Principalele simptome ale carenţelor de nutriţie la plantele de cultură

Bolile de nutriţie la plantele de cultură evidenţieză lipsa unuia sau mai

multor elemente din sol care sunt indispensabile bunei sănătăţi a plantelor; ele
fiind preluate prin sistemul radicular. Există însă şi cazuri, ca la Leguminoase,
de utilizare a azotului necesar din aer. Plantele pentru a fi în plină sănătate
trebuie să aibă în sol şi subsol toate condiţiile fizice şi chimice ce pot determina
solubilizarea elementelor sau fixarea acestora. Carenţele adesea predispun
plantele la atacul dăunătorilor vegetali şi animali sau a produselor toxice din
atmosferă, cum ar fi fumurile industriale, diferite gaze.
 CARENŢA DE AZOT (N) – Lipsa azotului duce la deficienţe de
creştere, frunzele devin subţirii, verde-gălbui, în primele stadii ale
carenţei, apoi roşiatice, gălbui; mai multe frunze cu peţiolul acestora
îmbătrânesc, diminuându-se vitalitatea plantei, înfloritul şi fructificarea.
CAUZE: se manifestă mai ales pe solurile uşoare şi nisipoase, sărace în
materie organică, acide ce provoacă carenţe. Excesul de umiditate
determină activitatea slabă a bacteriilor din sol (Azotobacter sp.) asupra
descompunerii materiilor organice şi nitrifiocarea azotului.
COMBATERE: aplicarea de îngrăşăminte azotoase adecvate, iar în cazul
unor necesităţi rapide se va pulveriza uree, astfel: la cereale 5-7 %, pomi
0,8 % (repetare după înflorire) etc. Pentru creşterea activităţii bacteriilor
din sol se va proceda la drenarea apei la terenurile unde este cazul.
 CARENŢA DE FOSFOR (P) – MANIFESTARE: în general
simptomele sunt asemănătoare cu cele de la azot. Frunzele sunt drepte şi
mici, au culoarea închisă cu o tentă albastră-verzuie, purpurie pe pedicel,
uneori şi pe limb, necroze pe marginea acestuia; desfrunzire prematură;
întârzierea înmuguririi şi a înfloririi; Seminţele ce acumulează mai mult
fosfor sunt mai puţine şi de altă mărime. CAUZE: P aflat în sol sub formă
organică sau minerală este mai mult sau mai puţin asimilabil de către
rădăcini; P este foarte bine fixat de sol, migrarea în plante fiind dificilă
mai ales în solurile grele, argiloase ce au putere mare de fixare. In solurile
acide se află sub formă de fosfat de Fe insolubil. In solurile alcaline
căldura determină blocarea fosforului, pe când ploile abundente şi
frecvente spală fosforul din sol. COMBATERE: la solurile acide se va
aplica fosfat bazic, mineral, praf de oase, zgură de defosforizare; La cele
neutre şi alcaline fosfat solubil în apă (superfosfat); aplicarea se va face
cât mai aproape de rădăcina plantelor. La viţa de vie şi pomi se va face o
arătură adâncă în care se repartizează îngăşemânt fosfatic.

1
 CARENŢA DE POTASIU (K) – MANIFESTARE: se observă mai ales
la ţesuturile bătrâne; plantele devin sensibile la dăunătorii vegetali; scade
producţia, indiferent de planta la care se manifestă. CAUZE: insuficienţa
K în solul respectiv, care este prezentă mai ales în terenurile nisipoase,
umede şi calcaroase. Surplusul de K este fixat de solurile argiloase şi
grele. COMBATERE: aplicarea de îngrăşeminte cu K, deoarece la
recoltare se scoate din tarla foarte mult potasiu ce se află în plante.
Culturi sensibile: tutunul, cartoful, sfecla, pajiştile dirijate (artificiale),
legumele. La coacăz, zmeură se aplică sulfat de K, de asemenea pentru
tutun pentru a avea o combustie bună în loc de clorură de K (sare); pentru
livadă se aplică prin stropire o soluţie de 2 % de sulfat de K. Tratamentele
exagerate duc la carenţe de Magneziu.
 CARENŢA DE MAGNEZIU (Mg) - MANIFESTARE: apare clorozarea
frunzelor sau dungi evidente necrozate, întâi la frunzele bătrâne apoi la
cele tinere datorită migrării ionului de Mg spre centru de creştere. La
pomi se manifestă prin căderea prematură a frunzelor. CAUZE:
perioadele ploioase de lungă durată spală Mg din sol; excesul de K di n
sol; deficitul de N determină dezechilibrul de Mg; de asemenea pH-ul
mic, cantitatea mică de humus şi N. Cantitatea mare de K în sol crează
deficit de Mg. COMBATERE: aplicare de amendamente cu calcar
dolomitic, Mg calcinat sau ca sulfat de Mg, Sulfat dublu de K şi Mg. In
cazuri de urgenţe se va aplica Sulfat de Mg prin stropire la frunze în
soluţie de 2 % (în caz de nevoie tratamentul se va repeta după 10 zile).
Tratarea cu îngrăşăminte cu K pentru reglarea echilibrului K/Mg.
 CARENŢA DE BOR (B) – MANIFESTARE: La plantele lipsite de acest
element manifestările variază de la o specie la alta, apărând însă la toate
închirciri datorate deficienţei de creştere, clorozarea frunzelor tinere,
ruginirea acestora şi în final stricarea fructelor cauzată de necrozarea
părţii interioare. CAUZE: solurile uşoare, nisipoase, spălările intervenite
datorită ploilor; pe solurile alcaline, turboase sau calcaroase deoarece
calcarul determină incapacitatea plantelor de asimilare a
microelementelor de către rădăcini; în anii cu primăveri ploioase urmate
de secetă. COMBATERE: Pe terenurile calcaroase la plantele din marea
cultură se va aplica 20-25 kg/ha Borax, înainte de semănat sau după
răsărirea plantelor sau se vor administra îngrăşeminte ce conţin Bor, însă
în următorul an nu se va mai administra Bor deoarece excesul devine
toxic. In pomicultură se va aplica prin pulverizare acid boric în
concentraţie de 0,2 % pe frunze (1 tratament înainte de înflorire şi 2
tratamente după înflorire la un interval de 10 zile).

2
 CARENŢA DE CUPRU (Cu) – este de importanţă mai mică,
manifestăndu-se mai ales pe terenurile noi cultivate; foarte spălate,
nisipoase, turboase, sărace în materii fertilizante, terenuri înierbate.
COMBATERE: tratamente cu fungicide cuprice pot preveni carenţa.
 CARENŢA DE FIER (Fe) – MANIFESTARE: clorozarea bagajului
foliar, deoarece Fe este indispensabil la formarea pigmenţilor. CAUZE:
apare pe terenurile cu solurile neutre şi alcaline bogate în Ca, Fe nu este
asimilat de rădăcini, în cazurile de administrare sau existenţă în sol a unei
cantităţi mai mari de fosfor, Fe devine insolubil nemaiputând fi asimilat
de rădăcini, chiar şi în cazul terenurilor acide; de asemenea Ca excesiv
provoacă şi el insolubilitatea Fe apărând clorozarea frunzelor, însă
manifestarea este mai pregnantă pe terenurile nisipoase care adesea cer
calcar. De reţinut faptul că, carenţa de Kaliu agravează cloroza
determinată de Fe, ce poate apărea şi pe ternurile cu multă substanţă
organică, ne omiţând faptul că umiditatea excesivă poate determina şi ea
cloroze. Manifestându-se mai ales la viţa de vie, pomi, zmeur, căpşuni.
COMBATERE: efecte rapide au aplicările de săruri de Fe. La vie şi pomi
se aplică prin pulverizare sulfat sau citrat de Fe în concentraţie de 0,3 %,
la sfârşitul perioadei de înflorire, repetându-se după 10 zile. De reţinut
faptul că tratamentul respectiv nu are eficacitate foarte îndelungată, fiind
necesară aplicare şi în anul următor. Se pot aplica tratamente şi cu sare
organică de Fe stabilă, în doză de 20-2000 g/pom, încorporându-se în sol;
concentraţia variază în funcţie de vărsta pomilor. O metodă eficace este şi
aceea de-a lăsa sub pomi iarba cosită sau administrarea de gunoi de grajd.
 CARENŢA DE MANGAN (Mn) –MANIFESTARE: clorozarea
frunzelor, uneori chiar şi necrozarea acestora. Se manifestă mai ales la
pomi, cereale şi la culturile de câmp înburuienate. Simtomele apar mai
ales în perioadele cu umiditate excesivă. CAUZE: terenuri humificate,
uşoare şi permeabile cu pH peste 6,5 până la alcalin, soluri turboase,
acide cu amendamente exagerate de calcar, folosirea de nămoluri
nefermentate în pomicultură pe terenuri nisipoase aluvionare calcaroase;
aerisirea solului favorizează carenţa. COMBATERE: Mn şi Fe devin
insolubile în terenurile cu calcar activ. Pe terenurile uşoare puţin alcaline
se va aplica sulfat de mangan în doză de 100 kg/ha; pulverizări pe frunze
cu soluţii ce au Mn la începutul vegetaţiei, astfel: la cereale 4 %; sfecla de
zahăr şi cea furajeră 3 %; pomi 0,3 % iar la cartof maximum 0,5 %. Se
pot utiliza şi îngrăşeminte cu reacţie acidă ca de exemplu sulfat de
amoniu şi superfosfat.

3
  CARENŢA DE MOLIBDEN (Mo) – Mo intervine în procesul de
reducere al nitraţilor în amoniac ca cofactor. Plantele leguminoase asigură
fixarea azotului de către Azotobacter sp. ce se află în nodozităţile
rădăcinilor. SIMPTOME: la leguminoase apare deficienţă de azot, o
paloare a bagajului foliar, se reduce creşterea plantelor. CAUZE: Spre
exemplu la conopidă apare pe solurile acide, sau aplicare de tratamente cu
îngrăşăminte cu azot sub formă de nitrat. De reţinut faptul că Mo este
insolubil în mediu acid spre deoasebire de alte element care se blochează
în mediu alcalin şi calcaros. COMBATERE: se va aplica Na pe terenuri
cu pământuri minerale, 2 kg/ha Molibdat de sodiu: Pe terenurile cu soluri
humificate, mai acide se va dubla doza.
 CARENŢA DE ZINC (Zn) – MANIFESTĂRI: se manifestă mai ales la
pomi prin apariţia de dungi galbene pe frunzele bătrâne, mugurii se
opresc din creştere transformându-se într-o rozetă. Astfel de manifestări
se pot observa şi la tutun, porumb, cereale păioase. CAUZE: apare mai
ale pe solurile foarte acide însă uneori şi pe solurile foarte alcaline;
solurile cu mult fosfat insolubilizat ce au Zn dau fosfatul de zinc, de
asemenea în cazurile solurilor cu humus foarte ridicat, pe solurile foarte
calcaroase sau în cazurile când s-a aplicat o cantitate prea mare de gunoi
de grajd. COMBATERE: Nu se vor aplica săruri de Zn la sol. La pomi,
după înflorire se va stropi cu Sulfat de Zn 1 % neutralizat cu 0,5 % lapte
de var (amestecul se va face înainte de stropire).

Fertilizarea rapiței

Rapiţa de toamnă ocupă un rol foarte important în economia mondială, fiind

situată pe locul trei, după soia şi palmier, în obţinerea de uleiuri vegetale.

Pentru a fi însă o cultură profitabilă, trebuie respectate toate verigile din

tehnologia de cultivare; starea de fertilitate a solului şi evoluţia acesteia trebuie
să ocupe un rol prioritar.

Din cauza necunoaşterii rezervei de elemente nutritive din sol, în ultimii ani, ne
lovim de apariţia carenţelor masive în elemente nutritive, care în anumite
condiţii devin factori limitativi ai producţiei.

Pentru a administra în sol cantităţile de nutrienţi necesare ca să obţinem sporuri

de producţie, este nevoie să cunoaştem rezerva din sol, reacţia (pH - ul solului),

4
tipul de sol etc; toate aceste determinări făcându-se prin lucrările de cartare
agrochimică, cel puţin o dată la 4-5 ani.

Rapiţa de toamnă se numără printre culturile cu cele mai mari nevoi faţă de
elementele nutritive, având consumuri specifice foarte ridicate. Dintre
elementele minerale, consumurile cele mai mari se înregistrează în cazul K₂O,
N, P₂O₅, S, Mg, Ca şi B.

Elemente principale pentru fertilizarea rapiței și absorbția lor

(3,5-4 t/ha) (CETIOM, 2011)

Cantitatea totală Cantitatea

exportată prin Cantitatea restituită
Element absorbită din solului prin încorporarea
seminţe odată curesturilor vegetale
nutritiv sol şi din îngrăşăminte recolta
(kg s.a/ha)
(kg s.a/ha) (kg s.a/ha)

K₂O 350 35 315

N 244 110 134

P₂O₅ 88 47 41

S 215 72 143

Mg 87 73 14

B(g
370 70 300
s.a./ha)

Ca 174 17 157

5
O foarte mare importanţă practică în ceea ce privește partea economică a
fertilizării rapiței este cunoaşterea ritmului de absorbţie pentru fiecare element
nutritiv în parte, de la semănat, la maturitatea sa fiziologică.

Ca şi cantităţi absorbite, potasiul atinge valorile cele mai mari, al cărui nivel
depăşeşte celelalte elemente nutritive, înregistrându-se un maxim în perioada de
formare a silicvelor. Este urmat de azot, apoi sulful cu o absorbţie maximă spre
sfârşitul înfloritului şi momentul formării silicvelor.

În ceea ce priveşte absorbţia microelementelor, borul, zincul şi molibdenul au

un rol deosebit în fructificare, formarea florilor şi polenizare, atingând un
maximum de absorbţie în periada înfloritului şi formare a silicvelor.

Fertilizarea rapiței în toamnă

Fosforul şi potasiul sunt elemente extrem de importante în nutriţia rapiţei, fără

de care nu se pot obţine producţii constante şi sigure. Dar, din cauza faptului că
sunt foarte puţin mobile în sol (disponibile în funcţie de tipul de sol şi a
disponibilităţii lor natural), se vor aplica înainte de semănat, neapărat cu
încorporare, dar nu sub aratură (în cazul în care se optează pentru această
lucrare). Este de preferat, ca îngrăşămintele greu levigabile să se introducă la
adâncimi de 15-20 cm, în zona radiculară activă.

În lipsa analizelor chimice, dozele variază în funcţie producţia scontată între 50-
120 kg s.a. P₂O₅/ha şi 65-150 K₂O/ha, mai ales dacă se constată lipsa acestora.

La aplicarea azotului (N) în toamnă, avem în verdere cantitatea de resturi

vegetale de la planta premergătoare, fie prezente, fie încorporate în sol. Prezenţa
acestora generează lipsă de N, pentru că bacteriile responsabile cu procesul de
nitrificare consumă azotul înainte ca acesta să fie preluat de plante. Astfel, se
creşte doza de azot cu 5-7 kg/t de resturi vegetale. Raportul dintre producţia de
boabe – resturi vegetale este următorul: grâu 1:1,3; orz și orez 1:1, iar la ovăz
1:1,5. Cu tote acestea, în toamnă, nu se va administra o cantitate mai mare de 50
kg s.a.N/ha, pentru a se evita levigarea acestuia și slăbirea rezistenţei la îngheţ
a plantelor din cauza creşterilor intense.

Până la intrarea în iarnă, plantele de rapiţă normal dezvoltate absorb în jur de 40

kg N/ha. Primăvara, din materia organică a solului, rezultă, prin mineralizare,
între 20-40 kg s.a. N/ha (valorile pot fi mult mai mari în solurile care primesc în
mod regulat îngrăşăminte organice). Chiar dacă o parte din frunze sunt distruse
de ger, se consideră că o jumătate din azotul conţinut de acestea este reutilizat
de plante în cursul primăverii.

6
Aplicarea îngrăşămintelor cu sulf în toamnă, este mai puţin eficientă, din cauza
ionilor de sulfat care sunt foarte uşor levigabili, cu excepţia superfosfatului care
se recomandă a fi aplicat cu încorporare.

Fertilizarea rapiței în primăvară

Pe durata iernii, consumul de elemente nutritive al rapiţei de toamnă este

aproape neglijabil. Dar, de la reluarea vegetaţiei (februarie-martie) şi până la
înflorire, absorbţia devine intensă în ceea ce priveşte azotul, fosforul, potasiul şi
sulful, atingând aproape 70 de procente. Diferenţa de cantitate este absorbită în
fazele următoare, de formare şi umplere a boabelor. Din aceste motive, rapiţa de
toamnă reacţionează favorabil aplicării fracţionate a azotului, asigurând
obţinerea de producţii în conformitate cu hibrizii cultivaţi.

Primul pas în stabilirea strategiei de fertilizare a rapiţei în primăvară, este

determinarea stadiului de dezvoltare al plantelor şi statusul culturii. Pentru
acest lucru ne vom raporta la: data semănatului, desimea plantelor înainte de
iarnă, stadiul de dezvoltare al plantelor la intrarea în iarnă şi, nu în ultimul rând,
densitatea plantelor după ieşirea din iarnă şi statusul culturii.

Momentul semănatului este important pentru că, în cazul unui semănat

timpuriu, vom avea plante mai dezvoltate, respectiv un consum mai ridicat de
azot. Cât priveşte desimea – un câmp cu densitate mai ridicată, va consuma mai
mult azot faţă de unul cu o densitate mai mică; iar un câmp în stadiul de 4
frunze va consuma mult mai puţin N faţă de un câmp în stadiul de 12 frunze şi
un diametru al coletului de 18 mm.

Astfel, în primăvară, după evaluarea culturii, putem avea următoarele trei

situatii:

 În cazul unei ierni blânde – câmpuri fără pierderi de densitate şi foarte

puţine pierderi de frunze – cultura a trecut de iarnă în condiţii perfecte;

 Condiţii normale – pierderi de frunze în urma îngheţurilor, meristeme

verzi, câteva pierderi de plante, însă câmpul promite obţinerea de
producţii bune.

 Condiţii grele de iarnă – temperaturi foarte scăzute, fără strat de zăpadă;

cultura este distrusă şi fară şanse de supravieţuire.

Doar primele două situaţii le vom avea în vedere pentru aplicarea unei strategii
corecte de fertilizare a rapiței. În primul caz, când nu avem pierderi de plante,
ci doar câteva frunze uscate, strategia ce o vom aplica este de maximizare a
producţiei.

7
În cazul în care avem pierderi de plante peste iarnă, dar desimea plantelor în
primăvară este corespunzătoare (peste şi uşor sub 50%) – strategia este ca prin
fertilizare să regenerăm plantele și să ajutăm la dezvoltarea acestora pentru
atingerea unei recolte rentabile economic. În caz de pierderi totale de plante, se
recomandă întoarcerea culturii.

Atât în situaţia maximizării producţiei, cât şi în situaţia regenerării plantelor, se

recomandă cel puţin două aplicări: una la momentul reluării vegetaţiei, iar cea
de a doua, din a doua decadă a lunii martie până la început de aprilie, în funcţie
de condiţiile climatice. Dacă dorim să maximizăm producţia, aplicăm şi a treia
fracţie de azot, în luna mai dar cu cel puţin 2 săptămâni înaintea înfloririi.

În ceea ce priveşte cantitatea de azot necesară pentru atingerea producţiei de 3,5

- 5,5 t/ha, rapiţa are nevoie de 220 - 230 kg/ha N s.a., inclusiv doza din toamnă.

La aplicările faziale, nu se va depăşi doza de 150 kg s.a. N /ha până la alungirea

tulpinii, altfel, riscăm să avem creşteri vegetative foarte mari, elongaţie celulară
şi crăpături, ramificarea şi înflorirea vor fi întârziate; de asemenea, vom avea
înflorire ne-omogenă şi, totodată coacere ne-omogenă, reflectându-se într-o
recoltare dificilă şi pierderi.

Dacă întreaga cantitate de azot alocată fertilizării rapiţei de toamnă nu

depăşeşte 100 kg N s.a/ha, atunci aplicarea acesteia se va face dintr-o singură
trecere.

Deosebit de important: aplicarea sulfului în primăvară cu prima sau a doua

fracţie de azot, iar înainte de înflorire este necesar să se administreze B și Mg.

Cele mai bune rezultate se obţin când îngrăşămintele cu sulf sunt aplicate odată
cu cele cu azot. În lipsă de anlize ale solului, se recomandă o aplicare de 25-32
kg s.a./ha. În cazul rapiţei, raportul dintre azot şi sulf trebuie să fie de 7/1.

Forma de azot recomandată în funcţie de momentul fertilizării rapiței

Pentru situaţia în care avem un câmp fără pierderi de plante în primăvară şi

optăm pentru maximizarea producţiei, este bine să se utilizeze îngrăşăminte pe
bază de azot amoniacal (NH₄⁺) sau amidic (NH₂) la fertilizările timpurii ale
rapiței. La a doua aplicare, se va utiliza forma nitrică (NO₃ˉ), după 2-3
săptămâni de la prima aplicare. Forma nitrică se absoarbe foarte bine la
temperaturi scăzute, dar slăbeşte rezistenţa plantelor după repornirea în
vegetaţie, în cazul unor îngheţuri târzii. Aşadar, nu e cea mai bună alegere ca
aplicarea lui să se facă la temperaturi sub 0°C. Această formă are un efect
pozitiv la regenerarea meristemelor şi a tulpinilor, dar şi în dezvoltarea
ramificaţiilor laterale.

8
Rapiţa de toamnă reacţionează foarte bine la fertilizările aplicate foliar. Aceste
îngrăşăminte foliare contribuie la creşterea cantităţii şi a calităţii producţiei,
fiind luate în calcul în strategia de maximizare a producţiei. În general, scopul
lor este de a stimula şi suplimenta nutriţia plantelor din partea a doua a
vegetaţiei. Pe langă microelementele pe care le conţin îngrăşămintele foliare,
prezenţa macroelementelor, în special a azotului şi a sulfului, are numeroase
beneficii în creşterea cantităţii şi a calităţii producţiei.

Un rol deosebit în fertilizarea rapiţei îl au şi biostimulatorii de creştere.

Conţinutul lor în amino-acizi liberi şi microelemente duce la intensificarea
proceselor de natură enzimatică şi pe cel de fotosinteză, ajutând la creşterea
conţinutului de clorofilă. O practică frecventă în ţările europene cultivatoare de
rapiţă de toamnă (Polonia, Cehia, Germania), dar şi în unele ferme din
România, este aplicarea foliară a ureei solubile, după scuturarea petalelor şi
începutul formării silicvelor. Pentru aceasta se poate folosi uree solubilizată –
22kg uree în 250 l apă/ha – vom avea aprox. 10kg s.a N/ha + Sulfat de
magneziu, 10kg. Pe cât posibil, tratamentul trebuie făcut pe timp de noapte.

Modul de preparare a soluţiei:

 1.se umple rezervorul la 50% din cantitatea de apă, se amestecă non stop!

 2. se adaugă urea;

 3. se adaugă sulfatul de magneziu;

 4. apoi fungicidul (dacă e necesar şi este compatibil cu soluţia)

 5. apoi insecticidul (dacă e necesar şi e compatibil cu soluţia)

 6. se completează cu restul de apă şi se amestecă non stop.

Tipuri de îngrăşăminte des utilizate la fertilizarea rapiței

Sulfatul de amoniu – (NH₄)₂SO₄ - contine până la 24% S, descreşte pH în

solurile alcaline! Nu este recomandat pe solurile uşoare, nisipoase sau cu pH
acid, dar poate fi o opţiune pentru fertilizarea cu S. Aplicarea sulfatului de
amoniu ca sursă de sulf pe plante îngheţate sau ude poate provoca arsuri.

Azotatul de amoniu – conţine două forme de azot: NH₄⁺ şi NO₃ˉ. Uşor solubil,
proces de nitrificare rapidă, dar scade rezistenţa plantelor la îngheţ. Este o
alegere bună pentru fertilizarea din primăvară a rapiţei, dar rezultate foarte
bune se obţin în special la a doua fracţie de N.

9
Urea – conţine 46% N amidic NH₂, uşor solubil. N poate fi preluat cu uşurinţă
de către plante, în urma hidrolizei enzimatice. Acest proces are nevoie de temp
>6⁰C. La fertilizarea rapiţei, ureea se recomandă pentru aplicarea primei fracţii
de N (la reluarea vegetaţie) şi în strategia de maximizare a producţiei în soluţie
de 5-8% în preajma înfloritului.

Rolul sulfului in dezvoltarea plantelor

Nu uitaţi de sulf în planificarea îngrăşămintelor! Numeroase caracteristici ale

sulfului în metabolismul plantelor sunt similare cu cele ale azotului. Prin
urmare, o furnizare suficientă de sulf nu asigură numai randamentul, ci are şi un
impact pozitiv asupra calităţii. Un motiv suficient pentru a avea în vedere
nutriţia cu sulf a recoltelor.
Sulful are funcţii importante în metabolismul plantelor. Astfel, sulful este
implicat în formarea (clorofilei), prin care planta îşi construieşte biomasa. De
asemenea, sulful asigură faptul că azotul absorbit este introdus în metabolism.
Creşterea în masă a plantei depinde în mod direct de o furnizare suficientă de S.
Mai mult, calitatea produselor recoltate este afectată în mod pozitiv de sulf,
deoarece acesta este compus parţial din aminoacizi şi din proteine, şi prin
urmare sulful creşte totodată calitatea proteinelor.
Asimilarea ca sulfat
Plantele iau sulful din sol sub forma de sulfat mineralizat. Asemenea sulfatului
de azot, este solubil în apă şi astfel poate fi înlăturat prin spălare în lunile de
iarnă. La fel ca sulfatul de azot mineral, sulful este apoi transportat din materia
organică a solului. La începutul vegetaţiei, nu este întotdeauna garantată o
furnizare suficientă de S din rezervele solului. Mai ales după iernile umede,
primăvara există în sol doar cantităţi mici de sulf (S min.) disponibile pentru
plante. În special solurile uşoare, sărace în humus şi subţiri şi solurile grele care
se încălzesc lent primăvara au deseori valori scăzute de S min. Astfel,
agricultorii trebuie să compenseze cu îngrăşământ mineral, în special prin
fertilizarea timpurie cu sulf împreună cu prima aplicare de N. Din motive de
eficienţă şi precizie a distribuţiei, aplicarea combinată a îngrăşămintelor cu
azot-sulf la începutul vegetaţiei trebuie să constituie prima alegere. În evoluţia
ulterioară a vegetaţiei, completarea cu S preia mai multe resurse din sol.
Evitaţi deficitul de S
Perioadele de creştere puternică a biomasei - induse de asemenea de fertilizarea
ridicată cu azot - pot duce la un dezechilibru în absorbţia azotului şi a sulfului.
Acest efect poate fi chiar dublat de faptul că sulful deja absorbit - spre deosebire
10
de azot - nu poate fi mutat de pe frunzele mai bătrâne pe cele mai tinere, aflate
în creştere. Prin urmare, deficitul de sulf la cereale este cel mai bine detectat
prin contrastul gălbui al celor mai tinere frunze. Într-un astfel de caz, deficitele
pot fi prevenite numai prin fertilizarea cu S. Există şi soluri uşoare, sărace în
humus şi soluri deteriorate structural şi situsuri cu secetă pe timp de primăvară
care ar necesita o a doua aplicare cu sulf. Zonele care au manifestat deja o
deficienţă de sulf vizibilă în trecut trebuie în mod clar să primească o a doua
aplicare cu sulf. O fertilizare cu S în faza de înspicare a grâului pentru pâine
creşte conţinutul de proteine şi valorile de sedimentare şi astfel îmbunătăţeşte
calitatea coacerii.
Îngrăşământul cu sulf
Îngrăşămintele cu S mineral conţin sulf în general sub formă de fosfat. Toate
aceste îngrăşăminte asigură culturile cu sulf disponibil pentru plante. Pe piaţă se
cunosc diferite îngrăşăminte combinate cu azot-sulf, precum şi îngrăşăminte de
potasă, magneziu şi fosfat care conţin sulfat. Îngrăşămintele foliare conţin sulf
elementar, care nu acţionează direct. Sulful elementar trebuie mai întâi să fie
convertit de bacteriile din sol în sulfat. Acest proces poate să decurgă la viteza
necesară, cu toate acestea doar dacă sulful elementar este foarte bine măcinat,
ceea ce nu se întâmplă întotdeauna. Trebuie reţinut faptul că acest proces are un
efect foarte puternic de acidifiere a solului.
De asemenea, bălegarul şi şlamul conţin sulf. Cantitatea de S poate fi estimată
la aproximativ 7 până la 10% din conţinutul de azot total. Deoarece sulful din
îngrăşămintele organice este legat organic la aproximativ 80%, efectul de
fertilizare S directă după aplicare este considerat unul scăzut. În timpul
vegetaţiei, sulful legal organic este apoi mineralizat parţial. Prin urmare, solurile
cu aplicare extinsă de bălegar sunt capabile să dezvolte de-a lungul anilor un
potenţial mai ridicat de mineralizare a sulfului.

Cunoaşterea cerinţelor de sulf ale recoltelor

Plantele îşi acoperă parţial necesarul de S după stocul de S min. disponibil
pentru plante şi după mobilizarea sulfului pentru humus. Din aer, doar între 5 şi
8 kg de S/ha ajung anual pe sol. Cu aproximativ aceeaşi cantitate de sulf,
agricultorii pot conta pe mineralizarea pe termen lung în afara materiei
organice. Necesarul de îngrăşământ S complementar depinde apoi de recoltă
(între 10 şi 50 kg de S/ha). Cerealele, sfecla de zahăr şi porumbul au nevoie de
obicei de 10 până la 25 kg de S/ha, în timp ce păşunile au nevoie de 20 până la
40 kg de S/ha, iar rapiţa pentru ulei din seminţe cu 30 până la 50 kg de are
nevoie de cantităţi mai mari (Tab. 1). Zonele de păşuni cu randament ridicat şi

11
intens administrate, cu defrişări frecvente au cel mai mare necesar de S. O
fertilizare cu S bazată pe nevoi creşte conţinutul de proteine şi calitatea şi
conţinutul energetic al grânelor însilozate (Fig. 1). O fertilizare cu S prea
ridicată, dincolo de nevoile plantelor, nu creşte nici randamentul, nici calitatea.
În plus, prea mult sulf cauzează o acidifiere inutilă a solului, care trebuie să fie
compensată din nou prin amendarea solului cu calcar.
Analizele plantelor oferă claritate
Când există suspiciuni ale deficitului de sulf sau pentru controlul general al
furnizorii de nutrienţi pentru recolte, plantele pot fi analizate în baza
conţinutului lor de nutrienţi şi de asemenea în baza sulfului în laborator
Evaluarea analizelor pe mai multe sute de plante între anii 2012 şi 2015 indică
deja o deficienţă clară de sul la nivelul grânelor. Rezultatul este surprinzător,
deoarece necesarul de îngrăşământ cu S este mai degrabă un interval scăzut
pentru cereale cu 10 până la 25 kg de S/ha. Dată fiind proporţia ridicată de
cereale în rotaţia culturilor, o cerere şi o ofertă a sulfului îmbunătăţeşte situaţia
veniturilor în agricultură prin randamente mai mari şi prin calităţi chiar mai
bune.
Tabel 1: cerinţele de îngrăşământ cu sulf în kg S/ha (conform cu DLG-
Merkblatt 373, 2012)
Recoltă Necesar de sulf
în kg S/ha
Cereale 10 - 25
Sfeclă de zahăr 10 - 25
Cartofi 10 - 25
Porumb 10 - 25
Rapiţă pentru seminţe de ulei 30 - 50
Păşuni 20 - 40

Figura 1: Conţinutul energetic al însilozării ierbii prin fertilizarea sulfului cu

îngrăşăminte cu N + S faţă de îngrăşământul fără S: + 0,3 până la + 1,2 MJ NEL
/ kg (Sursa: LWK Oldenburg).
Carenta de elemente nutritive in general si de fosfor in special, poate sa
apara,spre exemplu, la rapita, in primele etape de vegetatie. Ea este

12
determinata atat de compozitia solului, cat si de clima sau de calitatea
lucrarilor de intretinere a culturii. Va propun sa urmarim impreuna cateva
aspecte moderne de tehnologie care, aplicate, pot sa contribuie la prevenirea
aparitiei acestor carente si, in cele din urma, sa ofere fermierului un spor de
productie

Bolile de nutriţie la plantele de cultură evidenţieză lipsa unuia sau mai multor
elemente din sol care sunt indispensabile bunei sănătăţi a plantelor; ele fiind
preluate prin sistemul radicular. Există însă şi cazuri, precum la Leguminoase,
de utilizare a azotului necesar din aer. Plantele pentru a fi în plină sănătate
trebuie să aibă în sol şi subsol toate condiţiile fizice şi chimice ce pot determina
solubilizarea elementelor sau fixarea acestora. Carenţele adesea predispun
plantele la atacul dăunătorilor vegetali şi animali sau a produselor toxice din
atmosferă, cum ar fi fumurile industriale, diferite gaze.

CARENŢA DE AZOT (N) – Lipsa azotului duce la deficienţe de creştere,

frunzele devin subţirii, verde-gălbui, în primele stadii ale carenţei, apoi
roşiatice, gălbui; mai multe frunze cu peţiolul acestora îmbătrânesc,
diminuându-se vitalitatea plantei, înfloritul şi fructificarea. CAUZE: se
manifestă mai ales pe solurile uşoare şi nisipoase, sărace în materie organică,
acide ce provoacă carenţe. Excesul de umiditate determină activitatea slabă a
bacteriilor din sol (Azotobacter sp.) asupra descompunerii materiilor organice şi
nitrifiocarea azotului. COMBATERE: aplicarea de îngrăşăminte azotoase
adecvate, iar în cazul unor necesităţi rapide se va pulveriza uree, astfel: la
cereale 5-7 %, pomi 0,8 % (repetare după înflorire) etc. Pentru creşterea
activităţii bacteriilor din sol se va proceda la drenarea apei la terenurile unde
este cazul.

CARENŢA DE FOSFOR (P) – MANIFESTARE: în general simptomele sunt

asemănătoare cu cele de la azot. Frunzele sunt drepte şi mici, au culoarea
închisă cu o tentă albastră-verzuie, purpurie pe pedicel, uneori şi pe limb,
necroze pe marginea acestuia; desfrunzire prematură; întârzierea înmuguririi şi a
înfloririi; Seminţele ce acumulează mai mult fosfor sunt mai puţine şi de altă
mărime. CAUZE: P aflat în sol sub formă organică sau minerală este mai mult
sau mai puţin asimilabil de către rădăcini; P este foarte bine fixat de sol,
migrarea în plante fiind dificilă mai ales în solurile grele, argiloase ce au putere
mare de fixare. In solurile acide se află sub formă de fosfat de Fe insolubil. In
solurile alcaline căldura determină blocarea fosforului, pe când ploile abundente
şi frecvente spală fosforul din sol. COMBATERE: la solurile acide se va aplica
fosfat bazic, mineral, praf de oase, zgură de defosforizare; La cele neutre şi
alcaline fosfat solubil în apă (superfosfat); aplicarea se va face cât mai aproape
de rădăcina plantelor. La viţa de vie şi pomi se va face o arătură adâncă în care
se repartizează îngăşemânt fosfatic.

13
CARENŢA DE POTASIU (K) – MANIFESTARE: se observă mai ales la
ţesuturile bătrâne; plantele devin sensibile la dăunătorii vegetali; scade
producţia, indiferent de planta la care se manifestă. CAUZE: insuficienţa K în
solul respectiv, care este prezentă mai ales în terenurile nisipoase, umede şi
calcaroase. Surplusul de K este fixat de solurile argiloase şi grele.
COMBATERE: aplicarea de îngrăşeminte cu K, deoarece la recoltare se scoate
din tarla foarte mult potasiu ce se află în plante. Culturi sensibile: tutunul,
cartoful, sfecla, pajiştile dirijate (artificiale), legumele. La coacăz, zmeură se
aplică sulfat de K, de asemenea pentru tutun pentru a avea o combustie bună în
loc de clorură de K (sare); pentru livadă se aplică prin stropire o soluţie de 2 %
de sulfat de K. Tratamentele exagerate duc la carenţe de Magneziu.

CARENŢA DE MAGNEZIU (Mg) – MANIFESTARE: apare clorozarea

frunzelor sau dungi evidente necrozate, întâi la frunzele bătrâne apoi la cele
tinere datorită migrării ionului de Mg spre centru de creştere. La pomi se
manifestă prin căderea prematură a frunzelor. CAUZE: perioadele ploioase de
lungă durată spală Mg din sol; excesul de K di n sol; deficitul de N determină
dezechilibrul de Mg; de asemenea pH-ul mic, cantitatea mică de humus şi N.

Cantitatea mare de K în sol crează deficit de Mg. COMBATERE: aplicare de

amendamente cu calcar dolomitic, Mg calcinat sau ca sulfat de Mg, Sulfat dublu
de K şi Mg. In cazuri de urgenţe se va aplica Sulfat de Mg prin stropire la
frunze în soluţie de 2 % (în caz de nevoie tratamentul se va repeta după 10 zile).
Tratarea cu îngrăşăminte cu K pentru reglarea echilibrului K/Mg.

CARENŢA DE BOR (B) – MANIFESTARE: La plantele lipsite de acest

element manifestările variază de la o specie la alta, apărând însă la toate
închirciri datorate deficienţei de creştere, clorozarea frunzelor tinere, ruginirea
acestora şi în final stricarea fructelor cauzată de necrozarea părţii interioare.
CAUZE: solurile uşoare, nisipoase, spălările intervenite datorită ploilor; pe
solurile alcaline, turboase sau calcaroase deoarece calcarul determină
incapacitatea plantelor de asimilare a microelementelor de către rădăcini; în anii
cu primăveri ploioase urmate de secetă. COMBATERE: Pe terenurile calcaroase
la plantele din marea cultură se va aplica 20-25 kg/ha Borax, înainte de semănat
sau după răsărirea plantelor sau se vor administra îngrăşeminte ce conţin Bor,
însă în următorul an nu se va mai administra Bor deoarece excesul devine toxic.
In pomicultură se va aplica prin pulverizare acid boric în concentraţie de 0,2 %
pe frunze (1 tratament înainte de înflorire şi 2 tratamente după înflorire la un
interval de 10 zile).

CARENŢA DE CUPRU (Cu) – este de importanţă mai mică, manifestăndu-se

mai ales pe terenurile noi cultivate; foarte spălate, nisipoase, turboase, sărace în

14
materii fertilizante, terenuri înierbate. COMBATERE: tratamente cu fungicide
cuprice pot preveni carenţa.

CARENŢA DE FIER (Fe) – MANIFESTARE: clorozarea bagajului foliar,

deoarece Fe este indispensabil la formarea pigmenţilor. CAUZE: apare pe
terenurile cu solurile neutre şi alcaline bogate în Ca, Fe nu este asimilat de
rădăcini, în cazurile de administrare sau existenţă în sol a unei cantităţi mai mari
de fosfor, Fe devine insolubil nemaiputând fi asimilat de rădăcini, chiar şi în
cazul terenurilor acide; de asemenea Ca excesiv provoacă şi el insolubilitatea Fe
apărând clorozarea frunzelor, însă manifestarea este mai pregnantă pe terenurile
nisipoase care adesea cer calcar. De reţinut faptul că, carenţa de Kaliu agravează
cloroza determinată de Fe, ce poate apărea şi pe ternurile cu multă substanţă
organică, ne omiţând faptul că umiditatea excesivă poate determina şi ea
cloroze.

Manifestându-se mai ales la viţa de vie, pomi, zmeur, căpşuni. COMBATERE:

efecte rapide au aplicările de săruri de Fe. La vie şi pomi se aplică prin
pulverizare sulfat sau citrat de Fe în concentraţie de 0,3 %, la sfârşitul perioadei
de înflorire, repetându-se după 10 zile. De reţinut faptul că tratamentul respectiv
nu are eficacitate foarte îndelungată, fiind necesară aplicare şi în anul următor.
Se pot aplica tratamente şi cu sare organică de Fe stabilă, în doză de 20-2000
g/pom, încorporându-se în sol; concentraţia variază în funcţie de vărsta pomilor.
O metodă eficace este şi aceea de-a lăsa sub pomi iarba cosită sau administrarea
de gunoi de grajd.

CARENŢA DE MANGAN (Mn) –MANIFESTARE: clorozarea frunzelor,

uneori chiar şi necrozarea acestora. Se manifestă mai ales la pomi, cereale şi la
culturile de câmp înburuienate. Simtomele apar mai ales în perioadele cu
umiditate excesivă. CAUZE: terenuri humificate, uşoare şi permeabile cu pH
peste 6,5 până la alcalin, soluri turboase, acide cu amendamente exagerate de
calcar, folosirea de nămoluri nefermentate în pomicultură pe terenuri nisipoase
aluvionare calcaroase; aerisirea solului favorizează carenţa. COMBATERE: Mn
şi Fe devin insolubile în terenurile cu calcar activ. Pe terenurile uşoare puţin
alcaline se va aplica sulfat de mangan în doză de 100 kg/ha; pulverizări pe
frunze cu soluţii ce au Mn la începutul vegetaţiei, astfel: la cereale 4 %; sfecla
de zahăr şi cea furajeră 3 %; pomi 0,3 % iar la cartof maximum 0,5 %. Se pot
utiliza şi îngrăşeminte cu reacţie acidă ca de exemplu sulfat de amoniu şi
superfosfat.

CARENŢA DE MOLIBDEN (Mo) – Mo intervine în procesul de reducere al

nitraţilor în amoniac ca cofactor. Plantele leguminoase asigură fixarea azotului
de către Azotobacter sp. ce se află în nodozităţile rădăcinilor. SIMPTOME: la
leguminoase apare deficienţă de azot, o paloare a bagajului foliar, se reduce

15
creşterea plantelor. CAUZE: Spre exemplu la conopidă apare pe solurile acide,
sau aplicare de tratamente cu îngrăşăminte cu azot sub formă de nitrat. De
reţinut faptul că Mo este insolubil în mediu acid spre deoasebire de alte element
care se blochează în mediu alcalin şi calcaros. COMBATERE: se va aplica Na
pe terenuri cu pământuri minerale, 2 kg/ha Molibdat de sodiu: Pe terenurile cu
soluri humificate, mai acide se va dubla doza.

CARENŢA DE ZINC (Zn) – MANIFESTĂRI: se manifestă mai ales la pomi

prin apariţia de dungi galbene pe frunzele bătrâne, mugurii se opresc din
creştere transformându-se într-o rozetă. Astfel de manifestări se pot observa şi la
tutun, porumb, cereale păioase. CAUZE: apare mai ale pe solurile foarte acide
însă uneori şi pe solurile foarte alcaline; solurile cu mult fosfat insolubilizat ce
au Zn dau fosfatul de zinc, de asemenea în cazurile solurilor cu humus foarte
ridicat, pe solurile foarte calcaroase sau în cazurile când s-a aplicat o cantitate
prea mare de gunoi de grajd. COMBATERE: Nu se vor aplica săruri de Zn la
sol. La pomi, după înflorire se va stropi cu Sulfat de Zn 1 % neutralizat cu 0,5
% lapte de var (amestecul se va face înainte de stropire).

2.Cand si cum se observa carenta de fosfor la rapita

Rapita isi epuizeaza rezerva de fosfor din samanta in prima saptamana de

rasarire si se manifesta prin talia mica a plantelor. Frunzele capata, treptat, un
aspect rosu-violaceu caracteristic, culori cu atat mai intense cu cat carenta este
mai puternica.

Culturile infiintate pe soluri cu un continut de argila de peste 20% sunt

predispuse. De asemenea, carenta de fosfor este favorizata de toamnele reci sau
de stresul cauzat de stagnarea apei pe soluri slab permeabile. Imburuienarea este
un factor care contribuie la randul sau.

Carenta de fosfor in toamna duce la slaba dezvoltare a sistemului radicular, ceea

ce poate avea efecte dramatice in primavara, cand aparitia fenomenului de
descaltare a plantelor (datorat alternantei inghet/dezghet) poate duce la scaderea
densitatii plantelor viabile la hectar. Nefertilizarea cu fosfor (in special pe
solurile slab aprovizionate), penalizeaza puternic productia.

Fertilizarea cu fosfor

In teza sa de doctorat, ing. Lucian Buzdugan, specialistul din Insula Mare a

Brailei, atragea atentia ca ingrasamintele cu azot influenteaza cel mai puternic
randamentul de productie.

„Doza de azot de N140, pe un fond de P80, determina cele mai ridicate valori
ale randamentului”, afirma specialistul, care mai adauga ca „aplicarea unor doze

16
optime de azot pe un fond slab aprovizionat cu fosfor, influenteaza toate
procesele metabolice de crestere si dezvoltare a plantelor si in final
productivitatea rapitei de toamna”. De aceea, in conditiile din Insula Mare a
Brailei (sol aluvionar) se recomanda sigurarea unei fertilizari cu fosfor de P80
pe un fond de N140.

Tehnologic, agronomul dezvaluie ca aceasta fertilizare este executata in functie

de sistemul de lucrari ale solului ales. Astfel, fermierii pot sa aleaga intre:

1. semanatul direct in miriste cu ajutorul semanatorii Focus 6TD, care aplica

direct in miristea de grau odata cu semanatul si ingrasamintele cu fosfor.

2. Mobilizarea solului la adancimea de 20-25 cm odata cu incorporatul

ingrasamintelor pe baza de fosfor la 15-18 cm si compactarea solului cu
Horsch-Tiger 8AS.

3. Discuit cu Discul mare la adancimea de 15 cm. Odata cu aceasta lucrare se

incorporeaza si ingrasamintele cu fosfor administrate pe miriste, urmata apoi de
o tavalugire puternica a solului.

Fertilizarea rapitei se face in doua etape: in toamna si la reluarea vegetatiei in

primavara. Potrivit literaturii de specialitate, dozele medii recomandate pe toata
perioada de vegetatie sunt: 80 – 130 kg N/ha, 50 – 80 kg P2O5/ha, 30 – 80 kg
K2O/ha, 15-20 kg/ha S si pana la 1.5 – 1.7 kg/ha B.

Azotul se aplica in toamna numai pe solurile sarace sau in cazul intarzierii

semanatului, in doza de 30 – 50 kg s.a./ha. Fosforul se poate aplica integral in
toamna, sub lucrarea de baza: aratura sau disc greu, sau se poate aplica fazial,
2/3 din doza in toamna si 1/3 in primavara. Sulful este al treilea element ca
importanta in nutritia rapitei de toamna si se aplica in toamna pe orice tip de sol,
odata cu lucrarea de baza.

Lucrarile de intretinere a culturii

In privinta imburuienarii, care favorizeaza aparitia carentelor, se recomanda

erbicidarea totala inainte de infiintarea culturii, daca terenul este infestat. In
cazul in care rapita este infiintata dupa grau, se recomanda controlul
samulastrei. Erbicidarea toamna nu previne aparitia reimburuienarii in
primavara, de aceea Lucian Buzdugan recomanda erbicidarea timpurie in
primavara pentru controlul dicotilelor deoarece, in cazul unui inghet, pierderile
investitionale sunt mai mici.

O alta lucrare importanta in toamna este efectuarea santurilor de scurgere.

Rapita este o cultura sensibila la baltirile ce pot aparea in primavara. Nu in

17
ultimul rand, controlul bolilor si daunatorilor se face integrat, folosind atat
metode agrotehnice cat si chimice.

Tratamente de toamna, pe vegetatie, se fac in prima etapa impotriva puricilor de

pamant (Phyllotreta atra), a viespei rapitei (Athalia rosae) si a fluturelui alb al
rapitei (Pieris rapae). „Combaterea se poate face cu piretroizi ca: Lamdex 5 EC
0,15 l/ha, Cylotrin 60 CS 0,15 l/ha sau Karate Zeon 0,15 l/ha. Ȋn a doua etapa,
cand temperaturile sunt in scadere si trebuie combatut Puricele mare (Psylloides
chrysocephala), Ceuthorrrhynchus picitarsis, se poate folosi Ciperguard 25 EC
in doza de 0,15 l/ha”, explica Lucian Buzdugan.

18