Sunteți pe pagina 1din 74

Lucrarea Duhului Sfânt

în planul veşnic
al lui Dumnezeu

Iosif Anca
Prefaţă

Printr-un început, dar fără de început, prin creaţia văzută şi nevăzută, spirituală şi materială,
Duhul Sfânt apare activ în lucrare şi este implicat permanent conform planului divin de
răscumpărare a creaţiei, conceput de „Fericitul şi singurul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi
Domnul domnilor” (1 Timotei 6:15). Duhul care ne-a oferit Scripturile, ce abundă în imagini şi taine
ale mântuirii, adesea realizate în mod supranatural, iese în evidenţă, prin opera Celui ce avea Să-L
proslăvească prin Biserică, într-un mod în care toate fiinţele din univers aveau să fie atrase de
„înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul veşnic pe care l-a făcut în Hristos
Isus, Domnul nostru” (Efeseni 3:10-11).
Lucrarea de faţă nu cuprinde tot ceea ce spune Biblia despre Duhul Sfânt, se axează doar pe
dimensiunea eternă şi operativă a Duhului lui Dumnezeu, care transcende toată Biblia şi toată
istoria umană. Frumuseţea divină care ne va uimi prin şekina eternă, la care vom fi părtaşi, ne
determină, atunci când realizăm în duhul minţii noastre ceea ce ni se oferă, să oferim şi noi un
control total Duhului lui Dumnezeu, scop în care se înscriu şi paginile acestei cărţi, care s-a născut
din lecţii de studiu biblic în adunare. Prezentarea unei imagini de ansamblu, structurată pe perioada
de dinaintea venirii şi de după venirea lui Mesia – perioada de culme a operei divine - este urmată
de sistematizarea simplă a lucrării Duhului Sfânt în fiecare individ care poate deveni un loc sacru –
Templu al Duhului Sfânt. Celelalte lecţii detaliază prin teoretizări şi exemplificări biblice, darurile
Duhului, potrivit operativităţii lor în susţinerea Cuvântului mântuitor.
Pe lângă un scop catehetic, într-o formă de teologie biblică, cel puţin în parte Lucrarea
Duhului Sfânt în planul veşnic al lui Dumnezeu, capătă accente apologetice şi polemice, dacă ne
gândim la problemele doctrinare şi practice ce au apărut în cursul istoriei Bisericii, fie prin
imixtiunea filozofiei, care a încercat după tipologia gândirii greceşti să încadreze divinitatea în
existenţa şi lucrarea sa, fie după diferitele practici de sorginte magică, care continuă să încadreze
lucrarea Duhului într-un plan total mistic şi miraculos, eliminând efectele de ordin natural şi
intelectual asupra minţii umane. Astfel, Biserica fie s-a instituţionalizat şi locul lucrărilor Duhului,
şi darurile Sale a fost luat de ritualuri şi sacramente, fie a deviat în forme charismatice, în care
spectacolul de senzaţie primează în raport cu înnoirea vieţii şi sfinţenia, atributul fundamental al
divinităţii. Iată de ce, aşa ca epistolele din primul veac, studiul acesta s-a constituit dintr-o nevoie
practică actuală, când unii încearcă prin forţări de teologie biblică să răsucească înţelesul simplu şi
clar al referinţelor despre lucrarea Duhului Sfânt, negând existenţa acţiunii darurilor Duhului Sfânt,
sau schimbând înţelesul natural al lucrării lor, iar alţii, trec peste lucrarea naşterii din nou şi
călăuzirea Duhului de viaţă în Hristos, forţând intrarea direct în sfânta sfintelor, evitând curtea
altarului, pe care se arde tot ceea ce este firesc şi se produce spălarea, intrând apoi cu teamă, prin
trăirea în lumina sfeşnicului, ofranda zilnică pe masa punerii înaintea Domnului şi prezenţa nelipsită
de la altarul tămâierii – pe aici şi numai aşa se trece, ajungând în locul prezenţei miraculoase a lui
Dumnezeu. Aceasa este „sfinţirea lucrată de Duhul, spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Isus
Hristos” (1 Petru 1:2).
Binecuvântarea pe care o doresc tuturor ce vor citi Lucrarea Duhului Sfânt în planul veşnic
al lui Dumnezeu este cuprinsă în urarea explicită a apostolului Petru, cel pe care Duhul Tatălui l-a
învăţat să-L recunoască pe Mesia. Ucenicul care a fost învrednicit să rostească prima predică în
prezenţa umplerii cu Duhul Sfânt şi a împărţirii darurilor sale, după cum scria profetul Ioel, la
Cincizecime şi care fost părtaş la prima imagine a extinderii lucrării Duhului la alte popoare,
surprinde dimensiunea divină şi umană a colaborării şi coroborării în lucrarea sfântă: „Harul şi
pacea să vă fie înmulţite prin cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Domnului nostru Isus Hristos!
Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a
chemat prin slava şi puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe,
ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea, care este în lume
prin pofte” (2 Petru 1:2-4).
Lucrarea Duhului Sfânt
în planul veşnic al lui Dumnezeu

PREZENTARE GENERALĂ

INTRODUCERE
1. Dumnezeu realizează totul (prin Duhul) după un plan etern conceput în divinitate (Efeseni 1:4-
11). Duhul a fost, este şi va fi prezent de-a lungul derulării planului lui Dumnezeu în univers (Evrei
9:11-14)
2. Se impune o studiere strict biblică pentru că identitatea şi lucrarea Duhului au fost subiectul
multor controverse teologice în biserici, instituţii şi concilii

I. LUCRAREA ETERNĂ A DUHULUI SFÂNT


1. Activitatea de creaţie a universului şi a fiinţelor vii (Geneza 1:1-2; 2:7; Numeri 27:16; Iov 33:4;
Psalmul 104:30; Isaia 40:12-14; Ezechiel 37:9)
2. Activitatea de răscumpărare a fiinţelor create şi restabilirea deplină a Împăraţiei lui Dumnezeu în
univers (Geneza 6:3; Isaia 63:7-14; Ioan 16:7-15; Romani 8:1-2, 14, 26-28)

II. LUCRAREA DUHULUI SFÂNT ÎN ETAPELE MÂNTUIRII (numai Duhul Sfânt


cunoaşte totul şi revelează etapizat, dupa plan)
A. Lucrarea Duhului Sfânt în Vechiul Testament
1. Inspirarea lui Moise şi a profeţilor în scrierea Bibliei (Cuvântul lui Dumnezeu), pentru a prezenta
planul de mântuire în Domnul Hristos (1 Petru 1:10-12; 2 Petru 1:19-21; 2 Timotei 3:16; 1 Corinteni
2:6-14; Fapte 8:34; 2 Samuel 23:2; Ezechiel 11:1)
2. Călăuzirea şi susţinerea lucrărilor supranaturale cu patriarhii şi Israel (în special) şi cu toată
umanitatea (în general):
a) perioada Genezei (Geneza 6:3; 41:38)
b) perioada Exodului: minunile eliberării (Exodul 3:3; 4:1-9; 8:19; Numeri 11:25); facerea
Cortului (Exodul 35:30-35)
c) perioada cuceririi Canaanului şi a altor războaie (Numeri 27:18; Judecători 14:6; 1
Samuel 10:6; 11:6; 16:13-17)
d) perioadele profeţilor şi ale înţelepţilor (1 Impăraţi 18:36-37; 2 Impăraţi 2:9,16; Mica 3:8)
B. Lucrarea Duhului Sfânt în Noul Testament
1. Continuarea şi finalizarea planului divin prin venirea lui Mesia
a) intrarea în lucrare (Luca 1:41, 67; 2:25; 4:1, 14, 18-19)
b) derularea şi certificarea lucrării (Ioan 3:34; Romani 8: 11; 1 Timotei 3:16; Evrei 9:14)
2. Fondarea şi conducerea executivă a Bisericii (Apocalipsa 2-3)
a) lucrarea la nivel colectiv (local si universal) în istorie (Fapte 1:5,8; 2:4; 9:31; 15:28)
b) lucrarea la nivel individual: de la naşterea din nou la înviere şi proslăvire (Tit 3:5-7; 1
Corinteni 3:16; 12: 8-10; Galateni 5:20-23; Romani 8:2, 9-11)
C. Lucrarea Duhului Sfânt la înviere
1. Transformarea de la răpire şi înviere, prin primirea unui trup duhovnicesc va oferi nemurirea
(Romani 8:11, 23; 1 Corinteni 15:47-51)
2. Cei proslăviţi vor scăpa de judecată, dar ei vor participa activ la derularea ei (1 Corinteni 6:2-3),
căci Duhul Sfânt i-a făcut să se judece în viaţa aceasta (1 Corinteni 10:31-32) şi a realizat în ei
ispăşirea în mod desăvârşit; ei nu mai sunt de judecat, dar pot judeca dupa înţelepciunea şi dreptatea
divină (Romani 8:1,2,16; 1 Corinteni 2:15)

ÎNCHEIERE
1. Duhul Sfânt este numit: Duhul Domnului (Zaharia 4:6); Duhul Tatălui (Matei 10:20); Duhul
Fiului (Galateni 4:6), Duhul lui Dumnezeu (Romani 8:9); Duhul lui Isus Hristos (Romani 8:9);
Duhul Sfânt (Fapte 1:5); 2:33,38); Duhul adevărului (Ioan 14:27); Duhul harului (Evrei 10.29);
Duhul cel veşnic (Evrei 9:14); Duhul slavei (1 Petru 4:14); Duhul de viaţă (Romani 8:2).
2. Lucrarea Duhului în V T şi N T se completează, realizând mântuirea, prin recuperarea creaţiei
(Romani 8:15-23)

PREZENTARE GENERALĂ
INTRODUCERE

Duhul Sfânt, Duhul lui Dumnezeu, a fost, este şi va fi foarte activ de-a lungul derulării
planului lui Dumnezeu pentru întreg cosmosul. De aceea vreau să privim la lucrarea Duhului
Sfânt în desfăşurărea ei, în cadrul planului lui Dumnezeu de-a lungul veşniciilor. Iată ce este
scris despre planul veşnic, pe care îl are Dumnezeu: „În El (Domnul Isus Hristos), Dumnezeu ne-a
ales înainte de întemeierea lumii (înainte de Geneza 1:1), ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea
Lui, dupăce, în dragostea Lui (motivaţia supremă), ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus
Hristos, după buna plăcere a voiei Sale, spre lauda slavei harului Său pe care ni l-a dat în Prea
Iubitul Lui. În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului
Său, pe care l-a răspândit din belşug peste noi, prin orice fel de înţelepciune şi de pricepere; căci a
binevoit să ne descopere taina voiei Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine însuşi (şi vom
vedea noi că acest plan ne-a fost descoperit prin Duhul Sfânt), ca să-l aducă la îndeplinire la
plinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri, şi cele
de pe pământ. În El am fost făcuţi şi moştenitori, fiind rânduiţi mai dinainte, după hotărârea
Aceluia, care face toate după sfatul voiei Sale” (Efeseni 1:4-11).
Deci tot ce se întâmplă aparţine unui plan, după o organigramă concepută şi executată de
Dumnezeu de-a lungul istoriei. Vrem să studiem care este rolul Duhului Sfânt în acest plan etern.
Planul apartine Tatălui, este realizat în Domnul Hristos, dar Duhul lui Dumnezeu este omniprezent
în toate etapele lui. Iată cum este descrisă în Evrei 9:11-14 relaţia lucrativă dintre Fiul şi Duhul, în
momentul crucial al răscumpărării creaţiei: „Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor
viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu
este din zidirea aceasta; şi a intrat, odată pentru totdeauna, în Locul prea sfânt, nu cu sânge de ţapi
şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică. Căci dacă sângele
taurilor şi al ţapilor şi cenuşa unei vaci, stropită peste cei întinaţi, îi sfinţeşte şi le aduce curăţirea
trupului, cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi
jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi
Dumnezeului cel viu!” Deci avem de-a face cu un Duh veşnic, care lucrează, a lucrat în veşnicia
trecută, lucrează în prezent şi va fi la fel de activ în viitor. Duhul Sfânt are foarte multe denumiri, în
funcţie de lucrările desfăşurate. De-a lungul istoriei au apărut tot felul de controverse şi identitatea
şi lucrarea Duhului au fost subiectul multor dezbateri teologice. Diferite concilii au emis doctrine
pneumatologice, dar dezbaterea rămâne complexă. Dumnezeu Tatăl a fost văzut în viziunile
profeţilor învăluit în slavă; Domnul Hristos a trăit pe pământ, a înviat şi s-a arătat multora, dar
Duhul Sfânt unde şi sub ce formă a fost văzut, în mod fizic sau în vedenii, într-o formă
antropomorfică?
Haideţi să intrăm în dezbaterea aceasta folosindu-ne în mod strict de argumentaţii biblice,
fără să avem pretenţia că noi vom lămuri toate lucrurile. Vreau doar să înţelegem ceea ce este
necesar pentru noi şi ca scop aplicativ să putem aprecia lucrarea Duhului lui Dumnezeu din istorie,
din univers şi totodată să lăsăm pe Duhul lui Dumnezeu să facă lucrarea în mod desăvârşit în noi şi
prin noi în vremea noastră. Într-o primă lecţie, vom avea o prezentare generală a lucrărilor Duhului
Sfânt, urmând ca în lecţiile viitoare să privim la detalii, la domeniile implicării Lui, ca în final să
avem un orizont mai lărgit sau poate nişte noţiuni mai sistematizate sau cel puţin mai aproape de
inima noastră. Fie Harul şi Duhul lui Dumnezeu, dacă tot vorbim despre El, peste noi şi lucrarea
aceasta. Amin.

I. LUCRAREA ETERNĂ A DUHULUI SFÂNT


Ce a lucrat şi lucrează Duhul cel veşnic? Duhul Sfânt a fost foarte activ în creaţia
universului, în creaţia materială, fizică şi a fiinţelor vii, în ceruri şi pe pământ. Despre aceasta
este scris în Geneza 1:1-2. „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul (o definire foarte
generală, dar iată un prim detaliu). Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era
întuneric şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor”. Ce înţelegeţi de aici? Inspecta
terenul, făcea planuri. După această survolare a pământului, aflat într-o stare amorfă, s-au născut în
fiecare zi elementele binecunoscute nouă şi atât de necesare ale biosferei noastre, ba chiar mai mult,
ale cosmosului înconjurător. În Geneza 2:7 observăm intervenţia lui Dumnezeu în crearea omului.
„Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă (aici
este intervenţia Duhului lui Dumnezeu) şi omul s-a făcut astfel un suflet viu”. După cum odinioară
Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra pământului şi apoi a apărut mişcarea de formare a
tuturor lucrurilor viaţă, la fel, ne putem imagina, că Duhul lui Dumnezeu stătea deasupra lui Adam
şi abia la contactul cu Duhul lui Dumnezeu el a primit viaţă. În Numeri 27:16, Moise L-a numit pe
Dumnezeu: „Domnul, Dumnezeul duhurilor oricărui trup”. Putem spune că duhul omului, sau
duhurile trupurilor sunt de provenienţă divină, de altfel nu ar putea să fie o altă sursă de viaţă. La fel
s-a exprimat şi Elihu, referindu-se la existenţa lui: „Duhul lui Dumnezeu m-a făcut şi suflarea Celui
Atotputernic îmi dă viaţă” (Iov 33:4). Deci Duhul Sfânt este agentul operant al creaţiei. Iată de ce
scrie în Psalmul 104:30 cu referire la celelalte vieţuitoare de pe pământ după o enumerare a
activităţilor lor: „Îţi trimiţi Tu suflarea: ele sunt zidite şi înnoieşti astfel faţa pământului”.
Pentru completarea celor afirmate şi argumentarea lor, citim referinţe despre „construcţia”
cosmosului. „Cine a măsurat apele cu mâna lui? Cine a măsurat cerurile cu palma şi a strâns
ţărâna pământului într-o treime de măsură? Cine a cântărit munţii cu cântarul şi dealurile cu
cumpăna? Cine a cercetat Duhul Domnului şi cine L-a luminat cu sfaturile lui? Cu cine S-a sfătuit
El, ca să ia învăţătură? Cine L-a învăţat cărarea dreptăţii? Cine L-a învăţat înţelepciunea şi I-a
făcut cunoscut calea priceperii?” (Isaia 40:12-14). Cosmosul atât de imens şi de neînţeles este
creaţia lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu a fost cel care a făcut să mişte toate, să ia fiinţă, să
aibă viaţă. O imagine plastică a intervenţiei Duhului Sfânt în apariţia mişcării, a vieţii, o avem în
Ezechiel 37, unde profetul este dus într-o vale plină de oase. În această imagine sumbră, profetul a
fost întrebat: „Fiul omului, vor putea oare oasele acestea să învieze?” (v. 3a), iar el a răspuns cu
înţelepciune: „Doamne, Dumnezeule, tu ştii lucrul acesta!” (v. 3b). Cu alte cuvinte: „Doamne, Tu
poţi, depinde dacă ai în plan lucrarea aceasta”. Iată felul în care Dumnezeu a făcut ca viaţa să apară:
„El mi-a zis: «Prooroceşte şi vorbeşte duhului! Prooroceşte, fiul omului şi zi duhului: «Aşa
vorbeşte Domnul Dumnezeu: «Duhule, vino din cele patru vânturi, suflă peste morţii aceştia, ca să
învieze!»” (v. 9). Deci din materie moartă, Duhul lui Dumnezeu produce materie vie. Ţineţi minte
acest adevăr şi gândiţi-vă că planul lui Dumnezeu a fost unul de răscumpărare, nu doar de creaţie şi
înţelegeţi că dacă Duhul Sfânt a participat atât de activ la creaţie, El nu putea să abandoneze creaţia.
El este în egală măsură agentul răscumpărător în creaţie, adică în recuperarea fiinţelor create şi
restabilirea deplină a împărăţiei lui Dumnezeu în univers. Grija fundamentală a Duhului lui
Dumnezeu este să readucă oamenii în comuniune cu Creatorul, să restabilească mediul înconjurător
pentru ca planul bine gândit al lui Dumnezeu de fericire şi de slavă să fie realizat.
Duhul lui Dumnezeu a avut ca obiectiv, recuperarea creaţiei, restabilirea lucrurilor
care au fost afectate prin apariţia răului, a păcatului. Potrivit celor scrise în Geneza 6, într-o
stare generală de degradare a omenirii, Duhul lui Dumnezeu era foarte preocupat de creaţie. Aici, în
versetul 3 este scris: „Atunci Domnul a zis: «Duhul Meu nu va rămâne pururea în om, căci şi omul
nu este decât carne păcătoasă: totuşi zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani»”. Aici avem şi o
notă la subsol, în traducerea D. Cornilescu, care prezintă o alternativă de traducere la cuvintele: „nu
va rămâne pururea în om” /: „nu se va lupta sau nu va stăpâni”, căci se luptă o vreme, dar dacă nu
poate recupera, abandonează. Să observăm lucrarea de recuperare, efortul de salvare, felul în care
Duhul lui Dumnezeu se luptă ca să nu fie pierderi, în Isaia 63:7-14 - „Voi vesti îndurările
Domnului, faptele Lui minunate, după tot ce a făcut Domnul pentru noi! Voi spune marea Lui
bunătate faţă de casa lui Israel, căci i-a făcut după îndurările şi bogăţia dragostei Lui. El a zis:
«Negreşit, ei sunt poporul Meu, nişte copii care nu vor fi necredincioşi!» Şi astfel El S-a făcut
Mântuitorul lor. În toate necazurile lor n-au fost fără ajutor, şi Îngerul care este înaintea Feţei Lui
i-a mântuit; El Însuşi i-a răscumpărat, în dragostea şi îndurarea Lui şi necurmat i-a sprijinit şi i-a
purtat în zilele din vechime. Dar ei au fost neascultători şi au întristat pe Duhul Lui cel sfânt; iar El
li s-a făcut vrăjmaş şi a luptat împotriva lor. Atunci poporul Său şi-a adus aminte de zilele străvechi
ale lui Moise şi a zis: «Unde este Acela, care i-a scos din mare, cu păstorul turmei Sale? Unde este
Acela care punea în mijlocul lor Duhul Lui cel sfânt; care povăţuia dreapta lui Moise, cu braţul
Său cel slăvit; care despica apele înaintea lor, ca să-Şi facă un Nume veşnic; care îi călăuzea prin
valuri, ca un cal pe loc neted, fără ca ei să se poticnească?» «Ca fiara, care se pogoară în vale,
aşa i-a dus Duhul Domnului la odihnă. Aşa ai povăţuit Tu pe poporul Tău, ca să-Ţi faci un Nume
plin de slavă!»” De multe ori lucrarea Duhul Sfânt nu s-a putut realiza pentru că unii s-au
împotrivit, cum a spus Ştefan evreilor de mai târziu: „Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt.
Cum au făcut părinţii voştri, aşa faceţi şi voi” (Fapte 7:51).
Să observăm activitatea Duhului Sfânt şi cu texte din Noul Testament,. În Ioan 14:16-18
sunt cuvintele Domnului Isus, care prezintă felul cum Duhul lui Dumnezeu se luptă pentru
recuperarea creaţiei, pentru salvarea omenirii: „Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt
Mângâietor, care să rămână cu voi în veac; şi anume, Duhul adevărului, pe care lumea nu-l poate
primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi şi va fi în voi.
Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi”. Alte detalii sunt menţionate în Ioan 16:7-11: „Totuşi,
vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni
la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite. Şi când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce
priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata. În ce priveşte păcatul: fiindcă ei nu cred în Mine; în ce
priveşte neprihănirea: fiindcă Mă duc la Tatăl şi nu Mă veţi mai vedea; în ce priveşte judecata:
fiindcă stăpânitorul lumii acesteia este judecat”. Acestea sunt forme de lucrare ale Duhului Sfânt, la
care se adaugă cele scrise în continuare, cu referire la cei credincioşi: „Când va veni Mângâietorul,
Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi
tot ce va fi auzit şi vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este
al Meu şi vă va descoperi. Tot ce are Tatăl, este al Meu; de aceea am zis că va lua din ce este al
Meu şi vă va descoperi” (vers. 13-15). Deci Stăpânul tuturor lucrărilor sfinte este Tatăl, Domnul
Isus este cel ce a realizat prin ispăşire opera de mântuire, iar Duhul Sfânt apare ca un agent care
proslăveşte pe Fiul, în conformitate cu planul veşnic al Tatălui, de recuperare a cosmosului.
În Romani 8 este prezentată lucrarea operativă a Duhului, mai întîi ca un principiu –
lege, generatoare de viaţă - „În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus, m-a izbăvit de
Legea păcatului şi a morţii” (vers. 2). După ce se explică funcţiunea acestei legi – aspecte ce vor fi
detailate mai târziu, se face o privire de ansamblu – în perspectiva eternităţii, a lucrării Duhului
Sfânt: „...noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică
răscumpărarea trupului nostru. Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi... Şi Cel ce cercetează
inimile, ştie care este năzuinţa Duhului; pentru că El mijloceşte pentru sfinţi după voia lui
Dumnezeu... spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său” (vers 23-28).

II. LUCRAREA DUHULUI SFÂNT ÎN ETAPELE MÂNTUIRII


După ce am arătat că Duhul Sfânt a participat în mod direct la creaţie, iar după ce oamenii
au căzut în păcat, se luptă pentru recuperarea ei, conform planului lui Dumnezeu, să observăm
lucrarea Lui pe cele două segmente majore ale dispensaţiei: înainte de prima venire a Domnului
Hristos şi realizarea ispăşirii şi după aceea, până în „vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor”
(Fapte 3:21).

A. Lucrarea Duhului Sfânt în Vechiul Testament


În Vechiul Testament, Duhul Sfânt a avut responsabilitatea primordială în inspirarea
lui Moise şi a tuturor profeţilor biblici - scrierea Bibliei, care este Cuvântul lui Dumnezeu, ce
dezvăluie planul de mântuire în Domnul Hristos. Numai Duhul lui Dumnezeu cunoaşte toate
detaliile planului de mântuire, îngerii nu le cunosc pe toate, ei doar execută lucrări, în virtutea unui
mandat divin. Astfel, toate Scripturile Vechiului Testament vorbesc despre Domnul Hristos,
descoperind prin Duhul de-a lungul generaţiilor prin profeţi, ce avea să se împlinească la vremea
rânduită pentru realizarea mântuirii.
Să observăm „grija” Duhului Sfânt pentru scrierea revelată şi inspirată a Vechiului
Testament. Iată ce scrie apostolul Petru despre aceasta: „Prorocii, care au prorocit despre harul
care vă era păstrat vouă, au făcut din mântuirea aceasta ţinta cercetărilor şi căutării lor
stăruitoare (Dar de unde pasiunea aceasta la proroci? Ce scop aveau ei să se frământe şi să-şi lase
duhul cuprins de aceste viziuni?) Ei cercetau să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere
Duhul lui Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte patimile lui Hristos şi slava de care
aveau să fie urmate. Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi spuneau ei aceste
lucruri, pe care vi le-au vestit acum cei ce v-au propovăduit Evanghelia, prin Duhul Sfânt trimis
din cer şi în care chiar îngerii doresc să privească” (1 Petru 1:10-12). El explică valoarea acestor
descoperiri, prin prisma inspiraţiei Duhului: „Şi avem cuvântul prorociei făcut şi mai tare; la care
bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa
de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre. Fiindcă mai întâi de toate, să ştiţi că
nici o prorocie din Scriptură nu se tâlcuieşte singură. Căci nici o prorocie n-a fost adusă prin voia
omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt” (2 Petru 1:19-21). Aşadar
Scripturile Vechiului Testament au fost scrise de proroci, oameni pe care Duhul Sfânt i-a îndemnat
să scrie tainele lui Dumnezeu cuprinse în planul veşnic, chiar dacă niciunul din ei nu a putut
pătrunde pe deplin „taina lui Dumnezeu”. Duhul Sfânt a luat în primire pe Moise, pe Samuel, şi pe
toţi ceilalţi oameni credincioşi, de aceea: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca
să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu
să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2 Timotei 3:16-17). Scripturile
„dictate” de Duhul prin profeţi au fost baza de învăţătură a apostolilor şi a celorlalţi lucrători pentru
ca planul lui Dumnezeu să se realizeze în bune condiţii.
Opera Duhului Sfânt apare în scrierile Bibliei, după cum explica apostolul Pavel: „Totuşi
ceea ce propovăduim noi printre cei desăvârşiţi, este o înţelepciune; dar nu a veacului acestuia,
nici a fruntaşilor veacului acestuia, care vor fi nimiciţi. Noi propovăduim înţelepciunea lui
Dumnezeu, cea tainică şi ţinută ascunsă, pe care o rânduise Dumnezeu, spre slava noastră, mai
înainte de veci... (atunci când a fost conceput planul divin) Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit
prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. În adevăr,
cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, afară de duhul omului, care este în el? Tot aşa:
nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu. Şi noi n-am primit duhul
lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile, pe care ni le-a dat
Dumnezeu prin harul Său” (1 Corinteni 2:6-12). Scripturile Vechiului şi ale Noului Testament au
fost scrise sub inspiraţia Duhului Sfânt. Cei din Vechiul Testament nu au înţeles întru totul cuvintele
inspiraţiei lor, după cum întreba famenul: „Rogu-te, despre cine vorbeşte proorocul astfel? Despre
sine sau despre vreun altul?” (Fapte 8:34), dar ştiau ce se întâmplă în mintea lor, ca David, care a
zis: „Duhul Domnului vorbeşte prin mine şi cuvântul Lui este pe limba mea” (2 Samuel 23:2).Este
plin Vechiul Testament cu expresii de genul „Domnul a vorbit” prin Moise sau prin alţi profeţi şi ei
au transmis cuvintele sau imaginile simbolice descoperite de Duhul, în preocuparea Sa specifică
acelei perioade.
În perioada Vechiului Testament Duhul Sfânt a fost implicat puternic şi în susţinerea
lucrărilor supranaturale ale lui Dumnezeu. Domnul spunea: „Tatăl lucrează” - Dumnezeu a
lucrat de-a lungul perioadei patriarhilor şi de-a lungul celorlalte etape ale istoriei Israelului, din care
voi aminti cel puţin câtre o lucrare. Duhul s-a ocupat în mod special de Noe în lucrarea potopului,
apoi de Avraam şi urmaşii săi, dar şi de toată umanitatea în general. Să ne amintim ce spune
Scriptura în perioada cărţii Geneza (4000-1700 î.e.n.), luând în detalii o singură referinţă despre
prezenţa şi lucrarea Duhul Sfânt – ziua când Iosif s-a prezentat în faţa împăratului Regatului
Egiptului şi a sfetnicilor săi: „Şi Faraon a zis slujitorilor săi: «Am putea noi oare să găsim un om
ca acesta, care să aibă în el Duhul lui Dumnezeu?»” (Geneza 41:38). Deci Duhul era cel care i-a
dat tâlcuirea lui Iosif, căci nimeni în afară de Duhul lui Dumnezeu nu putea să descopere ce avea
Dumnezeu în plan să facă. Să ştim că, dacă atunci Duhul Sfânt se ocupa de o persoană sau o
familie şi astăzi ne poate veni în ajutor în diferite domenii şi probleme ale vieţii.
În perioada exodului din Egipt, apar minunile eliberării şi lucrările înţelepciunii arătate în
invenţiile de la facerea cortului. Toate acestea au aparţinut Duhului Sfânt. Totul a început cu o
descoperire supranaturală, pe muntele Horeb: „Moise a zis: «Am să mă întorc să văd ce este
această vedenie minunată şi pentru ce nu se mistuie rugul»” (Exodul 3:3). A urmat o serie de
minuni - un dar al Duhului Sfânt. Moise şi evreii au înţeles că Domnul i-a cercetat, dar chiar şi
egiptenii, care lucrau cu puteri oculte, au recunoscut intervenţiile divine, când au zis: „Aici este
degetul lui Dumnezeu!” (Exodul 8:19), cu alte cuvinte: „Aici este Duhul lui Dumnezeu!” Minunile
din Egipt au fost lucrări care au necesitat prezenţa Duhului lui Dumnezeu, ca în vremea noastră,
când Dumnezeu intervine, uneori în forţă pentru eliberarea unor oameni de sub puterea
întunericului. Dar, de asemenea, este nevoie de Duhul lui Dumnezeu în conducerea lucrării
spirituale. Moise la un moment dat s-a văzut epuizat şi Duhul lui Dumnezeu a făcut o lucrare
interesantă. „Moise a ieşit şi a spus poporului cuvintele Domnului. A adunat şaptezeci de bărbaţi
din bătrânii poporului şi i-a pus în jurul cortului. Domnul S-a pogorât în nor şi a vorbit lui Moise;
a luat din duhul care era peste el şi l-a pus peste cei şaptezeci de bătrâni. Şi de îndată ce duhul s-a
aşezat peste ei, au început să prorocească; dar după aceea n-au mai prorocit” (Numeri 11:24-25).
Care a fost sursa profeţiilor? Duhul Sfânt. La facerea Cortului, Dumnezeu a împuternicit doi oameni
şi informându-l pe Moise, acesta a zis copiilor lui Israel: „Să ştiţi că Domnul a ales pe Beţaleel, fiul
lui Uri, fiul lui Hur, din seminţia lui Iuda. L-a umplut cu Duhul lui Dumnezeu, duh de înţelepciune,
pricepere şi ştiinţă, pentru tot felul de lucrări. I-a dat putere să născocească planuri…I-a dat şi
darul să înveţe pe alţii, atât lui cât şi lui Oholiab, fiul lui Ahisamac, din seminţia lui Dan” (Exodul
35:30-34).
În perioada cuceririi Canaanului şi a altor războaie, Duhul lui Dumnezeu a intervenit
frecvent în mod supranatural. Când Moise şi-a încetat activitatea, a rămas peste Iosua: „Domnul a
zis lui Moise: «Ia-ţi pe Iosua, fiul lui Nun, bărbat în care este Duhul Meu şi să-ţi pui mâna peste
el»” (Numeri 27:18). În războaiele de cucerire a Canaanului, s-au înregistrat mai multe minuni. Ele
au fost opera Duhului Sfânt. Canaanul nu a fost cucerit pe deplin pe vremea lui Iosua. Cucerirea a
fost realizată de David şi Solomon, când Duhul lui Dumnezeu a fost prezent în luptele evreilor,
altfel nu ar fi putut să aibă izbândă. Peste primul rege – Saul, a fost o vreme prezenţa Duhului lui
Dumnezeu, după cum i-a spus profetul Samuel:. „Duhul Domnului va veni peste tine, vei proroci cu
ei şi vei fi prefăcut într-alt om” (1 Samuel 10:6). Aceasta s-a dovedit cu ocazia primului război,
când tânărul rege a fost cuprins de o putere, de un curaj militar, i-a fost dat şi un plan, o strategie, şi
de aici a început o luptă în care el a fost biruitor: „Cum a auzit Saul aceste lucruri, Duhul lui
Dumnezeu a venit peste el…” (1 Samuel 11:6) După ce a păcătuit, „Duhul Domnului s-a depărtat
de la Saul” (1 Samuel 16:14). Era acelaşi mod de lucrare ca şi în Noul Testament: Duhul Sfânt
poate să plece de la un om, după cum şi duhul rău poate să plece sau să revină.
Duhul Sfânt a fost foarte activ în lucrările profeţilor şi ale înţelepţilor. Iată o imagine din 1
Împăraţi 18:36-37, momentul de confruntare a lui Ilie cu profeţii lui Baal: „În clipa când se aducea
jertfa de seară, prorocul Ilie s-a apropiat şi a zis: «Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi
Israel! Fă să se ştie astăzi că Tu eşti Dumnezeu în Israel, că eu sunt slujitorul Tău şi că toate aceste
lucruri le-am făcut după porunca Ta. Ascultă-mă, Doamne, ascultă-mă…»”. Minunea s-a realizat
prin Duhul care era peste profet. Elisei, cel care i-a succedat lui Ilie, dorea să fie prezentă puterea
Duhului lui Dumnezeu peste el, de aceea a zis părintelui său spiritual:. „Te rog să vină peste mine o
îndoită măsură din duhul tău!” (2 Împăraţi 2:9) În acea zi, prin darul de cunoştinţă, fiii prorocilor
au făcut referiri frecvente la minunea răpirii şi tot ei a spus despre faptul că Duhul lui Dumnezeu îl
putea răpi pe profet, ca şi în cazul menţionat anterior, când a alergat înaintea carului lui Ahab. Mai
adaug o referinţă ce are o asemănare clară cu cele scrise în Ioan 16, unde este arătat că Duhul Sfânt
se ocupă de problema condamnării şi eradicării păcatului. „Dar eu sunt plin de putere, plin de
Duhul Domnului, sunt plin de cunoştinţa dreptăţii şi de vlagă, ca să fac cunoscut lui Iacov
nelegiuirea lui şi lui Israel păcatul lui” (Mica 3:8). Deci Duhul Sfânt dă cunoştintă, dă putere şi
face „reacţie” la contactul cu păcatul. De aceea se ridicau profeţii, mânaţi de Duhul Sfânt şi strigau:
„La Lege şi la mărturie!; întoarceţi-vă ... zice Domnul!”
În concluzie, în Vechiul Testament Duhul Sfânt s-a ocupat de inspiraţia oamenilor ce au scris
Scripturile şi a fost prezent în efectuarea lucrărilor supranaturale necesare etapelor operative ale
planului etern a lui Dumnezeu.
B. Lucrarea Duhului Sfânt în Noul Testament
Lucrarea Duhului Sfânt în Noul Testament a fost o continuare a celei realizate până
atunci. Aici întâlnim apogeul lucrării Duhului Sfânt prin venirea lui Mesia, căruia Duhul nu I-
a fost dat cu măsură. Aş spune că a fost vremea în care Duhul lui Dumnezeu a lucrat la capacitatea
maximă. În viaţa şi lucrarea Domnului Isus Hristos, se vede foarte clar prezenţa şi rolul Duhului
Sfânt. În Luca 1:41 este surprins momentul întâlnirii Elisabetei cu Maria, când Duhul Sfânt era
acolo şi superviza toate aceste evenimente. În Luca 1:67, este scris despre Zaharia, tatăl lui Ioan
Botezătorul, care s-a umplut de Duhul Sfânt. În Luca 2:25, apare bătrânul Simeon, care aştepta
mângâierea lui Israel şi Duhul Sfânt era peste el, drept urmare a profeţit.
Peste ani, Luca 4:1 prezintă momentul de prezenţă maximă şi de împuternicire în lucrare a
Domnului Hristos: „Isus plin de Duhul Sfânt S-a întors de la Iordan şi a fost dus de Duhul în
pustie”. Din acest moment Domnul Hristos a fost preluat în proporţie de sută la sută de Duhul Sfânt
în vederea executării lucrărilor de Mântuitor. Căci El însuşi a spus în sinagoga din Nazaret:: „Duhul
Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să
tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea şi orbilor
căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi şi să vestesc anul de îndurare al Domnului” (Luca
4:18-19). Domnul a enumerat lucrările care erau profeţite din Vechiul Testament, cuprinse în planul
veşnic al lui Dumnezeu. Domnul Isus S-a bucurat în Duhul Sfânt, deci şi Duhul Sfânt, că ceea ce a
profeţit, ceea ce Şi-a dorit – recuperarea creaţiei - se realizează. Tot ceea ce s-a întâmplat în viaţa
Domnului Isus Hristos a fost o derulare şi o certificare a întregului Vechi Testament şi a prezenţei
Duhului lui Dumnezeu: „Căci Acela, pe care L-a trimis Dumnezeu, vorbeşte cuvintele lui
Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu-I dă Duhul cu măsură” (Ioan 3:34).
Lucrarea Duhului Sfânt în viaţa Domnului Isus a culminat cu moartea ispăşitoare şi
învierea glorioasă. Scriptura vorbeşte despre „Duhul cel veşnic”, prin care Domnul Hristos
„S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu” (Evrei 9:14) şi despre „Duhul Celui ce
a înviat pe Isus dintre cei morţi... Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi”, identificându-L cu
Duhul care locuieşte în noi (Romani 8:11). Deci aşa cum este scris şi în 1 Petru 3 Domnul Isus a
fost înviat prin Duhul, care L-a împuternicit pentru lucrare - Duhul a fost cel care a validat şi a
realizat întreaga lucrare: „Şi fără îndoială, mare este taina evlaviei… «Cel ce a fost arătat în trup, a
fost dovedit neprihănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit printre neamuri, a fost
crezut în lume, a fost înălţat în slavă»” (1 Timotei 3:16).
După ce Domnul Hristos a fost înălţat la dreapta măririi, Duhul Sfânt, a continuat să
lucreze la fondarea şi conducerea executivă a Bisericii. Putem spune că Duhul Sfânt este
directorul executiv al Bisericii, de două mii de ani. El se ocupă de Biserică la nivel colectiv şi tot El
lucrează în fiecare credincios. Aceste două laturi ale lucrării Duhului, sunt evidente în cele scrise în
cartea Faptele Apostolilor. Domnul Isus a spus ucenicilor înainte de înălţare: „Căci Ioan a botezat
cu apă, dar voi, nu după multe zile, veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt” (Fapte 1:5). Botezul este
cufundarea în puterea Duhului Sfânt, pentru umplerea şi împuternicirea necesară continuării lucrării
de mântuire: „Ci voi veţi primi o putere, când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi şi-Mi veţi fi
martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului” (Fapte 1:8).
Lucrarea s-a realizat în bune condiţii, după cum remarcă aceeaşi carte: „Biserica se bucura de pace
în toată Iudea, Galilea şi Samaria, se întărea sufleteşte şi umbla în frica Domnului; şi, cu ajutorul
Duhului Sfânt, se înmulţea” (Fapte 9:31). Evidenţa implicării Duhului în lucrarea universală apare
în hotărârea adunării generale a apostolilor şi a prezbiterilor de la Ierusalim, referitoare la relaţia
dintre Lege şi har . Ei au zis: „Căci s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă, să nu mai punem peste
voi nici o altă greutate decât ceea ce trebuie, adică: să vă feriţi de lucrurile jertfite idolilor, de
sânge, de dobitoace sugrumate şi de curvie, lucruri de care, dacă vă veţi păzi, va fi bine de voi. Fiţi
sănătoşi” (Fapte 15:28-29). O şedinţă, fie ea conciliu ecumenic mondial, fără Duhul lui Dumnezeu,
este sortită eşecului, prin influenţele umane sau oculte.
În fiecare om, Duhul Sfânt se ocupă de lucrarea de recuperare a lui, de la naşterea din
nou până la înviere. Toate lucrările le face Duhul Sfânt: „El ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute
de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută
de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru” (Tit
3:5). Cel născut din nou devine centrul activităţilor Duhului lui Dumnezeu, fapt care trebuie să ne
conştientizeze de chemarea noastră: „Nu ştiţi că voi sunteţi Templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui
Dumnezeu locuieşte în voi?” (1 Corinteni 3:16). Foarte clar se vede lucrarea Duhului în plan
individual în Romani 8:2 unde şi referinţele sunt individuale:. „În adevăr, legea Duhului de viaţă în
Hristos Isus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii”. Deci, de când Duhul lui Dumnezeu a
preluat comanda în viaţa unui om el este izbăvit de vechiul sistem al naturii păcătoase. El nu mai
este pământesc, ci duhovnicesc, având siguranţa eternităţii, dar toate cu condiţia rămânerii Duhului
în om: „dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos,
nu este al Lui” (Romani 8:9).
Deci în Noul Testament, Duhul Sfânt a realizat o lucrare măreaţă prin Domnul Isus şi o
continuă în Biserică, având în grijă fiecare credincios în procesul mântuirii şi al desăvârşirii, la care
caută să adauge noi suflete, prin harul Domnului Isus şi voia Dumnezeului nostru.

C. Lucrarea Duhului Sfânt la înviere


Lucrarea Duhului din viaţa terestră a unui credincios se încheie la moartea fizică, dar
va continua în vederea intrării în slava Împărăţiei lui Dumnezeu: Şi dacă Hristos este în voi,
trupul vostru, da, este supus morţii, din pricina păcatului; dar duhul vostru este viu, din pricina
neprihănirii. Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a
înviat pe Hristos Isus din morţi, va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său,
care locuieşte în voi” (Romani 8:10-11). Transformarea de la răpire şi înviere, va fi lucrarea ce
o aşteaptă toţi cei mântuiţi: „noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi
aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru” (Romani 8::23). Primirea unui trup
duhovnicesc va conferi fiecăruia nemurirea: „Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, tot
aşa vom purta şi chipul Celui ceresc. Ce spun eu, fraţilor, este că nu poate carnea şi sângele să
moştenească Împărăţia lui Dumnezeu; şi că, putrezirea nu poate moşteni neputrezirea. Iată, vă
spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la
cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii şi noi vom fi
schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire şi trupul
acesta muritor să se îmbrace în nemurire” (1 Corinteni 15:49-53).
Dacă Domnul Hristos a realizat ispăşirea şi Duhul Sfânt Şi-a făcut lucrarea în mod
desăvârşit, cei proslăviţi vor scăpa de judecată, dar ei vor participa activ la derularea ei. Ei vor
judeca lumea şi pe îngeri (1 Corinteni 6:2-3), căci Duhul Sfânt i-a făcut să se judece în viaţa aceasta
şi ei nu mai sunt de judecat, dar pot judeca după întelepciunea şi dreptatea divină: „Omul
duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul şi el însuşi nu poate fi judecat de nimeni” (1
Corinteni 2:15). Atunci te vei bucura de felul în care Duhul te-a învrednicit să slujeşti, căci nici un
pahar de apă nu rămâne nerăsplătit.

ÎNCHEIERE
Duhul Sfant apare în Biblie sub mai multe denumiri, rente diversităţii şi plenipotenţei
lucrării Lui. Fiecare lucrare a Duhului derivă din natura Lui şi are scop readucerea în
comuniunea divină a oamenilor creaţi de Dumnezeu, dar îndepărtaţi prin păcat şi moarte.
Astfel este numit: „Duhul Domnului” (Zaharia 4:6); „Duhul Tatălui” (Matei 10:20); „Duhul Fiului”
(Galateni 4:6), „Duhul lui lui Dumnezeu” (Romani 8:9); „Duhul lui Isus Hristos” (Romani 8:9);
„Duhul Sfânt” (Fapte 1:5; 2:33, 38); „Duhul adevărului” (Ioan 14:27); „Duhul harului” (Evrei
10.29); „Duhul cel veşnic” (Evrei 9:14); „Duhul slavei” (1 Petru 4:14); „Duhul de viaţă” (Romani
8:2).
Lucrarea Duhului este un tot unitar. Ea a început la creaţie şi a continuat pe parcursul miilor
de ani, conform planului etern. Cele scrise în Vechiul şi Noul Testament se completează, realizând
mântuirea - recuperarea creaţiei (Romani 8:15-23).
Duhul lui Dumnezeu să ne dea pricepere, să-L slăvim pe Dumnezeu Tatăl pentru „o
mântuire aşa de mare” în Isus - „Acela care a fost făcut «pentru puţină vreme mai pe jos decât
îngerii» ... Acela pentru care şi prin care sunt toate şi care voia să ducă pe mulţi fii la slavă”!
Amin.
NAŞTEREA DIN DUH ŞI CĂLĂUZIREA DUHULUI

INTRODUCERE
1. Mântuirea (în planul etern) se realizează în Domnul Hristos, dar ea este personală; la nivel de
individ, omul devine Templul Duhului Sfânt (Romani 8:28-30; 1 Corinteni 6:19-20; Efeseni 1:4-6)
2. Lucrarea Duhului începe prin naşterea din nou, continuă cu călăuzirea în adevăr şi se finalizează
cu proslăvirea la înviere (Ioan 16:7-13)

I. NAŞTEREA DIN DUH


A. Naşterea din nou (din Duh, din Dumnezeu)
1. Baza legală, juridică; redactarea şi dactilografierea noului legământ (Ieremia 31: 31-33; Ezechiel
36: 25-28; Ioan 1:13; 2 Corinteni 3:3, 14-18)
2. Duhul realizeaza „tehnic” noua viaţă prin Cuvânt explicând şi curăţind / semănând noua viaţă
(Efeseni 5:26; 1 Petru 1: 23-25; Ezechiel 16)
B. Botezul cu/ în Duhul Sfant
1. Oamenii sunt umpluţi şi îmbrăcaţi de Duhul (Exodul 31:1-7; Fapte 4:31; Efeseni 3:18-19; 2
Cronici 24:20; Coloseni 3:12), care este oferit ca urmare a lucrării de ispăşire, sfinţire, pentru
mintea înnoită care vrea să trăiască după Duhul, după primirea Cuvântului (Ioan 7:37-39; Fapte
2:33; Romani 8:1-2; 1 Petru 4:1-3)
2. Se oferă prin credinţă, în urma (timpul) rugăciunii (Luca 11:9-13; 3:21-22; Fapte 1:14; 2:42;
8:14-16; 19:2-6; 1 Corinteni 14:4a; Isaia 28:11)
3. Preluând controlul minţii celui născut din nou se realizează locuirea Duhului Sfânt în credincios,
facând posibilă închinarea „în duh şi în adevăr” (1 Ioan 3:24; Romani 8:9; Fapte 2:33-36; 1
Corinteni 3:16)
4. Dovada (manifestarea) prezenţei Duhului este spontană, unică sau repetabilă, fiind un fenomen
supranatural destinat edificării spirituale (Numeri 11:25-26; Marcu 16:17-18; Luca 1:41-42, 67;
Fapte 2:4;19:6)

II. CĂLĂUZIREA DUHULUI


1. Călăuzirea în adevăr realizează trăirea în Hristos a celui născut din nou şi luat în stăpânire
(umplut) de controlul lui Dumnezeu, printr-o nouă lege (Romani 8:1-2; 1 Corineni 2:7-16; Galateni
5:20-21; 1 Ioan 2:20, 27)
2. Procesul se realizează prin ascultarea de îndemnurile Duhului (sfaturile interioare, în minte) şi
trăirea într-un mediu propice (lucrurile Duhului), Astfel se anulează faptele firii şi se produc roadele
sfinţirii. Neprihănirea nu este rezultatul educaţiei / cerinţelor legii, ci al înnoirii (schimbării)
condiţiilor spirituale ale omului – Legea Duhului de viaţă în Hristos, în condiţia ascultării, credinţei
(Romani 8:1-14; 2 Corinteni 10:3-5; Galateni 5:16,25; Efeseni 4:17--32; Romani 6:21-22).
3. Duhul iluminează (2 Corinteni 3:16-17), învaţă (Ioan 14:26) şi mijloceşte (Romani 8:26)
4. Omul poate beneficia de acest har sau îl poate respinge, caz în care, prin hulă (păcat cu voia) cel
convertit pierde posibilitatea mântuirii (Fapte 7:51; Efeseni 4:30; 1 Tesaloniceni 5:19; Evrei 10:22-
29)

ÎNCHEIERE
1. Naşterea şi botezul în Duhul Sfânt sunt necesare spălării şi umplerii fiinţei înnoite, care fusese
plină de păcat (Efeseni 3:14-21; 5:17-18; 1 Corinteni 1:2; Galateni 3:1-5; 4:19; 1 Petru 1:15)
2. Călăuzirea este necesară dezvoltării / creşterii / desăvârşirii fiilor lui Dumnezeu (Levitic 9:5-24;
2 Cronici 5:14; 2 Corinteni 3:8, 18)

INTRODUCERE

După o privire de ansamblu, ce evidenţiază valoarea operei Duhului lui Dumnezeu, în baza
planului veşnic al lui Dumnezeu, ne vom concentra în cele ce urmează, pe lucrarea Duhului la nivel
de individ, pentru ca fiecare să poată înţelege şi accepta pentru sine, procesul binecuvântat al
redobândirii vieţii, al atingerii scopului pentru care am fost creaţi. În faţa acestei bogăţii de har,
putem spune împreună cu apostolul neamurilor: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului
nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile
cereşti, în Hristos. În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără
prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus
Hristos, după buna plăcere a voiei Sale, spre lauda slavei harului Său pe care ni l-a dat în Prea
Iubitul Lui” (Efeseni 1:4-6).
Vom prezenta mai întâi lucrarea Duhului Sfânt în procesul naşterii din nou - prima
dintre lucrările Duhului Sfânt în viaţa individului. După cum Adam, primul om, a fost făcut viu
atunci când Duhul a suflat peste el, la fel, omul născut după chipul celui de-al doilea Adam, nu
poate să ia fiinţă, să aibă viaţă, fără a veni Duhul peste el. „Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai
dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel
întâi-născut dintre mai mulţi fraţi” (Romani 8:29). Prin această lucrare, omul devine Templul
Duhului Sfânt – locul proslăvirii lui Dumnezeu (1 Corinteni 6:19-20).

I. NAŞTEREA DIN DUH

A. Naşterea din nou


Scripturile prezintă o bază legală a operei Duhului Sfânt în naşterea din nou, pentru că
Duhul Sfânt nu poate să iasă în afara legilor şi principiilor lui Dumnezeu. Chiar dacă s-a luptat
întotdeauna pentru om, Duhul Sfânt operează în condiţiile legale de lucrare. Astfel în Noul
Legământ i S-a deschis o uşă, o posibilitate de a prelua omul şi a-l mântui. Iată ce a fost profeţit în
Vechiul Testament despre făgăduinţa Domnului şi oferta noului legământ. „Iată, vin zile, zice
Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou. Nu că legământul, pe
care l-am încheiat cu părinţii lor, în ziua când i-am apucat de mână, să-i scot din ţara Egiptului,
legământ, pe care l-au călcat, măcar că aveam drepturi de soţ asupra lor, zice Domnul. Ci iată
legământul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea
Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu”
(Ieremia 31:31-33). Această lucrare se realizează prin Duhul Sfânt în baza încheierii acestui
legământ, prin care Domnul a zis: „Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu”. O
făgăduinţă asemănătoare găsim şi în Ezechiel 11:19-20 - „Le voi da o altă inimă, şi voi pune un duh
nou în voi. Voi lua din trupul lor inima de piatră şi le voi da o inimă de carne, ca să urmeze
poruncile Mele, să păzească şi să împlinească legile Mele; şi ei vor fi poporul Meu, iar Eu voi fi
Dumnezeul lor”. Observaţi că Dumnezeu n-a renunţat la cerinţele Sale, dar a adus alte
condiţii pentru ca legile Sale să poată fi împlinite. El nu a schimbat principiile adevărului şi
ale sfinţeniei Sale eterne, căci nu se putea anula caracterul Său desăvârşit şi imuabil, dar
urma să schimbe condiţiile legământului şi prin ele posibilităţile omului de a-L asculta pe
Dumnezeu. În Ezechiel 36:25-27 avem menţionată lucrarea de înnoire ce o face Duhul Sfânt: „Vă
voi stropi cu apă curată şi veţi fi curăţiţi; vă voi curăţi de toate spurcăciunile voastre şi de toţi
idolii voştri. Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru
inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să urmaţi
poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele”. Urmarea împlinirii poruncilor şi al legilor
date de Dumnezeu prin Moise, dă drept împlinirii promisiunilor din cartea Deuteronom, unde
Dumnezeu condiţiona totul de ascultarea lor: „Veţi locui în ţara, pe care am dat-o părinţilor voştri;
voi veţi fi poporul Meu şi Eu voi fi Dumnezeul vostru” (Ezechiel 36:28).
În lucrarea naşterii din nou, totul pleacă de la o inimă nouă, adică o gândire înnoită. Despre
lucrarea aceasta a vorbit Domnul Isus lui Nicodim şi lui îi venea atât de greu să înţeleagă. De aceea
Domnul i-a spus: „Tu eşti învăţătorul lui Israel” şi n-ai citit despre promisiunea că Dumnezeu avea
în plan, un legământ nou şi o lucrare nouă: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte
din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu... Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se
naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din
carne, este carne şi ce este născut din Duh, este duh. Nu te mira că ţi-am zis: «Trebuie să vă naşteţi
din nou. Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot
aşa este cu oricine este născut din Duhul»” (Ioan 3:3-8). Aşadar, naşterea din nou poate fi
numită şi naşterea din Duh, căci Duhul o realizează. Mai este numită şi naştere din
Dumnezeu, aşa am citit aici, pentru că ea este opera lui Dumnezeu, fiind iniţiativa dragostei şi
a puterii Lui, în baza unui legământ.
Iată cum descrie apostolul Pavel minunea înnoirii prin Duhul, în relaţie cu cerinţele Legii şi
scrierile profeţilor: „Voi sunteţi arătaţi ca fiind epistola lui Hristos, scrisă de noi, ca slujitori ai Lui,
nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu; nu pe nişte table de piatră, ci pe nişte table
care sunt inimi de carne” (2 Corinteni 3:3). Lucrarea naşterii din nou prin Duhul n-a fost primită de
toţi evreii, după cum scria apostolul în continuare: „Dar ei au rămas greoi la minte: căci până în
ziua de astăzi, la citirea Vechiului Testament, această maramă rămâne neridicată, fiindcă marama
este dată la o parte în Hristos. Da, până astăzi, când se citeşte Moise, rămâne o măhramă peste
inimile lor. Dar ori de câte ori vreunul se întoarce la Domnul, mahrama este luată” (2 Corinteni
3:14-16). Pentru unii rămâne perdeaua ce împiedică privirea slavei lui Dumnezeu, iar alţii
beneficiază de ruperea perdelei şi accesul direct la Dumnezeu, prin Duhul: „Căci Domnul este
Duhul şi unde este Duhul lui Dumnezeui acolo este slobozenia. Noi toţi privim cu faţa descoperită,
ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă,
prin Duhul Domnului” (2 Corinteni 3:17-18). Aici se înscriu explicaţiile din Tit 3:4-7: „Dar, când s-
a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru şi dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit,
nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din
nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus
Hristos, Mântuitorul nostru; pentru ca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem, în
nădejde, moştenitori ai vieţii veşnice”.
Cum face Duhul Sfânt înnoirea aceasta, ce se întâmplă de fapt în mintea omului? Am arătat
că grija fundamentală a Duhului Sfânt în Vechiul Testament a fost să scrie Scripturile. În Noul
Testament, la nivel de individ, grija Lui fundamentală este să ne facă să înţelegem Scripturile pe
care El le-a „dictat” profeţilor. La fiecare părtăşie sfântă, El le explică celor ce învaţă şi prin
înţelegerea lor le scrie în mintea celor ce aud Cuvântul. Când înţelegem că Vechiul Testament a fost
doar o perioadă premergătoare desăvârşirii, se ia măhrama şi când pricepem, Îl acceptăm pe
Dumnezeu să lucreze în viaţa noastră. Duhul Sfânt vine în mintea noastră şi pe baza celor scrise în
Scripturi ne învaţă despre Dumnezeu şi planul de mântuire în Domnul Hristos. Totodată ne
motivează să-L ascultăm. Naşterea din nou este o nouă înţelegere şi o nouă perspectivă practică a
relaţiei Dumnezeu – om. Până nu gândim aşa, cum să facem altfel, căci nu se poate acţiona în forţă
sau mecanic în viaţa omului.
Duhul Sfânt ne învaţă adevărul Scripturilor şi ne motivează să-l trăim. Apostolul Petru
explică lucrarea Duhului ce foloseşte ca agent Cuvântul lui Dumnezeu, cu lucrarea cultivării
pământului. Omul este ca şi un pământ, care în starea de păcat nu rodeşte decât spini şi pălămidă,
iar dacă se taie la suprafaţă, dau din nou din rădăcini. Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, a arat pământul
şi seamănă o sămânţă bună: „Deci, ca unii care, prin ascultarea de adevăr, v-aţi curăţit sufletele
prin Duhul, ca să aveţi o dragoste de fraţi neprefăcută, iubiţi-vă cu căldură unii pe alţii, din toată
inima; fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă, care poate putrezi, ci dintr-una care nu
poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac. Căci orice făptură
este că iarba şi toată slava ei, că floarea ierbii. Iarba se usucă şi floarea cade jos, dar Cuvântul
Domnului rămâne în veac. Şi acesta este Cuvântul, care v-a fost propovăduit prin Evanghelie” (1
Petru 1:22-25). Oamenii sunt trecători, căci păcatul îi face să cadă sub osânda morţii, dar nouă ne-a
fost vestit un Cuvânt al veşniciei, căci Domnul Hristos a murit pentru noi. De îndată ce pricepem
lucrarea aceasta, pe care nu o poate înţelege nimeni, decât dacă Duhul Sfânt îi luminează mintea,
noi nu mai suntem ca floarea ierbii - oamenii care astăzi se mândresc în lumea aceasta cu bogăţii,
frumuseţe sau slavă, iar mâine mor. Noi avem un viitor veşnic, ca Duhul ce ne-a readus în
comuniunea divină, chiar dacă trupul mai trebuie să aştepte accederea în nemurire.
Apostolul Pavel prezenta într-o altă imagine lucrarea naşterii din nou, comparând Biserica –
marele templu al Duhului, cu o mireasă, o simbolistică prezentă şi în Vechiul Testament. Dumnezeu
a identificat Israelul cu o fată care crescuse până în adolescenţă, fără să stârnească interesul cuiva,
dar el a luat-o, a spălat-o, a îmbrăcat-o frumos şi a făcut-o regină. Din condiţia de robie a evreilor,
Dumnezeu i-a luat şi a făcut din ei o ţară liberă şi prosperă (Ezechiel 16). Realitatea lor fizică este o
imagine a noastră, ca individ şi comunitate. Noi suntem îndemnaţi, prin conştientizarea ce o face
Duhul, să ne dezbrăcăm de faptele rele şi să ne îmbrăcăm cu hainele sfinţeniei şi ale slujirii, căci
„...Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţat-o prin
botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată fără
zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană” (Efeseni 5:25-27). Slăvit să fie
Domnul pentru aceasta!
Dumnezeu lucrează mai întâi în noi, înnoindu-ne mintea, punând o învăţătură (sămânţă)
bună în noi, apoi lucrează înnoindu-ne faptele (rodind). Şi totul se petrece în timp ce Duhul Sfânt ne
explică Scripturile, ne face să le pricepem şi ne dăm seama ce plan are Dumnezeu cu noi. Să ne
rugăm spunând: „Doamne, dorim să schimbăm condiţia umană trecătoare cu o viaţă veşnică trăită în
părtăşia şi coordonatele voii Tale!” Aşa să ne ajute Dumnezeu!
B. Botezul cu/ în Duhul Sfant
De îndată ce omul pricepe şi trăieşte taina naşterii din nou şi este botezat în apă, ca
simbol al fenomenelor spirituale derulate în fiinţa lui, se iveşte o altă lucrare necesară în viaţa
credinciosului - umplerea fiinţei înnoite cu Duhul Sfânt. Dacă înainte viaţa omului a fost plină
de păcat, prin naşterea din Duhul este golită şi trebuie umplută cu ceva sfânt. Aici intervine botezul
în / cu Duhul Sfânt - cufundarea în Duhul Sfânt. Sunt două expresii în Scripturi care se completează
una pe cealaltă: Una afirmă că oamenii sunt umpluţi, aceasta este dovadă umplerii interiorului,
cealaltă arată că oamenii sunt îmbrăcaţi, fiind dovada inundării exteriorului, a manifestărilor. De
fapt ce se întâmplă? Este ca şi cum ai introduce un vas într-un recipient cu lichid. Acel vas se va
umple şi va fi şi pe dinafară acoperit de acel lichid. Noi suntem „cufundaţi” în Duhul Sfânt, căci
botezul este o imersiune ce ne umple şi ne acopere cu mireasma Lui sfântă. Astfel de exprimări
avem încă din Vechiul Testament, din vremea facerii Cortului Domnului. Despre Beţaleel, fiul lui
Uri, despre care Domnul a declarat: „L-am umplut cu Duhul lui Dumnezeu, i-am dat un duh de
înţelepciune, pricepere, şi ştiinţă pentru tot felul de lucrări” (Exodul 31:3).
La fel este arătat în Noul Testament, şi nu doar în ziua Cincizecimii, ci şi după aceea: „După
ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul unde erau adunaţi; toţi s-au umplut de Duhul Sfânt şi vesteau
Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală” (Fapte 4:31). Pentru a avea dovada umplerii cu Duhul
Sfânt şi nu a unei „stropiri”, trebuie să ştim măsura umplerii divine, aşa cum rezultă din rugăciunea
apostolului Pavel pentru efeseni: „Şi-L rog ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă
întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul dinăuntru, aşa încât Hristos să locuiască în inimile
voastre prin credinţă; pentru ca, având rădăcina şi temelia pusă în dragoste, să puteţi pricepe
împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi
dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să ajungeţi plini de toată plinătatea lui
Dumnezeu” (Efeseni 3:16-19). Acesta este scopul lui Dumnezeu cu fiecare individ, motiv pentru
care rugăciunea continuă cu proslăvirea lui Dumnezeu: „Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează
în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi, a Lui să fie slavă în Biserică şi
în Hristos Isus, din neam în neam, în vecii vecilor! Amin” (Efeseni 3:20-21). Gândindu-ne la aceste
dimensiuni ale maturităţii spiritual,e apare nevoia umplerii. „De aceea nu fiţi nepricepuţi, ci
înţelegeţi care este voia Domnului. Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă,
fiţi plini de Duh” (Efeseni 5:17-18). Câtă nepricepere, când ne mulţumim şi ne autoînşelăm că
vorbim două, trei cuvinte în altă limbă, iar viaţa rămâne lipsită de pasiuni spirituale, deci de
prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt.
O minte înnoită vrea să trăiască după Duhul, nu după fire, care o aduce înapoi la robie. Un
om care a gustat libertatea, numai dacă îşi pierde mintea sau dacă va cădea prizonier mai poate
accepta o stare de robie. Odată ce am fost izbăviţi de păcat, în urma ispăşirii şi mintea ne-a fost
iluminată, este normal ca să dorim să trăim prin Duhul. „Astfel dar, fiindcă Hristos a pătimit în
trup, înarmaţi-vă şi voi cu acelaşi fel de gândire. Căci Cel ce a pătimit în trup, a sfârşit-o cu
păcatul” (1 Petru 4:1). Un om care a fost răstignit fizic, nu mai poate păcătui, dar noi suntem
răstigniţi doar în mintea noastră, prin decizia abandonării definitive a stărilor păcătoase. „Pentru ca
în vremea care ne mai rămâne de trăit în trup (din momentul pocăinţei până la moarte), să nu mai
trăiască după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu. Ajunge, în adevăr, că în trecut aţi făcut
voia Neamurilor, şi aţi trăit în desfrânări, în pofte, în beţii, în ospeţe, în chefuri şi în slujiri idoleşti
neîngăduite” (1 Petru 4:2-3). Oamenii se miră de aceste schimbări, pentru că nu înţeleg lucrarea
Duhului, după cum spunea Domnul Hristos, despre lumea care nu poate să primească Duhul. Dacă
îi explici unui om din lume că anumite atitudini sunt fireşti şi păcătoase, el vede în ele doar nişte
constrângeri.
Potrivit noului legământ noi }i aparţinem lui Dumnezeu, iar Duhul Sfânt pune mai întâi în
noi voinţa şi apoi înfăptuirea voii Lui. „Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în
Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. În
adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii” (Romani
8:1-2). Aceasta este ordinea naturală a lucrurilor: întâi devii al lui Hristos, apoi Duhul te preia în
stăpânire, în vederea călăuzirii în adevăr. Apa Duhului curge prin rănile Domnului Isus. Duhul Sfânt
a fost dat după ce Isus a fost proslăvit (Ioan 7:37-39), aşa cum a afirmat şi Petru în ziua revărsării
Duhului Sfânt peste ucenicii Domnului: „Şi acum, odată ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu
şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi” (Fapte 2:33).
După naşterea din nou, omul doreşte comuniunea divină, fapt care îl atrage la rugăciune.
Este o dorinţă specifică noii naturi şi legitimă. Textele biblice prezintă mai multe situaţii în care
oamenii au fost umpluţi cu Duhul Sfânt în timpul rugăciunii. Care este de fapt rugăciunea celui
născut din nou? Dorinţa ca să trăiască după Scripturi – să facă voia lui Dumnezeu, dar aceasta se
poate realiza numai prin Duhul. Este foarte greşit să ceri Duhul Sfânt doar ca un mijloc de mântuire,
folosindu-l ca un tichet, care prin vorbirea în alte limbi, să-ţi ofere parola de intrare liberă în
Împărăţia lui Dumnezeu. În inima unuia care stăruie după primirea Duhului lui Dumnezeu trebuie
să fie dorinţa de a renunţa total la felul de viaţă lumesc, păcătos şi de a împărtăşi un nou stil de
viaţă, în conformitate cu noua gândire, caracterizată de adevăr şi sfinţire, ceea ce se poate realiza
prin prin „Duhul adevărului” (Ioan 14:27), adică „Duhul Sfânt” (Fapte 1:5).
Doctrina referitoare la stăruinţa în rugăciune pentru primirea Duhului Sfânt este
bazată pe cuvintele Celui ce botează cu Duhul Sfânt (Luca 3:16)- Domnul Isus. El a spus
ucenicilor: „...Cereţi şi vi se va da: căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide. Fiindcă oricine
cere, capătă; cine caută găseşte; şi celui ce bate, i se deschide... Deci, dacă voi, care sunteţi răi,
ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul
Sfânt celor ce i-L cer!” (Luca 11:9-13). Pe lângă învăţătura Lui, avem şi confirmarea practică –
felul în care Domnul Isus a primit Duhul pentru împuternicirea în lucrare: „După ce a fost botezat
tot norodul, a fost botezat şi Isus; şi pe când Se ruga, s-a deschis cerul şi Duhul Sfânt S-a pogorât
peste El în chip trupesc, ca un porumbel. Şi din cer s-a auzit un glas, care zicea: «Tu eşti Fiul Meu
preaiubit: în Tine Îmi găsesc toată plăcerea Mea!»” (Luca 3:21-22). Iată ce cere din cer un fiu
preaiubit? Să vină Duhul peste El, ceea ce s-a întâmplat şi în cazul ucenicilor, dar tot în urma
rugăciunilor lor stăuitoare: „Toţi aceştia stăruiau cu un cuget în rugăciune şi în cereri, împreună cu
femeile şi cu Maria, mama lui Isus şi cu fraţii Lui” (Fapte 1:14). Este important de remarcat că ei au
continuat să stăruie în rugăciune şi după primirea Duhului Sfânt: „Ei stăruiau în învăţătura
apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Fapte 2:42). Nici n-ar fi logic
să primesc Duhul pe fondul rugăciunii intensive şi apoi să devin lipsit de acest foc sfânt. Cei care
stăruiesc numai până la botezul cu Duhul Sfânt, nu au înţeles ce cer şi le va imposibil să fie călăuziţi
în adevăr, fără o părtăşie „la nivel înalt” cu Duhul Domnului. Este la fel ca şi cum o fată şi-a dorit
mult să se căsătorească şi s-a bucurat mult când a fost mireasă, dar după aceea nu mai doreşte să fie
mereu aproape de soţul ei. Domnul Hristos este mirele / soţul care uneori are parte de un aşa
comportament, din partea unora care s-au vrut cu drepturi eterne, dar fără să-şi dorească o viaţă de
unire desăvârşită cu El.
Procedura, prezentată în Biblie, de primire / botez / umplere a Duhului este aşadar
rugăciunea, cu sau fără punerea mâinilor. Orice altă metodă de apelare, mai mult sau mai puţin
artificială, este un fel de naştere dintr-o mamă bolnavă. În cazul unei mame sănătoase şi cu o sarcină
la termen, medicul sau moaşa nu are rolul decât să asiste la minunea divină. La fel, nu cred şi nu
există exemple biblice, care ar necesita folosirea vreunui cuvânt magic, sau repetarea unor expresii,
ce pot fi interpretate ca un efect psihologic, în urma căruia, atât cel în cauză, botezat cu Duhul
Sfânt, cât şi cei prezenţi alături de el pot să aibă îndoieli. Cu cele afirmate, nu neg posibilitatea
naşterii unui copil normal, deci a unei lucrări, ce apoi poate fi adevărată, în condiţii de ajutor uman,
dar numai în condiţia unui „făt” sănătos, care în cazul unor cadre medicale, lipsite de experienţă, au
intervenit, scurtând „durerile naşterii”. Ulterior, lucrarea se poate desăvârşi, dar toate acestea cazuri
fericite nu justifică proceduri de ajutor pentru Duhul Sfânt, căci nici îngerii nu au „suflat” pe lângă
Adam, ca să-L ajute pe Dumnezeu să-i dea duh omului creat.
Lucrarea din Samaria dovedeşte că „Cincizecimea” este prioritară şi trebuie să aibă
loc la începutul vieţii de credinţă, aşa cum afirma Ioan Botezătorul, nu doar în contextul
succesiunii lucrării lui şi a Domnului Hristos, ci şi în derularea succesivă şi imediată a naşterii
din nou şi a botezului cu Duhul Sfânt: „Apostolii, care erau în Ierusalim, când au auzit că
Samaria a primit Cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan. Aceştia au venit la
samariteni şi s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul Sfânt. Căci nu Se pogorâse încă peste
nici unul din ei, ci fuseseră numai botezaţi în Numele Domnului Isus” (Fapte 8:14-15). Nu cred că a
fost o rugăciune pe care samaritenii să nu o fi primit ca o necesitate, fiind o dorinţă naturală a
copiilor lui Dumnezeu. Lucrarea efectuată în Efes, când ucenicii lui Ioan declară că nu au auzit
despre un Duh Sfânt, evidenţiază din nou rolul rugăciunii în primirea Duhului Sfânt, dar şi darul
punerii m\inilor, ca o sursă de transmitere a puterii divine, fapt confirmat şi de alte exemple biblice:
„Când şi-a pus Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt S-a pogorât peste ei, şi vorbeau în alte limbi şi
proroceau” (Fapte 19:6). Fenomenul vorbirii în alte limbi, prezent cu ocazia botezului cu Duhul
Sfânt, se justifică prin rolul vorbirii, atât ca emanaţie principală şi directă a minţii – locul întronării
Duhului Sfânt, un fel de post de radio de la care se transmit noile informaţii în acord cu noua
„putere”, cât şi în rolul de autozidire, care se realizează prin acest dar (1 Corinteni 14:4a). Profeţia
amintită de apostolul Pavel: „Ei bine! Prin nişte oameni cu buze bâlbăitoare şi cu vorbirea străină
va vorbi poporului acestuia Domnul” (Isaia 28:11), arată că vorbirea în limbi pare o bâlbâială, fiind
o vorbire într-o limbă necunoscută, totuşi este un semn al mesajului divin, pentru cei care se pierd
în raţionalizări abstracte nesfârşite. În condiţii normale, manifestările iniţiale se continuă cu
manifestarea permanentă a darurilor de slujire.
Când Duhul Sfânt ne umple, preia controlul fiinţei noastre. Astfel se realizează
închinarea în duh şi adevăr. Noi nu mai suntem ai noştri şi trupul nostru a devenit un Templu
al Duhului Sfânt, care face slujbă în el. Lui îi aparţin toate compartimentele vieţii noastre,
căci ne-a umplut şi ne guvernează. „Cine păzeşte poruncile Lui, rămâne în El, şi El în el. Şi
cunoaştem că El rămâne în noi prin Duhul pe care ni L-a dat” (1 Ioan 3:24). Dar El nu se
instalează în forţă şi chiar după ce devine proprietar de drept, prin răscumpărarea noastră,
poate fi alungat din casă, prin atitudinile noastre de neascultare faţă de principiile sfinte.
Totul este condiţionat: locuirea Duhului în noi, dar şi mântuirea - „dacă”: „Voi însă nu mai
sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă n-
are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui” (Romani 8:9). Adică nu mai suntem oameni ca ceilalţi,
din lume, dar nici nu mai aparţinem sistemului ei. Imaginaţi-vă că cineva v-ar spune: „Casa de pe
strada x este a ta! Şi când i-ai cere cheile sau ai începe să faci unele modificări să protesteze sau
chiar să se împotrivească în forţă. Ai avea motive să întrebi: „Dacă e a mea, n-am dreptul să fac ce
vreau în ea?” Doamne, ajută-ne să te lăsăm ca stăpân al nostru!
Există în teologia liberală ideea că Domnul Isus Hristos poate să ne fie Mântuitor, dar nu
trebuie să fie neapărat şi Domn, stăpânitorul vieţii noastre, dar ea nu este biblică. Apostolul Petru a
vorbit foarte clar cu ocazia prezenţei Duhului Sfânt la Ierusalim în ziua Cincizecimii: „Şi acum,
odată ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a
turnat ce vedeţi şi auziţi... Să ştie bine dar, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi
Hristos pe acest Isus, pe care L-aţi răstignit voi” (Fapte 2:33-36). În aceste condiţii, El intră în
camerele vieţii noastre şi schimbă tot ceea ce este rău. Va da jos imaginile idolatre şi imorale de pe
pereţi, va şterge sau va închide ferestrele noastre, aranjând toate obiectele de cult sfinte pentru a
putea fi un loc al prezenţei divine, în comuniune cu omul creat după chipul şi asemănarea Sa.
Scriptura, alături de caietul de cântări va fi la loc de cinste pe masă. El poate schimba tot ce e în
viaţa noastră, iar noi nu vom mai putea să ne rezervăm dreptul să facem ce vrem. Dacă Dumnezeu
este stăpân absolut şi Tată care merită toată cinstea, atunci cum mai păstrăm forme de autoritate ce
suprimă autoritatea divină?
„Naşterea din nou” şi „Umplerea cu Duhul Sfânt” sunt legate inseparabil, în procesul
lucrării Duhului Sfânt de readucere fiinţei umane în comuniunea divină, după cum este scris: „Nu
vă minţiţi unii pe alţii, întrucât v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui şi v-aţi îmbrăcat cu
omul cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a făcut... Astfel dar, ca nişte
aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate,
cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare” (Coloseni 3:9-12). Ce sunt aceste virtuţi sfinte?
Sunt roadele Duhului Sfânt, în procesul sfinţirii şi învrednicirii noastre cu calităţi dumnezeieşti.
Duhul Sfânt lucrează în mintea noastră, lămurindu-ne să renunţăm la modul de viaţă anterior
convertirii şi să adoptăm un comportament duhovnicesc.
Aici se impune o precizare referitoare la umplerea cu Duhul Sfânt, pentru că există uneori
interpretarea că un om moral este un om plin de Duh. Vă rog să observaţi din Scripturi că
manifestarea prezenţei Duhului Sfânt este spontană. Ea poate fi unică sau repetabilă. În poporul lui
Dumnezeu au fost oameni care, fiind plini de Duhul, au prorocit, dar după aceea nu au mai prorocit:
cei şaptezeci (Numeri 11:25-26), Elisabeta, Maria, Zaharia (Luca 1:41-42, 67). Oricum, sub o formă
sau alta, prezenţa Duhului lui Dumnezeu într-un om trebuie să se manifeste într-un mod
supranatural, destinat edificării spirituale a lui şi / sau a celor din jur. Dumnezeu tot ce face, face
spre zidirea noastră, în schimb diavolul are interese ascunse şi distrugătoare. Un fenomen
supranatural poate fi o dovadă a prezenţei Duhului lui Dumnezeu în om, sau a unei acţiuni
demonice. Este scris că toată lumea zace în cel rău (1 Ioan 5:19), dar nu toţi oamenii sunt îndrăciţi.
Prin ce se observă că un om este demonizat? Prin forţa supranaturală, descoperiri supranaturale,
lucrări paranormale, vrăjitorii etc. Un astfel de om este deosebit de un om lumesc obişnuit, fiind
stăpânit de un duh rău. La fel şi în partea spirituală pozitivă, un om caracterizat de răbdare, de
blândeţe este sub influenţa gândirii biblice şi în el poate că a realizat o schmbare Duhul Sfânt, dar
dacă este umplut de Duh va avea o manifestare supranaturală, aşa cum anunţa şi Domnul Hristos:
„Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede, va fi osândit. Iată semnele care
vor însoţi pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci; vor vorbi în limbi noi; vor lua în
mână şerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; îşi vor pune mâinile peste bolnavi şi
bolnavii se vor însănătoşi” (Marcu 16:16-18).
Botezul cu Duhul Sfânt, potrivit textelor din Fapte era însoţit de manifestări spontane ale
darurilor de manifestare a Duhului Sfânt: prorocie, vorbire în limbi şi / sau de alte fenomene
supranaturale: foc, cutremur (Fapte 2; 10; 19). Totodată se evidenţiază prezenţa accentuată a roadei
Duhului, prin dragoste, bucurie, pace, etc. Este ceva normal ca un om plin de Duhul Sfânt să aibă
manifestări care să-l dovedească, toate cu scopul mântuirii oamenilor. Lucrarea Domnului trebuie
autentificată: „.. Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri şi felurite minuni, şi cu darurile
Duhului Sfânt, împărţite după voia Sa!” (Evrei 2:4). Toate acestea sunt de la Duhul Sfânt, aşa cum
am arătat şi despre semnele şi minunile Vechiului Testament. Toate arată că, oriunde Duhul Sfânt a
fost prezent, se realizează mai întâi redactarea în inimi a Scripturilor şi a doua, minunile care
însoţesc lucrarea lui Dumnezeu.
Să ne rugăm şi să acceptăm ca Domnul să desăvârşească naşterea din nou în fiecare şi apoi
să realizeze umplerea, în vederea călăuzirii sfinte. Să ne gândim, dintre cei două miliarde de
creştini, ca evidenţă religioasă, oare câţi sunt umpluţi cu Duhul Sfânt? Pe ai Lui Domnul îi are în
evidenţa umblării cu El, fie ei din generaţiile anterioare, fie din cei în viaţă. Pe ai Lui îi stăpâneşte,
îi călăuzeşte şi lucrează prin ei. Cât despre ceilalţi, sunt ca cei care au văzut minuni şi au fost
botezaţi în nor şi în mare, dar nu au intrat în Canaan. Să facem totul ca Duhul lui Dumnezeu să ne ia
în stăpânire şi să ne ducă până în sfânta Lui Împărăţie. Amin!

II. CĂLĂUZIREA DUHULUI

Duhul Sfânt care S-a implicat în scrierea Scripturilor are menirea să călăuzească
credincioşii în împlinirea a tot ceea ce este scris. Această lucrare tainică este opera Duhului,
dovadă fiind incapacitatea oricărei minţi umane, de-a înţelege lucrările veşnice ale lui
Dumnezeu. Apostolul Pavel scria pe acest subiect, ca unul care atât în procesul mântuirii lui, cât şi
în lucrarea misionară, a observat din plin aportul Duhului Sfânt în mântuire: „Noi propovăduim
înţelepciunea lui Dumnezeu, cea tainică şi ţinută ascunsă, pe care o rânduise Dumnezeu, spre slava
noastră, mai înainte de veci şi pe care n-a cunoscut-o nici unul din fruntaşii veacului acestuia;
căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei. Dar, după cum este scris: «Lucruri,
pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt
lucrurile, pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc»” (1 Corinteni 2:7-9). Deci
oamenii nu au putut să înţeleagă felul în care va lucra Dumnezeu, în vederea mântuirii oamenilor
prin jertfa ispăşitoare. „Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul
cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte
lucrurile omului, afară de duhul omului, care este în el? Tot aşa: nimeni nu cunoaşte lucrurile lui
Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu. Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la
Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile, pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său. Şi vorbim
despre ele nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul
Sfânt, întrebuinţând o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti” (1 Corinteni 1:10-13).
Înţelepciunea lumii, aflată sub influenţă demonică, este o piedică ce determină refuzul acceptării
voii lui Dumnezeu şi a călăuzirii Duhului, chiar pentru cei ce au primit oferta divină: „Dar omul
firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le
poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte” (1 Corinteni 2:14). Nimeni nu-L poate
pricepe pe Dumnezeu în lucrările Sale, nici să înţeleagă pocăinţa, decât dacă îi luminează Duhul
Sfânt: „Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul, şi el însuşi nu poate fi judecat de
nimeni. Căci „cine a cunoscut gândul Domnului, ca să-I poată da învăţătură?” Noi însă avem
gândul lui Hristos” (1 Corinteni 2:15-16). Prin Duhul, gândirea lui Dumnezeu a devenit între timp
gândirea noastră. Cum a gândit Domnul, în care lucra plinătatea Duhului Său, aşa gândim şi noi
acum, căci ne-a racordat la aceeaşi sursă, de aceea suntem de acord cu planurile Sale şi pricepem ce
vrea să lucreze în Biserică.
Cum se realizează călăuzirea Duhului în tot adevărul, căci în I Ioan 3 este scris că cine este
născut din Dumnezeu nu păcătuieşte? Odată botezaţi şi umpluţi cu Duhul Sfânt, cum putem să
păstrăm această stare binecuvântată şi să avem o relaţie strânsă cu Domnul în aşa fel încât să nu
păcătuim şi totodată să poată î777 mplini prin noi lucrările specifice darurilor cu care ne-a
înzestrat? Haideţi să ne punem fiecare problema în modul cel mai serios şi să ne verificăm dacă
suntem biruitori în ispite şi dacă suntem folosiţi în lucrările Duhului, căci numai „cei ce sunt
călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8:14).
Scopul acestei călăuziri este să ne facă să trăim cum a trăit Domnul Isus Hristos. Pavel
zice: „trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2:20). Apostolul
afirmă în dezbaterea doctrinei mântuirii, că fenomenul călăuzirii devine lege naturală pentru
cei ce aparţin lui Hristos: „Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus,
care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, legea
Duhului de viaţă în Hristos Isus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii” (Romani 8:1-2). Cei
încorporaţi în trupul Bisericii Sale, printr-o legătură organică spirituală cu Capul – Hristos, devin
oameni ce trăiesc nu după alte reguli exterioare, ci după alte legi interioare. O altă comparaţie a unei
noi naturi este în alegoria Viţa şi mlădiţele (Ioan 15). Totul se realizează prin credinţă, de aceea
rugăciunea de cerere şi mulţumire către Cel Prea Înalt se referă la aportul Duhului Său: „..şi-L rog
ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul
dinăuntru, aşa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă…şi să cunoaşteţi
dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să ajungeţi plini de toată plinătatea lui
Dumnezeu. Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât
cerem sau gândim noi , a Lui să fie slava în Biserică în Hristos Isus din neam în neam, în veci de
veci. Amin!” (Efeseni 3:16-21). A trăi Domnul în noi sau a fi noi în El, înseamnă a umbla călăuziţi
de Duhul, a avea Duhul lui Hristos. La aceasta se referă cele scrise în Romani 8:9, că cine „n-are
Duhul lui Hristos”, adică cine nu trăieşte în Hristos, în cine nu se manifestă Hristos, „nu este al
Lui”.
Apostolul Ioan asocia călăuzirea Duhului cu lucrarea conştiinţei şi cunoştinţa adevărului,
când scria: „Dar voi aţi primit ungerea din partea Celui sfânt şi ştiţi orice lucru. V-am scris nu că
n-aţi cunoaşte adevărul, ci pentru că îl cunoaşteţi şi ştiţi că nici o minciună nu vine din adevăr” (1
Ioan 2:20-21). Ungerea, putem spune că este lucrarea pe care o face Duhul Sfânt în noi, adică ştim
ce-I place lui Dumnezeu, Îi înţelegem gândul şi suntem dispuşi să-L ascultăm, dar în acelaşi timp
conştiinţa noastră dă acordul favorabil pentru toate acţiunile Duhului, fiind luminată de Duhul:
„Cât despre voi, ungerea, pe care aţi primit-o de la El, rămâne în voi şi n-aveţi trebuinţă să vă
înveţe cineva; ci, după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate lucrurile şi este adevărată şi nu este
o minciună, rămâneţi în El, după cum v-a învăţat ea” (1 Ioan 2:27). Duhul e asistentul fiecărui copil
al lui Dumnezeu, care l-a primit în plinătatea lucrării Lui. El călăuzeşte, ajută, lămureşte,
iluminează etc. Domnul se ocupă de fiecare dintre noi, lăsând Duhul Său în fiinţa noastră şi unindu-
ne cu Hristos. De aceea spune Scriptura, să avem în noi gândul care era în Hristos, căci „Duhul lui
Hristos” (Romani 8:9) vine în duhul minţii noastre.
Nu întotdeauna când Duhul Sfânt ne şopteşte ceva trebuie să treacă un fior prin noi. S-ar
putea să avem momente de cercetare speciale, când nu doar să treacă un fior, ci să fim ridicaţi de la
duşumea, dar fiorul acesta nu va fi de dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa, totuşi
călăuzirea trebuie să fie tot timpul. Sunt şi intervenţii speciale pe care le face Duhul Sfânt, dar
călăuzirea se realizează la nivelul minţii, acolo trebuie să se facă lumină în gândirea noastră. De
fapt, Duhul Sfânt nu ne depersonalizează. Când Scriptura spune că noi am murit şi Hristos trăieşte
în noi, nu înseamnă că personalitatea noastră a fost anulată, Duhul Sfânt ne-a evacuat totul din
minte şi El face singur tot ce vrea. Duhul lui Dumnezeu lucrează împreună cu duhul nostru. Noi
rămânem fiinţe independente, iar Duhul Sfânt nu ne va forţa. Noi trebuie să ştim să operăm cu
îndemnurile şi cârmuirea Lui, această realitate fundamentală a vieţii duhovniceşti.
Omul trăieşte sub călăuzirea Duhului, nu pe baza educaţiei, ci prin schimbarea unei
legi de funcţionare a minţii, adică prin schimbarea condiţiilor spirituale. Citim despre legile ce
operează în acest domeniu în Romani 7 şi 8: Pavel vorbeşte mai întîi despre Legea poruncilor:
„Ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească: dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului. Căci
nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc” (7:14-15). Adică eu ştiu că ar fi bine să fac altfel, dar
nu pot - omul nu poate să se schimbe în bine. Explicaţia neascultării este identificată de Pavel tot
printr-o lege, specifică naturii umane decăzute: „Găsesc, deci, în mine legea aceasta: când vreau
să fac binele, răul este lipit de mine. Fiindcă, după omul dinăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu;
dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea şi mă
ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele” (7:21-23). Omul aflat sub incidenţa legii
naturii sale este incapabil să îndeplinească cerinţele Legii divine, chiar dacă este conştient că ea este
perfectă şi că neîndeplinirea ei condamnă la moarte. Situaţia aceasta spirituală este asemănătoare
celei fizice, asemeni unui cancer care pătrunde într-un trup şi celulele încep să se distrugă, până se
va distruge întreg trupul. Ce se întâmplă însă în acel trup când are loc o vindecare miraculoasă?
Ceva de genul acesta se întâmplă în om când vine Duhul lui Dumnezeu în mintea lui. Dacă înainte
era repulsie şi revoltă faţă de poruncile care îi spuneau: să nu furi, să nu minţi şi „gena” aceea
păcătoasă producea celule de noi păcate, iar omul era neputincios, acum s-a shimbat ceva în genele
minţii mele. Duhul Sfânt modifică substanţa spirituală din duhul meu. De aceea eu, când voi auzi
îndemnurile Duhului, în mine voi avea o reacţie normală, de acceptare a cerinţelor Legii sfinte. În
mintea mea s-a întâmplat ceva, drept urmare: „Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt
în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. În
adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii”
(Romani 8:1-2).
De când lucrează în om Legea păcatului şi a morţii? De la căderea în păcat. Este numită
Legea păcatului pentru că ea îl identifică (7:13) şi a morţii pentru că plata păcatului este moartea
(Romani 6:23). Aceasta este condiţia umană, de aceea nici un om nenăscut din nou nu poate să facă
binele, fără să păcătuiască. În aceste condiţii, Duhul lui Dumnezeu ne-a venit în ajutor şi după
naşterea din nou şi instalarea Duhului lui Hristos, care a făcut ispăşirea pentru păcatele noastre, în
guvernarea noastră, putem trăi în alte condiţii, după legea Duhului de viaţă în Hristos Isus, numită
aşa prin prisma lucrării Duhului Sfânt şi a Domnului Hristos. În noua ipostază, lucrurile stau cu
totul altfel: „Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere –
Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul
Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care
trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Romani 8:3-4). Legea
cerea moartea pentru călcarea ei, de aceea Domnul Isus Hristos a murit într-un trup ca al nostru,
pentru ca noi să scăpăm de condamnare, dar şi de efectele Legii păcatului: „Tot astfel, fraţii mei,
prin trupul lui Hristos şi voi aţi murit în ce priveşte Legea, ca să fiţi ai altuia, adică ai Celui ce a
înviat din morţi; şi aceasta, ca să aducem rod pentru Dumnezeu. Căci, când trăiam sub firea
noastră pământească, patimile păcatelor, aţâţate de Lege, lucrau în mădularele noastre şi ne
făceau să aducem roade pentru moarte” (Romani 7:4-5).
Odată trecutul rezolvat, pornim în viaţa de credinţă, sub călăuzirea şi îndemnurile
Duhului şi în condiţia aceasta nimeni nu are voie să spună: Nu pot! Duhul Sfânt nu-i
neputincios. Cine nu poate nu-i născut din nou şi nu are Duhul în el, sau nu vrea să accepte întreg
tratamentul spiritual. „În adevăr, cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, umblă după
lucrurile firii pământeşti; pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului, umblă după lucrurile
Duhului” (Romani 8:5). Duhul Sfânt nu te poate călăuzi dacă nu te rogi, nu citeşti Biblia, nu vii la
biserică. Dacă suntem ocupaţi prea mult cu munca şi / sau în timpul liber ne dedicăm plăcerilor
lumeşti, Duhul Sfânt nu poate să ne conducă. Umblarea după lucrurile Duhului este mediul
favorabil în care putem să-L ascultăm.: „Şi umblarea după lucrurile firii pământeşti, este moarte,
pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace. Fiindcă umblarea după lucrurile firii
pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi
nici nu poate să se supună. Deci, cei ce sunt pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu. Voi însă nu
mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă
n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui. Şi dacă Hristos este în voi, trupul vostru, da, este
supus morţii, din pricina păcatului; dar duhul vostru este viu, din pricina neprihănirii…Aşadar,
fraţilor, noi nu mai datorăm nimic firii pământeşti, ca să trăim după îndemnurile ei. Dacă trăiţi
după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi”
(8:6-13). Toate aceste proceduri duhovniceşti constituie călăuzirea Duhului, de aceea este scris
în concluzie: „Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu”
(8:14).
În Galateni 5, lucrurile sunt prezentate în antiteză. De o parte sunt stările firii, de partea
cealaltă cele ale Duhului şi noi ne putem verifica cum trăim: „Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul şi
nu împliniţi poftele firii pământeşti” (vers. 16). Observaţi harul ce-l avem: superioritatea Duhului în
confruntarea spirituală din interiorul nostru. „Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi
Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce
voiţi” (vers. 17). Deci este o luptă în fiinţa noastră. Omului care a fost beţiv nu-i arde numai gura şi
stomacul după băutură, ci îi arde mintea în momente de ispită. Şi aşa-i cu fiecare viciu. La mincinos
vine diavolul cu ispite şi mintea lui jubilează cu minciuni pe versuri. Poate să spună o mie de şotii şi
de bancuri, dar Duhul îi spune: „Acestea nu zidesc, sunt lipsite de har”. Mai mult, Duhul Sfânt îţi dă
repulsie faţă de ele şi putere să te controlezi. În 2 Corinteni 10:3-5 este scris că avem arme în dotare
ca să biruim: „Măcar că trăim în firea pământească, totuşi nu ne luptăm călăuziţi de firea
pământească. Căci armele cu care ne luptăm noi, nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice,
întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile... Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime,
care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos”.
Deci în mintea noastră decidem ce să facem şi ce să nu facem, chiar dacă uneori poate trebuie să
plângem, să cadem în genunchi, să strigăm, să ne luptăm şi să ne împotrivim până la moarte, pentru
a fi biruitori. În minte năvălesc şuvoaiele păcatului, dar tot de acolo trebuie dat curs râurilor de apă
vie ale Duhului Sfânt (Ioan 7:38-39). Deci nici un păcat nu are voie să ne stăpânească.
În Efeseni 4:17-19 avem caracterizată starea omului firesc sub îndemnul abandonării
acestor stări vinovate, ce aparţin omului vechi: „Iată dar ce vă spun şi mărturisesc eu în Domnul:
să nu mai trăiţi cum trăiesc păgânii, în deşertăciunea gândurilor lor, având mintea întunecată,
fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii
lor. Ei şi-au pierdut orice pic de simţire, s-au dedat la desfrânare şi săvârşesc cu lăcomie orice fel
de necurăţie”. Care este originea acestei decăderi generale? „Deşertăciunea gândurilor” , pentru că
totul pleacă de la minte, de aceea motivaţia este concretă: „Dar voi n-aţi învăţat aşa pe Hristos,
dacă, cel puţin, L-aţi ascultat, şi dacă, potrivit adevărului care este în Isus, aţi fost învăţaţi, cu
privire la felul vostru de viaţă din trecut, să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după
poftele înşelătoare; şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut
după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul” (Efeseni 4:20-24).
El este modelul nostru de viaţă fără păcat, deşi a trăit în aceleaşi ispite ca şi noi. A fost şi El sărac şi
ispitit să cârtească sau să fie prins de lăcomie. A fost şi El supărat de oameni şi ispitit să se mânie,
să facă scandal şi să-i blesteme, dar s-a abţinut şi a învăţat pe alţii să binecuvânteze. Cum a putut să
trăiască fără păcat? A avut Duhul Sfânt în El, dar acelaşi Duh vine şi peste noi.
Uneori ni se pare că standardele divine sunt prea înalte pentru noi, dar ni se cere să le
respectăm pentru că ni se oferă motivaţia şi puterea necesară: „De aceea, lăsaţi-vă de
minciună: «Fiecare dintre voi să spună aproapelui său adevărul», pentru că suntem mădulare unii
altora” (vers. 25). Duhul Sfânt ne va îndemna să spunem numai adevărul sau să tăcem chiar şi într-
un context în care vom fi ispitiţi să minţim ca să scăpăm de o amendă sau să câştigăm ceva. Să
analizăm starea spirituală cu o altă poruncă pe care îndemnul Duhului ne va ajuta să nu o călcăm,
dimpotrivă, să acţionăm prin roada Duhului: „Cine fura, să nu mai fure; ci mai degrabă să lucreze
cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă ce să dea celui lipsit” (vers. 28). Dacă Duhul lui Dumnezeu a
dat Legea şi ea este duhovnicească, acelaşi Duh al lui Dumnezeu instalează în minte un program de
detectare ca un antivirus care depistează imediat apropierea provocării la păcat.
Urmează în cercetare un domeniu mult mai greu de controlat: „Nici un cuvânt stricat să nu
vă iasă din gură; ci unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie, ca să dea har celor ce-l aud ” (vers.
29). Şi în vorbire se poate omul controla, căci toate vorbele trec pe la biroul minţii. A pus Duhul
Sfânt aviz pe ele? Iată cât de atenţi ar trebui să fim: „Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui
Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (vers. 30). De ce se întristează
Duhul Sfânt? Pentru că ne-a oferit asistenţa necesară şi n-am fost ascultători de îndemnul Lui.
Versetul 31 este şi mai profund - iată până unde merge călăuzirea Duhul Sfânt: „Orice amărăciune,
orice iuţime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate să piară din mijlocul
vostru”. Să le luăm pe rând: Orice amărăciune - câte vorbe şi lucruri nu pot să nască amărăciune.
Chiar şi de la adunare poţi să te întorci amărât, dacă ceva nu a fost cum ai vrut, cu atât mai mult din
activităţile cotidiene într-o lume plină de răutate. Duhul Sfânt însă te ajută în momentele de
provocare şi-ţi dă pace. Orice iuţime – în mod deosebit la cei care sunt mai colerici, este o problemă
să aştepte până vorbesc sau lucrează cei mai înceţi sau bătrânii, dar Duhul Sfânt ne învaţă blândeţea,
una din roadele Lui şi prin înţelepciunea care vine de sus şi care este paşnică, înţelegem că oamenii
sunt diferiţi. Orice mânie - dacă ar fi să dăm o probă, cine s-a mâniat astăzi să plece primul, apoi să
plece cei ce s-au mâniat ieri, după ei să se retragă cei ce s-au mâniat alaltăieri. Oare câte zile ar
trebui să amintim în urmă până pleacă sau rămâne ultimul? Dar Duhul Sfânt despre mânie nu ne-a
sesizat? Ba da, căci El ştie că răzbunarea este a Domnului. Orice strigare - de regulă omul nu strigă
decât dacă duhul îi este întărâtat; dar Duhul Sfânt vrea să se odihnească peste noi şi în momentele
cele mai critice. Orice clevetire – forme de distrugere a relaţiilor şi a imaginii oamenilor, pe care
Duhul Sfânt le va îndepărta prin folosirea unui limbaj al dragostei şi prin amintirea minunilor Lui.
În loc de Orice fel de răutate (de fapt unde este limita între bunătate şi răutate?) Duhul va aduce cu
siguranţă bunătate şi facere de bine. Lista faptelor de nesubordonare în faţa Duhului Sfânt se încheie
cu menţiunea categorică: „să piară din mijlocul vostru”.
Textul biblic continuă cu prezentarea alternativelor sfinte la toate provocările firii păcătoase:
„Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe
voi în Hristos” (vers. 32). Diferenţa de trăire dintre cei fireşti şi cei duhovniceşti se va vedea în ziua
pronunţării sentinţelor eterne diferite, fapt pentru care noi ne judecăm acum şi ascultăm de
îndemnurile Duhului Sfânt: „Şi ce roade aduceaţi atunci? Roade, de care acum vă este ruşine:
pentru că sfârşitul acestor lucruri este moartea. Dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-
aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit: viaţa veşnică” (Romani 6:21-
22).
O întâmplare reprezentativă a avut loc după abolirea sclaviei în SUA, când un vechi stăpân a
văzut pe unul din foştii servitori şi a spus din obişnuinţă: „John, ia valiza!” Negrul s-a aplecat din
reflex, dar apoi şi-a amintit că nu mai are obligaţia aceasta şi l-a privit cu indiferenţă pe fostul său
stăpân. La fel trebuie să ştim că diavolul nu este şeful nostru, căci prin Duhul noi am devenit liberi.
Totuşi, cei care înţeleg desăvârşirea lui Dumnezeu sunt din dragoste robi ai Lui, ascultându-L.
Acesta-i rodul şi dovada maturităţii, ce ne conduce spre viaţa veşnică, potrivit promisiunii
Domnului Hristos: „Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele
Meu, vă va învăţa toate lucrurile şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu” (Ioan 14:26). Duhul
Sfânt se ocupă de educaţia noastră şi ferice de noi dacă-L ascultăm! El ne învaţă şi prin călăuzire,
iar în domeniile în care încă suntem deficitari, mijloceşte după voia lui Dumnezeu. „Duhul ne ajută
în slăbiciunea noastră: căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar însuşi Duhul mijloceşte pentru
noi cu suspine negrăite” (Romani 8:26)
Omul poate beneficia de harul călăuzirii sau îl poate respinge, caz în care, prin hulă
(păcat cu voie) cel convertit pierde posibilitatea mântuirii. În Vechiul Testament şi Noul
Testament păcatul cu voia a fost încadrat separat de orice păcat fără voie. Ce este de fapt păcatul cu
voia? Hula împotriva Duhului Sfânt, prin faptul că Duhul Sfânt este Cel care se luptă o viaţă
întreagă în mintea omului pentru îndepărtarea păcatului şi înnoirea fiinţei create după chipul lui
Dumnezeu. Dar dacă nu vrea şi dispreţuieşte prin refuz sistematic îndemnurile Duhului, nu mai are
nicio altă posibilitate de recuperare din moarte. Duhul Sfânt nu se va lupta la nesfârşit cu omul.
Abandonarea omului începe prin întristarea Duhului (Efeseni 4:30) şi sfârşeşte prin a-i deveni
duşman (Isaia 63:10). Duhul Sfânt ne poate ajuta în orice luptă spirituală, dar dacă nu-l ascultăm în
vremea de har, vom fi respinşi de „Duhul harului”. Despre astfel de oameni vorbea Ştefan în
predica sa: „Oameni tari la cerbice, netăiaţi împrejur cu inima şi cu urechile! Voi totdeauna vă
împotriviţi Duhului Sfânt. Cum au făcut părinţii voştri, aşa faceţi şi voi” (Fapte 7:51). Acesta-i
păcatul cel grav şi veşnic (Marcu 3:28-29). Apostolul Pavel lansează o avertizare referitoare la
pierderea relaţiei mântuitoare cu Duhul Sfânt: „Nu stingeţi Duhul!” (1 Tesaloniceni 5:19). Acest foc
sacru arde toate legăturile păcatului şi ne păstrează într-o formă incandescentă, bună pentru slujbele
sfinte, de aceea suntem îndemnaţi: „..să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu
inimile stropite şi curăţite de un cuget rău şi cu trupul spălat cu o apă curată” (Evrei 10:22).
E foarte trist însă că în vremea noastră se optează tot mai mult pentru o pocăinţă negociată,
în care omul face ce-i place, ca pe vremea când nu erau judecători în Israel – o imagine a refuzului
de a ne lăsa guvernaţi de Duhul Sfânt. Dar ne înşelăm crezând că se ajunge în rai, cu jumătăţi de
măsură, pe când textul din Evrei 10 continuă cu o determinare la o angajare totală: „Să ţinem fără
şovăire la mărturisirea nădejdii noastre, căci credincios este Cel ce a făcut făgăduinţa. Să veghem
unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune. Să nu părăsim adunarea
noastră, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii şi cu atât mai mult, cu cât vedeţi că
ziua se apropie” (vers. 23-25). Vedem de aici că Duhul Sfânt se ocupă foarte mult de noi şi prin
colectivitatea frăţească, dar dacă respingem toate eforturile Lui directe şi indirecte suntem
atenţionaţi cu un ultimatum înfiorător în versetele 26-27 - „Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce
am primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare
înfricoşată a judecăţii, şi văpaia unui foc, care va mistui pe cei răzvrătiţi”. În versetele 28-29 se
face legătura cu situaţia păcatului cu voia din vechiul legământ (Numeri 15): „Cine a călcat Legea
lui Moise, este omorât fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori. Cu cât mai aspră pedeapsă
credeţi că va lua cel ce va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele
legământului, cu care a fost sfinţit, şi va batjocori pe Duhul harului?” Dacă Legea avea cerinţe ce
trebuiau respectate, cu atât mai mult asistenţa permanentă a Duhului, în cadrul trupului lui Hristos,
condamnă pe cel ce nu acceptă noua natură sfântă să se manifeste în acord cu armonia divină.
Duhul Sfânt nu te poate ajuta dacă stai cu orele la televizor sau la fleacuri cu vecinii, dar dacă-L
ascultăm, El are pentru noi întotdeauna o soluţie de ieşire din criză (Matei 10:19-20).

ÎNCHEIERE

Naşterea şi botezul în Duhul Sfant sunt necesare spălării şi umplerii fiinţei înnoite, care
înainte fusese plină de păcat. Lucrările Duhului au un scop nobil, pentru care un părinte spiritual
se ruga cu ardoare: „şi-L rog ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere,
prin Duhul Lui, în omul dinăuntru, aşa încît Hristos să locuiască în inimile voastre...” (Efeseni
3:16-17).. Tot în aceeaşi epistolă, el le spunea credincioşilor: „ De aceea nu fiţi nepricepuţi, ci
înţelegeţi care este voia Domnului. Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă,
fiţi plini de Duh” (Efeseni 5:17-18). Duhul este o putere creatoare de viaţă şi este Sfânt, ceea ce
atestă natura noii vieţi. Sfinţirea atribuită prin ispăşirea care a produs curăţirea, trebuie păstrată prin
împărtăşire, ceea ce solicită colaborarea noastră, în ascultarea de Duhul, care ne călăuzeşte în
împlinirea voii lui Dumnezeu, căci „... cei ce au fost sfinţiţi în Hristos Isus, (sunt) chemaţi să fie
sfinţi” (1 Corinteni 1:2) „în toată purtarea” (1 Petru 1:15). Unii credincioşi se aşteaptă la un miracol
definitiv şi irevocabil prin naşterea din nou, dar oricât de autentică şi profundă ar fi ea, se poate
întâmpla, ca prin necontinuarea procesului de creştere spirituală - o lucrare a Duhului Sfânt la nivel
de individ, să se asiste la ceea ce s-a întâmplat cu unii din ucenicii apostolului Pavel, cărora le-a
scris: „O, galateni nechibzuiţi! ...După ce aţi început prin Duhul, vreţi acum să sfârşiţi prin firea
pământească?” (Galateni 3:1-3), deşi Duhul a făcut minuni prin ei (v. 5). Apostolul le-a scris:
„Copilaşii mei, pentru care iarăşi simt durerile naşterii, până ce va lua Hristos chip în voi!”
(Galateni 4:19). Cazul nu a fost izolat, căci în Ahaia lucrurile stăteau la fel de slab; copii ai căror
părinte era acelaşi mare apostol Pavel, erau retardaţi spiritual – oameni fireşti, deşi primiseră Duhul
şi chiar aveau unele din manifestările supranaturale.
Iată de ce primele două fenomene spirituale studiate: naşterea din Duh şi botezul /
umplerea cu Duhul îşi păstrează valabilitatea prin călăuzirea Duhului – o lucrare necesară
dezvoltării / creşterii / desăvârşirii fiilor lui Dumnezeu. „Căci Domnul este Duhul; şi unde este
Duhul Domnului... Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem
schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Corinteni 3:18).
În concluzie, putem afirma că Duhul realizează din fiinţa decăzută a omului un templu
sacru, readucându-l în comuniunea închinării din cer. Mai întîi îl sfinţeşte prin curăţire şi, îl
zideşte, ceea ce se realizează prin naşterea din Duhul. Apoi se instalează în noua reşedinţă, de
drept prin ispăşire şi de fapt prin botezul în / cu Duhul – fapt evidenţiat printr-o lucrare
supranaturală, ca în cazul finalităţii sanctuarului din pustie: „Ei au adus înaintea cortului
întâlnirii tot ce poruncise Moise; şi toată adunarea s-a apropiat, şi a stat înaintea Domnului. Moise
a zis: «Să faceţi ce a poruncit Domnul; şi vi se va arăta slava Domnului»...Aaron şi-a ridicat
mâinile spre popor şi l-a binecuvântat. Apoi, după ce a adus jertfa de ispăşire, arderea de tot şi
jertfa de mulţumire, s-a pogorât. Moise şi Aaron au intrat în Cortul Întâlnirii. Când au ieşit din el,
au binecuvântat poporul. Şi slava Domnului s-a arătat întregului popor. Un foc a ieşit dinaintea
Domnului şi a mistuit pe altar arderea-de-tot şi grăsimile. Tot poporul a văzut lucrul acesta; au
scos strigăte de bucurie şi s-au aruncat cu faţa la pământ” (Levitic 9:5-24). Prezenţa vizibilă a
puterii divine s-a repetat la inaugurarea Templului (2 Cronici 5:14). „Cum n-ar fi cu slavă mai
degrabă slujba Duhului?” (2 Corinteni 3:8). În acest context călăuzirea este simbolizată prin
păstrarea slujitorilor Templului înaintea Domnului şi jertfa zilnică, ca apoi să se poată efectua
toată slujirea pentru care au fost chemaţi în folosul poporului care trebuia să devină un neam
de preoţi. Această lucrare face obiectul lecţiilor ce urmează.
SLUJIREA PRIN DUHUL - DARURILE DUHULUI SFÂNT

INTRODUCERE

1. Darurile Duhului se primesc prin voia şi puterea Duhului dar se „receptează” prin dedicare şi
consacrare (Evrei 2:4; Luca 4:18-19; 1 Corinteni 12:8-12; Romani 11:29; 12:1-3; Fapte 13:1-3;
Matei 9:37; 1 Petru 4:10-11)
2. Darurile (aptitudinile) se dezvoltă prin utilizare permanentă, în măsura ofertei divine (1 Samuel
4:1; 2 Timotei 1:6; 1 Corinteni 14:1,12; Evrei 5:13-14; Romani 12:3b)
3. Darurile se intrebuinţează după principii (rânduieli, reguli) în scopul zidirii (edificării) adunării (1
Corinteni 14:20, 26, 33, 40), desavârşirii sfinţilor (Efeseni 4:11-16). În acest scop primează
utilitatea şi valoarea, sub coordonarea înţelepciunii (1 Corinteni 14: 4-9, 29), iar dragostea reglează
totul în slujire (1 Corinteni 14:27-31; 13:1-13)
4. Există tendinţe negative, ce trebuie evitate, căci împiedică slujirea (Matei 20:28; 1 Petru 4:11b),
prin autoexcludere (1 Corinteni 12:15-18), sau excludere forţată (1 Corinteni 12:19-22)

I. DARUL AJUTORĂRII / SLUJIRII1


A. Prezentare (Matei 4:11; Evrei 1:14)
1. Diakonos - slujitor; diakonia - un serviciu, o lucrare de slujire, îngrijire; antilepsis - a ajuta, a
asista pe altul care este în nevoie (Romani 12:7; I Corinteni 12:28)
2. Orice comunitate locală are nevoie de lucrători diakonos, bărbaţi sau femei care văd şi rezolvă
nevoile fizice ale colectivitatii (Fapte. 6:1-3; Luca 8:1-3; Filipeni 2:25)
3. Diakonos se evidenţiază dintre mulţimea de slujitori ce acţionează la nivel de familie şi
colectivitate (1 Timotei 5:4, 16, 1 Corinteni12:28; Romani 12:13, 15)
B. Exemple (Marcu 10:45)
1. Ioan Marcu – un diakonos al lui Pavel şi Barnaba (Fapte 13:5; 15:37-39; 2 Timotei 4:11)
2. Tabita – o femeie cu multe fapte bune (Fapte 9:36-39)
3. Fivi – o „diaconiţă a Bisericii din Chencrea” (Romani 16:1)

II. DARUL ÎNVĂŢĂRII


A. Prezentare (Luca 6:40)
1. Didaskalia - învaţătură, instruire, doctrină (Romani 12:7; Efeseni 4:11)
2. Învăţătorii se formează numai prin învăţătură - model Timotei (2 Timotei 1:5; 3:10-17; Fapte 16:
1-3; Filipeni 2:20-23; 1 Timotei 4:11-16)
3. Fiecare adunare trebuie să promoveze mulţi învăţători maturi (Fapte 11: 26; 13:1-2; Iacov 3:1; Tit
1:11; Evrei 5:12; 1 Timotei 6:3; Tit 2: 1-8; 2 Petru 2:1)
B. Exemple (Daniel 12:3)
1. Pavel - un apostol cu darul învăţării (Fapte 18:11; 19:9; 20:20; Galateni 1; 2)
2. Apolo – un învăţător bine instruit (Fapte 18:24-26)

III. DARUL ÎNDEMNĂRII / ÎNCURAJĂRII


A. Prezentare (serviciu intervenţii – întreţinere - Psalmul 138:3)
1. Paraklesis; parakaleo - a mângâia, a consola, a îndemna (Romani 12:8)
2. Rolul echipei secunde (a II- a) pentru cei în creştere sau loviţi (1 Tesaloniceni 3:2; Romani 1:12;
Fapte 2:40)
3. Necesitatea sprijinirii tuturor (Iosua 1:7-9;1 Timotei 6:17-18; 2 Cronici 35:2; Evrei 10:24-25)
4. Prin învăţare se introduce, se începe, iar prin îndemnare se păstrează, se reface, se reîncepe, se
sporeşte şi se creşte (Romani 12:1; 1 Tesaloniceni 4:1,10; 5:14; 1 Timotei 4:13; 6:13)
1
Clasificarea darurilor spirituale cuprinde listele pauline din Romani 12 şi 1 Corinteni 12.
B. Exemple
1. Barnaba - „fiul mângâierii” (Fapte 4:36; 11:23; 13:43;14:22)
2. Iuda şi Sila – proroci cu darul îndemnării (Fapte 15:31-32)

IV. DARUL DĂRNICIEI


A. Prezentare (Matei 10:42; 25:31-46)
1. Metadidomi - a da, a împărţi, a împărtăşi
2. Dărnicia este un dar (ca altele) prin care se acumulează înţelept şi se oferă cu pasiune (1 Timotei
6:18; Matei 19:21; 1 Cronici 29 2-17; Exodul 25:2; 35:2,21)
3. Darnicia se raportează la nevoile existente: asigură suportul material al Bisericii şi întăreşte
relaţiile din adunare (Luca 7: 4-5; 2 Regi 4: 8-10; Deuteronomul. 16:13-14)
B. Exemple
1. Bogatii evrei – a da cu inimă bună (2 Samuel 17:28-29; 19:31-32); Tiba - a da cu interes (2
Samuel 16:2-4); Nabal - a nu da (1 Samuel 25:8-11)
2. Săracii macedonieni – a da din ce ai (2 Corinteni 8; 9; Filipeni 4:10-19)

V. DARUL CÂRMUIRILOR
A. Prezentare (1 Tesaloniceni 5:12)
1. Kubernesis - administrare, guvernare, a direcţiona, a cârmui; prohistemi - a conduce, a sta
înainte, a prezida, a menţine (Romani 12:8; 1 Corinteni 12:28)
2. Cel ce conduce trebuie să fie sub controlul Duhului lui Dumnezeu şi să acţioneze pe baza
principiilor de sfinţenie (Psalmul 78:72; Eclesiastul 5:8; Isaia 32:1; Luca 7:8; Marcu 10:42-45;
Romani 15: 15-16)
3. Darul conducerii cuprinde un segment de lucrare care cere colaborare cu restul lucrării (Romani
15: 20-21; Galateni 2:1-10; Proverbe 8:15-16; Luca 7:1-10)
B. Exemple
1. V T: prezidarea adunării (Numeri 27:15-20), conducerea lucrărilor de construcţie (Exodul 38:21;
Numeri 4:28-33; Exodul 34:30-35); conducerea diferitelor forme de slujire de la Templul Domnului
(1 Cronici 15:22; Neemia 12:8)
2. N T: presbiteri – cârmuitori spirituali; diaconi – cârmuitori administratori (Fapte. 13:2; 6:1-6;
Romani 15:18; 1 Corinteni 15:10; 14:23; 15:4; Galateni 1:1; 1 Timotei 3:4-5, 12; 5:17; Tit 1:5-11; 1
Petru 5:1)

VI. DARUL MILOSTENIEI (toată lucrarea de mântuire se datorează milei lui Dumnezeu
- Romani 9:15-18;11: 32), iar păcătosul este marcat de dorinţa de a primi mila - Psalmul 31:9; 51:1)
A. Prezentare
1. Eleeo - a avea milă, compasiune, a acorda ajutor pentru consecinţele păcatului (Romani 12:8)
2. Cei milostivi înţeleg realitatea omenirii păcătoase şi acţionează cu scopul salvării ei, dacă sunt
acceptaţi (2 Cronici 30:7-8; Luca 15:20; Iuda 1:23; Iacov 5:20; Iona 4:2-11)
3. Pe lângă mila mântuitoare ei pot oferi şi grija pentru celelalte nevoi (Mica 6:8; Iov 19:21;
Proverbe 14:21, 31; Iacov 2:13-16; Psalmul119:13; Daniel 4:27)
B. Exemple
1. Domnul Hristos - marele evanghelist şi vindecător (Marcu 6:34; Evrei 4:15-16; Matei 12:7;
14:14; 20:34)
2. Stăpânul robului nemilostiv – iertarea unei datorii uriaşe, din milă (Matei 18:27-33)

VII. DARUL PROROCIEI


A. Prezentare
1. Propheteia - a prezenta gândul şi sfatul lui Dumnezeu
2. Descoperirile proorocilor se fac pe baza atotcunoaşterii Duhului lui Dumnezeu şi se prezintă sub
diferite forme: cuvinte rostite, viziuni - vedenii, semne, cu scopul zidirii spirituale (Galateni 2:1-2;
Numeri 24:15-24; 2 Petru 1:21; 1 Corinteni 14:3-4; 24-25, 1 Timotei 1:18;4:14; Amos 3:7)
3. Toate prorociile trebuie verificate cu Biblia, căci trebuie să fie în concordanţă cu planul lui
Dumnezeu (Fapte 9:10-16; Deuteronom 18:21-22; Ieremia 25:32; 1 Corinteni 14:29, 32; 1
Tesaloniceni 5:21; Isaia 44:25-26).
B. Exemple (Psalmul 74:9)
1. Agab, Iuda si Sila – proroci ai bisericii din Ierusalim care au slujit şi în bisericile din alte localităţi
(Fapte 11:27-28; 21:10-11; 15:32)
2. Fetele lui Filip – prorociţe din Cezarea (Fapte 21:9)

VIII. DARUL ÎNŢELEPCIUNII


A. Prezentare
1. Sophia – înţelepciune (1 Corinteni 12:8)
2. Cuvintele (segmentele) de înţelepciune sunt diferite de înzestrări naturale şi lumina generală a
credinciosului, fiind taine (Iacov 3:10-17; Matei 10:19-20; 1 Regi 3:12; 3:28; 4:30-34, 10:4; Daniel
1:17; 2:19; 5:11-12)
3. Cuvintele de înţelepciune de regulă se asociază cu alte daruri sau slujbe (Fapte 6:10; Efeseni 3:8-
11; 1 Corinteni 2:10-13)
B. Exemple
1. Iosif – Ţafnat Paeneah – „descoperitor de taine” (Geneza 41:16-39)
2. Beţaleel – „invenţii sfinte” (Exodul 35-36)
3. Ezra – un om între Moise şi Pavel (Ezra 7)
4. Pavel – completarea revelaţiei (Romani 11:25,33; 1 Corinteni 15 51-58; Efeseni 3:3-4; 2 Petru
3:15-16)

IX. DARUL CUNOŞTINŢEI


A. Prezentare
1. Gnosis - a căuta să cunoşti, a cerceta, a investiga (1 Corinteni 12:8)
2. Descoperirile de cunostinţă se asociază cu darul profetic, dar sunt concrete şi folosesc unui scop
imediat sau concret (Matei 9:4; 12:25; Luca 9: 46-47)
3. „Cuvintele” de cunoştintă uşurează munca lucrătorului creştin şi dovedesc puterea şi scopul lui
Dumnezeu în contracararea lucrărilor diavolului (Mica 5:8; Ioan 2:25; 1 Corinteni14:6-7)
B. Exemple
1. Elisei – cunoaşterea evenimentelor în timp şi spaţiu (2 Regi 2:5; 4:27; 6:9)
2. Daniel - înţelepciune, cunoaştere, profeţie (Daniel 2:19-23)
3. Petru -. descoperirea unui păcat ascuns (Fapte 5:1-11)

X. DARUL CREDINŢEI
A. Prezentare
1. Pistis - cunoaştere, încuviinţare, încredere în adevăruri divine (1 Corinteni 12:9)
2. Darul credinţei are la bază Cuvântul lui Dumnezeu ca şi în cazul credinţei mântuitoare, dar
priveşte lucrări specifice (Evrei 11:1; Daniel 3:17, 28; Matei 14:24-27; 19:26; Iov 42:2)
3. Darul credinţei se asociază (lucrează) de regulă cu alte daruri (Marcu 16:17,18; Ioan 14:12;
Marcu 9:23; Evrei 11:33-40)
B. Exemple
1. Avraam – părintele celor credincioşi (Evrei 11:12, 17, 19; Ioan 8:56)
2. Moise – credinţa minunilor prezente şi a răsplătirii viitoare (Evrei 11:27-29)
3. Ilie – cuvintele de autoritate ale credinţei (1 Regi 17:1,13:21-24;18:41-46; Iacov 5:17-18)
4. Ştefan - credinţa asociată cu minunile ( Fapte 6:5,8)
5. Pavel – semnele credinţei şi ale apostoliei (Fapte 14:9; 20:10; 27:23-25)

XI. DARUL MINUNILOR


A. Prezentare
1. Dunamis - putere inerentă, a fi capabil, în stare (1 Corinteni 12:10, 28)
2. Minunile dumnezeieşti sunt o necesitate de autentificare cu efect mântuitor, de slavă pentru
Dumnezeu (Ioan 3:2; 4:48; 10:25,37-38; Daniel 4:2-3; Evrei 2:3-4; 1 Corinteni 1:22; Matei 11:20-
23)
3. Minunile malefice se produc pe fond de fărădelege, iar scopul lor poate fi înşelarea celor
necredincioşi (Matei 7:22; 24:24; 2 Tesaloniceni 2:9-17; Apocalipsa 13:12-15; Fapte 8 - Simon)
B. Exemple
1. Moise – minuni unice (Exodul 7-11; Deuteronom 34:11-12)
2. Elisei – profetul minunilor (2 Regi 2-6)
3. Petru şi Pavel– apostoli cu darul minunilor (Fapte 5:12; 9:42; 13:8-11, 19:11; Romani 15:19)
4. Ştefan şi Filip – alţi slujitori din Biserica de la Ierusalim cu darul minunilor (Fapte 6:8:6-8:13)

XII. DARUL TĂMĂDUIRILOR


A. Prezentare
1. Iama - vindecare, a face întreg (1 Corinteni 12:9, 28)
2. Vindecarea este un aspect însoţitor iertării (reabilitării duhului), realizat în virtutea jertfei
Mântuitorului şi slava lui Dumnezeu (Isaia 53:4; Matei 8:17; Marcu 2:5-12; Ioan 6:2)
3. Metodele vindecării supranaturale sunt: cuvântul credinţei, punerea mâinilor, ungerea cu
untdelemn şi alte atingeri, toate pe fond de pocăinţă (Exodul 15:26; Luca 5:17; 6:19; Ioan 5:8,14;
9:6-11; Marcu 16:17-18)
4. Darul tămăduirilor nu anulează activitatea şi alimentaţia naturală, nici practicile medicale naturale
sau chirurgicale, numai practicile cu conţinut „bioenergetic” şi de factură spiritistă (Coloseni 4:14, 1
Timotei 5:23)
B. Exemple
1. Isus Hristos – marele medic (Matei 4:23-24; 9:35;12:13)
2. Petru şi Pavel – asocierea minunilor şi tămăduirilor (Fapte 3:6; 9:33-34; 14:10; 19:11-12; 28:8-
9)

XIII. DARUL DEOSEBIRII DUHURILOR


A. Prezentare
1. Diakrisis - a separa pe unul de altul, a distinge (1 Corinteni 12:10)
2. Darul deosebirii duhurilor este foarte necesar datorită influenţei şi amăgirilor demonice precum şi
amestecului filozofic uman (Matei 7:15; 16:14-23; Iov 26:4; 1:6; 4:15-19; 1 Timotei 4:1; Iuda 1:10-
13, 19-20) Există hristoşi falşi (Matei 24:24); apostoli mincinoşi (2 Corinteni 11:13); proroci
mincinoşi (2 Petru 2:1); evanghelişti mincinoşi (Galateni 1:6-7); păstori „răpitori” (Fapte 20:29-
30); învăţători mincinoşi (2 Petru 2:1)
3. Deosebirea duhurilor se asociază cu eliberarea de duhuri rele, cu autoritatea Duhului (Matei
12:22-29; 17:15-21; Luca 11:17; 1 Ioan 4:1-6 - regula deosebirii duhurilor, fără dar)
B. Exemple
1. Mica – un profet ce vedea în lumea spirituală (1 Regi 22:19-25)
2. Isus Hristos - identificare şi autoritate în lumea spiritelor (Marcu 3:11-12; 5:8-9; 9:25; Luca
9:51-53)
3. Petru – cenzura lucrătorilor Satanei (Fapte 8:21-23)
4. Pavel – capacitatea de îndepărtare a obstacolelor demonice ( Fapte 13:8-11; 16:16-18);

XIV. DARUL LIMBILOR


A. Prezentare
1. Glossa - limbă, limbaj (1 Corinteni 12:10, 28)
2. Vorbirea în limbi este un semn supranatural cu utilitate în zidirea credincioşilor (Fapte 2:8; 10:44-
46; 1Cor.14:21-22, 2, 39)
3. Vorbirea în limbi în plen necesită tălmăcirea limbilor (1 Corinteni 14:4-20, 27-28)
B. Exemple
1. Cei 120 din Ziua Cincizecimii – coborârea Duhului Sfânt (Fapte 2:4,6,8,11)
2. Casa şi prietenii lui Corneliu – reeditarea cazului din Ierusalim - Cincizecime (Fapte10:44-45)
3. Ucenicii din Efes – o nouă experienţă spirituală (Fapte 19:6)

XV. DARUL INTERPRETĂRII LIMBILOR


A. Prezentare
1. Hermenia – interpretare (1 Corinteni 12:10, 30)
2. Interpretarea dă valoare profetică vorbirii în alte limbi, fiind un dar complementar (1 Corinteni
14:4-10, 26-27)
3. Interpretarea este un dar ce trebuie cerut / primit tocmai pentru complementaritatea sa (1
Corinteni 14:12-13, 28)
B. Exemple (menţionarea folosirii darului şi imposibilitatea utilităţii singulare a vorbirii în limbi
certifică exemple necunoscute - 1 Corinteni 12:10, 13)

CONCLUZII. ÎNCHEIERE
1. Toată lucrarea (opera), divină se realizează prin Duhul (Luca 4:18-19; Evrei 2:4; Romani 8:1-27;
12:4-6)
2. Răsplătirea fiecăruia în Împătăţia eternă va fi după slujirea efectuată, potrivit abilităţilor primite
prin Duhul (Luca 19:15-26; 1 Corinteni 3:10-15)
INTRODUCERE

În această lecţie introductivă şi generală, vom observa felul în care Duhul Sfânt lucrează
prin darurile Sale. Activitatea Bisericii – lucrarea mântuirii, nu se poate face doar cu resurse umane,
pentru că este o lucrare supranaturală. Este nevoie ca Duhul Sfânt să convingă oamenii şi să dea
dovada că această lucrare este opera lui Dumnezeu. Dacă totul ar fi de factură omenească, s-ar
stinge, vorba lui Gamaliel, dar dacă este de la Dumnezeu trebuie să se vadă. Noul Testament ne
oferă câteva imagini, realităţi din Biserica Primară, felul cum au evoluat lucrurile în primele
decenii: „..în timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri şi felurite minuni, şi cu
darurile Duhului Sfânt, împărţite după voia Sa!” (Evrei 2:4: Biblia conţine şi învăţături despre
perspectiva şi felul în care Duhul Sfânt lucrează prin darurile Sale supranaturale. El operează cu ele
şi după cum şi Domnul Isus a avut nevoie de împuternicirea Sfântului Duh, pentru toate lucrările
care L-au dovedit a fi de la Dumnezeu, aşa are nevoie şi Biserica. El spunea în sinagoga din Nazaret
reluând profeţia lui Isaia: „Duhul Domnului este peste Mine...” (Luca 14:18), după care enumeră
lucrările ce urma să le facă. El Şi-a împuternicit ucenicii să facă aceleaşi lucrări, fapt ce i-a mirat,
văzând puterea cu care au fost înzestraţi. În aceste condiţii, avem biruinţă prin puterea lui
Dumnezeu, care este net superioară oricăror forţe oculte care lucrează în lume.
Darurile supranaturale spirituale se primesc prin voia şi puterea Duhului Sfânt. El
oferă daruri şi coordonează lucrurile Bisericii, prin mandatul primit din partea lui Dumnezeu
Tatăl. În consecinţă scria apostolul Pavel: „Prin harul, care mi-a fost dat, eu spun fiecăruia dintre
voi, să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine; ci să aibă simţiri cumpătate despre
sine, potrivit cu măsura de credinţă, pe care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia” (Romani 12:3). Deci
Dumnezeu a stabilit măsura, slujba şi chemarea fiecăruia, El este cel ce cheamă, ce distribuie
darurile şi n-ar fi corect ca cineva să pretindă altceva. Când fiii lui Zebedei şi mama lor au cerut să
stea unul la dreapta şi altul la stânga Lui în Împărăţia viitoare, Domnul Isus le-a spus că lucrurile
sunt decise de Tatăl. Răsplătirile din Paradis sunt determinate de lucrarea de pe pământ a fiecărui
credincios, dar Duhul decide ce să lucreze fiecare: „De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să
vorbească despre înţelepciune; altuia, să vorbească despre cunoştinţă, datorită aceluiaşi Duh;
altuia credinţa, prin acelaşi Duh; altuia, darul tămăduirilor, prin acelaşi Duh; altuia, puterea să
facă minuni; altuia, prorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; şi altuia,
tălmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte,
cum voieşte. Căci, după cum trupul este unul şi are multe mădulare şi după cum toate mădularele
trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, – tot aşa este şi Hristos” (1 Corinteni 12:8-
12). Observaţi cum se fac referiri repetate la competenţa Duhului, în distribuirea darurilor.
Poate, în nepriceperea noastră, ne luăm îndrăzneala să spunem: „Doamne dă-mi darul
minunilor”. Îmi amintesc de un tânăr care se ruga: „Doamne, dă-mi darul tămăduirilor”. El era
râvnitor, văzând lipsa acestui dar, iar Domnul i-a vorbit, explicându-i într-un mesaj profetic despre
greutăţile purtării unui dar şi problemele ce vor apărea în viaţa lui. De atunci au trecut peste
douăzeci de ani şi cei care am cunoscut situaţii de-a lungul anilor, am putut vedea justeţea deciziei
divine de a nu-i oferi acest dar. S-ar putea să vă gândiţi la unele situaţii în care cineva a avut un dar
sau altul şi s-a pierdut. Este scris de asemenea că lui Dumnezeu nu-i pare rău de darurile date şi de
chemarea făcută şi dacă cineva nu-i credincios, totul se pierde (Romani 11:29). Duhul Sfânt împarte
cui vrea, dar nu este nedrept. Dumnezeu ştie cum să împartă. Noi, ca părinţi, când împărţim lucrări
la copii, ne uităm la puterile fiecăruia, nu numai la nevoi, dar Dumnezeu, care este un stăpân
atotputernic şi înţelept, nu are dreptul să facă aşa cum vrea. Adonia, fiul lui David, care pretindea
titlul de monarh, a recunoscut, în final, că Domnul repartizase tronul lui Solomon, aşa cum a înţeles
şi tatăl său David, ca venind prin alegerea divină. Noi poate am fi ales pe altul, dar ne-am fi putut
înşela ca Samuel în faţa fiilor lui Isai. Deci Dumnezeu ştie ce face şi, cum zice El, aşa rămâne,
degeaba am mai vrea noi într-un fel sau altul să modificăm repartiţiile. Iată un exemplu din perioada
Bisericii primare: „Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: «Puneţi-Mi deoparte
pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat»” (Fapte 13:2). Misiunea ce a urmat a
dovedit că Duhul Sfânt ştie ce are de făcut şi ce face, face bine.
Felul acesta de a lucra al Duhului Sfânt nu trebuie să ne arunce într-o expectativă pasivă.
Partea noastră este o deschidere permanentă spre Dumnezeu. Darurile nu le primesc oamenii care
nu vor să lucreze, care şi dacă le-au primit, ca şi cel cu un talant, nu lucrează. Domnul i-a chemat în
slujire pe cei din Antiohia, „pe când slujeau Domnului şi posteau”, căci darurile se primesc prin
consacrare. Cine este gata spune: „Iată-mă, trimite-mă!”, dacă este curat la suflet are toate şansele
să fie învrednicit cu o lucrare sfântă. Să fie o realitate cântarea: „Sunt aici, la dispoziţia Ta”.
Dumnezeu văzându-ne disponibili, sinceri, va fi grabnic să ne împartă darurile Sale. Domnul
spunea: „Mare este secerişul, dar puţini sunt lucrătorii!” (Matei 9:37). Adică ar fi greşit să-I
spunem lui Dumnezeu: Doamne, de ce nu disloci mai multe forţe, de ce nu ai mai mulţi trimişi?
Dumnezeu ne-ar răspunde: Eu aş trimite, dar pe cine? Şi iarăşi ajungem la ideea aceasta: „Iată-mă,
trimite-mă!”.
Cum trebuie să-L aşteptăm pe Dumnezeu în lucrările Sale? Apostolul Pavel, după ce
prezintă doctrina mântuirii în Romani 1-11, continuă: „Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui
Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi
din partea voastră o slujbă duhovnicească. Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă
prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună,
plăcută şi desăvârşită” (Romani 12:1-2).
Înainte de a face o anumită slujbă, trebuie să ai slujba consacrării, să te pui la
îndemâna lui Dumnezeu şi El va vedea la ce eşti bun să te folosească. Vei vedea şi tu şi vor
vedea şi alţii. Cum să te aduci ca o jertfă vie? Mai întâi în tinereţe, când eşti sănătos, să-ţi faci timp
pentru Dumnezeu, să mijloceşti în rugăciune, să fii gata să slujeşti în Biserică sau unde eşti trimis,
să studiezi şi să te pregăteşti, făcănd ceea ce ţine de tine. Să fii ca şi o unitate de militari care stau în
cazarmă şi în fiecare zi se instruiesc, aşteaptă ordinele şi dacă va sosi vreun ordin din partea
comandamentului, pornesc pe un front sau altul, gata de luptă. Prezenţa la slujbele adunării, este o
dovadă că vă puneţi la îndemâna lui Dumnezeu. Faptul că sunteţi gata să intraţi într-o zi de post, să
mergeţi într-o misiune, să vizitaţi un bolnav, să citiţi din Scripturi, să faceţi orice din ceea ce se cere
şi puteţi, este o formă concretă de a te pune la îndemâna lui Dumnezeu. Dar lucrarea din biserică nu
seamănă cu cea din lume şi în slujba sfântă trebuie să fii altfel decât ce se caută în societate. De
exemplu, dacă cineva vrea să avanseze în societate prin politică, se implică într-o campanie
electorală, îşi pregăteşte oamenii din jurul lui, dar Domnul le spunea ucenicilor când au fost gata să
se certe care să fie cel mai mare, că între ei nu trebuie să fie ca în lume. Apostolul Petru îndemna şi
el la o slujire ce evidenţiază pe Dumnezeu, de la care şi prin care sunt toate: „Ca nişte buni
ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul, pe care
l-a primit. Dacă vorbeşte cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu. Dacă slujeşte cineva, să
slujească după puterea, pe care i-o dă Dumnezeu: pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit
Dumnezeu prin Isus Hristos, a căruia este slava şi puterea în vecii vecilor! Amin” (1 Petru 4:10-11).
La fel el încuraja primirea de oaspeţi, o formă de manifestare a darului slujirii. Dacă ai o casă în
care poţi primi pe cineva, ori de câte ori auzi că vin musafiri, fii gata s-o faci cu bucurie. Ori de câte
ori poţi să dai o masă cuiva, fă-o cu drag. Atât ni se cere; cu ce avem să ne punem la îndemâna
Domnului.
Orice slujire are un început şi orice lucrare trebuie să se dezvolte, dar aceasta nu se poate
realiza decât prin utilizare permanentă, prin slujire de zi cu zi. De exemplu, tinerii pot să dea un
îndemn la rugăciune. Poate la început vor avea emoţii, dar după ce se obişnuiesc, s-ar putea ca, dacă
ei studiază Cuvântul cu rugăciune şi pasiune sfântă, Domnul să le dea lumină şi să-i inspire tot mai
mult. Să observăm cu câteva citate biblice felul în care ar trebui să se dezvolte darul Duhului pe
care o persoană l-a primit, pentru că nu întotdeauna cei ce au primit un dar duhovnicesc pot fi
folosiţi de Dumnezeu la capacitatea programată. În Evrei 5, este scris despre unii care de mult
trebuiau să fie învăţători, dar ei erau încă elevi în clasele primare. Dar de ce nu au ajuns învăţători?
Fiindcă nu au frecventat şcoala şi nu au practicat nici cele învăţate. Amintiţi-vă că Samuel a fost
chemat ca proroc, în adolescenţă şi Domnul nu înceta să i Se arate. Astfel, în timp, a dobândit
experienţă şi „Chemarea lui Samuel a ajuns la cunoştinţa întregului Israel” (1 Samuel 4:1). Este
evident aici că pentru orice credincios creşterea în slujire trebuie să se deruleze în paralel cu
creşterea în maturitate fizică şi intelectuală, dar şi cu o maturizare spirituală. Dacă cineva ştie să
predice deosebit, sau profeţeşte, dar este un clevetitor lipsit de evlavie, nu va avea viitor stabil în
lucrarea Domnului.
În dezvoltarea unui dar spiritual se cere râvnă. Pavel îi scrie unui tânăr promiţător şi
foarte dăruit, Timotei: „De aceea îţi aduc aminte să înflăcărezi darul lui Dumnezeu, care este în
tine prin punerea mâinilor mele” (2 Timotei 1:6). Dacă are cineva darul profeţiei, cum poate să şi-l
înflăcăreze? Să fie omul care aleargă la rugăciune. Ca o regulă generală, este scris: „Urmăriţi
dragostea. Umblaţi şi după darurile duhovniceşti, dar mai ales să prorociţi…Tot aşa şi voi, fiindcă
râvniţi după daruri duhovniceşti, să căutaţi să le aveţi din belşug, în vederea zidirii sufleteşti a
Bisericii” (1 Corinteni 14:1, 12). Dar atenţie, căci aici accentul cade pe colectivitatea fraţilor, nu pe
cineva în mod individual. În biserică, darurile sunt un bun colectiv, chiar dacă sunt date fiecăruia în
parte. Este foarte important să avem daruri diverse, într-o măsură mare, căci prin pasiune şi lucrare,
darurile se îmbogăţesc şi vom avea belşug de rod spiritual. Altfel rămânem cu măsuri mici şi cu
daruri care în timp se pot pierde. Unii au avut în tinereţe descoperiri, alţii au predicat, dar s-au
apucat mai mult cu problemele vieţii şi n-au mai avut, în timp, nici vedenii, nici cuvânt în predici.
Darul lor a rămas o amintire într-un ştergar, o dovadă pentru judecata care le va fi nefavorabilă. Vă
întreb în modul cel mai solemn şi fiecare să-şi dea răspuns lui: „Aţi primit vreun dar şi nu lucraţi cu
el?” Lenea şi risipa sunt un mari păcate, când în lucrarea Domnului este atât de mare nevoie.
Haideţi să punem mâna pe mistrie sau pe sabie, pe trâmbiţă sau pe orice altă lucrare ce ne-a fost
dată şi să ne rededicăm Domnului. Să fim cu toţii lucrători în Biserica Lui, dar lucrători maturi care
pot să presteze orice muncă la capacitatea la care i-a destinat Duhul.
Darurile Duhului Sfânt operează după anumite principii şi rânduieli, determinate de
scopul lor - zidirea Bisericii. Domnul nu dă daruri pentru senzaţii tari sau pentru spectacol şi nici
doar ca să avem noi activitate să nu ne plictisim în Biserică. De aceea este păcat să nu îţi foloseşti
darul, dar te poţi face vinovat şi prin întrebuinţarea nepotrivită. Pavel spunea: „Vai de mine dacă nu
vestesc Evanghelia!”. Era vai fiindcă, datorită inactivităţii lui, unii nu puteau fi mântuiţi. Darurile
din Biserică nu-s aşa ca şi pasiunile din sport, nu sunt un hobby. Sunt daruri necesare, sunt o slujbă.
Înainte de a fi mecanic sau profesor de specialitate, fiecare ar trebui să ştie ce dar spiritual a pregătit
Duhul pentru el. Dacă nu ar fi mecanici, cu timpul nu ar mai fi maşini, dacă nu ar mai fi dascăli nu
ar mai învăţa copiii şi ar rămâne analfabeţi, dar dacă nu mai sunt daruri în Biserică, rămânem toţi
fără viaţă. Darurile întreţin şi dezvoltă viaţa Bisericii. În 1 Corinteni 14, capitol ce se ocupă de
întrebuinţarea darurilor Duhului, se repetă ideea de edificare a comunităţii locale: „pentru ca să
capete Biserica zidire sufletească” (vers. 5); „să le aveţi din belşug, în vederea zidirii sufleteşti a
Bisericii” (vers. 12). Făcând aici o comparaţie cu zidirea, toate darurile din biserică sunt ca şi cum
am avea mai multe echipe cu tot felul de muncitori specializaţi. Unii sapă fundaţii, alţii sunt zidari
sau tâmplari, alţii lucrează la partea electrică sau la cea termică şi în final, în urma cooperării lor,
casa este zidită. Aşa este şi în plan spiritual, dar toate trebuie făcute „cu rânduială”. De exemplu, nu
se poate face instalaţia electrică sau termică dacă nu sunt gata pereţii. Nu se poate pune acoperişul
dacă nu este turnată centura pe care se va aşeza. Toate au o ordine şi trebuie să aştepte unii după
alţii. La fel întreabă apostolul şi tot el dă răspunsul ce pune în lumină diversitatea organizată
eficient: „Ce este de făcut atunci, fraţilor? Când vă adunaţi laolaltă, dacă unul din voi are o
cântare, altul o învăţătură, altul o descoperire, altul o vorbă în altă limbă, altul o tălmăcire, toate
să se facă spre zidirea sufletească” (vers. 26); „Dar toate să se facă în chip cuviincios şi cu
rânduială” (vers. 40). Să ne dea Domnul harul să lucrăm în acord unii cu alţii, nu în ceartă!
Scopul lucrărilor Duhului, aşa cum l-am prezentat de la începutul lucrării – mântuirea
oamenilor şi aducerea lor în comuniunea divină, prin dobândirea chipului şi asemănării lui
Dumnezeu, se impune şi în operarea darurilor şi a slujbelor în Biserică. Epistola către Efeseni,
în întregime poartă amprenta realizării planului etern de răscumpărare, accentuând rolul
Bisericii în acest plan divin: „Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, proroci; pe alţii, evanghelişti;
pe alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru
zidirea trupului lui Hristos” (Efeseni 4:11-12). Deci prin aceşti slujitori se pregătesc alţii, ca şi ei la
rândul lor să lucreze, prin darurile Duhului şi sub efectul roadei Lui: „până vom ajunge toţi la
unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii
plinătăţii lui Hristos; ca să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de
învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire; ci, credincioşi
adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos.
Din El tot trupul, bine închegat şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte
creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei şi se zideşte în dragoste” (vers. 13-16).
Iată cât de armonios se lucrează, prin aportul fiecărui membru activ, într-o biserică matură. Cei din
Corint beneficiau de harul de a avea multe daruri în biserică, pentru că apostolul Pavel a avut harul
din partea Domnului, ca pe unde mergea să se roage pentru oameni şi ei să profeţească sau să
primească alte daruri. Dar ei nu erau maturi spiritual, căci în acelaşi timp se certau de la probleme
materiale şi aveau dezbinări pe teme spirituale, care au făcut să stagneze lucrarea Domnului între ei.
Pavel se aştepta ca după câtă investiţie s-a făcut acolo, ei să fie mai maturi. Mă întreb, oare în
biserica noastră nu S-ar aştepta Domnul să fim mai duhovniceşti? Îmi amintesc de un mesaj în care
Domnul spunea unuia dintre lucrători: „Am aşteptat mai mult de la tine”. Oare de la câţi dintre noi a
aşteptat mai mult şi n-a putut să Se folosească de noi? Doamne ajută-ne să ne dedicăm lucrării Tale!
Se spunea zilele trecute că în ultimii 10 ani în biserica noastră s-au botezat aproximativ 550 de
suflete. Oare ce maturitate au aceştia? Câţi dintre ei au fost înzestraţi cu darurile Duhului Sfânt?
Câţi lucrează în mod real? Câţi sunt activi? Ce frumos ar fi în biserică să fie cum spunea Moise: „Să
dea Domnul ca tot poporul să fie alcătuit din profeţi”. Să fie şi învăţători pe care să-i trimitem în
misiune şi oameni de slujire încât să rezolvăm toate problemele sociale ce se ivesc. Să avem oameni
care să se roage nu numai pentru zona noastră, ci pentru toate meridianele pământului.
În capitolele următoare ne vom opri pe rând la darurile Duhului Sfânt pentru a le
vedea spectrul de activitate şi pentru a ne găsi şi noi locul în lucrarea sfântă. Să nu fim
superficiali şi să credem că sunt doar două daruri, unul de predică sau de cântare, de scenă publică
şi altul ascuns, de rugăciune. Sunt diverse daruri. De exemplu, darul îndemnării este un dar de
valoare deosebită. Dacă într-o zi, ridici doar un om prin sfătuire şi îmbărbătare, într-o săptămână ai
pus şapte oameni pe picioare. Cum spunea un frate din Chicago că atunci când s-a dăruit Domnului,
în fiecare zi vizita cel puţin un bolnav şi în weekend doi pe zi. Importante sunt toate lucrările
spirituale, ca şi cele materiale, fie cele computerizate, fie cele mecanice, depinde de ce este nevoie.
M-am uitat, de exemplu în biserică şi dacă un uşier lipseşte, sau unul din fraţii care se ocupă cu
colecta, lucrarea suferă. Imaginaţi-vă că venim la biserică şi nu găsim paznicul să ne deschidă
poarta. Toate lucrurile sunt frumoase dacă se fac din dragoste, ca pentru Domnul şi pentru fraţii cu
care vom moşteni împărăţia.
În ce priveşte slujirea în Trupul lui Hristos se manifestă unele atitudini negative în
întrebuinţarea darurilor Duhului, care trebuie contracarate prin înţelepciune. Citind primele
versete din 1 Corinteni 14 se observă o confruntare între cineva care ar putea să vorbească în alte
limbi şi un altul care poate să prorocească. Pavel recomandă slujirea publică a celui care proroceşte,
pe motiv că: „Cine vorbeşte în altă limbă, se zideşte pe sine însuşi; dar cine proroceşte, zideşte
sufleteşte Biserica” (vers. 4). El prezintă o ordine valorică a rezultatelor slujirii, când scrie: „Aş dori
ca toţi să vorbiţi în alte limbi, dar mai ales să prorociţi. Cine proroceşte, este mai mare decât cine
vorbeşte în alte limbi; afară numai dacă tălmăceşte aceste limbi, pentru ca să capete Biserica
zidire sufletească” (vers. 5). Este normal să primeze darul care are o capacitate mai mare. De
exemplu: dacă avem două maşini, una care realizează zece piese pe minut şi alta care realizează
doar două piese pe minut, cu care este indicat să lucrăm când avem un timp limitat de execuţie?
Normal, cu cea care lucrează mai eficient. Dacă un predicator într-o jumătate de oră poate să
dezbată o problemă, care să fie clară pentru biserică este mai indicat să predice el decât un altul care
în acest timp poate dezvolta numai o idee. Cineva a spus după ce a terminat de predicat: „Vă rog să
mă scuzaţi că am folosit atât timp, dar eu sunt ca şi un meseriaş mai slab, care abia termină într-o
oră ceea ce altul mai calificat termină în zece minute”. La fel am putea spune despre toate celelalte
daruri. În toate primează înţelepciunea, prin capacitatea ei operativă. Dar, dacă aşa stau lucrurile să
nu cădem într-o extremă greşită şi să creadă cineva că este mai capabil, fiindcă nu e vorba de
capacitatea lor, ci de ce le-a dat Dumnezeu în dar. Unul a sădit, altul a udat, dar Dumnezeu a făcut
să crească. Una din greşelile Bisericii de-a lungul istoriei ei, a fost împărţirea membrilor între clerici
(slujitori) şi laici (cei slujiţi), unii pe scenă, ceilalţi în sală, cei din faţă crezându-se iniţiaţi, iar
celorlalţi rămânându-le ispita să critice şi numai dacă vor să împlinească. Nu este biblică o astfel de
împărţire. Biserica Domnului este formată în întregime din oameni chemaţi să slujească, iar dacă nu
este aşa e vina noastră.
Un alt mod de eliminare a problemelor este principiul dragostei, care impune o slujire
colectivă, prin a da întâietate unul altuia. De exemplu, un frate poate să explice bine Cuvântul,
dar nu o să slujească întotdeauna el, pentru că şi alţii au nevoie să se formeze. Primul frate se va
limita şi va da cuvântul şi altora. Primul predică 40 minute, dar va predica şi celălalt 15 minute. Sau
corul bisericii va cânta trei cântări, iar un frate un solo sau un grup o cântare. Sunt reglementări şi
pentru cei ce vorbesc în limbi şi pentru profeţi, ca şi pentru cel ce are o cântare şi despre cel se
ocupă cu învăţătura: „Dacă sunt unii, care vorbesc în altă limbă, să vorbească numai câte doi sau
cel mult trei, fiecare la rând: şi unul să tălmăcească. Dacă nu este cine să tălmăcească, să tacă în
Biserică şi să-şi vorbească numai lui însuşi şi lui Dumnezeu. Cât despre proroci, să vorbească doi
sau trei şi ceilalţi să judece. Şi dacă este făcută o descoperire unuia care stă jos, cel dintâi să tacă ”
(1 Corinteni 14:27-30).
În vremea răpirii lui Ilie la cer, Domnul nu a descoperit această taină numai lui Elisei, a
descoperit-o încă la 50 din fiii prorocilor, deşi nu aveau măsura de dar a lui Elisei. Dacă reuşim să
împletim înţelepciunea şi dragostea, vom încadra pe fiecare corect şi îi vom pune să slujească pe
toţi după măsura capacităţii lor. Nimeni nu are voie să se supere în adunare. De exemplu, unul
trimite un bilet că are o cântare şi se supără că nu a fost pus să o cânte, dar şi eu primisem o predică
în minte în timpul slujbei şi nici pe mine nu m-au pus, căci altul a predicat atunci. La fel, să se
supere cel a primit o descoperire, dar care trebuie să aştepte pentru a o transmite? Nu, pentru că şi
altul poate primi acea descoperire şi trebuie găsit momentul rostirii ei „cu rânduială”. Ceva
asemănător se poate întâmpla cu cel ce vrea să slujească primind fraţi musafiri în casa lui, dar poate
să-i ia altul înaintea lui. În toate acestea, dragostea este cea care armonizează slujirea noastră.
Orice dar folosit fără dragoste nu are efect şi nu ajută la nimic: „Chiar dacă aş vorbi în
limbi omeneşti şi îngereşti şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval
zângănitor. Şi chiar dacă aş avea darul prorociei şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar
dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut şi munţii şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic” (1
Corinteni 13:2). Chiar dacă cineva ar cunoaşte tot planul lui Dumnezeu pentru toate bisericile şi ar
fi cel mai „tare” în Apocalipsa, sau dacă ar curge minunile din el, e tot nimic fără dragoste. De ce?
Pentru că în adunare este ca în familie: dragostea îi face pe cei mai înzestraţi să se ocupe de cei mai
slabi. Dacă copilul tău nu ştie să vorbească, să-i dai peste gură, afirmând cu superioritate: „Te rog să
vorbeşti ca mine, că eu am facultatea de litere”. Aşa nu o să vorbească în veac. Dacă copilul tău ia
un ciocan să bată un cui şi tu trebuie apoi să-l scoţi cu cleştele, că nu l-a bătut bine, este bine să-l
laşi şi pe el să se iniţieze şi, în timp, va deveni un bun meseriaş. Sau o mamă, nu poate lăsa o fată de
zece ani să facă mâncarea de una singură, dar o poate lăsa să pregătească unele ingrediente. Numai
în dragoste poţi aduce pe alţii la nivelul tău, acceptând să vezi pe altul şi mai sus, dar dacă nu-i
dragoste te superi, gândindu-te că la următoarele alegeri cineva s-ar putea să te devanseze. Să luăm
modelul lui Ioan Botezătorul, care a zis despre succesorul lui: El să crească şi eu să mă micşorez,
deşi măsura era stabilită de Dumnezeu, căci toţi slujim numai pentru o vreme. Oricine pune corect
problema slujirii, realizează că este nevoie de cât mai mulţi slujitori, dar dacă privim darul ca o
întâietate, gândim altfel: Şeful nu mai are nevoie de alt şef. Doamne, dă-ne priceperea sfântă!
În întrebuinţarea darurilor există greşeala să apreciem anumite daruri şi să
subapreciem altele, sau chiar să nu le acceptăm. Iată cum prezintă Pavel această stare în
imaginea trupului uman. „Astfel, trupul nu este un singur mădular, ci mai multe” (1 Corinteni
12:14). O extremă se manifestă prin autoexcludere, fiindcă unii se cred mai puţin înzestraţi de
Domnul: „Dacă piciorul ar zice: «Fiindcă nu sunt mână, nu sunt din trup», – nu este pentru
aceasta din trup? Şi dacă urechea ar zice: «Fiindcă nu sunt ochi, nu sunt din trup» – nu este pentru
aceasta din trup? Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Dacă totul ar fi auz, unde ar fi
mirosul? Acum dar Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum a voit El. Dacă toate ar
fi un singur mădular, unde ar fi trupul? Fapt este că sunt mai multe mădulare, dar un singur trup.
(cealaltă extremă este ispita excluderii forţate, dar) Ochiul nu poate zice mâinii: «N-am trebuinţă de
tine»; nici capul nu poate zice picioarelor: «N-am trebuinţă de voi»” (1 Corinteni 12:15-21). Luând
funcţionalitatea trupului, nimeni să nu spună: „Eu nu am un dar important!” sau „Numai eu am un
dar important!” Ce folos am avea dacă în locul urechii am avea încă doi ochi, să vedem şi lateral şi
să nu auzim deloc, cu ce ne-ar ajuta? Dacă degetul cel mic ar lipsi, cine ar spune: Este bine că nu-s
numai patru. Totuşi pe predicator îl poate paşte ispita să creadă că activitatea Bisericii constă numai
în predică, după care se poate spune: Amin!. Dar este nevoie şi de rugăciune şi de multe alte
activităţi sfinte. Predicatorii şi cântăreţii au nevoie şi de alţii, care nu ştiu să predice sau să cânte,
dar Domnul le-a dat posibilităţi materiale şi inimă bună pentru a sluji ca şoferi sau ca gazde
ospitaliere. Deci să ne acceptăm cu dragoste unii pe alţii, căci avem multă nevoie unii de alţi,
asemenea organele trupului. Domnul să ne dea harul să slujim după darul şi puterea ce ne-a dat-o!
Dacă în lecţiile de până aici ne regăseam cu toţii, întrucât fiecare trebuie să aibă parte de
naşterea din nou, botezul cu Duhul Sfânt şi călăuzirea Duhului, în lecţiile care urmează atenţia se
împarte în două imagini: una spre interior, fiecare după darul lui şi alta spre exterior, spre celelalte
daruri complementare.

I. DARUL AJUTORĂRII / SLUJIRII

A. Prezentare

Darul slujirii va fi studiat în asociere cu darul ajutorării, care îl completează: ,,Cine este
chemat la o slujbă, să se ţină de slujba lui” (Romani 12:7a). Expresia în limba greacă pentru slujire
este diakonia, ceea ce înseamnă un serviciu, o lucrare de slujire, de îngrijire. De aici avem termenul
intrat şi în limba română diacon – diakonos - un slujitor al oamenilor. În Biserica Primară ei au fost
numiţi aşa datorită slujirii, serviciului lor de împărţire a darurilor, a bunurilor materiale pe care le
administrau în mod colectiv. Darul „ajutorărilor” (1 Corinteni 12:28), în greacă antilepsis, este
priceperea şi dorinţa de a ajuta pe altul care este în nevoie. Diferenţa dintre slujire şi ajutorare
constă în faptul că cel ce slujeşte poate să facă singur o lucrare, iar cel care are darul ajutorării, ajută
pe altul să-şi facă mai bine lucrarea, să desfăşoare mai bine o activitate.
Generalizând şi complementând cele două aspecte, am putea spune că acest dar este
serviabilitatea ce-i ajută pe alţii să poată sluji mai bine, să-şi împlinească scopul şi slujba la care i-a
chemat Domnul prin Duhul Sfânt. Pasiunea celor ce înţeleg să slujească, să-i ajute pe alţii să-şi
poată împlini menirea, este un dar de frunte al Duhului Sfânt şi îndrăznesc să spun şi foarte bine
răsplătit în ziua aceea.
Pentru identificarea şi promovarea acestui dar în trupul lui Hristos, în mod special la nivelul
adunării locale, să observăm câteva caracteristici ale slujirii şi ajutorării. Gândiţi-vă la îngeri, ei sunt
„duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea?” (Evrei
1:14), cu care îi putem compara pe aceşti slujitori tereştri. Îngerii realizează servicii pentru
Dumnezeu în favoarea creştinilor. Ceva asemănător fac cei care au darul slujirii sau ajutorării. Să
luăm un exemplu de slujire, de serviabilitate a îngerilor: Matei 4:11 - ,,Atunci diavolul L-a lăsat. Şi
deodată au venit la Isus nişte îngeri şi au început să-I slujească”. Probabil I-au adus mâncare, apă,
L-au ajutat să se deplaseze de acolo, nu ştiu ce alt serviciu au mai făcut, dar cred că au făcut o
lucrare chiar de ordin fizic. Într-o comunitate de credincioşi, întotdeauna este nevoie de lucrători
diakonos - slujitori bărbaţi sau femei. Aceştia observă foarte uşor nevoile şi au capacitatea şi
bunăvoinţa să le împlinească.
Textul biblic din Fapte 6:1-3 prezintă încadrarea în mod oficial în Biserică a primilor
diaconi: ,,În zilele acelea, când s-a înmulţit numărul ucenicilor, evreii care vorbeau greceşte,
cârteau împotriva evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la împărţeala ajutoarelor
de toate zilele. Cei doisprezece au adunat mulţimea ucenicilor şi au zis: «Nu este potrivit pentru noi
să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu ca să slujim la mese. De aceea, fraţilor, alegeţi dintre voi şapte
bărbaţi, vorbiţi de bine, plini de Duhul Sfânt şi înţelepciune, pe care îi vom pune la slujba
aceasta»”. În mulţimea credincioşilor de la Ierusalim, se cerea o organizare mai bună, dar cu
siguranţă au fost unii dintre acei credincioşi ce slujeau şi înainte de instituirea acestui oficiu,
după cum şi astăzi nu putem să rezumăm acest dar la diaconii ordinaţi, chiar dacă ei ar trebui
să fie cei dintâi implicaţi în slujirea materială. Imaginaţi-vă ce presupunea slujba de diacon
atunci. Cred că trebuiau să se scoale de dimineaţă şi probabil se culcau ultimii, după ce mânca
ultimul sărac sau ultimul frate întors de pe drumurile Ierusalimului din misiune. Această slujire a
fost prezentă şi în timpul misiunii Domnului Hristos: ,,Isus umbla din cetate în cetate şi din sat în
sat şi propovăduia şi vestea Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu. Cei doisprezece erau cu El şi mai
erau şi nişte femei, care fuseseră tămăduite de duhuri rele şi de boli; Maria, zisă Magdalena, din
care ieşiseră şapte draci. Ioana, nevasta lui Cuza, ispravnicul lui Irod, Susana şi multe altele, care-
L ajutau cu ce aveau” (Luca 8:2-3). Aceste femei slujitoare îşi puneau la îndemână timpul şi
bunurile lor, căci peste tot în lucrarea Domnului este necesară slujirea materială. În lucrarea
apostolului Pavel, întâlnim mai mulţi diakonos, între care un credincios din Filipi. El îl descria
astfel: ,,...Epafrodit, fratele şi tovarăşul meu de lucru şi de luptă, trimisul şi slujitorul vostru pentru
nevoile mele” (Filipeni 2:25). Ştiţi că Pavel era într-o relaţie bună cu filipenii, care-i trimiteau când
puteau câte un ajutor şi acest bărbat i-a slujit în acea perioadă.
Trebuie menţionat că în lucrarea Domnului, mai mulţi sunt chemaţi să slujească mai
întâi în familie. ,,Dacă o văduvă are copii sau nepoţi de la copii, aceştia să se deprindă să fie
evlavioşi întâi faţă de cei din casa lor şi să răsplătească ostenelile părinţilor, căci lucrul acesta este
plăcut înaintea lui Dumnezeu…Dacă nu poartă cineva grijă de ai lui şi mai ales de cei din casa lui,
s-a lepădat de credinţă, şi este mai rău decât un necredincios…Dacă vreun credincios, fie bărbat,
fie femeie, are văduve în familie, să le ajute, şi să nu fie împovărată cu ele Biserica, pentru ca să
poată veni în ajutor celor cu adevărat văduve” (1 Timotei 5:4,8,16). Fiecare soră în casa ei este
diaconiţă, dar şi orice bărbat care are în îngrijire pe lângă soţie, părinţii sau copiii este un slujitor.
Unii, dacă au timp şi posibilităţi financiare, pot interveni şi în alte familii cu situaţii grele. O soră se
poate duce la altă soră mai în vârstă să-i facă cumpărături sau curăţenie. Un bărbat poate ajuta la
munci mai grele. Deci o slujire generală, toţi suntem îndemnaţi să o facem, dar unii au darul
slujirii / ajutorării. Aceşti bărbaţi sau femei se evidenţiază prin capacitatea de a face cumpărăturile
potrivite, de a interveni oportun şi totdată ştiu să vorbească frumos încât să se bucure cei ce
beneficiază de serviciile lor. Unii credincioşi au probleme de sănătate sau sunt plecaţi în lucrare şi
alţii din biserică se evidenţiază prin lucrarea ce o fac în mod sistematic în ajutorarea familiilor lor.
Aceştia au darul slujirii. De exemplu, la noi în biserică toate grupurile de tineri au un sector de
slujire pentru bătrîni, dar avem un grup special pentru ajutorare, dar nu toţi tinerii din acest grup s-
au remarcat în timp, prin acest dar. Unii pot să-şi găsească chemarea prin acest dar, alţii au alte
chemări, alte daruri. Oricum, sunt multe alte domenii de slujire şi ajutorare. În Romani 12:13 este
un îndemn general, dar cu accent special pentru darul slujirii / ajutorării. ,,Ajutaţi pe sfinţi, când
sunt în nevoie. Fiţi primitori de oaspeţi”, iar versetul 15 priveşte partea sufletească a
problemei. ,,Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng”. Trebuie ajutat şi cel ce
urmează să aibă o nuntă în familie şi cel care a căzut bolnav. Să nu uităm că Domnul Isus Hristos S-
a identificat şi El având darul acesta, deşi a primit slujirea femeilor la nevoie.,,Căci Fiul omului n-a
venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi!” (Marcu
10:45). Amintiţi-vă cum a fost gata să spele picioarele ucenicilor. Este o cinste pentru cineva să
poată sluji. Să nu fim ca acel caporal care a văzut într-o dimineaţă pe un colonel că îşi face singur
cizmele cu cremă şi dintr-un impuls necontrolat a spus: „Domnule colonel, dumneavoastră vă faceţi
singur cizmele?” La care colonelul a zis: „Dar caporale, ţie cine ţi le face?” „Soldaţii”, a răspuns el.

B. Exemple
1. Ioan Marcu - un diakonos al lui Pavel şi Barnaba
În prima călătorie misionară, a lui Saul / Pavel şi Barnaba, trimişi de Duhul Sfânt de la
Antiohia, a fost nevoie de un slujitor: -. Aici este scris că Pavel cu Barnaba au plecat în prima
misiune „...Aveau de slujitor pe Ioan” (Fapte 13:5). Ce servicii credeţi că făcea? Ceea ce era necesar
pentru călătorie şi pentru locurile unde poposeau. Tot despre el citim în Fapte 15:39, unde aflăm că
Pavel a fost nemulţumit de faptul că Ioan Marcu i-a părăsit la un moment dat. Eu, de aici înţeleg că
era foarte mare nevoie să aibă un slujitor devotat, altfel suferea misiunea. ,,Neînţelegerea aceasta a
fost destul de mare, ca să-i facă să se despartă unul de altul. Barnaba a luat cu el pe Marcu şi a
plecat cu corabia la Cipru”. Mai târziu aflăm că Pavel s-a întâlnit din nou cu Ioan Marcu şi a
beneficiat de slujirea lui. El scria în 2 Timotei 4:11 - ,,Numai Luca este cu mine. Ia pe Marcu şi
adu-l cu tine; căci el îmi este de folos pentru slujbă”.
2. Tabita – o femeie cu multe fapte bune
,,În Iope, era o ucenică numită Tabita, nume, care în tălmăcire se zice Dorca. Ea făcea o
mulţime de fapte bune şi milostenii” (Fapte 9:36). Ea era recunoscută la nivelul comunităţii de
credincioşi, dar îndeosebi era persoana ce avea în vedere pe cei în nevoie, aşa cum rezultă din
versetul 39 unde este scris „Toate văduvele l-au înconjurat (pe Petru) plângând şi i-au arătat
hainele şi cămăşile, pe care le făcea Dorca, pe când era cu ele”. Domnul a avut o răsplată pentru
asemenea servicii şi aici pe pământ, apoi i-a îngăduit să mai trăiască şi să slujească, pentru o
răsplată mai mare în veşnicii. Îmi amintesc de o soră văduvă care îngrijea copiii unei alte mame,
după ce s-a recăsătorit cu un soţ căreia îi murise soţia şi rămăseseră patru copii mai mici. Într-o
noapte a avut un vis în care i s-a arătat cum truda ei se reflecta în cununa ce o aştepta în cer.
3. Fivi – o „diaconiţă a Bisericii din Chencrea”
,,Vă dau în grijă pe Fivi, sora noastră, care este diaconiţă a Bisericii din Chencrea; s-o
primiţi în Domnul, într-un chip vrednic de sfinţi, şi s-o ajutaţi în orice ar avea trebuinţă de voi; căci
şi ea s-a arătat de ajutor multora şi îndeosebi mie”(Romani 16:1). Pavel recomanda această femeie
pentru abilitatea ei de slujire şi administrare. Probabil avea capacitatea să mobilizeze şi alte surori la
nevoie. Cert este că sunt femei care în aspecte gospodăreşti nu numai că au capacitatea necesară
efectuării diferitelor lucrări, dar sunt şi mai sensibile la nevoile slujitorilor şi ale familiilor din
adunare, împletind acoperirea nevoilor materiale cu cele sufleteşti.
Cei cu darul slujirii, diaconii şi diaconiţele după Scripturi, sunt cei mai recomandaţi în
organizarea şi supravegherea slujbelor materiale aferente lucrării sfinte. Cât este de bine, mai
cu seamă în bisericile mari, să fie oameni formaţi care să se ocupe de prietenii ce vin la adunare.
Am văzut uneori prin adunări, oameni din afară care veniseră la slujbă şi stăteau lângă uşă în
picioare, deşi mai erau locuri în partea din faţă, sau cel puţin puteau nişte tineri să se ridice şi să le
ofere locul lor. Uneori mergând la evanghelizări, nu am găsit parcare decât la peste o sută de metri
de la poarta bisericii. La altele, erau supraveghetori ce plasau musafirii şi dirijau toată lucrarea de
parcare. Sunt importante şi lucrările tehnico – materiale, pentru care meseriaşi potriviţi pot avea
chemarea slujirii sistematice. Este nevoie ca şi cei tineri, să fie gata să poată fi folosiţi de Domnul în
slujire, fiecare cu ceea ce este capabil. Un alt domeniu de slujire în care suntem şi noi implicaţi este
editarea unor materiale de învăţătură creştină: reviste, cărţi etc. Avem slujitori ce se ocupă cu
tehnoredactarea, cu distribuţia şi am văzut că o fac cu pasiune. O latură de slujire, are în vedere
misiunile din adunările de la ţară sau alte puncte de evanghelizare, pentru care avem unii şoferi
consacraţi. Un alt compartiment de slujire este asigurat în special de surori care îngrijesc surorile
bolnave sau ajută mamele cu mulţi copii. Să nu uităm şi de vizitarea bolnavilor la spital, lucrare în
care am văzut unii credincioşi devotaţi.
Domnul să binecuvânteze pe toţi care slujesc şi ajută lucrarea sfântă şi să-i facă să-şi
înţeleagă chemarea şi pe alţii, pentru ca darul acesta să asigure suportul material al lucrării
spirituale! Amin!

II. DARUL ÎNVĂŢĂRII

A. Prezentare
Darul învăţării - didaskalia - învăţătură, instruire, doctrină; înţelepciunea de a explica
relevant adevărurile Bibliei; didaskalos - învăţător, om care are darul de la Duhul lui Dumnezeu să
explice curat şi sistematic Scripturile (Romani 12:7; Efeseni 4:11).
Învăţătorii sunt un segment important al lucrării din adunările locale, dar ei nu se pot
forma numai prin învăţătură. Domnul Isus Hristos a fost marele Învăţător. El învăţa tot norodul,
dar pe unii i-a format ca învăţători (Luc 6:40). Cazul Timotei prezintă caracteristicile şi un model de
formare a unui învăţător. Pavel îi scria: ,,Îmi aduc aminte de credinţa ta neprefăcută, care s-a
sălăşluit întâi în bunica ta Lois şi în mama ta Eunice şi sunt încredinţat că şi în tine” (2 Timotei
1:5); ,,Tu, însă, ai urmărit de aproape învăţătura mea, purtarea mea, hotărârea mea, credinţa mea,
îndelunga mea răbdare, dragostea mea, răbdarea mea, prigonirile şi suferinţele care au venit peste
mine în Antiohia, în Iconia şi în Listra. Ştii ce prigoniri am răbdat; şi totuşi Domnul m-a izbăvit din
toate…Tu să rămâi în lucrurile, pe care le-ai învăţat şi de care eşti deplin încredinţat, căci ştii de la
cine le-ai învăţat; din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să-ţi dea înţelepciunea care duce
la mântuire, prin credinţa în Hristos Isus” (2 Timotei 3:10-15). Mai întîi a fost învăţat în familie şi
apoi a aprofundat învăţătura apostolică prin învăţătura apostolului Pavel. La Timotei s-a văzut că
are darul învăţării, fiindcă urmărea învăţătura, era interesat şi preocupat de citirea şi studierea
Scripturilor. Pavel, la rândul lui, l-a sesizat şi l-a luat cu el în lucrare. Timotei a avut şi o bună
recomandare din partea credincioşilor din zona lui (Fapte 16:1-3). Deci în mod normal, într-o
familie de credincioşi, cel cu darul învăţării se va observa din copilărie, prin pasiunea lui pentru citit
şi studierea singur sau împreună cu alţii a învăţăturilor sfinte.
Peste ani, Pavel scria despre acest ucenic învăţător: ,,Căci n-am pe nimeni, care să-mi
împărtăşească simţirile ca el, şi să se îngrijească într-adevăr de starea voastră. Ce-i drept, toţi
umblă după foloasele lor şi nu după ale lui Isus Hristos. Ştiţi râvna lui încercată; cum, ca un copil
cu tatăl lui, a lucrat ca un rob împreună cu mine pentru înaintarea Evangheliei” (Filipeni 2:20-22).
Apostolul Pavel a insistat mereu ca învăţătorul Timotei să rămână total dedicat învăţăturii: „Până
voi veni, ia seama bine la citire, la îndemnare şi la învăţătura pe care o dai altora. Nu fi nepăsător
de darul care este în tine, care ţi-a fost dat prin proorocie, cu punerea mânilor de către ceata
presbiterilor. Pune-ţi pe inimă aceste lucruri, îndeletniceşte-te în totul cu ele, pentru ca înaintarea
ta să fie văzută de toţi. Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii pe care o dai
altora: stăruieşte în aceste lucruri, căci dacă vei face aşa, te vei mântui pe tine însuţi şi pe cei ce te
ascultă” (1 Timotei 4:13-16).
Fiecare adunare trebuie să promoveze lucrarea de învăţătură, prin care se formează
oameni şi pentru alte segmente de lucrare. Adunarea din Antiohia Siriei este un exemplu de
comunitate creştină în care s-a promovat lucrarea de studiu sistematic şi a devenit o bază de misiune
pentru tot bazinul mediteranean. Acolo s-a format apostolul Pavel şi alţii: „Un an întreg, au luat
parte la adunările Bisericii şi au învăţat pe mulţi oameni. Pentru întâiaşi dată, ucenicilor li s-a dat
numele de creştini în Antiohia” (Fapte 11:26); ,,În Biserica din Antiohia erau nişte proroci şi
învăţători: Barnaba, Simon, numit Niger, Luciu din Cirena, Manaen, care fusese crescut împreună
cu cârmuitorul Irod şi Saul. Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: «Puneţi-Mi
deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat»” (Fapte 13:1-2).
Acum vă supun atenţiei câteva versete, referitoare la învăţătură, care aparent se
contrazic: ,,Fraţii mei, să nu fiţi mulţi învăţători, căci ştiţi că vom primi o judecată mai aspră”
(Iacov 3:1). Îmi amintesc de un frate care m-a întrebat la o părtăşie frăţească despre o practică
creştină şi în timp ce eu îmi formulam răspunsul în minte, el a continuat spunând: „Vezi ce ne spui,
că noi aşa vom face!” Parcă dintr-odată m-a făcut să iau poziţia de drepţi în interiorul meu,
gândindu-mă la responsabilitatea învăţăturii. Învăţătorii vor avea o judecată mai aspră pentru că ei
nu sunt ca un om care este singur în maşină, ci ca un şofer de autobuz care are în grijă zeci de
persoane, pentru care va fi responsabil dacă îi duce în bune condiţii la destinaţie. În ideea aceasta
am putea spune că nu este indicat să fim învăţători, dar un alt pasaj biblic adresat tot evreilor, ca şi
epistola lui Iacov, condamnă lipsa de învăţători: ,,În adevăr, voi care de mult trebuia să fiţi
învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă de cineva să vă înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui
Dumnezeu şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. (Ei trebuiau să evanghelizeze pe
alţii, dar aveau încă nevoie ca să asculte predici de evanghelizare) Şi oricine nu se hrăneşte decât
cu lapte, nu este obişnuit cu cuvântul despre neprihănire, căci este un prunc. Dar hrana tare este
pentru oamenii mari, pentru aceia a căror judecată s-a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească
binele şi răul” (Evrei 5:12-14). Textul care face lumină, este tot unul referitor la evrei şi care explică
de ce erau de condamnat unii învăţători, a căror viaţă şi învăţătură nu era conformă cu adevărul: Dar
mai este un alt verset, o altă idee unde este scris: ,,În adevăr, mai ales printre cei tăiaţi împrejur,
sunt mulţi nesupuşi, flecari şi amăgitori, cărora trebuie să li se astupe gura. Ei buimăcesc familii
întregi, învăţând pe oameni, pentru un câştig urât, lucruri, pe care nu trebuie să le înveţe” (Tit
1:10-11). Deci nu este greşit să fie mulţi învăţători, numai să se ţină „de cuvintele sănătoase ale
Domnului nostru Isus Hristos şi de învăţătura care duce la evlavie” (1 Timotei 6:3). Învăţătorii
eretici sunt un mare pericol, de aceea trebuie evitaţi (2 Petru 2:1).

B. Exemple

1. Pavel - un apostol cu darul învăţării


Saul / Pavel s-a remarcat încă de la începutul lucrării sale, ca un bun învăţător; aceasta pe
lângă alte daruri ale Duhului, ce i-au fost date. Astfel în lucrarea sa apostolică, rămânea în acele
adunări nou formate şi se ocupa de creşterea spirituală a credincioşilor. Iată câteva locaţii misionare,
în care a slujit ca învăţător: Corint - ,,Aici a rămas un an şi şase luni şi învăţa printre corinteni
Cuvântul lui Dumnezeu” (Fapte 18:11), Efes - ,,...Pavel a plecat de la ei, a despărţit pe ucenici de
ei şi a învăţat în fiecare zi pe norod în şcoala unuia numit Tiran” (Fapte 19:9).; ,Ştiţi că n-am
ascuns nimic din ce vă era de folos şi nu m-am temut să vă propovăduiesc şi să vă învăţ înaintea
norodului şi în case şi să vestesc iudeilor şi grecilor: pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în
Domnul nostru Isus Hristos” (Fapte 20:20-21). Este o diferenţă între lucrarea unui evanghelist şi a
unui învăţător. Evanghelistul cheamă oamenii la pocăinţă, printr-o predică ce cuprinde adevărurile
începătoare ale Evangheliilor, iar învăţătorul continuă să predea toată materia Scripturilor.Sunt unii
evanghelişti ce nu au multe mesaje, adesea se repetă, dar unul cu darul învăţării poate să înveţe în
fiecare zi şi de fiecare dată va fi ceva nou, aducând creştere spirituală în cunoaştrea lui Dumnezeu şi
a lucrărilor Sale.
2. Apolo – un învăţător bine instruit
„La Efes, a venit un iudeu numit Apolo, de neam din Alexandria. Omul acesta avea darul
vorbirii şi era tare în Scripturi. El era învăţat în ce priveşte Calea Domnului, avea un duh înfocat şi
vorbea şi învăţa amănunţit pe oameni despre Isus, măcar că nu cunoştea decât botezul lui Ioan. A
început a vorbi cu îndrăzneală în sinagogă. Acuila şi Priscila, când l-au auzit, l-au luat la ei şi i-au
arătat mai cu de-amănuntul Calea lui Dumnezeu” (Fapte 18:24-26). Frumuseţea darului lui era dată
nu numai de calităţile intelectuale şi vocaţionale, ci şi de acceptarea formării permanente, ceea ce a
permis calificarea lui. De aceea este scris despre el şi lucrarea ce a efectuat-o: „a ajutat mult, prin
harul lui Dumnezeu, pe cei ce crezuseră; căci înfrunta cu putere pe iudei înaintea norodului şi le
dovedea din Scripturi că Isus este Hristosul” (Fapte 18:27-28).
Recomandările de implicare pentru cei cu darul învăţării, sunt diferite forme de studiu biblic,
în măsura darului şi a pregătirii necesare: predică, ucenicie, profesori de religie, media creştină,
învăţare de la om la om (Tit 2: 1-8). În vederea implicării noastre, să fim motivaţi de răsplata celor
ce învaţă adevărurile eterne: „Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului şi cei ce vor învăţa pe
mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele, în veac şi în veci de veci” (Daniel 12:3). Peste
toate acestea fie şi rămână harul lui Dumnezeu. Amin!

III. DARUL ÎNDEMNĂRII / ÎNCURAJĂRII

A. Prezentare
Termenii originali sunt: paraklesis; parakaleo - a mângâia, a consola, a îndemna. Darul
îmbărbătarii este lucrarea mângâierii, abilitatea de vindecare prin cuvinte de încurajare, de ridicare a
celor slabi, de întărire a celor deznădăjduiţi. Prin acest dar, cei care se simt obosiţi, apăsaţi sau sunt
ispitiţi să abandoneze o lucrare, sunt reînvioraţi şi ajutaţi să rămână credincioşi pentru a sluji mai
departe Domnului (Romani 12:8).
Prin învăţare se introduce, se începe, iar prin îndemnare se păstrează, se reface, se
reîncepe, se sporeşte şi se creşte. Apostolul îndemna frecvent, „Încolo, fraţilor, fiindcă aţi învăţat
de la noi cum să vă purtaţi şi să fiţi plăcuţi lui Dumnezeu, şi aşa şi faceţi, vă rugăm şi vă
îndemnăm în Numele Domnului Isus...” (1 Tesaloniceni 4:1) şi le recomanda şi lor să facă la fel:
„să îmbărbătaţi pe cei deznădăjduiţi; să sprijiniţi pe cei slabi, să fiţi răbdători cu toţi” (1
Tesaloniceni 5:14). Se pot distinge trei situaţii / stări în care este neapărată nevoie de îmbărbătare.
Pentru începe o lucrare este nevoie să fii îndemnat. Un frate a insistat de mine să încep să predic, un
an şi jumătate după cum este scris: ,,Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să
aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea
voastră o slujbă duhovnicească” (Romani 12:1). Dar uneori se întâmplă că le începem şi le
abandonăm, ne pierdem elanul şi este nevoie de un al doilea îndemn, situaţie despre care Pavel scria
preventiv lui Timotei: ,,Te îndemn, înaintea lui Dumnezeu, care dă viaţă tuturor lucrurilor şi
înaintea lui Hristos Isus, care a făcut acea frumoasă mărturisire înaintea lui Pilat din Pont, să
păzeşti porunca, fără prihană şi fără vină până la arătarea Domnului nostru Isus Hristos” (1
Timotei 6:13). A treia situaţie are în vederea obţinerea unor rezultate mai bune, în vederea trăirii la
parametri în creştere spirituală:, după îndemnul: „.şi iubiţi în adevăr pe toţi fraţii, care sunt în toată
Macedonia. Dar vă îndemnăm, fraţilor, să sporiţi tot mai mult în ea” (1 Tesaloniceni 4:10).
Să observăm câteva caracteristici specifice pentru ca cei în cauză să-şi poată identifica mai
uşor chemarea şi pentru a aprecia pe cei ce au darul acesta. Aşa cum am arătat în partea introductivă
despre daruri, fiecare este important datorită faptului că este necesar. Chiar dacă unele sunt mai
vizibile, iar altele mai ascunse, toate sunt binevenite în cadrul Bisericii. Cei care au darul
îndemnării pot fi numiţi: echipa a doua – oamenii de intervenţii. Întâi lucrează cei care învaţă,
dar oamenii nu sunt nişte aparate pe care să le porneşti şi să funcţioneze fără nici o eroare. Şi după
cum maşinile se defectează şi trebuie reparate, la fel oamenii se poticnesc şi, dacă nu este cine să-i
„repornească”, lucrarea suferă. Tocmai de aceea am putea numi pe sfătuitorii cu darul îndemnării -
echipa de intervenţie. Dacă totul ar fi ca în matematică, ne-am rezuma la simple informări şi
programări, dar apar probleme multiple: oboseală, certuri, boli şi alte întristări în lumea noastră
cutreierată ce cel rău şi cohortele lui demonice. Astfel, între slujba dintre două părtăşii de la
adunare, este nevoie adesea să se intervină prin cei cu darul îndemnării. Ferice de comunitatea
locală unde cei care îşi înţeleg menirea să lucreze în echipa de întreţinere, de intervenţii sunt activi
în orice vreme. Pare o echipă fără mari rezultate, căci ei nu pot raporta, ca cei ce lucrează în
producţie, câte produse finite au realizat. Într-o fabrică, cei de la întreţinere s-ar bucura să nu aibă
mult de lucru, dar dacă utilajele se strică şi nu mai funcţionează la parametri normali, ei trebuie să
intervină. Pentru că fără ei nici ceilalţi nu ar mai putea raporta producţie şi astfel toţi ar pierde.
Putem spune că învăţarea este echivalentă cu porunca pe care Elisei a dat-o lui Naman; dar a fost
gata Naman să asculte? Nu, ci a fost nevoie de mulţi sfătuitori şi de multe îndemnuri. Cu ajutorul
acelor îndemnuri el a acceptat, s-a cufundat în apă potrivit cu numărul cerut şi minunea vindecării s-
a produs (2 Regi 5).
Lucrarea îmbărbătării este evidenţiată în lucrarea apostolului Pavel, care după ce a făcut o
bună lucrare în Tesalonic, a înţeles că este nevoie să intervină echipa a doua şi el însuşi a contribuit
la instalarea ei. „..şi v-am trimis pe Timotei, fratele nostru şi slujitorul lui Dumnezeu în Evanghelia
lui Hristos, ca să vă întărească şi să vă îmbărbăteze în credinţa voastră, pentru ca nimeni din voi
să nu se clatine în aceste necazuri; căci ştiţi singuri că la aceasta suntem rânduiţi” (1 Tesaloniceni
3:2). Tesalonicenii primiseră credinţa cu multă bucurie, dar aveau nevoie să fie stimulaţi şi
îmbărbătaţi. Pavel a ştiut că unii din echipa lui trebuiau să facă lucrarea îmbărbătării, socotind-o
asociată celei de evanghelizare şi învăţătură pe care el o presta cu succes. La nevoie, şi el era gata să
îmbărbăteze, să ajute. Iată cum s-a adresat în epistola către Romani 1:11-12 celor pe care nu-i
întâlnise, dar despre a căror credinţă auzise. ,,Căci doresc să vă văd, ca să vă dau vreun dar
duhovnicesc pentru întărirea voastră, sau mai degrabă, ca să ne îmbărbătăm laolaltă în mijlocul
vostru, prin credinţa, pe care o avem împreună şi voi şi eu”. Îndemnarea a fost necesară încă de la
începuturile Bisericii, după cum este scris în Fapte 2:40 - ,,Şi, cu multe alte cuvinte, mărturisea, îi
îndemna, şi zicea: «Mântuiţi-vă din mijlocul acestui neam ticălos»”.
Nimeni să nu se creadă invincibil, cum se credea David, în Psalmul 30, când Domnul îl
aşezase pe un munte tare şi credea că niciodată nu se va clătina. Sunt credincioşi mai slabi pe care
aproape tot timpul trebuie să-i îndemnăm şi să-i încurajăm, dar să ştiţi că există momente când
fiecare are nevoie de încurajare. Nu este nimeni care să poată să meargă toată viaţa cu fruntea sus şi
să nu-i cadă barba în piept şi să fie nevoie ca altul să-l încurajeze. Şi profetul Ilie era supus aceloraşi
slăbiciuni şi a avut un moment de deznădejde, încât a fost nevoie de un înger să-l întărească. Chiar
Domnul Isus Hristos a fost întărit de un înger înaintea Calvarului. Moise şi Ilie au fost trimişi să
vorbească cu El, apoi în Ghetsimani a venit un înger să-l întărească.
Iată ce i-a spus Dumnezeu lui Iosua după ce Moise a murit, pentru că el până atunci a fost
un bun ajutor, dar orice problemă grea cădea pe Moise. Când s-a văzut singur în faţa poporului şi în
faţa Canaanului pe care trebuia să-l cucerească, Dumnezeu care cunoaşte ce este în inima oamenilor
s-a adresat exact cu cuvintele potrivite. Dacă Iosua ar fi avut un curaj, un elan prea mare, Dumnezeu
l-ar fi temperat. Dar el dimpotrivă, se simţea slab şi Dumnezeu i-a zis: ,,Întăreşte-te numai şi
îmbărbătează-te, lucrând cu credincioşie după toată legea pe care ţi-a dat-o robul Meu Moise; nu
te abate de la ea nici la dreapta nici la stânga, ca să izbuteşti în tot ce vei face ” (Iosua 1:7).
Dumnezeu a insistat în îmbărbătarea lui, repetându-i: ,,Nu ţi-am dat Eu oare porunca aceasta:
„Întăreşte-te şi îmbărbătează-te? Nu te înspăimânta şi nu te îngrozi, căci Domnul, Dumnezeul tău,
este cu tine în tot ce vei face” (vers. 9). Iată că este absolută nevoie să fie sprijiniţi şi cei care
conduc. O altă împrejurare de îmbărbătare este în 2 Cronici 35:2, unde cu ocazia reformei după
găsirea cartea legii din timpul regelui Iosia, preoţii erau timizi, în ţară aveau mai mult curaj oamenii
idolatri şi Iosia a fost nevoit să recurgă la încurajarea celor credincioşi: ,,A pus pe preoţi în slujbele
lor şi i-a îmbărbătat la slujba Casei Domnului”. Îndemnul poate avea şi rolul de determinare a unei
acţiuni de binefacere sau a unei alte lucrări sfinte: ,,Îndeamnă pe bogaţii veacului acestuia să nu se
îngâmfe şi să nu-şi pună nădejdea în nişte bogăţii nestatornice, ci în Dumnezeu, care ne dă toate
lucrurile din belşug, ca să ne bucurăm de ele. Îndeamnă-i să facă bine, să fie bogaţi în fapte bune,
să fie darnici, gata să simtă împreună cu alţii, aşa ca să-şi strângă pentru vremea viitoare drept
comoară o bună temelie pentru ca să apuce adevărata viaţă” (1 Timotei 6:17-19). În concluzie, de
fiecare dată când ne strângem chiar dacă nu învăţăm ceva nou, este bine că ne îndemnăm unii pe
alţii, ne încurajăm. ,,Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune”
(Evrei 10:24).

B. Exemple
1. Barnaba - „fiul mângâierii”
Poate că Barnaba, un levit, de neam din Cipru este cel mai remarcabil exemplu de om cu
darul îndemnării, de aceea a şi fost numit ,,fiul mângâierii” (Fapte 4:36). Lucrarea lui a început la
Ierusalim, dar a continuat la Antiohia: ,,Când a ajuns el şi a văzut harul lui Dumnezeu, s-a bucurat
şi i-a îndemnat pe toţi să rămână cu inimă hotărâtă alipiţi de Domnul” (Fapte 11:23). Pentru ca cei
ce primiseră de curând credinţă să nu cadă în ispita seminţelor căzute pe stâncă, Barnaba ştia că
oamenii trebuie încurajaţi. Nu vă lăsaţi datorită ispitelor, încercărilor, abătuţi, ci rămâneţi fermi,
încercaţi să-i ajutaţi pe cei care sunt slăbiţi. Tot despre Barnaba citim în Fapte 13:43 că, în timp ce
era cu Pavel în prima călătorie misionară, au folosit îndemnarea. ,,Şi după ce s-a împrăştiat
adunarea, mulţi din iudei şi din prozeliţii evlavioşi au mers după Pavel şi Barnaba, care stăteau de
vorbă cu ei, şi-i îndemnau să stăruie în harul lui Dumnezeu”. Probabil îi încurajau şi îi orientau spre
cele de sus, cum au făcut-o şi în situaţia critică, în Listra, unde Pavel a fost împroşcat cu pietre:
„întărind sufletele ucenicilor” (Fapte 14:22).
2. Iuda şi Sila – proroci cu darul îndemnării
În Biserica Primară a apărut o primă frământare doctrinară majoră, referitoare la Lege.
Dezbaterea a fost necesară pentru că iudaizatorii au zdruncinat sufletele credincioşilor şi
destabilizarea privea şi câmpurile de misiune. Apostolii şi prezbiterii au discutat, au primit lumină
de la Duhul Sfânt şi au formulat o scrisoare pe acel subiect pentru Antiohia şi alte zone unde
oamenii se convertiseră la creştinism. Scrisoarea a fost transmisă prin doi oameni care aveau darul
îndemnării. Ei erau potriviţi să prezinte concluziile pentru că fiecare lucrare are nevoie de o
atitudine potrivită. Mângâietorii trebuie să fie ca medicul, care câteodată vindecă, dar întotdeauna
trebuie să mângâie. În Fapte 15:30-32 este scris despre ei: ,,Ei deci, şi-au luat rămas bun de la
Biserică şi s-au dus la Antiohia, unde au dat epistola mulţimii adunate. După ce au citit-o, fraţii s-
au bucurat de îmbărbătarea, pe care le-o aducea. Iuda şi Sila, care şi ei erau proroci, au îndemnat
pe fraţi şi i-au întărit cu multe cuvinte”. Oamenii cu darul îndemnării nu spun nişte noutăţi, dar te
înviorează. Vindecarea sufletească este un dar care se întâlneşte cu predilecţie printre proroci. Un
Cuvânt din partea Domnului e cu atât mai bine venit cu cât este împletit cu o îmbărbătare. Domnul
să ridice şi în biserica noastră mulţi oameni cu darul îmbărbătării, multe femei cu darul încurajării.
Aveţi pe cine să mângâiaţi, sunt destui oameni trişti. Unul e supărat că lucrează prea greu, altul că
nu are de lucru; o fată e necăjită că nu se mărită, o femeie e necăjită că s-a măritat şi are probleme.
Să fie câţi mai mulţi lucrători împreună cu Dumnezeu, care au un puternic dar al mângâierii. Duhul
Sfânt este numit Mângâietorul.
Oamenii cu darul îndemnării, sunt cei mai potriviţi pentru timpul de rugăciune zilnic şi cu
atât mai mult pentru stăruinţa în rugăciune. Ei vor îndemna biserica să se roage şi, chiar dacă nu se
produce minunea să se vindece cel pentru care se roagă cel puţin va fi încurajat. De asemenea, ei
sunt buni ca să facă vizite la bolnavi. Cei cu darul îndemnării sunt bineveniţi şi în familiile care
întâmpină crize. Dacă într-un conflict li se prezintă unor soţi doctrina familiei, datoriile soţului,
datoria soţiei, cine ştie dacă învaţă, dar dacă este cineva care să-i încurajeze, situaţia se poate
detensiona. Ştiu un frate care a fost îndemnat să împace o familie tânără, dar alţii care nu aveau
darul îndemnării i-au spus, că n-are rost, fiindcă şi lor le spuseseră şi e treaba lor dacă vor să
divorţeze. El s-a dus şi a vorbit cu ei aproape o zi întreagă, cu soţul, cu soţia, cu femeia la care
locuiau, care le dăduse casa şi spre seară i-a lăsat împreună şi sunt împreună şi în zi de azi.
Mângâietorii sunt indicaţi pentru consiliere spirituală, dar şi în organizări în vederea primirii
oaspeţilor şi transmiterii saluturilor.

IV. DARUL DĂRNICIEI

A. Prezentare
Termenul din limba greacă a Noului Testament este metadidomi, ceea ce înseamnă a da, a
împărţi, a împărtăşi. Darul dărniciei este contribuirea cu bunuri financiar-materiale în susţinerea
economică a membrilor adunării şi a lucrării lor, în mod liber, cu bucurie şi spre slava lui Dumnezeu
(Romani 12:8).
Dacă cel care are darul învăţării acumulează foarte uşor în minte şi se poate exprima uşor,
celui cu darul îndemnării îi vin îndemnurile şi nu te lasă întristat şi inactiv, la fel, cel cu darul
dărniciei are capacitatea de la Dumnezeu şi harul să adune fonduri, din munca lui şi a altora şi prin
el se deschid izvoarele binecuvântării lucrării Domnului şi a copiilor Lui. Acela are înţelepciunea şi
buna dispoziţie să acumuleze bani sau alte valori materiale şi să le redistribuie. Darul dărniciei nu
are de a face cu o donaţie totală şi unică, cum a cerut Domnul unui bogat şi cum a spus Petru: „Iată
că noi am lăsat tot şi Te-am urmat; ce răsplată vom avea?” (Matei 19:27) Au fost mai mulţi
oameni în istoria creştină care şi-au vândut averile şi au plecat în misiune predicând Evanghelia ca
apostolii. Evident că şi aceştia vor fi răsplătiţi pentru ce au făcut, dar darul dărniciei presupune
posibilitatea de a da toată viaţa. Exemplul lui Zacheu, care şi-a deschis inima şi a decis: „Iată,
Doamne, jumătate din avuţia mea o dau săracilor; şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi dau
înapoi împătrit” (Luca 19:8), poate permite ca din cealaltă jumătate de avere ce a rămas aducătoare
de venituri, să ajute în continuare. Dacă el şi-a păstrat procentul dărniciei, a fost un om cu darul
dărniciei. Şi din cazul lui Zacheu se poate evidenţia bucuria celor care pot să dea, ce poate fi
comparată cu bucuria celui care face o altă lucrare spirituală.
Un alt exemplu minunat îl avem în David, omul care a mai oferit daruri, dar cel mai mult a
dat pentru Casa Domnului: ,,Mi-am întrebuinţat toate puterile să pregătesc pentru Casa
Dumnezeului meu aur pentru ceea ce trebuie să fie de aur, argint pentru ceea ce trebuie să fie de
argint, aramă pentru ceea ce trebuie să fie de aramă, fier pentru ceea ce trebuie să fie de fier şi
lemn pentru ceea ce trebuie să fie de lemn, pietre de onix şi pietre scumpe de legat, pietre
strălucitoare şi de felurite culori, tot felul de pietre scumpe şi marmură albă multă” (1 Cronici
29:2). A fost o poruncă prevăzută în Lege donaţia lui? Nu! Deci, a avea darul dărniciei este diferit
de a da zeciuială Domnului, aceasta suntem toţi datori. David a avut posibilităţi să doneze pe
măsura avutului lui, dar pasiunea lui pentru a da este remarcabilă, de aceea deschide o listă prin
provocarea lui şi pentru alţi demnitari şi chiar pentru poporul de rând: ,,Mai mult, în dragostea mea
pentru Casa Dumnezeului meu, dau Casei Dumnezeului meu aurul şi argintul pe care-l am, afară
de tot ce am pregătit pentru casa sfântului locaş: trei mii de talanţi de aur, de aur de Ofir şi şapte
mii de talanţi de argint curăţit, pentru îmbrăcarea pereţilor clădirilor, aurul pentru ceea ce trebuie
să fie de aur, şi argintul pentru ceea ce trebuie să fie de argint şi pentru toate lucrările pe care le
vor face lucrătorii. Cine vrea să-şi mai aducă de bunăvoie astăzi darurile înaintea Domnului?” (1
Cronici 29:3-6). ,,Poporul s-a bucurat de darurile lor de bunăvoie, căci le dădeau cu dragă inimă
Domnului; şi împăratul David de asemenea s-a bucurat mult” (1 Cronici 29:9). Evreilor li se
spunea în mod repetat să dea celor nevoiaşi, dar recomandarea era: „cu bucurie”, din ceea ce ţi-a dat
Dumnezeu, din binecuvântarea Lui. Domnul să ne ajute şi nouă!
Dărnicia se raportează la nevoi; oamenii care au darul dărniciei văd situaţiile în mod
real şi apreciază oportunităţile înţelept. De ce îndemnăm pe cineva? Fiindcă vedem că este
deznădăjduit. De ce trebuie să dăruim? Fiindcă este nevoie. Darul dărniciei are o asemănare cu
darul îndemnării, ajutorării, prin faptul că întăreşte relaţiile din biserică. Cei care se ajută vor face
ca dragostea dintre fraţi să crească, căci prin darul dărniciei sunt întreţinuţi săracii şi este asigurat
suportul financiar al misiunii. Cum ar fi putut Evanghelia să ajungă până la marginile pământului
fără acest dar? Cine ar fi susţinut săracii despre care a spus Domnul că vor fi întotdeauna printre
noi, dacă nu cei care au acest dar? Amintiţi-vă de acel ofiţer roman despre care au spus evreii că
iubeşte neamul lor şi le-a zidit sinagoga (Luca 7:4-5). Nu ştiu cât a fost de costisitoare lucrarea, dar
a fost un efort ce nu era dator să-l facă, şi iubirea lui s-a manifestat dăruind. Amintiţi-vă şi de
femeia aceea din Sunem, o femeie cu darul dărniciei şi de faptul că nu exista o însemnare în Lege
pentru susţinerea prorocilor care se deplasează prin ţară. Nu, căci Elisei nu era levit, însă ea a văzut
nevoia lucrării lui Dumnezeu. A vorbit cu bărbatul ei să-i facă prorocului o cameră la mansardă şi a
pus acolo mobilierul necesar. Credem că l-a şi servit cu cele necesare şi evident a făcut curăţenie
după plecarea lui (2 Împăraţi 4:8).
Primirea de oaspeţi este foarte mult asociată cu darul dărniciei. Amintiţi-vă de Marta şi
slujirea ei, de care Domnul a beneficiat cu toţi ucenicii. Greşeala ei a fost o preocupare în exces, de
aceea să nu uite surorile ce slujesc, să stea liniştite la slujbă, apoi să facă ce este necesar. Dumnezeu
a prevăzut în Lege acoperirea nevoilor celor nevoiaşi, dintre evrei sau străinii din ţară. În
Deuteronom 16:14-15 este scris: ,,Să te bucuri la sărbătoarea aceasta, tu, fiul tău şi fiica ta, robul
şi roaba ta şi levitul, străinul, orfanul şi văduva care vor fi în cetăţile tale. Să prăznuieşti
sărbătoarea şapte zile în cinstea Domnului, Dumnezeului tău, în locul pe care-l va alege Domnul;
căci Domnul, Dumnezeul tău, te va binecuvânta în toate roadele tale şi în tot lucrul mâinilor tale şi
de aceea să fii vesel”. Iar apostolul Pavel amintea despre fericirea de a da (Fapte 20:35). Ce îţi
încântă sufletul: să dai sau să primeşti? Sunt situaţii în care Dumnezeu ne îngăduie să fim în postura
să primim, dar să-L rugăm să avem posibilitatea să dăruim permanent cu bucurie. Aceasta este una
din manifestările Duhului Sfânt (1 Timotei 6:18).

B. Exemple
1. Bogatii evrei – a da cu inimă bună
,,Când a ajuns David la Mahanaim, Şobi, fiul lui Nahaş, din Raba fiilor lui Amon, Machir,
fiul lui Amiel, din Lodebar şi Barzilai galaaditul, din Roghelim, au adus paturi, lighene, vase de
pământ, grâu, orz, făină, grâu prăjit, bob, linte, uscături, miere, unt, oi şi brânză de vacă. Au adus
aceste lucruri lui David şi poporului care era cu el, ca să mănânce; căci ziceau: «Poporul acesta
trebuie să fi suferit de foame, de oboseală şi de sete, în pustie»” (2 Samuel 17:27-29). Motivaţia
acestor oameni este demnă de urmat. Ei au dat pentru că era nevoie. În contextul din ţară ar fi putut
să se eschiveze, aşa cum au procedat oamenii din Sucot şi Penuel cu Ghedeon, refuzând să dea
hrană soldaţilor obosiţi (Judecători 8). Dintre toţi cei darnici s-a evidenţiat ,,Barzilai, galaaditul, ...
El îngrijise de împărat în timpul şederii lui la Mahanaim, căci era un om foarte bogat” (2 Samuel
19:31-32). Acest om bogat nu a obosit în facerea binelui, a ajutat până când nu a mai fost nevoie şi a
încheiat mandatul cu bucurie, dovadă că dărnicia nu este o lucrare doar ocazională.
Tot în raport cu David, sunt prezentaţi în istoria biblică alţi doi oameni bogaţi. Unul care a
dăruit şi el, dar din interes – Ţiba, care şi-a ascuns un plan rău, în spatele unei dărnicii, când a zis:
„Măgarii sunt pentru casa împăratului, pentru călărie, pîinile şi roadele de vară sunt pentru hrana
tinerilor şi vinul pentru potolirea setei celor ce vor fi obosiţi în pustie... Mă închin cu plecăciune!
Să capăt trecere înaintea ta, împărate, domnul meu!” (2 Samuel 16:2-4). Altul, care nu a vrut să
dăruiască nimic, deşi avea o datorie, cel puţin morală, faţă de David – Nabal. El a refuzat zicând:
„Cine este David şi cine este fiul lui Isai? Astăzi sunt mulţi slujitori care fug de la stăpâni. Şi să-mi
iau eu pâinea, apa, şi vitele mele pe care le-am tăiat pentru tunzătorii mei şi să le dau unor oameni
care sunt de nu ştiu unde?” (1 Samuel 25:10-11). Cine nu vrea să dea are întotdeauna motive să se
scuze, dar cine are darul dărniciei, are întotdeauna motive să dea.

2. Săracii macedonieni – a da din ce ai


Exemplul credincioşilor din Macedonia dovedeşte că darul dărniciei cu posibilitatea de
a dărui pentru lucrarea Domnului este posibil să opereze şi prin cei săraci. Pavel declara
despre ei: ,,Vă mărturisesc că au dat de bună voie, după puterea lor şi chiar peste puterile lor. Şi
ne-au rugat cu mari stăruinţe pentru harul şi părtăşia la această strângere de ajutoare pentru
sfinţi” (2 Corinteni 8:3). Şi nu au făcut-o numai o dată, ci ori de câte ori au avut ocazia, aşa cum
aprecia apostolul: ,,Am avut o mare bucurie în Domnul, că, în sfârşit, aţi putut să vă înnoiţi iarăşi
simţămintele voastre faţă de mine. Vă gândeaţi voi la aşa ceva, dar vă lipsea prilejul... Ştiţi voi
înşivă, filipenilor, că, la începutul Evangheliei, când am plecat din Macedonia, nici o Biserică n-a
avut legătură cu mine în ce priveşte «darea»” şi «primirea» afară de voi. Căci mi-aţi trimis în
Tesalonic, odată, şi chiar de două ori, ceva pentru nevoile mele” (Filipeni 4:10-15). Aceste daruri
pentru apostolul Pavel erau în afară de ce strânseseră ei să trimită la Ierusalim. Deci cei care au
darul dărniciei dau unde este nevoie şi cu consecvenţă şi într-o parte şi în alta, dau acum dar şi
altădată. Domnul să-i ajute şi să le umple vistieriile şi să le păstreze o mare răsplată în Împărăţia
Lui, după cum le dorea şi Pavel filipenilor: „Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele
voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos” (Filipeni 4:19).
Iată şi câteva exemple practice – lucrări în care pot fi învestiţi cei care au darul dărniciei.
Susţinerea misionarilor este cea mai mare necesitate, pentru că mântuirea este o prioritate ce nu
poate fi comparată cu nimic din lume. Să nu o luaţi aceasta ca pe o pretenţie din partea celor ce sunt
duşi în câmpuri misionare, iar dacă vor fi şi oameni care vor căuta un câştig mârşav, eu cred că cei
cu darul dărniciei au şi lumină de la Dumnezeu să ştie la cine trebuie să dea. Dacă cineva dă ceva
acolo unde nu se investeşte în mod curat şi pe urmă află, există riscul să nu mai dea altădată cu
încredere şi bucurie. Voi ilustra aceasta printr-o întâmplare: Un beduin mergea pe cămila lui şi a
întâlnit un om care mergea pe jos. Acesta din urmă l-a rugat să-l ia şi pe el pe cămilă. Beduinul a
cumpănit puţin apoi a acceptat, dar omul luat de ocazie era un bandit, care după ce s-a văzut călare,
i-a făcut vânt beduinului de pe cămilă şi a fugit cu ea. Necăjit, stăpânul rămas pe jos a spus: „Nu-mi
pare rău de cămilă căci mai am destule, dar mi-am pierdut încrederea în oameni şi-mi pare rău de
cei pe care n-o să-i mai iau pe cămilă, deşi nu sunt hoţi ca tine”.
Alte lucrări pentru care este nevoie de donatori consacraţi sunt construcţiile şi întreţinerea
locaşurilor de închinare. În Romania, după Revoluţie s-au construit multe clădiri în care mulţi
oameni au investit cu dăruire. Să nu uităm nici de ajutorarea săracilor. Dau ca exemplu biserica nr.1
din Viena care ajută în mod regulat săracii în multe locuri din ţară. Dovada dărniciei lor este şi
biserica din Viena ridicată pe cheltuiala lor, fără credite bancare. O altă lucrare în care suntem şi noi
implicaţi sunt publicaţiile creştine. Unii se ocupă cu tehnoredactarea, alţii cu distribuţia. În lucrarea
acesta nu s-a cerut la nimeni nici un ban niciodată, doar ne-am rugat, luându-l ca model pe George
Muler care întreţinea opt mii de orfani fără să ceară cuiva ajutor. Într-o vreme când am mărit tirajul
(în prezent este de opt mii de exemplare), mă rugam cu ocazia trecerii dintre ani, pentru fondurile
necesare în noul an. Atunci am pus un semn în rugăciune. „Doamne, acum la început de an, dă-mi
încredinţarea în noaptea aceasta că ai semnat actul adiţional pentru noul an şi fă să vină cineva la
acastă oră târzie şi să facă o donaţie pentru reviste. La 12 şi jumătate noaptea o soră din adunare ne-
a căutat spunând: „La cine pot să fac acum o donaţie pentru revistă?” Mie îmi bătea inima de
mulţumire înaintea lui Dumnezeu care a ascultat rugăciunea mea; sora aceea putea să vină a doua
zi, căci nu era nici o urgenţă în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie. Dumnezeu să
binecuvânteze pe toţi dăruitorii, în toate domeniile lucrării sfinte şi în îngrijirea celor în nevoie!
Amin!

V. DARUL CÂRMUIRILOR

A. Prezentare
Darul cârmuirilor este menţionat între darurile existente în Adunarea Domnului: ,,Şi
Dumnezeu a rânduit în Biserică, întâi, apostoli; al doilea, proroci; al treilea, învăţători; apoi, pe
cei ce au darul minunilor; apoi pe cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cârmuirilor şi vorbirii
în felurite limbi” (1 Corinteni 12:28). Termenii în originalul Noului Testament sunt kubernesis -
administrare, guvernare, a direcţiona, a cârmui şi prohistemi - a conduce, a sta înainte, a prezida, a
menţine. Prin darul cârmuirilor se fac planuri şi se organizează lucrări pentru realizarea voii lui
Dumnezeu în adunare; capacitatea de a atrage, de a motiva şi de a direcţiona activitatea membrilor
adunării pentru îndeplinirea slujbelor lor - „Cine cârmuieşte, să cârmuiască cu râvnă” (Romani
12:8).
În referinţele la această lucrare, apostolul Pavel scria: ,,Vă rugăm, fraţilor, să priviţi bine pe
cei ce se ostenesc între voi, care vă cârmuiesc în Domnul şi care vă sfătuiesc” (1 Tesaloniceni 5:12).
În primul rând, cei care cârmuiesc trebuie să fie sub controlul lui Dumnezeu şi să conducă potrivit
cu principiile Lui, între care cea dintâi este sfinţenia, la care se adaugă altele: „Atunci împăratul va
împărăţi cu dreptate şi voievozii vor cârmui cu nepărtinire” (Isaia 32:1) .Ei nu sunt nişte
conducători precum monarhii lumii. Ei pot fi comparaţi cu oameni aflaţi sub autoritate şi care
exercită autoritate, cum afirma despre sine sutaşul pe care Domnul l-a lăudat pentru credinţa
lui: ,,Căci şi eu, care sunt sub stăpânirea altuia, am sub mine ostaşi. Şi zic unuia: «Du-te!» şi se
duce; altuia: «Vino!» şi vine; şi robului meu: «Fă cutare lucru!» şi-l face” (Luca 7:8). Sau cum
spunea Solomon în cartea Eclesiastul 5:8: „Căci peste cel mare veghează altul mai mare şi peste ei
toţi Cel Prea Înalt”. De aceea, orice conducător, orice cârmuitor al unei lucrări din adunare trebuie
să înţeleagă că întotdeauna, cel dintâi şi cel mai mare este şi rămâne Dumnezeu, dar El conduce
numai după principiile Sale. Dumnezeu nu se schimbă, nu ia atitudini privilegiate sau lipsite de
temei.
Să luăm câteva citate biblice pentru a vedea aceste adevăruri. În Psalmul 78:72 este scris
despre un om după inima lui Dumnezeu care a înţeles cum să cârmuiască pe Israel în Domnul. ,,Şi
David i-a cârmuit cu o inimă neprihănită şi i-a povăţuit cu mâini pricepute”. Dacă ar fi fost numai
neprihănirea şi nu ar fi avut capacitatea să cârmuiască, nu era bun să fie conducător. Dacă cineva
are doar abilităţi de organizare, manageriale şi este neprihănit, iarăşi nu este bun de lider în poporul
sfânt. Tot din perioada lui David şi a lui Solomon avem descrieri despre alţi oameni cu darul
cârmuirii. 1 Cronici 15:12-18 este scris despre felul în care trebuie organizate unele activităţi la
Casa Domnului, dar preoţii şi leviţii nu puteau să realizeze acele lucrări fără sfinţirea necesară.
Împăratul David le-a zis: „Voi sunteţi capii de familie ai leviţilor, sfinţiţi-vă, voi şi fraţii voştri şi
suiţi chivotul Domnului, Dumnezeului lui Israel, la locul pe care i l-am pregătit... Preoţii şi leviţii s-
au sfinţit ca să suie chivotul Domnului, Dumnezeului lui Israel... Şi David a zis căpeteniilor
leviţilor să aşeze pe fraţii lor cântăreţi cu instrumente de muzică, cu lăute, harfe şi ţimbale şi să
sune din ele cântări răsunătoare, în semn de bucurie. Leviţii au aşezat pe Heman, fiul lui Ioel;
dintre fraţii lui, pe Asaf, fiul lui Berechia; şi dintre fiii lui Merari, fraţii lor, pe Etan, fiul lui Cuşaia,
apoi împreună cu ei pe fraţii lor de a doua mână: pe Zaharia, Ben, Iaaziel, Şemiramot, Iehiel, Uni,
Eliab, Benaia, Maaseia, Matitia, Elifele şi Micneia şi Obed-Edom şi Ieiel, uşieri”. Între aceşti
„capi” apare şi un dirijor: ,,Chenania, căpetenia muzicii între leviţi, cârmuia muzica, fiindcă era
meşter” (1 Cronici 15:22).
În Noul Testament, Domnul vorbeşte despre cârmuire după principiile sfinte, diferite de cele
din societatea laică, evidenţiind slujirea în dragoste a cârmuitorilor. ,,Isus i-a chemat la El şi le-a
zis: «Ştiţi că cei priviţi drept cârmuitori ai neamurilor, domnesc peste ele şi mai marii lor le
poruncesc cu stăpânire. Dar între voi să nu fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie
slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să fie robul tuturor. Căci Fiul omului
n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi!»”
(Marcu 10:42-45). În Romani 15:15-16, apostolul Pavel vorbeşte despre slujba sa apostolică, dar în
acelaşi timp despre principiile pe baza cărora el coordona lucrarea. ,,Totuşi, ici colea v-am scris mai
cu îndrăzneală, ca să vă aduc din nou aminte de lucrurile acestea, în puterea harului, pe care mi l-
a dat Dumnezeu, ca să fiu slujitorul lui Isus Hristos între neamuri. Eu îmi împlinesc cu scumpătate
slujba Evangheliei lui Dumnezeu, pentru ca neamurile să-I fie o jertfă bine primită, sfinţită de
Duhul Sfânt”. El avea autoritatea să scrie, având chemarea să completeze Scripturile, să organizeze,
să înfiinţeze biserici şi să aşeze slujitori în ele.
Pentru că există diferite segmente în lucrarea Evangheliei, cârmuitorii trebuie să
colaboreze şi să-i provoace pe cei din subordinea lor în a lucra în unitate, dar pentru aceasta
trebuie înţelepciune: „Prin mine împărăţesc împăraţii şi dau voievozii porunci drepte. Prin mine
cârmuiesc dregătorii şi mai marii, toţi judecătorii pământului” (Proverbe 8:15-16). De exemplu,
ce s-ar întâmpla într-o biserică dacă cei din domeniul muzicii ar fi foarte bine organizaţi, dar nu ar
colabora cu fraţii păstori, cu prezbiterii, cu cei de la fanfară, de la orchestră şi ar rămâne numai
corul ca o organizare de sine stătătoare, ca stat în stat. În lucrarea lui Dumnezeu, trebuie să
funcţionăm ca într-un trup. Mâna acţionează singură, dar totuşi este dependentă de trup. La fel orice
alt organ. Când cei care cârmuiesc conlucrează bine, lucrarea progresează, dar o adunare dezbinată
este sortită nimicirii. Exemplul capacităţii de cârmuire a lui David, se observă şi când a pus pe fiul
său Solomon rege. Noul rege era „tânăr şi plăpând” şi regatul ajunsese foarte mare, iar David ştia
ce înseamnă o împărăţie dezbinată, din vremea lui Saul şi Iş Boşet, de aceea i-a adunat pe toţi
liderii politici, militari şi religioşi, organizându-i şi pregătindu-i pentru lucrările ce urmau.
Rezultatul a fost supunere faţă de împăratul Solomon şi prosperitate în ţară.
Pavel se destăinuie şi scrie referitor la colaborarea lui cu alţi lideri ai Bisericii. După
asumarea chemării lui apostolice, deşi primise Evanghelia direct de la Domnul Isus Hristos şi prin
el se făceau semne şi minuni, iar lucrarea avea succes, el totuşi se consultă cu ceilalţi: ,,După
patrusprezece ani, m-am suit din nou la Ierusalim împreună cu Barnaba; şi am luat cu mine şi pe
Tit. M-am suit, în urma unei descoperiri şi le-am arătat Evanghelia, pe care o propovăduiesc eu
între neamuri, îndeosebi celor mai cu vază, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar”
(Galateni 2:1-2). Dar şi cei de la Ierusalim, au avut o atitudine frăţească, în vederea promovării
lucrării în diferite regiuni: ,,Cei ce sunt socotiţi ca fiind ceva ... cei cu vază nu mi-au adăugat nimic.
Ba dimpotrivă, când au văzut că mie îmi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei netăiaţi
împrejur, după cum lui Petru îi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei tăiaţi împrejur, – căci Cel
ce făcuse din Petru apostolul celor tăiaţi împrejur, făcuse şi din mine apostolul neamurilor – şi
când au cunoscut harul, care-mi fusese dat, Iacov, Chifa şi Ioan, care sunt priviţi ca stâlpi, mi-au
dat mie şi lui Barnaba, mâna dreaptă de însoţire, ca să mergem să propovăduim: noi la neamuri,
iar ei la cei tăiaţi împrejur” (Galateni 2:6-9). Pavel, deşi avea autoritate de la Dumnezeu, nu s-a
amestecat în sectorul şi lucrarea altuia. A ştiut ce-i este dat lui să cârmuiască şi a înţeles că şi alţii
cârmuiesc. ,,Şi am căutat să vestesc Evanghelia acolo unde Hristos nu fusese vestit, ca să nu zidesc
pe temelia pusă de altul, după cum este scris: «Aceia, cărora nu li se propovăduise despre El, Îl vor
vedea, şi cei ce n-auziseră de El, Îl vor cunoaşte»” (Romani 15:20-21). Şi-a înţeles lucrarea şi astfel
nu a intrat în conflict decât cu cei care erau în conflict şi cu Dumnezeu. Pentru că este logic ca cei
care slujesc lui Dumnezeu să fie într-o legătură bună unii cu alţii. Domnul să ridice în toate
compartimentele conducători cu multă înţelepciune, să poată să organizeze lucrurile, să colaboreze
între ei, pentru ca toată lucrarea să se realizeze în dragoste care este legătura desăvârşirii.
B. Exemple
1. Prezidarea adunării lui Israel; conducerea lucrărilor materiale şi spirituale de la
Templul Domnului
În conducerea triburilor lui Israel, la intrarea în Canaan, ,,Moise a vorbit Domnului şi a zis:
«Domnul, Dumnezeul duhurilor oricărui trup, să rânduiască peste adunare un om care să iasă
înaintea lor, şi să intre înaintea lor, care să-i scoată afară şi să-i vâre înăuntru, pentru ca adunarea
Domnului să nu fie ca nişte oi care n-au păstor»” (Numeri 27:15-17). Cârmuirea este o necesitate
de fiecare dată când ne adunăm, orice slujbă trebuie coordonată şi orice discuţie presupune un
moderator, unul care ştie când trebuie început şi când trebuie încheiat. În organizarea activităţilor de
la Cortul Domnului, erau unelte sfinte, care trebuiau aşezate şi purtate, lucrare pentru care a fost
numit un cârmuitor: ,,Iată socoteala locaşului cortului întâlnirii, făcută după porunca lui Moise,
prin îngrijirea leviţilor, sub cârmuirea lui Itamar, fiul preotului Aaron” (Exodul 38:21); ,,Acestea
sunt slujbele familiilor fiilor gherşoniţilor în cortul întâlnirii şi ce au ei de păzit sub cârmuirea lui
Itamar, fiul preotului Aaron” (Numeri 4:28). Pentru o altă lucrare, ,,Moise a zis copiilor lui Israel:
«Să ştiţi că Domnul a ales pe Beţaleel, fiul lui Uri, fiul lui Hur, din seminţia lui Iuda. L-a umplut cu
Duhul lui Dumnezeu, duh de înţelepciune, pricepere şi ştiinţă, pentru tot felul de lucrări...I-a dat şi
darul să înveţe pe alţii, atât lui cât şi lui Oholiab, fiul lui Ahisamac, din seminţia lui Dan” (Exodul
35:30-34). ,,Moise a chemat pe Beţaleel, Oholiab şi pe toţi bărbaţii iscusiţi în mintea cărora pusese
Domnul pricepere, şi anume pe toţi cei cu tragere de inimă la lucrul acesta ca să-l facă” (Exodul
36:2). Deci erau mai mulţi care lucrau, dar Beţaleel şi Oholiab cârmuiau întreaga lucrare şi ceilalţi
erau ucenicii lor sau muncitori, peste care aceştia conduceau. Să ne amintim şi de altă perioadă din
istoria evreilor, când prin Neemia şi Ezra s-au reorganizat lucrările în plan spiritual şi
administrativ. ,,Iată preoţii şi leviţii ...Amaria, Maluc, Hatuş, ... Matania, care cârmuia împreună cu
fraţii săi cântarea laudelor” (Neemia 12:8). Deci nu toţi au darul să fie dirijori, nu toţi sunt buni să
conducă cântări în adunare, chiar dacă au capacitatea să cânte.
2. Presbiteri – cârmuitori spirituali; diaconi – cârmuitori administratori
(Fapte. 13:2; 6:1-6; Romani 15:18; 1 Corinteni 15:10; 14:23; 15:4; Galateni 1:1; 1 Timotei 3:4-5,
12; 5:17; Tit 1:5-11; 1 Petru 5:1)
În Noul Testament avem două categorii de cârmuitori. Prezbiterii, care sunt o
continuare a bătrânilor sinagogilor, evident cu atribuţiile din Biserică şi cârmuitori
administrativi, diaconii. Cârmuitorilor spirituali li se cereau şi condiţii de propovăduire,
capacitatea de învăţare şi în acelaşi timp viaţă sfântă. Celor administrativi nu li se cerea
neapărat capacitatea de învăţare, doar să dea dovadă de integritate şi să aibă abilitatea să
organizeze lucrurile. În Fapte 13:2 ne este prezentată lansarea în lucrare a lui Barnaba şi a lui Saul,
prin Duhul Sfânt. „Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat”.
Probabil ar fi dorit şi alţii să plece în misiune, sau hotărârea forumului de conducere să fi fost alta,
nu ştim. Mesajul Duhului Sfânt a fost o confirmare a opţiunii lor, sau a fost o corectare a părerii lor.
În unele situaţii poate fi într-un fel, în altele în altfel. În misiunea aceea, citim în Fapte 14:23 că ei
au rânduit cârmuitori. O lucrare pe care nu are cine să o cârmuiască este un trup fără cap. ,,Au
rânduit prezbiteri în fiecare Biserică şi după ce s-au rugat şi au postit, i-au încredinţat în mâna
Domnului, în care crezuseră”.
Între timp, la Ierusalim pentru că erau mii de credincioşi, lângă apostoli au fost aşezaţi mai
mulţi prezbiteri, despre care aflăm mai târziu. ,,Când au ajuns la Ierusalim, au fost primiţi de
Biserică, de apostoli şi de prezbiteri, şi au istorisit tot ce făcuse Dumnezeu prin ei” (Fapte 15:4).
Cred că erau o ceată numeroasă. Citim tot din Fapte, 20:20, unde observăm darul de cârmuire al
prezbiterilor. ,,Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt
episcopi, ca să păstoriţi Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său”. Păstorire
înseamnă să cârmuieşti, să păzeşti, să hrăneşti, după cum scria un prezbiter apostol: ,,Sfătuiesc pe
prezbiterii dintre voi, eu, care sunt un prezbiter ca şi ei, un martor al patimilor lui Hristos şi părtaş
al slavei care va fi descoperită. Păstoriţi turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră, nu de
silă, ci de bună voie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câştig mîrşav, ci cu lepădare de sine.
Nu ca şi cum aţi stăpâni peste cei ce v-au căzut la împărţeală, ci făcându-vă pilde turmei.” (1 Petru
5:1-3).
Să privim la condiţiile care se cer acestor lucrători, potrivit recomandării apostolului
Pavel: ,,Adevărat este cuvântul acesta: «Dacă râvneşte cineva să fie episcop, doreşte un lucru
bun»... Dar trebuie ca episcopul să fie fără prihană, bărbatul unei singure neveste, cumpătat,
înţelept, vrednic de cinste, primitor de oaspeţi, în stare să înveţe pe alţii. Să nu fie nici beţiv, nici
bătăuş, nici doritor de câştig mârşav, ci să fie blând, nu gâlcevitor, nu iubitor de bani; să-şi
chivernisească bine casa, şi să-şi ţină copiii în supunere cu toată cuviinţa. Căci dacă cineva nu ştie
să-şi cârmuiască bine casa lui, cum va îngriji de Biserica lui Dumnezeu? Să nu fie întors la
Dumnezeu de curând, ca nu cumva să se îngâmfe şi să cadă în osânda diavolului. Trebuie să aibă
şi o bună mărturie din partea celor de afară, pentru ca să nu ajungă de ocară şi să cadă în cursa
diavolului. Diaconii, de asemenea, trebuie să fie cinstiţi, nu cu două feţe, nu băutori de mult vin, nu
doritori de câştig mârşav: ci să păstreze taina credinţei într-un cuget curat. Trebuie cercetaţi întâi
şi numai dacă sunt fără prihană, să fie diaconi” (1 Timotei 3:1-10). Din Tit 1:5-6 observăm că în
fiecare biserică trebuie să fie astfel de lucrători. ,,Te-am lăsat în Creta, ca să pui în rânduială ce
mai rămâne de rânduit, şi să aşezi prezbiteri în fiecare cetate, după cum ţi-am poruncit: Dacă este
cineva fără prihană, bărbat al unei singure neveste, având copii credincioşi, care să nu fie învinuiţi
de destrăbălare sau neascultare”. În 1 Timotei 5:17 este scris în mod concret că prezbiterii trebuie
să aibă capacitatea de cârmuire, dar unii, cred eu, se evidenţiază prin cârmuire: ,,Prezbiterii care
cârmuiesc bine, să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu propovăduirea şi
cu învăţătura, pe care o dau altora”. Posibil să fie unii prezbiteri cu dar profetic, alţii cu dar
evanghelistic şi să nu aibă o vocaţie specială pe linia cârmuirii. În ideea aceasta, în luarea unei
decizii trebuie să se unească toţi, dar în organizare este bine să fie lăsaţi sau promovaţi cei care au
darul de a cârmui, de a organiza, de a conduce. Ei trebuie să fie ascultaţi, pentru că au capacitatea să
organizeze lucrurile. Dacă pe deasupra se mai ostenesc cu învăţătura, cu atât mai bine.
În Biserica de la Ierusalim, diaconii au fost aleşi ca să cârmuiască în problemele
administrativ gospodăreşti, în împărţirea ajutoarelor de toate zilele. Pentru această lucrare apostolii
au zis: ,,De aceea, fraţilor, alegeţi dintre voi şapte bărbaţi, vorbiţi de bine, plini de Duhul Sfânt şi
înţelepciune, pe care îi vom pune la slujba aceasta” (Fapte 6:3).
Activităţile practice ce trebuie să revină în administrare celor cu darul cârmuirii şi
administrării sunt legate de conducerea adunărilor locale şi de organizarea activităţilor de misiune.
Administratorii trebuie să aibă neapărat darul cârmuirii, ca şi dirijorii şi cei care se ocupă de
secretariat sau de publicistică. Oamenii care au capacitatea să organizeze sunt un „dar” şi pentru
timpul de rugăciune şi cu atât mai mult pentru alte servicii speciale din adunare. Cunosc sistemul de
organizare a unei biserici române din Europa, în construirea unui local cu multiple funcţionalităţi,
sub coordonarea unui om cu acest dar. El nu era din comitetul adunării, dar şi-a investit timpul şi
capacităţile împreună cu soţia lui, care cunoştea foarte bine limba acelei ţări şi lucrarea nu doar că s-
a terminat într-un timp relativ scurt, dar au reuşit să o termine fără să aibă datorii în bancă. Când s-a
încheiat construcţia, urmau să aibă alegeri şi fratele acela m-a întrebat: „Dacă la următoarele alegeri
fraţii vor să mă aleagă în comitet, să accept sau nu? Tot ce am făcut a fost pentru Domnul şi
niciodată nu m-am gândit să ajung în conducerea adunării”. Am meditat şi i-am spus: „Acceptă,
pentru că lucrarea are nevoie şi de o cârmuire administrativă şi te va durea sufletul, după cât s-a
investit şi ţi-ai consumat energia, să vezi că o ia în administrare cineva care nu are capacitatea să
întreţină această lucrare, dar să nu te amesteci în problemele spirituale ale prezbiterilor”. Aşa s-a
întâmplat, adunarea l-a ales în conducere şi ferice de el dacă îşi va înţelege locul în continuare.
Domnul să binecuvânteze pe toţi cei care cârmuiesc, să se lase mai întâi călăuziţi de Domnul şi apoi
să facă lucrarea cu toată inima şi cu toată puterea cu care au fost învestiţi de „sus” şi de „jos”.
VI. DARUL MILOSTENIEI

A. Prezentare
Termenul original este eleeo - a avea milă, compasiune, a acorda ajutor pentru consecinţele
păcatului. Sub acest înţeles, darul milei nu se confundă cu darul dărniciei care este un ajutor
financiar, material. Omul milos va ajuta şi el în plan material, dar mai întâi are destoinicia şi
pasiunea de ajutor spiritual printr-o compasiune extraordinară, pentru oamenii care suferă
consecinţele păcatului. Cei mai buni evanghelişti sunt cei cu darul milosteniei, după cum este scris:
„Cine face milostenie, s-o facă cu bucurie” (Romani 12:8). Cel mai mare evanghelist milos a fost
Domnul Isus: ,,Când a văzut gloatele, I s-a făcut milă de ele, pentru că erau necăjite şi risipite, ca
nişte oi care n-au păstor” (Matei 9:36).
Cei milostivi înţeleg realitatea omenirii păcătoase şi acţionează cu scopul salvării ei,
dacă sunt acceptaţi. Ei sunt gata să îi dorească mântuirea, asemenea lui Dumnezeu care a fost
milos dintotdeauna. Oamenii sunt mântuiţi prin mila divină, despre care ştiau şi cei din Israel,
cărora Ezechia le-a zis: ,,Nu fiţi ca părinţii voştri şi ca fraţii voştri, care au păcătuit împotriva
Domnului, Dumnezeului părinţilor lor şi pe care de aceea i-a dat pradă pustiirii, cum vedeţi. Nu vă
înţepeniţi grumazul, ca părinţii voştri; daţi mâna Domnului, veniţi la sfântul Lui locaş, pe care l-a
sfinţit pe vecie şi slujiţi Domnului, Dumnezeului vostru, pentru ca mânia Lui aprinsă să se abată de
la voi. Dacă vă întoarceţi la Domnul, fraţii voştri şi fiii voştri vor găsi milă la cei ce i-au luat robi şi
se vor întoarce în ţară. Căci Domnul, Dumnezeul vostru, este milostiv şi îndurător şi nu-Şi va
întoarce Faţa de la voi, dacă vă întoarceţi la El” (2 Cronici 30:7-9).
Deci mila operează doar în condiţii de pocăinţă. Să nu creadă cineva că Dumnezeu îi va mântui şi
pe cei ce nu se întorc la El. Fiul risipitor, din pilda spusă de Domnul Isus Hristos, a avut parte de o
atitudine de milă din partea tatălui, pentru că şi-a recunoscut profund vinovăţia, nu a avut pretenţii
nefondate. Iată cum suntem sfătuiţi şi noi, dar dacă îndemnul este general, cei ce au darul
milosteniei vor fi mult mai receptivi. ,,Fraţilor, dacă s-a rătăcit vreunul dintre voi de la adevăr şi-l
întoarce un altul, să ştiţi că cine întoarce pe un păcătos de la rătăcirea căii lui, va mântui un suflet
de la moarte, şi va acoperi o sumedenie de păcate” (Iacov 5:19-20). Mila trebuie să acţioneze nu
doar pentru păcătoşii de afară, ci şi pentru cei căzuţi, care au şanse de recuperare. Să cauţi pe unul
care nu mai vine la biserică, să-ţi fie milă de un copil răzvrătit. Iată ce scrie şi Iuda 1:22-23
- ,,Mustraţi pe cei ce se despart de voi; căutaţi să mântuiţi pe unii, smulgându-i din foc; de alţii
iarăşi fie-vă milă cu frică, urând până şi cămaşa mânjită de carne”. Şi pentru a înţelege diferenţa
dintre a avea sau a nu avea milă, citim din Iona, unde Dumnezeu intră în dialog cu profetul, care era
pe o poziţie neconciliantă, tocmai datorită faptului că Dumnezeu avea milă şi el nu avea. Totuşi
Dumnezeu a găsit un punct sensibil care să-l facă pe Iona să înţeleagă. ,,S-a rugat Domnului, şi a
zis: «Ah! Doamne, nu este aceasta tocmai ce ziceam eu când eram încă în ţara mea? Tocmai lucrul
acesta voiam să-l înlătur fugind la Tars. Căci ştiam că eşti un Dumnezeu milos şi plin de îndurare,
îndelung răbdător şi bogat în bunătate, şi că Te căieşti de rău!... Atunci şi Domnul a zis: «Ţie îţi
este milă de curcubetele acesta, care nu te-a costat nici o trudă şi pe care nu tu l-ai făcut să
crească, ci într-o noapte s-a născut şi într-o noapte a pierit. Şi mie să nu-Mi fie milă de Ninive,
cetatea cea mare, în care se află mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni, care nu ştiu să
deosebească dreapta de stânga lor, afară de o mulţime de vite!»” (Iona 4:2-11). Deci Dumnezeu se
justifică în acţiunile Lui, în mila pe care o are faţă de oameni.
Pe lângă mila mântuitoare, a altă caracteristică a celor milostivi, este milă de cei
bolnavi şi compasiune faţă de cei întristaţi, dar nu le lipseşte nici mila faţă de cei săraci.
Domnul întreba prin profet: ,,Ţi s-a arătat, omule, ce este bine, şi ce alta cere Domnul de la tine,
decât să faci dreptate, să iubeşti mila, şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?” ( Mica 6:8). Oamenii
cu darul milei nu o fac din silă, ci aşa cum am citit şi în Romani 12:8, „ cu bucurie”, după cum şi
Dumnezeu nu ne mântuieşte dintr-o milă repulsivă, pentru că noi insistăm, ci dintr-o milă izvorâtă
din dragoste.
În Iacov 2:13-16, observăm mila în diferite compartimente ale vieţii: „…căci judecata este
fără milă pentru cel ce n-a avut milă; dar mila biruieşte judecata. Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să
spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate oare credinţa aceasta să-l mântuiască? Dacă un
frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana de toate zilele, şi unul dintre voi le zice: «Duceţi-vă în
pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă!” fără să le dea cele trebuincioase trupului, la ce i-ar folosi?»”
Înţeleptul atenţionează şi el în Proverbe 4:21, 31, ,,Cine dispreţuieşte pe aproapele său face un
păcat, dar ferice de cine are milă de cei nenorociţi…Cine asupreşte pe sărac, batjocoreşte pe
Ziditorul său, dar cine are milă de cel lipsit, cinsteşte pe Ziditorul său”. Evreii au fost educaţi în
spiritul milei, dar nu toţi au înţeles cum lucrează mila, aşa cum rezultă din una din pildele Domnului
Isus Hristos: ,,Din întâmplare, se cobora pe acelaşi drum un preot; şi, când a văzut pe omul acesta,
a trecut înainte pe alături. Un levit trecea şi el prin locul acela; şi când l-a văzut, a trecut înainte pe
alături. Dar un samaritean, care era în călătorie, a venit în locul unde era el şi când l-a văzut, i s-a
făcut milă de el” (Luca 10:31-33). Teoretic, a înţeles şi învăţătorul, ce cerea Legea şi ce înseamnă
milă, când a răspuns: „Cel ce şi-a făcut milă cu el” (vers. 37a), dar îi lipsea aplicaţia milei, de aceea
Domnul i-a zis: „Du-te de fă şi tu la fel” (vers. 37b). Mila este un dar foarte important, dar nu ştiu
ce dar aţi căuta mai repede, decât pe cel al cârmuirii. Cârmuitorul stă undeva în faţă şi
direcţionează, dar cel cu milă are grijă de cei rătăciţi şi rămaşi în urmă. Sunt unii care excelează în
milă. Iov de exemplu, s-a îndurat de nenorociţi, de orfani, de văduve, fapte care l-au recomandat
înantea lui Dumnezeu, alături de alte fapte ale neprihănirii lui.

B. Exemple

1. Domnul Hristos - marele evanghelist şi vindecător


Nu există în Scripturi, nu am găsit un alt exemplu mai bun, decât cel al Domnului Isus
Hristos. La El mila iese în evidenţă la fiecare pas. În relatarea înmulţirii pâinilor, este scris. ,,Când
a ieşit din corabie, Isus a văzut mult norod; şi I s-a făcut milă de ei, pentru că erau ca nişte oi care
n-aveau păstor; şi a început să-i înveţe multe lucruri” (Marcu 6:34). Întâi le-a oferit milă pentru
suflet, apoi s-a preocupat de hrana lor. De aceea evangheliştii cu darul milosteniei, caută păcătoşi
receptivi şi în acelaşi timp cer ajutoare să le distribuie în zonă. Dar ce e mai important la mila
Domnului Isus, e faptul că ea nu s-a epuizat cu ocazia înălţării la cer. Domnul are toate darurile, dar
darul milei în El este foarte evident. Are şi darul cârmuirii şi de la dreapta Tatălui cârmuieşte toate
lcrurile, dar tot de acolo se exprimă atât de puternic prin darul milei. Când fariseii au condamnat pe
ucenici pentru că au luat spice în ziua Sabatului şi le mâncau, fiind flămânzi, El le-a luat apărarea şi
a zis: „Dacă aţi fi ştiut ce înseamnă: «Milă voiesc, iar nu jertfe» n-aţi fi osîndit pe nişte nevinovaţi”
(Matei 12:7). El şi astăzi pledează în favoarea noastră: „Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă
milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să
ne apropiem, deci, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har,
ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie” (Evrei 4.15-16).
2. Stăpânul robului nemilostiv – iertarea unei datorii uriaşe, din milă
Domnul Isus Hristos a spus o pildă despre un stăpân drept şi milostiv şi un rob care nu a
înţeles să aibă milă, nici măcar după ce a avut parte de milă. Exemplul este de actualitate:
Dumnezeu ne-a iertat de toate păcatele, iar noi în multe situaţii nu putem ierta pe cei ce ne
greşesc: ,,Stăpânul robului aceluia, făcându-i-se milă de el, i-a dat drumul şi i-a iertat datoria.
Robul acela, când a ieşit afară, a întâlnit pe unul din tovarăşii lui de slujbă, care-i era dator o sută
de lei. A pus mâna pe el şi-l strângea de gât, zicând: «Plăteşte-mi ce-mi eşti dator». Tovarăşul lui
s-a aruncat la pământ, îl ruga şi zicea: «Mai îngăduie-mă şi-ţi voi plăti». Dar el n-a vrut, ci s-a dus
şi l-a aruncat în temniţă, până va plăti datoria” (Matei 18:27-29). Stăpânul l-a iertat, nu din
raţionamente economice, ci din milă, de aceea îi şi impută vinovăţia neiertării şi îi reîncarcă tot
debitul vinovăţiei de care fusese odată iertat: ,,Oare nu se cădea să ai şi tu milă de tovarăşul tău,
cum am avut eu milă de tine?” (vers. 33). Slăvit să fie Domnul pentru mila Sa!
De oameni milostivi este nevoie în orice biserică, dar în mod special în câmpul de misiune.
Ei sunt cei mai buni evanghelişti, dar sunt buni şi în consiliere şi la lecţiile de cateheză. Nu există
alt raţionament în mântuire, decât mila lui Dumnezeu şi a celor ce „simt” cu păcătoşii, care atunci
când conştientizează starea de pierzare în care se află, sunt marcaţi de dorinţa de a primi milă.
Singurul lucru pe care-l mai poate face păcătosul este să implore mila, ca David, care a zis în
disperare: „Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, şterge
fărădelegile mele!” (Psalmul 51:1). De acest har pot beneficia toţi cei ce vor să se
pocăiască: ,,Fiindcă Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare de toţi”
(Romani 11:32).

VII. DARUL PROROCIEI

A. Prezentare
Prin propheteia înţelegem a prezenta gândul şi sfatul lui Dumnezeu; primirea şi comunicarea
cu putere şi claritate a cuvântului lui Dumnezeu potrivit cu situaţii particulare, cu scopul cercetării,
pocăintei şi edificării (Romani 12:6). Cuvântul lui Dumnezeu – Biblia, este general şi se adresează
tuturor, dar prin cuvinte profetice, Domnul vorbeşte specific pentru situaţiile care diferă de la o
persoană la alta, sau de la o situaţie la alta.
Acest dar are o lucrare foarte vastă în istoria biblică şi în istoria Bisericii, din care
putem observa cu detalii caracteristicile profeţiei. Descoperirile profetice se fac pe baza
atotcunoaşterii lui Dumnezeu, a Duhului lui Dumnezeu şi se pot prezenta în diferite forme: cuvinte
rostite, vedenii, vise, diferite semne, dar toate cu scopul zidirii, a formării, a învăţării poporului lui
Dumnezeu. Din cele prezentate în cazul profetului Balaam vedem câteva metode sau forme prin
care profeţii pot înţelege şi transmite Cuvântul lui Dumnezeu. „Balaam care şi-a rostit prorocia şi
zis: «Aşa zice Balaam, fiul lui Beor, Aşa zice omul care are ochii deschişi, Aşa zice cel ce aude
cuvintele lui Dumnezeu, Cel ce cunoaşte planurile Celui Preaînalt, Cel ce vede vedenia Celui
Atotputernic, Cel ce cade cu faţa la pământ şi ai cărui ochi sunt deschişi»” (Numeri 24:15-16).
Deci profeţii au ochi şi urechi speciale şi în mintea lor Duhul lui Dumnezeu, pune informaţii
potrivit cu planurile Sale. Profeţii sunt oameni ca şi noi, dar sunt înzestraţi de Dumnezeu cu aceste
abilităţi. Dumnezeu se serveşte frecvent de profeţi. Biblia vorbeşte despre obligativitatea profeţiilor
pentru orice lucrare: ,,Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa
slujitorilor Săi proroci” (Amos 3:7). În modul Său de operare, Dumnezeu transmite mai întâi
sesizarea, în vederea corectării şi în urmă lucrează potrivit cu planul Său şi atitudinea oamenilor,
compatibilizând uneori într-un mod neînţeles de oameni, predestinarea şi alegerea liberă.
În explicaţiiile apostolului Pavel despre darul prorociei este scris că lucrarea profetică este
importantă în edificarea credincioşilor: ,,Cine proroceşte, dimpotrivă, vorbeşte oamenilor, spre
zidire, sfătuire şi mângâiere. Cine vorbeşte în altă limbă, se zideşte pe sine însuşi; dar cine
proroceşte, zideşte sufleteşte Biserica” (1 Corinteni 14:3-4). O profeţie poate fi adresată unui om,
unui grup sau chiar plenului adunării, după cum rezultă din cele scrise în continuare: ,,Dar dacă toţi
prorocesc şi intră vreun necredincios sau vreunul fără daruri, el este încredinţat de toţi, este
judecat de toţi. Tainele inimii lui sunt descoperite, aşa că va cădea cu faţa la pământ, se va închina
lui Dumnezeu, şi va mărturisi că, în adevăr, Dumnezeu este în mijlocul vostru” (1 Corinteni 14:24-
25). Oamenii înţeleg mai bine o profeţie când este descoperită viaţa lor, sau când sunt sfătuiţi despre
ceea ce au de făcut, fiind motivaţi să înţeleagă că este lucrarea lui Dumnezeu şi este absolut
necesară.
Apostolul Pavel ne prezintă rolul profeţiei şi din lucrarea sa de pionierat, oarecum
independentă de cea de la Ierusalim: ,,După patrusprezece ani, m-am suit din nou la Ierusalim
împreună cu Barnaba; şi am luat cu mine şi pe Tit. M-am suit, în urma unei descoperiri şi le-am
arătat Evanghelia, pe care o propovăduiesc eu între neamuri, îndeosebi celor mai cu vază, ca nu
cumva să alerg sau să fi alergat în zadar” (Galateni 2:1-2). Profeţia l-a îndreptat spre ceilalţi
apostoli de la Ierusalim pentru a se consulta cu ei, nu profeţia a tranşat problema. Înseamnă că în
lucrare, profeţia nu suspendă celelelalte daruri şi nu anulează alte slujiri, dimpotrivă, le asociază.
Profeţia este alături de celelalte un segment din lucrarea lui Dumnezeu.
Profeţii nu sunt de sine stătători şi ei pot să aibă întrebările lor şi nu pot să dezlege toate
tainele şi toate lucrurile încurcate. În 1 Timotei 1:18 avem o altă împrejurare în care Pavel şi
colaboratorii săi s-au folosit de profeţii: ,,Porunca pe care ţi-o dau, fiule Timotei, după prorociile
făcute mai înainte despre tine, este ca, prin ele să te lupţi lupta cea bună”. Deci pe lângă profeţie i-
a dat un sfat părintesc şi astfel, beneficiind şi de o lucrare şi de cealaltă, tânărul Timotei s-a format
ca un bun slujitor în Biserica Domnului. Tot despre el citim în 1 Timotei 4:14 unde Pavel îi
scrie: ,,Nu fi nepăsător de darul care este în tine, care ţi-a fost dat prin prorocie, cu punerea
mâinilor de către ceata prezbiterilor”. Eu cred că Pavel şi ceilalţi, ceata prezbiterilor, au ţinut cont
de descoperirea profetică prin care Timotei a fost chemat, dar şi prin activitatea lui şi-a dovedit
chemarea respectivă. Aceasta înseamnă că ceata prezbiterilor nu trebuia în mod automat în urma
profeţiei să îl ordineze. Ei trebuiau să chibzuiască, să lucreze cu înţelepciune, să verifice dacă el
corespunde condiţiilor biblice, dar profeţia, i-a ajutat foarte mult. Noi nu cunoaştem viitorul, dar
Dumnezeu îl cunoaşte şi prin profeţie poate să aducă detalii foarte importante. Domnul să lase mulţi
profeţi în Biserică, dar şi celelalte daruri, care să opereze după regulile înţelepciunii şi ale dragostei.
Profeţiile trebuie să aibă conţinut şi scop în conformitate cu Scriptura. Prorocii nu sunt
infailibili şi prorociile lor nu trebuie luate în mod absolut ca şi Cuvântul lui Dumnezeu canonic. Şi
Cuvântul lui Dumnezeu trebuie înţeles şi interpretat corect, cu atât mai mult cuvintele unor profeţi,
despre care trebuie să ne informăm cu privire la viaţa lor nu numai să cercetăm mesajele lor. Să
observăm din cele scrise cum trebuie să fie cercetate şi înţelese profeţiile: ,,Poate că vei zice în
inima ta: «Cum vom cunoaşte cuvântul pe care nu-l va spune Domnul?» Când ceea ce va spune
prorocul acela în Numele Domnului nu va avea loc şi nu se va întâmpla, va fi un cuvânt pe care nu
l-a spus Domnul. Prorocul acela l-a spus din îndrăzneală: să n-ai teamă de el” (Deuteronom 18:21-
22). Deci o verificare foarte simplă, este să aşteptăm împlinirea mesajului, să vedem dacă se va
adeveri sau nu, pentru că Dumnezeu se implică în acest domeniu şi le dovedeşte incapacitatea
profetică şi intelectuală. El face diferenţa, după cum a spus: ,,Eu zădărnicesc semnele prorocilor
mincinoşi, şi arăt ca înşelători pe ghicitori; fac pe cei înţelepţi să dea înapoi şi le prefac ştiinţa în
nebunie. Dar întăresc cuvântul robului Meu, şi împlinesc ce prorocesc trimişii Mei” (Isaia 44:25-
26). La fel l-a întrebat Domnul pe Ieremia: „Ce vezi?” „Văd un vegheator”, a răspuns prorocul şi a
primit explicaţia că Domnul veghează să se împlinească ce profeţeşte prin oamenii Săi. Dar în
acelaşi timp veghează ca să strice aranjamentele sau ghicitoriile celor care nu sunt proroci adevăraţi.
În vremea lui, Hanania a prorocit lucruri dorite de popor, dar s-a dovedit în câteva luni că a murit
profetul vinovat şi nu s-a împlinit ce a spus el.
Ascultând o exprimare profetică, nu este bine să ne pripim şi să o respingem fără să o
analizăm, după sfatul: ,,Nu dispreţuiţi prorociile. Ci cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun”
(1 Tesaloniceni 5:20-21). Prorocia trebuie verificată întâi în adunarea de unde este prorocul, pentru
că acolo oamenii îl cunosc: ,,Cât despre proroci, să vorbească doi sau trei, şi ceilalţi să judece. Şi
dacă este făcută o descoperire unuia care stă jos, cel dintâi să tacă. Fiindcă puteţi să prorociţi toţi,
dar unul după altul, pentru ca toţi să capete învăţătură şi toţi să fie îmbărbătaţi” (1 Corinteni
14:29-31). Conducerea unei adunări locale şi chiar întreaga adunare mai întîi, apoi întreaga
comunitate creştină din zona aceea, este chemată să analizeze cu chibzuinţă în baza Cuvântului lui
Dumnezeu dacă acel mesaj este de la Domnul şi dacă scopul lui este ziditor. S-ar putea să fie forme
de ghicitorie, sau să fie nişte referinţe de ordin general, horoscopic, care se împlinesc căci toată
lumea are probleme şi necazuri. La fiecare se întâmplă şi bine şi rău, vorba înţeleptului din cartea
Eclesiastului. Adesea am fost nevoit să spun prorocilor care au avut multe descoperiri, ceea ce scrie
în Daniel 7; să noteze lucrurile de căpetenie şi să le urmărească, după cum şi prorocii din Biblie şi-
au scris cărţile, nu doar alţii să-şi bată capul cu toate izvodirile minţii lor.
Scopul general al profeţiilor este mântuirea oamenilor, fapt valabil înainte de venirea
Domnului şi după aceea: ,,Prorocii, care au prorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au
făcut din mântuirea aceasta ţinta cercetărilor şi căutării lor stăruitoare” (1 Petru 1:10). ,,Fiindcă
mai întâi de toate, să ştiţi că nici o prorocie din Scriptură nu se tâlcuieşte singură. Căci nicio
prorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul
Sfânt” (2 Petru 1:20-21). Profeţii adevăraţi au de-a face cu planul lui Dumnezeu, de aceea o profeţie
din vremea noastră, se poate înţelege mai uşor în concordanţă cu profeţiile din Biblie. Amintiţi-vă
că am arătat la începutul acestui studiu despre Duhul Sfânt că „grija” Lui în Vechiul Testament a
fost să redacteze Scripturile, iar în Noul Testament să-i facă pe oameni să înţeleagă ce s-a scris. În
plan profetic, fiind acelaşi Duh Sfânt, va profeţi în concordanţă cu tot ce a fost profeţit încă din
Vechiul Testament, a continuat în Noul Testament şi va continua până la sfârşit. Domnul să ridice
proroci adevăraţi şi să-i dovedească drept mincinoşi pe cei care din îndrăzneală sau poate chiar sub
influenţa unui duh străin, ar încerca să perturbeze lucrurile sfinte din vremea noastră.

B. Exemple (Psalmul 74:9; Proverbe 29:12)


1. Agab, Iuda si Sila – proroci ai bisericii din Ierusalim care au slujit şi în bisericile din
alte localităţi
Textul biblic Fapte 11, ne prezintă pe prorocul Agab. El era din Ierusalim, dar s-a dus
împreună cu alţii la Antiohia, în colaborarea dintre cele două adunări. Acolo el „s-a sculat şi a vestit
prin Duhul că va fi o foamete foarte mare în toată lumea şi a şi fost pe vremea împăratului
Claudiu” (vers. 28). Conducerea şi întreaga adunare au ţinut cont de acea profeţie şi cunoscând
prorocul au procedat în consecinţă: „au hotărât să trimită fiecare după puterea lui, un ajutor
fraţilor care locuiau în Iudeea” (vers. 29). Tot despre el citim în Fapte 21:10-11 ,,Fiindcă stăteam
de mai multe zile acolo, un proroc, numit Agab, s-a pogorât din Iudea şi a venit la noi. A luat brâul
lui Pavel, şi-a legat picioarele şi mâinile şi a zis: «Iată ce zice Duhul Sfânt: «Aşa vor lega iudeii în
Ierusalim pe omul acela al cui este brâul acesta, şi-l vor da în mâinile neamurilor»”. Observaţi ce
expresie a folosit? A mers pe sistemul Vechiului Testament în care au fost multe simboluri.
Dumnezeu i-a pus pe profeţi să se comporte într-un mod simbolic: l-a pus pe Isaia să umble desculţ,
i-a cerut lui Ezechiel să stea culcat pe o parte, apoi pe cealaltă, un anumit număr de zile, iar altădată
să-şi facă bagajul şi să spargă zidul, plecând, ca evreii în robie.
În Fapte 15:3,2 aflăm despre alţi doi proroci şi lucrarea lor. ,,Iuda şi Sila, care şi ei erau
proroci, au îndemnat pe fraţi şi i-au întărit cu multe cuvinte”. Aceşti proroci au ţinut cont de
hotărârea apostolilor şi a prezbiterilor din Ierusalim, slujbele lor împletindu-se spre binele
adunărilor de credincioşi. Pe baza unei descoperiri Pavel s-a deplasat la Ierusalim. Acolo a fost o
dezbatere în care Duhul Sfânt i-a ajutat să înţeleagă Scripturile şi au ajuns la un acord pe care l-au
formulat şi în scris, iar epistola a fost trimisă tuturor fraţilor, în special bisericii din Antiohia. Prin
îmbărbătările şi sfaturile din mesajele lor, cei doi proroci, au ajutat la implementarea unei doctrine
corecte şi a unui climat de dragoste frăţească.
Erau mulţi proroci în vremea aceea, drept dovadă mai adaug şi textele din Fapte 11:27 - ,,În
vremea aceea, s-au pogorât nişte proroci din Ierusalim la Antiohia” şi Fapte 13:1- ,,În Biserica din
Antiohia erau nişte proroci şi învăţători…”. Când prorocii şi învăţătorii se împacă, e harul
Domnului şi prezenţa Duhului în acea adunare şi la slujbă vor fi predici consistente cât şi
descoperiri profetice, prin care rugăciunile vor fi înflăcărate.

2. Fetele lui Filip – prorociţe din Cezarea


După cum în Israel au fost şi femei care proroceau, în adunările de la începutul istoriei
Bisericii şi în prezent, ele sunt un segment al lucrării sfinte În Cezareea, locuia Filip evanghelistul:
„El avea patru fete fecioare care proroceau” (Fapte 21:9). Se pare că ele n-au avut măsura de
credinţă şi de putere să profeţească ce a prorocit Agab, despre arestarea lui Pavel, dar profeţeau şi
ele pentru zidirea sufletească a credincioşilor.
Implicările practice ale celor ce prorocesc, în funcţie de „capacitatea” lor profetică, dată de
măsura darului şi experienţa lor este binevenite în foruri conducătoare (sfat divin), grupuri de
rugăciune, străjeri în adunare (descoperiri, sesizări). Prorocii trebuie să aibă fiecare ca un turn de
veghe, să aibă timpul de rugăciune în care să stea înaintea lui Dumnezeu în vederea primirii
mesajelor pentru popor, fiind gata să stea la îndemâna Domnului chiar pentru trimiteri în familii sau
biserici.
VIII. DARUL ÎNŢELEPCIUNII

A. Prezentare
Termenul din original este sophia – întelepciune; o cunoastere profundă, instantanee asupra
modului în care o învăţătură, o revelaţie poate fi aplicată cel mai bine într-un caz specific, în
vederea rezolvarii lui; cunoaşterea şi aplicarea scopurilor divine (1 Corinteni 12:8).
Darul înţelepciunii este diferit de înţelepciunea nativă pe care o au oamenii, excepţie
fac cei cu incapacitate mintală, bolnavii psihici şi e diferit şi faţă de înţelepciunea pe care o are
fiecare credincios, căci orice om care are Duhul lui Dumnezeu în el, are o anumită
înţelepciune pe care nu o au oamenii din lume. Înţelepciunea de a pricepe Scriptura este oferită
tuturor celor care cred şi sunt născuţi din nou. Celor care au darul înţelepciunii, le sunt descoperite
tainele lui Dumnezeu. Cu cât un om are mai multă înţelepciune, cu atât poate să rezolve mai uşor o
problemă; după cum la şcoală un elev rezolvă o problemă de matematică sau de fizică, în funcţie de
nivelul cunoştinţelor lui. Sunt unele probleme, la care nici un profesor de liceu sau de facultate nu
are soluţia dintr-o privire, dar un matematician emerit, o poate rezolva foarte repede. El nu doar că
ştie să rezolve acea problemă după o metodă cunoscută, dar poate să descopere noi metode de
rezolvare a ei. Ceva de genul acesta este omul care are înţelepciune ca dar, el se ridică deasupra
capacităţii tuturor. El are o descoperire specială şi poate să rezolve diferite situaţii într-un mod
desăvârşit. Iată de ce cred că este foarte necesar acest dar.
Este de dorit ca toţi credincioşii să aibă înţelepciune, iar celui ce-i lipseşte înţelepciunea
trebuie să o ceară de la Dumnezeu (Iacov 1:5-6). Dar aceasta nu înseamnă că toţi trebuie să
ceară darul înţelepciunii. De altfel nici un dar nu poate fi cerut în mod independent sau cu o
adresă exactă, excepţie fiind darul tălmăcirii căci este în completarea darului limbilor. Iacov
scrie despre înţelepciunea pe care trebuie să o avem în vederea trăirii prin Duhul, ca urmare a
naşterii din nou şi a căluăzirii prin Legea Duhului de viaţă în Hristos, în acord cu Cuvântul
Scripturilor: ,,Înţelepciunea care vine de sus, este, întâi, curată, apoi paşnică, blândă, uşor de
înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără părtinire, nefăţarnică” (Iacov 3:17). Sunt
lucruri necesare, dar acestea diferă de înţelepciunea ca dar, care e specială. Ca să înţelegem
diferenţa dintre cele două funcţii ale înţelepciunii, cea pentru toţi copiii lui Dumnezeu şi cea prin
care unii sunt înzestraţi în mod special, în vederea rezolvării unor situaţii complexe, ne folosim de
cartea profetului Daniel unde citim: ,,Dumnezeu a dat acestor patru tineri ştiinţă şi pricepere
pentru tot felul de scrieri, şi înţelepciune; mai ales însă a făcut pe Daniel priceput în toate vedeniile
şi în toate visele” (Daniel 1:17). Când s-a rugat împreună cu prietenii săi pentru a i se descoperi
visul lui Nebucadneţar, Dumnezeu i-a descoperit taina într-o vedenie din timpul nopţii. Cu toată
înţelepciunea ce o avea, a fost nevoie de o descoperire instantanee: ,,După aceea i s-a descoperit
lui Daniel taina într-o vedenie în timpul nopţii. Şi Daniel a binecuvântat pe Dumnezeul cerurilor”
(Daniel 2:19).
Darul înţelepciunii operează ca şi alte daruri, nefiind o permanentizare. Căci cel ce a primit
darul tămăduirilor nu poate să-şi pună mâna în orice moment şi să facă vindecări, nici profetul nu
poate să cunoască, doar dacă Dumnezeu îi descoperă. La fel cel cu darul înţelepciunii, nu are cheia
de la toate uşile, dar în faţa unei uşi încuiate Dumnezeu îi poate da cheia şi uşa se deschide. Daniel a
fost cunoscut pentru mai multe intervenţii ale înţelepciunii dumnezeieşti, după cum este scris în
Daniel 5:11 - ,,În împărăţia ta este un om, care are în el duhul dumnezeilor celor sfinţi; şi pe
vremea tatălui tău, s-au găsit la el lumini, pricepere şi o înţelepciune dumnezeiască. De aceea
împăratul Nebucadneţar, tatăl tău, da, tatăl tău, împărate, l-a pus mai mare peste vrăjitori, cititori
în stele, haldei, ghicitori”. Deci el întrecea toate capacităţile naturale şi cele de influenţă demonică
sau ghicitorie, că şi diavolul este înţelept, dar nu poate fi comparat cu înţelepciunea care vine de la
Dumnezeu.
O situaţie specifică are nevoie de lumină de sus în condiţii de persecuţie şi anchetă:
,,Dar, când vă vor da în mâna lor, să nu vă îngrijoraţi, gândindu-vă cum sau ce veţi spune; căci ce
veţi avea de spus, vă va fi dat chiar în ceasul acela; fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui
vostru va vorbi în voi” (Matei 10:19-20). Dumnezeu poate să lase spontan şi la nevoie, peste oricare
dintre credincioşi o sclipire de înţelepciune, pentru vremuri în care ai nevoie de avocaţi.
Darul înţelepciunii nu operează individual, ca şi în cazul darului de învăţătură, de
exemplu, ci împreună cu alte daruri. La apostolul Pavel, darul înţelepciunii era împletit cu mai
multe daruri, iar la Daniel, cu darul profeţiei. Acest dar este dat pentru unele slujbe mai speciale,
unor oameni care au nevoie de el, în slujbe de conducere sau de transmitere a unui mesaj concret de
la Dumnezeu. Pavel menţionează despre sine: ,,Da, mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toţi
sfinţii, mi-a fost dat harul acesta să vestesc neamurilor bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos şi să
pun în lumină înaintea tuturor care este isprăvnicia acestei taine, ascunse din veacuri în
Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile; pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să
cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul veşnic,
pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru” (Efeseni 3:8-11). Dacă îngerii sunt interesaţi de
aceste lucrări, înseamnă că Dumnezeu a putut lăsa la apostoli prin darul înţelepciunii, nişte revelaţii,
pe care nici ei nu le au. Pavel a explicat profeţii şi simboluri tainice, dar Dumnezeu i-a dat şi
capacitatea să organizeze oamenii în activitatea de misiune. Gândiţi-vă că în epistolele din Biblie
este doar o parte redusă, deşi importantă din predicile lui: „Prin descoperire dumnezeiască am luat
cunoştinţă de taina aceasta, despre care vă scrisei în puţine cuvinte” (Efeseni 3:3). Câtă
înţelepciune i-a dat Dumnezeu! Tot el scria în 1 Corinteni 2:12-13, că el nu a pretins că este singurul
care a beneficiat de aceste descoperiri, despre îndeplinirea planului divin. ,,Şi noi n-am primit duhul
lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile, pe care ni le-a dat
Dumnezeu prin harul Său. Şi vorbim despre ele nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea
omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt, întrebuinţând o vorbire duhovnicească pentru
lucrurile duhovniceşti”. Aici se împleteşte înţelepciunea specială cu înţelepciunea pe care trebuie să
o aibă fiecare credincios. Ei primeau prin înţelepciune deosebită anumite descoperiri, iar
credincioşii care ascultau predica, înţelegeau cât aveau ei nevoie. Să dea Dumnezeu să pricepem şi
noi toţi ceea ce avem nevoie şi Domnul să dea acest dar cui vrea, după repartiţia Duhului sfânt.
Atunci când este darul înţelepciunii, totul se simplifică. Amintiţi-vă numai de Solomon, ce simplu a
fost să judece între cele două femei care se certau de la un copil viu şi unul mort. Înţelepciunea,
născoceşte planuri la care nici nu te-ai gândit. Dumnezeu are capacităţi pe care noi nu le-am
pătruns, oricât am fi de avansaţi în cunoaştere. Slăvit să fie Domnul! Amin!

B. Exemple

1. Iosif – Ţafnat Paeneah – „descoperitor de taine”


Iosif, fiul patriarhului Iacov, a fost cercetat de Duhul Domnului prin descoperiri încă din
adolescenţă, iar după un traseu sinuos, s-a dovedit că a fost înzestrat de Dumnezeu cu darul
înţelepciunii, ceea ce el a recunoscut, în faţa monarhului egiptean, care l-a rândul lui, a declarat
deschis această lucrare. Oamenii au rămas uimiţi de răspunsurile înţelepciunii lui, aşa se explică
cum dintr-un întemniţat a ajuns peste noapte mare vizir în Egipt, al doilea om în stat. ,,Iosif a
răspuns lui faraon: «Nu eu! Dumnezeu este Acela care va da un răspuns prielnic lui faraon!» ... Şi
faraon a zis lui Iosif: «Fiindcă Dumnezeu ţi-a făcut cunoscut toate aceste lucruri, nu este nimeni
care să fie atât de priceput şi atât de înţelept ca tine»” (Geneza 41:16-39).

2. Beţaleel – invenţii sfinte


Beţaleel a primit înţelepciune potrivit cu nevoile şi specificul vremii lui: ,,Moise a zis
copiilor lui Israel: «Să ştiţi că Domnul a ales pe Beţaleel, fiul lui Uri, fiul lui Hur, din seminţia lui
Iuda. L-a umplut cu Duhul lui Dumnezeu, duh de înţelepciune, pricepere şi ştiinţă, pentru tot felul
de lucrări»” (Exodul 35:30-31). Domeniul în care el a avut descoperiri privea lucrarea locaşului
sacru din pustie. Imaginaţi-vă că ar fi dat Moise cortul să-l construiască unor meseriaşi oarecare, ce
nu mai văzuseră aşa ceva, cum ar fi un fel de licitaţie din vremea noastră. Ce ar fi ieşit de acolo?
Beţaleel a primit înţelepciune şi pentru el era totul simplu, doar trebuia să urmărească şi să-i dirijeze
pe ceilalţi cum să facă şi în final toate lucrurile au fost realizate după chipul pe care Moise l-a văzut
pe munte.

3. Ezra – un om între Moise şi Pavel


„Acest Ezra a venit din Babilon: era un cărturar iscusit în Legea lui Moise, dată de
Domnul, Dumnezeul lui Israel” (Ezra 7:6). Împăratul şi-a dat seama de capacităţile acestui om, ca şi
faraon despre Iosif, dar poate nu toţi au sesizat aceasta, căci înţelepţii îşi ascund ştiinţa şi i-a zis:,,Şi
tu, Ezra, după înţelepciunea lui Dumnezeu pe care o ai, pune judecători şi dregători care să facă
dreptate la tot poporul de dincolo de Râu, tuturor celor ce cunosc legile Dumnezeului tău; şi fă-le
cunoscut celor ce nu le cunosc” (Ezra 7:25). Ezra s-a evidenţiat prin compilarea Scripturilor V T
reorganizarea cultului lui YHWH, care după robia babiloneană risca să-şi piardă din semnificaţie,
ori aşteptarea lui Mesia. Întreg planul lui Dumnezeu, avea mare nevoie de un astfel de om, care prin
înţelepciunea lui Dumnezeu să fie folosit nu doar pentru generaţia sa, ci pentru multe alte generaţii,
direct sau indirect prin ceea ce a făcut.

4. Pavel – completarea revelaţiei Scripturilor


El scria pe o temă ce nici în vremea noastră nu este limpede tuturor cercetătorilor
Bibliei: ,,Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o
parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţine până va intra numărul deplin al neamurilor”
(Romani 11:25). O altă taină ce i-a fost descoperită lui Pavel a fost taina răpirii, care va fi
concomitentă cu învierea - ,,Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi” (1
Corinteni 15:51). Cum a aflat aceste taine? Prin înţelepciunea care i-a fost dată de la Dumnezeu, nu
doar prin studierea scrierilor sfinte. Apostolul Petru recunoaşte în 2 Petru 3:15-16 că apostolul Pavel
avea darul înţelepciunii, când a scrs: ,,Să credeţi că îndelunga răbdare a Domnului nostru este
mântuire, cum v-a scris şi preaiubitul nostru frate Pavel, după înţelepciunea dată lui, ca şi în toate
epistolele lui, când vorbeşte despre lucrurile acestea. În ele sunt unele lucruri grele de înţeles, pe
care cei neştiutori şi nestatornici le răstălmăcesc ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor”.
Aceste taine ale înţelepciunii sunt greu de asimilat de către cei ce le aud chiar şi după ce au fost
descoperite prin oamenii ce au darul înţelepciunii.
Este foarte indicat ca cei care conduc să aibă darul înţelepciunii. Este foarte necesar şi pentru
cei care lucrează la traducerea Bibliei. Cei care se ocupă de consiliere, de analiza unor lucruri,
judecăţi, certuri, neînţelegeri au şi ei nevoie de o măsură suplimentară de înţelepciune, ca să dea
soluţii înţelepte, în cauzele pe care le cercetează. Dumnezeu să ridice astfel de oameni şi să dea
acest dar tuturor care au nevoie de el!

IX. DARUL CUNOŞTINŢEI

A. Prezentare
Prin gnosis se înţelege a căuta să cunoşti, a cerceta, a investiga; descoperirea prin Duhul
Sfânt a unui adevăr, informatii despre ceva, cineva; revelaţia supranaturală a unei fapte sau
întâmplări necunoscute (1 Corinteni 12:8).
Prin darul cunoştinţei ai imaginea clară şi descoperirea concretă asupra unui om sau
asupra unei lucrări, dar uneori este foarte greu de descifrat dacă descoperirea unui profet a
fost sută la sută profeţie sau a fost acolo şi un cuvânt de înţelepciune sau de cunoştinţă care se
asociază foarte bine cu darul profetic. Cei care au darul cunoştinţei ajung să cunoască în mod
real, o lucrare, după cum citim despre Domnul Isus: ,,Isus, care le cunoştea gândurile, a zis:
«Pentru ce aveţi gânduri rele în inimile voastre?»” (Matei 9:4) Aceeaşi expresie apare şi în Matei
12:25 - ,,Isus, care le cunoştea gândurile…”. Cunoaşterea, prin lumina Duhului este mai practică
decât profeţia, după cum am auzit un cuvânt din partea Domnului pentru un slujitor, căruia i se
spunea că îi va fi dat mai mult să lucreze cu darul cunoştinţei, decât cu darul profeţiei pentru că
avea nevoie de acest dar în discuţiile particulare cu oamenii. Domnul, cunoscându-le gândurile,
spunea exact care era problema în mintea lor, pe când dacă nu cunoşti ce are cineva în minte s-ar
putea să discuţi despre un subiect care este paralel cu realitatea Ca o comparaţie: Un medic are în
faţă un pacient care îi spune simptomele bolii, iar el, după ştiinţa medicală pune un diagnostic
prezumtiv. Dar dacă are aparatură prin care poate să vadă în interiorul omului şi ia analize din sânge
sau prin puncţii din diferite organe, diagnosticul rezultat poate fi altul. La fel este cu darul
cunoştinţei. Domnul, beneficiind de acest dar, a putut să-i trateze pe ucenici cu multă fineţe, la
obiect, atunci când i-a ispitit gândul ierarhizării lor: ,,Apoi le-a venit în gând să ştie cine dintre ei
ar fi cel mai mare. Isus le-a cunoscut gândul inimii, a luat un copilaş, l-a pus lângă El…” (Luca
9:46-47).
Cei care au darul cunoştinţei sunt folosiţi de Dumnezeu, Cel care cunoaşte toate
lucrurile, dar le descoperă în parte (Deuteronom 29:29), pentru contracararea lucrărilor
diavolului. În mod special, darul cunoştinţei are de-a face cu stările de păcat şi cu lucrările de
rătăcire ale diavolului. De aceea zicea şi profetul Mica prin Duhul: ,,Dar eu sunt plin de putere, plin
de Duhul Domnului, sunt plin de cunoştinţa dreptăţii şi de vlagă, ca să fac cunoscut lui Iacov
nelegiuirea lui, şi lui Israel păcatul lui” (Mica 3:8).

B. Exemple

a) Elisei – cunoaşterea evenimentelor în timp şi spaţiu.


Episoadele repetate din 2 Împăraţi 6, unde este scris că împăratul Siriei îşi făcuse diferite
planuri cum să atace Israelul şi toate au fost dejucate, arată utilitatea acestui dar. La un moment dat,
împăratul a bănuit că cineva trădează şi a făcut un sfat întrebând: „«Nu voiţi să-mi spuneţi care din
noi este pentru împăratul lui Israel?» Unul din slujitorii săi a răspuns: «Nimeni, împărate, domnul
meu; dar prorocul Elisei, care este în Israel, spune împăratului lui Israel cuvintele pe care le
rosteşti în odaia ta de culcare»” (vers. 11-12). Aici este o imagine fizică a războiului, dar noi avem
de-a face cu aspecte atât de ordin fizic cât şi spiritual şi dacă există un cuvânt de cunoştinţă se
beneficiază de anihilarea planurilor celui rău. Tot despre Elisei şi chiar alţi proroci citim în 2
Împăraţi 2 că aveau o cunoaştere concretă: ziua răpirii lui Ilie la cer. Dar în 2 Împăraţi 4:27, aflăm
despre acelaşi Elisei, care recunoaşte în faţa slujitorului lui că s-a întâmplat ceva deosebit şi
Domnul nu-i făcuse cunoscut, despre familia gazdă din Sunem ,,Şi cum a ajuns la omul lui
Dumnezeu pe munte, i-a îmbrăţişat picioarele. Ghehazi s-a apropiat s-o dea înapoi. Dar omul lui
Dumnezeu a zis: «Las-o, căci este tare amărâtă şi Domnul mi-a ascuns lucrul acesta şi nu mi l-a
făcut cunoscut»”. De abia în momentul acela Dumnezeu i-a făcut cunoscut că fiul murise.

d) Daniel - înţelepciune, cunoaştere, profeţie


Criza declanşată de visul uitat al regelui din Babilon, a determinat pe tinerii evrei din slujba
împăratului să se roage cu stăruinţă înaintea Domnului, pentru a le descoperi visul şi interpretarea
lui: „După aceea i s-a descoperit lui Daniel taina într-o vedenie în timpul nopţii. Şi Daniel a
binecuvântat pe Dumnezeul cerurilor. Daniel a luat cuvântul şi a zis: «Binecuvântat să fie Numele
lui Dumnezeu, din veşnicie în veşnicie! A Lui este înţelepciunea şi puterea. El schimbă vremurile şi
împrejurările; El răstoarnă şi pune pe împăraţi; El dă înţelepciune înţelepţilor şi pricepere celor
pricepuţi! El descopere ce este adânc şi ascuns; El ştie ce este în întuneric şi la El locuieşte
lumina.... Pe Tine, Dumnezeul părinţilor mei, Te slăvesc şi Te laud că mi-ai dat înţelepciune şi
putere şi mi-ai făcut cunoscut ce Ţi-am cerut noi; căci ne-ai descoperit taina împăratului!” (Daniel
2:19-23). În rugăciunea lui de mulţumire, profetul arată complexitatea fenomenului, care în raport
cu expunerea de faţă arată o împletire a mai multor daruri ale Duhului Sfânt, care au operat în toată
istoria planului de mântuire.

c) Petru -. descoperirea unui păcat ascuns


După părerea celor mai mulţi, Petru a descoperit pe Anania şi Safira pe baza darului de
cunoştinţă. ,,Petru i-a zis: «Anania, pentru ce ţi-a umplut Satana inima ca să minţi pe Duhul
Sfânt…? Nu ai minţit pe oameni, ci pe Dumnezeu»” (Fapte 5:3-4). Apostolul i-a rostit sentinţa, pe
care a repetat-o după trei ore şi pentru soţia lui, care a minţit şi ea. Rezultatul spiritual a fost o stare
de teamă de Dumnezeu: „o mare frică a cuprins toată adunarea” (vers. 11). Deci este foarte
important darul cunoştinţei pentru a te lupta împotriva păcatului şi a planurilor diavolului. Poate tot
un cuvânt al cunoştinţei a fost şi în intervenţia promptă şi categorică pe care a avut-o Petru în Fapte
8 în faţa lui Simon din Samaria, când l-a descoperit imediat că nu avea inima curată.
Este nevoie ca cei care au acest dar să fie factori de decizie, care să stea la posturi de veghe,
dar este nevoie şi de predici însoţite de duh de cunoştinţă. Poate vi s-a întâmplat sau aţi auzit pe alţii
spunând: a fost descoperit în timpul predicii, a vorbit exact în problema mea. Cunoştinţa poate să
opereze în timpul predicii, a profeţiei sau a discuţiilor libere, toate cu scopul pocăinţei, pentru cei ce
acceptă smerirea. Evident că numai Dumnezeu le cunoaşte pe toate prin „cunoştinţa (Lui)
desăvârşită” (Iov 11:7). Dumnezeu să înzestreze oameni cu darurile Duhului, în vederea îndeplinirii
cu succes a planului de mântuirea în vremea noastră!

X. DARUL CREDINŢEI

A. Prezentare
Cuvântul pistis, are în limba greacă sensul de cunoaştere, încuviinţare, încredere în adevăruri
divine, iar în înţeles biblic este darul şi harul de a identifica intenţiile planului lui Dumnezeu şi
siguranţa încrederii în voia şi scopurile Sale (1 Corinteni 12:9).
Darul credinţei are la bază Cuvântul lui Dumnezeu, după cum darul credinţei
mântuitoare se bazează pe Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Definiţia credinţei din Evrei 11:1,
este valabilă şi pentru darul credinţei. ,,Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile
nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. Pentru că prin aceasta, cei din
vechime au căpătat o bună mărturie”. Toţi trebuie să credem fără rezerve pentru că fără credinţă
este imposibil să ne apropiem de Dumnezeu să fim mântuiţi, dar unii au darul, să creadă în anumite
lucrări şi astfel să le poată face posibile. Cei trei tineri din Babilon şi-au declarat deschis credinţa în
Dumnezeu şi minunea a fost o lucrare de slavă pentru Dumnezeu, de care a fost uimit
împăratul. ,,Iată, Dumnezeul nostru, căruia Îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins, şi ne
va scoate din mâna ta, împărate…Nebucadneţar a luat cuvântul şi a zis: „Binecuvântat să fie
Dumnezeul lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, care a trimis pe îngerul Său şi a izbăvit pe slujitorii
Săi care s-au încrezut în El, au călcat porunca împăratului şi şi-au dat mai degrabă trupurile lor
decât să slujească şi să se închine altui dumnezeu decât Dumnezeului lor!” (Daniel 3:17-28).
Evident că nu în toate situaţiile Dumnezeu a intervenit. Au fost atâţia martiri, care au rămas doar cu
credinţa lor mântuitoare.
În Evanghelii întâlnim multe lucrări pe parcursul cărora Domnul cerea celor în cauză, celor
apropiaţi sau persoanei cu care trebuia să se facă acea lucrare de credinţă. Astfel cu ocazia
vindecării fiicei lui Iair, Domnul l-a îmbărbătat să rămână ferm în credinţă, în provocarea şi ispita
celor care îi ziceau că fetiţa deja a murit: ,,Dar Isus, fără să ţină seamă de cuvintele acestea, a zis
fruntaşului sinagogii: «Nu te teme, crede numai!»” (Marcu 5:36). În umblarea pe mare a lui Petru,
lucrarea s-a realizat prin credinţa într-un cuvânt pe care Domnul i l-a spus. Cuvânt valabil pentru el
atunci. Nu putem să avem pretenţia ca măcar odată în viaţă să umblăm şi noi pe ape, celorlalţi le-a
spus doar să fie fără frică în faţa pericolului furtunii şi a valurilor. ,,Isus le-a zis îndată: «Îndrăzniţi,
Eu sunt; nu vă temeţi!» «Doamne», I-a răspuns Petru, «dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine
pe ape»” «Vino!» i-a zis Isus. Petru s-a coborât din corabie şi a început să umble pe ape ca să
meargă la Isus. Dar, când a văzut că vântul era tare, s-a temut; şi fiindcă începea să se afunde, a
strigat: «Doamne, scapă-mă!» Îndată, Isus a întins mâna, l-a apucat şi i-a zis: «Puţin
credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?»” (Matei 14:27-31). Dacă nu s-ar fi îndoit putea să meargă
până ar fi dat mâna cu Domnul. Un cuvânt spus de Domnul şi crezut are mare putere, de aceea
Domnul a lăudat pe sutaşul roman pentru cuvinte rostite cu credinţă: „«Ci, zi o vorbă (a spus el
Domnului prin trimişii lui) şi robul meu va fi tămăduit». ,,Când a auzit Isus aceste vorbe, S-a
minunat de sutaş, S-a întors spre norodul, care mergea după El şi a zis: «Vă spun că nici chiar în
Israel n-am găsit o credinţă atât de mare»” (Luca 7:7-9).
Domnul aşteaptă de la ucenicii Săi să creadă în lucrările Sale, care pot fi
extraordinare: ,,Isus a luat cuvântul şi le-a zis: «Aveţi credinţă în Dumnezeu! Adevărat vă spun că,
dacă va zice cineva muntelui acestuia: «Ridică-te şi aruncă-te în mare» şi dacă nu se va îndoi în
inima lui, ci va crede că ce zice se va face, va avea lucrul cerut. De aceea vă spun că, orice lucru
veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit şi-l veţi avea»” (Marcu 11:22-24). Din cele
observate până aici, rezultă că nu se poate trasa o linie de demarcaţie categorică şi foarte clară până
unde lucrează un dar al credinţei special şi până unde putem să tindem fiecare dintre noi în credinţă,
întrucât este recomandabil să credem toţi în lucrările lui Dumnezeu. Să credem atunci când ne
rugăm, că Dumnezeu va lucra în biserică şi va face diferite lucrări supranaturale. Totuşi, unii întrec
cu mult măsura de credinţă a celor ce cred şi ei în puterea divină, având un dar de credinţă de la
Duhul lui Dumnezeu. Aceştia trebuie să stea la îndemâna lui Dumnezeu şi dacă El pune credinţă în
ei în vederea împlinirii unor lucrări necesare mântuirii oamenilor şi care vor purta amprenta slavei
lui Dumnezeu, să se roage pentru realizarea lor. Cât despre ceilalţi, să tindem să avem o măsură cât
mai mare de credinţă şi Domnul să lucreze!
Darul credinţei se asociază şi lucrează de regulă împreună cu alte daruri. La apostoli
întâlnim frecvent darul credinţei în efectuarea unor tămăduiri sau al minunilor. Aceste daruri
se întrepătrund foarte mult, deşi au şi aspecte distincte. Domnul a vorbit despre o gamă largă de
lucrări care au la bază credinţa. ,,Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede,
va fi osândit. Iată semnele care vor însoţi pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci; vor
vorbi în limbi noi; vor lua în mână şerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; îşi vor
pune mâinile peste bolnavi şi bolnavii se vor însănătoşa” (Marcu 16:16-18). A scoate demoni nu-i o
lucrare comună tuturor, chiar în vremea apostolilor, dar au fost mulţi care au vorbit în limbi noi, o
lucrare pentru care trebuie o credinţă mai mică. Domnul spunea ucenicilor să aibă credinţă în El, în
Numele Lui, că datorită Lui se fac aceste lucrări şi ele pot să fie mari şi minunate: ,,Adevărat,
adevărat, vă spun, că cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face
altele şi mai mari decât acestea; pentru că Eu mă duc la Tatăl: şi orice veţi cere în Numele Meu,
voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul. Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face” (Ioan
14:12-14). Iar unuia care avea un copil demonizat i-a zis: „Tu zici: «Dacă poţi!»…Toate lucrurile
sunt cu putinţă celui ce crede!” (Marcu 9-23). Dar pentru a păstra măsura înţelepciunii, să ne
amintim cum a lucrat credinţa de-a lungul istoriei, fie în efectuarea unor miracole, fie în păstrarea
mărturiei sfinte: ,,Prin credinţă au cucerit ei împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, au
astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul săbiei, s-au vindecat de boli,
au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oştirile vrăjmaşe. Femeile şi-au primit înapoi pe morţii lor
înviaţi; unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea, care li se
dădea, şi au fost chinuiţi. Alţii au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu
pietre, tăiaţi în două cu ferestrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu
cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi, – ei, de care lumea nu era vrednică –
au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului. Toţi aceştia, măcar
că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi n-au primit ce le fusese făgăduit; pentru că Dumnezeu
avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârşire fără noi” (Evrei 11:33-40).
Iată cum pe unii credinţa i-a făcut să execute în Numele Domnului minuni, iar pe alţii, tot credinţa i-
a făcut să reziste şi să suporte toate greutăţile vieţii. Dar şi unii şi alţii au avut credinţă în
Dumnezeu.

B. Exemple

1. Avraam – părintele celor credincioşi


La Avraam credinţa este evidentă pentru că nu a avut înaintaşi în vremea sa în materie de
credinţă, ca noi, care avem pe lângă o istorie lungă de martori credincioşi şi părinţi credincioşi.
Credinţa lui a fost manifestată mai întâi în procesul ascultării de Dumnezeu, dar a operat şi în plan
miraculos, atunci când a fost conceput Isaac şi atunci când se gândea la învierea lui, când trebuia să-
l jertfească pe munte: ,,Prin credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei…Prin credinţă a
adus Avraam jertfă pe Isaac…Căci se gândea că Dumnezeu poate să învie chiar şi din morţi: şi,
drept vorbind, ca înviat din morţi l-a primit înapoi” (Evrei 11:9,17,19). Domnul Isus a vorbit despre
credinţa lui Avraam, când a zis iudeilor: „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă
ziua Mea: a văzut-o şi s-a bucurat” (Ioan 8:56).

2. Moise – credinţa minunilor prezente şi a răsplătirii viitoare


Prin Moise s-au realizat foarte multe minuni, care au necesitat o credinţă mare, dar primul
act de credinţă a fost părăsirea Egiptului şi asocierea cu poporul lui Dumnezeu.: ,,Prin credinţă a
părăsit el Egiptul…Prin credinţă a prăznuit el Paştele…Prin credinţă au trecut ei marea Roşie…”
(Evrei 11:27-29). Totul a fost posibil numai prin credinţă, iar atunci când s-a îndoit în credinţă a
fost pedepsit, de unde rezultă că Dumnezeu are aşteptări pe măsură de la cei înzestraţi cu daruri
speciale.

3. Ilie – cuvinte de autoritate al credinţei


Profetul Ilie ne este dat de apostolul Iacov ca exemplu de credinţă, în contextul rugăciunilor
pentru bolnavi, dar cu referire şi la alte asocieri ale darurilor Duhului: ,,Ilie era un om supus
aceloraşi slăbiciuni ca şi noi; şi s-a rugat cu stăruinţă să nu ploaie şi n-a plouat deloc în ţară trei
ani şi şase luni. Apoi s-a rugat din nou şi cerul a dat ploaie şi pământul şi-a dat rodul” (Iacov 5:17-
18). Slăbiciunile lui n-au fost păcate pe care să şi le permită sub motivaţii temperamentale. Ele au
fost, potrivit relatărilor biblice datorate întristării că nu mai putea să slujească sau posibile probleme
fizice, dar credinţa l-a făcut să se roage până n-a mai plouat şi apoi până a plouat din nou, iar în altă
situaţie până când a înviat copilul văduvei din Sarepta (1 Regi 17:1-24;18:41-46).

4. Stefan - credinţa asociată cu minunile


Din Noul Testament îl amintesc pe Ştefan, un bărbat „plin de credinţă” (Fapte 6:5). El a avut
darul credinţei în asociere cu darul minunilor, nu numai al credinţei mântuitoare: ,,Ştefan era plin
de har şi de putere şi făcea minuni şi semne mari în norod” (Fapte 6:8). Lucrarea efectuată de
Domnul prin el a fost de o anvergură importantă, care arată că predicarea însoţită de daruri are un
efect mult mai puternic (Evrei 2:3-4).

5. Pavel – semnele credinţei şi ale apostoliei


La apostolul Pavel credinţa se asociază foarte clar cu darul tămăduirilor, dovadă cazul
ologului din Listra: ,,El şedea jos şi asculta pe Pavel când vorbea. Pavel s-a uitat ţintă la el şi
fiindcă a văzut că are credinţă ca să fie tămăduit, a zis cu glas tare: «Scoală-te drept în picioare»
Şi el s-a sculat dintr-o săritură şi a început să umble” (Fapte 14:9). În Fapte 20:10 îl întâlnim pe
Pavel, în faţa lui Eutih căzut şi declarat mort zicând: „Nu vă tulburaţi, căci sufletul lui este în el”.
Deci Pavel a primit încredinţarea că este voia lui Dumnezeu ca acel tânăr să revină la viaţă. De
aceea el a vorbit cu siguranţă înainte ca minunea să se producă.
Un caz concret de manifestare a darului credinţei apare la Pavel în călătoria şi naufragiul în
drum spre Roma. El a primit un cuvânt de la Dumnezeu printr-un înger, apoi rămânând încredinţat
le-a vorbit celorlalţi: ,,Un înger al Dumnezeului, al căruia sunt eu şi căruia Îi slujesc, mi s-a arătat
azi noapte şi mi-a zis: «Nu te teme, Pavele; tu trebuie să stai înaintea Cezarului; şi iată că
Dumnezeu ţi-a dăruit pe toţi cei ce merg cu corabia împreună cu tine». De aceea, oamenilor,
liniştiţi-vă, căci am încredere în Dumnezeu că se va întâmpla aşa cum mi s-a spus” (Fapte 27:23-
25). Evenimentele s-au întâmplat întocmai, fapt pentru care cu siguranţă apostolul s-a rugat.
Corabia nu a ajuns la ţărm, dar oamenii au ajuns prin înot, alţii pe resturi de lemn din corabie şi nu a
murit nici unul dintre ei.
În lucrarea Domnului, cei care sunt dedicaţi rugăciunii, sunt oameni care se pun la îndemâna
lui Dumnezeu pentru ca să-i folosească pe linie de credinţă. Este mare nevoie de astfel de oameni în
consiliere spirituală, familială, în predici scurte de îmbărbătare, dar în mod deosebit în rugăciuni
pentru lucrări supranaturale: minuni sau vindecări. Ei pot fi implicaţi cu succes şi în lucrări de
strângere de ajutoare pentru misiune.
XI. DARUL MINUNILOR

A. Prezentare
Termeniul dunamis înseamnă putere inerentă, a fi capabil, în stare. Darul minunilor este
puterea supranaturală prin care unii slujesc ca intermediari prin care Dumnezeu modifică sau
suspendă acţiunile sau legile naturii cu scopul autentificării mesajului lui Hristos şi glorificării lui
Dumnezeu. Minunile sunt intervenţii supranaturale în ordinea obişnuită a naturii.
Minunile dumnezeieşti sunt o necesitate de autentificare a mesajului Domnului Hristos,
Cel care a spus: „Toată puterea mi s-a dat în cer şi pe pământ” şi o slavă pentru Dumnezeu.
Minunile sunt importante ca oamenii să le vadă, să fie dovedită puterea lui Dumnezeu în lucrarea
Evangheliei. Au fost momente în istoria celor credincioşi, când Dumnezeu a lucrat cu mai mare
putere, dar niciodată El nu S-a lăsat fără mărturii. Nicodim a recunoscut că minunile Domnului îl
recomandau, când zice: „Învăţătorule, ştim că eşti un Învăţător, venit de la Dumnezeu; căci nimeni
nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el” (Ioan 3:2). Sunt iluzionişti
care pot să hipnotizeze mulţimi de oameni; diavolul poate realiza şi el câte o minune, în ceea ce-i
este îngăduit, dar de-a lungul istoriei au fost atâtea situaţii în care oamenii şi demonii au trebuit să
recunoască faptul că minunile purtau amprenta lui Dumnezeu, numit în cartea Psalmilor: „Singurul
care face minuni”. Slăvit să fie El!
Domnul a vorbit despre necesitatea minunilor ca oamenii să înţeleagă mai uşor, să-şi
dea seama şi să accepte mesajul Evangheliei: ,,Isus i-a zis: «Dacă nu vedeţi semne şi minuni, cu
nici un chip nu credeţi!»” (Ioan 4:48). „«V-am spus», le-a răspuns Isus «şi nu credeţi. Lucrările, pe
care le fac Eu, în Numele Tatălui Meu, ele mărturisesc despre Mine…Dacă nu fac lucrările Tatălui
Meu, să nu Mă credeţi. Dar dacă le fac, chiar dacă nu Mă credeţi pe Mine, credeţi măcar lucrările
acestea, ca să ajungeţi să cunoaşteţi şi să ştiţi că Tatăl este în Mine şi Eu sunt în Tatăl »” (Ioan
10:25-38). Minunile au continuat să fie prezente şi după înălţarea Domnului la cer şi au
„acompaniat” lucrarea misionarilor, dar toate acestea „costă”: „…cum vom scăpa noi, dacă stăm
nep ăsători faţă de o mântuire aşa de mare, care, după ce a fost vestită întâi de Domnul, ne-a fost
adeverită de cei ce au auzit-o, în timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri şi felurite
minuni, şi cu darurile Duhului Sfânt, împărţite după voia Sa!” (Evrei 2:3-4). Iată de ce Domnul
mustra cetăţile în care a făcut multe semne: Betsaida, Horazim, Capernaum, afirmând că sunt mai
condamnabile în ziua judecăţii decât alte regiuni care n-au avut parte să vadă asemenea lucrări
speciale (Matei 11:20-24). În mod special evreii au văzut multe minuni, fiindcă ei au fost un popor
format prin minuni, în schimb grecii cereau înţelepciune (1 Corinteni 1:22).
Dacă minunile lui Dumnezeu sunt pentru slava Lui şi mântuirea oamenilor, minunile
Satanei, în special în vremurile din urmă, nu sunt pe fond de adevăr şi sfinţenie şi nu duc la
pocăinţă. Când Simon magul făcea minuni în Samaria, oamenii spuneau: „Aceasta este puterea lui
Dumnezeu cea care se numeşte mare”. După ce minunile efectuate prin Filip s-au dovedit net
superioare, Simon a trecut de partea evanghelistului. Ulterior, a vrut să fie inclus în nucleul de
slujitori din biserica de atunci şi într-un sincretism, irealizabil de altfel, probabil folosind şi forţele
malefice de care dispunea, să primească şi el puterea vizibilă a lui Dumnezeu. El a vrut să
beneficieze de acest dar şi să lucreze, dar Domnul l-a oprit prin apostoli. Domnul Isus a avertizat pe
ucenicii Săi şi aceasta priveşte în primul rând pe slujitorii Bisericii. În Matei 24:24 este scris: ,,Căci
se vor scula Hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo
încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi”. Diavolul ştie că minunile te fac să crezi
mai uşor, fie un adevăr, fie o minciună. În mod profetic, Domnul a vorbit în Matei 7:22-23 despre
unii care nu doar că vor crede, ci despre unii care vor face asemenea lucrări în detrimentul sufletului
lor. ,,Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am
scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?» Atunci le voi spune
curat: «Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege»”.
Rătăcirea pe bază de miracole va fi accentuată în ultima generaţie, dar tocmai aici este
diferenţa dintre cei ce au primit „dragostea adevărului” - care este lucrarea Duhului Sfânt şi cei ce
vor Duhul Sfânt, doar aşa, pentru senzaţie, fără a accepta control Lui desăvârşit în fiinţa lor: ,,Şi
atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va
prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de
minuni, de semne şi puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea
pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină,
Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru ca toţi cei ce n-au
crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osîndiţi” (2 Tesaloniceni 2:8-12). Deci va
folosi toate metodele pedagogice, politice, teologice, inclusiv miracole, pentru ca să înşele, dar nu
va reuşi să inducă în eroare decât pe cei care nu iubesc adevărul şi acceptă în viaţa lor stări de păcat.
Aceştia vor fi foarte uşor înşelaţi. Diavolul are curse pregătite pentru toţi oamenii, dar în primul
rând îi caută pe cei care sunt influenţabili. Însă şi Dumnezeu ştie cum să-Şi aleagă oamenii. Şi, dacă
veghează, rămân smeriţi şi sfinţi, vor ieşi biruitori. Despre aceeaşi situaţie şi vreme scrie şi în
Apocalipsa 13:13-14 cum prorocul mincinos, fiara a doua, va face semne mari şi minuni cu scopul
atragerii oamenilor în rătăcire: ,,Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se pogoare foc
din cer pe pământ, în faţa oamenilor. Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele, pe care i se
dăduse să le facă în faţa fiarei”.

B. Exemple

1. Moise – minuni unice


În mod repetat Dumnezeu l-a folosit pe Moise pentru egipteni şi pentru evrei: „În Israel nu
s-a mai ridicat prooroc ca Moise pe care Domnul să-l fi cunoscut faţă în faţă. Nici unul nu poate fi
pus alături de el, în ce priveşte toate semnele şi minunile pe care a trimis Dumnezeu să le facă în
ţara Egiptului împotriva lui faraon, împotriva supuşilor lui şi împotriva întregii ţări şi în ce
priveşte toate semnele înfricoşătoare pe care le-a făcut Moise cu mână tare înaintea întregului
Israel” (Deuteronom 34:11-12). Prezenţa suplimentară a minunilor, în raport cu alte perioade
istorice, a fost determinată de momentul istoric al eliberării şi autenticitatea revelaţiei de pe Sinai,
fapt reluat la cote maxime prin revelaţia Domnului Isus Hristos.
.
2. Elisei – profetul minunilor
Elisei a fost folosit de Dumnezeu pentru efectuarea mai multor minuni diverse şi interesante:
fierul de la secure s-a ridicat anulând legea gravitaţiei, mâncarea dintr-o oală s-a dezinfectat prin
făina pusă în ea, fără alte substanţe chimice, apele amare au devenit potabile şi bune la gust prin
sarea dintr-o farfurie, untdelemnul s-a înmulţit, etc. Privind cu atenţie, toate acestea au fost necesare
şi în ele S-a slăvit Dumnezeu. Elisei era omul care nu făcea spectacole. Peste tot el a recunoscut
mâna şi autoritatea lui Dumnezeu.

3. Petru şi Pavel– apostoli cu darul minunilor


În Fapte 5:12, este scris că ,,Prin mâinile apostolilor se făceau multe semne şi minuni în
norod”. Nici nu ştim exact ce fel de minuni şi nu despre toţi apostolii avem date concrete în ce fel
au fost folosiţi de Dumnezeu în miracole, deşi această lucrare le era cunoscută încă de când i-a
trimis Domnul prima dată în lucrarea Lui. Dar despre Petru şi Pavel avem mai multe relatări cu
privire la miracolele efectuate de Duhul prin ei. În Fapte avem prezentată învierea Tabitei. Iată cum
s-a întâmplat. ,,Petru a scos pe toată lumea afară, a îngenuncheat şi s-a rugat; apoi, s-a întors spre
trup, şi a zis: «Tabita, scoală-te!» Ea a deschis ochii, şi, când a văzut pe Petru, a stat în capul
oaselor” (Fapte 9:40). Când a primit încrederea prin rugăciune că Dumnezeu vrea să o învie, a
poruncit şi minunea s-a produs. „El i-a dat mâna, a ridicat-o în sus, a chemat îndată pe sfinţi şi pe
văduve şi le-a pus-o înainte vie. Minunea aceasta a fost cunoscută de toată cetatea Iope şi mulţi au
crezut în Domnul”.
Apostolul Pavel apare făcând o minune care nu are de-a face cu magia neagră, adică a face
rău cuiva, ci printr-o lucrare ce a deschis drum liber Cuvântului, pe care darurile îl susţin: ,,Atunci
Saul, care se mai numeşte şi Pavel, fiind plin de Duhul Sfânt, s-a uitat ţintă la el şi a zis: «Om plin
de toată viclenia şi de toată răutatea, fiul dracului, vrăjmaş al oricărei neprihăniri, nu mai încetezi
tu să strâmbi căile drepte ale Domnului? Acum, iată că mâna Domnului este împotriva ta: vei fi orb
şi nu vei vedea soarele până la o vreme. Îndată a căzut peste el ceaţă şi întuneric, şi căuta bâjbâind
nişte oameni, care să-l ducă de mână” (Fapte 13:9-11). Drept urmare, dregătorul Sergius Paulus,
care „şi-a arătat dorinţa să audă Cuvântul lui Dumnezeu”, „a crezut şi a rămas uimit de învăţătura
Domnului”. Dumnezeu a pus în duhul lui Pavel siguranţa că acel om va fi scos din raza de efect
perturbatoare a Evangheliei, pentru ca dregătorul să fie mântuit. Altă referinţă din slujirea lui Pavel
este în Fapte 19:11-12 şi priveşte lucrarea din Efes, unde „Dumnezeu făcea minuni nemaipomenite
prin mâinile lui Pavel; până acolo că peste cei bolnavi se puneau basmale sau şorţuri, care
fuseseră atinse de trupul lui şi-i lăsau bolile şi ieşeau afară din ei duhurile rele”. Privind lucrarea,
el explică succesul Evangheliei şi prin prezenţa darurilor de putere: „fie prin puterea semnelor şi a
minunilor, fie prin puterea Duhului Sfânt. Aşa că, de la Ierusalim şi ţările de primprejur, până la
Iliric, am răspândit cu prisosinţă Evanghelia lui Hristos” (Romani 15:19).

4. Stefan şi Filip – alţi slujitori din Biserica de la Ierusalim cu darul minunilor


Ştefan a fost amintit la darul credinţei, care „favoriza” puterea miracolelor efectuate prin el:
„făcea minuni şi semne mari în norod” (Fapte 6:8). Tot în vremea aceea, Filip care era evanghelist
ca şi slujire, iar ca funcţie în biserică era diacon, a fost folosit de Duhul prin acest har ,,Filip s-a
coborât în cetatea Samariei şi le-a propovăduit pe Hristos. Noroadele luau aminte cu un gând la
cele spuse de Filip, când au auzit şi au văzut semnele, pe care le făcea” (Fapte 8:5-6). Observaţi că
pe lângă ce uu auzit a fost nevoie de ceea ce au văzut, care a sporit efectul Evangheliei. Domnul să
învrednicească evangheliştii şi bărbaţii de slujbă, ca prin ei să se vadă mâna şi puterea lui
Dumnezeu!
Oamenii care au darul de la Dumnezeu ca prin ei să se facă minuni sunt cei mai de folos în
zonele de misiune şi în timpuri de prigoană. Amintiţi-vă de cutremurul din Filipi - o minune a lui
Dumnezeu şi efectele ei imediate. Unii pot crede şi fără minuni, dar alţii au nevoie de ele. Să ne
rugăm ca Domnul să facă minuni, acolo unde este necesar să salveze vieţi şi să lucreze şi pentru
binele unor oameni, care vor fi ajutaţi prin miracole.

XII. DARUL TĂMĂDUIRILOR

A. Prezentare
Originalul grecesc iama înseamnă vindecare, dar are şi sensul de a face întreg. Tămăduirea
este lucrarea de intermediere prin care Dumnezeu restaurează sănătatea oamenilor fără mijloace
naturale; puterea supranaturală de a vindeca boli (1 Corinteni 12:9, 28).
Promovarea vindecării supranaturale nu înseamnă că noi, creştinii, suntem împotriva
folosirii tratamentelor umane, între care primează cele naturiste, urmate de alte terapii şi
tehnici chirurgicale, dovadă colaborarea apostolului Pavel cu un medic şi tratamentul
recomandat lui Timotei (Coloseni 4:14; 1 Timotei 5:23). Sunt interzise de învăţătura biblică
doar tehnicile medicale paralele care au la bază presupuse bioenergii, care sunt de factură
spiritistă. Totodată încrederea în puterea divină de recuperare a sănătăţii nu are de-a face cu
salturi de pe streaşina Templului, sau cu un regim de viaţă nesănătos. Faptul că Dumnezeu
vindecă este un har ce însoţeşte fenomenul iertării. Iertarea reabilitează Duhul, iar vindecarea
reface trupul. Domnul, prin jertfa Sa a ridicat păcatele şi bolile noastre. În final, la revenirea Sa, va
„reface” total şi trupul nostru, dar tot în virtutea jertfei de atunci. Deci pentru noi este plătită
vindecarea, este plătit un trup nou, din moment ce l-am dat pe acesta Domnului. Duhul şi trupul
nostru sunt ale lui Dumnezeu, dar sănătatea veşnică vine în etapa a doua. Aici, pe pământ, chiar
dacă ne vindecă Domnul, organele revitalizate sunt tot supuse îmbătrânirii şi morţii. Este de dorit să
avem în adunări darul vindecărilor, a al tămăduirilor, căci deşi ştiinţa medicală a avansat, este plină
lumea de bolnavi. Trebuie să credem Cuvântul lui Dumnezeu care ne dă posibilitatea „accesării”
acestor daruri supranaturale. Să ne rugăm ca Dumnezeu să ridice oameni de care să se folosească în
lucrarea de vindecare. Să credem în împlinirea promisiunii Domnului făcută ucenicilor, referitoare
la vestirea Evangheliei şi „actele doveditoare”: „ îşi vor pune mâinile peste bolnavi şi bolnavii se
vor însănătoşa” (Marcu 16:17-18).
Scripturile Noului Testament prezintă baza legală şi operaţională a vindecărilor. Iată un
caz de tămăduire urmat de altele şi o explicaţie: ,,Isus S-a dus apoi în casa lui Petru şi a văzut pe
soacra acestuia zăcând în pat, prinsă de friguri. S-a atins de mâna ei şi au lăsat-o frigurile; apoi ea
s-a sculat şi a început să-I slujească. Seara, au adus la Isus pe mulţi îndrăciţi. El, prin cuvântul
Lui, a scos din ei duhurile necurate şi a tămăduit pe toţi bolnavii, ca să se împlinească ce fusese
vestit prin prorocul Isaia, care zice: «El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile
noastre»” (Matei 8:14-17). Efectul tămăduirilor poate fi observat şi din atitudinea poporului din
vremea aceea: ,,După aceea, Isus S-a dus dincolo de marea Galileii, numită marea Tiberiadei. O
mare gloată mergea după El, pentru că vedea semnele pe care le făcea cu cei bolnavi” (Ioan 6:1-2).
Domnul i-a criticat atunci, pentru că mai întâi îi interesa mâncarea (Ioan 6:26), apoi vindecările şi
nu socoteau prioritară mântuirea sufletului.
Sunt diverse moduri de procedură în vindecarea supranaturală: ungerea cu
untdelemn, rostirea unui cuvânt pe bază de credinţă, rugăciuni ale credinţei, atingerea din
partea celor care au acest dar. Când Domnul a vindecat slăbănogul de 38 de ani, a folosit doar un
cuvânt al puterii divine şi i-a zis: „Scoală-te... ridică-ţi patul şi umblă” (Ioan 5:8), dar altuia i-a uns
ochii cu tină şi apoi l-a pus şi pe el să facă o lucrare: „«Du-te de te spală în scăldătoarea
Siloamului» (care, tălmăcit, înseamnă: Trimis). El s-a dus, s-a spălat şi s-a întors văzând bine”
(Ioan 9:7). Am citit despre un caz din Africa de Sud, cu ocazia trezirii printre zuluşi, când mai mulţi
bolnavi, printre care doi orbi n-au reuşit să se urce în camionul care-i transporta la locul adunării şi
când a fost rugăciunea pentru bolnavi, s-au vindecat acolo în drum. În toate aceste situaţii,
elementul comun este ca şi în cazul Domnului Isus Hristos: ,,puterea Domnului era cu El, ca să
vindece” (Luca 5:17); ,,Şi tot norodul căuta să se atingă de El, pentru că din El ieşea o putere,
care-i vindeca pe toţi” (Luca 6:19). Este nevoie ca Duhul să împartă daruri de tămăduire, ele fiind o
necesitate în orice vreme.
Cunosc o familie de pe valea Mureşului, în care se născuse o fetiţă ce avea o boală care
necesita un tratament mai greu şi de durată. Doctoriţa i-a sfătuit să înceapă repede tratamentul. Ei au
acceptat, dar numai după rugăciunea de binecuvântare, care datorită orarului aglomerat al
slujitorului de sector a putut avea loc numai într-o slujbă de joi seara. În seara aceea, spre
surprinderea lor, a intrat fratele Ioan Mazăre de la Boşorod. A fost chemat la rugăciunea de
binecuvântare şi inspirat a rostit cuvinte pline de putere pentru vindecare şi fetiţa s-a vindecat
complet. Un frate din Bihor, care era bolnav pe moarte, mi-a povestit cum s-a vindecat singur acasă,
când într-o zi, în timp ce se ruga, Domnul i-a spus că s-ar putea vindeca oricând, dar nu are credinţă.
E a întrebat: „Doamne, dar ce să fac să dobândesc credinţă?” Şi Domnul i-a spus: „Citeşte
vindecările din Evanghelii!” La un moment dat, după ce a citit vindecările scrise în Matei, a început
să se roage şi a venit peste el o măsură de credinţă şi de putere şi a fost vindecat. Adesea o
vindecare naşte credinţă şi pot urma altele. Noi trebuie să ne rugăm cu stăruinţă pentru că
Dumnezeu doreşte să realizeze aceste lucrări - să fim gata în sfinţenie pentru orice lucrare bună,
bazându-ne pe făgăduinţele divine, evident cu respectarea condiţiilor de împlinire a voii lui
Dumnezeu: „El a zis: «Dacă vei asculta cu luare aminte glasul Domnului, Dumnezeului tău, dacă
vei face ce este bine înaintea Lui, dacă vei asculta de poruncile Lui şi dacă vei păzi toate legile Lui,
nu te voi lovi cu nici una din bolile cu care am lovit pe Egipteni; căci Eu Sunt Domnul, care te
vindecă»” (Exodul 15:26); „El îţi iartă toate fărădelegile tale El îţi vindecă toate boalele tale”
(Psalmul 103:3).

B. Exemple

1. Isus Hristos – marele medic (Isaia 53:4)


,,Isus străbătea toată Galilea, învăţând pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia
Împărăţiei şi tămăduind orice boală şi orice neputinţă care era în norod” (Matei 4:23). Deci El a
primit Duhul fără măsură, de aceea putea să vindece toate bolile, toţi bolnavii: ,,Isus străbătea toate
cetăţile şi satele, învăţând pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând
orice fel de boală şi orice fel de neputinţă, care era în norod” (Matei 9:35). Doar în Nazaret nu a
putut să facă minuni datorită împotrivirii şi necredinţei lor. Au fost însă şi alte împotriviri şi
comentarii din partea aripii tradiţionale a religiunii lor, în general referitoare la Sabat, ca orar de
vindecare, fiind o zi de odihnă, dar Domnul a acţionat în milă şi adevăr: ,,Atunci a zis omului
aceluia: „«Întinde-ţi mâna!» El a întins-o şi mâna s-a făcut sănătoasă ca şi cealaltă” (Matei
12:13).

2. Petru şi Pavel – asocierea minunilor şi tămăduirilor


Dintre lucrările efectuate de Dumnezeu prin cei doi apostoli, prezint câte două referinţe. În
cazul apostolului Petru, prima apare la începutul lucrării din Ierusalim, iar a doua în provinciile
învecinate. În ambele este evidenţiat Numele Domnului Hristos, iar efectul este asociat cu
mântuirea oamenilor, cu deschiderea pentru credinţa în Domnul. „Atunci Petru i-a zis: «Argint şi
aur, n-am; dar ce am, îţi dau: În Numele lui Isus Hristos din Nazaret, scoală-te şi umblă!»” (Fapte
3:6); „Acolo a găsit un om, anume Enea, care zăcea de opt ani olog în pat. «Enea” i-a zis Petru
«Isus Hristos te vindecă; scoală-te şi fă-ţi patul». Şi Enea s-a sculat îndată” (Fapte 9:33-34). La
apostolul Pavel sunt prezentate videcări în masă, la Efes şi pe insula Malta, ceea ce dovedeşte din
plin prezenţa unui dar de tămăduire: ,,Şi Dumnezeu făcea minuni nemaipomenite prin mâinile lui
Pavel; până acolo că peste cei bolnavi se puneau basmale sau şorţuri, care fuseseră atinse de
trupul lui şi-i lăsau bolile, şi ieşeau afară din ei duhurile rele” (Fapte 19:11-12); ,,Tatăl lui Publius
zăcea atunci în pat, bolnav de friguri şi de urdinare. Pavel s-a dus la el, s-a rugat, a pus mâinile
peste el, şi l-a vindecat. Atunci au venit şi ceilalţi bolnavi din ostrovul acela, şi au fost vindecaţi ”
(Fapte 28:8-9).
Implicările practice ale celor înzestraţi de Duhul cu daruri de vindecare sunt în echipe de
misionari. În plan local şi regional ei sunt cei mai potriviţi pentru rugăciuni şi vizite la bolnavi, dar
şi pentru rugăciuni şi îndemnuri cu mărturisiri despre lucrările lui Dumnezeu (Fapte 15:12).

XIII. DARUL DEOSEBIRII DUHURILOR

A. Prezentare
Termenul original este diakrisis - a separa pe unul de altul, a distinge, iar în plan religios,
cunoaşterea supranaturală a duhurilor. Darul deosebirii duhurilor este cunoaşterea interioară de a
deosebi ce se află în spatele unor cuvinte şi fapte (1 Corinteni 12:10).
Darul deosebiri duhurilor este foarte necesar datorită influenţelor celui rău în
acţiunile umane în domeniul religios şi datorită imixtiunilor filozofice, care de fapt sunt tot o
influenţă de natură spirituală negativă în lucrarea Domnului. Să observăm două caracteristici
ale acestor fenomene prin câteva situaţii din Scriptură, în care se vede felul în care diavolul se
maschează ascunzându-şi adevărata intenţie. Domnul Isus Hristos spunea în Matei 7:15 - ,,Păziţi-vă
de proroci mincinoşi. Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt nişte lupi
răpitori”. Cine ar putea să-şi dea seama după imaginea blănii, cine se ascunde sub ea, sau ce gând
poartă un om care predică sau profeţeşte cu o vorbire blajină şi expresii biblice. Din discuţia purtată
de Domnul cu ucenicii, pe tema identităţii Sale şi a planului mesianic, se poate vedea cât de uşor
poate fi un om înşelat şi prin el, cei ce relaţionează cu el. Aici este scris mai întâi despre declaraţiile
unor oameni referitoare la Domnul Isus. ,,Ei au răspuns: «Unii zic că eşti Ioan Botezătorul; alţii:
Ilie; alţii: Ieremia, sau unul din proroci». «Dar voi», le-a zis El, «cine ziceţi că sunt?» Simon Petru,
drept răspuns, I-a zis: «Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!» Isus a luat din nou cuvântul
şi i-a zis: «Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul
acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri»” (Matei 16:14-17). Se observă o diferenţă fundamentală
între cunoaşterea lui Petru şi respectiv părerile celorlalţi oameni din popor, dar în discuţia ce a
urmat, după ce Domnul le prezintă ucenicilor scopul principal al prezenţei Sale pământeşti:
răstignirea, moartea şi învierea glorioasă scrie. ,,Petru L-a luat de o parte şi a început să-L mustre,
zicând: «Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi se întâmple aşa ceva!» Dar Isus S-a întors şi
a zis lui Petru: «Înapoia Mea, Satano: tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale
nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor»” (Matei 16:22-23). Iată că Petru de
data aceasta nu a mai gândit sub influenţa Duhului lui Dumnezeu, ci a revenit la gândirea sa de om,
stare în care putea foarte uşor să fie influenţat de diavol.
În contextul amăgirilor iminente şi chiar generale, trebuie să fim atenţi şi avem nevoie de
„sondări” profunde în spiritele oamenilor: ,,Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se
vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor” (1
Timotei 4:1). Asistăm la influenţe demonice pe linie doctrinară şi uneori nu este uşor să deosebeşti o
învăţătură falsă, fiind o manipulare demonică foarte bine regizată. Doar Duhul ştie, chiar cu
anticipaţie şi cunoaşte în mod explicit toate situaţiile de amăgire: ,,Arătarea lui se va face prin
puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile
nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să
fie mântuiţi” (2 Tesaloniceni 2:9-10). Aici cred că se include şi învăţătura teologică, atât de variată
în forma şi sursa ei.
În cartea Iov avem în acţiuni practice, dovada puterii şi forma acţiunilor diavolului. Ştiţi că
după o şedinţă în faţa Domnului, Satan a primit aprobarea să-l atace pe Iov. Satan şi-a continuat
ispitirea, nu s-a oprit după ce i-a distrus averea lui Iov, i-a ucis copiii şi a îndepărtat soţia şi prietenii
de la el, ci a continuat să-l ispitească până ce Dumnezeu a venit şi a îndepărtat negura din jur şi l-a
readus în prosperitate. Iată ce declara Elifaz în discursul lui, referitor la influenţele demonice,
manifestate prin gânduri, pe care el nu le-a identificat corect: ,,Un duh a trecut pe lângă mine… Tot
părul mi s-a zbârlit ca ariciul…Un chip cu o înfăţişare necunoscută era înaintea ochilor mei. Şi am
auzit un glas care şoptea încetişor: „Fi-va omul fără vină înaintea lui Dumnezeu? Fi-va el curat
înaintea Celui ce l-a făcut? Dacă n-are încredere Dumnezeu nici în slujitorii Săi, dacă găseşte El
greşeli chiar la îngerii Săi” (Iov 4:15-18). Unde scrie în Biblie că Dumnezeu este nemulţumit de
activitatea îngerilor Săi? În Psalmi este scris că ei îndeplinesc poruncile lui Dumnezeu şi sunt nişte
duhuri slujitoare, nicidecum care se abat şi nu îndeplinesc ceea ce Dumnezeu le cere, dar diavolul
induce în eroare.
O altă caracteristică a deosebirilor duhurilor este faptul că acest dar se asociază cu
puterea eliberării de demoni. Altfel nu ar fi un mare câştig să ştii că Satana s-a ascuns în
cineva, dar să nu-l poţi îndepărta. Duhul Sfânt nu doar deosebeşte natura unei lucrări, dar
are şi autoritate asupra tuturor celorlalte duhuri. Aşa Şi-a împuternicit şi însărcinat Domnul
ucenicii, după cum şi El iese în evidenţă prin deosebirea şi autoritatea ce o are: ,,Atunci I-au adus
un îndrăcit orb şi mut; şi Isus l-a tămăduit, aşa că mutul vorbea şi vedea. Toate noroadele, mirate,
ziceau: «Nu cumva este acesta Fiul lui David?» Când au auzit fariseii lucrul acesta, au zis: «Omul
acesta nu scoate dracii decât cu Beelzebul, domnul dracilor!» Isus, care le cunoştea gândurile, le-a
zis: «Orice împărăţie dezbinată împotriva ei însăşi, este pustiită; şi orice cetate sau casă, dezbinată
împotriva ei însăşi, nu poate dăinui. Dacă Satana scoate afară pe Satana, este dezbinat; deci, cum
poate dăinui împărăţia lui? Şi dacă Eu scot afară dracii cu ajutorul lui Beelzebul, fiii voştri cu
cine-i scot? De aceea ei vor fi judecătorii voştri. Dar dacă Eu scot afară dracii cu Duhul lui
Dumnezeu, atunci Împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi»” (Matei 12:22-28). Deci împărăţia în
faza ei nou testamentală prevedea şi autoritatea scoaterii duhurile necurate.
Dintr-un caz prezentat în evanghelii şi explicaţiile Domnului rezultă că identificarea şi
eliberarea de demoni se realizează prin puterea divină: „Doamne, ai milă de fiul meu, căci este
lunatic şi pătimeşte rău: de multe ori cade în foc, şi de multe ori cade în apă. L-am adus la ucenicii
Tăi şi n-au putut să-l vindece” (Matei 17:15-16). Ucenicii au fost neputincioşi în faţa acestei lucrări
şi Domnul le-a explicat: „Din pricina puţinei voastre credinţe, le-a zis Isus. «Adevărat vă spun că,
dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: «Mută-te de aici colo»
şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă. Dar acest soi de draci nu iese afară decât cu rugăciune
şi cu post»” (vers. 20-21). Autoritatea de a scoate demoni se bazează ca şi celelalte lucrări spirituale
pe actul credinţei. Duhul lui Dumnezeu, care a avut putere de creaţie atât în lumea spirituală cât şi
cea fizică, poate să facă orice mutaţii în lumea spirituală şi fizică. Puterea cu care este împuternicit
omul cu darul deosebirii duhurilor în vederea îndepărtării forţelor demonice, este superioară puterii
celorlalţi credincioşi, care au o măsură limitată necesară de deosebire a duhurilor, datorită faptului
că au în ei Duhul lui Dumnezeu.
Iată ce scrie despre lucrarea generală de deosebire a duhurilor: ,,Preaiubiţilor, să nu daţi
crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi
proroci mincinoşi. Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: Orice duh, care mărturiseşte
că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus, nu
este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Anticrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume
acum” (1 Ioan 4:1-3). Expresia: ,,Isus Hristos a venit în trup” înseamnă mărturisirea Domnului
Hristos venit să ridice păcatul lumii, jertfa şi înălţarea Sa la cer. Orice om care nu-l prezintă pe Isus
în centrul lucrării şi nu-I dă toată slava Lui, fie el vindecător sau făcător de minuni, este suspect. Să
fim atenţi pentru că Scriptura afirmă că sunt hristoşi mincinoşi (Matei 24:24), apostoli mincinoşi (2
Corinteni 11:13), proroci mincinoşi(2 Petru 2:1), evanghelişti cu o altă evanghelie (Galateni 1:6-
7), păstori lupi răpitori (Fapte 20:29-30) şi învăţători mincinoşi (2 Petru 2:1). Toate formele de
lucrare au fost falsificate de diavolul. Cum a fost dusă în rătăcire toată lumea musulmană, sau cum
au apărut alte erezii: mormonismul, bahaismul, etc. Sunt mulţi răpitori care ştiu prin cuvântări dulci
- profesionişti în arta oratoriei, care pot să atragă mulţimi. Dacă se pune prima cărămidă greşit,
degeaba se zideşte apoi la firul cu plumb. Numai Duhul lui Dumnezeu poate să ne dea lumină ca să
nu fim înşelaţi (Iuda 1:10-13, 19-20).

B. Exemple

1. Mica – un profet ce vedea în lumea spirituală


Imaginea împăraţilor Ahab şi Iosafat, reuniţi în consiliu de război, motivaţi de sute de
proroci, care în unanimitate promiteau victoria: „Suie-te şi Domnul îl va da în mâinile împăratului”
(1 Regi 22:6), atrage atenţia prin atitudinea rezervată a lui Iosafat, care cunoştea pe Domnul. El nu
avea darul deosebirilor duhurilor, dar Duhul lui Dumnezeu care era în el îl făcea să nu aibă
încredere în acele sute de mesaje. La cererea lui a fost adus Mica, un profet ce vedea în lumea
spirituală. Omul lui Dumnezeu ce avea acces la informaţii originale, a zis cu încredere: „Ascultă dar
cuvântul Domnului! Am văzut pe Domnul stând pe scaunul Lui de domnie şi toată oştirea cerurilor
stând lângă El, la dreapta şi la stânga Lui. Şi Domnul a zis: «Cine va amăgi pe Ahab, ca să se suie
la Ramot din Galaad şi să piară acolo?» Şi au răspuns unul într-un fel, altul într-altul. Şi un duh a
venit şi s-a înfăţişat înaintea Domnului şi a zis: «Eu îl voi amăgi». Domnul i-a zis: «Cum?» «Voi
ieşi» a răspuns el «şi voi fi un duh de minciună în gura tuturor prorocilor lui» Domnul a zis: «Îl vei
amăgi şi-ţi vei ajunge ţinta; ieşi, şi fă aşa!»” (1 Împăraţi 22:19-22). Ahab nu şi-a dat seama de
pericolul în care se afla şi a mers la moarte. Iosafat a fost salvat, dar a fost pedepsit ulterior pentru
unirea sa cu cei răi.

2. Isus Hristos - identificare şi autoritate în lumea spiritelor


Domnul Isus Hristos citea cu o claritate desăvârşită ce era în inima oamenilor. El identifica
duhurile pe nume şi poruncea apoi cu autoritate să elibereze oamenii (Marcu 5:8-9; 9:25).
„Duhurile necurate, când Îl vedeau, cădeau la pământ înaintea Lui şi strigau: «Tu eşti Fiul lui
Dumnezeu». Dar El le poruncea îndată cu tot dinadinsul să nu-L facă cunoscut” (Marcu 3:11-12).
Din această cunoaştere completă a duhurilor prezint cazul din Luca 9:51-55, în care se poate
observa cât de înşelător şi de subtil poate să fie Satan: ,,Când s-a apropiat vremea în care avea să
fie luat în cer, Isus Şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusalim. A trimis înainte nişte soli,
care s-au dus şi au intrat într-un sat al samaritenilor, ca să-I pregătească un loc de găzduit. Dar ei
nu L-au primit, pentru că Isus Se îndrepta să meargă spre Ierusalim. Ucenicii Săi, Iacov şi Ioan,
când au văzut lucrul acesta, au zis: «Doamne, vrei să poruncim să se pogoare foc din cer şi să-i
mistuie, cum a făcut Ilie?» Isus S-a întors spre ei, i-a certat şi le-a zis: «Nu ştiţi de ce duh sunteţi
însufleţiţi!»” Domnul le-a explicat ucenicilor gândirea divină salvatoare, în contrast cu scopurile
demonice distructive: ,,Căci Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le
mântuiască” (Luca 9:56). În final problema s-a rezolvat uşor prin plecarea în alt sat unde li s-a
oferit găzduire.

3. Petru – cenzura lucrătorilor Satanei


Incidentul apostolului Petru, care a avut discernământ spiritual, identificând cu claritate
intenţia duhului care era peste Simon, evidenţiază importanţa darului deosebirii duhurilor în
lucrarea misionară şi incadrarea slujitorilor în adunare: ,,Tu n-ai nici parte, nici sorţ în toată treaba
aceasta, căci inima ta nu este curată înaintea lui Dumnezeu. Pocăieşte-te dar de această răutate a
ta, şi roagă-te Domnului să ţi se ierte gândul acesta al inimii tale, dacă este cu putinţă; căci văd că
eşti plin de fiere amară şi în lanţurile fărădelegii” (Fapte 8:21-23).

4. Pavel – capacitatea de îndepărtare a obstacolelor demonice


Pavel este prezentat în Fapte 13, într-o imagine de conflict spiritual în prima călătorie
misionară, când a întâlnit un vrăjitor, care se împotrivea înaintării Evangheliei: ,,Atunci Saul, care
se mai numeşte şi Pavel, fiind plin de Duhul Sfânt, s-a uitat ţintă la el şi a zis: «Om plin de toată
viclenia şi de toată răutatea, fiul dracului, vrăjmaş al oricărei neprihăniri, nu mai încetezi tu să
strâmbi căile drepte ale Domnului? Acum, iată că mâna Domnului este împotriva ta: vei fi orb şi nu
vei vedea soarele până la o vreme»” (Fapte 13:9-11). El a identificat puterea diavolului care voia să
înşele şi a eliminat-o cu autoritate.
Apostolul Pavel a întâmpinat un caz deosebit în Filipi, când un duh rău a încercat o
imixtiune prin asociere paşnică în lucrarea sfântă aflăm: ,,Roaba aceasta s-a luat după Pavel şi
după noi şi striga: «Oamenii aceştia sunt robii Dumnezeului Celui Preaînalt şi ei vă vestesc calea
mântuirii». Aşa a făcut ea timp de mai multe zile. Pavel, necăjit, s-a întors şi a zis duhului: «În
Numele lui Isus Hristos îţi poruncesc să ieşi din ea». Şi a ieşit chiar în ceasul acela” (Fapte 16:17-
18).. Slăvit să fie Domnul pentru asemenea lucrări! În aceste condiţii, este de înţeles de ce în
discuţia dintre un duh rău şi fiii lui Sceva, demonul a afirmat: „Pe Isus Îl cunosc şi pe Pavel îl ştiu;
dar voi, cine sunteţi?” (Fapte 19:15-16). Duhurile nu cedează decât în faţa unei autorităţi
superioare, prin care sunt identificate şi eliminate.
Domnul să ridice oameni cu autoritate şi tuturor să ne dea discernământ să ştim ce vine de la
Dumnezeu şi ce este o înşelare demonică. Iată de ce avem nevoie de oameni „autorizaţi” în foruri de
conducere şi pentru a fi recrutaţi şi trimişi în lucrare, dar şi pentru consiliere spirituală şi rugăciuni
de eliberare.

XIV. DARUL LIMBILOR

A. Prezentare
Glossa - limbă, limbaj; vorbirea într-o limbă neînvăţată în mod intelectual; comunicarea
unui mesaj divin către Dumnezeu sau popor (1 Corinteni 12:10).
Vorbirea în limbi este un fenomen supranatural cu utilitate în vederea zidirii
credincioşilor, de aceea suntem îndemnaţi să-l folosim într-un mod înţelept. Prima manifestare
a vorbirii în limbi apare în Fapte 2:8 de ziua Cincizecimii, unde se vede clar utilitatea ei. Aici
oamenii întrebau: ,,Cum dar îi auzim vorbind fiecăruia din noi în limba noastră, în care ne-am
născut?” În Fapte 10:44-46, observăm şi la neamuri acest fenomen binecuvântat. ,,Pe când rostea
Petru cuvintele acestea, S-a pogorât Duhul Sfânt peste toţi cei ce ascultau Cuvântul. Toţi
credincioşii tăiaţi împrejur, care veniseră cu Petru, au rămas uimiţi când au văzut că darul Duhului
Sfânt s-a vărsat şi peste neamuri. Căci îi auzeau vorbind în limbi şi mărind pe Dumnezeu...”. Dacă
apostolul şi oamenii ce l-au însoţit şi-au dat seama că oamenii din casa lui Corneliu măresc pe
Dumnezeu, posibil să fi fost acolo o tălmăcire, sau o vorbire într-o limbă cunoscută, ca la Ierusalim.
Pe lângă cazurile prezentate în cartea Fapte, avem explicaţii referitoare la darul limbilor în 1
Corinteni 14: ,,În adevăr, cine vorbeşte în altă limbă, nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu; căci
nimeni nu-l înţelege, şi, cu duhul, el spune taine” (1 Corinteni 14:2). Corelat cu cazurile din Fapte 2
şi 10, unde este scris că ei vorbeau lucrurile minunate ale lui Dumnezeu şi-L măreau, rezultă că fără
interpretare, nimeni nu-l înţelege pe cel ce vorbeşte în limbi, cu excepţia situaţiilor în care există
între cei prezenţi oameni care cunosc pe cale naturală limba respectivă. Acele cuvinte sunt numite
taine sau lucruri minunate, în sensul că nu sunt cuvinte obişnuite şi cu atât mai puţin fără sens.
Apostolul Pavel aduce un argument din Scripturi privitor la fenomenul vorbirii în alte limbi, ca
semn: ,,În Lege este scris: «Voi vorbi norodului acestuia prin altă limbă şi prin buze străine; şi nici
aşa nu Mă vor asculta, zice Domnul». Prin urmare, limbile sunt un semn nu pentru cei credincioşi,
ci pentru cei necredincioşi. Prorocia, dimpotrivă, este un semn nu pentru cei necredincioşi, ci
pentru cei credincioşi” (1 Corinteni 14:21-22.). Aparent, contextul pare controversat prin semnele
diferite în care se constituie vorbirea în limbi şi prorocia, dar, folosindu-ne de referinţa din Isaia
înţelegem că vorbirea în limbi este un semn negativ – de condamnare pentru cei necredincioşi din
poporul lui Dumnezeu, iar prorocia este un semn pozitiv pentru cei din afara poporului lui
Dumnezeu, care intră în contact cu darurile Duhului. O altă sesizare în raport cu relaţia dintre cele
două daruri apare în versetele 39 şi 40: ,,Astfel, deci, fraţilor, râvniţi după prorocire, fără să
împiedicaţi vorbirea în alte limbi. Dar toate să se facă în chip cuviincios şi cu rânduială ”. Deci
vorbirea în limbi are utilitatea ei şi nu poate fi suspendată de prorocie cu valoarea ei mai mare în
adunare, cu condiţia respectării fiecărei lucrări într-o organigramă bazată pe înţelepciune şi
dragoste, aflată sub călăuzirea Duhului Sfânt.
Problemele de ordin practic apar şi datorită posibilităţii de uz frecvent şi de falsificare
a acestui dar, de aceea el operează într-un mod desăvârşit numai cu darul interpretării
limbilor. Apostolul recomandă limitarea vorbirii în limbi în adunare, la o întrebuinţare
particulară – aici fiind util, în absenţa darului pereche - tălmăcirea limbilor: „Cine vorbeşte în
altă limbă, se zideşte pe sine însuşi… (El laudă pe Dumnezeu şi în duhul lui el se întăreşte) Aş dori
ca toţi să vorbiţi în alte limbi, dar mai ales să prorociţi. Cine proroceşte, este mai mare decât cine
vorbeşte în alte limbi; afară numai dacă tălmăceşte aceste limbi, pentru ca să capete Biserica
zidire sufletească” (1 Corinteni 14:4-5). Dacă o persoană vorbeşte în adunare în alte limbi, care nu
sunt traduse, este pentru ceilalţi ca şi un predicator care vorbeşte într-o limbă fără traducător. Dacă
este interpretată, dintr-odată capătă valoare şi ceilalţi sunt încurajaţi sau sfătuiţi: ,,În adevăr,
fraţilor, de ce folos v-aş fi eu, dacă aş veni la voi vorbind în alte limbi şi dacă cuvântul meu nu v-ar
aduce nici descoperire, nici cunoştinţă, nici prorocie, nici învăţătură?” (vers. 6). Fenomenul este
explicat şi prin alte domenii de activitate: ,,Chiar şi lucrurile neînsufleţite, care dau un sunet, fie un
fluier sau o alăută: dacă nu dau sunete desluşite, cine va cunoaşte ce se cântă cu fluierul sau cu
alăuta? Şi dacă trâmbiţa dă un sunet încurcat, cine se va pregăti de luptă? Tot aşa şi voi, dacă nu
rostiţi cu limba o vorbă înţeleasă, cum se va pricepe ce spuneţi? Atunci parcă aţi vorbi în vânt. Sunt
multe feluri de limbi în lume, totuşi niciuna din ele nu este fără sunete înţelese. Dar dacă nu cunosc
înţelesul sunetului, voi fi un străin pentru cel ce vorbeşte, şi cel ce vorbeşte, va fi un străin pentru
mine” (vers. 7-11). Şi acest dar trebuie să se înscrie în regula generală a funcţiei darurilor:
mântuirea oamenilor, în diferite etape de dezvoltare spirituală şi proslăvirea lui
Dumnezeu: ,,Altminteri, dacă aduci mulţumiri cu duhul, cum va răspunde «Amin» la mulţumirile,
pe care le aduci tu, cel lipsit de daruri, când el nu ştie ce spui? Negreşit, tu mulţumeşti lui
Dumnezeu foarte frumos, dar celălalt nu rămâne zidit sufleteşte” (vers. 16-17).
Vorbirea în limbi poate fi practicată la rugăciunea individuală sau publică, în funcţie de
utilitatea ei, după cum se dă exemplu pe sine apostolul Pavel: ,,Mulţumesc lui Dumnezeu că eu
vorbesc în alte limbi mai mult decât voi toţi. Dar în Biserică, voiesc mai bine să spun cinci cuvinte
înţelese, ca să învăţ şi pe alţii, decât să spun zece mii de cuvinte în altă limbă” (vers. 18-19). Cred
că în rugăciunile lui particulare, menţionate frecvent în epistole, folosea foarte mult aceste mijlociri
şi laude pentru Dumnezeu. El este explicit şi categoric, atunci când scrie: ,,Fraţilor, nu fiţi copii la
minte; ci, la răutate, fiţi prunci; iar la minte, fiţi oameni mari” (vers. 20); ,,Dacă sunt unii, care
vorbesc în altă limbă, să vorbească numai câte doi sau cel mult trei, fiecare la rând: şi unul să
tălmăcească. Dacă nu este cine să tălmăcească, să tacă în Biserică şi să-şi vorbească numai lui
însuşi şi lui Dumnezeu” (vers. 27-28). În concluzie, apostolul n-a avut o pledoarie împotriva vorbirii
în alte limbi, ci a explicat cum trebuie folosit cu randament timpul în părtăşiile frăţeşti.
B. Exemple

1. Cei 120 din Ziua Cincizecimii – coborârea Duhului Sfânt


„În ziua Cincizecimii, (ucenicii şi cei apropiaţi, care aşteptau împlinirea promisiunii
Domnului Isus Hristos) erau toţi împreună în acelaşi loc. Deodată a venit din cer un sunet ca
vâjâitul unui vânt puternic şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Nişte limbi ca de foc au fost
văzute împărţindu-se printre ei şi s-au aşezat câte una pe fiecare din ei. Şi toţi s-au umplut de Duh
Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească” (Fapte 2:1-4),
„lucrurile minunate ale lui Dumnezeu” (vers. 11). Putem aprecia că vorbirea în alte limbi este un
dar ce se primeşte adesea în primele momente ale prezenţei Duhului lui Dumnezeu. Explicaţiile
acestui fenomen au fost prezentate la capitolul referitor la botezul cu Duhul Sfânt, dar cu siguranţă
utilitatea sa reclamă prezenţa lui şi pe parcursul vieţii de umblare şi călăuzire sub cârmuirea
Duhului.

2. Casa şi prietenii lui Corneliu – reeditarea cazului din Ierusalim - Cincizecime


Lucrarea Duhului a fost foarte evidentă în cazul trecerii Evangheliei la alte popoare, în afara
naţiunii Israel. Trimiterea şi chemarea lui Petru în casa lui Corneliu, au fost determinate de vedenii,
iar dovada de necontestat a oferirii Duhului lui Dumnezeu, peste cei ce au fost regeneraţi prin
Cuvânt, s-a realizat şi prin vorbirea în alte limbi, ceea ce l-a determinat pe Petru să observe
asemănarea cu ceea ce s-a întâmplat la Ierusalim de Cincizecime: „Pe când rostea Petru cuvintele
acestea, S-a pogorât Duhul Sfânt peste toţi cei ce ascultau Cuvântul. Toţi credincioşii tăiaţi
împrejur, care veniseră cu Petru, au rămas uimiţi când au văzut că darul Duhului Sfânt s-a vărsat şi
peste neamuri. Căci îi auzeau vorbind în limbi şi mărind pe Dumnezeu” (Fapte 10:44-46).

3. Ucenicii din Efes – o nouă experienţă spirituală


Apostolul Pavel aduce la cunoştinţa ucenicilor lui Ioan lucrarea Duhului Sfânt, despre care
mentorul lor vorbise, iar ei au acceptat-o imediat. Drept urmare „minunea” s-a produs ca în celelalte
cazuri. Vorbirea în alte limbi este asociată frecvent cu prorocia, pentru că ambele pot apărea, atunci
când omul se umple de Duhul lui Dumnezeu: ,,Când au auzit ei aceste vorbe, au fost botezaţi în
Numele Domnului Isus. Când şi-a pus Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt S-a pogorât peste ei şi
vorbeau în alte limbi, şi proroceau” (Fapte 19:5-6).
În vremea noastră, în contextul atitudinilor extreme, fie de respingere, fie de factură
charismatică necontrolată, cei ce au primit acest dar pot să-l folosească în rugăciune individuală din
„odăiţă”, în cea colectivă, cu caracter personalizat sau în plenul adunării cu tălmăcire. Toate au un
efect benefic în creşterea spirituală şi în mod deosebit în mijlocirile şi descoperirile tainice.

XV. DARUL INTERPRETĂRII LIMBILOR

A. Prezentare
Termenul original este hermenia – interpretare prin cunoaşterea supranaturală a mesajului
(cuvântului) celui ce vorbeşte în limbi (1 Corinteni 12:10).
Tălmăcirea dă valoare profetică, vorbirii în alte limbi. Ea este un dar complementar.
Ca şi alte daruri care se asociază, aceste două sunt absolut complementare, iar părtăşia şi
lucrarea sfântă le poate încadra armonios pe toate: ,,Ce este de făcut atunci, fraţilor? Când vă
adunaţi laolaltă, dacă unul din voi are o cântare, altul o învăţătură, altul o descoperire, altul o
vorbă în altă limbă, altul o tălmăcire, toate să se facă spre zidirea sufletească” (1 Corinteni 14:26).
O slujbă binecuvântată, o biserică bogată cu adevărat, nu ca cea din Laodicea, va avea şi acest dar
necesar edificării spirituale a membrilor ei, cu condiţia administrării lui în acord cu alte lucrări şi
într-o relaţionare înţeleaptă în comunitatea frăţească: ,,Dacă sunt unii, care vorbesc în altă limbă, să
vorbească numai câte doi sau cel mult trei, fiecare la rând: şi unul să tălmăcească” (1 Corinteni
14:27)
Interpretarea limbilor este un dar ce trebuie cerut. Iată ce scrie în 1 Corinteni 14:12-13 - ,,Tot
aşa şi voi, fiindcă râvniţi după daruri duhovniceşti, să căutaţi să le aveţi din belşug, în vederea
zidirii sufleteşti a Bisericii. De aceea, cine vorbeşte în altă limbă, să se roage să aibă şi darul s-o
tălmăcească”. Există două posibilităţi: ca să tălmăcească cel care vorbeşte în altă limbă sau un
altul. ,,Fiindcă, dacă mă rog în altă limbă, duhul meu se roagă, dar mintea mea este fără rod. Ce
este de făcut atunci? Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea; voi cânta cu duhul, dar
voi cânta şi cu mintea” (vers. 14-15). Altfel nu există o utilitate pentru toată adunarea.
Menţionarea folosirii darului şi imposibilitatea utilităţii singulare a vorbirii în limbi certifică
exemple necunoscute (1 Corinteni 12:10, 13). Nu ne rămâne altceva de făcut decât să trecem la
aplicare, să cerem Domnului să dea şi acest dar pentru ca să fim zidiţi sufleteşte. Să dea Dumnezeu
să deosebim pe cine vorbeşte şi tălmăceşte prin Duhul de cel care nu vorbeşte şi tălmăceşte prin
Duhul. Oamenii care au darul tălmăcirii sunt necesari la timpul de rugăciune şi la grupuri de
misiune.

CONCLUZII. ÎNCHEIERE

Toata lucrarea (opera), divină se realizează prin Duhul. Domnul Isus Hristos a citat din
Scripturile sfinte, care au fost „redactate” pentru dezvăluirea planului etern, ceea ce-I revenea Lui,
ca autor principal în această măreaţă lucrare: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns
să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să
propovăduiesc robilor de război slobozirea şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor
apăsaţi şi să vestesc anul de îndurare al Domnului” (Luca 4:18-19). Ucenicii – urmaşii Domnului,
trebuiau să aştepte trimiterea „făgăduinţei” pentru intrarea în lucrare, potrivit cu etapa aferentă
generaţiei lor, pentru efectuarea lucrării prin Duhul, care coordonează lucrarea în Biserica Domnului
Hristos, pe cele două componente prezente încă din perioada patriarhilor şi a poporului eliberat din
Egipt: Cuvântul şi fenomenele supranaturale aferente: „Căci, dacă Cuvântul vestit prin îngeri s-a
dovedit nezguduit, şi dacă orice abatere şi orice neascultare şi-a primit o dreaptă răsplătire, cum
vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare, care, după ce a fost vestită
întâi de Domnul, ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o, în timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor
cu semne, puteri şi felurite minuni şi cu darurile Duhului Sfânt, împărţite după voia Sa!” (Evrei 2:2-
4).
Potrivit chemării şi slujirii prin darurile Duhului, vor urma răsplătirile în Împătăţia eternă,
când se vor auzi cuvintele: „Bine, rob bun; fiindcă ai fost credincios...” (Luca 19:17). „Lucrarea
fiecăruia va fi dată pe faţă: ziua Domnului o va face cunoscută, căci se va descoperi în foc. Şi focul
va dovedi cum este lucrarea fiecăruia” (1 Corinteni 3:13). Aşadar, să slujim Domnului, în slujba
Duhului, care este mai cu slavă decât cea a „slovei”, cu toată dăruirea şi bucuria, dar plini de o
teamă sfântă, după îndemnul apostolului, care după ce prezintă doctrina mântuirii, face o provocare
generală la slujire, către credincioşii din Roma: „Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurarea lui
Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi
din partea voastră o slujbă duhovnicească. Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă
prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună,
plăcută şi desăvârşită. Prin harul, care mi-a fost dat, eu spun fiecăruia dintre voi, să nu aibă despre
sine o părere mai înaltă decât se cuvine; ci să aibă simţiri cumpătate despre sine, potrivit cu
măsura de credinţă pe care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia. Căci, dupăcum într-un trup avem mai
multe mădulare, şi mădularele n-au toate aceeaşi slujbă, tot aşa, şi noi, care suntem mulţi, alcătuim
un singur trup în Hristos; dar, fiecare în parte, suntem mădulare unii altora. Deoarece avem
felurite daruri, după harul care ne-a fost dat...” (Romani 12:1-6).
Dar cel mai important fenomen realizat de Duhul, potrivit proiectului din eternitate, motiv
pentru care şi Domnul nostru Isus Hristos şi-a dat viaţa pentru noi, va fi accederea noastră la slavă –
la viaţa veşnică în prezenţa lui Dumnezeu. Pentru aceasta suntem formaţi prin „legea Duhului de
viaţă în Hristos Isus” (Romani 8:2), după ce am fost scoşi de sub condamnare. Duhul lui Dumnezeu
ne preia de la prima fază a convertirii până la înviere. Statutul şi realitatea noastră spirituală sunt
minunate, de aceea, în condiţiile date, nu se mai pune problema ascultării legaliste, ci a împlinirii
voii lui Dumnezeu, care a devenit: „bună, plăcută şi desăvârşită”, fapt care nu suspendă ispitele
impulsurilor firii, dar oferă condiţii de control şi siguranţă: „Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci
duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte într-adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui
Hristos, nu este al Lui. Şi dacă Hristos este în voi, trupul vostru, da, este supus morţii, din pricina
păcatului; dar duhul vostru este viu, din pricina neprihănirii. Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe
Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi, va învia şi trupurile
voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi. Aşa dar, fraţilor, noi nu mai
datorăm nimic firii pământeşti, ca să trăim după îndemnurile ei” (Romani 8:9-12). În aceste
condiţii, se aşteaptă „cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu”. Având „cele dintâi
roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru.Căci
în nădejdea aceasta am fost mântuiţi” (Romani 8:23-24). În aşteptare, beneficiem de asistenţa totală
a duhului, care „mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu” şi astfel „toate lucrurile lucrează
împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după
planul Său” (Romani 8:26-28).
Domnul să-Şi lase Duhul Său peste toţi şi să lucreze în toţi, iar noi să fim sensibili la vocea
Lui călăuzitoare până la îndeplinirea finală a planului divin de răscumpărare a creaţiei! AMIN!