I.

COMPETENTE EMOȚIONALE ȘI SOCIALE

Conceptul de competenţă se defineşte prin raportare la conceptele de aptitudine, abilitate

și capacitate. Astfel P. Popescu Neveanu (1978) definește conceptul de aptitudine ca „însușire
sau sisteme de însușiri ale subiectului, mijlocind reușita într-o activitate, posibilitatea de a
acționa și a obține performanțe, factor al persoanei ce facilitează cunoașterea, practica și
comunicarea”.

Aptitudinea poate fi dezvoltată şi perfecţionată devenind capacitate. Capacitatea este

întotdeauna demonstrabilă prin fapte , spre deosebire de aptitudine, care reprezintă numai un
segment al capacității , respectiv însușirile potențiale ce urmează să fie puse în valoare. Astfel
aptitudinea devine capacitate prin învăţare şi exerciţiu devenind substratul competenţelor.

Abilitatea este produsul activității și al învățării, fiind „sinonimă cu priceperea,

dexteritatea ,îndemânarea,iscusința,evidențiind ușurința, rapiditatea și precizia cu care omul
desfășoară anumite activități”(Popescu-Neveanu,1978,p.61). Pornind de la abilități se pot
dezvolta competențe.

Competența reprezintă „capacitatea de a îndeplini anumite sarcini sau de a face

ceva”(Reber ,1985). Din perspectivă socială, ea este capacitatea unei persoane sau a unui grup
de a soluționa o problemă, a lua o decizie sau a efectua o acțiune (Robu, 2011,p.49).

Competenţele, indiferent de tipul lor sunt rezultante „a cunoştinţelor, aptitudinilor,

deprinderilor, priceperilor, capacităţilor, abilităţilor şi trăsăturilor temperamental-caracterologice
care conduc la performanţe în diferite domenii” (Chelcea S.,1998,p.161). Deci competenţa poate
fi definită sintetic ca o structură de abilităţi care îi permit unei persoane să realizeze o activitate
la nivel performant, iar raportată la domeniul social ea facilitează adaptarea şi integrarea în acest
mediu. Stabilirea unor relaţii interpersonale armonioase este influenţată atât de competenţa
socială, cât şi de cea emoţională.

Până de curând, succesul adaptării la cerinţele mediului era asociat cu nivelul de

dezvoltare al abilităţilor intelectuale (funcţii cognitive: memorie, atenţie, raţionament, decizie,
etc.), separând tranşant raţionalitatea de emoţii. Cu cât o persoană avea un nivel mai ridicat de
inteligenţă, cu atât şansele sale de adaptare şi reuşită în viaţă păreau să fie mai mari, ignorând
aproape total trăirile emoţionale ale persoanei şi efectele acestora asupra sa şi a celorlalţi. În mod
interesant, cercetările din domeniul psihologiei au arătat că un nivel ridicat de abilităţi
intelectuale (IQ) poate contribui semnificativ la rezultate bune în diferite domenii cum ar fi cel
şcolar, dar nu este suficient pentru o bună adaptare şi nici nu asigură succesul în viaţă. Studii
efectuate mai ales în Statele Unite au relevat faptul că un număr mult mai mare decât cel aşteptat
de elevi deosebit de inteligenţi (IQ mult peste medie), au eşuat din punct de vedere profesional şi

I.1 COMPETENȚE EMOȚIONALE

Dezvoltarea emoţională optimă reprezintă una dintre componentele esenţiale ale

adaptării. Ea este necesară pentru menţinerea stării de sănătate mentală şi influenţează
dezvoltarea şi menţinerea relaţiilor sociale. Dacă în cazul adulţilor dezvoltarea emoţională este
deseori tratată sub termenul de Inteligenţă Emoţională, în cazul copiilor, literatura de specialitate
preferă termenul de competenţă emoţională. Bazele competenţelor emoţionale se pun din
copilărie fiind în mod special scopul instituţiilor educative şi ele „presupun cel puţin influenţe de
tipul temperamentului, reglării emoţionale şi discursului emoţional necesar autoreflecţiei şi
autoevaluării” (Matthews, Roberts şi Zeidner, 2005, p.84).
Competenţa emoţională este definită drept capacitatea de a recunoaşte şi interpreta
emoţiile proprii şi ale celorlalţi, precum şi abilitatea de a gestiona adecvat situaţiile cu
încărcătură emoţională . Principalele competenţe emoţionale descrise în literatura de specialitate
sunt: experienţierea (trăirea) şi exprimarea emoţiilor, înţelegerea şi recunoaşterea emoţiilor,
reglarea emoţională şi sunt prezentate în tabelul de mai jos:

Competenţa emoţională este un construct complex care include o serie de abilităţi distincte,
inter-relaţionate. Competenţa emoţională include exprimarea emoţiilor care sunt sau nu
experienţiale, reglarea emoţională corespunzătoare vârstei şi normelor sociale şi decodarea
acestor procese atât la sine cât şi la ceilalţi.
 1.Trăirea şi exprimarea emoţiilor

Emoţiile sunt reacţii subiective la un eveniment relevant, caracterizat prin modificări

fiziologice, experienţiale (trăiri subiective), cognitive (de gândire) şi comportamentale.
Exprimarea adecvată a emoţiilor este foarte importantă în cadrul interacţiunilor sociale, deoarece
contribuie la menţinerea lor şi asigură sănătatea emoţională a copilului. Unul dintre aspectele
cele mai importante care stau la baza abilităţilor de identificare şi înţelegere a emoţiilor este
reprezentat de conştientizarea acestora. Însă nu toate trăirile emoţionale sunt conştientizate în
mod automat. Conştientizarea propriilor emoţii reprezintă componenta esenţială pentru
achiziţionarea tuturor celorlalte abilităţi emoţionale, respectiv sursă adaptării sociale. Dacă o
persoană nu îşi conştientizează emoţiile, nu le va putea recunoaşte şi nici exprima adecvat, ceea
ce poate duce la reglare emoţională deficitară. Aceasta poate genera în timp strategii de
relaţionare socială dezadaptativă şi adaptare socială precară. Capacitatea copilului de a trasmite
emoţiile (verbal şi/sau non-verbal) adecvat, presupune exprimarea acestora sub o formă care să
favorizeze adaptarea socială. Modalitatea prin care sunt trimise mesajele afective, momentul, dar
şi intensitatea emoţiei exprimate sunt factori esenţiali pentru adaptarea la context. De exemplu,
este potrivit ca un copil să manifeste o uşoară nemulţumire atunci când pierde un joc, dar este
inadecvat ca din aceste motive să manifeste mult timp furie în relaţia cu celălalt copil.

Abilitatea de a exprima emoţiile în mod adecvat este legată de modul în care copilul
înţelege relaţia dintre trăirea emoţională şi exprimarea emoţiei. Exprimarea emoţiilor presupune
apariţia unor comportamente observabile, în timp ce trăirea unei emoţii se referă la
experienţierea acesteia de către persoană. De regulă, copiii exprimă emoţiile exact aşa cum le
simt, fără să fie influenţaţi de reguli de exprimare. Copiii au la început dificultăţi în înţelegerea
faptului că se poate gestiona modul de exprimare a emoţiilor. Aici intervine rolul adultului care
este resposabil de modelarea comportamentului adecvat al copiilor în special în situaţii cu
încărcătură emoţională negativă. ( Kallay,E. 2010,p.21).

La școlari, manifestarea emoţiilor este ghidată de reguli de exprimare care sunt în mare
măsură dependente de cultura în care se dezvoltă copilul. Astfel, în funcţie de consecinţele
anumitor reacţii emoţionale, copiii înţeleg faptul că unele sunt dezirabile social, iar altele nu. În
plus, ei învaţă că emoţiile indezirabile pot fi controlate şi înlocuite cu alte emoţii potrivite
contextului. De exemplu, copiii ştiu că atunci când sunt furioşi se pot certa cu ceilalţi copii, iar
aceştia nu vor mai dori să se joace cu ei. Cu timpul ei învaţă că într-o asemenea situaţie este
acceptabil şi adaptativ să manifeste nemulţumire sau tristeţe. Înţelegerea relaţiei dintre emoţie şi
consecinţele acesteia, precum şi achiziţionarea abilităţilor de reglare emoţională le permit
copiilor să exprime emoţii adecvate contextului. Exprimarea adecvată a emoţiilor (pozitive sau
negative) ajută copiii să se integreze mai bine în grup şi să formeze cu uşurinţă relaţii de
prietenie cu ceilalţi.

Exprimarea adecvată a emoţiilor presupune exprimarea acestora într-o manieră

avantajoasă pentru interacţiune şi pentru menţinerea relaţiilor sociale de-a lungul timpului. Din
acest punct de vedere, a fi competent presupune: a conştientiza faptul că trebuie transmis un
mesaj emoţional, a şti care expresie emoţională este adecvată pentru situaţia socială în cauză, a
transmite mesajul într-o manieră convingătoare, a transmite mesajul afectiv ţinând cont de
regulile impuse (Denham, 2002).

Controlul, modificarea şi managementul reactivităţii şi exprimării emoţionale sunt

componente importante ale competenţei emoţionale. Interdependenţa dintre emoţie şi
comportament sugerează faptul că, un copil este mai puţin predispus să manifeste
comportamente agresive dacă reuşeşte să îşi controleze emoţiile (Eisenberg şi colab., 1996;
Eisenberg, Fabes, Nyman, Bemzweig şi Pinuelas, 1994).

Într-un studiu realizat cu copiii care merg la şcoală, simptomele agresive au fost asociate
cu o abilitate scăzută de a exprima verbal emoţii negative, de a manifesta empatie pentru ceilalţi
şi de a exprima diferite emoţii (Shields şi Cicchetti, 1998, cit. în Bohnert, Crnic, Lim, 2003).

Capacitatea de a înţelege emoţiile celorlalţi este o abilitate importantă care are influenţe
asupra comportamentului social al copiilor. Astfel, înţelegerea emoţiilor celorlalţi este
importantă, deoarece copiii se bazează pe ea pentru a-şi ghida comportamentul lor în
interacţiunile sociale şi a discuta despre propriile emoţii şi despre emoţiile celorlalţi. În plus,
abilitatea de a înţelege şi discerne emoţiile celorlalţi este necesară pentru manifestarea empatiei.

Empatia înseamnă înțelegerea stării emoţionale trăite de o altă persoană, capacitatea de

a fi alături de aceasta. Empatia este un răspuns afectiv ce apare din înţelegerea stării emoţionale a
celorlalţi şi care este identică sau foarte asemănătoare cu ceea ce simte cealaltă persoană sau
ceea ce se crede că simte. În plus, empatia este asociată frecvent cu două răspunsuri: simpatie şi
distres personal. Simpatia a fost definită ca un răspuns emoţional moderat rezultând din
înţelegerea trăirii emoţionale a celorlalţi. Când empatia este experimentată la un nivel moderat,
ea conduce la simpatie, în timp ce o empatie intensă determină apariţia distresului personal.
Batson, defineşte distresul personal ca o reacţie aversivă la stresul altei persoane şi care se
manifestă sub forma disconfortului sau a anxietăţii.

Cercetătorii au arătat că empatia contribuie la reducerea sau inhibarea comportamentelor

antisociale îndreptate împotriva celorlalţi. De asemenea, s-a demonstrat că empatia este legată de
expresivitatea emoţională a copiilor, de exprimarea furiei, de frecvenţa cu care ei neagă emoţiile
negative (tristeţe, frică, supărare) şi de congruenţa dintre emoţiile exprimate facial şi cele
exprimate verbal. Empatia presupune trasmiterea, în primul rând prin comportament, a faptului
că oferim înţelegere şi sprijin altei persoanei. Reacţiile empatice ale copiilor se manifestă iniţial
în relaţiile cu adulţii relevanţi iar manifestarea empatiei este în mare măsură legată de tipul de
ataşament dezvoltat în perioada copilăriei . Empatia permite copiilor să înţeleagă gândurile şi
emoţiile celorlalţi, ceea ce-i ajută să folosească cu succes strategii de reglare emoţională şi de
rezolvare de probleme. Din aceste motive, acei copii care pot exprima empatie sunt mai puţin
expuşi riscului de a dezvolta forme de psihopatologie, formează şi menţin mai uşor relaţii şi au
mai puţine probleme de integrare în grup.( Ghid pentru cadrele didactice din învăţământul
preşcolar, 2007)

Empatia apare în viaţa noastră ca o necesitate subiectivă de intercunoaştere, care, fără a

fi riguroasă, precum cunoaşterea ştiinţifică, ci mai curând intuitivă, se bazează pe o experienţă
individuală ce permite apropieri sau depărtări, simpatii sau antipatii, ca reflex al unei posibile
penetraţii psihice în psihologia celuilalt. Adică, individul uman are capacitatea de a fi empatic,
fără pierderea identităţii propriului eu, prin care o persoană poate deveni „temporar” o altă
persoană, gândind sau simţind ca ea. Prin transpunerea în psihologia celuilalt, e ca şi cum ar
„intra în pielea lui”, pătrunzând cognitiv şi afectiv în cadrul de referinţă al partenerului,
identificându-se parţial cu el, „ca şi cum” ar fi el. Într-un cuvânt, individul uman are capacitatea
de a fi empatic, reuşind ca prin această modalitate să-l înţeleagă mai bine pe celălalt, să-i
anticipeze comportamentul şi, de ce nu, chiar unele reacţii în anumite momente de solicitare
maximă. Situaţie în care el îşi poate fixa o strategie corespunzătoare de acţiune faţă de partener,
cu voia sau fără voia lui, încât empatia devine baza unei strategii special adoptate, necesară în
vederea unei bune comunicări interpersonale, o comunicare implicită de care, în cele mai multe
cazuri, depind multiplele relaţii între oameni. Nevoia de empatie este ca şi nevoia de comunicare,
pe care o putem identifica în diferite forme, la o vârstă încă precoce a copilului . ( Kallay,E.
2010,p.24).

Se poate concluziona, deci, că nevoia de comunicare implicită prin empatie cuprinde o

gamă foarte largă de manifestare, de la comportamentul comun al oricărei persoane, până la
comportamentul specializat în anumite profesii, punându-se accent în mod deosebit pe formarea
şi dezvoltarea acestei capacităţi atât de necesare omului în relaţiile sale interpersonale.

2. Înţelegerea şi recunoaşterea emoţiilor

O componentă de bază a competenţei emoţionale este abilitatea unui individ de a

recunoaşte ceea ce simte (Saarni, 1999). Înţelegerea emoţiilor constituie cheia dezvoltării
competenţelor emoţionale. Ea presupune identificarea cauzei şi a consecinţelor exprimării unei
emoţii fiind strâns legată de recunoaşterea şi exprimarea acestora. O dată recunoscut, mesajul
afectiv trebuie interpretat în mod corect. Înţelegerea emoţiilor presupune: evaluarea iniţială a
mesajului emoţional transmis de celălalt, interpretarea acurată și înţelegerea mesajului prin
intermediul constrângerilor impuse de regulile contextului social.

Înţelegerea şi recunoaşterea emoţiilor presupune în afara etichetării lor verbale şi o

componentă non-verbală (mimică, gesturi, tonalitatea vocii, etc.). Emoţiile celorlalţi pot fi
„citite” prin intermediul reacţiilor non-verbale ale acestora. De exemplu, ştim că atunci când o
persoană este încruntată şi foloseşte un ton ameninţător, aceasta trăieşte sentimentul de furie.
Capacitatea copiilor de a recunoaşte emoţiile se dezvoltă încă din primele luni de viaţă, sugarii
fiind capabili să identifice reacţiile de bucurie sau furie ale părinţilor în funcţie de indicii non-
verbali ai acestor emoţii. De cele mai multe ori, copiii se bazează pe expresiile faciale când
comunică emoţii celorlalţi, dar şi când le recunosc. Deoarece emoţiile sunt semnalizate ca şi
secvenţe continue ale schimbărilor în musculatura facială, recunoaşterea rapidă şi acurată a
expresiilor faciale ale emoţiilor prezintă o achiziţie semnificativă în capacitatea de procesare
emoţională a copiilor. Pentru a identifica corect o emoţie, copiii trebuie să utilizeze informaţiile
parţiale obţinute din expresia facială pentru a genera ipoteze despre emoţia care e prezentată și
să traseze caracteristicile fizice observate în categorii pentru a denumi, categoriza şi prezice
comportamentul celorlalţi. ( Kallay,E. 2010,p.24).
 Modul în care copiii interpretează indicii non-verbali ai reacţiilor emoţionale este
rezultatul experienţelor anterioare pe care le-au avut legat de modul în care se manifestă
emoţiile. Copiii care beneficiază în familie şi mai târziu la grădinița și școală de expunerea
repetată la reacţii emoţionale şi la discuţii despre acestea, reuşesc cu mai multă uşurinţă să
interpreteze corect mesajele celorlalţi.

Abilitate de a denumi corect emoţiile proprii şi ale celorlalţi are la bază capacitatea de
a decodifica şi de a interpreta corect manifestările emoţionale verbale sau non-verbale proprii şi
ale celorlalţi. Acest lucru înseamnă că abilitatea de a denumi corect emoţiile este precedată de
capacitatea de a le conştientiza şi de a le identifica. Pe lângă abilităţile de limbaj ale copilului,
acest proces este în mare măsură dependent de frecvenţa cu care adulţii îi atrag atenţia asupra
evenimentelor cu încărcătură emoţională şi de utilizarea cuvintelor care denumesc emoţii. Dacă
un copil este capabil să identifice starea emoţională pe care o trăieşte şi cunoaşte eticheta verbală
pentru acea emoţie, acest lucru facilitează transmiterea verbală a emoţiilor. Învăţând copiii să
comunice emoţiile, ei pot să le exprime adecvat, ceea ce îi ajută să accepte cu mai multă uşurinţă
punctul de vedere al celorlalţi şi să negocieze soluţii la situaţiile conflictuale. De asemenea,
verbalizarea ajută extrem de mult la gestionarea corectă a emoţiilor, deoarece reacţiile de furie
devin controlabile tocmai prin conştientizarea şi apoi exercitarea controlului asupra acesteia.

Pentru a putea înţelege cauzele emoţiilor este nevoie în primul rând de capacitatea de a
le conştientiza. Ulterior, achiziţionarea etichetelor verbale ale emoţiilor facilitează discuţiile
despre ele şi despre posibilele cauze ale acestora. Dobândirea acestei abilităţi presupune
identificarea unor asocieri între emoţii şi situaţii. Copiii îşi pot da seama de faptul că resimt
anumite emoţii în funcţie de situaţie, Ulterior, odată ce încep să înţeleagă punctul de vedere al
celorlalţi , realizează că două persoane pot avea reacţii emoţionale diferite în aceeși situație
Acest lucru facilitează înţelegerea „cauzelor” emoţiilor, copiii încercând să găsească explicaţii
pentru emoţiile celorlalţi. Pe de altă parte, copiii încep să înţeleagă că manifestarea emoţională
are consecinţe asupra lor şi asupra celorlalţi. Acest lucru se realizează mai ales prin discuţiile
purtate în familie sau mediul educaţional, prin încurajarea reflectării asupra posibilelor
consecinţe produse de exprimarea emoţiilor. Copiii care au şansa de a reflecta asupra emoţiilor şi
a consecinţelor acestora asupra propriei persoane şi a celorlalţi, achiziţionează cu mai multă
uşurinţă strategii de reglare emoţională adecvate şi sunt mai rar implicaţi în conflicte.
 Înţelegerea cauzalităţii emoţiilor este un proces destul de dificil datorită tendinţei
oamenilor de a considera cauza emoţiei ca fiind un eveniment. De fapt, emoţia nu este
determinată de eveniment în sine, ci de modul în care copilul interpretează la nivel mental
evenimentul respectiv, gândurile sunt cele care ne provoacă diferite stări emoţionale, nu
evenimentele în sine .(Botiș, A.,2007).

Înţelegerea emoţiilor presupune evaluarea iniţială a mesajului emoţional transmis de

celălalt, interpretarea acestuia şi înţelegerea sa prin intermediul constrângerilor impuse de
regulile contextului social. Se consideră că la înţelegerea emoţiilor contribuie atât experienţierea
cât şi exprimarea emoţiilor, dar şi înţelegerea emoţiilor contribuie la aceste două aspecte ale
competenţei emoţionale (Denham ,2002). Astfel, dezvoltarea emoţională include şi a învăţa cum
să recunoşti şi să interpretezi expresiile emoţionale ale celorlalţi. Această abilitate este un aspect
central pentru dezvoltarea cogniţiei sociale. Abia în jurul vârstei de 4-5 ani copiii pot să explice
de ce ceilalţi exprimă anumite emoţii, dar identifică cauze externe pentru acestea. Mai târziu,
după 7 ani, ei pot să identifice cauze interne pentru emoţiile exprimate (Anderson & Colombo,
2003, p. 201).

O premisă des întâlnită în contextul clinic şi suţinută de o serie de cercetări recente

constă în faptul că acei copii cu nivele crescute de comportament agresiv prezintă dificultăţi în
identificarea şi înţelegerea emoţiilor.De exemplu, şcolarii cu nivele crescute de comportament
agresiv au prezentat o abilitate scăzută de a identifica emoţiile celorlalţi (Arsenio şi colab.,
2000, cit. în Bohnert, Crnic, şi Lim, 2003).

Majoritatea copiilor pot deduce emoțiile din expresii sau situații și pot înțelege consecințele
acestor emoții, chiar dacă acestea diferă de ale lor. (Ibidem). De asemenea copiii încep gradual să
diferențieze între emoțiile pozitive și cele negative și devin capabili să utilizeze limbajul în
exprimarea emoțiilor. (Susanne A. Denham, Rosemary Burton)

De asemenea, este important ca preșcolarii să înțeleaga emoțiile partenerilor lor de joacă,

deoarece acest lucru le permite să perceapă ce mesaj comunică emoțiile pe care ei sau o altă
persoană le simt.

Ghid pentru cadrele didactice din învăţământul preşcolar

 Decodarea corectă a mesajelor emoţionale reprezintă o sursă de informaţii care ghidează
modul în care ne vom comporta. În plus, abilitatea de a înţelege şi discerne emoţiile celorlalţi
este esenţială pentru manifestarea empatiei şi a comportamentului prosocial. Dificultăţile în
recunoaşterea emoţiilor celorlalţi creează probleme în interpretarea corectă a mesajelor cu
conţinut emoţional, dar şi în emiterea unui mesaj adecvat ca răspuns la emoţiile acestora. Astfel,
pot apărea probleme de relaţionare şi situaţii conflictuale caracterizate prin manifestarea
agresivităţii.

3.Reglarea emoțională

Reglarea emoțională a fost definită în mai multe feluri, dar o definiție reprezentativă este
„procesul de inițiere, menținere, adaptare și modificare a apariției, intensității sau duratei stărilor
emoționale interne, a proceselor fiziologice legate de emoții și a comportamentelor care însoțesc
emoțiile în scopul atingerii propriilor scopuri”. (Linscott & DiGiuseppe, 1994), Katz and
Gottman (1995).

Reglarea emoţională reprezintă procesul prin care reacţiile emoţionale sunt monitorizate,
evaluate şi modificate pentru a putea funcţiona normal în viaţa de zi cu zi (Garber şi Dodge,
1991). Eeste deci un proces de adaptare dinamică a reacţiilor emoţionale la situaţiile din viaţa de
zi cu zi. Abilitatea copiilor de a-şi regla emoţiile în mod eficient este principalul scop al
dezvoltării socio-emoţionale, deoarece acest proces are un rol protector asupra sănătăţii mentale
şi sociale ale copiilor. Copiii întâmpină o serie de obstacole atunci când învaţă să-şi regleze
emoţiile şi comportamentul: să tolereze frustrarea, să facă faţă fricii, să se apere, să tolereze să
stea singuri, să negocieze prietenia etc. Cercetările arată că abilităţile de reglare internă precum
conştientizarea şi recunoaşterea emoţiilor proprii şi reglarea eficientă a exprimării emoţionale în
cadrul interacţiunilor sociale sunt cruciale pentru interacţiunile pozitive între colegi şi pentru
angajarea în sarcinile şcolare (Denham, 1998). Copiii trişti, fricoşi sau nervoşi , nu pot să se
angajeze în sarcini de învăţare şi nu pot să se concentreze. O bază solidă de securitate emoţională
ajută copilul să participe la experienţele de învăţare. Aşadar, pentru a-şi regla emoţiile negative
preşcolarul foloseşte deja strategii comportamentale (distragere prin joc), strategii cognitive
(mutarea gândurilor de la situaţie, considerarea lucrurilor într-o lumină mai pozitivă) sau verbale
(discutarea emoţiilor cu alţii, reflecţia asupra lor). Un aspect esenţial în reglarea emoţională este
dezvoltarea abilităţii de a diferenţia între stresori care pot fi controlaţi (de ex., o sarcină pe care
trebuie să o realizeze ) şi cei care nu pot fi controlaţi (de ex., proceduri medicale dureroase).
Copiii mai mari recunosc mai repede circumstanţele care nu pot fi controlate şi încearcă să se
adapteze la situaţie, nu să o schimbe. Importanţa abilităţii de autoreglare emoţională este
demonstrată de asocierea unei reglări emoţionale eficiente cu o competenţă socială ridicată şi
probleme comportamentale scăzute.

Un aspect important al reglării emoționale este controlul voluntar definit ca „abilitatea de a

inhiba un raspuns dominant pentru a da un raspuns subdominant”. Controlul voluntar include
reglarea atenției (abilitatea de a-si controla atenția voluntar când este nevoie) și controlul
inhibiției și activării (abilitatea de a inhiba sau activa comportamentul specific anumitor
contexte, mai ales când persoana nu dorește să facă acel lucru). Reglarea comportamentului este
definită ca procesul de inițiere, menținere, inhibare, adaptare sau schimbare a apariției, formei,
duratei comportamentelor relaționate cu emoțiile. (Tobin, Renee, M. Sansosti, Frank J, McIntyre,
Laura Lee, 2007).

Comportamentele care acompaniază emoțiile includ reacții faciale, gesturi și alte comportamente
care apar ca o consecință sau sunt asociate cu emoțiile, stările fiziologice sau psihologice și
scopurile legate de emoțiile interne. Acest tip de reglare implică exprimarea emoțiilor, adesea
vizeaza inhibarea sau activarea comportamentului legat de emoții, iar uneori încearcă să schimbe
contextul care produce emoțiile. Reglarea emoțională și cea comportamentală sunt asociate,
uneori neputând fi disociate mai ales în perioada copilăriei. Nu doar reglarea comportamentală
este afectată de stările emoționale interne, dar și consecințele reglării emoționale pot influența
cursul stărilor emoționale interne și pot servi la modificarea actuală sau viitoare a proceselor
fiziologice și cognitive legate de emoții. Controlul voluntar (include elemente atenționale și
comportamentale) este relaționat cu niveluri scăzute de emoționalitate negativă, niveluri ridicate
ale empatiei/simpatiei, comportament prosocial, cu competență sociala și niveluri scăzute ale
problemelor de exernalizare. Mai mult, nivelurile scazute de control al atentiei sunt legate de
timiditate și probleme de internalizare –supărare, anxietate, depresie, frică. Pe lângă reglare și
control voluntar, variațiile în intensitatea și valoarea emoționalității sunt asociate cu calitatea
funcționării sociale și a adaptării. Dacă persoanele experimentează emoții negative puternice și
nu îsi pot regla/adapta emoțiile sau modul de exprimare a lor, acestea se vor comporta într-un
mod neadecvat prin externalizarea emoțiilor negative (furia, iritarea exprimate prin acte agresiv.

Emoționalitatea pozitivă este asociată cu tendința de a simpatiza cu ceilalti în timp ce

emoționalitatea negativă (mai ales furia) este relaționata negativ cu simpatia. Reglarea
emoționala este în primul an de viată un proces de coreglare realizat de copil și de cel care îl
îngrijeste, ajungându-se la vârsta de 2-3 ani la o autoreglare independenta a copilului cu ajutorul
ghidării din partea adultului, iar în perioada preșcolarității la o interiorizare a controlului
emoțional. Autoreglarea reflectă capacitatea copilului de a manevra acțiuni, gânduri și emoții
într-o maniera adaptativă și flexibilă, într-o varietate de contexte sociale și fizice. Dacă este
eficientă, reglarea emoționala permite flexibilitatea emoțională, reevaluarea rapidă a situațiilor
care provoacă emoții, accesul la o gamă largă de emoții și atingerea scopurilor propuse. Oricum
trebuie reținut faptul că reglarea într-un mediu social normal diferă de tipul reglării emoționale
solicitată de adaptarea la medii dificile sau stresante (exemplu, copiii expuși la violenta
domestica sau în comunitate, care traiesc cu părinți depresivi, care au o vulnerabilitate
temperamentală la stres). Diferențele individuale în intensitatea și valoarea emoțiilor și în modul
de utilizare a tipurilor de reglare emoțională joacă un rol important în funcționarea socială la
parametri normal. Multe dintre problemele de comportament se datorează unei emoționalități
negative și lipsei de reglare emoțională. Ca urmare putem afirma că reglarea emoțională este
asociată cu o competență socială sporită, operaționalizată astfel: comportament adecvat din punct
de vedere social, popularitate, comportament prosocial și putine probleme de comportament sau
comportamenent agresiv.

Reglarea emoţională a fost definită în mai multe feluri, dar o definiţie reprezentativă este „
 Reglarea emoţională se referă la monitorizarea, evaluarea şi modificarea reacţiilor
emoţionale în vederea manifestării unor comportamente dezirabile social.Capacităţile de reglare
sunt responsabile de gestionarea reacţiilor emoţionale pozitive sau negative şi permit diminuarea
distresului provocat de stările emoţionale disfuncţionale. Pentru a reduce intensitatea emoţiilor
care le produc disconfort, copiii recurg de cele mai multe ori la căutarea apropierii fizice faţă de
adulţi. Acest mecanism de reglare depinde în mare măsură de calitatea relaţiei emoţionale pe
care copiii o au cu adultul respectiv, ceea ce îi va încuraja să caute suportul acestuia. În timp,
copiii reuşesc să achiziţioneze şi strategii de autocontrol, strategii prin care încep să exercite
independent de adulţi gestionarea propriilor reacţii emoţionale. Astfel, învaţă să elimine sursa de
distres prin distragerea atenţiei, prin reorientarea atenţiei către alte obiecte atunci când jucăria
favorită nu este disponibilă. Altă strategie complexă se referă la reinterpretarea unei situaţii cu
încărcătură emoţională negativă într-o manieră pozitivă . Aceste strategii sunt destul de rar
utilizate spontan şi depind în mare măsură de modul în care părinţii îşi învaţă copiii să
reacţioneze vizavi de emoţiile negative.

Abilităţile de reglare emoţională sunt necesare pentru gestionarea corectă a emoţiilor negative,
ceea ce este o condiţie necesară adaptării optime la cerinţele şcolare. Aceste aspecte devin
evidente atunci când copiilor li se cere să stea în bancă timp de 50 de minute, să îşi concentreze
atenţia pe perioade de timp mai lungi sau să urmărească instrucţiunile din ce în ce mai complexe
ale învăţătorului. Copiii cu abilităţi de reglare emoţională bine dezvoltate au mai puţine reacţii
emoţionale negative gestionate inadecvat şi în consecinţă mai puţine probleme comportamentale.

Reglarea emoţională este parţial influenţată de caracteristicile temperamentale ale copiilor.

Pentru copiii care au o reactivitate emoţională crescută (experienţiază emoţiile mult mai puternic
decât ceilalţi copii de vârsta lui), achiziţionarea strategiilor descrise anterior poate fi o sarcină
destul de dificilă. În cazul neachiziţionării acestor strategii, aceşti copii riscă să manifeste crize
repetate de furie şi/sau agresivitate . Pe de altă parte, o reactivitate emoţională prea scăzută, poate
fi un factor de risc serios, care să predispună copilul spre reacţii depresive, teamă sau izolare
socială. Aspectele temperamentale, deşi dificil de modificat pot fi modulate tocmai prin impactul
experienţelor de învăţare. De exemplu, un copil cu temperament dificil poate avea probleme în a-
şi gestiona adecvat reacţiile de furie. Însă, în cazul în care adulţii intervin şi ajută copilul să
găsească soluţii la aceste situaţii, atunci experienţele de învăţare pot să compenseze în timp
deficitele datorate temperamentului.

Abilitatea de a regla emoţiile proprii este asociată cu probleme de comportament:

probleme de externalizare (ex. Tulburări de comportament, Tulburarea opoziţionismului
provocator etc.) la copiii care nu au atins un nivel de reglare emoţională şi probleme de
internalizare (ex. depresie, anxietate) pentru cei care au un nivel prea crescut de reglare
emoţională. De exemplu,(Caspi şi colab. 1996) au observat că acei copii care au un nivel scăzut
de reglare emoţională (iritabili, impulsivi, fără perseverenţă, au probleme să stea aşezaţi şi un
comportament necontrolat) la vârsta de 3 ani, au o probabiliate mai mare de a dezvolta tulburare
de personalitate antisocială şi de a fi implicaţi în infracţiuni până la atingerea vârstei de 21 de
ani. Prin contrast, copiii care au nivele prea crescute de reglare emoţională la 3 ani au o
probabilitate mai mare de a dezvolta depresie până la atingerea vârstei de 21de ani (Anderson şi
Colombo, 2003, p. 201).

Începând cu varsta de 4 ani, ei încep să înteleagă faptul căemoţiile trăite de ceilalti nu

sunt neaparat şi cele expimate de acestia. După vârsta de 5 ani, copiii respectă regulile de
exprimare a emoţiilor în situatii sociale, chiar dacă nu înţeleg raţionamentul pe care se
întemeiază regula respectivă (de exemplu, va întelege că nu este potrivit să râda atunci când
cineva se loveşte, sau să jignească pe cineva care este furios).

La vârsta preşcolară se realizează reglajul emoţional prin intermediul empatiei.

Empatia se referă la capacitatea copilului de a întelege o stare emoţională a altei persoane ca şi
cum ar fi în locul ei, şi de a fi alături de aceasta printr-un comportament corespunzător şi o
atitudine înțelegătoare. Reacţiile empatice ale copiilor se manifestă iniţial în legatură cu
persoanele relevante iar manifestarea empatiei pare să fie legată de tipul de atașament dezvoltat
în perioada copilariei timpurii. La 3 ani, copiii manifestă empatia, în principal, prin reacţii non
verbale, mângâind sau îmbraţişând persoana. Începând de la 5 ani, pe măsura dezvoltării
abilităților lor lingvistice, manifestarea empatiei are loc din ce în ce mai des verbal.

Tot la vârsta şcolară se realizează reglajul emoţional şi prin intermediul întelegerii şi

recunoaşterii emoţiilor. Copiii care-și pot înțelege emoţiile sunt mai capabili să controleze modul
în care le manifestă şi sunt mai sensibili la ceea ce simt alţii.

Într-un studiu longitudinal, copiii care puteau să-şi dea seama dacă o faţă pare fericită sau
tristă, şi care puteau spune ce simte o marioneta când interpretează o situaţie ce presupune
fericirea, tristețea sau furia, au fost capabili, la sfarșitul clasei pregătitoare, să explice emoţiile
conflictuale ale unui personaj dintr-o povestire. Aceşti copii proveneau din familii care discutau
adesea de ce se poartă oamenii aşa cum se poartă.

Particularităţile individuale de vârstă la copiii preşcolari pot fi evidente şi la nivelul de dezvoltare

a competenţelor emoţionale şi sociale. Acestea sunt influenţate de factorii intrapersonali şi
interpersonali. Dezvoltarea optimă din acest punct de vedere are o puternică componenţă
genetică specifică fiecărui copil cât şi influenţele de mediu social şi educaţional în care se
dezvoltă copilul. Interacţiunea optimă ai acestor factori poate reprezenta o sursă de protecţie care
asigură adaptarea optimă a copilului. De aceea conştientizarea rolului acestora este esenţială
pentru prevenţia problemelor de sănătate mentală şi menţinerea unei funcţionalităţi normale. Pe
de altă parte, interacţiunea inadecvată a acestor factori poate contribui la dezvoltarea deficitară a
competenţelor emoţionale şi sociale, care pot deveni în timp sursă de tulburări emoţional-
comportamentale

Reglarea emoţională se referă la abilitatea de a iniţia, menţine şi modula apariţia, intensitatea

trăirilor subiective şi proceselor fiziologice care acompaniază emoţia; reglarea comportamentală
se referă la abilitatea de a controla comportamentul declanşat de o emoţie. Copiii întâmpină o
serie de obstacole atunci când învaţă să-şi regleze emoţiile şi comportamentul: să tolereze
frustrarea, să facă faţă fricii, să se apere, să tolereze să stea singuri, să negocieze prietenia etc.
Cercetările arată că abilităţile de reglare internă precum conştientizarea şi recunoaşterea
emoţiilor proprii şi reglarea eficientă a exprimării emoţionale în cadrul interacţiunilor sociale
sunt cruciale pentru interacţiunile pozitive între colegi şi pentru angajarea în sarcinile şcolare
(Denham, 1998; Denham, Salisch, Olthof, Kochanoff şi Caverly, 2002; Denham şi colab., 2003;
Eisenberg şi colab., 2001; Shields şi colab., 2001 cit. în Fantuzzo şi colab., 2005). Copiii trişti,
fricoşi sau nervoşi sunt preocupaţi, nu pot să se angajeze în sarcini de învăţare şi nu pot să se
concentreze. O bază solidă de securitate emoţională ajută copilul să participe la experienţele de
învăţare. Aşadar, pentru a-şi regla emoţiile negative preşcolarul foloseşte deja strategii
comportamentale (distragere prin joc), strategii cognitive (mutarea gândurilor de la situaţie,
considerarea lucrurilor într-o lumină mai pozitivă) sau verbale (discutarea emoţiilor cu alţii,
reflecţia asupra lor). Un aspect esenţial în reglarea emoţională este dezvoltarea abilităţii de a
diferenţia între stresori care pot fi controlaţi (de ex., o sarcină pe care trebuie să o realizeze ) şi
cei care nu pot fi controlaţi (de ex., proceduri medicale dureroase). Copiii mai mari recunosc mai
repede circumstanţele care nu pot fi controlate şi încearcă să se adapteze la situaţie, nu să o
schimbe. Importanţa abilităţii de autoreglare emoţională este demonstrată de asocierea unei
reglări emoţionale eficiente cu o competenţă socială ridicată şi probleme comportamentale
scăzute.

I.2 COMPETENȚE SOCIALE

 Adaptarea eficientă a copiilor la cerinţele din ce în ce mai complexe ale mediului sunt
asigurate de dezvoltarea optimă a competenţelor emoţionale şi sociale. În concepţia lui S.
Chelcea (1998) competenţa socială presupune „un tip de comportament ce conduce la
performanţă socială” (Chelcea, 1998, p.161) . Catrinel, A., Ştefan, definea competenţele sociale
ca abilitatea copiilor de a forma relaţii sociale funcţionale cu ceilalţi copii şi adulţi din viaţa lor.
Altfel spus, competenţele sociale facilitează interacţiunile pozitive, corespunzătoare normelor
culturale, în aşa fel încât să permită atingerea propriilor scopuri şi în acelaşi timp respectarea
nevoilor celorlalţi.

Conform definiţiei de mai sus, orice comportament social este rezultatul unui proces de
învăţare a ceea ce este valorizat de către societate. Aceste comportamente ne ajută să atingem
anumite scopuri, în condiţiile în care ne permit să iniţiem şi să stabilim o relaţie cu altcineva.

Competenţele sociale de bază descrise în literatura de specialitate sunt:

• abilităţi interpersonale: iniţierea şi menţinerea unei relaţii;

• abilităţi intrapersonale: integrarea într-un grup.

Tabelul 2. Principalele competenţe sociale

Iniţierea şi menţinerea unei relaţii, se referă la însuşirea unor comportamente esenţiale

pentru buna funcţionare a unei relaţii. Cercetările au arătat că lipsa dezvoltării abilităţilor de
interacţiune pozitivă cu copii de aceeaşi vârstă este un predictor principal în apariţia problemelor
comportamentale şi de adaptare în adolescenţă şi la vârsta adultă. Lipsa prietenilor determină
apariţia sentimentelor de singurătate sau chiar depresie. Dominica Petrovai în lucrarea sa
aminteşte faptul că „calitatea, şi nu cantitatea prieteniilor unui copil, reprezintă cel mai important
aspect. .

După cum preciza Kallay Eva şi Catrinel A. Ştefan, jocul și activitățile de grup
reprezintă una dintre sursele cele mai importante de învăţare despre relaţiile cu ceilalţi.
Implicarea copiilor în diverse activități facilitează dezvoltarea capacităţii de a iniţia interacţiuni.
Interacţiunile pozitive cu ceilalţi colegi conduc la formarea relaţiilor de prietenie, dezvoltarea
abilităţilor de cooperare şi rezolvare de conflicte. Totuşi, nu toţi copiii reuşesc să stabilească cu
uşurinţă prietenii. Copiii timizi, au dificultăţi în a-şi a aborda colegii, iar copiii extrem de
entuziaşti, cu probleme în controlul propriului comportament, nu au răbdare să fie invitaţi sau nu
cer voie să se alăture celorlalţi. Ambele categorii de copii sunt frecvent excluse din activităţile de
grup. Abilităţile sociale intrapersonale se dezvoltă şi sunt modelate în context social. Capacitatea
de adaptare a copiilor este în mare măsură influenţată de modul în care îşi pot controla propriul
comportament. Sursa autocontrolului comportamental este reprezentată de dobândirea abilităţilor
de reglare emoțională.

Mediul social presupune respectarea unor reguli care permite convieţuirea cu ceilalţi
indivizi. Nerespectarea lor poate duce la excluderea dintr-un grup. Din această perspectivă,
complianţa la reguli reprezintă o dimensiune importantă pentru convieţuirea într-un context
social. Respectare a regulilor reprezintă premisa oricărei forme de interacţiune socială. Copiii
învaţă că fiecare context social este asociat anumitor reguli şi consecinţe.

Unii copii întrerup mereu conversaţia celorlalţi fie pentru că nu au fost învăţaţi modalităţile de
ascultare activă fie pentru că doresc să fie mereu în centrul atenţiei. Aceşti copii au nevoie să
conştientizeze faptul că nu pot fi întotdeauna în centrul atenţiei, dar asta nu înseamnă că sunt mai
puţin importanţi. De asemenea, este important să i se explice copilului consecinţele
comportamentului său asupra altora; nevoia lui de a povesti ceva este la fel de mare ca şi nevoia
celuilalt, iar dacă el îl întrerupe mereu colegul lui se va supăra şi nu-i va mai povesti nimic.
 Dezvoltarea competenţei sociale este o necesitate, deoarece are efecte asupra vieţii
personale a oricărui individ, încă din copilărie, asupra relaţiilor pe care acesta le întreţine, dar
mai ales asupra performanţelor în educaţie. Psihologii sociali Moscovici, Neculau, Boncu, Iacob
(1998) şi Marcus S. (1999) au atras atenţia asupra nevoii de a dezvolta şi educa competenţele
sociale. Educarea şi dezvoltarea competenţelor sociale este determinată şi condiţionată de
dezvoltarea inteligenţei sociale, deoarece în opinia lui Greenspan şi Love (1997) „inteligenţa
socială …este…o condiţie a competenţei sociale” mai mult chiar, ea este considerată ca fiind
„baza cognitivă a competenţei sociale”. (Greenspan, Love, 1997, p.311)

Dezvoltarea competenţelor sociale a fost descrisă de E. Erikson ca un proces

(socializare) care se structurează de-a lungul întregii vieţi în 8 etape, primele 5 fiind în copilărie
şi adolescenţă. Deşi autorul numeşte etapele ca fiind „crize psiho-sociale”, el defineşte stadiile
dezvoltării competenţelor sociale prin învăţare: dezvoltarea încrederii (0-2 ani), dezvoltarea
autonomiei (2-4 ani), dezvoltarea iniţiativei (4-6/7 ani), dezvoltarea competenţelor (7-13 ani),
dezvoltarea identităţii (14-20 ani), dezvoltarea intimităţii, dezvoltarea productivităţii,
dezvoltarea integrităţii. Etapele au fost numite crize, deoarece fiecare dintre ele este definită de
anumite conflicte şi probleme, care numai dacă sunt soluţionate devin competenţe şi permit
intrarea în noua etapă consolidând personalitatea.

Atribuirea competenţei sociale dezvoltate unei persoane, face referire deopotrivă atât la
partea de participare socială, dar şi la partea de observator social. Angajarea în viaţa socială,
presupune ca persoana să se implice în situaţii diferite. Dezangajarea unei persoane, în mod
parţial, de la viaţa socială se poate produce fie prin pierderea unor aspecte importante ale scenei
sociale, fie datorită incapacităţii de interpretare, sau a celei de identificare a răspunsului social
corect.

Deşi modelele teoretice fac o distincţie clară între inteligenţa socială, competenţa
socială şi incompetenţa socială aceasta nu este atât de clară în viaţă şi experienţele cotidiene.
Există situaţii în care o persoană îşi poate manifesta competenţa socială în anumite ocazii, sau
domenii, dar să evidenţieze incompetenţă în altele. Important este ca persoana să îşi cunoască şi
să-şi accepte aceste limite. Competenţa şi incompetenţa sociale depind de cele mai multe ori de
utilizarea abilităţilor în funcţie de tipurile situaţiilor sociale.

Ideea de inteligenţă socială, acceptată după anul 2000, a fost totuşi anticipată de
aprecierile lui Robert Thorndike la sfârşitul anilor 1930, când identifica „capacitatea de a
înţelege şi de a gestiona bărbaţi şi femei, băieţi şi fete – de a acţiona cu înţelepciune în relaţiile
umane” (Thorndike şi Stein, 1937) În completarea teoriei lui psihologii Moss şi Hunt considerau
inteligenţa socială ca fiind „uşurinţa de a te înţelege cu oamenii”.

În timp definiţiile s-au completat, ajungând ca în 1997 Greenspan şi Love să o

definească ca „abilitatea unei persoane de a înţelege situaţiile şi tranzacţiile interpersonale şi de a
se folosi de această înţelegere pentru a ajuta o persoană să-şi atingă rezultatul interpersonal…”
(Greenspan şi Love, 1997, p.311). Sean Foleno considera şi el inteligenţa socială ca pe
„competenţa unei persoane de a înţelege mediul şi de a reacţiona corespunzător pentru a obţine
succesul social”. Ideea comună indusă de aceste definiţii este aceea că inteligenţa socială
reprezintă înţelegerea de care are nevoie o persoană pentru a activa eficient pentru sine şi ceilalţi
în viaţa socială.

Goleman (2007) a propus ca inteligenţa socială să fie definită prin 2 termeni:

„cunoaştere socială şi facilitare socială” (Goleman, 2007, p.84) Între componentele cunoaşterii
sociale se regăseşte empatia (a simţi ca celălalt), iar printre componentele facilitării sociale se
află grija (grija cu privire la nevoile altora şi comportamentul activ ca şi consecinţă firească a
acesteia). (Goleman 2007, pp. 84).

Persoana caracterizată de inteligenţă socială se angajează în viaţa socială ca participant

activ într-un sens integrativ. O astfel de persoană are capacitatea să descifreze oamenii şi posedă
normele care fundamentează convenţiile necesare interacţiunilor sociale. Orice angajare în viaţa
socială se derulează, sau se produce şi induce socializarea. Practicile de socializare întăresc, prin
exprimarea emoţională, dezvoltarea competenţelor socio-emoţionale (cunoştinţe, atitudini,
abilităţi) şi modelează astfel competenţele sociale atât la copii, cât şi la adulţi, rezultatul fiind
adaptarea socială.

Adaptării sociale i se opune inadaptarea socială, care poate fi cauzată fie de acţiunea
unor agenţi nocivi, fie de stările nervoase sau de boli care distrug echilibrul dintre individ şi
mediu. Diverse situaţii de neadaptare socială sunt atribuite persoanelor care fie suferă de
afecţiuni psihice şi psihiatrice (bolnavii mintali, persoane cu tulburări de comportament,
deficienţii mintali), sau persoanelor care manifestă conduite antisociale şi comportamente
indezirabile (delicvenţii). Tocmai din această perspectivă trebuie analizată influenţa exerciţiilor
de dezvoltare a competenţelor sociale la copiii cu deficienţă mintală, pentru a ameliora
tulburările de comportament din tabloul deficienţei sau dezvoltate ca şi cauză a eşecurilor
repetate.

Definind inadaptarea ca fiind o stare de ne-integrare sau integrare defectuoasă în

mediul social sau profesional, ea deţine şi o gamă de reacţii emoţionale care fie stau la baza ne-
integrării (sunt şi cauze şi efect), fie sunt generate de situaţiile sociale la care persoana nu le-a
putut da un răspuns integrat în regulile sociale. Inadaptarea este însoţită de o stare de disconfort
(agitaţie, revoltă, neînţelegere, exacerbări emoţionale, incoerenţă în acţiune) şi/sau izolare
socială. Inadaptarea socială poate fi resimţirea subiectivă a ineficienţei de către o persoană, iar
sentimentele de frustrare, nerealizare şi insuccesele repetate poate genera trecerea pragului spre
patologie psihiatrică.