VII.71)
⎪ {b }T
{δ u R
} i
j
⎪
⎪− {b }T {δû}j , j ≥ 2⎪
q
⎩ q i ⎭
O schematizare a metodei controlului deplasărilor este dată în figura VII.13.
Metoda controlului deplasărilor poate diverge în cazul în care curbele
încărcare-deplasare P − u prezintă porţiuni de întoarcere (“snap-back”) şi
prezintă dezavantajul că pentru structuri cu un număr mare de grade de libertate
selectarea deplasării corespunzătoare ce se monitorizează în procesul de calcul
este dificilă.
211
METALICE
Figura VII.13
VII.5.4 Metoda lungimii arcului
Principiul metodei [20], [21], [100], [127] are la bază următoarea relaţie limită
pentru determinarea incrementelor de încărcare şi pentru realizarea iteraţiilor:
{δu}1i {δu}ij + λ1i λij = (δS )

T 2
(VII.72)
în care {δu}i şi {δu}i reprezintă deplasările incrementale pentru prima iteraţie şi

1 j
pentru iteraţia j ale pasului incremental i, iar δS reprezintă lungimea arcului

corespunzător tangentei la curba încărcare-deplasare ( P − u ) în pasul i-1 anterior, în
care soluţia a convers. Condiţia de limitare a metodei poate fi scrisă sub forma:
δS = ⎨ (VII.73)
⎩0, j ≥ 2
Ţinând seama de relaţia (VII.69) se poate scrie relaţia:
{δu}ij = λij {δû}i + {δu R }i

j j
(VII.74)
Pentru fiecare pas incremental, în prima iteraţie, j=1, nu există forţe
neechilibrate, deci {δu R }i = 0 . Rezultă deci, ţinând seama de relaţia (VII.74):

1
212
{δu}1i = λ1i {δû}1i (VII.75)

relaţie care introdusă în (VII.72) şi considerând j=1 conduce la :
δS
λ1i = ± (VII.76)
{{δû} } {δû} + 1
1 T
i
1
i
Această relaţie reprezintă exact factorul de încărcare ce trebuie aplicat la

începutul pasului incremental i. Semnul “+” din relaţia (VII.76) se referă la stadiul
de încărcare al structurii, iar semnul “-“ la stadiul de descărcare.
Pentru j ≥ 2 , iteraţiile sunt făcute în aşa fel încât nu există modificări ale
lungimii arcului δS .
Reconsiderând relaţia (VII.74) şi introducând-o în relaţia (VII.72) şi
ţinând cont de faptul că δS = 0 pentru j ≥ 2 , parametrul de încărcare λij rezultă:
λj
=−
{{δu} } {δu }
1 T
i
R j
i
,j ≥2
i
{{δu} } {δû} + λ
1 T
i i
j 1
i
(VII.77)
Metoda lungimii arcului nu presupune nici iteraţii la valoare constantă a încărcării,

nici a deplasării şi oferă posibilităţi mai bune de depăşire a punctelor limită decât
metodele prezentate anterior. O schematizare a metodei este dată în figura VII.14.
Figura VII.14
213
METALICE
VII.5.5 Metoda controlului energiei
Metoda propusă de Yang şi McGuire în 1985 [100] se bazează pe

următoarea relaţie de limitare:
{{δu} } ( λ {P̂}) = ΔW
i
j T j
i (VII.78)
unde energia incrementală ΔW este definită astfel:
ΔW = ⎨ (VII.79)
⎩0, j ≥ 2
Pentru prima iteraţie j = 1, ecuaţia de limitare indică faptul că parametrul de
încărcare λ1i este determinat pe baza unui increment de energie ΔW constant.

Prin înlocuirea relaţiei (VII.75) în (VII.78) rezultă:
ΔW
λ1i = ± (VII.80)
{{δû} } {P̂ }
1 T
i
Pentru j ≥ 2 , λij este determinat din condiţia ΔW = 0 . Utilizând relaţia
(VII.74) în relaţia (VII.78) rezultă pentru λij expresia:
λ j
=−
{{δu } } {P̂}, j ≥ 2
R j T
i
(VII.81)
i
{{δû} } {P̂}
i
j T
În practică, factorul de încărcare corespunzător primei iteraţii λ1i se poate

raporta la CSP (parametrul curent de rigiditate). Relaţia propusă în acest scop de
Bergan (1978; 1980) este următoarea:
1/ 2
λ1i = ± λ11 CSP (VII.82)
unde λ1i este factorul de încărcare pentru prima iteraţie, iar CSP este definit
astfel:
1
λ1
{δu}11 { } {P̂ }
T
CSP = 1 (VII.83)
1
1
λi
{δu}1i { } {P̂ }
T
214
în care {δu}1 şi {δu}i reprezintă incrementele deplasărilor corespunzătoare primei

1 1
iteraţii ale primului pas de încărcare şi ale pasului i de încărcare. Verificarea relaţiei
(VII.82) se poate face introducând în ea expresia CSP (VII.83). Rezultă:
(λ {{δu} } {P̂})
1
i
1 T
i
1/ 2
( { } {P̂})
= λ11 {δu}1
1 T
1/ 2
(VII.84)
sau rearanjând termenii:
{{δu} } (λ {P̂}) = {{δu} } (λ {P̂})= constant

1 T
i
1
i
1 T
1
1
1 (VII.85)
Pentru orice structură cu comportare neliniară CSP are iniţial valoarea 1,0.
O proprietate generală a acestui parametru este aceea că, tendinţa lui este să
crească la structurile care sunt încărcate în stadiul de rigidizare (“stiffening”) şi să
scadă la cele în stadiu de scădere a capacităţii portante (“softening”).
Încărcare
Punct limită
CSP <0
CSP >0
PIVmin<0
PIVmin>0
Deplasare
a)
Încărcare
CSP >0
PIVmin<0
Punct de bifurcare
CSP >0
PIVmin>0
Deplasare
b)
Figura VII.15
215
METALICE
Urmărind valorile parametrului curent de rigiditate (CSP) şi semnul pivotului

minim din matricea de rigiditate (PIVmin), se poate stabili natura punctelor critice
întâlnite pe parcursul unei analize geometric neliniare. Iniţial, ambele mărimi au
valori pozitive. Dacă pe parcursul analizei ambii parametri precizaţi mai sus devin
negativi înseamnă că a fost depăşit un punct limită (Fig. VII.15a), iar atunci când
numai pivotul minim din matricea de rigiditate este negativ, a fost depăşit un
punct de bifurcare (Fig. VII.15b).
VII.6 ANALIZA DE STABILITATE UTILIZÂND METODA

ELEMENTELOR FINITE
Pentru a stabili condiţia de echilibru stabil a unei structuri, se utilizează

ecuaţiile de condiţie din formularea incrementală a metodei elementelor finite,
date de expresiile (VII.46):
[k ] {dδ} = {dP }
T e (VII.86)
Situaţia limită a echilibrului critic presupune că deplasările pot creşte
nelimitat, fără însă a mai exista variaţie a forţelor exterioare aplicate (deci a
forţelor echivalente din nodurile elementelor finite). Matematic, această situaţie
se exprimă egalând cu zero determinantul coeficienţilor necunoscutelor din
sistemul de ecuaţii de echilibru dat de (VII.86). Acest determinant este însă
tocmai determinantul matricei de rigiditate tangente [k ]
T . Deci condiţia de
echilibru limită se poate scrie sub forma:
[k ]
T = [k ]E + [k ]GT = 0 (VII.87)
Anularea rigidităţii tangente se materializează practic printr-o tangentă

orizontală la curba încărcare-depasare ( P − u ), rezultând un punct care
defineşte încărcarea de pierdere a stabilităţii (Fig. VII.16).
Analizând relaţiile (VII.42) şi (VII.49) se poate observa că matricea de
rigiditate tangentă depinde liniar de eforturile unitare σ prin matricea [M ] , deci
matricea de rigiditate geometrică tangentă [k ]GT care corespunde încărcării

cr
critice, se poate exprima în funcţie de matricea de rigiditate tangentă ce
216
corespunde încărcărilor exterioare aplicate [k ]GT

initial
cu ajutorul unui parametru,
care reprezintă tocmai factorul de încărcare λi ce arată de câte ori ar trebui
mărită încărcarea aplicată pentru ca structura să-şi piardă stabilitatea.
Matematic, factorul de încărcare λi se poate scrie astfel:
Pcr
λi = (VII.88)
Pinitial
Introducând această relaţie în (VII.87) şi considerând că forţele sunt de
compresiune, deci schimbând semnul “+” cu “-“ rezultă:
[k ]
T = [k ]E − λi [k ]GT
initial
=0 (VII.89)
Figura VII.16
Relaţia (VII.89) reprezintă ecuaţia de stabilitate în formulare matriceală

utilizată în calculul cu elemente finite, care reprezintă de fapt o problemă de
calcul de valori şi vectori proprii. Soluţiile ecuaţiei de stabilitate (VII.89) sunt
tocmai valorile factorilor critici de încărcare λi , numite valori proprii de pierdere a
stabilităţii, fiecărei valori proprii corespunzându-i o formă prorpie de pierdere a
stabilităţii definită de vectorul propriu asociat.
217
METALICE
Cea mai mică dintre valorile λi este de fapt de interes în calculul de

stabilitate, definind încărcarea de pierdere a stabilităţii, în practică urmărindu-se
ca forţele axiale din elementele comprimate să se situeze sub nivelul λ1Pinitial .
Este de menţionat faptul că, întrucât problema de stabilitate constă de fapt
în a determina valorile proprii ale matricei [k ]T , calculul este liniar. Totuşi, o
imagine completă privind rezervele de capacitate portantă pe care o structură le
posedă se poate obţine numai efectuând un calcul neliniar şi trasând curba
completă încărcare-deplasare ( P − u ).
VII.7 ANALIZA GEOMETRIC NELINIARĂ ŞI DE STABILITATE A

PODURILOR METALICE CU GRINZI CU ZĂBRELE
VII.7.1 Prezentarea structurilor analizate
În această parte a lucrării vor fi prezentate rezultatele analizelor geometric

neliniare şi de stabilitate cu elemente finite, efectuate pe patru tabliere de poduri
metalice, realizate în soluţia pe grinzi cu zăbrele cu calea jos. Structurile au fost
alese astfel încât să reprezinte trei dintre cele mai frecvent utilizate soluţii
constructive şi anume: grinzi cu zăbrele cu tălpile paralele în sistem trapezoidal,
grinzi cu zăbrele cu tălpi paralele dreptunghiulare şi grinzi cu zăbrele parabolice.
Domeniul de deschideri al structurilor analizate este cuprins între 32 şi 55 m, iar
înălţimea grinzilor principale este situată în intervalul 4.18 şi 8.47 m. Cele patru
tabliere sunt poduri existente, aflate în exploatare pe reţeaua de căi ferate din
România şi anume:
− podul peste Canalul Jiu situat la km 21+604 pe linia Turceni-Peşteana, cu
deschiderea de 42. 00 m;
− un tablier tipizat cu deschiderea de 55.00 m al cărui proiect s-a executat
la ISPCF (Institutul de Studii şi Proiectări Căi Ferate) în perioada 1985-
1986;
− podul peste râul Olt cu deschiderea de 48.00;
218
− podul situat pe linia Podul Iloaiei-Hârlău, la km 6+327, cu deschiderea de

32. 05 m.
Toate tablierele analizate sunt realizate din oţel OL37, două dintre ele
având grinzile principale realizate din bare cu secţiune unitară sudată (podul
peste Canalul Jiu şi tablierul tipizat proiectat la ISPCF), în timp ce pentru
celelalte, barele sunt cu secţiune compusă, iar elementele ce compun secţiunile
sunt îmbinate cu nituri. Două dintre tabliere, respectiv tablierul ISPCF şi cel peste
râul Olt, datorită înălţimii mari a grinzilor principale sunt prevăzute cu sistem de
contravântuire şi rigle la talpa superioară. Pentru a putea însă studia
comportarea acestor tabliere într-un calcul geometric neliniar, contravântuirile au
fost, într-o primă fază, intenţionat eliminate.
Podul peste Canalul Jiu (Fig. VII.17) este situat în aliniament şi palier, are o
deschidere de 42.00 m (10 panouri de câte 4200 mm) şi o înălţime a grinzilor
principale de 4600 mm. Grinzile principale cu zăbrele sunt executate în sistem
trapezoidal cu tălpi paralele. Distanţa în plan, în secţiune transversală între cele
două grinzi este de 4900 mm. Podul este deschis la partea superioară, iar la
partea inferioară este prevăzut cu un sistem de contravântuire cu diagonale
dispuse în sistem X. Deoarece deschiderea este mai mică de 60.00 m, podul
este prevăzut cu un singur dispozitiv de preluare şi transmitere a forţei de frânare
amplasat în mijlocul deschiderii. Stabilitatea tălpii superioare a lonjeronilor este
asigurată prin prevederea unui sistem de contravântuire a lonjeronilor. Distanţa
în plan între axele secţiuniii lonjeronilor, în sens transversal este de 1500 mm.
Tălpile superioare şi diagonala de capăt au secţiunile transversale casetate aşa
cum reiese şi din tabelul în care sunt date caracteristicile geometrice ale
secţiunilor (Tabelul A.1 din Anexă).
219
METALICE
PERSPECTIVA
Y
X
H=4.60 m
Z
m
L=42.00
ELEVATIE
I III V III' I'
H=4.60 m
0 1 2 3 4 5 4' 3' 2' 1' 0'
VEDERE IN PLAN
B= 4.90 m
b=1.50 m
λ=4.20m
10 x 4.20 = 42.00 m
VEDERE IN PLAN CONTRAVANTUIRE LONJERONI B= 4.90 m

b=1.50 m
10 x 4.20 = 42.00 m
Figura VII.17
220
Tablierul tipizat proiectat la ISPCF (Fig. VII.18), are o deschidere de 55.00

m (10 panouri de căte 5500 mm) şi înălţimea grinzilor principale de 8470 mm.
Grinzile principale sunt de formă trapezoidală cu tălpi paralele şi au montanţi
suplimentari, pentru reducerea deschiderii lonjeronilor şi lungimii de flambaj a
tălpii superioare comprimate. Distanţa în plan, în sens transversal între axele
grinzilor principale este 5100 mm. Pentru asigurarea stăbilităţii tălpii superioare
comprimate, podul este prevăzut la partea superioară cu sistem de
contravântuire cu diagonale în sistem X şi cu rigle transversale. La partea
inferioară există de asemenea un sistem de contravântuiri cu diagonale în X, la
mijlocul dechiderii fiind prevăzut dispozitivul de preluare şi transmitere a frânării.
Lonjeronii sunt prevăzuţi şi ei cu sistem de contravântuire. Distanţa în plan între
axele lonjeronilor este de 1800 mm. Forma secţiunii transversale a elementelor
ce alcătuiesc grinzile principale şi caracteristicile geometrice ale secţiunilor sunt
date în tabelul A.2 din Anexă.
Tablierul podului peste râul Olt (Fig. VII.19) are deschiderea de 48.00 m (8 x
4800 + 5785 + 3815) şi înălţimea grinzilor principale de 7.20 m. Tablierul este
oblic, oblicitatea fiind de aproximativ 68o. Grinzile cu zăbrele sunt
dreptunghiulare, având tălpile paralele şi au montanţi suplimentari. Distanţa în
plan, în sens transversal, între axele grinzilor principale este de 5000 mm, iar
între axele lonjeronilor de 1800 mm. Tablierul este prevăzut cu sistem de
contravântuire la talpa superioară cu diagonale dispuse în X şi cu rigle
transversale. Cadrele finale verticale, alcătuite din antretoaze şi montanţi sunt
mai puternice decât cele intermediare, secţiunea transversală a montanţilor finali
fiind mai mare. La parte inferioară este prevăzut un sistem de contravântuire ce
include şi dispozitivul de preluare şi transmitere a frânării. Contravântuirea
lonjeronilor este realizată din rigle dispuse transversal între secţiunile celor doi
lonjeroni, numai în panourile de capăt existând şi diagonale dispuse în sistem
triunghiular. Barele grinzilor principale sunt cu secţiune compusă şi sunt îmbinate
cu nituri. Dimensiunile şi caracteristicile geometrice ale secţiunilor elementelor
grinzilor principale sunt date în tabelul A.3 din Anexă.
221
METALICE
VEDERE IN PLAN CONTRAVANTUIRE SUPERIOARA
B=5.10 m
Y 44.00 m
X
PERSPECTIVA
Z
H=8.47 m
L=55.00 m
ELEVATIE
I II III IV V IV' III' II' I'
H=8.47 m
0 1 2 3 4 5 4' 3' 2' 1' 0'
VEDERE IN PLAN
B=5.10 m
λ=5.50m
10 x 5.50 = 55.00 m
VEDERE IN PLAN CONTRAVANTUIRE LONJERONI

b=1.80 m
λ=5.50m
10 x 5.50 = 55.00 m
Figura VII.18
222
Y PERSPECTIVA
X
H=7.20 m
Z
0m
L=48.0
ELEVATIE
X IX VIII VII VI V IV III II I 0
H=8.47 m
10 9 8 7 6 5 4 3 2 1 0
VEDERE IN PLAN
B=5.00 m
b=1.80 m
λ=4.80m
10 x 4.80 = 48.00 m
VEDERE IN PLAN CONTRAVANTUIRE LONJERONI

B=5.00 m
10 x 4.80 = 48.00 m
Figura VII.19
223
METALICE
Figura VII.20
224
Podul de pe linia Podul Iloaiei-Hîrlău (Fig. VII.20) are o deschidere de 32.05

m şi o înălţime maximă a grinzilor principale în secţiunea din mijlocul deschiderii
de 4180 mm. Podul a fost realizat înainte de anul 1959 şi a fost consolidat în
anul 1968. Cadrele de capăt au înălţime redusă (1260 mm), iar secţiunile
montanţilor ce alcătuiesc aceste cadre sunt puternice. Panourile au dimensiuni
diferite, cuprinse între 2350 mm la capete şi 3715 mm pentru panourile centrale.
Grinzile principale au diagonale descendente, în panourile din mijloc existând şi
diagonale ascendente şi descendente care se intersectează. Podul este deschis
la partea superioară, iar la partea inferioară are prevăzut sistem de
contravântuire cu diagonale sistem X. Deoarece înălţimile lonjeronilor şi
antretoazelor sunt comparabile, prinderea lonjeron-antretoază este realizată cu
talpa superioară a lonjeronilor la nivelul tălpii superioare a antretoazelor şi nu
există dispozitive speciale pentru preluarea forţei orizontale provenită din frânare.
Diagonalele contravântuirii inferioare sunt prinse de talpa inferioară a lonjeronilor.
Distanţa în plan, în sens transversal, între axele grinzilor principale este de 5000
mm, iar între axele lonjeronilor de 1800 mm. Lonjeronii sunt prezvăzuţi cu sistem
de contravântuire, în sistem triunghiular, alcătuit din diagonale şi montanţi.
Barele grinzilor principale sunt cu secţiune compusă îmbinate cu nituri.
Dimensiunile, forma şi caracteristicile geometrice ale secţiunilor reies din tabelul
A.4 din Anexă.
Analizele numerice efectuate asupra tablierelor prezentate au avut drept scop:
− determinarea valorii încărcării la care se produce flambajul general al
tălpii comprimate pentru fiecare structură, în ipoteza considerării
comportării liniar elastice a materialului, precum şi stabilirea încărcării la
care se atinge valoarea limitei de curgere a oţelului într-un punct al
secţiunii transversale a celui mai solicitat element;
− determinarea influenţei formei şi mărimii imperfecţiunii iniţiale asupra
încărcării ultime de pierdere a stabilităţii;
− stabilirea influenţei înălţimii cadrelor transversale asupra încărcării ultime.
În plus, pentru tablierul podului peste Canalul Jiu s-a analizat influenţa
prezenţei ranforţilor asupra rigidităţii semicadrelor formate din montanţi şi
225
METALICE
antretoaze, pentru tablierul ISPCF s-a analizat influenţa unor sisteme de

contravântuire superioară asupra stabilităţii structurii, iar pentru tablierul peste
râul Olt a fost evaluat efectul prezenţei unor imperfecţiuni şi la talpa inferioară
asupra stabilităţii şi încărcării ultime a structurii.
În toate analizele efectuate, ca încărcare utilă a fost folosit convoiul feroviar
T8.5 (Fig. VII.21), care a fost aşezat simetric faţă de mijlocul dechiderii, aşa cum
reiese şi din figurile VII.17 – VII.20.
Figura VII.21
Acţiunea convoiului a fost considerată statică, deci în evaluarea eforturilor

unitare nu s-a ţinut seama de valoarea coeficientului dinamic cu care trebuie
multiplicate solicitările provenite din încărcare.
Pentru toate cazurile analizate comportarea materialului a fost considerată
liniar elastică, iar valoarea limitei de curgere pentru oţelul OL 37 din care au fost
executate structurile, conform SR 1911 [106], este de 230 N/mm2.
VII.7.2 Tipuri de elemente finite utilizate în analiză
Pentru modelarea celor patru structuri de poduri metalice a fost utilizat

programul cu elemente finite LUSAS şi din biblioteca de elemente finite a
acestuia au fost alese trei tipuri de elemente finite, două elemente finite plane
BAR2 şi BM3 şi un element finit tridimensional BS4. Toate elementele finite sunt
astfel formulate încât permit realizarea analizelor geometric neliniare. Cele mai
importante caracteristici ale lor, precum şi formulările sunt precizate în
continuare.
226
Elementul finit BAR2 prezentat în figura VII.22 este un element

isoparametric rectiliniu bidimensional, eforturile interne pe element fiind doar
forţe axiale, de-a lungul elementului aria secţiunii transversale putând fi variabilă.
Elementul are două noduri, iar geometria sa este definită de coordonatele X, Y
ale fiecărui nod. Gradele de libertate sunt reprezentate de deplasările u, v ale
fiecărui nod.
Caracteristica geometrică a secţiunii transversale este aria. Elementul
poate fi utilizat în cadrul analizelor static liniare considerând comportarea liniar-
elastică a materialului. În cadrul analizelor geometric neliniare elementul poate fi
utilizat cu formularea Total Lagrange pentru deplasări mari şi deformaţii specifice
mici. Pentru modelarea comportării neliniare a materialului, elementul poate fi
utilizat cu următoarele criterii: Tresca, Von-Mises, Mohr-Coulomb, Drucker-
Prager şi cu definirea proprietăţilor materialului corespunzând fluajului.
Figura VII.22 [113]
Încărcările care pot fi utilizate cu acest tip de element finit sunt deplasările
impuse la fiecare nod, forţe concentrate la fiecare nod, încărcări volumice, viteze
iniţiale la noduri, tensiuni şi deformaţii specifice iniţiale pe element şi la nodurile
acestuia, tensiuni reziduale în punctele de integrare Gauss şi încărcări din
temperatură pe element şi la noduri.
227
METALICE
Ca rezultate se obţin foţele axiale şi deformaţiile specifice la noduri şi în

punctele de integrare Gauss.
Din punct de vedere al formulării, pentru elementul finit BAR2 în analizele
statice liniare relaţia dintre deformaţiile specifice şi deplasări este :
∂u
εx = (VII.90)
∂x
iar legea constitutivă elastică a matrialului este guvernată de legea lui Hooke:
σ x = Eε x (VII.91)
Forţele axiale şi deformaţiile specifice sunt furnizate de către programul
LUSAS în sistemul de coordonate local al elementului. Axa locală x este situată
de-a lungul elementului finit în ordinea definirii nodurilor, axa locală y este
perpendiculară pe axa x şi coplanară cu ea, iar axa locală z este perpendiculară
pe planul definit de axele locale x şi y.
Relaţia neliniare dintre derformaţiile-specifice şi deplasări au forma:
2 2
∂u 1 ⎛ ∂u ⎞ 1 ⎛ ∂v ⎞
εx = + ⎜ ⎟ + ⎜ ⎟ (VII.92)
∂x 2 ⎝ ∂x ⎠ 2 ⎝ ∂x ⎠
Forţele axiale şi deformaţiile specifice rezultate în urma unei analize
geometric neliniare sunt eforturile Piola-Kirchhoff de ordinul 2 şi deformaţiile
specifice Green-Lagrange, care sunt raportate la configuraţia iniţială
nedeformată.
Elementul finit BM3 (Fig. VII.23), este un element neconform curb de grindă
subţire bidimensional pentru care deformaţiile din forfecare sunt excluse.
Elementul poate avea caracteristici geometrice variabile de-a lungul său.
Elementul are două noduri extreme şi un nod central. Geometria
elementului este definită prin specificarea coordonatelor X, Y ale fiecărui nod.
Gradele de libertate sunt translaţiile nodurilor de capăt u, v, rotirile nodurilor de
capăt θ z , precum şi deplasarea relativă a nodului central, du .
228
Variabile deplasări iniţiale Variabile deplasări finale
Figura VII.23 [113]
Caracteristicile geometrice ale secţiunii transversale a elementului sunt:

aria, momentul de inerţie în raport cu axa z, momentul static în raport cu aceeaşi
axă. Elementul poate fi utilizat în analize statice liniare dar şi în cele geometric
neliniare cu formulările Total Lagrange în cazul marilor deplasări, micilor rotiri şi
micilor deformaţii specifice sau Lagrange actualizat pentru deplasări mari, rotiri
mari, dar deformaţii specifice mici.
Proprietăţile de material corespund materialelor izotropice şi elasto-plastice.
Pentru utilizarea cu un material cu comportare elasto-plastică, trebuie specificate
suplimentar următoarele caracteristici geometrice ale secţiunii: aria plastică,
modulul de rezistenţă plastic în raport cu axa de încovoiere, aria plastică de
forfecare. Încărcările ce se pot utiliza cu acest tip de element finit sunt deplasările
impuse la nodurile de capăt, forţe concentrate şi momente concentrate la
nodurile de capăt şi o încărcare concentrată orientată după axa locală x la nodul
central, încărcări şi momente uniform distribuite în sistem local şi global de
coordonate, încărcări distribuie pe element în coordonate locale şi globale,
încărcări punctuale pe element în sistem local şi global de coordonate, încărcări
uniform distribuite în coordonate locale, încărcări volumetrice pe element,
tensiuni şi deformaţii specifice iniţiale la noduri, pe element şi în punctele de
integrare Gauss în coordonate locale, tensiuni reziduale la noduri, pe element şi
229
METALICE
în punctele de integrare Gauss în coordonate locale şi încărcări din temperatură

la noduri şi pe element.
Ca rezultate se obţin forţele axiale Fx , momentele încovoietoare M z ,
deformaţiile specifice axiale ε x şi deformaţiile specifice din încovoiere ψ z .
Elementul finit a fost formulat considerând că deplasările globale şi rotirile
sunt iniţial funcţii pătratice şi sunt interpolate independent utilizând funcţii de
formă liniare Lagrange pentru nodurile de capăt şi o funcţie pătratică pentru
nodul central.
Condiţia Kirchhoff de deformaţie specifică din forfecare egală cu zero este
aplicată în două puncte de integrare şi exprimată prin relaţia:
∂v ∂u ∂v
+ = − θz = 0 (VII.93)
∂x ∂z ∂x
şi eliminând gradele de libertate transversale de translaţie şi rotire pentru nodul
central.
Axele locale x, y şi z au aceeaşi orientare ca cea prezentată în cazul
elementului finit BAR2. Forţele şi momentele rezultate pot fi obţinute atât în
noduri dar şi în punctele de integrare Gauss, cu menţiunea că acurateţea
rezultatelor este mai mare în punctele de integrare.
În cazul unei analize geometric neliniare, elementul finit BM3 utilizat în
formulare Total Lagrange presupune existenţa următoarelor relaţii de legătură
între deformaţii specifice şi deplasări:
2 2
∂u 1 ⎛ ∂u ⎞ 1 ⎛ ∂v ⎞
εx = + ⎜ ⎟ + ⎜ ⎟
∂x 2 ⎝ ∂x ⎠ 2 ⎝ ∂x ⎠
(VII.94)
∂ 2v ∂u ∂ 2v ∂v ∂ 2 u
ψz = − 2 − +
∂x ∂x ∂x 2 ∂x ∂x 2
Forţele şi deformaţiile specifice rezultate dintr-o analiză geometric neliniară
sunt eforturi Piola-Kirchhoff de ordinul 2 şi respectiv deformaţii specifice Green-
Lagrange, cu referire la configuraţia nedeformată a elementului finit. Utilizarea
formulării Lagrange Actualizat ţine seama de deplasările şi rotirile mari, dar
consideră mici defomaţiile specifice, considerând că în cadrul unui increment al
încărcării rotirile sunt mici.
230
În ceea ce priveşte rotirile secţiunii transversate a elementului, se consideră

că acestea sunt limitate la o valoare de 1 radian în cazul formulării Total
Lagrange şi la o valoare de 1 radian, dar în cadrul unui increment al încărcării,
pentru formularea Lagrange Actualizat.
Restricţiile în utilizarea acestui tip de element finit sunt legate de
poziţionarea nodului central (care trebuie să fie egal depărtat de extremităţi) şi de
curbura excesivă a elementului.
Elementul finit BS4 (Fig. VII.24) este un element finit neconform curb de
grindă subţire tridimensional pentru care sunt excluse deformaţiile din forfecare.
Caracteristicile secţionale pot varia de-a lungul elementului finit. Elementul are 4
noduri, nodul 4 fiind utilizat pentru definirea planului local xy.
Gradele de libertate iniţiale ale elementului sunt translaţiile şi rotirile în
sistemul local de axe u ,v ,w , θ x , θ y , θ z pentru nodurile de capăt 1 şi 3, precum şi
Δu , Δv , Δw , Δθ x , Δθ y , Δθ z pentru nodul 2 din mijloc. Geometria elementului se
defineşte prin coordonatele X, Y ale fiecărui nod.
Variabile deplasări iniţiale Variabile deplasări finale
Figura VII.24 [113]
231
METALICE
Caracteristicile geometrice ale elementului sunt: aria secţiunii transversale,

momentele de inerţie în raport cu axele locale y, respectiv z, momentul de
torsiune, momentele statice în raport cu axele locale y şi z şi momentul de inerţie
polar.
Elementul poate fi utilizat în analize statice împreună cu caracteristici de
elastice şi elasto-plastice ale materialului. Pentru a folosi elementul finit în
analize în care comportarea materialului este considerată elasto-plastică trebuie
specificate caracteristici geometrice suplimentare ale secţiunii transversale după
cum urmează: aria plastică, modulele de rezistenţă plastice pentru încovoierea în
raport cu axele y şi z, modulele de rezistenţă pentru torsiunea în raport cu axele
y şi z şi aria plastică de forfecare.
Din punct de vedere al încărcărilor, elementul finit BS4 poate fi utilizat cu
următoarele tipuri de încărcări: deplasări impuse la nodurile extreme şi la nodul
central, încărcări concentrate la nodurile extreme şi la nodul central, încărcări
uniform distribuite, încărcări volumetrice la noduri şi pe element, viteze iniţiale la
nodurile de capăt, tensiuni şi deformaţii specifice iniţiale la noduri şi pe element
în sistemul local de coordonate, tensiuni reziduale în punctele de integrare
Gauss, încărcări din temperatură la noduri şi pe element.
Ca rezultate ale analizelor cu acest tip de element finit se obţin forţa axială,
momentele încovoietoare după direcţiile locale y şi z, precum şi momentele de
torsiune după aceleaşi direcţii. De asemenea se obţin şi deformaţiile specifice
axiale, din încovoiere şi torsiune după axele locale de coordonate.
Elementul poate fi utilizat în cadrul analizelor geometric neliniare cu
formularea TotaL Lagrange pentru deplasări mari, dar rotiri şi deformaţii specifice
mici.
Formularea elementului finit BS4 a fost făcută astfel încât deplasările
globale şi rotirile sunt iniţial pătratice şi sunt interpolate independent utilizând
funcţii de formă Lagrange liniare pentru nodurile de capăt şi o funcţie pătratică
pentru nodul central. Acest lucru furnizează respectarea condiţiei de clasă C0
(continuitatea deplasărilor) în planul elementului finit.
232
Condiţia Kirchhoff de deformaţie specifică zero este aplicată în două puncte

de integrare impunând ca:
∂v ∂u ∂v
+ = − θz = 0
∂x ∂y ∂x
(VII.95)
∂w ∂u ∂w
+ = + θy = 0
∂x ∂z ∂x
şi eliminând translaţiile transversale locale şi rotirile din încovoiere la nodul
central. Gradele de libertate finale pentru elementul BS4 sunt: u ,v ,w , θ x , θ y , θ z
pentru nodurile de capăt, Δu şi Δθ x pentru nodul central. Δu reprezintă

deplasarea locală relativă axială şi Δθ x rotirea datorată torsiunii pentru nodul
central.
Sistemul local de coordonate este definit astfel: planul xy este definit de
toate cele 4 noduri presupuse coplanare. Axa locală y este perpendiculară pe
axa locală x şi cu sensul de partea unde este situat nodul 4.
Forţele şi eforturile unitare obţinute în urma analizelor ce se efectuează utilizând
acest tip de element finit pot fi obţinute atât în nodurile elementului, cât şi în
punctele de integrare Gauss, acurateţea fiind mai mare în punctele de integrare.
Pentru analizele geometric neliniare legătura între deformaţiile specifice şi
deplasări este dată de relaţiile de mai jos:
2 2
∂u 1 ⎛ ∂u ⎞ 1 ⎛ ∂v ⎞
εx = + ⎜ ⎟ + ⎜ ⎟
∂x 2 ⎝ ∂x ⎠ 2 ⎝ ∂x ⎠
∂ 2w ∂u ∂ 2w ∂w ∂ 2 u ∂w ∂ 2v
ψy = − 2 − + +
∂x ∂x ∂x 2 ∂x ∂x 2 ∂y ∂x 2
∂ 2v ∂u ∂ 2v ∂v ∂ 2 u ∂w ∂ 2w
ψz = − 2 − + −
∂x ∂x ∂x 2 ∂x ∂x 2 ∂y ∂x 2 (VII.96)
∂ 2w ∂u ∂ 2w ∂w ∂ 2v
ψ xz =− − −
∂x∂y ∂x ∂x∂y ∂x ∂x 2
∂ 2w ∂u ∂ 2w ∂v ∂ 2v
ψ xy = − − −
∂x∂y ∂x ∂x∂y ∂x ∂x 2
∂v ∂w
γ yz =
∂x ∂x
În relaţiile (VII.96) ψ xz , ψ xy sunt deformaţiile specifice din torsiune.
233
METALICE
Eforturile obţinute dintr-o analiză geometric neliniară sunt eforturi de ordinul

2 Piola-Kirchhoff şi deformaţii specifice Green-Lagrange în raport cu configuraţia
nedeformată. Încărcările sunt considerate conservative.
Ipotezele iniţiale pe baza cărora este formulat elementul finit limitează
rotirile secţiunii la 1 radian în formularea Total Lagrange şi rotirile incrementale la
1 radian pentru formularea Lagrange Actualizat.
Restricţiile în utilizarea acestui tip de element finit sunt legate de
poziţionarea nodului central (care trebuie să fie egal depărtat de extremităţi) şi de
curbura excesivă a elementului.
VII.7.3 Necesitatea unei analize geometric neliniare
În general, în proiectarea structurilor, se admit rezultatele unei analize

liniare, considerând structura ideală (fără imperfecţiuni), ele reuşind să furnizeze
informaţii cu privire la comportarea structurii sub influenţa diferitelor tipuri de
încărcări. Totuşi, atunci când deplasările diferitelor părţi ale structurii devin mari,
influenţa forţelor axiale asupra momentelor încovoietoare creşte şi neglijarea
acestui efect poate conduce la supraestimări ale capacităţii ultime a structurii. În
plus, această situaţie poate fi mult accentuată în cazul prezenţei imperfecţiunilor
de execuţie. Acest lucru se întâmplă şi în cazul fenomenelor de pierdere a
stabilităţii când este imperios necesară efectuarea unei analize geometric
neliniare pe baza căreia, urmărind curba încărcare-deplasare, să se poată stabili
încărcarea la care structura devine instabilă. Fenomenul de pierdere a stabilităţii
(flambaj general) apare în cazul podurilor cu grinzi cu zăbrele, ce au calea
situată la partea inferioară şi nu sunt prevăzute cu sistem de contravântuire la
partea de sus a tablierului. În aceste situaţii talpa superioară se poate deforma
ieşind din planele verticale ale grinzilor principale, flambând lateral.
Pentru a pune în evidenţă diferenţele care apar între analiza liniară
obişnuită ce se efectuează în vederea proiectării unei structuri şi analiza
geometric neliniară, s-a analizat cazul tablierului peste Canalul Jiu în cele două
variante.
234
Modelul discret tridimensional de analiză a rezultat utilizând elemente finite

curbe de bară subţire tip BS4 pentru care se neglijează defomaţiile din forfecare.
Numărul de elemente finite s-a ales astfel încât barele comprimate ale structurii să fie
modelate cu un număr mai mare de elemente. S-au ales câte patru elemente finite
pentru talpa superioară şi digonalele comprimate, în timp ce pentru restul s-a utilizat
în discretizare câte două sau trei elemente finite. Este de menţionat faptul că
structura s-a analizat şi cu dispunerea unui număr mai mic de elemente finite pentru
barele comprimate şi s-a constatat că atunci când se utilizează 3 elemente finite şi
respectiv 4 elemente finite, diferenţele nu sunt semnificative. Au rezultat un număr de
589 de noduri şi 223 de elemente finite.
Podul s-a considerat încărcat cu convoiul T8,5, dispunerea acestuia pe structură
făcându-se ca în fig. VII.17, simetric faţă de mijlocul deschiderii. Comportarea
materialului a fost considerată liniar elastică. Pentru efectuarea comparaţiei între
rezultatele celor două analize, liniară şi geometric neliniară, structura a fost
considerată pentru analiza liniară, ideală (neafectată de imperfecţiuni de execuţie), iar
pentru analiza geometric neliniară a fost considerată o deformată a tălpii superioare
în sens transversal podului. Această deformată a fost aleasă o sinusoidă cu trei
semiunde, valoarea maximă fiind considerată în punctul situat în secţiunea din
mijlocul deschiderii şi egală cu L / 500 , L fiind deschiderea tablierului.
În cadrul analizei geometric neliniare s-a utilizat formularea Total Lagrange,
încărcarea fiind aplicată în mai multe trepte. Pentru comparaţie s-a urmărit evoluţia
deplasării punctului marcat în figura VII.25 situat pe talpa superioară, precum şi
evoluţia eforturilor unitare normale în elementul (cel mai solicitat) indicat în aceeaşi
figură.
Punctul considerat
Elementul considerat
Figura VII.25
235
METALICE
În figura VII.26a sunt prezentate curbele încărcare-deplasare rezultate

din cele două tipuri de analize efectuate, cu precizarea că materialul a fost
considerat infinit liniar elastic.
Dacă analiza este oprită la factorul de încărcare corespunzător atingerii
limitei de curgere a oţelului OL 37 (σc=230 N/mm2) din care este realizat
podul, pentru una dintre cele două situaţii (analiza liniară şi geometric
neliniară) se poate stabili procentual diferenţa între rezultatele celor două
analize efectuate. În această situaţie însă, problema de stabilitate a tălpii
superioare comprimate se transformă deci într-o problemă de rezistenţă.
Pentru stabilirea momentului atingerii lui σc într-un punct al secţiunii
transversale, efortul unitar σ a fost calculat, ţinând seama că solicitarea
panoului de talpă considerat este de încovoiere cu forţă axială:
Ni Miy Miz
σi = + + (VII.97)
φA W y Wz
în care N i , M i y , M i z reprezintă eforturile secţionale ce acţionează talpa în

pasul i de încărcare, A,W y ,W z reprezintă caracteristicile geometrice ale
secţiunii, iar φ este coeficientul de flambaj.

În cazul analizat, σc este atins în pasul 11 al analizei geometric-
neliniare, pentru panoul de talpă superioară marcat în fig. VII.25. Analizând
figura VII.26b, unde curbele încărcare-deplasare sunt limitate la factorul de
încărcare pentru care se atinge σc , se poate arăta că diferenţa între valorile
celor două deplasări este de aproximativ 77,6 %, rezultând de aici importanţa
considerării efectului pe care îl au imperfecţiunile considerate asupra valorii
deplasărilor prin considerarea analizei geometric-neliniare.
236
Curbe P-Δ
12
10
8
incarcare ( )
Factor de
2 Liniar_ideal
Neliniar_imperfect
0
0 0.2 0.4 0.6 0.8 1
Deplasare [m]
a)
Curbe P-Δ
2.5
2
incarcare ( )
1.5
Factor de
0.5 Liniar_ideal
Neliniar_imperfect
0
0 0.01 0.02 0.03 0.04 0.05
Deplasare [m]
b)
Figura VII.26
237
METALICE
Variatia eforturilor unitare, σ
12.00
10.00
8.00
incarcare ( )
Factor de
6.00
4.00
Liniar_ideal
2.00 Neliniar_imperfect
0.00
0 5000 10000 15000 20000 2500
Efort unitar, σ [daN/cm ]2
a)
Variatia eforturilor unitare, σ
2.50
2.00
incarcare ( )
1.50
Factor de
1.00
0.50 Liniar_ideal
Neliniar_imperfect
0.00
0 500 1000 1500 2000 2500 3000
Efort unitar, σ [daN/cm ]2
b)
Figura VII.27
În figura VII.27a şi b sunt prezentate variaţiile eforturilor unitare σ , în

funcţie de factorul de încărcare.
Diferenţele ce apar între valorile eforturilor unitare (în momentul atingerii limitei de
curgere pentru structura imperfectă) de aproximativ 23 %, rezultate din cele două
tipuri de analiză, precum şi diferenţa de dintre deplasări prezentată mai înainte
238
sunt argumente ce vin în sprijinul analizelor numerice geometric neliniare

efectuate în această lucrare.
VII.7.4 Determinarea încărcării critice de flambaj a tălpii comprimate
Aşa cum s-a precizat în primul paragraf al acestui capitol, efectuând o

analiză geometric neliniară se poate urmări evoluţia deplasărilor unui anumit
punct al structurii cu creşterea încărcării. Deşi ca rezultat nu se obţine direct
valoarea încărcării de pierdere a stabilităţii, trasând curba completă încărcare-
deplasare se poate aprecia valoarea încărcării (a factorului de încărcare λ ) la
care structura devine instabilă.
Toate cele patru poduri au fost analizate utilizând în modelare elementul
finit BS4 care a fost prezentat în paragrafele precedente ale capitolului. Pentru
tablierul peste Canalul Jiu au fost precizate considerentele care au stat la baza
realizării modelului discret. Aceleaşi idei au stat la baza realizării celorlalte trei
modele: utilizarea unui număr de cel puţin 4 elemente pentru barele comprimate
ale fiecărei structuri analizate şi câte unu, două sau trei elemente pentru barele
întinse. Numărul de noduri şi de elemente rezultate ca urmare a operaţiei de
discretizare pentru fiecare structură sunt prezentate mai jos:
− tablier peste Canalul Jiu: 589 noduri, 223 elemente;
− tablier ISPCF: 631 noduri, 241 elemente;
− tablier peste râul Olt: 658 noduri, 247 elemente;
− tablier pe linia Podul Iloaiei-Hîrlău: 1137 noduri, 423 elemente.
Structurile au fost analizate ca structuri ideale, nedeformate şi comportarea
materialului a fost considerată infinit liniar elastică. Analizele geometric neliniare
au fost precedate de analize de valori proprii la flambaj care au furnizat informaţii
utile asupra valorii încărcării la care structura îşi poate pierde stabilitatea, dar şi
despre formele proprii la flambaj. Aşa cum se preciza anterior, analiza de valori
proprii de flambaj este o analiză liniară şi ea nu este suficientă pentru aprecierea
valorii încărcării critice, de regulă astfel de analize oferind valori mai mari ale
încărcării de pierdere a stabilităţii decât cele reale. Prima formă proprie de
239
METALICE
pierdere a stabilităţii obţinută în urma unei analize de valori proprii la flambaj este
dată pentru cele 4 structuri în figura VII.28-VII.31.
Figura VII.28 Podul peste Canalul Jiu

Prima formă de pierdere a stabilităţii
Figura VII.29 Tablier tipizat I.S.P.C.F.

240
Figura VII.30 Pod peste râul Olt

Figura VII.31 Pod pe linia Podul Iloaiei-Hîrlău

În toate analizele geometric neliniare efectuate, formularea folosită a fost

Total Lagrange, împreună cu utilizarea metodei lungimii arcului modificat
formulată de Crisfield [20], [21] şi au fost parcurse mai multe etape:
241
METALICE
− în prima etapă încărcarea a fost aplicată într-un număr de paşi suficient

de mare astfel încât, ţinând seama de rezultatele analizei de valori proprii
de flambaj, să se atingă valoarea factorului de încărcare unde ar fi putut
exista puncte critice. Pentru toate structurile, în ipotezele de încărcare şi
de comportare a materialului considerate, pierderea de stabilitate se
produce prin bifurcarea echilibrului. În vecinătatea primului punct critic (de
bifurcare) soluţia nu a mai convers, deoarece apar valori proprii negative.
S-a trecut astfel la cea de-a doua etapă;
− în a doua etapă, ţinând seama de parametri furnizaţi de program pe
parcursul derulării analizei (valoarea factorului de încărcare în
vecinătatea punctului de bifurcare, de lungimea arcului, de valoarea
parametrului curent de rigiditate al structurii, de vectorul propriu asociat
formei de pierdere a stabilităţii), s-a reluat analiza, determinând soluţia să
urmărească o curbă alternativă celei de echilibru stabil.
Trebuie menţionat aici faptul că odată cu reluarea analizei, se găsesc şi alte
puncte critice, pentru valori mai mari ale factorului de încărcare, dar ele nu sunt
menţionate în lucrare, deoarece de interes este doar primul punct critic întâlnit, el
furnizând cea mai mică valoare a încărcării de pierdere a stabilităţii.
Curbele încărcare-deplasare ( P − Δ ) pentru toate cele 4 tabliere sunt
prezentate în figurile VII.32–VII.35, iar valorile încărcării critice apreciate în
punctul de bifurcare găsit pentru fiecare tablier sunt date în tabelul VII.1. Tot în
acest tabel se regăsesc valorile factroului de încărcare λ , extrase din curbele
P − Δ , în cazul în care analiza se limitează la atingerea limitei de curgere a
materialului σ c , într-un punct pe secţiunea transversală.
Tabelul VII.1
Structura λ ,material infinit liniar elastic λ , cu limitare la σ c
Pod peste Canalul Jiu 8.4136 2.9990
Tablier tipizat ISPCF 6.8993 3.3989
Tablier peste râul Olt 8.2798 3.9992
Tablier Podul Iloaiei-Hîrlău 5.0722 2.9960
242
Curba P-Δ
18
16
14
12
incarcare (λ)
Factor de
10
6
Mod_spatial
Se atinge σc 4
Punct de bifurcare
2
0
0 0.2 0.4 0.6 0.8 1 1.2 1.4
Deplasare [m]
Figura VII.32 Curba P − Δ , Pod peste Canalul Jiu
Curba P-Δ
25
20
incarcare (λ)
Factor de
15
10
Mod_spatial
Se atinge σc 5
Punct de bifurcare
0
0 0.5 1 1.5 2 2.5
Deplasare [m]
Figura VII.33 Curba P − Δ , tablier tipizat ISPCF
243
METALICE
Curba P-Δ
30
25
20
incarcare (λ)
Factor de
15
10
Mod_sp_drept
Mod_sp_oblic
Se atinge σc 5
Punct de bifurcare
0
0 0.5 1 1.5 2
Deplasare [m]
.
Figura VII.34 Curba P − Δ , pod peste râul Olt
Curba P-Δ
30
25
20 Punct limitå
incarcare (λ)
Factor de
15
Punct de bifurcare
10
5 Mod_spatial
Se atinge σc
0
0 0.5 1 1.5 2 2.5 3
Deplasare [m]
Figura VII.35 Curba P − Δ , pod pe linia Podul Iloaiei-Hîrlău
În figurile VII.32–VII.35, în curbele încărcare-deplasare a fost monitorizată

deplasarea punctului situat pe talpa superioară, în secţiunea de mijloc a
tablierului, aşa cum s-a arătat în figura VII.25.
244
Din analizele efectuate, se poate concluziona că toate structurile analizate

îşi pierd stabilitatea prin bifurcarea echilibrului. Urmărind formele proprii de
pierdere a stabilităţii, se observă că tendinţa de flambaj a tălpii superioare este
către o formă antisimetrică cu trei semiunde. Acest lucru poate fi interpretat dacă
se are în vedere faptul că deformata tălpii superioare depinde de rigiditatea
semicadrelor formate din antretoaze, montanţi şi diagonale. Deşi intuiţia ar spune
că tendinţa de flambaj general ar fi cu o semiundă şi cu ambele tălpi
deformându-se către interiorul structurii datorită faptului că acestei forme îi
corespunde valoarea minimă a energiei de deformaţie, lucrurile pot fi
interpretate. Conform celor arătate în paragraful IV.3.2.3, dacă se consideră că
antretoaza se comportă ca o grindă rezemată elastic pe lonjeroni, iar în punctele
de la capete, unde se realizează prinderea de montanţi există resoturi cu o
anumită rigiditate la rotire, atunci în lumina celor arătate în paragraful mai sus
meţionat, tendinţa de deformare a antretoazei ar fi cu un număr de semiunde
m=1.86. Acestă valoare este mai apropiată de 2 decât de 1 şi deci ar putea
constitui o explicaţie pentru forma antisimetrică a deformatei de flambaj a tuturor
structurilor analizate.
În cazul în care analiza este limitată la atingerea limitei de curgere într-un
punct al secţiunii transversale a tălpii superioare (care reprezintă elementul cel
mai solicitat pentru toate tablierele), problema de stabilitate se transformă într-o
problemă de rezistenţă, factorul de încărcare λ variind între 40.9 % şi 64.3 % din
valoarea aceluiaşi factor corespunzând ipotezei materialului infinit liniar elastic.
VII.7.5 Modalităţi de considerare în modelare a imperfecţiunilor

geometrice
VII.7.5.1 Influenţa formei imperfecţiunii asupra stabilităţii tălpii comprimate
Pentru a studia influenţa formei imperfecţiunii de execuţie asupra valorii

factorului de încărcare λ , la care se produce fenomenul de flambaj lateral al
tălpii comprimate, au fost considerate abateri de la forma rectilinie a tălpii în plan
245
METALICE
perependicular pe planul grinzilor principale, deoarece s-a considerat că acestea

au o influenţă mai mare în fenomenul de pierdere de stabilitate, decât
imperfecţiuni ale barelor situate în planul grinzilor principale.
Abaterile de la axa rectilinie a barei au fost considerate presupunând
existenţa unei deformate sinusoidale cu una, două şi trei semiunde, ecuaţia
curbei deformate fiind de forma:
nπx i
e i = e0 sin (VII.98)
L
în care:
e i reprezintă valoarea deformatei în secţiunea curentă;
e0 reprezintă valoarea maximă a deformatei în punctul aparţinând tălpii
superioare şi situat în mijlocul deschiderii podului;
n reprezintă numărul de semiunde considerate pentru definirea funcţiei
axei deformate;
x i este abscisa curentă pentru valoarea e i a funcţiei;
L este deschiderea tablierului analizat.
Valoarea maximă e0 a fost considerată pe baza specificaţiilor făcute în
normele europene DIN 18800 şi EUROCODE 3 (Part 1.1) [102], [103], fiind
L L
adoptate valori între şi . Studiul a fost realizat pentru toate cele 4
2000 500
L
tabliere, considerând cazul cel mai defavorabil cu e0 având valoarea .
500
Forma iniţială defomată a tălpii superioare în sens transversal structurii a
fost obţinută prin modificarea coordonatelor nodurilor situate la partea superioară
a semicadrelor formate din montanţi, diagonale şi antretoaze ale grinzii cu
zăbrele, sau numai din montanţi şi antretoaze, pentru structurile care au şi
montanţi suplimentari (tablierul tipizat ISPCF, tablierul peste râul Olt).
Formele deformatei iniţiale considerate în analiză sunt prezentate în figura
VII.36.
246
ei
ei
B
B
L L
a) 1 semiundă sensuri opuse (1s_so) b) 1 semiundă acelaşi sens (1s_as)

ei
ei
B
B
L L
c) 2 semiunde sensuri opuse (2s_so) d) 2 semiunde acelaşi sens (2s_as)

ei
ei
B
B
L L
e) 3 semiunde sensuri opuse (3s_so) f) 3 semiunde acelaşi sens (3s_as)

Figura VII.36
În figurile de mai sus L reprezintă deschiderea tablierului, iar B lăţimea

acestuia. Nu s-au analizat cazuri cu o valoare n > 3 , deoarece din analiza
valorilor proprii s-a dedus că prima formă proprie de pierdere a stabilităţii este cu
3 semiunde.
Rezultatele analizei geometric neliniare efectuate pe cele 4 tabliere au
condus la realizarea curbelor încărcare-deplasare ( P − Δ ) prezentate în figurile
VII.37–VII.39 pentru podul peste Canalul Jiu.
Pentru a putea trage o concluzie asupra formei celei mai defavorabile a
imperfecţiunii, curbele P−Δ au fost cuplate câte trei corespunzând
imperfecţiunilor iniţiale în acelaşi sens, respectiv în sensuri opuse, obţinându-se
graficele din figurile VII.40–VII.41.
247
METALICE
Curbe P-Δ
Deformata initiala - 1 semiunda
12
10
incarcare (λ )
8
Factor de
1S_SO
4
1S_AS
0
0 0.2 0.4 0.6 0.8 1
Deplasare [m]
Figura VII.37
Curbe P-Δ
Deformata initiala - 2 semiunde
12
10
8
incarcare (λ)
Factor de
4 2S_SO
2S_AS
2
0
0 0.1 0.2 0.3 0.4 0.5 0.6
Deplasare [m]
Figura VII.38
248
Curbe P-Δ
Deformata initiala - 3 semiunde
12
10
8
incarcare (λ)
Factor de
4 3S_SO
3S_AS
2
0
0 0.2 0.4 0.6 0.8 1
Deplasare [m]
Figura VII.39
Curbe P-Δ
12
10
8
incarcare (λ)
Factor de
1S_SO
4
2S_SO
3S_SO
2
0
0 0.1 0.2 0.3 0.4 0.5 0.6 0.7
Deplasare [m]
Figura VII.40
249
METALICE
Curbe P-Δ
12
10
8
incarcare (λ)
Factor de
1S_AS
4
2S_AS
3S_AS
2
0
0 0.2 0.4 0.6 0.8 1
Deplasare [m]
Figura VII.41
Se poate observa, din figurile prezentate mai sus, că cel mai defavorabil tip
de imperfecţiune este corespunzător situaţiei în care deformata iniţială a axei
barei are trei semiunde orientate în acelaşi sens, raportat la axa longitudinală a
tablierului. Trebuie precizat faptul că indiferent de forma imperfecţiunii iniţiale,
defomata tălpii superioare tinde către o formă asemănătoare celei prezentate în
figura VII.42 (pentru tablierul tipizat ISPCF), lucru valabil pentru toate tablierele
analizate.
Figura VII.42
Prin forma imperfecţiunii iniţiale presupuse, una dintre grinzile principale

este “ajutată” să flambeze lateral, deplasările transversale ale grinzilor fiind
diferite.
250
În continuare, în figurile VII.43–VII.47 sunt prezentate graficele

corespunzătoare tablierului tipizat ISPCF pentru situaţia deformatei iniţiale cu
una două şi trei semiunde, precum şi comparativ, graficele cuprinzând toate
formele deformatei iniţiale, în situaţia când defomaţiile sunt în acelaşi sens şi în
sensuri opuse.
Curbe P-Δ
Deformata initiala 1 semiunda
6
incarcare (λ)
5
Factor de
3 1S_SO
1S_AS
2
0
0 0.1 0.2 0.3 0.4 0.5 0.6 0.7 0.8 0.9
Deplasare [m]
Figura VII.43
Curbe P-Δ
Deformata initiala 2 semiunde
10
9
8
7
incarcare (λ )
Factor de
6
5
4
3 2S_SO
2 2S_AS
1
0
0 0.2 0.4 0.6 0.8 1
Deplasare [m]
Figura VII.44
251
METALICE
Curbe P-Δ
5
incarcare (λ)
Factor de
2 3S_SO
3S_AS
1
0
0 0.2 0.4 0.6 0.8 1 1.2
Deplasare [m]
Figura VII.45
Curbe P-Δ
6
incarcare (λ )
Factor de
3
1S_SO
2
2S_SO
1 3S_SO
0
0 0.2 0.4 0.6 0.8 1 1.2
Deplasare [m]
Figura VII.46
252
Curbe P-Δ
10
9
8
7
incarcare (λ)
Factor de
6
5
4 1S_AS
3 2S_AS
2 3S_AS
1
0
0 0.2 0.4 0.6 0.8 1 1.2
Deplasare [m]
Figura VII.47
Acealeaşi grafice sunt prezentate în continuare pentru tablierul podului

peste râul Olt, în figurile VII.48–VII.52.
Curbe P-Δ
Deformata initinala cu 1 semiunda
9
8
7
6
incarcare (λ)
Factor de
5
4
3 1S_SO
2 1S_AS
1
0
0 0.1 0.2 0.3 0.4 0.5 0.6 0.7 0.8 0.9
Deplasare [m]
Figura VII.48
253
METALICE
Curbe P-Δ
Deformata initiala cu 2 semiunde
12
10
incarcare (λ )
8
Factor de
4 2S_SO
2S_AS
2
0
0 0.1 0.2 0.3 0.4 0.5 0.6 0.7
Deplasare [m]
Figura VII.49
Curbe P-Δ
Deformata initiala cu 3 semiunde
12
10
incarcare (λ )
8
Factor de
4
3S_SO
3S_AS
2
0
0 0.2 0.4 0.6 0.8 1 1.2 1.4
Deplasare [m]
Figura VII.50
254
Curbe P-Δ
12
10
8
incarcare (λ )
Factor de
4 1S_SO
2S_SO
3S_SO
2
0
0 0.2 0.4 0.6 0.8 1 1.2
Deplasare [m]
Figura VII.51
Curbe P-Δ
12
10
8
incarcare (λ )
Factor de
4 1S_AS
2S_AS
2 3S_AS
0
0 0.2 0.4 0.6 0.8 1 1.2 1.4
Deplasare [m]
Figura VII.52
În figurile VII.53–VII.57 sunt arătate graficele pentru podul de pe linia Podul

Iloaiei-Hîrlău, ţinând seama de numărul de semiunde ale deformatei iniţiale şi de
255
METALICE
sensul în care sunt introduse abaterile de la axa rectilinie a tălpii superioare,

precum şi cele două grafice comparative cuprinzând în acelaşi grafic toate
tipurile de imperfecţiuni în sensuri opuse sau în acelaşi sens.
Curbe P-Δ
Deformata initiala 1 semiunda
18.00
16.00
14.00
12.00
incarcare (λ)
Factor de
10.00
8.00
6.00
1S_SO
4.00
1S_AS
2.00
0.00
0.00 0.20 0.40 0.60 0.80 1.00 1.20 1.40
Deplasare [m]
Figura VII.53
Curbe P-Δ
16.00
14.00
12.00
incarcare (λ )
10.00
Factor de
8.00
6.00
4.00 2S_SO
2S_AS
2.00
0.00
0.00 0.10 0.20 0.30 0.40 0.50 0.60 0.70 0.80 0.90
Deplasare [m]
Figura VII.54
256
Curbe P-Δ
10.00
9.00
8.00
7.00
incarcare (λ )
Factor de
6.00
5.00
4.00
3.00 3S_SO
2.00 3S_AS
1.00
0.00
0.00 0.20 0.40 0.60 0.80 1.00 1.20
Deplasare [m]
Figura VII.55
Curbe P-Δ
12.00
10.00
8.00
incarcare (λ )
Factor de
6.00
4.00 1S_SO
2S_SO
2.00 3S_SO
0.00
0.00 0.20 0.40 0.60 0.80 1.00 1.20
Deplasare [m]
Figura VII.56
257
METALICE
Curbe P-Δ
14.00
12.00
10.00
incarcare (λ )
Factor de
8.00
6.00
1S_AS
4.00 2S_AS
3S_AS
2.00
0.00
0.00 0.20 0.40 0.60 0.80 1.00 1.20
Deplasare [m]
Figura VII.57
VII.7.5.2 Influenţa mărimii imperfecţiunii asupra stabilităţii tălpii comprimate
Valoarea maximă a abaterii de la axa rectilinie a barei (tălpii comprimate) a

1
fost luată în considerare în 5 situaţii distincte şi anume: e0 = L,
500
1 1 1 1
L, L, L, L . Pe baza acestor excentricităţi iniţiale s-au stabilit
750 1000 1500 2000
poziţiile deformate ale tălpii comprimate pentru toate cele 4 tabliere de pod
analizate. În analizele numerice efectuate a fost luat în considerare numai cazul
în care deformaţiile iniţiale sunt în acelaşi sens, aceasta fiind cea mai
defavorabilă situaţie, aşa cum s-a demonstrat în paragraful precedent.
Analizele geometric neliniare efectuate pe toate cele 4 structuri discrete
considerate au urmărit realizarea unor înfăşurători de curbe încărcare-deplasare
P − Δ , care să reliefeze influenţa pe care o are mărimea abaterii de la axa
rectilinie a barei asupra factorului de încărcare corespunzător flambajului lateral
al tălpii comprimate.
S-a urmărit de asemenea evoluţia deplasărilor pentru cele 5 valori ale lui e0 ,
rezultând apoi o comparaţie cu situaţia în care structura ar fi considerată ideală.
258
Curbe P-Δ
12
10
8 e0=0
incarcare (λ)
Factor de
e0=L/2000
6 e0=L/1500
e0=L/1000
4 e0=L/750
e0=L/500
2
0
0 0.2 0.4 0.6 0.8 1
Deplasare [m]
Figura VII.58 Pod peste Canalul Jiu
Curbe P-Δ
12
10
8
incarcare (λ)
Factor de
e0=0
6
e0=L/2000
e0=L/1500
4
e0=L/1000
e0=L/750
2 e0=L/500
0
0 0.2 0.4 0.6 0.8 1 1.2 1.4 1.6 1.8
Deplasare [m]
Figura VII.59 Tablier tipizat ISPCF
259
METALICE
Curbe P-Δ
12
10
8
incarcare (λ )
Factor de
e0=0
6 e0=L/2000
e0=L/1500
4 e0=L/1000
e0=L/750
e0=L/500
2
0
0 0.2 0.4 0.6 0.8 1 1.2 1.4
Deplasare [m]
Figura VII.60 Tablier pod peste râul Olt
Curbe P-Δ
7.00
6.00
5.00
incarcare (λ )
Factor de
4.00 e0=0
e0=L/2000
3.00 e0=L/1500
e0=L/1000
2.00 e0=L/750
e0=L/500
1.00
0.00
0.00 0.10 0.20 0.30 0.40 0.50 0.60 0.70 0.80
Deplasare [m ]
Figura VII.61 Tablier pe linia Podul Iloaiei-Hîrlău
În figurile VII.58–VII.61 sunt reprezentate înfăşurătorile curbelor P − Δ

pentru toate cele 4 structuri de pod analizate, iar în tabelul VII.2 sunt date
260
comparativ valorile factorului de încărcare λ în cazul structurii ideale, în cazul

celei mai mari valori a imperfecţiunii L/500 şi în cazul valorii celei mai mici a
imperfecţiunii L/2000, pentru situaţia în care se atinge σ c (limita de curgere) într-
un punct al secţiunii tălpii comprimate.
Tabelul VII.2
λ pentru λ pentru
λ pentru structura cu structura cu
Diferenţe
Tablierul structura ideală 1 1
e0 L la e0 L la (%)
la σc 2000 500
σc σc
Pod peste Canalul Jiu 2.9990 2.599 2.196 13.3-26.8
Tablier tipizat ISPCF 3.3989 2.797 2.184 17.7-35.7
Tablie peste râul OLT 3.9992 3.396 2.581 15.1-35.5
Tablier Podul Iloaiei-Hîrlău 2.996 2.593 1.78 13.5-40.6
Pentru a evidenţia influenţa mărimii imperfecţiunii asupra deplasărilor

punctului situat pe talpa superioară, s-a realizat tabelul VII.3, în care sunt date
comparativ valorile deplasărilor în momentul atingerii lui σ c pentru structura
ideală şi pentru structura afectată de imperfecţiunile de execuţie.
Tabelul VII.3
λ pentru λ pentru
Diferenţe
Tablierul structura 1 1
e0 L la e0 L la (%)
ideală la v max 2000 500
v max v max
261
METALICE
Dacă s-ar adopta ca şi criteriu de limitare a analizei criteriul deplasărilor,

atunci este posibil ca analiza să fie condusă aşa cum se va arăta în continuare.
Pornind de la ideea că deplasările totale transversale ale punctului monitorizat se
compun din mărimea imperfecţiunii iniţiale e0 şi dintr-un surplus de deplasare
apărut ca urmare a calculului de ordinul II (analiza geometric neliniară) notat cu
v , atunci se poate scrie relaţia:
V = v + e0 (VII.99)
unde V reprezintă deplasarea totală a punctului situat pe talpa superioară. Se
propune în continuare ca şi caz de studiu situaţia în care valoarea lui v , deci a
sporului de deplasare, să nu depăşească mărimea lui e0 , adică L/500. Aceasta
rezidă în faptul ca V să nu depăşească valoarea L/250 ( L fiind deschiderea
elementului), valoare pentru săgeata iniţială ce se regăseşte în normele DIN
18800 şi EUROCODE 3 [102], [103], pentru elemente izolate cu secţiune
casetată ce au grosimi ale platbandelor mai mici decât 30 mm.
În tabelul VII.4 sunt date valorile factorului de încărcare λ , în cazul
1 1
structurii ideale, a celei cu e 0 = L şi cu e 0 = L.
2000 500
Tabelul VII.4
λ pentru λ pentru
Diferenţe
Tablierul structura 1 1
e0 L la e0 L la (%)
ideală la v max 2000 500
v max v max
Din rezultatele prezentate în cadrul acestui paragraf se distinge clar faptul

ca atât forma imperfecţiunii iniţiale cât mai ales mărimea ei au efecte
defavorabile atât asupra valorii încărcării, fie ea încărcare critică de flambaj, în
cazul materialului considerat infinit liniar elastic, fie încărcare ultimă, când analiza
262
este oprită la atingerea lui σ c într-un punct al secţiunii, dar şi asupra deplasărilor
transversale pe care le au în procesul de deformare tălpile superioare.
Se poate observa din graficele prezentate că valoarea încărcării de flambaj
a tălpii superioare se reduce în mod semnificativ, chiar pentru valori mici ale
imperfecţiunii.
Indiferent de forma iniţială a imperfecţiunii, deformata în momentul atingerii
limitei de curgere pe secţiune tinde să aibă trei semiunde. Cea mai defavorabilă
formă pentru abaterile de la forma rectilinie a barei a rezultat cea cu trei
semiunde. Deplasările transversale ale celor două grinzi principale, în situaţia
cea mai defavorabilă impusă de imperfecţiunea iniţială, sunt diferite, una dintre
grinzi fiind “ajutată “ în defomarea ei, iar deplasarea celeilalte este limitată,
datorită semicadrelor transversale şi conlucrării spaţiale dintre elementele
structurii. Totuşi, dacă se adoptă un număr suficient de mare de paşi de
încărcare se poate demonstra că de la un anumit nivel al încărcarii situaţia se
poate schimba în ceea ce priveşte deplasările transversale ale grinzilor
principale.
Aşa cum se poate vedea din compararea valorilor tin tabelele VII.2, VII.3 şi
VIî.4 rezultă că mai restrictiv este criteriul de rezistenţă când se limitează analiza
la atingerea lui σ c , decât în cazul în care analiza este limitată la valoarea
maximă a surplusului de deplasare v . Totuşi trebuie remarcat faptul că dacă se
restricţionează foarte mult valoarea lui v , atunci este posibil ca al doilea criteriu,
al deformatelor maxime, să devină mai restrictiv.
În standardul românesc SR 1911 [106] sunt date valori cu privire la
deplasarea laterală elastică a tablierelor de poduri metalice de cale ferată.
1
Aceste valori, foarte restrictive ( L sau R min = 1700m , cu R raza de curbură
5000
a deformatei) demonstrează faptul că în aceste situaţii cel mai restrictiv devine
criteriul deplasărilor.
263
METALICE
VII.7.5.3 Influenţa variaţiei înălţimii grinzilor principale asupra stabilităţii

tălpii comprimate
Pentru a studia influenţa acestui parametru asupra stabilităţii şi calculului de

ordinul II al tălpii comprimate, s-a considerat că toate cele 4 tabliere de pod
analizate sunt afectate de imperfecţiunea iniţială de valoare maximă, iar forma
defomatei iniţiale a fost aleasă cu trei semiunde.
Domeniul de variaţie al înălţimii a fost ales astfel încât să se păstreze
parametri precizaţi de standardele în vigoare referitori la geometria podurilor
metalice realizate în soluţia pe grinzi cu zăbrele. Astfel, limitele minimă şi
maximă ale înălţimii au fost stabilite pentru toate tablierele astfel încât unghiul de
înclinare al diagonalelor să fie cuprins între 45o-60o.
Deşi au fost efectuate analize geometric neliniare pentru câte 10 valori de
înălţime la fiecare dintre structuri, totuşi în graficele ce vor fi prezentate în
continuare s-a reprezentat variaţia factorului de încărcare cu înălţimea grinzii
numai pentru anumite valori ale acesteia din urmă. Acest lucru s-a datorat
faptului că, în domeniul de variaţie al unghiurilor considerate, paşii de înălţime
aleşi nu variau foarte mult şi diferenţele nu erau semnificative.
S-au ales pentru exemplificare acele valori ale înălţimii care ilustrează în
mod evident influenţa variaţiei înălţimii grinzilor asupra valorii încărcării de
flambaj sau ultime şi asupra deplasărilor tălpii comprimate.
În figurile VII.62– VII.65 sunt prezentate înfăşurătorile curbelor încărcare-
deplasare P − Δ , rezultate din analize geometric neliniare, pentru toate
tablierele.
Valorile factorilor de încărcare λ pentru care se atinge σ c şi valorile
deplasării transversale a tălpii sunt date în tabelele VII.5 şi VII.6 pentru înălţimile
maximă şi minimă considerate.
264
Curbe P-Δ
12
10
8
incarcare (λ)
Factor de
6
H=4.20 m
H=4.60 m
4
H=5.70 m
H=6.60 m
2
0
0 0.2 0.4 0.6 0.8 1 1.2
Deplasare [m ]
Curbe P-Δ
12
10
8
incarcare (λ)
Factor de
6
H=5.50 m
H=7.10 m
4
H=8.47 m
H=9.50 m
2
0
0 0.2 0.4 0.6 0.8 1 1.2 1.4 1.6 1.8 2
Deplasare [m]
265
METALICE
Curbe P-Δ
12
10
8
incarcare (λ)
Factor de
6 H=4.80m
H=5.80m
4 H=7.20m
H=8.40m
2
0
0 0.2 0.4 0.6 0.8 1 1.2 1.4 1.6
Deplasare [m]
Figura VII.64 Pod peste râul Olt
Curbe P-Δ
7.00
6.00
5.00
incarcare (λ)
Factor de
4.00
3.00
H=4.18 m
H=5.00 m
2.00
H=5.70 m
H=6.20 m
1.00
0.00
0 0.1 0.2 0.3 0.4 0.5 0.6 0.7 0.8 0.9
Deplasare [m]
266
Tabelul VII.5
λ la σ c λ la σ c Diferenţe
Tablier
pentru Hminim pentru H maxim (%)
Pod peste Canalul Jiu 1.997 2.786 28.3

Tablier tipizat ISPCF 1.596 2.179 26.7
Pod peste râul Olt 1.994 2.768 27.9
Tablier Podul Iloaiei-Hîrlău 1.780 2.15 17.2
Tabelul VII.6
Δ la σ c Δ la σ c Diferenţe
Tablier
pentru Hminim pentru H maxim (%)
Pod peste Canalul Jiu 0.0393 0.0753 47.8

Tablier tipizat ISPCF 0.0504 0.0939 46.3
Pod peste râul Olt 0.0462 0.0859 46.2
Tablier Podul Iloaiei-Hîrlău 0.0760 0.100 24.0
Scăderea factorului de încărcare la care se atinge σ c odată cu creşterea

înălţimii poate fi explicată prin faptul că solicitările axiale în talpa superioară scad
odată cu creşterea înălţimii. Se poate observa din tabelele prezentate mai sus că
variaţia înălţimii influenţează şi ea într-o măsură destul de mare atât valoarea
încărcării ultime cât şi valoarea deplasărilor pentru tablierele studiate.
În ceea ce priveşte valoarea încărcării de flambaj (factorului de încărcare) în
ipoteza materialului infinit liniar-elastic, se poate vedea, urmărind înfăşurătorile
prezentate în fig. VII.62–VII.65, că aceasta scade cu creşeterea înălţimii. Totuşi,
scăderea nu este la fel de pronunţată ca în cazul arătat la influenţa formei şi
mărimii imperfecţiunii iniţiale.
Ţinând seama de forma şi mărimea celei mai defavorabile imperfecţiuni de
L
execuţie iniţiale (cu 3 semiunde şi e0 = ) s-a analizat distribuţia eforturilor
500
unitare normale σ în câteva din barele fiecăruia dintre cele 4 tabliere metalice
analizate. În figurile VII.66–VII.69 este reprezentată evoluţia eforturilor unitare în
funcţie de factorul de încărcare λ pentru următoarele bare, cele mai solicitate, ale
267
METALICE
fiecărui tablier: talpa superioară, talpa inferioară, diagonala de capăt, antretoază

curentă, lonjeron curent.
Variatia eforturilor unitare σ
2.5
2
incarcare (λ)
Factor de
1.5
TS_III-V
TI_4-5
1 D_0-I
Antret_c
0.5 Lonj_cen
0
0 300 600 900 1200 1500 1800 2100 2400 2700
2
Efort unitar σ, [daN/cm ]
2.5
2
incarcare (λ)
Factor de
1.5 TS_III-V
TI_4-5
1 D_0-I
Antret_c
0.5 Lonj_c
0
0 500 1000 1500 2000 2500
2
268
2.5
2
incarcare (λ)
Factor de
TS_VII-V
1.5 TI_6-5_5-4
Diag_IX-10
1 Lonj_c
Antret_c
0.5
0
0 500 1000 1500 2000 2500 3000
2
Figura VII.68 Tablier peste râul Olt
1.8
1.6
1.4
1.2
incarcare (λ)
Factor de
1
TS_V-VI
0.8 TI_5-6
D_I-2
0.6
Lonj_c
0.4 Antret_c
0.2
0
0 500 1000 1500 2000 2500 3000 3500
2
269
METALICE
Pentru realizarea graficelor prezentate anterior s-a considerat ca şi criteriu

de oprire al analizei momentul în care, în elementul de talpă superioară cel mai
solicitat, se atinge într-un punct al secţiunii valoarea lui σ c . Poziţia fiecărei bare
(pentru care este dată distribuţia lui σ ) în structură se poate aprecia cu ajutorul
indicilor barei şi urmărind figurile VII.17–VII.20.
Variaţia eforturilor unitare este aproape liniară până la apariţia curgerii, lucru
ce demonstrează faptul că deplasările structurii nu au devenit foarte mari, astfel
încât valorile momentelor încovoietoare M y în raport cu axa faţa de care se
produce flambajul lateral (axa verticală y), nu aduc încă un aport substanţial în
evaluarea eforturilor unitare.
VII.7.5.4 Efectul prezenţei ranforţilor cadrelor transversale asupra stabilităţii

tălpii comprimate
În toate analizele geometric neliniare efectuate pentru cele 4 tabliere nu s-a

ţinut seama de efectul favorabil al prezenţei ranforţilor semicadrelor transversale
asupra stabilităţii tălpii comprimate. Pentru a avea o măsură a acestei influenţe,
s-a analizat cazul tablierului peste Canalul Jiu. Schema de discretizare a
structurii nu s-a modificat, ci s-a ţinut seama de existenţa ranforţilor utilizând
metoda din SR 1911 [106], metodă în care ranfortul este împărţit în mai multe
zone, caracteristicile geometrice ale montantului fiind modificate astfel încât să
cuprindă şi sporul de rigiditate oferit de ranforţi.
Relaţia de calcul pentru stabilirea momentelor de inerţie în cazul montanţilor
cu secţiune variabilă sau a celor care au ranfort este:
h3
Im = (VII.100)
h 3 ni − h 3 ns
∑
In
în care:
h este distanţa de la centrul de greutate al tălpii comprimate până la
muchia superioară a antretoazei;
270
hns , hni este distanţa de la centrul de greutate al tălpii comprimate la limita

superioară, respectiv inferioară, a tronsonului de montant (cu
ranfort) considerat;
In este momentul de inerţie mediu al montantului cu ranfort pe
tronsonul n.
În figura VII.70 se poate vedea semnificaţia distanţelor h din relaţia (VII.
100) de mai sus. Forma secţiunii transversale a montantului la care se adaugă
cea a ranfortului, precum şi modificarea caracteristicilor geometrice este dată în
tabelul VII.7.
Figura VII.70
În tabelul VII.7, elementele desenate punctat alcătuiesc secţiunea

ranfortului, variabilă pe înălţimea sa. Aria medie a tronsoanelor ranfortului, cât şi
momentul de torsiune mediu necesare ca date de intrare în programul de calcul
cu elemente finite LUSAS pentru analiza geometric neliniară, s-au calculat pe
baza unor relaţii asemănătoare relaţiei (VII.100).
271
METALICE
Tabelul VII.7
Curbe P-Δ
18
16
14
12
incarcare (λ)
Factor de
10
6
Model_fara_ranfort
4
Model_cu_ranfort
2
0
0 0.2 0.4 0.6 0.8 1 1.2 1.4 1.6
Deplasare [m]
Figura VII.71
272
Curbe P-Δ
2.5
2
incarcare (λ)
Factor de
1.5
Model_fara_ranfort
0.5 Model_cu_ranfort
0
0 0.005 0.01 0.015 0.02 0.025 0.03 0.035 0.04 0.045
Deplasare [m]
Figura VII.72
Analiza geometric neliniară a fost realizată ţinând seama de cazul cel mai
defavorabil al imperfecţiunii iniţiale de execuţie, cu trei semiunde şi valoarea
1
maximă e 0 = L . În figura VII.71 sunt prezentate curbele încărcare-deplasare
500
( P − Δ ) pentru cazul structurii cu deformaţie iniţială, dar fără ranfort şi ale
structurii care prezintă ranfort, iar în figura VII.72 aceleaşi curbe sunt limitate la
atingerea lui σ c pe secţiunea tălpii structurii care nu are ranfort. Se poate
obsserva, că în situaţia în care analiza este oprită la atingerea lui σ c pe
secţiune, diferenţa între deplasările transversale ale nodului situat pe talpa
superioară în mijlocul deschiderii (fig. VII.25) diferă cu aproximativ 9.6 %.
Pentru a vedea ce efect ar avea prezenţa ranfortului pentru o înălţime mai
mare a grinzilor principale, în aceleaşi ipoteze ale deformatei iniţiale, a fost
analizat şi cazul corespunzător înălţimii maxime H = 6.60 m (din considerente de
geometrie), la care pot ajunge grinzile principale ale tablierului podului peste
Canalul Jiu. Curbele P − Δ rezultate sunt date în figura VII.73, iar curbele limitate
la atingerea lui σ c în figura VII.74.
273
METALICE
Curbe P-Δ
14
12
10
incarcare (λ)
Factor de
4 Mod_fara_ranfort
Mod_cu_ranfort
2
0
0 0.2 0.4 0.6 0.8 1 1.2 1.4 1.6 1.8
Deplasare [m]
Figura VII.73
Curbe P-Δ
2.5
2
incarcare (λ)
Factor de
1.5
1
Mod_fara_ranfort
Mod_cu_ranfort
0.5
0
0 0.01 0.02 0.03 0.04 0.05 0.06 0.07 0.08
Deplasare [m]
Figura VII.74
Analizând figura VII.74 se constată că în acest caz, diferenţa înregistrată

între deplasările transversale extrase din curbele P − Δ pentru acelaşi punct al
structurii, se situează în jurul valorii de 6.6 %.
274
Din analizele efectuate pe structura cu ranfort se poate concluziona că

prezenţa ranfortului influenţează într-o oarecare măsură, chiar dacă nu
semnificativ, încărcărea critică de flambaj (factorul de încărcare λ ) lateral a tălpii
comprimate (lucru ce se poate deduce din curba P − Δ acolo unde ea devine
tangentă la o dreaptă orizontală), încărcarea la atingerea limitei de curgere şi
deplasările în sens transversal ale tălpii.
Se constată de asemenea că influenţa ranfortului se modifică cu înălţimea
grinzilor principale, ea diminuându-se pe măsură ce înălţimea grinzilor principale
creşte. Trebuie menţionat faptul că toate caracteristicile geometrice ale
montantului cu ranfort au fost recalculate pentru cazul înălţimii de 6.60 m.
VII.7.5.5 Influenţa tipului de contravântuire superioară asupra stabilităţii

tălpii comprimate
Contravântuirile sunt elemente ce asigură legătura între grinzile principale

ale suprastructurii unui pod.
Pentru înălţimi mari ale grinzilor principale cu zăbrele, în vederea limitării
deplasărilor laterale ale tălpilor superioare, ce pot apărea ca urmare a producerii
fenomenului de flambaj, dar şi pentru reducerea lungimilor de flambaj şi a
solicitărilor pe secţiunea tălpii se prevăd sisteme de contravântuiri superioare.
În funcţie de rigiditatea semicadrelor transversale, de înălţimea grinzilor
principale şi de solicitările la care este supus tablierul de pod, contavântuirea
superioară poate fi, ţinând seama de geometria ei, de mai multe feluri. Cele mai
utilizate sisteme de contravântuire sunt: contravântuirile realizate doar din rigle
transversale dispuse între grinzile principale (utilizate mai des la podurile în arce
acolo unde arcele şi tablierul sunt foarte flexibile în sens transversal şi pot
apărea fenomene de pierdere a stabilităţii), sisteme de contravântuire în K şi
sisteme de contravântuire în X.
Dispunerea contravântuirilor superioare trebuie să ţină seama de gabaritele
vehiculelor care circulă pe pod, gabarite ce sunt specificate pentru lucrările de
artă în standardul românesc STAS 4392/84 [120].
275
METALICE
Pentru a analiza influenţa sistemelor de contravântuire asupra stabilităţii

tablierelor de poduri metalice pe grinzi cu zăbrele a fost studiat tablierul tipizat
proiectat la ISPCF ale cărui formă şi dimensiuni au fost prezentate în figura VII.18
Structura s-a considerat afectată de imperfecţiuni de execuţie, modelate prin
considerarea unor abateri de la axa rectilinie, în sens transversal, ale tălpii
superioare. Forma iniţială deformată a fost considerată cea cu trei semiunde în
acelaşi sens, iar mărimea imperfecţiunii a presupus existenţa valorii maxime
L
e0 = .
500
Analiza geometric neliniară a fost efectuată în patru situaţii distincte:
− pod fără contravântuire superioară;
− pod cu contravântuire formată doar din rigle transversale;
− pod cu contravântuire formată din rigle transversale şi diagonale dispuse
în formă de X;
− pod cu contravântuire formată din rigle transversale şi diagonale dispuse
în formă de K.
Caracteristicile geometrice ale riglelor transversale şi ale diagonalelor de
contravântuire sunt cele prezentate în tabelul A.2 din Anexă.
Încărcarea a fost aplicată într-un număr suficient de mare de paşi astfel
încât să poată fi atins momentul când talpa superioară comprimată tinde să-şi
piardă stabilitatea.
În figura VII.75 sunt reprezentate curbele încărcare-deplasare P − Δ pentru
situaţiile în care modelul nu are contravântuire superioară şi pentru cazul în care
la partea superioară a tablierului există doar rigle transversale.
În analiza geometric neliniară nu au fost întâlinite, pe parcursul soluţiei pentru
numărul de paşi considerat, puncte critice, dar din analiza celor două curbe se
poate distinge clar creşterea încărcării (a factorului de încărcare λ ), datorită
prezenţei riglelor, la care structura tinde să-şi piardă stabilitatea. Concomitent se
observă o reducere a deplasărilor punctului situat pe talpa superioară în mijlocul
deschiderii.
276
Curbe P-Δ
18
16
14
12
incarcare (λ)
Factor de
10
6
Model_fara_CVS
4 Model_cu_rigle
2
0
0 0.2 0.4 0.6 0.8 1 1.2 1.4 1.6 1.8 2
Deplasare [m]
Figura VII.75
Curbe P-Δ
50
45
40
35
incarcare (λ)
Factor de
30
25
20
15
10
5 CVSup_X
0
0 0.01 0.02 0.03 0.04 0.05 0.06 0.07 0.08
Deplasare [m]
Figura VII.76 Tablier cu CVSup în X
277
METALICE
Curbe P-Δ
50
45
40
35
incarcare (λ)
Factor de
30
25
20
15
10
CVSup_K
5
0
0 0.1 0.2 0.3 0.4 0.5
Deplasare [m]
Figura VII.77 Tablier cu CVSup în K
În figurile VII.76 şi VII.77 sunt prezentate curbele P − Δ în celelalte două

cazuri, în care structura este prevăzută cu sisteme de contravântuire în X,
respectiv în K.
Urmărind figurile prezentate mai sus se poate constata cu uşurinţă faptul că
cea mai mare rigiditate a structurii se obţine, aşa cum era de aşteptat, în situţia
sistemului de contravântuire în X. Diferenţele între deplasări sunt evidente şi
acesta a fost şi motivul pentru care nu au fost reprezentate toate curbele P − Δ
pe acelaşi grafic.
Pentru cele două sisteme de contravântuire X şi K, s-au găsit pe parcursul
analizei geometric neliniare puncte de bifurcare, iar valorile factorilor de încăcare
( λ ) corespunzători acestor puncte sunt:
− λ = 14.477 pentru sistemul X;
− λ = 14.312 pentru sistemul K.
Se poate remarca faptul că, în timp ce pentru valoarea lui λ diferenţele sunt
mici, de numai 1.1%, diferenţa deplasărilor în momentul atingerii punctului de
bifurcare este mult mai mare de 91.2%, deplasările crescând pentru sistemul K
de peste 10 ori.
278
În cazul în care analiza geometric neliniară este oprită în momentul atingerii

limitei de curgere σ c într-un punct al secţiunii transversale a panoului de talpă
considerat (Fig. VII.25), pentru a ilustra modul în care diferitele sisteme de
contravântuire influenţează calculul de ordinul II, în tabelul VII.8 sunt precizate
valorile factorilor de încărcare şi ale deplasărilor punctului monitorizat, în
momentul opririi analizei.
Tabelul VII.8
Structura λ la atingerea lui σ c Δ la atingerea lui σ c
Tablier fără CVSup 2.184 0.0886
Tablier cu rigle 2.393 0.0528
Tablier cu CVSup în sistem K 3.200 0.00516
Tablier cu CVSup în sistem X 3.997 0.000881
În tabelul VII.9 sunt date valorile solicitărilor secţionale pentru elementul de

talpă considerat în momentul atingerii limitei de curgere pe secţiune.
Tabelul VII.9
Structura N [tf] My[tfm] Mz[tfm]
Tablier fără CVSup -435.30 -38.58 -6.71
Tablier cu rigle -479.30 -29.53 -7.689
Tablier cu CVSup în sistem K -695.90 -3.888 -11.37
Tablier cu CVSup în sistem X -851.60 -2.911 -14.20
În figura VII.78 a,b,c sunt prezentate deformatele tablierului analizat în

momentul atingerii lui σ c pe secţiunea tălpii în situaţia existenţei celor trei
sisteme de contravântuire.
279
METALICE
a) Contravântuire doar cu rigle (b) Contravântuire sistem K

transversale
c) Contravântuire sistem X
Figura VII.78
Din rezultatele analizelor efectuate pe tablierul tipizat proiectat la ISPCF

pentru mai multe tipuri de sisteme de contravântuire se poate concluziona că
tipul de contravântuire superioară influenţează în mod semnificativ atât
stabilitatea tălpii comprimate a structurii, cât şi calculul de ordinul II al acesteia.
Analizând curbele încărcare-deplasare prezentate în figurile VII.75–VII. 77
se observă o creştere mare a factorului de încărcare corespunzător producerii
fenomenului de flambaj, de la valorile aproximative (estimate din curba P − Δ ) de
6 în cazul absenţei contravântuirii superioare, respectiv 8 în cazul existenţei
riglelor, până la valorea 14 în cazul sistemelor de contravântuire în K şi X.
Trebuie menţionat că în toate analizele materialul a fost considerat infinit liniar
elastic.
Dacă problema de stabilitate se transformă în cea de rezistenţă, cu limitarea
la σ c fenomenul este acelaşi, de creştere pregnantă a valorii factorului de
încărcare, pornind de la sistemul fără contravântuiri, până la cel mai rigid, cu
contravântuiri în X. În tabelul VII.8 se poate vedea că deplasările se reduc de
280
peste 100 de ori în situaţia utilizării sistemului de contravântuire în X faţă de

cazul când nu ar exista contravântuire.
Analizând tabelul VII.9 se poate observa modul în care se schimbă
ponderea eforturilor secţionale în talpa superioară, lucru determinat de reducerea
deplasării transversale a tălpii, odată cu rigidizarea prin dispunerea
contravântuirilor superioare şi de accentuarea încovoierii în plan vertical a întregii
structuri.
Din figura VII.78 se constată că în situaţia în care există numai rigle
transversale la partea superioară a grinzii, forma deformată nu diferă mult de
situaţia în care nu este prevăzut sistem de contravântuire. În celelalte două
situaţii însă, deformaţiile transversale sunt foarte mici, accentuându-se
deplasările în plan vertical. Se observă că prezenţa celor două sisteme de
contravântuire determină structura să se deformeze ca ansamblu. Totuşi, chiar
prin prevederea sistemelor de contravântuire tendinţa deformatei de a avea trei
semiunde se păstrează.
VII.7.5.6 Influenţa imperfecţiunilor tălpii inferioare asupra stabilităţii tălpii

superioare
În continuare va fi analizată influenţa prezenţei imperfecţiunilor de diferite

forme ale tălpii inferioare asupra stabilităţii şi calculului de ordinul II al tălpii
superioare.
Studiul a fost făcut pentru tablierul podului peste râul Olt, cu considerarea
unei imperfecţiuni iniţiale la talpa superioară, cu trei semiunde în acelaşi sens şi
L
de valoare maximă e0 = . Suplimentar, s-a presupus că şi talpa inferioară a
500
grinzilor principale este imperfectă. În ceea ce priveşte mărimea imperfecţiunii,
valoarea maximă a acesteia a fost considerată egală cu cea a tălpii superioare.
Forma imperfecţiunii a fost presupusă în trei cazuri, cu o singură semiundă, cu
două semiunde şi respectiv cu trei semiunde. Semiundele tălpii inferioare au fost
considerate în toate cele trei cazuri în acelaşi sens, lucru impus de faptul că
281
METALICE
antretoazele trebuie să-şi păstreze lungimea în sens transversal podului. Totuşi,

raportat la sensul imperfecţiunii tălpii superioare, toate cele trei forme de
imperfecţiune de la talpa inferioară au fost studiate atât în cazul în care au
acelaşi sens cu imperfecţiunea tălpii superioare, cât şi in situaţia în care au sens
opus acesteia.
Efectuând analize geometric neliniare pentru toate cazurile, prin
considerarea unui număr suficient de mare de paşi, s-au putut trasa curbele
încărcare-deplasare prin comparaţie cu situaţia în care doar talpa inferioară era
imperfectă, aşa cum s-a presupus până acum în paragrafele precedente ale
acestui capitol al lucrării.
Comportarea materialului a fost considerată şi pentru aceste analize ca fiind
infinit liniar elastică în problema studiului stabilităţii tălpii comprimate.
În figurile VII.79–VII.82 sunt prezentate curbele P − Δ pentru cazul
considerării şi deformatei tălpii inferioare cu una, două, respectiv trei semiunde
(trebuie menţionat faptul că în grafice, TS înseamnă talpă superioară, iar TI talpa
inferioară, 1s, 2s, 3s reprezintă numărul semiundelor, iar as sau so indică sensul
considerării imperfecţiunii). Urmărind evoluţia deplasărilor în cele trei situaţii cu
variaţia factorului de încărcare λ , se poate observa că există o influenţă a
deformaţiilor iniţiale prezente şi la talpa inferioară asupra stabilităţii, dar şi asupra
rezistenţei tălpii superioare comprimate.
Aprecierea mărimii acestei influenţe s-a făcut considerând că analiza este
oprită la atingerea limitei de curgere σ c în elementul cel mai solicitat al structurii,
care şi în aceste cazuri este panoul de talpă similar cu cel din figura VII.25.
282
Curbe P-Δ
16
14
12
incarcare (λ)
10
Factor de
6 TS_3s_as
TI_1s_so
4 TI_1s_as
0
0 0.2 0.4 0.6 0.8 1 1.2 1.4 1.6
Deplasare [m]
Figura VII.79
Curbe P-Δ
16
14
12
incarcare (λ)
10
Factor de
4 TS_3s_as
TI_2s_so
2 TI_2s_as
0
0 0.2 0.4 0.6 0.8 1 1.2 1.4 1.6
Deplasare [m]
Figura VII.80
283
METALICE
Curbe P-Δ
16
14
12
incarcare (λ)
10
Factor de
6
TS_3s_as
4 TI_3s_so
TI_3s_as
2
0
0 0.2 0.4 0.6 0.8 1 1.2 1.4 1.6 1.8
Deplasare [m]
Figura VII.81
Curbe P-Δ
16
14
12
incarcare (λ)
10
Factor de
6
TI_1s_as
4
TI_2s_as
2 TI_3s_as
0
0 0.2 0.4 0.6 0.8 1 1.2 1.4 1.6 1.8
Deplasare [m]
Figura VII.82
Din prezentarea figurilor anterioare se poate vedea că situaţia cea mai

defavorabilă este cea în care talpa inferioară are imperfecţiunea iniţială tot cu trei
semiunde ca şi cea superioară şi sensul imperfecţiunii este acelaşi cu al tălpii
superioare.
284
Pentru a vedea ce modificări valorice aduce prezenţa imperfecţiunii tălpii

inferioare asupra factorului de încărcare λ şi asupra mărimii deplasării Δ , s-au
analizat în situaţia limitării analizelor la atingerea lui σ c , structura cu
imperfecţiuni numai la talpa superioară şi cea cu imperfecţiuni la ambele tălpi.
În tabelul VII.10 sunt date valorile lui λ şi ale deplasării Δ .
Tabelul VII.10
Structura λ la atingerea lui σ c Δ la atingerea lui σ c
Imperfecţiune doar la TS 2.581 0.0724
Imperfecţiune la TS şi TI 2.572 0.0882
Diferenţe (%) 0.3 17.9
Din analizele numerice efectuate se constată că prezenţa imperfecţiunilor la

talpa inferioară are o influenţă asupra stabilităţii şi calculului de ordinul II al tălpii
superioare. Forma deformatei iniţiale a tălpii inferioare care are cea mai
defavorabilă influenţă este cea cu trei semiunde când deformaţiile sunt în acelaşi
sens cu cele de la talpa superioară.
Din tabelul VII.10 se poate observa că diferenţele între factorii de încărcare
corespunzători atingerii limitei de curgere pe secţiunea tălpii superioare, chiar
dacă există, sunt extrem de mici, în timp ce diferenţa între deplasări este destul
de mare. Deci şi în această situaţie se poate aprecia că dacă se ia ca şi criteriu
de limitare a analizei geometric neliniare criteriul deplasărilor transversale ale
tălpii comprimate, atunci acesta ar putea fi mai restrictiv decât cel cu
considerarea lui σ c .
Toate analizele efectuate demonstrează faptul că imperfecţiunile
geometrice având anumite dimensiuni şi forme afectează valoarea încărcării de
pierdere a stabilităţii tălpii comprimate a podurilor metalice cu grinzi cu zăbrele.
Efectul acestor imperfecţiuni este cu atât mai mare cu cât forma lor este afină
primei forme proprii de pierdere a stabilităţii.
285
CAPITOLUL VIII ANALIZA SIMPLIFICATĂ A STABILITĂŢII GENERALE LA PODURILE CU GRINZI
CU ZĂBRELE
ANALIZA SIMPLIFICATĂ A STABILITĂŢII GENERALE

LA PODURILE CU GRINZI CU ZĂBRELE
VIII.1 GENERALITĂŢI
Stabilitatea laterală a tălpilor comprimate, cunoscută sub denumirea de

stabilitate generală (flambaj general), a reprezentat şi reprezintă în continuare un
subiect de studiu pentru proiectarea în deplină siguranţă a structurilor de poduri.
Dacă în cazul podurilor cu calea jos respectarea gabaritului de liberă trecere nu
permite construirea unei contravântuiri superioare, atunci talpa superioară
comprimată trebuie asigurată împotriva fenomenului de flambaj lateral astfel
încât, nodurile de prindere ale tălpii de semicadrele formate din montanţi,
diagonale şi antretoaze să fie mai rigide în sens transversal (Fig. VIII.1).
Figura VIII.1
În acelaşi timp, la podurile pe grinzi cu inimă plină cu calea jos, talpa

superioară trebuie asigurată împotriva flambajului, prin prevederea unor ranforţi,
care formeaza cu antretoazele un cadru cu rigiditate corespunzătoare la încovoiere
în sens transversal podului.
286
Aceste cazuri de rezemare pe semicadre ale tălpii superioare comprimate

pot fi tratate însă într-un mod simplificat. Astfel, talpa rezemată elastic discret în
anumite puncte, poate fi considerată ca o grindă continuă pe mediu elastic,
mediu ce are un anumit coeficient de pat.
Dificultăţi în studiul flambajului tălpii comprimate apar la podurile care au
placă de beton la partea superioară (structuri mixte cu conlucrare) şi ale căror
tălpi inferioare pot flamba (pe reazem) dacă nu există contravântuire inferioară
(Fig. VIII.2). Deoarece eforturile din grindă îşi schimbă semnul în apropierea
reazemului, o rezolvare a problemei în mod simplificat nu este posibilă, decât
analizând fenomenul separat, pe deschideri în funcţie de forţele de întindere şi
de compresiune care apar în grindă.
Figura VIII.2
În cazul podurilor care au o singură grindă principală centrală (poduri pe

grinzi cu zăbrele sau arce), ca în figura VIII.3, grinda principală reazemă elastic
pe montanţi în sens transversal şi pentru asigurarea împotriva flambajului
general grinzii, o importanţă deosebită o are şi rigiditatea la încovoiere a
tablierului (grinzii de rigidizare). Constantele elastice ale resorturilor finale şi
intermediare sunt în acest caz diferite între ele, datorită secţiunii diferite a
montanţilor, însă pentru a fi de partea siguranţei, ele pot fi considerate cu
aceeaşi rigiditate.
287
CU ZĂBRELE
Figura VIII.3
În perspectiva realizării unei dimensionări economice, este necesară

modelarea într-un mod realist a comportării tălpilor comprimate rezemate elastic.
Tratarea cât mai exactă a problemei presupune verificarea sistemului static
considerat la acţiunea celei mai defavorabile combinaţii de încărcări, considerând
deformaţiile iniţiale existente şi excentricităţile apărute în faza de montaj.
În cazul podurilor realizate în sistem grinzi cu zăbrele trebuie luat în
considerare faptul că talpa comprimată formează cu elementele componente ale
grinzilor principale (diagonale şi montanţi) un sistem cu rigiditate la încovoiere şi
torsiune.
SCHIEBLER [16] a studiat influenţa deformaţiilor iniţiale ale semicadrelor
asupra stabilităţii tălpii comprimate, deformaţii apărute ca urmare a solicitărilor
provenind de la vehiculele care circulă pe pod. Verificările şi calculele efectuate,
care cuprind şi influenţa tensiunilor reziduale ce-şi au originea în solicitările de
încovoiere şi torsiune la nodurile grinzilor cu zăbrele spaţiale, au condus la
concluzia că, efectul defavorabil al încărcării antretoazelor asupra stabilităţii tălpii
comprimate la podurile de cale ferată simplă, poate ajunge la aproximativ 25%.
La podurile de cale ferată dublă având semicadre relativ zvelte, o asemenea
valoare defavorabilă poate fi chiar mai mare, o influenţă mare având şi caracterul
nesimetric al încărcărilor în situaţia încărcării numai a unui fir de circulaţie. Pentru
evitarea apariţiei deformaţiilor iniţiale ale semicadrelor, se recomandă realizarea
unor grinzi principale cu înălţime relativ redusă, având astfel o rigiditate mai mare
288
la încovoiere, iar antretoazele ar trebui să fie proiectate cu înălţime mare.

Considerarea prinderilor cu rigiditate la încovoiere şi torsiune ale tălpii
comprimate în nodurile superioare ale grinzilor principale, poate conduce,
conform studiului precizat anterior, la podurile cu două grinzi principale, la o
creştere a capacităţii portante de aproximativ 5%. La podurile cu o singură grindă
nu se poate conta pe un astfel de spor.
VIII.2 MODELE SIMPLIFICATE DE CALCUL EXISTENTE ÎN

LITERATURA DE SPECIALITATE
VIII.2.1 Prezentarea problemei. Sisteme statice utilizate
În figura VIII.4 [61], sunt prezentate două exemple de alcătuire a

suprastructurii frecvent întâlnite în domeniul podurilor metalice cu grinzi cu
zăbrele, la care tălpile comprimate sunt asigurate împotriva fenomenului de
flambaj prin asigurarea rigidităţii corespunzătoare semicadrelor alcătuite din
antretoaze, montanţi şi diagonale (Fig. VIII.4a), respectiv prin asigurarea,
suplimentar celor precizate anterior, a unei rigidităţi corespunzătoare la torsiune
a grinzii de rigidizare (tablierului), în cazul podurilor cu o singură grindă
principală. (Fig. VIII.4b).
a)
Talpa comprimată
Talpa comprimată b)
Figura VIII.4
289
CU ZĂBRELE
Tălpile comprimate pot fi considerate într-un calcul simplificat, pentru

ambele tipuri de structuri precizate anterior, ca grinzi continue rezemate elastic
discret. Totuşi, rezemarea discretă poate fi înlocuită, pentru simplificare, printr-o
rezemare continuă pe mediu elastic.
În cazul podurilor deschise la partea superioară, tălpile superioare
comprimate se încovoaie către interior ca urmare a eforturilor apărute în grinzile
principale din încărcările apărute în exploatare. Sub încărcare constantă şi
considerând aceeaşi rigiditate a cadrelor transversale, axele tălpii rămân
(teoretic) şi în stare deformată linii drepte, astfel încât ipotezele teoriei de ordinul
II sunt respectate. La podurile ce au o singură grindă principală centrală, la
încărcarea ambelor căi, solicitarea de compresiune în talpa superioară este
centrică, iar la încărcarea numai a unei căi a podului apare însă încovoierea tălpii
numai într-un singur sens. În astfel de cazuri se pune problema stării de eforturi
conform teoriei de ordinul II. Totuşi, pentru evaluarea gradului de stabilitate al
structurii încărcarea poate fi considerată perfect centrică, deoarece rezolvarea
problemei prin metoda încărcării critice este de partea siguranţei. Dacă s-ar
considera, de exemplu, pentru talpa superioară comprimată a unei astfel de
structuri, pe toată lungimea podului o deformată sinusoidală cu o singură undă,
la atingerea încărcării critice, aceasta s-ar transforma într-o deformată cu mai
multe unde, care poate fi antisimetrică sau simetrică, lucru ce depinde de
rezemarea transversală. Intensitatea fenomenului de flambaj care rezultă
considerând o deformată iniţială este în concordanţă cu cea a flambajului ce nu
ia în considerare această deformată. Din acest motiv, verificările de stabilitate ale
unor astfel de tălpi comprimate pot lua în considerare rezolvările date
considerând încărcările de cedare ale unor grinzi solicitate centric.
Pentru stabilirea valorii constantei resorturilor în cazul rezemării elastice
discrete, trebuie stabilit în prealabil dacă resorturile sunt cuplate. Atât timp cât la
podurile deschise, reazemele elastice se consideră că provin doar din
semicadrele transversale formate din antretoaze şi montanţi (fără considerarea
antretoazelor), reazemele elastice nu sunt cuplate, deoarece la un flambaj al
tălpii apare întotdeauna (raportat la axa longitudinală a podului) o deformată de
290
flambaj simetrică, constantele elastice corespunzătoare fiind mai mici decât în

situaţia flambajului antisimetric (Fig. VIII.5).
Csimetric Cantisimetric
Figura VIII.5
Atât în cazul deformării simetrice ale semicadrelor, cât şi în cazul deformării

antisimetrice, constantele elastice ale reazemelor elastice pot fi stabilite conform
precizărilor din capitolul V, cu relaţiile (V.64), respectiv (V.65), prin introducerea
unor forţe unitare la capetele semicadrelor şi evaluarea deplasărilor
corespunzătoare acestor forţe.
În cazul montanţilor cu vute sau în cazul cadrelor prevăzute cu ranforţi,
înălţimea semicadrului trebuie considerată cu valoare redusă.
Dacă la un pod deschis cu calea jos se consideră şi rezemarea transversală
prin intermediul diagonalelor sau dacă grinda cu zăbrele nu are montanţi, atunci
apare o cuplare a reazemelor elastice, adică forţa ce apare într-un nod al tălpii
superioare produce o deplasare nu numai în nodul unde acţionează, ci şi în
nodurile vecine. Şi la podurile cu o singură grindă centrală portantă şi la
structurile asemănătoare (de tipul structurilor cu arce de exemplu), apare prin
torsiunea grinzii de rigidizare o cuplare a resorturilor.
În cazul apariţiei fenomenului de flambaj, deformarea tălpii superioare
comprimate, atrage după sine înclinarea grinzilor principale. Se pune astfel problema
direcţiei forţelor care vor fi introduse în talpa superioară ca urmare a forţelor axiale
din diagonale. Deoarece talpa inferioară poate fi considerată ca indeformabilă (în
sens transversal), se poate aprecia că forţele de compresiune îşi păstrează direcţia:
toate triunghiurile formate din diagonale şi montanţi se rotesc în jurul axei tălpii
291
CU ZĂBRELE
inferioare şi componentele longitudinale din talpa comprimată, care provin din

diagonale îşi pastrează direcţia după axa tălpii inferioare (Fig. VIII.6)
Figura VIII.6
Distribuţia forţei axiale de compresiune în talpa comprimată, N(z) şi mărimea

constantelor elastice ale resorturilor C, precum şi coeficientul de pat dedus din
acestea c(z), în cazul considerării unei rezemări elastice continue depind, în general,
de modul cum sunt alcătuite grinzile principale. Figura VIII.7 arată cele mai
importante trei variante de sisteme statice existente în literatura de specialitate [16].
N(z)
Sisteme
statice
c(z)
a) b) c)
Figura VIII.7
292
În cazul grinzilor cu zăbrele parabolice, de foma celor prezentate în figura

VIII.7a, forţa de compresiune în talpa superioară poate fi considerată constantă,
coeficientul de pat este însă puternic variabil, deoarece montanţii devin din ce în
ce mai scurţi, deci mai rigizi, către capătul grinzilor. Talpa comprimată poate fi
considerată articulată sau cu o anumită rigiditate la rotire K, în sens transversal.
La grinzile de formă trapezoidală ca cele din figura VIII.7b, forţa de
compresiune în talpă N(z) variază doar către panourile de capăt ale suprastructurii,
dar coeficientul de pat este relativ constant. Sistemul static ce poate fi ales
pentru talpa superioară comprimată depinde de modul în care diagonalele de
capăt sunt legate de talpă. La legarea articulată a acestora pot fi introduse
reazeme elastice discrete în punctele marginale ale tălpii, constanta elastică a
acestor resorturi marginale fiind însă semnificativ mai mare decât a celor de pe
parcursul tălpii.
Pentru grinzile cu tălpi paralele şi cadre finale verticale, aşa cum sunt cele
prezentate în figura VIII.7c, există remarci asemănătoare celor corespunzătoare
structurilor prezentate în figura VIII.7b. Şi aici se poate recomanda utilizarea, ca
model simplificat de calcul, a unei grinzi continui pe mediu elastic cu reazeme
elastice discrete la capete, deoarece de regulă, semicadrele de capăt au o
rigiditate diferită (în general mai mare) faţă de semicadrele intermediare.
În ciuda mărimilor şi sistemelor statice diferite rezultă, în general, utilizând
modelele simplificate prezentate, o apreciere corectă a siguranţei la flambaj, în
special pentru predimensionări şi verificări, dacă se poate găsi un sistem static şi
o lungime de flambaj pentru o grindă înlocuitoare.
VIII.2.2 Calculul tălpilor comprimate cu rezemare elastică
În general, verificarea exactă la stabilitate poate fi transformată cu suficientă

acurateţe într-o problemă de bifurcare a echilibrului, dar pentru aceasta trebuie
ţinut seama de următoarele aspecte:
− talpa comprimată este considerată, înaintea apariţiei flambajului, ca o
grindă continuă ideală perfect rectilinie, care reazemă elastic sau este
293
CU ZĂBRELE
fixată în anumite puncte. Dacă talpa este, ca în cazul grinzilor parabolice,

curbată, atunci această ipoteză furnizează un rezultat utilizabil numai
dacă înclinarea în raport cu orizontala a tălpii este relativ mică;
− este necesar să se considere o legătură cu rigiditate la încovoiere şi
torsiune între grinzile principale, montanţi şi diagonale. Neglijarea acestor
influenţe, care nu schimbă caracterul de problemă de cedare, se situează
de partea siguranţei;
− problema flambajului poate fi tratată plan, adică nu se ţine seama de
reducerea încărcării critice în cazul fenomenului flambaj lateral şi
torsiune. Pentru a cuprinde o astfel de reducere, o soluţie ar putea fi
introducerea în relaţiile de calcul a unor momente de inerţie reduse fată
de cele considerate în cazul flambajului lateral.
Pentru considerarea simplificată a problemei de stabilitate a tălpii
comprimate trebuie decis dacă rezemarea elastică trebuie considerată continuă
sau discontinuă. În primul caz pot fi considerate formule de calcul acoperitoare,
în timp ce în cel de-al doilea trebuie făcut un calcul mai amănunţit.
Modelele de calcul utilizate pentru stabilirea relaţiilor de calcul în cazul
flambajului grinzilor rezemate pe mediu elastic sunt prezentate în figura VIII.8.
a) b)
Figura VIII.8
Dacă se notează cu s distanţa dintre resorturi şi cu C constanta elastică a

resortului individual, la un număr mare de resorturi se poate considera o
rezemare pe mediu elastic, pentru care coeficientul de pat c are valoarea,
precizată şi în [61], [90]:
294
C
c= (VIII.1)
s
Pentru a fi de partea siguranţei, poate fi utilizată pentru stabilirea
coeficientului de pat relaţia (Fig. VII.7c):
C n −1
c= (VIII.2)
s n
în care n reprezintă numărul resorturilor considerate.
Încărcarea de flambaj, pentru cazul unei bare rezemate elastic şi având
reazeme rigide la capete (Fig. VIII.8a), a cărei axă deformată are mai multe
semiunde în momentul flambajului, se poate determina cu formula:
Pki = PEng = 2 EIc (VIII.3)
PEng fiind încărcarea critică determinată de Engesser, E modulul de elasticitate al

materialului din care este realizată bara, iar I momentul de inerţie constant al
secţiunii transversale a barei.
Dacă se egalează forţa critică dată de (VIII.3) cu încărcarea de flambaj
Euler de ordinul II a unei grinzi înlocuitoare de lungime sk şi se are în vedere şi
relaţia (V.64) din capitolul V atunci rezultă relaţia :
EI s n n ⎛ h3 h2b ⎞
sk = π 4 = π 4 Is ⎜ + ⎟ (VIII.4)
4 C n −1 n − 1 ⎜⎝ 12I m 8I a ⎟⎠
Dacă se doreşte stabilirea unui anumit coeficient de siguranţă la flambaj ν ki ,

după reconsiderarea relaţiilor (VIII.2) şi (VIII.3) rezultă:
C n − 1 (ν ki P ) n (ν ki P )
2 2
c= = ⇒ C = CEng = s (VIII.5)
s n 4EI n − 1 4EI
În relaţiile de mai sus CEng reprezintă constanta elastică a resortului stabilită
de ENGESSER.
Dacă se consideră lungimea de flambaj s k exprimată sub forma s k = βs şi
EI se deduce din relaţia:
π 2 EI
Pki = 2 2 (VIII.6)
β s
rezultă pentru constanta elastică CEng expresia:
295
CU ZĂBRELE
n π 2 Pki ν P
CEng = ≅ 2,5 ki2 (VIII.7)
n −1 4 β s
2
β s
La valori variabile ale lui N(z), EI (z) şi s(z) (Fig. VIII.7), valoarea lui β pentru
care rezemarea discretă a grinzii poate fi înlocuită cu o rezemare pe mediu elastic
continuu este greu de dedus. În urma cercetărilor efectuate, de către CHWALLA,
SCHWEDA şi BLEICH [61], a fost stabilită următoarea relaţie pentru valoarea
constantei elastice a resorturilor în cazul rezemării discrete:
2ν ki P ⎛ 1 ⎞ ε − sin ε π
CBleich = ⎜⎜ 3 − 2 ⎟⎟ ;ε = (VIII.8)
s ⎝ β ⎠ ε + sin ε β
Relaţia de mai sus este valabilă pentru EI şi D constante. Dacă se introduc
în (VIII.8) relaţiile :
ν ki D ν D
C Eng = φ E ; CBleich = ki φB (VIII.9)
s s
şi se calculează valorile pentru diferite mărimi β (rezultatul este prezentat în
tabelul VIII.1), se poate observa diferenţa dintre constantele elastice (considerate
ca medie a tuturor resorturilor), diferenţă care este de 5,5% pentru β = 1.2 , în
timp ce pentru β ≥ 1.3 diferenţa este de cel mult 4%. De aici pare a rezulta că
este necesară o valoare a lui β de cel puţin 1.2 pentru a putea fi luată în
considerare o rezemare continuă pe mediu elastic.
Tabelul VIII. 1
φB − φE
β φE φB
φB
1 2.500 4.000 0.375
1.1 2.066 2.269 0.089
1.2 1.736 1.805 0.039
1.3 1.479 1.505 0.017
1.4 1.276 1.283 0.006
1.5 1.111 1.110 -0.001
1.6 0.977 0.972 -0.005
296
Dacă extremităţile tălpii rezemate elastic nu sunt fixe, adoptarea valorii

pentru rigiditatea semicadrelor după relaţia (VIII.7) nu ar furniza siguranţa la
flambaj dorită. Pentru acest caz este necesară o dezvoltare a teoriei.
Aşa cum se poate observa în figura VIII.8b, constantele elastice ale
resorturilor intermediare se notează cu C1 şi constantele elastice ale resorturilor
de capăt cu C2.
Forţa de compresiune se va considera şi în acest caz constantă (lucru ce ne
situează de partea siguranţei). Prin raport cu CEng dedus din relaţia (VIII.7),
constanta elastică necesară a resorturilor trebuie mărită. Aceasta se poate face
în două feluri, fie se sporeşte valoarea lui C1 şi rezultă C2 sau se procedează
invers. Rezultă deci:
C1 = ν 1CEng (VIII.10)
Factorul de mărire ν1 poate fi ales arbitrar, de exemplu de la 1.1 la 1.5

Dacă ν 1 este mic, cadrele finale rezultă foarte rigide, dacă ν 1 = 1 rezultă C 2 = ∞ .
Dacă ν 1 se alege cu valoare mare, atunci rigiditatea în sens transversal a
cadrelor finale rezultă mai mică. Pentru o valoare aleasă a lui ν 1 , constanta
elastică ce defineşte rigiditatea necesară a cadrelor finale poate fi stabilită cu
formula:
C2 = ν 2CEng (VIII.11)
în care
β ν 1 a1 sinh b1 m a2 sin b2
ν2 = (VIII.12)
π cosh b1 ± cos b2
2 m ν1 nπ
a1,2 = ; b1,2 = ν1 m 1 (VIII.13)
ν1 m 1 2β
Semnele + sau - se bazează, cel de sus pe o formă de flambaj simetrică,

semnul de jos pe o formă de flambaj antisimetrică. În ambele cazuri trebuie
demonstrat că cea mai mare valoare a lui C2 este hotărâtoare pentru
dimensionarea cadrelor finale. Relaţiile (VIII.12), (VIII.13) au fost dezvoltate de
CHWALLA. SCHWEDA, găsise anterior soluţia pentru rezemarea discretă. Se
297
CU ZĂBRELE
poate demonstra că soluţiile în cazul rezemărilor discrete şi continue pentru

β ≥ 1.2 ÷ 1.3 practic coincid.
Pentru grinzile de formă trapezoidală, procedeul prezentat pentru cazul
tălpilor paralele trebuie completat astfel încât cadrele finale servesc şi la
rezemarea diagonalelor de capăt. Valoarea lui C2 conform relaţiei (VIII.11)
trebuie sporită cu:
ν ki P ν D
ΔC 2 = sau ΔC2 = k (VIII.14)
l2 l2
În relaţia de mai sus ν ki P ( ν k P ) este efortul în diagonală multiplicat cu
ν ki ( ν k ) şi l2 este lungimea diagonalelor.
Aceste considerente teoretice au stat la baza relaţiilor de calcul pentru
verificarea la stabilitate (flambaj lateral) a tălpii superioare comprimate din
SR 1911/98 [106], prezentate în capitolul V.
Calculele exacte ale problemelor de cedare prin flambaj şi în ceea ce
priveşte teoria de ordinul al II-lea pot fi, în multe situaţii, simplificate în modul
prezentat în paragraful precedent, iar verificările se vor rezuma la o jumătate de
deschidere. Condiţiile de margine trebuie introduse atunci cu respectarea formei
de pierdere a stabilităţii (Fig. VIII.9).
Figura VIII.9
Deformaţiile iniţiale ale semicadrelor transversale apărute ca urmare a

încovoierii antretoazelor încărcate direct (Fig. VIII.10) pot fi eliminate prin faptul că
298
în primul rând se calculează deplasările transversale sub acţiunea unei încărcări

multiplicate cu ν 1 , aceste deplasări fiind notate cu Δa 0 (Fig. VIII.10a).
a) c)
b) d)
Figura VIII.10
Această stare va fi considerată momentul zero sau altfel spus starea iniţială,
ceea ce înseamnă că forţele din resorturi se deduc întâi din Δa 0 (Fig. VIII.10b).
În figura VIII.10c,d sunt arătate schemele corespunzătoare calculelor
făcute după metoda matricilor de translaţie sau procedeul marilor deplasări.
Cuplările resorturilor pomenite în paragraful VIII.2.1 apar frecvent în cazul
construcţiilor moderne. Figura VIII.11a prezintă schematizat o talpă comprimată
rezemată elastic discret pe o grindă cu un capăt liber, grindă ce se poate
încovoia.
Pentru utilizarea metodei matricilor de translaţie, calculul trebuie condus în
următoarele etape:
299
CU ZĂBRELE
1. În primul rând se calculează deplasările punctelor de legătură prin

introducerea unor forţe unitare. În punctul unde acţionează forţa unitară,
deplasarea provine atât din încovoierea locală a grinzii, cât şi din
comprimarea resortului, δ aa . Punctele vecine suferă deplasări care sunt
determinate doar de încovoierea grinzii, δ ba (Fig. VIII.11b).
a)
b)
c)
d)
Figura VIII.11
Cu ajutorul deplasărilor este construită matricea [D ]:
300
⎡δ11 δ 12 . . ⎤
⎢δ . . . ⎥⎥
[D] = ⎢ 21 (VIII.15)
⎢ . . δ aa δ ab ⎥
⎢ ⎥
⎣ . . δ ba . ⎦
2. Din [D ] se construieşte matricea de revenire [C ] :
⎡C11 C12 . . ⎤
⎢C . . . ⎥
[C ] = ⎢ 21 ⎥ (VIII.16)
⎢ . . Caa C ab ⎥
⎢ ⎥
⎣ . . C ba . ⎦
Matricea [C ] se mai numeşte matrice elastică. Calculul în mod direct al lui

[C ] este arătat în figura VIII.11c: toate punctele de legătură sunt fixate şi
unuia (de exemplu punctului a) i se imprimă deplasarea 1. Reacţiunea ca
urmare a acestei constrângeri furnizează coloana a în matricea [C ] .
3. Starea de deformaţie a problemelor de stabilitate sau de eforturi unitare
corespunzând teoriei de ordinul al II-lea se poate descrie prin deplasările
Δa . Dacă sunt prevăzute n puncte de rezemare, ecuaţiile de echilibru în
sens transversal, conform cu figura VIII.11d se pot scrie sub forma:
Tal − Tar + C aa Δa + C ab Δb + ... = 0
n (VIII.17)
Tal − Tar + ∑ C ab Δb = 0 ( a = 1,2,..., n )
b =1
Ecuaţiile momentelor la noduri sunt:

M al + M ar = 0 ( a = 1,2,...n ) (VIII.18)
Înlocuirea mărimilor M şi T ale grinzii (Fig. VIII.11 d) prin formulele de
bază ale procedeului marilor deplasări furnizează 2n ecuaţii pentru n
unghiuri φ de rotire a nodurilor şi n deplasări nodale Δ . Ecuaţiile
cinematice ale deplasărilor se consideră sub forma:
Δb − Δa
ψ ab = (VIII.19)
l ab
4. În cazul unei probleme de pierdere a stabilităţii prin flambaj, valoarea

proprie se stabileşte din condiţia ca determinantul sistemului dat de
301
CU ZĂBRELE
relaţiile de echilibru (VIII.17), (VIII.18) să fie nul. Pentru stabilirea

eforturilor în cazul unei analize de ordinul II, sistemul de ecuaţii se rezolvă
după deplasările nodale şi de aici se deduc mărimile pe secţiunea
transversală.
KLÖPPEL şi EBEL au arătat cum poate fi calculată matricea [D ] în cazul
podurilor cu calea jos fără montanţi (Fig. VIII.12a).
a)
b)
Figura VIII.12
Pe baza multor studii parametrice efectuate a fost propus ca model de

studiu înlocuitor cel din figura VIII.12b, rigiditatea cadrelor fiind calculată neţinând
seama de cuplarea resoturilor. Încercări efectuate pe modele au confirmat faptul
că prinderea diagonalelor de talpa comprimată prezintă rigiditate la încovoiere.
VIII.2.3 Determinarea practică a încărcării critice
Fenomenul de flambaj lateral poate apărea în cazul podurilor metalice

realizate pe grinzi cu zăbrele atunci când încărcarea provenită din sarcinile
exterioare din exploatare depăşeşte o anumită valoare. Pentru determinarea
302
practică a valorii încărcării critice se consideră ca exemplu o grindă cu zăbrele ca

cea din figura VIII.13 [78].
Figura VIII.13
Talpa superioară a grinzii cu zăbrele din figura de mai sus este comprimată
datorită forţelor axiale din diagonale, forţe care cresc dinspre reazeme către
mijlocul deschiderii. Pentru o anumită valoare a acestor forţe, talpa superioară va
flamba lateral şi se va deforma în plan orizontal. Modelul de calcul [78], pentru
determinarea încărcării la care talpa îşi pierde stabilitatea, consideră talpa ca o
grindă continuă pe reazeme elastice.
Dacă numărul de reazeme este mare şi caracteristicile acestor reazeme sunt
identice, atunci grinda rezemată, în speţă talpa superioară, poate fi considerată în
comportare ca o grindă pe mediu elastic, aşa cum s-a precizat în paragraful
anterior.
Utilizând teorema energiei potenţiale totale, se poate determina valoarea
încărcării critice.
303
CU ZĂBRELE
Ţinând cont de figura VIII.13 pentru simplificarea calculelor se vor face

următoarele ipoteze:
− secţiunile transversale ale tălpilor comprimate sunt constante şi nu sunt
rezemate decât la extremităţi unde grinzile cu zăbrele au cadre portal
puternice;
− montanţii sunt legaţi rigid de antretoaze, formând cadre transversale
deschise la partea superioară;
− rigidităţile la încovoiere ale diagonalelor întinse sunt neglijabile.
Deoarece sarcinile concentrate Fi variază în trepte (Fig. VIII.13) ele pot fi
înlocuite printr-o sarcină uniform distribuită cu distribuţie liniară, variind de la
valoarea maximă p0 în dreptul reazemelor, până la 0 în secţiunea de la mijlocul
deschiderii. Se poate admite pentru variaţia încărcării o lege de forma:
⎛ 2x ⎞
p x = p0 ⎜ 1 − ⎟ (VIII.20)
⎝ l ⎠
Într-o secţiune oarecare x, forţa axială din talpă va avea expresia:
N=
1
[p0 + p x ]x = 1 ⎡⎢ p0 + p0 ⎛⎜1 − 2x ⎞⎟⎤⎥ x = p0 x ⎛⎜1 − x ⎞⎟ (VIII.21)
2 2⎣ ⎝ l ⎠⎦ ⎝ l ⎠
considerând o încărcare uniform distribuită pe lungimea x, încărcare a cărei
valoare este egală cu media valorilor p0 şi px.
Ţinând seama de cele precizate în paragrafele anterioare, aplicând la
extremitatea superioară a montanţilor cadrelor transversale deschise forţe
unitare şi exprimând deplasarea relativă, în ipoteza în care tălpile superioare
flambează simetric în raport cu un plan longitudinal vertical, se poate scrie
(Figura IV.14, capitolul IV):
h 3 dh 2
y rel =2 + (VIII.22)
EI v EI a
Pentru o singură talpă:
y rel h3 dh 2
y= = + (VIII.23)
2 EI v 2EI a
Forţa necesară pentru a imprima sistemului o deplasare egală cu 1 va fi:
304
1 1
= 3 (VIII.24)
y h dh 2
+
EI v 2EI a
Pentru un mediu deformabil, aşa cum am considerat că este cel pe care
reazemă talpa superioară a grinzii cu zăbrele, trebuie avută în vedere reacţiunea
unitară pe metru de lungime, deci rezultă:
1
y 1
r = = (VIII.25)
l1 ⎛h 3
dh 2 ⎞
l1 ⎜⎜ + ⎟⎟
⎝ EI v 2EI a ⎠
Admiţând pentru axa deformată a tălpii superioare o curbă de forma
y = y (x ) şi aplicând teorema variaţiei energiei potenţiale totale, ecuaţia de
echilibru critic are forma:
Π ext + Π def = 0 (VIII.26)
În cazul flambajului energia potenţială a forţelor exterioare este:
2 2
l y' l y2 l
⎛ x ⎞ y' l y2
Π ext
= −∫ N dx + ∫ r dx = − ∫ p0 x ⎜1 − ⎟ dx + ∫ r dx (VIII.27)
0 2 0 2 0 ⎝ l⎠ 2 0 2
iar energia potenţială de deformaţie:
l l
1 M2 1
∫ dx + ∫ EI y w '' dx
2
Π def = (VIII.28)
2 0 EI y 20
Din egalarea relaţiilor (VIII.27) şi (VIII.28) rezultă:

l l 2
r ∫ y 2 dx + ∫ EI y y '' dx
p0 ,cr = 0 0
(VIII.29)
l
⎛ x ⎞ '2
∫ x ⎜1 − ⎟ y dx
0 ⎝ l⎠
Curba y = y (x ) are un număr de semiunde care depinde de
deformabilitatea mediului. Pentru dimensiunile uzuale ale elementelor de poduri
pe grinzi cu zăbrele este suficientă studierea flambajului simetric cu una şi două
semiunde.
În cazul flambajului simetric cu o semiundă se propune admiterea unei axe
deformate a tălpii descrisă de funcţia sinusoidală:
305
CU ZĂBRELE
πx
w = α sin (VIII.30)
l
Condiţii de margine sunt:
x = 0...y = 0; y '' = 0
(VIII.31)
x = l ...y = 0; y '' = 0
Înlocuind y, y' şi y'' în formulele lui po,cr şi efectuând integralele rezultă:
π 2 EI y
p0 ,cr = 8.62(1 + γ ) (VIII.32)
l3
relaţie în care
rl 4
γ = 4 (VIII.33)
π EI y
Aplicând însă teorema variaţiei energiei potenţiale totale şi admiţând o

curbă înlocuitoare pentru axa deformată cu doi parametri, de forma:
πx πx
y = α 1 sin + α 3 sin (VIII.34)
l l
rezultă:
EI y
p0 ,cr = π 2 8.24(1 + γ ) (VIII.35)
l3
ceea ce reprezintă o soluţie mai exactă decât precedenta.
Pentru flambajul antisimetric cu două semiunde se consideră o curbă de
forma:
2πx
w = α sin (VIII.36)
l
Condiţii de margine care se pot scrie de această dată sunt:
x = 0...y = 0; y '' = 0
(VIII.37)
x = l / 2...y = 0; y '' = 0
Înlocuind y, y' şi y'' în ecuaţia curbei adoptate şi efectuând integralele
rezultă:
EI y
p0 ,cr = π 2 1.50(16 + γ ) (VIII.38)
l3
306
Pentru determinarea reacţiunii unitare limită, care separă flambajul simetric

de cel antisimetric vom egala valorile încărcărilor critice p0,cr obţinute pentru cele
două situaţii:
8.62(1 + λ ) = 1.50(16 + γ ) (VIII.39)
Rezultă
rl 4
γ = 2.16 = (VIII.40)
π 4 EI y
şi
EI y EI y
r lim = 2.16π 4 4
= 210 (VIII.41)
l l4
EI y
Se poate concluziona deci că în cazul în care r < 210 deformata critică
l4
a tălpilor comprimate ale structurilor de poduri pe grinzi cu zăbrele are o singură
semiundă, în caz contrar deformata critică având două semiunde.
VIII.3 MODEL SIMPLIFICAT DE CALCUL PROPUS
Problema stabilităţii tălpii comprimate a podurilor pe grinzi cu zăbrele a fost

tratată de-a lungul timpului în diferite lucrări, de către numeroşi autori ca
Timoshenko [90], Engesser, Chwalla, Bleich [61] .
Deoarece la vremea respectivă nu se dispunea de mijloacele numerice şi de
tehnica de calcul existentă în prezent, pentru rezolvarea problemelor de
stabilitate ale unor structuri complexe, aşa cum este şi flambajul lateral al tălpii
comprimate la poduri, erau propuse metode şi modele simplificate de calcul. O
parte dintre aceste metode au fost prezentate în paragrafele precedente ale
acestui capitol.
Totuşi, modelul de calcul simplificat utilizat cel mai adesea este cel propus
de Engesser [16], [39], [61], al grinzii rezemate pe mediu elastic continuu. Aşa
cum s-a putut vedea din cele prezentate anterior, metoda de calcul este una
aproximativă, iar modelul are la bază următoarele ipoteze simplificatoare:
307
CU ZĂBRELE
− tălpile grinzii cu zăbrele reazemă la capete pe semicadre rigide

(indeformabile), iar în lungul suprastructurii pe un mediu elastic
continuu, rezultat prin distribuirea rezemării elastice punctuale,
determinată de existenţa semicadrelor formate din antretoaze şi montanţi;
− tălpile grinzilor principale sunt paralele şi au aria şi momentul de inerţie
constante pe toată lungimea (în caz contrar se pot considera acoperitor
valorile medii);
− efortul axial de compresiune în talpă este considerat constant;
− tălpile superioare flambează cu un număr de semiunde necunoscut, o
semiundă conţinând însă un număr întreg de panouri ale tălpii superioare.
În prezent, numărul şi varietatea mare de programe şi metode numerice de
calcul fac posibilă analizarea problemei de stabilitate a tălpilor comprimate la
grinzile cu zăbrele, adoptând modele spaţiale de calcul, în care se ţine seama de
conclucrarea între toate elementele structurale. Astfel, apropierea modelului de
calcul de comportarea reală a structurii este mult îmbunătăţită şi în plus
problema stabilităţii tălpii comprimate poate fi studiată într-un mod mult mai
obiectiv.
Ipotezele simplificatoare ce stau la baza modelului Engesser, lucru
demonstrat de cercetări ulterioare în domeniu, conduc la valori mult acoperitoare
ale încărcării de flambaj a tălpii comprimate. Această situaţie, dacă ar fi utilizată
în proiectarea tălpilor superioare ale unei grinzi cu zăbrele, ar conduce la
supradimensionări şi deci la costuri mai ridicate ale construcţiei.
Chiar dispunând de programe de calcul sofisticate, cum sunt în prezent cele
bazate pe metoda elementelor finite, deşi furnizează rezultate destul de bune,
problema de studiat este destul de costisitoare din punct de vedere al timpului
necesar pentru realizarea modelului discret şi efectuarea unor analize de calcul
geometric neliniar pe baza cărora, trasând curbele încărcare-deplasare, să poată
fi estimată încărcarea de flambaj. Mai mult, datorită numărului mare de elemente
(cel mai adesea bare sau grinzi), în procesul de discretizare pot interveni erori de
modelare sau de introducere a datelor, care pot conduce în final la rezultate
308
eronate. Suplimentar, pentru modelarea şi rezolvarea unor astfel de structuri

spaţiale este nevoie şi de tehnică de calcul adecvată.
Acesta este motivul pentru care în acest capitol al lucrării este propus un alt
model de calcul, bazat bineînţeles pe modelele existente prezentate anterior, dar
ale cărui rezultate, aşa cum se va arăta în continuare, se apropie mai mult de
modelul discret spaţial decât modelul simpificat propus de Engesser. Modelul
simplificat oferă avantaje în ceea ce priveşte timpul necesar realizării modelului
discret şi poate fi realizat şi analizat cu ajutorul unor programe de calcul cu
elemente finite ce nu necesită tehnică de calcul foarte performantă.
VIII.3.1 Prezentarea modelului
Pentru analizarea celor 4 tabliere de poduri metalice prezentate în capitolul

precedent au fost propuse două modele simplificate de calcul: un model pentru
tablierele podurilor peste Canalul Jiu şi pentru tablierul tipizat proiectat la ISPCF
care au cadrele finale înclinate şi un alt model pentru podul peste râul Olt şi
podul de pe linia Podul Iloaiei-Hîrlău, la care cadrele finale sunt verticale.
Modelele simplificate de calcul presupun considerarea unei grinzi, a cărei
lungime rezultă prin proiectarea în plan orizontal a tălpii superioare şi
diagonalelor de capăt. Grinda are extremităţile fixe în cazul primului model şi
rezemate discret în cazul celui de-al doilea model. De-a lungul său grinda se
consideră că reazemă elastic dicret pe resorturi dispuse în secţiunile unde există
semicadrele transversale formate din antretoaze, montanţi şi diagonale sau
numai din antretoaze şi montanţi, pentru tablierele cu montanţi suplimentari. În
aceste secţiuni s-au considerat suplimentar şi resorturi cu rigiditate la rotire
determinată de intersecţia în nodurile tălpii superioare atât a tălpii şi montanţilor,
cât şi a diagonalelor.
Încărcarea ce produce fenomenul de flambaj lateral al tălpii s-a considerat
chiar forţa axială din talpă, aplicată sub forma unor încărcări concentrate de-a
lungul grinzii, în nodurile unde sunt dispuse semicadrele transversale. Aceste
forţe concentrate pot fi determinate fie printr-un calcul manual al grinzii cu
309
CU ZĂBRELE
zăbrele, considerând nodurile articulate, fie printr-un calcul spaţial, modelând

discret întreaga structură şi preluând solicitările în talpa superioară ce rezultă
dintr-o astfel de analiză. Utilizând programul de calcul cu elemente finite LUSAS,
această ultimă metodă a fost utilizată şi în lucrare pentru determinarea valorilor
forţelor axiale în talpa superioară.
a)
b)
Figura VIII.14
Cele două modele simplificate de calcul sunt prezentate în figura VIII.14a şi b.

Analizând cele două figuri se observă că extremităţile grinzii, în cazul
primului model sunt fixe, considerându-se că diagonala de capăt, care este o
310
continuare a tălpii superioare, este prinsă în nodul de capăt, astfel încât

prinderea la nod împiedică translaţiile dar permite rotirea. În cazul celorlalte două
structuri, deoarece cadrele finale sunt verticale, deplasările în sens transversal
podului ale punctelor din vârful semicadrelor (reprezentând extremităţile grinzii
simplificate) sunt libere. Astfel, pentru realizarea modelului simplificat în acest
caz s-au considerat rezemări elastice discrete la capătul grinzii .
Caracteristicile geometrice ale secţiunii transversale a grinzii rezemată
elastic au fost considerate cele reale, deci variabile în lungul deschiderii.
Rigiditatea axială şi cea la rotire a resorturilor a fost determinată ţinând
seama şi de precizările existente în standardele europene în vigoare, DIN 18800
şi EUROCODE 3 [102], [103]. Aceste precizări au fost prezentate anterior, în
capitolul V. Pentru a determina rigiditatea axială a fiecărui resort, au fost
analizate cadrele spaţiale formate din antretoaze montanţi şi diagonale (cum
sunt cele din figura VIII.15 pentru tablierele podurilor peste Canalul Jiu şi cel
tipizat ISPCF, respectiv cele din figura VIII.16 pentru podurile peste râul Olt şi cel
de pe linia Podul Iloaiei-Hârlău) introducând în nodurile situate la extremităţile
superioare ale cadrelor forţe unitare. Pentru determinarea rigidităţii la rotire au
fost introduse în aceleaşi noduri momente încovoietoare egale cu unitatea.
Deoarece caracteristicile geometrice ale cadrelor transversale (ariile şi momente
de inerţie) diferă pentru fiecare cadru, fiindcă se schimbă dimensiunile secţiunilor
transversale ale tălpii inferioare, montanţilor şi diagonalelor, au fost efectuate
analize statice pentru fiecare cadru în parte.
Ţinând seama de mărimea deplasărilor transversale şi rotirilor nodurilor de
pe talpa superioară (Fig. VIII.15) ale fiecărui cadru, s-au determinat prin
inversarea acestor mărimi constantele elastice ale resorturilor.
Trebuie precizat faptul că resorturile cu rigiditate axială au fost modelate în
programul de calcul LUSAS cu elemente finite de bară dublu articulată – penduli
(BAR2, prezentate în Capitolul VII) ce pot prelua numai solicitări axiale. Aria
secţiunii transversale a fost determinată ţinând seama de rigiditatea axială a
resortului, presupunând că elementele au lungimea egală cu unitatea (1 metru),
pe baza relaţiei:
311
CU ZĂBRELE
kl
A= (VIII.42)
E
în care:
A reprezintă aria secţiunii transversale a resortului;
k este rigiditatea axială a resortului, determinată din analiza statică
efectuată pe semicadrele încărcate cu forţe şi momente egale cu unitatea;
l lungimea pendulilor presupusă egală cu unitatea (pentru simplificarea
analizei);
E modulul de elasticitate al oţelului ( E = 2.1 × 10 5 N/mm2).
Figura VIII.15
Talpa superioară comprimată reprezentând grinda ce reazemă transversal

pe resorturi, în cazul modelelor simplificate, a fost modelată cu elemente finite de
bară subţire BM3, a căror descriere şi formulare a fost prezentată în Capitolul VII,
utilizând pentru fiecare panou de talpă dintre noduri câte 4 elemente finite.
312
Figura VIII.16
Semicadrele spaţiale care au fost analizate (Fig. VIII.15, Fig. VIII.16) au fost
modelate spaţial cu elemente de bară subţire BS4, utilizând pentru toate
elementele semicadrului câte 4 elemente finite.
Pentru toate cele 4 tabliere, ţinând seama de modelele simplificate propuse,
s-au efectuat analize de valori proprii la flambaj, pentru estimarea încărcării la
care se produce fenomenul de pierdere a stabilităţii şi apoi s-a trecut la
efectuarea analizelor geometric neliniare pentru a aprecia comportarea celor
două modele simplificate, comparativ cu a modelelor discrete spaţiale
corespunzătoare.
Prima formă proprie de pierdere a stabilităţii este prezentată în figurile VIII.14a,b
şi trebuie menţionat faptul că pentru toate cele 4 tabliere, modelul simplificat
conduce la această formă.
Pentru a aprecia justeţea modelelor simplificate propuse, s-au analizat
comparativ, prin analize geometric neliniare efectuate cu ajutorul programului cu
elemente finite LUSAS următoarele structuri statice ale tablierului peste Canalul
Jiu:
1. Modelul spaţial ideal, fără imperfecţiuni;
2. Modelul simplificat propus de Engesser, ţinând seama de ipotezele
simplificatoare;
3. Modelul simplificat propus de SR 1911 (cu considerarea imperfecţiunilor);
4. Modelul simplificat propus în această lucrare, fără imperfecţiuni
313
CU ZĂBRELE
Comportarea materialului a fost considerată pentru toate modelele ca fiind

liniar elastică.
Analizele geometric neliniare au fost efectuate aplicând încărcarea în paşi,
formularea utilizată pentru găsirea soluţiei a fost Total Lagrange, iar ca procedeu
incremental s-a utilizat metoda lungimii arcului modificat (formulată de Crisfield).
Incrementarea s-a făcut automat şi prin analiză, specificând programului
instrucţiuni specifice, s-a reuşit trasarea curbelor încărcare-deplasare ( P − Δ ) ,
detectarea tipului de punct critic ce indică natura pierderii stabilităţii şi valoarea
factorilor de încărcare ce corespund atingerii acestui stadiu limită.
Curbele P − Δ pentru toate cele patru cazuri analizate sunt prezentate în
figura VIII.17, iar valorile factorilor de încărcare λ la care are loc fenomenul de
flambaj, precum şi deplasările transversale ale punctului situat pe talpa
superioară în mijlocul deschiderii la modelul spaţial, respectiv la mijlocul
deschiderii grinzii la modelul simplificat, sunt prezentate în tabelul VIII.2.
Curbe P-Δ
10
7
incarcare (λ )
6
Factor de
Engesser (b) 3
Mod_lucr (d)
2
Spatial (a)
STAS (c) 1
0
-0.20 -0.15 -0.10 -0.05 0.00 0.05 0.10 0.15 0.20 0.25
Deplasare [m]
Figura VIII.17
314
Tabelul VIII. 2
Modelul analizat Factor de încărcare λ Deplasare Δ la flambaj
la flambaj
Model spaţial (a) 8.4136 0.184
Modelul Engesser (b) 5.3133 0.0367
Modelul din SR 1911 (c) 5.8456 0.0569
Modelul propus în teză (d) 8.6349 0.0964
Analizând tabelul VIII.2 se constată că modelele (b) şi (c) sunt foarte

acoperitoare, în timp ce factorul de încărcare furnizat de modelul (d) propus în
teză este destul de aproape de factorul de încărcare ce rezultă din analiza pe
modelul spaţial (diferenţa este de doar 2.5 %, dar în sens descoperitor). De
remarcat este faptul că deplasările ce rezultă din analiza pe toate modelele
simplificate sunt mult mai mici decât cele rezultate din analiză spaţială. Acest
lucru se datorează faptului că, prin introducerea pendulilor, se produce o limitare
a deplasărilor pe modelul simplificat.
În timp ce la modelul spaţial pierderea de stabilitate se produce prin
bifurcarea echilibrului, la toate modelele simplificate, datorită efectelor produse
de penduli (care limitează deplasările şi introduc în calculul de ordinul II forţe
neechilibrate mari, ei nerămânând verticali, ci înclinându-se aşa cum se vede în
figura VIII.14), flambajul se produce prin limitare şi nu prin bifurcare cum este
cunoscut că se întâmplă în cazul barei ideale Euler, dublu articulată şi cu forţe
axiale la capete.
Din punct de vedere al formei deformate, aşa cum reiese şi din figura VIII.18,
toate modelele simplificate tind în momentul flambajului către o formă cu trei
semiunde, lucru ce a reieşit şi din analiza de valori proprii de flambaj.
Metoda propusă în SR 1911/98 [106], ce ţine seama şi de prezenţa
imperfecţiunilor prin introducerea forţelor concentrate în secţiunile unde există
semicadre transversale oferă deci un calcul acoperitor, ce poate fi utilizat pentru
verificările curente din proiectare.
315
CU ZĂBRELE
Modelul propus în teză este mai apropiat de modelul spaţial, dar este
descoperitor, încărcarea de flambaj rezultată fiind puţin mai mare (cu aproximativ
2.6%) decât cea rezultată în urma efectuării analizei geometric neliniare pe
modelul spaţial.
Figura VIII.18
Aşa cum se va arăta mai departe în acest capitol, s-au făcut o serie de
analize ce demonstrează că modelul propus poate fi utilizat în locul modelului
discret spaţial, dacă se consideră nişte coeficienţi de siguranţă.
VIII.3.2 Analiza comparativă model simplificat-model spaţial
Pentru a ilustra comportamentul celor două modele simplificate propuse în

raport cu modele spaţiale, s-au realizat analize geometric nelinare pe ambele
modele. Aceste analize au avut drept scop stabilirea diferenţelor care apar între
cele două modele şi găsirea unei strategii pentru validarea modelelor de calcul
simplificate.
Pornind de la considerentul că, aşa cum s-a arătat în Capitolul VII,
imperfecţiunile iniţiale de execuţie afectează, uneori semnificativ, stabilitatea şi
calculul de ordinul II al tălpii comprimate a podurilor pe grinzi cu zăbrele,
modelele simplificate au fost şi ele analizate pornind de la premiza că sunt
afectate de imperfecţiuni.
316
Imperfecţiunile au fost considerate similare cu cele presupuse la modelele

spaţiale şi anume o deformată iniţială cu trei semiunde şi valoarea maximă a
L
deformatei e0 = . Deschiderea grinzii simplificate a fost considerată egală cu
500
lungimea tălpii superioare la care s-a adăugat proiecţia pe orizontală a
diagonalelor de capăt, în cazul tablierelor peste Canalul Jiu şi cel tipizat proiectat
de ISPCF. Pentru tablierul podului peste râul Olt deschiderea grinzii simplificate
a fost chiar lungimea tălpii superioare, iar pentru tablierul podului de pe linia
Podul Iloaiei-Hîrlău s-a considerat de asemenea proiecţia tălpii superioare
parabolice pe orizontală.
În curbele încărcare-deplasare ( P − Δ ) obţinute ca urmare a analizelor
neliniare efectuate s-a monitorizat pentru toate modelele deplasarea punctului
situat pe talpa superioară pe una dintre grinzi (pentru care s-a verificat că
deplasările sunt mai mari) şi aflat în secţiunea din mijlocul deschiderii.
În acestă etapă, comportarea materialului a fost considerată liniar elastică.
Curbele P − Δ obţinute pentru toate cele 4 tabliere şi pentru modelele
simplificate corespunzătoare sunt prezentate în figurile VIII.19 – VIII.22.
Curbe P-Δ
18
16
14
12
Incarcare (λ)
Factor de
10
6
Mod_simplif
4
Mod_spatial
2
0
0 0.2 0.4 0.6 0.8 1 1.2 1.4 1.6
Deplasare [m]
Figura VIII.19 Tablier peste Canalul Jiu (model simplificat şi spaţial)
317
CU ZĂBRELE
Curbe P-Δ
20
18
16
14
incarcare (λ)
12
Factor de
10
4 Mod_simplif
Mod_spatial
2
0
0 0.2 0.4 0.6 0.8 1 1.2 1.4 1.6 1.8 2 2.2
Deplasare [m]
Figura VIII.20 Tablier tipizat ISPCF (model simplificat şi spaţial)
Curbe P-Δ
16
14
12
incarcare (λ)
10
Factor de
4 Mod_simplif
Mod_spatial
2
0
0 0.2 0.4 0.6 0.8 1 1.2 1.4 1.6
Deplasare [m]
Figura VIII.21 Tablier peste râul Olt (model simplificat şi spaţial)
318
Curbe P-Δ
10.00
9.00
8.00
7.00
6.00
incarcare (λ)
Factor de
5.00
4.00
3.00
Mod_simplif
2.00 Mod_spatial
1.00
0.00
0.00 0.20 0.40 0.60 0.80 1.00 1.20 1.40
Deplasare [m ]
Figura VIII.22 Tablier pe linia Podul Iloaiei-Hîrlău

(model simplificat şi spaţial)
Dacă se limitează analizele geometric neliniare la atingerea limitei de

curgere pe secţiunea transversală a panoului de talpă considerat, se pot
determina valorile factorilor de încărcare λ şi deplasărilor pentru modelele
simplificate comparativ cu cele spaţiale.
În figurile VIII.23 – VIII.26 sunt reprezentate curbele P − Δ pentru modelele
simplificate şi pentru cele spaţiale cu limitare la momentul atingerii lui σ c , iar în
tabelul VIII.3 sunt date valorile factorilor de încărcare λ şi ale deplasărilor Δ
pentru toate cele 4 tabliere, atât în varianta modelului discret spaţial, cât şi în
varianta modelelor simplificate propuse.
Trebuie precizat faptul că, în pasul de încărcare ce corespunde terminării
analizelor geometric neliniare datorită atingerii limitei de curgere a materialului,
deformatele pe ambele modele (spaţial şi simplificat) au trei semiunde. Aceste
forme deformate au fost deja prezentate în Capitolul VII pentru toate structurile
spaţiale analizate şi în figura VIII.14 din acestui capitol.
319
CU ZĂBRELE
Curbe P-Δ
2.5
2
Incarcare (λ)
1.5
Factor de
Mod_simplif
0.5
Mod_spatial
0
0 0.005 0.01 0.015 0.02 0.025 0.03 0.035 0.04 0.045 0.05
Deplasare [m]
Figura VIII. 23 Pod peste Canalul Jiu
Curbe P-Δ
2.5
2
incarcare (λ)
1.5
Factor de
0.5 Mod_simplif
Mod_spatial
0
0 0.01 0.02 0.03 0.04 0.05 0.06 0.07 0.08 0.09 0.1
Deplasare [m]
Figura VIII.24 Tablier tipizat ISPCF
320
Curbe P-Δ
2.5
2
incarcare (λ)
Factor de
1.5
1
Mod_simplif
0.5 Mod_spatial
0
0 0.01 0.02 0.03 0.04 0.05 0.06 0.07 0.08
Deplasare [m]
Figura VIII.25 Pod peste râul Olt
Curbe P-Δ
2.50
2.00
incarcare (λ)
1.50
Factor de
1.00
0.50
Mod_simplif
Mod_spatial
0.00
0.00 0.01 0.02 0.03 0.04 0.05 0.06 0.07 0.08
Deplasare [m]
321
CU ZĂBRELE
Tabelul VIII.3
λ la λ la Δ la Δ la
Tablierul atingerea atingerea atingerea atingerea
σ c simplificat σ c spaţial σ c simplificat σ c spaţial
Pod peste Canalul
2.251 2.196 0.0298 0.0458
Jiu
Tablier tipizat
2.354 2.184 0.0573 0.0886
ISPCF
Tablier peste râul
2.600 2.581 0.0519 0.0724
Olt
Tablier pe linia
Podul Iloaiei-Hîrlău 1.934 1.780 0.0527 0.0760
Analizând tabelul de mai sus se poate vedea că valorile factorului de

încărcare la atingerea limitei de curgere a materialului, σ c sunt destul de
apropiate, dar totuşi se constată că fenomenul de flambaj al tălpii comprimate se
produce mai repede pe structura spaţială decât pe cea plană. Diferenţele
procentuale dintre valorile lui λ se situează în domeniul 2.4 – 7.96 %, cea mai
mare diferenţă dintre modele în privinţa factorului de încărcare fiind înregistrată
în cazul modelului tablierului de pe linia Podul Iloaiei-Hîrlău, iar cea mai mică în
cazul tablierului peste Canalul Jiu.
Diferenţele dintre deplasări sunt însă relativ mari, fiind cuprinse în domeniul
28.31% - 35.32 %. Cea mai mare diferenţă corespunde modelului tablierului
tipizat ISPCF, iar cea mai mică tablierului peste râul Olt.
Cu ajutorul programului LUSAS se poate urmări evoluţia rigidităţii globale a
structurii în funcţie de evoluţia factorului de încărcare. Acest lucru este posibil
prin intermediul mărimii numită parametru curent de rigiditate (CSP – current
stiffness parameter) care a fost definită în capitolul VII al acstei lucrări. Trebuie
menţionat că acest parametru este o măsură a rigidităţii întregii structuri şi nu a
unui element particular al structurii.
Valoarea iniţială a CSP este 1.0, ea crescând pentru structurile care sunt
încărcate în stadiul de rigidizare (stiffening) şi reducându-se pentru structuri ce
sunt încărcate în stadiul de “înmuiere” (softening).
322
O valoare pozitivă a parametrului curent de rigiditate pune totdeauna în

evidenţă o porţiune stabilă a curbei încărcare-deplasare. În figurile VIII.27 – VIII.
30 este prezentată variaţia CSP cu încărcarea pentru toate cele 4 structuri, atât
pentru modelele spaţiale cât şi pentru cele simplificate.
Variatia rigiditatii
16
Mod_simplif
14
Mod_spatial
12
10
incarcare (λ)
Factor de
0
0 0.2 0.4 0.6 0.8 1 1.2
Parametru rigiditate curent, CSP
Figura VIII.27 Pod peste Canalul Jiu
9
Mod_simplif 8
Mod_spatial
7
6
incarcare (λ )
Factor de
0
0 0.2 0.4 0.6 0.8 1 1.2
Parametru rigiditate curenta, CSP
323
CU ZĂBRELE
14
Mod_simplif
12
Mod_spatial
10
incarcare (λ)
Factor de
0
0 0.2 0.4 0.6 0.8 1 1.2
9
Mod_simplif
8
Mod_spatial
7
6
incarcare (λ)
Factor de
0
0 0.2 0.4 0.6 0.8 1 1.2
324
Deoarece s-a observat că diferenţele, în privinţa deplasărilor, între modelul

simplificat propus şi modelul spaţial sunt destul de mari, s-a încercat analizarea
tuturor modelelor simplificate pentru mai multe valori ale lungimii pendulilor,
intuindu-se că în calculul de ordinul II, acest parametru ar avea o oarecare
influenţă. S-au obţinut astfel graficele din figurile VIII.31 – VIII.34.
Curbe P-Δ
10
7
Incarcare (λ)
6
Factor de
4 Mod_simplif
3 Mod_spatial
Mod_simplif (5m)
2
Mod_simplif (10m)
1
0
0 0.1 0.2 0.3 0.4 0.5 0.6 0.7 0.8 0.9
Deplasare [m]
Figura VIII.31 Pod peste Canalul Jiu
Curbe P-Δ
12
10
8
incarcare (λ)
Factor de
6
Mod_simplif
4 Mod_spatial
Mod_simplif_5m
2 Mod_simplif_10m
0
0 0.2 0.4 0.6 0.8 1 1.2 1.4 1.6 1.8 2
Deplasare [m]
325
CU ZĂBRELE
Curbe P-Δ
16
14
12
incarcare (λ)
10
Factor de
6
Mod_simplif
Mod_spatial
4 Mod_simplif_5m
2 Mod_simplif_10m
0
0 0.5 1 1.5 2
Deplasare [m]
Curbe P-Δ
10.00
9.00
8.00
7.00
incarcare (λ )
6.00
Factor de
5.00
4.00 Mod_simplif
3.00 Mod_spatial
Mod_simplif_5m
2.00
Mod_simplif_10m
1.00
0.00
0.00 0.20 0.40 0.60 0.80 1.00 1.20 1.40 1.60
Deplasare [m]
Figura VIII.34 Podul pe linia Podul Iloaiei-Hîrlău
Din analizele efectuate şi prezentate în acest paragraf rezultă că modelele

simplificate propuse se apropie destul de mult în comportare de modelele
326
discrete spaţiale. În privinţa factorului de încărcare, se remarcă faptul că

(urmărind aspectul curbelor P − Δ din figurile VIII.19 – VIII.22) din punct de
vedere al fenomenului de flambaj, el are o valoare mai mare pentru modelul
simplificat, lucru ce conduce la concluzia că modelul simplificat plan introduce
nişte restricţii din punct de vedere al deplasărilor.
Prin limitarea analizei geometric neliniare la atingerea lui σ c pe secţiune, se
constată că diferenţa între factorii de încărcare λ nu mai este foarte mare,
limitele fiind precizate în tabelul VIII.3. Acest lucru conduce la concluzia că din
punct de vedere al solicitărilor pe secţiune, în domeniul elastic, modelele
simplificate sunt destul de apropiate de cele spaţiale, cu toate că σ c se atinge
mai întâi pe modelul spaţial şi deci modelul simplificat propus este descoperitor.
Deplasările transversale ale punctului de pe talpă considerat diferă însă destul
de mult, comparativ cu factorii de încărcare. Aşa cum s-a intuit, în calculul de
ordinul II geometric neliniar, lungimea pendulilor în cazul modelului simplificat are
o oarecare influenţă, lucru demonstrat de tendinţa de apropiere a curbelor P − Δ
ale modelelor simplificate de cea a modelului spaţial. Se poate deci determina o
lungime a pendulilor pentru care diferenţa deplasărilor între modelul simplificat şi
cel spaţial să fie în limite dorite.
Domeniul de interes în practica inginerească fiind cel situat înainte de
atingerea limitei de curgere, se va încerca în continuare în lucrare, să se facă o
echivalare a celor două modele, atât în ceea ce priveşte eforturile unitare pe secţiunea
transversală, cât şi deplasările, astfel încât modelul simplificat să nu mai fie
descoperitor.
VIII.3.3 Considerarea comportării neliniare a materialului
În toate analizele efectuate, comportarea materialului a fost considerată

liniar elastică. În continuare, pentru un singur model, se va încerca ilustrarea
influenţei considerării şi neliniarităţii fizice (a comportării neliniare a materialului)
asupra stabilităţii şi calculului de ordinul II al tălpii comprimate.
327
CU ZĂBRELE
Deoarece scopul prezentului capitol a fost propunerea unui model

simplificat de calcul, modelul considerat a fost cel simplificat propus în situaţia
tablierului peste Canalul Jiu. Pentru analiza efectuată cu programul cu elemente
finite LUSAS s-au utilizat în dicretizare elemente finite de grindă subţire cu
secţiune transversală (BSX4), pentru care se poate defini şi neliniaritate de
material. Elementele finite sunt spaţiale, curbe, cu 4 noduri şi exclud existenţa
deformaţiilor provenite din forfecare (Fig. VIII.35).
Figura VIII.35 [113]
Formularea matematică a elementului finit BSX4 este identică cu cea

descrisă în capitolul VII pentru elementele BS4. Caracteristicile geometrice nu
mai sunt însă definite direct, ci se defineşte geometria indicând coordonatele (yi,
zi) ale fiecărui element rectangular care compune secţiunea (Fig. VIII.36),
programul calculând automat toate caracteristicile geometrice ce intervin în
matricea de rigiditate (arii, momente de inerţie, momente de tosiune, arii de
forfecare).
y
3 4
2
3 4 3 41
3 4 3 4
2 1
1 2
2 1 2 1
Figura VIII.36 [113]
328
Elementul finit se poate utiliza împreună cu următoarele legi constitutive:

Tresca, Drucker-Prager, Von Mises, Mohr-Coulomb, putându-se simula
comportarea liniar elastică a materialului, elasto-plastică, plastică, vâscoasă,
starea de fisurare. Tipurile de încărcări ce pot fi utilizate cu acest element finit
sunt similare cu cele descrise pentru elementul finit BS4. Ca rezultate se obţin pe
lângă forţa axială, momentele încovoietoare, momentele de torsiune şi
deformaţiile specifice axiale, din încovoiere şi din torsiune.
Analizele geometric neliniare se pot efectua numai utilizând formularea
Total Lagrange. Restricţiile impuse în utilizarea elementului sunt legate de poziţia
celui de-al 4-lea nod central şi de curbura excesivă a elementului.
Pentru exemplificarea influenţei comportării neliniare a materialului asupra
factorului de încărcare în analizele de stabilitate şi în calculul de ordinul II, s-a
realizat o analiză combinată: geometric neliniară şi cu considerarea neliniarităţii
în comportarea materialului. Pentru simularea comportării neliniare a oţelului s-a
utilizat criteriul de cedare Von Mises, definind o curbă caracteristică de întărire
izotropică pentru oţelul OL 37 , care este prezentată în figura VIII.37.
Curba caracteristica întarire izotropica
40000
35000
30000
Efort unitar σ
25000
σcurgere
[tf/m ]
2
20000
15000
10000
5000
0
0 0.005 0.01 0.015 0.02 0.025 0.03
Deformatie specifica ε (%)
Figura VIII.37
329
CU ZĂBRELE
Criteriul von Mises utilizat este cel mai acceptat criteriu pe plan universal
pentru metale.
Relaţia propusă de Von Mises este:
1
2
[
(σ 1 − σ 2 )2 + (σ 2 − σ 3 )2 + (σ 3 − σ 2 )2 = σ c2] (VIII.43)
relaţie în care
σ1, σ2, σ3 sunt tensiunile principale între care există relaţia:
σ1 > σ 2 > σ 3 (VIII.44)
iar σc reprezintă limita de curgere a materialului.
Într-o formă mai generală, criteriul de cedare von Mises se scrie astfel:
f ( σ ij , k ) = 0; i, j = x, y, z (VIII.45)
sau utilizând intensitatea tensiunilor normale, σi:

f = σi − σc = 0 (VIII.46)
În relaţia (VIII.45) σij reprezintă componentele tensorului eforturilor
unitare în număr de nouă, iar k este un parametru ce diferă în funcţie de tipul
materialului şi caracterizează, pentru exemplul studiat, fenomenul de întărire izotropică.
Mărimea σi se poate exprima în funcţie de al doilea invariant al tensiunilor
deviatorice sub forma:
σ i = 3 ⋅ I2 ( s ) (VIII.47)
în care:
I 2 ( s ) = −( s1s 2 +s 2 s 3 + s 3 s1 ) =
=
1 2
3
[ 2 2
σ 1 + σ 2 + σ 3 − σ 1σ 2 − σ 2 σ 3 − σ 1σ 3 = ] (VIII.48)
1 2
[ 2 2
(2 2
= σ x + σ y + σ z − σ x σ y − σ y σ z − σ x σ z + 3 τ xy + τ yz + τ zx
3
2
)]
Mărimile s1, s2, s3 reprezintă componentele tensorului deviator ce corespund
schimbării de formă.
Este cunoscut faptul că, în metoda elementelor finite, matricea de rigiditate
elementală este dată de expresia:
[k ] = ∫ [B ] [D][B ]
T
(VIII.49)
V
330
în care [B] este matricea geometrică de transformare a deplasărilor δ în

deformaţii specifice ε , iar [D] este matricea de rigiditate a materialului sau de
transformare a deformaţiilor specifice ε în eforturi unitare σ .
Relaţiile în care intervin matricile [B] şi [D] definite mai sus sunt:
{ε} = [B ]{δ } (VIII.50)
{σ} = [D]{ε} (VIII.51)
{σ } = [D][B]{δ} (VIII.52)
În cazul comportării neliniare a materialului, matricea [D] este notată de
regulă [Dω ] şi are forma:
⎡ ω1 ω2 ω2 0 0 0⎤
⎢ω ω1 ω2 0 0 0 ⎥⎥
⎢ 2
⎢ω ω2 ω1 0 0 0⎥
[Dω ] = λ' ⎢ 2 ⎥ (VIII.53)
⎢0 0 0 ω3 0 0⎥
⎢0 0 0 0 ω3 0⎥
⎢ ⎥
⎢⎣ 0 0 0 0 0 ω3 ⎥⎦
în care:
Eν
λ' = este una din constantele lui Lamé (VIII.54)
(1 + ν )(1 − 2ν )
E este modulul de elasticitate al materialului
ν este coeficientul lui Poisson
iar mărimile ω1 , ω2 , ω3 ce definesc comportarea elasto-plastică a materialului au
expresiile:
1− ν 2 ω
ω1 = − (1 − 2ν )
ν 3ν
2 ω
ω2 = 1 − ν + (VIII.55)
3 3ν
1 − 2ν
ω3 = (1 − ω )
2ν
Mărimea ω este un raport de depinde de alura curbei caracteristice a
materialului utilizat şi este definit în [123] sub forma:
σ x = Eε x (1 − ω ) (VIII.56)
331
CU ZĂBRELE
Se pot determina astfel matricile de rigiditate ale elementelor finite,

modificate în conformitate cu legea de cedare adoptată şi apoi, prin rezolvarea
sistemului de ecuaţii de echilibru ce caraterizează metoda elementelor finite se
pot calcula eforturile unitare şi deformaţiile specifice.
Aşa cum s-a precizat în capitolul anterior, calculul se face iterativ,
considerând că parametrul ω are iniţial valoarea zero, adică materialul se
comportă elastic. Se alcătuieşte matricea [Dω ], se rezolvă sistemul de ecuaţii de
echilibru [K ]{Δ} = {P} şi se determină deplasările nodurilor, iar apoi utilizând
relaţiile (VIII.50) şi (VIII.52) se stabilesc eforturile unitare şi deformaţiile specifice,
inclusiv valorile σi.
Se verifică apoi condiţia dată de relaţia (VIII.43), iar dacă această condiţie
este îndeplinită calculul se opreşte. Dacă nu, în elementele unde s-au înregistrat
depăşiri se recalculează σi în baza relaţiei (VIII.47) şi din curba caracteristică a
materialului, considerând σ x = σ i se deduce ε x = ε i şi pe baza relaţiei (VIII.56)
se poate stabili o nouă valoare pentru mărimea ω . Se alcătuieşte din nou
matricea [Dω ] şi se reia calculul, care se opreşte în momentul în care diferenţele
între valorile eforturilor unitare şi deformaţiilor specifice calculate sunt mai mici
decât o toleranţă admisă.
Considerarea întăririi izotropice presupune că deformaţia plastică produce o
schimbare a suprafeţei de cedare, care creşte în dimensiune odată cu creşterea
deformaţiilor specifice plastice, dar îşi păstrează forma iniţială (Fig. VIII.38).
σ
1
Poziţia
PoziÆiadupă întărire
dupå întårire izotropică
izotropicå
Poziţia
PoziÆia iniţială
originalå
σ
3 σ 2
Figura VIII.38
332
Ţinând seama de aceste minime informaţii privind modelul neliniar utilizat în

comportarea materialului, trebuie specificat că limita de curgere a oţelului, de la
care începe definirea curbei de întărire izotropică, a fost considerată 240 N/mm2
(24000 tf/m2).
Modelul discret a presupus existenţa unei imperfecţiuni iniţiale geometrice
de forma abaterii de la forma rectilinie a axei barei, cu valoarea maximă
L
e0 = aşa cum s-a considerat şi pentru modelul simplificat la care
500
comportarea materialului a fost presupusă liniar elastică. Forma deformatei
iniţiale a fost considerată ca şi până acum cu trei semiunde.
Aplicând încărcarea în trepte s-a efectuat analiza combinată geometric
neliniară şi fizic neliniară obţinându-se curbele încărcare-deplasare P − Δ
prezentate în figura VIII.39.
Curbe P-Δ
16
14
12
incarcare (λ)
10
Factor de
8
Mat_liniar
6
Mat_neliniar
4
0
0 0.2 0.4 0.6 0.8 1 1.2 1.4
Deplasare [m]
Figura VIII.39
Pentru a putea cunatifica influenţa considerării comportării neliniare a

materialului, s-au urmărit două situaţii:
− compararea valorii factorului de încărcare λ , urmărind alura curbelor
încărcare-deplasare complete, rezultate din analize geometric neliniare în
333
CU ZĂBRELE
cele două situaţii (cu comportare liniar elastică a materialului şi respectiv

cu comportare plastică);
− compararea valorii lui λ în cazul în care deplasarea elastică suplimentară
L
y a tălpii în sens transversal este limitată la valoarea maximă , aşa
500
cum s-a procedat şi în capitolul VII. y este surplusul de deformaţie ce
intervine în relaţia:
V = y + e0 (VIII.57)
V fiind deplasarea elastică totală, iar e0 mărimea imperfecţiunii iniţiale.
Rezultatele au fost centralizate în Tabelul VIII.4.
Tabelul VIII.4
L
λ la atingerea lui y max = pe
Tipul de material considerat 500
modelul cu material elastic liniar
Liniar elastic 4.588
Neliniar (întărire izotropică) 1.982
Aşa cum se observă din analizarea figurii VIII.39, considerarea comportării

neliniare a materialului influenţează semnificativ calculul la stabilitate şi de ordiul
II al modelului simplificat propus. Din curbele P − Δ se observă diferenţa foarte
mare între încărcările de pierdere a stabilităţii prin flambaj între cele două modele
cu materiale diferite (se constată o reducere a factorului de încărcare de peste 4
ori).
Dacă analiza se limitează la atingerea lui σ c pe secţiune pentru modelul
simplificat pentru care materialul a fost considerat cu comportare liniară, se poate
remarca faptul că pe această zonă, nu există diferenţe între cele două curbe
încărcare-deplasare, deoarece materialul se situează încă în domeniul de
comportare elastică. Alegând însă ca moment de limitare a analizei criteriul de
deplasări elastice expus anterior, valoarea factorului de încărcare se reduce de
2.31 ori.
334
Din cele prezentate mai sus rezultă diferenţa evidentă între comportarea
celor două modele, atunci când se ţine seama şi de neliniaritatea fizică (de
material).
Analiza geometric neliniară cu considerarea comportării neliniare a
materialului s-a efectuat doar pentru modelul simplificat deoarece, cuplarea celor
două analize este greu de realizat pentru modele de dimensiuni mari cum sunt
cele spaţiale prezentate în capitolul VII.
Acest studiu a fost prezentat numai cu titlu informativ, comportarea neliniară
a materialului nefăcând parte din obiectul de studiu al cărţii. Totuşi exemplul
demonstrează importanţa considerării comportării reale a materialului într-o
analiză de ordinul II.
VIII.3.4 Abace de calcul
Aşa cum s-a arătat anterior, atingerea limitei de curgere σ c are loc mai
repede în cazul analizelor ce consideră modelele spaţiale (pe modelul spaţial σ
se determină cu formula de la încovoiere oblică, aportul momentului după axa
normală la planul de flambaj fiind acela care determină valoarea mai mare a
tensiunilor decât la modelul plan, unde încovoierea cu forţă axială este într-un
singur plan), deci din acest punct de vedere modelele simplificate de calcul
propuse sunt descoperitoare. În plus, valorile deplasărilor sunt şi ele diferite între
cele două modele, constatându-se că ele sunt mai mari în cazul modelelor
discrete spaţiale.
Pentru a putea utiliza în condiţii de siguranţă modelele simplificate propuse,
plecând de la premiza că valorile factorilor de încărcare λ la atingerea limitei de
curgere σ c într-un punct al secţiunii transversale, precum şi valorile deplasărilor
Δ la acelaşi moment sunt mai apropiate de valorile reale, în cazul considerării
modelului de calcul discret spaţial, s-a urmărit determinarea unor coeficienţi care
să echivaleze cele două modele.
335
CU ZĂBRELE
Studiul s-a făcut presupunând ca parametru de variaţie înălţimea grinzilor

principale cu zăbrele ale modelelor spaţiale, în timp ce deschiderea a fost
considerată cu valoarea corespunzând situaţiei existente pentru fiecare dintre
cele 4 tabliere. Caracteristicile geometrice ale secţiunii transversale ale barelor
au fost păstrate constante în cadrul analizelor. S-a ales această modalitate de
studiu deoarece variind înălţimea grinzilor principale între anumite limite, variază
şi unghiul de înclinare al diagonalelor grinzilor principale α (Fig. VIII.40).
Figura VIII.40
Valoarea unghiului de înclinare a diagonalelor este un parametru foarte

important ce defineşte geometria grinzilor principale, iar limitele sale de variaţie
au fost considerate între 45-60o, ţinând seama de prevederile constructive
existente în standardele în vigoare. Mărimea unghiului se poate stabili cu relaţia:
H
α = arctan (VIII.58)
L
Valoarea unghiului de înclinare a diagonalelor este deci un parametru cu
caracter mai general, el putând avea aceeaşi valoare pentru mai multe seturi de
valori ale deschiderii panoului ( λ' ) şi înălţimii grinzii ( H ) (Fig. VIII.40), putându-se
trece uşor, prin extrapolare, de la valoarea lui H la valoarea corespunzătoare a
lui α .
Studiul propus în continuare are drept scop stabilirea unor coeficienţi cu
care să fie afectate eforturile unitare σ şi deplasările Δ obţinute prin analiză geometric
neliniară pe modelul simplificat pentru a ajunge la limita de curgere σ c a oţelului
OL37, respectiv la deplasările de pe modelul spaţial considerate ca fiind
apropiate de realitate.
336
Relaţiile de echivalare a eforturilor unitare şi deplasărilor în condiţiile precizate

mai sus vor fi:
σs
≤ σ sp (VIII.59)
cσ
Δs
≤ Δsp (VIII.60)
cΔ
În relaţiile de mai sus intervin următoarele mărimi:
σs valoarea ef. unitare pe modelul simplificat de calcul propus la pasul de
încărcare λ corespunzător atingerii lui σ c pe modelul spaţial;
σ sp valoarea ef. unitare pe structura spaţială, considerată la limită egală cu
limita de curgere σ c ;
cσ coeficientul de echivalare al eforturilor unitare;
Δs valoarea deplasărilor transversale ale nodului situat în mijlocul
deschiderii grinzii pentru modelul simplificat, în momentul atingerii lui
σ c pe modelul spaţial;
Δsp valoarea deplasărilor transversale ale nodului situat în secţiunea de
mijloc a tălpii superioare pe modelul spaţial, la atingerea lui σ c într-un

punct al secţiunii tălpii pe acest model;
cΔ coeficientul de echivalare al deplasărilor.
În analizele efectuate ambele modele au fost presupuse ca fiind afectate de
imperfecţiuni de execuţie iniţiale, abateri de la forma rectilie a axei barei, de
forma unor deformate sinusoidale cu trei semiunde (pentru structura spaţială
semiundele fiind în acelaşi sens), valoarea maximă a deformatei fiind
L
considerată ca şi până acum egală cu e 0 = .
500
Calculele au decurs în mai multe etape pentru fiecare dintre cele 4 tabliere
analizate:
− s-au efectuat mai întâi analizele geometric neliniare pe modelele discrete
spaţiale, pentru 10 valori ale înălţimii H ale grinzilor principale situate în
337
CU ZĂBRELE
domeniul de existenţă al unghiului α obţinându-se 10 valori pentru

eforturile unitare σ sp şi pentru deplasările Δ sp . Este de menţionat faptul că
analizele au fost limitate la momentul când σ sp = σ c . Valorile lui σ sp s-au
determinat pe baza relaţiei corespunzând încovoierii oblice cu forţă axială

prezentată în Capitolul VII;
− s-au efetuat analizele liniare pentru stabilirea eforturilor axiale în tălpile
superioare şi diagonalele de capăt ale modelului spaţial care devin
încărcări pe modelul simplificat propus (solicitările din diagonale au fost
considerate proiectate pe orizontală, aşa cum s-a precizat la începutul
acestui capitol, la prezentarea modelului de calcul simplificat propus).
− s-au efectuat analizele geometric neliniare pe modelele simplificate
propuse, ţinând seama de variaţia secţiunii pendulilor şi de variaţia
rigidităţii la rotire a resorturilor de pe modelul simplificat, variaţie apărută
ca urmare a modificării înălţimii semicadrelor transversale. Ca urmare a
acestor analize, limitate şi ele la atingerea lui σ c pe modelul spaţial, s-au
obţinut 10 valori pentru eforturile unitare σ s şi 10 valori pentru deplasările
transversale Δs . Eforturile unitare în cazul modelelor simplificate au
fost calculate cu relaţia de la încovoiere cu forţă axială în plan.
Ţinând apoi seama de relaţiile (VIII.59) şi (VIII.60) s-au determinat câte 10
valori pentru coeficienţii c σ , respectiv c Δ în cazul fiecărei structuri.
Reprezentând grafic coeficienţii astfel determinaţi în funcţie de valorile
înălţimilor grinzilor principale (valori considerate pe domeniul în care poate varia
unghiul α definit anterior) s-au obţinut abacele prezentate în figurile de mai jos
VIII.41 – VIII.48. Valorile coeficienţilor au fost corelate obţinându-se natura
funcţiei şi coeficienţii de corelare prezentaţi şi ei în graficele corespunzătoare
fiecăruia dintre cele 4 tabliere.
338
Coeficienti de echivalare tensiuni, σ
Corfientul Cσ
2
y = -0.0063x + 0.0677x + 0.697
2
R = 0.9776
0.5
4.1 4.6 5.1 5.6 6.1 6.6 7.1
Inaltimea tablierului, H [m]
Figura VIII.41 Coeficienţii c σ pod peste Canalul Jiu
Coeficienti de echivalare deplasari, Δ
y = -0.0082x2 + 0.0632x + 0.4734

Coeficientul C∆
R2 = 0.9987
0.5
4.1 4.6 5.1 5.6 6.1 6.6 7.1
Inaltimea grinzii, H [m]
Figura VIII.42 Coeficienţii c Δ pod peste Canalul Jiu
Coefienti de echivalare tensiuni, σ
1
Coeficientul Cσ
y = -0.0031x2 + 0.0545x + 0.6871

R2 = 0.9953
0.5
5.4 6.4 7.4 8.4 9.4 10.4
Figura VIII.43 Coeficienţii c σ tablier tipizat ISPCF
339
CU ZĂBRELE
Coeficientul C∆
y = -0.0041x2 + 0.0654x + 0.326
R2 = 0.9393
0.5
5.4 6.4 7.4 8.4 9.4 10.4
Figura VIII.44 Coeficienţii cΔ tablier tipizat ISPCF
Coeficienti de chivalare tensiuni, σ
1
Coeficientul Cσ
y = 0.0003x3 - 0.0067x2 + 0.0569x + 0.78

R2 = 0.9944
0.5
4.7 5.2 5.7 6.2 6.7 7.2 7.7 8.2 8.7
Figura VIII.45 Coeficienţii c σ pod peste râul Olt
y = 0.0007x3 - 0.0172x2 + 0.1509x + 0.2663

Coeficientul C∆
R2 = 0.992
0.5
4.7 5.2 5.7 6.2 6.7 7.2 7.7 8.2 8.7
Figura VIII.46 Coeficienţii c Δ pod peste râul Olt
340
Coeficienti de echivalare tensiuni, σ
Coeficientul Cσ
y = 0.0062x2 - 0.0742x + 1.1565

R2 = 0.9957
0.5
3.9 4.4 4.9 5.4 5.9 6.4
Figura VIII.47 Coeficienţii c σ tablier pe linia Podul Iloaiei-Hîrlău
1
y = -0.0034x2 + 0.0105x + 0.6276
Coeficientul C∆
R2 = 0.9897
0.5
3.9 4.4 4.9 5.4 5.9 6.4
Figura VIII.48 Coeficienţii c Δ tablier pe linia Podul Iloaiei-Hîrlău
Valorile coeficienţilor c σ şi c Δ , pe baza cărora s-au realizat abacele

prezentate, sunt date în tabelele VIII.5 – VIII.8.
341
CU ZĂBRELE
Tabelul VIII.5 Pod peste Canalul JIU

Înălţimea H [m] cσ cΔ
4.20 0.869112 0.59312
4.30 0.872296 0.593824
4.60 0.875044 0.591366
4.80 0.87604 0.588582
5.10 0.878426 0.58309
5.40 0.87804 0.575705
5.70 0.878117 0.566572
6.00 0.875657 0.556793
6.30 0.873362 0.545554
6.60 0.86881 0.534474
Tabelul VIII.6 Tablier tipizat ISPCF

5.50 0.892857 0.558659
5.90 0.903342 0.568828
6.30 0.908265 0.578035
6.70 0.914913 0.58072
7.10 0.919118 0.584454
7.50 0.922509 0.584795
7.90 0.925069 0.583986
8.47 0.929368 0.582411
9.00 0.928505 0.580383
9.50 0.927644 0.578369
342
Tabelul VIII.7 Pod peste râul Olt

4.80 0.928505 0.668449
5.20 0.932836 0.683527
5.50 0.935454 0.688705
5.80 0.93633 0.69735
6.20 0.938967 0.700771
6.60 0.941 0.708717
7.20 0.942507 0.713776
7.50 0.942507 0.71736
7.90 0.942507 0.723066
8.40 0.943396 0.722022
Tabelul VIII.8 Tablier pe linia Podul Iloaiei-Hîrlău

Înălţimea H [m]* cσ cΔ
3.92 0.961538 0.618047
4.18 0.95511 0.610874
4.42 0.948767 0.606796
4.70 0.944287 0.60024
5.00 0.940734 0.593472
5.25 0.938967 0.587544
5.50 0.93633 0.584112
5.70 0.935454 0.578369
5.90 0.935454 0.573066
6.20 0.934579 0.558347
* În tabelul VIII.8 s-a specificat în coloana pentru H valoarea înălţimii

semicadrului din mijlocul deschiderii, înăţimea semicadrelor fiind variabilă,
deoarece grinda cu zăbrele este de formă poligonală.
343
CU ZĂBRELE
Rezultatele obţinute pe modelele simplificate de calcul propuse se apropie

de o manieră satisfăcătoare de rezultatele obţinute pe modelele de calcul
spaţiale. Urmărind figurile VIII.41 – VIII.48 şi tabelele de valori se poate vedea că
diferenţele între valorile maxime şi minime ale aceluiaşi tip de coeficient nu sunt
mari, iar coeficienţii de corelare au valori foarte bune pentru tipurile de curbe de
corelare propuse.
Toate abacele sunt funcţii polinomiale de gradul doi sau trei.
Din analizele efectuate se poate concluziona că se poate efectua calculul
de ordinul II pe un model simplificat de tipul celui propus în lucrare, cu condiţia
evaluării eforturilor unitare şi deplasărilor ţinând seama de coeficienţii c σ şi c Δ
prezentaţi în tabele. Pentru alte valori ale înălţimii (deci şi ale unghiului α ) în
domeniul considerat se poate intra în fiecare din grafice cu valoarea lui H sau α
extrăgându-se valoarea corespunzătoare a coeficientului de echivalare.
Trebuie specificat însă, că pentru stabilirea unor coeficienţi universal valabili
este necesară o analiză mai aprofundată, pe un număr mai mare de tabliere,
variind şi dechiderile acestora.
344
BIBLIOGRAFIE
Conception des structures metalliques, Partie A, Notions

fondamentales et dimensionnement des elements de
1. Badoux J. Cl.
constructions metalliques, École Polytechnique Fédérale
de Lausanne, 1979
Lateral buckling of nonprismatic cantilevers using
2. Baker G. weighted residuals, Journal of engineering mechanics, Vol.
119, Nr. 10, 1993
Design for strength (Stability), Second century of the
3. Ballio G. skyscraper, Council of tall buildings and urban habitat, New
York, 1983
Some remarks concerning the buckling reduction
4. Băluţ N. factors, Stability and ductility of steel structures, Elsevier
Science, 1999
Sensitivity of Steel Structures to different categories of
Băluţ N.,
5. imperfections, Stability and ductility of steel structures,
Moldovan A.
Elsevier Science, 1999
Calculul neliniar al structurilor, Editura Tehnică, Bucureşti,
6. Bănuţ V.
1981
Finite element procedures in engineering analysis,
7. Bathe K. J.
Prentice-Hall Inc., 1982
Stability of structures, Elastic, Inelastic, Fracture and
Bazant P. Zdenek,
8. Damage Theories, Oxford University Press, New York,
Cedolin Luigi
Oxford, 1991
Beedle S., Basic column strength, Journal of structural division, Vol.
9.
Tall L. 86, Nr. 7, 1960
Beer H., Bases théoriques des courbes européennes de
10.
Schultz G. flambement, Construction métallique, Nr. 3, 1970
Die Traglast des planmäßig mittig gedrückten Stabs mit
Beer H.,
11. imperfektionen, VDI – Zeitschrift, Vol. 111, Nr. 21, 23, 24,
Schultz G.
1969
Residual stresses at welded I-profiles made of high-
Beg D., strength steel and their influence on column strength,
12.
Hladnik L. Nordic Steel Construction Conference, Vol. 1, Malmö,
Sweden, 19-21 June, 1995
Slenderness limit of Class 3 I Cross-sections made of
Beg D.,
13. high strength steel, Journal of Constructional steel
Hladnik L.
research, Vol. 38, Nr. 3, 1996
Research needs in stability of metal structures, Journal
14. Bjorhovde R.
of structural division, Vol. 106, Nr. 12, 1980
Bondariuc V.,
15. Poduri metalice. Calcul şi alcătuire, 1987
Băncilă R.
Bürgermeister G.,
Stabilitätstheorie. Teil II mit Erläuterungen zu den Knick-
16. Steup H.,
und Beulverschriften, Akademie Verlag, Berlin, 1963
Kretzschmar H.
Second-order elastic analysis of frames using simple
Chan S. L.,
17. imperfect element per member, Journal of structural
Zhou Z. H.
engineering, Vol. 121, Nr. 6, 1995
Solution of beam on elastic foundation by DQEM, Journal
18. Chen N. C.
of engineering mechanics, Vol. 124, Nr. 12, 1998
345
BIBLIOGRAFIE
On lateral torsional buckling of bridge girders near

Collin P.,
19. support, Nordic Steel Construction Conference, Vol. 1,
Möller M.
Malmö, Sweden, 19-21 June, 1995
Non-linear finite element analysis of solids and
20. Crisfield M. A.
structures, Vol. 1 Essentials, John Wiley&Sons, 1991
Non-linear finite element analysis of solids and
21. Crisfield M. A. structures, Vol. 2 Advanced topics, John Wiley&Sons,
1991
Dalban C.,
Dima S., Construcţii cu structură metalică, Editura Didactică şi
22.
Chesaru E., Pedagogică, 1997
Şerbescu C.
Stability of perforated webs, Fourth International
23. Drdácky M. Colloquium on Structural Stability, Mediteranean Session,
Istanbul, Sept. 16-20, 1991
Behaviour and design of steel plated structures, ECCS –
Dubas P., Technical Committee 8 – Structural Stability, Technical
24.
Gehri E. Working Group 8. 3 – Plated structures, Zürich, Switzerland,
1986
Interactive buckling of cold formed thin walled
Dubina D.,
25. compression members. Design curves, Steel Structures,
Georgescu M.
Eurosteel 1995, Kounadis 1995, Balkena, Rotterdam
Interaction of stiffener-end-gap and stiffener size in the
Dunai L.,
26. ultimate strength of thin-walled girders, Stability and
Nézö J.
ductility of steel structures, Elsevier Science, 1999
On the inelastic failure of high strength steel I-shaped
27. Earls C. beams, Journal of Constructional Steel Researc, Vol.
49, No. 1, 1999
A propos de l’étude théorique du flambement des barres
28. Foucriat J.
réelles, Construction métallique, Nr. 4, 1970
Structural stability design - Steel and composite
29. Fukumoto Yushi
structures, Elsevier Science, Tokyo, Japan, 1997
Ge H., Ultimate Strength of Steel Outstands in compression,
30.
Usami T. Journal of Structural Engineering, Nr. 122, 1996
E.C.B.L. and EUROCODE 3 Annex Z based calibration
Georgescu M.,
31. buckling curves of compression steel members, Stability
Dubina D.
and ductility of steel structures, Elsevier Science, 1999
Statica, stabilitatea şi dinamica construcţiilor, Ediţia a II-
32. Gheorghiu Al.
a, Editura didactică şi pedagogică, 1974
Gioncu V., Bazele calculului structurilor la stabilitate, Editura Facla,
33.
Ivan M. Timişoara, 1983
Gioncu V., Teoria comportării critice şi postcritice a structurilor
34.
Ivan M. elastice, Editura Academiei R. S. R., 1984
Validation of design rules for member stability of
Greiner R., european standards – proposal for buckling rules,
35.
Offner R. Stability and ductility of steel structures, Elsevier Science,
1999
Nonlinear analysis of beams and arches undergoing
Gummandi L. N. B.,
36. large rotations, Journal of engineering mechanics, Vol. 123,
Palazotto A. N.
Nr. 4, 1997
Lateral elastic post-buckling analysis of elastically
Ioannidis G. I.,
37. rotationally restrained I beam-colums, Steel structures,
Kounadis A. N.
Eurosteel 1995, Kounadis 1995, Balkena, Rotterdam
346
Essais de flambement et exploitation statistique,

38. Jacquet J.
Construction métallique, Nr. 3, 1970
Jantea C., Poduri metalice. Alcătuire şi calcul, Casa Editorială
39.
Varlam Fl. Demiurg, Iaşi 1996
Jaspart J. P, Étude comparative des diverses formules d’interaction
40. Briquet Ch., des barres comprimées fléchies, Construction Metallique,
Maquoi R. Nr. 4, 1993
Stability of continous composite plate girders with U-
Johnson R. P.,
41. frame action, Proc. Instn. Civ. Engineerings Structures and
Chen S.
Building, Nr. 99, 1993
Lateral-torsional buckling of post local buckled fibrous
Kabir M. Z.,
42. composite beams, Journal of engineering mechanics, Vol.
Sherbourne A. N.
124, Nr. 7, 1998
Complete stiffness matrices for buckling analysis of
43. Krysl P. frames, Journal of engineering mechanics, Vol. 119, Nr. 2,
1999
Lagerqvist O., Rezistance of I-girders to concentrated loads, Journal of
44.
Johansson B. Construction Steel Research, vol. 39, Nr. 2, 1996
Shear capacity of beams with trapezoidally corrugated
webs and openings, Fourth International Colloquium on
45. Lindner J.
Structural Stability, Mediteranean Session, Istanbul, Sept.
16-20, 1991
Influence of local buckling of flanges on the ultimate
Lindner J.,
46. load of I-sections, Stability and ductility of steel structures,
Rusch A.
Geometrical imperfections on inelastic frame behaviour,
47. Lui E. M.
Journal of structural engineering, Vol. 118, 1992
Considération sur la valeur du coefficient de réduction
48. Mateescu D. pour le déversement des éléments fléchis, Construction
Métallique Nr. 1/1994
Influenţa eforturilor reziduale asupra stabilităţii unui
49. Mateescu D. element de oţel supus la compresiune, Stability of steel
structures, Preliminary report, Liege, 13 – 15 april, 1997
Mateescu D.,
Stabilitatea la compresiune a structurilor din bare de
50. Apeltauer I.,
otel, Editura Academiei R. S. R., 1980
Cuteanu E.
51. Mazilu P. Rezistenta Materialelor, Note de curs, 1983
Force-deformation equations for initially curved laterally
52. Mc. Connel R. E. loaded beam columns, Journal of structural engineering,
Vol. 118, Nr. 7, 1992
Michaltsos G. T., The effect of shear deformation on the lateral-torsional
53. Sofianopoulos D. buckling of thin-walled steel members, Steel structures,
S., Petrovits N. E. Eurosteel 1995, Kounadis 1995, Balkena, Rotterdam
Behaviour and instabilities of open thin-walled elements.
Mohri F.,
54. Part 1: Behaviour, Stability and ductility of steel structures,
Kamal E.
NAFEMS Finite-element benchmarks for 2D beams and
55. Lyons P., Axisymmetric Shells Involving geometric nonlinearity
Holsgrove S. (Summary), NAFEMS, 1994
Stability and load-carrying capacity of three-dimensional
56. Nazmy A. S. long-span steel-arch bridges, Computers and Strustures,
Vol. 65, Nr. 6, 1997
Finite-element method for instability analysis, Finite-
57. Norric D. H.
element handbook, Mc. Grow Hill Company, 1987
347
BIBLIOGRAFIE
Osterrieder P.,
Advanced finite element analysis in engineering
Werner F.,
58. practice, Stability and ductility of steel structures, Elsevier
Friedrich M.,
Science, 1999
Ortlepp O.
Buckling of elastic columns using convex model of
59. Pantelides C. P. uncertain springs, Journal of engineering mechanics, Vol.
121, Nr. 7, 1995
Pastrenak H., How welding does influence the ultimate load capacity
60. Schilling S., of thin-walled structural members - an example.
Engst W. European Workshop Thin-Walled Steel Structures, 1996
Statik und Stabilität der Baukonstruktionen, 2 Auflage,
61. Petersen Ch.
Berlin, 1982
Comparative study of a bowstring arch bridge stability
Petrescu I.,
62. with various types of wind bracings, Stahlbau, Heft 2,
Popa N.
1999
The improvement of the load carrying capacity of webs
by means of appropriate residual stresses, Stability of
63. Plumier A.
steel structures, Preliminary report, Liege, 13 – 15 april,
1997
Considerente privind stabilitatea laterală a podurilor
metalice realizate în soluţia pe arce, Conferinţa Tehnico-
64. Răcănel I. R.
Ştiinţifică Jubiliară: Tehnologii moderne în construcţii,
Chişinău, 24-26 mai, 2000
Contravântuirile şi stabilitatea podurilor metalice pe
65. Răcănel I. R. grinzi cu zăbrele, Revista Drumuri şi Poduri, Nr. 54, mai –
iunie, 2000
Contributions regarding the simplified stability
Răcănel I. R., calculation of the open truss steel bridges top chord,
66.
Teodorescu M. E. The 9-th International Conference on metal structures,
Timişoara, 19-22 Octombrie, 2000
Strategies for tracing the nonlinear response near limit
67. Ramm E.
points, 1992
Influence of web imperfections in welded I-beams with
68. Rangelov N. slender webs, Stability and ductility of steel structures,
A unified concept for the stability check of metal
Rasmussen K. J.
69. columns, Stability and Ductility of steel structures, Elsevier
R., Rondal Jaques
Science, 1999
Interactive buckling behaviour and ultimate load of I-
Ren Wei-Xin,
70. section steel columns, Journal of structural engineering,
Zeng Qing-Yuan
September, 1997
On the buckling length of bracing members in tubular
71. Rondal J. lattice girder, Fourth International Colloquium on Structural
Stability, Mediteranean Session, Istanbul, Sept. 16-20, 1991
Rondal J., Formulations d’Ayrton-Perry pour le flambement des
72.
Maquoi R. barres métalliques, Construction Métallique, Nr. 4, 1979
Calcul du comportement postcritique des plaques
73. Rouvé B. raidies par la methode des elements finis, Thèse
présentée à L’ecole Polytechnique Federale de Zürich, 1975
Tolerances of initial defelections of steel plates and
Sadovsky Z.,
74. strength of I Cross-section in compression and bending,
Balász
Journal of Construction Steel Research, Vol. 38, Nr. 3, 1996
348
Elasto-plastic stability of columns with an

75. Salzberger G. unsymmetrically strengthened I-cross section, Stability
and ductility of steel structures, Elsevier Science, 1999
Teoria stabilităţii căii cu şine lungi sudate, Membri
76. Samavedam G.
Comitetului de experţi D202, 1995
Stabilitatea şi calculul de ordinul II al structurilor, Editura
77. Scarlat A.
Tehnică, Bucureşti, 1969
Stabilitatea structurilor. Probleme speciale, Editura
78. Scarlat A.
Tehnică, Bucureşti, 1969
Strength of letrally unsupported flanges and panels,
Serrette R.,
79. Fourth International Colloquium on Structural Stability,
Pekös J.
Mediteranean Session, Istanbul, Sept. 16-20, 1991
Fondement expérimental des courbes européennes de
80. Sfinţesco D.
flambament, Construction métallique, Nr. 3, 1970
Lateral stabilization by steel sheeting of structural
81. Sokol L. members, Nordic Steel Construction Conference, Vol. 2,
Malmö, Sweden, 19-21 June, 1995
Prediction of buckling strength of stiffened plates by
Solland G.,
82. use of the optimum eccentricity method, Stability and
Rotheim M.
ductility of steel structures, Elsevier Science, 1999
Stevenson & Pipe-line simulation finite element analysis program
83.
Associates – Task 1, Theory, July 1997
84.
Associates – Task 2, Program design, September 1997
85.
Associates – Task 3, Upheaval buckling, November 1997
86.
Associates – Task 4, Program validation, December 1997
Studiu comparativ al metodelor pentru determinarea
87. Teodorescu M. E. soluţiei în calculul neliniar al structurilor, Teză de
doctorat, 1999
Thomson J. M. T., The instability of evolving systems, Interdisciplinary
88.
Hunt G. W. Science Revue,Vol. 2, Nr. 3, p. 240
Der Einfluß von Eigenspannungen auf das Knicken von
89. Thürlimann B. Stahlstützen, Schweizer Archiv für angewandte
Wissenschaft und Technick, Nr. 12, 1957
Timoshenko St. P., Teoria stabilităţii elastice, Editura Tehnică, Bucureşti, 1967
90.
Gere M. James
Aspecte ale flambajului stâlpilor acţionaţi de forţe cu
91. Ţopa N.
direcţie variabilă, Buletinul Ştiinţific, Număr special, 1995
Particularităţi privind stabilitatea laterală a arcelor de
92. Ţopa N. rigidizare la tablierele de poduri tip Langer, Buletinul
Ştiinţific, Nr. 2, 1995
Ţopa N., Studiu asupra stabilităţii barelor pe mediu elastic,
93.
Răcănel I. R. Gazeta AICR, Nr. 43-44, noiembrie 2000
Small strain non-linear relations for 3D Space beams
systems, IABSE SYMPOSIUM, Long-span and high-rise
94. Vasek M. structures, Kobe, 1998, International Association for bridge
and structural engineering
Considérations sur le flambement, proposition de

95. Villette M. révision de l’EUROCODE 3, Construction Métallique, Nr. 3,
1997
349
BIBLIOGRAFIE
Beam-buckling analysis via automated Rayleigh-Ritz

Wang C. M.,
96. method, Journal of structural engineering, Vol. 120, Nr. 1,
Ang K. K.
1994
Wang Y. C., Three-dimensional buckling analysis of tapered built-up
97. Emopoulos J. Ch., columns, Steel structures, Eurosteel 1995, Kounadis 1995,
Vlahinos. A. S. Balkena, Rotterdam
Effect of residual stress on cold-formed steel column
98. Weng C. C. strength, Journal of structural engineering, Vol. 117, Nr. 6,
1991
Local stability of filled and encased steel sections,
99. Wright H. D.
Journal of structural engineering, Vol. 121, Nr. 10, 1995
Yang Y. B., Theory and analysis of nonlinear framed structures,
100.
Kuo S. R. Prentice-Hall Inc., 1994
Manualul pentru calculul construcţiilor, Editura Tehnică,
101. ***
Bucureşti, 1977
DIN 18800, Teil 1, Stahlbauten, Bemessung und
102. ***
Konstruktion, Deutsche Norm, Berlin, 1990
EUROCODE 3: Design of Steel structures, Part 1. 1:
103. *** General rules and rules for buildings, European Standard,
1993
Proiectarea podurilor metalice de cale ferată şi şosea
104. *** având la bază metoda stărilor limită – Proiect de
standard, Contract Nr. 33, 1998
Acţiuni la poduri - Proiect de standard, Contract Nr. 33,
105. ***
1998
Poduri metalice de cale ferată – Prescripţii de proiectare,
106. ***
SR 1911, 1998
EUROCODE 3: Design of steel structures, Part. 2: Steel
107. ***
bridges, European standard, 1993
Stahlbau Handbuch – für Studium und Praxis, Stahlbau-
108.
Verlag-Gmbh, Köln, 1982
Efectul imperfecţiunilor iniţiale asupra încărcării de
109. *** cedare elasto-plastică la bare simple, Stability of steel
structures, Preliminary report, Liege, 1987
Aproximare statistică a problemei stabilităţii referitoare
110. *** la abaterea de la liniaritate, Stability of steel structures,
Preliminary report, Liege, 1987
SIA Norme, Construction métalliques, Edition de 1990,
111. ***
Sociéte Suisse des ingénieurs et des architectes, Zürich
LUSAS Finite-element system: Theory Manual 1,
112. ***
Version 13. 1. 2 , FEA Ltd.
LUSAS Finite-element system: Theory Manual 2,
113. ***
Version 13. 1. 2 , FEA Ltd.
LUSAS Finite-element system: LUSAS Modeller User
114. ***
Manual, Version 13. 1. 2, FEA Ltd.
LUSAS Finite-element system: Solver Reference Manual,
115. ***
Version 13. 1. 2, FEA Ltd.
LUSAS Finite-element system: Element Reference
116. ***
Manual, Version 13. 1. 2, FEA Ltd
Mazilu P.,
Aplicarea teoriei elasticităţii şi a plăcilor în calculul
117. Ţopa N.,
construcţiilor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1986
Ieremia M.
350
Mazilu P.,
118. Ţopa N., Teoria şi calculul plăcilor ortotrope, Editura Tehnică, 1983
Ieremia M.
Braham M.,
L’influence des défauts de planéité de l’âme des profilés
Maquoi R.,
119. reconstitués soudés sur leur résistance en flexion et
Rangelov N.,
compression, Construction métallique, Nr. 1, 1995
Richard C.
STAS 4392-84, Gabarite, Institutul Român de
120. ***
Standardizare, Bucureşti, 1984
Voinea R. P., Rezistenţa Materialelor, Vol. II, Editura Tehnică, 1958
121.
Beleş A. A.
Voinea R. P.,
Introducereîn mecanica solidului cu aplicaţii în inginerie,
122. Voiculescu D.,
Editura Academiei, 1989
Simion E. P.
Teoria Elasticităţii şi plasticităţii, Atelierul de tipografie al
123. Ţopa N.
I.C.B., 1994
Zienkiewicz O.C., The Finite Element Method. Volume 1: The Basis, Fifth
124.
Taylor R.L. Edition, Butterworth-Heinemann, 2000
Zienkiewicz O.C., The Finite Element Method. Volume 1: Solid Mechanics,
125.
Taylor R.L. Fifth Edition, Butterworth-Heinemann, 2000
Comportarea inelastică şi analiza neliniară a structurilor
126. Stănilă N. de rezistenţă, Note de curs, Anul VI, Studii aprofundate,
2004
Stabilitatea cupolelor metalice simplu strat, Editura
127. Ivan A.
Orizonturi Univeristare, Timişoara, 2000
128. Mirzaei M. Finite Element Methods, Lectures Notes, 2005
129. Papadrakakis M. Inelastic post-buckling analysis of space frames, 2000
130. Jeremic B. A tour of nonlinear analysis, 2004
Ivan M.,
Statica, stabilitatea şi dinamica construcţiilor, Editura
131. Vulpe A.,
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982
Bănuţ V.
Esdep WG6: Concepts of Stable and Unstable
132. ***
Equilibrium, 2006
351
ANEXA
ANEXA
SCHEMA LOGICĂ A PROGRAMULUI GRIMEL
START
Citeşte datele de intrare:

- caracteristici bară şi teren
(E, Iz, β)
- nr. paşi forţă (np)
- valori forţă (P)
i = 1, np
Determină valorile mărimilor:

k, λ, γ, δ
şi discriminantul ecuaţiei de gradul al doilea
rezultată din ecuaţia caracteristică, dp
DA NU
dp < 0
Ec. utilizată este (IV. 25) Ec. utilizată este (IV. 12)
Evaluează ceoficienţii nec. aij Evaluează coeficienţii nec. aij
Calculează valoarea lui Δ Calculează valoarea lui Δ
Tipăreşte valoarea lui Δ
STOP
A-2
SURSA PROGRAMULUI GRIMEL (TURBO PASCAL)

{$A+,B-,D+,E+,F-,G-,I+,L+,N+,O-,P-,Q-,R-,S+,T-,V+,X+,Y+}
{$M 65520,0,655360}
uses dos, crt;
type matrice1=array[1..6000] of extended;

matrice2=^matrice1;
var
contor,np:word;
c,s,cc,ss,ccc,sss,dp,alfa,beta1,gama,delta,cube:extended;
e,inert,beta,lambda,l:real;
k,a11,a12,a13,a14,a21,a22,a23:extended;
a24,a31,a32,a33,a34,a41,a42,a3,a44:extended;
f,g:text;
fin,fout:string;
i,j,m,n:integer;
p,det:matrice2;
a1,a2,a3,a4:extended;
ai1,ai2,ai3,bi1,bi2,bi3,ci1,ci2,ci3,di1,di2,di3:extended;
procedure citeste_date;
begin
write('Modulul de elasticitate longitudinal: ');
readln(e);
write('Momentul de inertie: ');
readln(inert);
write('Coeficientul de pat á: ');
readln(beta);
write('Deschiderea grinzii: ');
readln(l);
write('Nr. pasi forta: ');
readln(np);
write('NUME FISIER PASI FORTA: ');
readln(fin);
assign(f,fin);
reset(f);
write('NUME FISIER DATE DE IESIRE: ');
readln(fout);
assign(g,fout);
rewrite(g);
for contor:=1 to np do
begin
readln(f,contor,p^[contor]);
end;
close(f);
end;
procedure calcul_marimi;
begin
lambda:=sqrt(sqrt(beta/(4*e*inert)));
begin
k:=sqrt(p^[contor]/(e*inert));
delta:=sqrt(sqr(lambda)+sqr(k)/4);
cube:=(sqr(lambda)-sqr(k)/4);
if cube < 0 then
begin
dp:=1-16*sqr(lambda)*sqr(lambda)/(sqr(k)*sqr(k));
alfa:=(k*sqrt(1+sqrt(dp)))/sqrt(2);
A-3
ANEXA
beta1:=(k*sqrt(1-sqrt(dp)))/sqrt(2);
cc:=cos(pi*alfa*l/180);
ss:=sin(pi*alfa*l/180);
ccc:=cos(pi*beta1*l/180);
sss:=sin(pi*beta1*l/180);
a11:=1;
a12:=0;
a13:=1;
a14:=0;
a21:=-sqr(alfa);
a22:=0;
a23:=-sqr(beta1);
a24:=0;
a31:=cc;
a32:=ss;
a33:=ccc;
a34:=sss;
a41:=-sqr(alfa)*cc;
a42:=-sqr(alfa)*ss;
a43:=-sqr(beta1)*ccc;
a44:=-sqr(beta1)*sss;
ai1:=a22*(a33*a44-a43*a34);
ai2:=-a23*(a32*a44-a42*a34);
ai3:=a24*(a32*a43-a42*a33);
a1:=a11*(ai1+ai2+ai3);
bi1:=a12*(a33*a44-a43*a34);
bi2:=-a13*(a32*a44-a42*a34);
bi3:=a14*(a32*a43-a42*a33);
a2:=-a21*(bi1+bi2+bi3);
ci1:=a12*(a23*a44-a43*a24);
ci2:=-a13*(a22*a44-a42*a24);
ci3:=a14*(a22*a43-a42*a23);
a3:=a31*(ci1+ci2+ci3);
di1:=a12*(a23*a34-a33*a24);
di2:=-a13*(a22*a34-a32*a24);
di3:=a14*(a22*a33-a32*a23);
a4:=-a41*(di1+di2+di3);
det^[contor]:=a1+a2+a3+a4;
writeln(g,p^[contor],' ',det^[contor]);
end
else
begin
gama:=sqrt(cube);
c:=cos(pi*delta*l/180);
s:=sin(pi*delta*l/180);
a11:=1;
a12:=0;
a13:=1;
a14:=0;
a21:=sqr(gama)-sqr(delta);
a22:=2*gama*delta;
a23:=sqr(gama)-sqr(delta);
a24:=-2*gama*delta;
a31:=(exp(gama*l))*c;
a32:=(exp(gama*l))*s;
a33:=(exp(-gama*l))*c;
a34:=(exp(-gama*l))*s;
a41:=(exp(gama*l))*((sqr(gama)-sqr(delta))*c-
2*gama*delta*s);
a42:=(exp(gama*l))*((sqr(gama)-
sqr(delta))*s+2*gama*delta*c);
a43:=(exp(-gama*l))*((sqr(gama)-
sqr(delta))*c+2*gama*delta*s);
a44:=(exp(-gama*l))*((sqr(gama)-sqr(delta))*s-
2*gama*delta*c);
ai1:=a22*(a33*a44-a43*a34);
ai2:=-a23*(a32*a44-a42*a34);
A-4
ai3:=a24*(a32*a43-a42*a33);
a1:=a11*(ai1+ai2+ai3);
bi1:=a12*(a33*a44-a43*a34);
bi2:=-a13*(a32*a44-a42*a34);
bi3:=a14*(a32*a43-a42*a33);
a2:=-a21*(bi1+bi2+bi3);
ci1:=a12*(a23*a44-a43*a24);
ci2:=-a13*(a22*a44-a42*a24);
ci3:=a14*(a22*a43-a42*a23);
a3:=a31*(ci1+ci2+ci3);
di1:=a12*(a23*a34-a33*a24);
di2:=-a13*(a22*a34-a32*a24);
di3:=a14*(a22*a33-a32*a23);
a4:=-a41*(di1+di2+di3);
det^[contor]:=a1+a2+a3+a4;
writeln(g,p^[contor],' ',det^[contor]);
end;
end;
end;
{program principal}
begin
clrscr;
new(p);
new(det);
citeste_date;
calcul_marimi;
dispose(p);
dispose(det);
close(g);
end.
A-5
ANEXA
SCHEMA LOGICÅ A PROGRAMULUI DE CALCUL GRINEL
START
Se citesc valorile:
E, I, np, β, l,m, P
Se evaluează mărimea Pcr
i = 1,np
Se evaluează mărimile k, C
P, vmax
DA P < Pcr NU
Tipăreşte valorile lui vmax, P
STOP
A-6
SURSA PROGRAMULUI GRINEL (TURBO PASCAL)

uses crt;
label 1;
var
f,g:text;
k,p,vmax,a1,a2,s:array[1..300] of real;
pcr,a,m,e,inert,l,lambda,beta,e0,alfa,x:real;
contor,np:integer;
fin,fout:string;
function putere(baza,exponent:real):real;
begin
putere:=exp(exponent*ln(baza));
end;
begin
clrscr;
write('Modulul de elasticitate longitudinal: ');
readln(e);
write('Momentul de inertie: ');
readln(inert);
write('Coeficientul de pat á: ');
readln(beta);
write('Deschiderea grinzii: ');
readln(l);
write('Sectiunea in care se calculeaza deplasarea: ');
readln(x);
e0:=l/750;
write('Numarul de semiunde ale imperfectiunii: ');
readln(m);
write('Nr. pasi forta: ');
readln(np);
write('NUME FISIER PASI FORTA: ');
readln(fin);
assign(f,fin);
reset(f);
write('NUME FISIER DATE DE IESIRE: ');
readln(fout);
assign(g,fout);
rewrite(g);
begin
readln(f,contor,p[contor]);
end;
lambda:=sqrt(sqrt(beta/(4*e*inert)));
a:=sqr(m)+4*sqr(lambda)*sqr(lambda)*putere(l,4)/(putere(pi, 4)*sqr(m));
pcr:=sqr(pi)*e*inert*a/sqr(l);
writeln(g,'Forta critica este Pcr: ',pcr:5:4);
begin
if p[contor] > pcr then goto 1;
k[contor]:=sqrt(p[contor]/(e*inert));
a1[contor]:=sqr(k[contor])*sqr(m)*sqr(pi)*e0/sqr(l);
a2[contor]:=1(sqr(k[contor])*sqr(l))/(sqr(m)*sqr(pi));
alfa:=sqr(m)*sqr(m)*sqr(pi)*sqr(pi)/(sqr(l)*sqr(l));
s[contor]:=sin(m*pi*pi*x/(180*l));
vmax[contor]:=(a1[contor]*s[contor])/(alfa*a2[contor]+
4*sqr(lambda)*sqr(lambda));
writeln(g,p[contor]:5:3,' ',vmax[contor]:10:7,' ',s[contor]);
end;
1: writeln(g,'DEPLASARE INFINITA !');
close(g);
end.
A-7
ANEXA
SURSA PROGRAMULUI PASFOR (TURBO PASCAL)

uses crt,dos;
var
g:text;
i:integer;
p:array[1..1800] of real;
nume:string;
begin
clrscr;
write('NUME FISIER DE IESIRE: ');
readln(nume);
assign(g,nume);
rewrite(g);
for i:=1 to 300 do
begin
writeln(g,i:2,' ',i*5);
end;
close(g);
end.
A-8
Tabelul A.1 SECŢIUNI TRANSVERSALE BARE ŞI CARACTERISTICI GEOMETRICE PENTRU

TABLIERUL PODULUI PESTE CANALUL JIU
Bara Sectiunea A [cm²] I z [cm4 ] I y [cm4 ] I t [cm4 ]
0 1 2 3 4 5
y Pb 160x20
LONJERONI
Pb 200x15
Pb 420x14
z 136.8 44898.95 3313.604 162.40
Pb 220x30
ANTRETOAZE
Pb 840x12
z 232.80 309146.40 5336.10 577.70
y Pb 420x16
I - III
Pb 420x16
z 258.60 68361.26 61472.62 343.03
SUPERIOARA
Pb 95x30
TALPA
y Pb 420x20
III - V
Pb 420x25
z 348 85748.38 90851.5 711.5
Pb 90x30
y Pb 340x10
0-1-2
Pb 400x10
z 142.8 36206.37 36947.6 53.16
INFERIOARA
Pb 120x12
TALPA
y Pb 340x25
2-3-4
Pb 400x18
z 289 67195.26 69802.85 412.60
Pb 150x20
A-9
ANEXA
Tabelul A.1 (Continuare)

0 1 2 3 4 5
y Pb 340x30
INFERIOARA
TALPA
4-5
Pb 400x25
z 368 91101.90 99762.29 829.15
Pb 150x22
y Pb 420x10
0-I
Pb 420x12
z 165.20 40269.08 41314.97 77.01
Pb 80x14
z
I-2
Pb 280x12
133.60 5212.37 24728.53 194.30
y Pb 250x20
DIAGONALE
y Pb 300x14
2 - III
Pb 250x14
154 13457.31 23565.73 100.61
z
z Pb 220x10
III - 4
Pb 300x10
74 1777.17 12824.67 32.07
y
z Pb 250x12
4-V
Pb 300x10
90 3127.50 16858.80 50.44
y
z Pb 220x20
MONTANTI
Pb 280x10
116 3551.67 21658.67 164.67
y
y
P 25
L 100x100x10
PRINCIPALA LONJERONI
CONTRAV.
19.2 177 177 6.33

z
y
P 26
L 80x80x8
12.30 72.20 72.20 2.60
z
y
MDPTF 0-1; 1-2
L 100x100x10
CONTRAV.
z 38.40 777.26 777.26 12.67
y
L 80x80x8
24.60 331.80 331.80 5.19
z
A-10

TABLIERUL TIPIZAT I.S.P.C.F.
Bara Sectiunea A [cm²] I z [cm4 ] I y[cm4 ] I t [cm4 ]
0 1 2 3 4 5
y
LONJERONI
z
202.50 120047 5776 312
y
ANTRETOAZE
z 275.50 435910 7350 380
y
I - II - III
z
234 91124 79305 141
SUPERIOARA
TALPA
y
III - IV - V
z
336 131035 121588 392
y
0-1-2
z
188 68537 73751 62
INFERIOARA
TALPA
y
2-3-4
z 288 114712 94574 295
A-11
ANEXA

0 1 2 3 4 5
y
INFERIOARA
TALPA
4-5
z 314 127963 106794 330
y
0-I
z 256.80 93265 97828 172
z
I-2
y 156 14294 544747 199

DIAGONALE
z
2 - III
y 210 17867 65187 377
z
III - 4
y 121.60 8578 36054 53
z
4-V
y 121.60 8578 36054 53

MONTANTI
y 127 6753 37588 80

0-1-2-3
y
INFERIOARA
75.20 3061 3061 73

CONTRAV.
y
3-4-5
46.40 1391 1391 16

z
A-12

0 1 2 3 4 5
DPTF (AB) y
92.80 3400 3400 31

z
INFERIOARA
CONTRAV.
z
DPTF (BC)
y 38.40 354 1071 13

DPTF (BD'; CD)
19.2 177 177 7

z
A-13
ANEXA
Tabelul A.3 SECŢIUNI TRANSVERSALE BARE ŞI CARACTERISTICI GEOMETRICE

PENTRU TABLIERUL PODULUI PESTE RÂUL OLT
0 1 2 3 4 5
y Pb 210x12
LONJERONI
L 90x90x11
Pb 515x11
z
181.85 88090.50 2923.37 100.14
y Pb 290x12
L 120x120x11
ANTRETOAZE
Pb 850x10
z 325.8 739960.77 12640.48 176.76
y Pb 560x12
X-VII; III-0
U 35
z
221.8 41033.33 79310.98 188.55
SUPERIOARA
348
TALPA
y Pb 560x12
VII-V; V-III
U 35
Pb 850x10
z
345 56727.47 120843.12 407.34
348
10-9; 9-8; 2-0
y
U 35
z
259.6 36398.75 126207.95 249
INFERIOARA
Pb 560x12
TALPA
404
Pb 350x14 y
8-6; 4-2
U 35
z
395.4 46420.07 241364.47 362.79
Pb 140x16
404
INFERIOARA
Pb 350x14 y
U 35
TALPA
6-5; 5-4
z
440.2 51542.2 263852.88 412.49
Pb 140x16
404
A-14

0 1 2 3 4 5
Pb 100x14
IX-10; I-0 y
U 35
Pb 350x14
z 316.6 57130.78 65359.38 300.85
320
VII-6; 6-V; V-4; 4-III IX-8; 2-I; VII-8; III-2
y
U 35
Pb 280x14
z 196 21182.13 46367 160.81
DIAGONALE
320
Pb 310x10 y
U 35
z
179.6 30960.67 26757.43 121.09
320
z
L 90x90x9
CURENTI
y 97.20 867.55 14700.37 40.06

Pb 320x11
MONTANTI
FINALI (0-0; X-10)
z
L 120x80x10
y 108.4 2280.66 18204.62 46.8

Pb 320x10
1-8; 9-2; 8-3; 10-1; 0-9; 6-A;
y
2-7; 7-4; 3-6 A-D; D-5
CONTRAV. PRINCIPALA
L 90x90x11 z 37.4 532.73 532.73 19.49
y
L 90x90x9 z 31 432 432 10.80
y
B-D
L 100x100x10 38.4 659.37 659.37 16.47

z
y
D-E
L 100x100x10
z 19.2 177 177 8.23
A-15
ANEXA

TABLIERUL PODULUI DE PE LINIA PODUL ILOAIEI-HÂRLĂU
0 1 2 3 4 5
y
LONJERONI
Pb 220x15
Pb 680x9
z 127.20 103293.9 2666.1 85.8
y
ANTRETOAZE
Pb 250x12
Pb 705x9
z 123.45 103400.7 3129.29 59.71
Pb 390x7
y
z
I - II
L 80x80x12
215.9 33072.86 27427.26 164.20
165 Pb 300x15
Pb 90x15
Pb 390x7
SUPERIOARA
y
II - III; III - IV
TALPA
L 80x80x12 z 215.9 33072.86 30631.46 164.20

180 Pb 300x15
Pb 90x15
Pb 390x7
y
IV - V; V - VI
Pb 140x12
L 80x80x12 z
180
249.5 33621.69 34775.35 185.17
Pb 300x15
Pb 90x15
y
INFERIOARA
Pb 300x12
TALPA
z
1-2
L 80x80x12
210 143.6 17157.18 23542.75 89.26
A-16

0 1 2 3 4 5
2 - 3; 3 - 4
y
TALPA INFERIOARA
z 143.6 17157.18 19243.44 89.26

L 80x80x12
185 Pb 300x12
y
4 - 5; 5 - 6
L 80x80x12 z
177.2 17705.98 23350.12 110.22
185
Pb 140x12
y
Pb 220x30
I-2
L 100x65x11 z 215.4 13617.49 7033.61 556.82

Pb 150x10
y
II - 3
L 100x65x11 z 83.9 3059.22 1709.66 42.25

Pb 155x10
DIAGONALE
III - 4; IV - 5
L 75x75x10 z 69.44 2564.31 670.50 27.88

Pb 163x8
y
V-6
L 65x65x7
z 55.86 4470.95 319.11 9.22
Pb 234x9
y
5 - VI
L 65x65x7
48.08 1886.32 310.48 11
z
Pb 166x8
z
VI - 6
58.58 415.42 2159.10 20.41

MONTANTI
L 65x65x9
y Pb 162x9
z
V-5
L 70x70x9 62.63 508.91 2448.95 21.82

y Pb 167x9
A-17
ANEXA

0 1 2 3 4 5
z
IV - 4
L 75x75x10 701.18 2717.51 31.42
y Pb 165x10
z
III - 3
MONTANTI
L 80x65x10 69.9 836.14 2422.95 32.12

y Pb 155x10
z
II - 2
L 100x65x11 83.9 1709.66 3059.22 42.25

y
Pb 155x10
z Pb 145x9
I-1
L 75x65x10 151.25 4578.47 1952.26 89.94

Pb 145x9
y
CONTRAV
y
L 90x90x9
LONJ.
z 15.5 116 116 5.4

10 - 10; 10 - 2; 8 -4
y
L 100x100x10
z 19.2 177 177 8.23
CONTRAVANTUIRE PRINCIPALA
y
L 100x100x12
9-3
z 22.7 207 207 14.08
y
L 90x90x11
7-3
18.7 138 138 9.75

z
y
L 80x80x12
6-6
z 17.9 102 102 11.08
y
11 - 10;0 - 1
2L 100x100x10
z 38.40 901.30 659.37 16.47
A-18

Stabilitatepoduri PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Stabilitatepoduri PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

IONUŢ RADU RĂCĂNEL

Problema stabilităţii unei structuri de pod metalic în ansamblul ei pleacă de la

Prin aceste consideraţii se justifică orientarea studiilor autorului către tabliere

Este, deci, firesc ca autorul volumului de faţă să acorde un spaţiu larg

O trecere bine pusă la punct de la elemente strict teoretice la cele de

Răspunzând tematicii alese, autorul examinează cu atenţie problema

Capitolele VII si VIII sunt consacrate diferitelor metode de analiză efectivă a

Autorul realizează un studiu teroretic privind calculul de ordinul II şi de

În ceea ce priveşte abaterile şi imperfecţiunile, se selectează câteva tipuri de

Era de aşteptat ca luând în considerare influenţa excentricităţilor, limitarea de

Autorul arată că în anumite situaţii problema limitării deplasării maxime este

În considerarea tălpii superioare ca o grindă aşezată pe reazeme elastice

Autorul sesizează o anumită imperfecţiune a modelului şi anume: în calculul

Autorul, utilizând programul LUSAS, constată că rezultatele sunt diferite dar

O observaţie interesantă care rezultă din lucrare este aceea că dispunerea

Lucrarea de faţă constituie o continuare mai veche a preocupărilor autorului

Volumul aduce pe lângă elementele teoretice adâncite, programe şi

Prof.univ.consultant.dr.ing. Nicolai ŢOPA

II. SCHEMATIZAREA FENOMENELOR DE INSTABILITATE 6

III. CALCULUL DE ORDINUL II ŞI DE STABILITATE AL

III.4.2.5 Metoda variaţională Galerkin 50

IV. CALCULUL DE ORDINUL II ŞI DE STABILITATE

V. PRESCRIPŢII PRIVIND CALCULUL LA FLAMBAJ AL

VI. IMPERFECŢIUNI DE EXECUŢIE ŞI INFLUENŢA LOR

VII. ANALIZA CU ELEMENTE FINITE A STABILITĂŢII

VII.7.5.3 Influenţa variaţiei înălţimii grinzilor principale asupra

VIII. ANALIZA SIMPLIFICATĂ A STABILITĂŢII GENERALE

Evoluţia societăţii omeneşti de-a lungul timpului s-a materializat şi în

Răspunsul unei structuri de rezistenţă sub acţiunea încărcărilor exterioare

altă parte eliminarea pe cât posibil din procesele de fabricaţie şi montaj a

flambajului barelor cu secţiune compusă. În urma acestor evenimente s-a ajuns

material, ce se manifestă în structura materialului şi determină comportarea

II.1 SCHEMATIZAREA STRUCTURILOR

În general, analiza comportării structurilor de rezistenţă are la bază

MODEL DE CALCUL=SCHEMA GEOMETRICA + LEGI CONSTITUTIVE

II.1.1 Structuri continui, structuri discrete

În realitate o structură fizică este formată dintr-o infinitate de puncte

II.1.2 Structuri reale, structuri ideale

Datorită modului de execuţie şi mediului în care este construită şi exploatată

structurii neconforme cu cele existente în stadiul de proiect poartă denumirea de

II.1.3 Structuri cu comportare elastică, structuri cu comportare inelastică

Caracteristicile fizico-mecanice ale materialului din care sunt alcătuite

În cazul structurilor metalice nu apar deformaţii specifice de tip vâscos, însă

II.2 SCHEMATIZAREA ACŢIUNILOR

II.2.1 Acţiuni statice şi dinamice

Pe toată perioada de serviciu o structură de pod este supusă unor acţiuni

rezultate din variaţii de temperatură sezoniere sau anuale. Pe de altă parte,

II.2.2 Acţiuni conservative şi neconservative

În cazul fenomenelor de instabilitate, pe măsură ce structura se

Forţe axiale în talpă

II.2.3 Acţiuni uni- şi multiparametrice

O structură de pod se află în exploatare sub influenţa unor acţiuni exterioare

II.3 SCHEMATIZAREA COMPORTĂRII STRUCTURILOR

În general, sub acţiunea încărcărilor exterioare, răspunsul unei structuri de

Analizând cele trei stadii de echilibru prezentate anterior se poate spune că

o ultimă etapă, numită comportare postcritică, în care se manifestă o serie de

II.3.1 Comportarea precritică

Intervalul de timp cuprins între momentul în care încărcările exterioare încep

echilibru ce servesc la calculul static al structurii trebuie scrise pe structura aflată

II.3.2 Comportarea critică

Analiza fenomenelor de instabilitate care se manifestă asupra unei structuri

pierderea liniară sau iniţială de stabilitate, ce are loc în domeniul micilor

Fenomenele de instabilitate produse prin bifurcare pot fi de mai multe feluri,