Pr.

Benedict Ghiuş

Amintiri despre părintele Benedict Ghiuș, din închisori și din Rugul Aprins

Scris de Pr. Sofian Boghiu

Categoria părinte: Mărturisitori

Categorie: Pr. Benedict Ghiuş

L-am cunoscut pe părintele Benedict Ghiuş în toamna anului 1936, când era ieromonah şi, când de la
Chişinău spre Strasbourg-Franța, a făcut un popas la Mănăstirea Cernica, pentru a vizita Seminarul
monahal, unde, pe vremea aceea, eram elev în clasa IV-a.

A intrat în clasa noastră cu părintele director al Seminarului, arhimandritul Chesarie Păunescu.

Părintele Benedict era tânăr, îmbrăcat civil, cu începătură de barbă, cu chipul blând, cu ochii albaştri,
cu o voce plăcută şi clară.

Ne-a spus câte ceva despre viața duhovnicească a studenților monahi benedictini de la Mănăstirea
Maria-Laah din Germania, unde cu un an înainte îşi pregătise studiile de doctorat. Vorbindu-ne
anume despre credința ordonată şi sobră a studenților benedictini, ne-a îndemnat şi pe noi să fim
sârguincioşi la învățătură şi atenți la viața noastră duhovnicească, pentru că - spunea dânsul - Sfânta
noastră Biserică are nevoie de oameni devotați şi bine pregătiți. Cuvintele calde şi convingătoare de
atunci ale părintelui Benedict au lăsat o impresie de neuitat pentru toată clasa.

În luna noiembrie 1943, l-am întâlnit din nou pe părintele Benedict la Mănăstirea Antim.

Mitropolitul Gurie Grosu al Basarabiei, care îl hirotonise pe părintele Benedict preot şi duhovnic se
afla acum în exil la Mănăstirea Antim. Îmbolnăvindu-se, a fost internat în Spitalul Brâncovenesc din
Capitală. Încetând din viață la acel spital, a fost transportat la Mănăstirea Antim unde i s-au făcut
funeralii naționale, ministrul Cultelor fiind Ioan Petrovici.
La prohodirea mitropolitului, în biserica mare a Mănăstirii Antim, în soborul de preoți şi călugări
basarabeni şi munteni, a luat parte şi părintele Benedict, împreună cu slujitorii mănăstirii din acea
vreme.

Am fost, apoi, martor la alegerea sa ca episcop al Hotinului, în sala Parlamentului, din ianuarie 1944.
Ședința a fost prezidată de mitropolitul Tit Simedrea al Bucovinei.

Deşi nu şi-a pus candidatura şi nu şi-a făcut nici un fel de propagandă electorală şi nici nu a fost
prezent în sala de alegeri, ci se afla în chilia sa de la Mănăstirea Antim, membrii Adunării Eparhiale a
Episcopiei Hotinului şi membrii Sfântului Sinod de atunci i-au înscris numele pe buletinele de vot
alături de numele candidatului oficial.

La alegere, părintele Benedict a obținut majoritatea absolută a voturilor şi a fost ales în scaunul de
episcop al Hotinului.

Chemat din chilia sa de la Mănăstirea Antim şi întrebat dacă primeşte această alegere, părintele
Benedict a răspuns cu smerenie că primeşte. Apoi, printr-un cuvânt scurt şi emoționant, a mulțumit
alegătorilor pentru această deosebită cinstire.

Alegerea aceasta a fost însă anulată în chip arbitrar de Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliului
de Miniştri de atunci, sub influența răutăcioasă a neprietenilor celui ales.

Părintele Benedict s-a reîntors resemnat la Mănăstirea Antim, unde, peste câteva zile, i s-a pus în
vedere să părăsească mănăstirea şi să se mute în altă parte.

Deşi ştia de unde îi veneau asemenea amărăciuni şi convins că Dumnezeu îngăduia aceste încercări, s-
a mutat, totuşi, în gazdă, în casa generalului Traian Tetrat, din apropierea mănăstirii.

În luna august, acelaşi an, a fost chemat profesor la Seminarul Teologic din Arad.

În anul 1945, pe baza unui concurs de mari pretenții, părintele Benedict a ocupat postul de asistent
universitar la Facultatea de Teologie din Bucureşti, pentru catedra de Ascetică şi Mistică, având
profesor titular pe Nichifor Crainic, iar după arestarea acestuia, pe părintele Dumitru Stăniloae, care
s-a prezentat la post, venind de la Sibiu, abia în toamna anului 1946. Eu, pe atunci, eram student în
anul al IV-lea la Teologie.

În lipsa profesorului titular, în anul universitar 1945-1946, părintele Benedict a predat şi cursul de
Teologie Ascetică şi Mistică, pe lângă orele de seminar, pe care le-a susținut ca asistent.

Cu pregătirea sa teologică profundă, cu gândirea şi logica sa clară, cu precizia şi claritatea termenilor,

iar pe de altă parte, cu trăirea personală a acestor realități pustniceşti, părintele Benedict era un
adevărat izvor de teologie, încât, la orele lui, era o linişte plină de taină în sala de curs şi studenții,
între care mă număram şi eu , ascultau cu bucurie cuvintele pline de har ale vorbitorului. La orele
părintelui Benedict veneau studenți şi de la alte facultăți, ca să-l asculte, încât sala mare a facultății de
Teologie era adesea plină de auditori.

În perioada 1945-1946, la Mânăstirea Antim a luat ființă mişcarea creştină ”Rugul Aprins” inspirată
din Biblie(Exod III, 2-5). După interpretarea părintelui ieroshcimonah Daniil Teodorescu, inițiatorul acestei
mişcări, ”Rugul Aprins”, care ardea şi nu se mistuia, era simbolul rugăciunii neîncetate, a Rugăciunii lui
Iisus.

Miezul ”Rugului Aprins” era tocmai rugăciunea neîncetată.

Părintele Benedict, pe atunci asistent la catedra de Ascetică şi Mistică, de la Facultatea de Teologie din
Bucureşti, era în miezul acestor preocupări ale ”Rugului Aprins”. Conferințele care se țineau atunci în
biblioteca Mănăstirii Antim erau axate în general pe tema Rugăciunii.

Aceste întâlniri aveau loc, de obicei, duminica după masă. În zilele săptămânii, seara, ne adunam
numai noi, o parte din personalul mânăstirii, în sala bibliotecii, cu părintele Benedict şi cu părintele
Daniil, şi citeam şi comentam texte filocalice despre Rugăciunea lui Iisus. Menționez că în acea vreme
începând din anul 1940, în perioada războiului şi după aceea, până în anii 1948-1950, în Mânăstirea
Antim erau peste 40 de persoane, din care o parte erau studenți monahi, absolvenți ai Seminarului
monahal de la Mânăstirea Cernica, deveniți studenți la Facultatea de Teologie şi la alte facultăți
(medicină, litere, arte frumoase), iar altă parte monahi şi frați, care lucrau în atelierul de argintărie al
Institului Biblic, cu sediul în această mânăstire.

Părintele Benedict, pe vremea aceea, locuia tot la Antim. [...]

În toamna anului 1945, a sosit din Rusia părintele Ioan Culighin, cu mitropolitul Nicolae al Rostovului,
al cărui duhovnic era. Au fost primiți, cu aprobarea patriarhului Nicodim, la Mânăstirea Cernica. În
fiecare sâmbătă, părintele Ioan venea de la Cernica la Mânăstirea Antim şi lua parte la întrunirile
”Rugului Aprins”, de duminică după masă, din sala bibliotecii.

Părintele Ioan trăise din copilărie în Mânăstirea Optina, din nordul Rusiei şi îşi însuşise Rugăciunea lui
Iisus. În vârstă de circa 60 de ani, părintele Ioan cunoştea foarte bine scrierile Sfinților Părinți filocalici
şi avea o bogată experiență de trăire a acestei rugăciuni în condițiile vieții grele din Rusia comunistă.
El era un martor al Rugăciunii lui Iisus şi prezența lui a fost de mare folos practic pentru ”Rugul
Aprins”, între anii 1945-1947, până la arestarea şi condamnarea sa la muncă silnică pe viață, fiind
transportat şi întemnițat în închisoarea din Odesa.

Părintele Benedict a primit de la părintele Ioan binecuvântare specială, egală cu o inițiere în

rugăciunea lui Iisus.

Dar ”Rugul Aprins”, care îndruma pe membrii săi către practicarea Rugăciunii lui Iisus, aducătoare de
multă pace în suflete, a fost văzut de autoritățile politice-atee de atunci ca o organizație conspirativă,
ostilă ordinii de stat, deşi, în realitate, aceştia nu erau duşmanii statului.

Ca urmare, s-a procedat la arestarea lor. Cei mai vinovați dintre ei, după socotelile Securității, au fost
16, laici şi monahi, acuzați de uneltire împotriva ordinii sociale.

Între cei 16 arestați şi condamnați la ani grei de temniță, au fost în primul rând părintele Daniil
Teodorescu şi părintele Benedict Ghiuş, inițiatorul acestei mişcări creştine, care întrețineau flacăra
”Rugului Aprins”, ce ardea şi nu se mistuia.

Între cei 16 arestați şi întemnițați am fost şi eu, care scriu aceste rânduri.

Am fost arestați toți, în aceeaşi noapte de 13 spre 14 iunie 1958.

Ne-am văzut cu toții, pentru prima dată de la arestare, la proces, în sala de judecată a Tribunalului
Militar Bucureşti, apoi la Jilava. La Aiud nu ne-am văzut decât parțial. Tot parțial ne-am văzut peste 4
ani, în colonia de muncă silnică de la Salcia, aproape de Brăila.

Cât am stat la Jilava, înghesuiți într-o celulă mare, cu pereții înegriți cu păcură, unde, în afară de noi,
mai erau mulți alți oropsiți, părintele Benedict, luminos la chip, s-a impus de la început prin cuvântul
său blând, convingător şi înțelept ca o mare mângâiere pentru toți cei de față - civili, ofițeri, preoți,
medici, monahi, tineri şi vârstnici, încât uitam cu totul de mizeria în care ne aflam.

După 4 ani de viață aspră şi grea de la Aiud, viață statică, de celulă, în condiții de mizerie şi de
exterminare, am fost scoşi la muncă silnică.

În regimul de la Aiud, era interzisă orice activitate, cât de neînsemnată. Trebuia să stai nefăcând
nimic. Și era foarte greu să n-ai voie să lucrezi. În regimul de muncă silnică, dimpotrivă, trebuia să
munceşti fără pic de odihnă.

În colonia de muncă silnică de la Salcia ne-am văzut cu părintele Benedict şi cu alți colegi de la ”Rugul
Aprins”, mai bine de doi ani: baracă, cu paturi suprapuse; în curtea închisorii păzită cu străşnicie şi
înconjurată cu sârmă ghimpată ori la muncile agricole sau la săpat pământul şi căratul cu roaba pe
dig, zi de zi, de dimineață până seara, afară de duminici, în orice anotimp.

În primele zile de la ieşirea din Aiud, părintele Benedict, slăbit, străveziu la chip, vlăguit de reumatism,
abia putea să iasă la muncă. În fiecare dimineață îl vedeam tuns şi bărbierit, în aceleaşi haine vărgate,
cu roaba în mâini ori cu sapa pe umăr. După câteva săptămâni, munca de fiecare zi în aer liber, hrana
puțin mai consistentă decât în celulă, convorbirile zilnice până la locul de muncă şi întoarcerea la
baracă şi mai ales rugăciunea neîncetată, făcută în taină, l-au întărit atât trupeşte, cât şi sufleteşte.

Mai ales duminicile, se formau grupuri în curtea închisorii şi în fiecare grup se afla măcar un preot,
pentru că, de toți, la Salcia erau în jur de o mie de deținuți, dintre care o sută eram preoți. Grupul cel
mai mare dintre toate, era cel din jurul părintelui Benedict.

Se ruga pentru toți, apoi ne vorbea din Sfânta Scriptură, din Sfinții Părinți, din istorie şi din propria sa
viață. Ne vorbea din bogăția inepuizabilă a cunoştințelor sale şi din plinătatea inimii sale umplută de
har.

Cuvintele sale, pline de lumină şi de îmbărbătare, mergeau direct la inimă, ca o adevărată hrană
duhovnicească, bucurându-ne şi întărindu-ne, încât suferințele închisorii le suportam mult mai uşor,
sporind în acelaşi timp şi încrederea în Dumnezeul părinților noştri.

A fost eliberat în ziua de 25 iunie 1964, după 6 ani de temniță comunistă.

La 1 septembrie, acelaşi an, a fost reîncadrat în postul de preot slujitor la Catedrala Patriarhală de
unde fusese arestat. După 6 ani de slujire la Catedrala Patriarhală ca preot şi mare duhovnic, părintele
Benedict s-a retras la Mănăstirea Cernica, la vârsta de 70 de ani, în 1974, aproape de moaştele Sf.
Ierarh Calinic față de care avea o deosebită evlavie.

Timpul cât a trăit la Cernica şi l-a împărțit între rugăciune, acasă şi la biserică, şi îndeletnicirile sale
călugăreşti şi cărturăreşti.
Eu, fiind atunci la Mănăstirea Antim, îl vizitam destul de des. Aceste vizite erau pentru mine nişte mari
sărbători.

De multe ori l-am găsit diortosind Proloagele din literă chirilică în literă latină.

Aceste Proloage, diortosite şi mult îmbunătățite de părintele Benedict, cu Viețile Sfinților peste an şi
cu multe învățături de suflet folositoare după tipărirea lor în 1991 şi răspândirea lor în țara noastră,
au ajuns să fie bogată hrană duhovnicească pentru foarte mulți creştini dreptcredincioşi.

Alteori îl găseam citind din vreo carte nou apărută sau stând de vorbă ori spovedind pe vreun fiu
duhovnicesc venit din Capitală, căci avea foarte mulți fii duhovniceşti, care-l vizitau adesea, în liniştea
de la Cernica.

Uneori îl aflam în biserică, rugându-se în taină sau ajutând pe părinții mănăstirii la pomenirea
pomelnicelor.

Oriunde se afla, totdeauna erau cu zâmbetul pe buze şi cu multă pace în inimă, ca rod binecuvântat al
rugăciunii neîncetate, pe care o practica cu adevărat.

Când mă întorceam acasă, la Mănăstirea Antim, purtam în memorie chipul său luminos şi blând, iar în
inimă duceam prospețimea cuvintelor sale, de mult folos duhovnicesc.

Deşi suferea de un reumatism vechi, care l-a însoțit şi în închisoare, iar în ultima vreme a vieții sale
avea şi o rană grea la un picior, totuşi, nu l-am auzit niciodată cârtind împotriva acestor neputințe sau
învinuind pe cineva din foştii săi duşmani. Îi dăduse Dumnezeu puterea de a ierta din inimă.

Când suferințele se agravau, devenind insuportabile, venea la câte un spital din Capitală, transportat
de către cineva din numeroşii săi prieteni şi fii duhovniceşti.

Părintele Benedict s-a stins din viața aceasta pământească în chilia sa de la Mănăstirea Cernica, în
data de 12 iunie 1990. S-a stins ca o lumânare de ceară curată, arzând el însuşi, luminând şi folosind
pe mulți atât prin cunoştințele sale, dar mai ales prin exemplul vieții sale jertfelnice.

(Pr. Sofian Boghiu - Benedict Ghiuş, duhovnicul inimii, ediție îngrijită de Gheorghe Vasilescu, Editura
România Creştină, Bucureşti, 1998, pp. 3-11)