Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1. Noţiunea criminalisticii
Criminalistica este ştiinţa despre legităţile apariţiei,
acumulării, examinării, aprecierii şi folosirii probelor, cât şi despre
mecanismul infracţiunii, participanţii la infracţiune, elaborarea şi
aplicarea în legătură cu aceasta a metodelor şi mijloacelor de
descoperire şi preîntâmpinare a infracţiunilor.
2. Obiectul criminalisticii
Obiectul criminalisticii îl constituie legităţile realităţii
obiective, cunoaşterea cărora este necesară pentru căutarea cu
succes şi preîntâmpinarea infracţiunilor.
Aceste legităţi ale realităţii obiective sânt clasificate în trei
grupe:
I)Legităţile apariţiei şi dezvoltării legăturilor şi relaţiilor în
mecanismul infracţiunii: legătura între acţiune (inacţiune) şi
rezultat (consecinţe), repetarea acţiunii în situaţii similare,
stereotipul comportării subiectului infracţiunii...
II) Legităţile infracţiunii, conceperea în realizarea metodei
de săvârşire şi camuflare a infracţiunii, legătura mijlocului de
săvârşire cu personalitatea infractorului, dependenţa mijlocului de
săvârşire a infracţiunii de circumstanţele concrete de săvârşire...
III) Legităţile apariţiei şi decurgerii fenomenelor legate de
infracţiune care au importanţă la cercetare: conspirativitatea
pregătirii în vederea săvârşirii infracţiunii, alegerea mijlocului şi
metodei de comitere, cunoaşterea obiectului atentării criminale...
Criminalistica ca ştiinţă are ca obiecte de studiu faptele,
fenomenele, procesele în care se depistează prezenţa următoarelor
elemente indicate: activitatea criminală, activitatea de depistare,
descoperire şi cercetare a infracţiunilor, obiecte materiale reţinute
ca corpuri delicte în cazurile penale, procesele de formare şi
depunere a declaraţiilor de către martori, bănuiţi, învinuiţi,
procedeele tactice de obţinere a acestor declaraţii veridice...
1
3. Sarcinile criminalisticii
Sarcina generală a criminalisticii o constituie acordarea
ajutorului intelectual organelor de apărare a normelor de drept în
lupta cu criminalitatea.
Ca sarcini concrete ale criminalităţii sânt enumerate
următoarele:
- cunoaşterea mai profundă în continuare a legităţilor obiective
care formează obiectul criminalisticii, dezvoltarea teoriei generale
a criminalisticii, dezvoltarea teoriilor particulare ale criminalisticii,
elaborarea metodelor, mijloacelor, procedeelor şi recomandărilor
noi la descoperirea, cercetarea şi preîntâmpinarea infracţiunilor;
- elaborarea şi înnoirea asigurării tehnico-criminalistice a
cercetării infracţiunilor prin folosirea performanţelor obţinute în
ştiinţele tehnice, fizice, chimice, biologice, umanitare…;
- elaborarea mijloacelor şi metodelor de preîntâmpinare a
infracţiunilor;
- cunoaşterea, studierea performanţelor şi succeselor atinse de
criminaliştii de peste hotare şi a practicii criminalistice
internaţionale.
4
Subiectul nr. 4 Metodele criminalisticii
1. Definiţia metodei,
2. Caracteristica metodelor general ştiinţifice,
3. Caracteristica metodelor speciale,
4. Criterii de aplicare a metodelor criminalisticii.
1. Metodele criminalisticii sânt mijloace de soluţionare a
sarcinilor ştiinţifice în procesul cercetărilor criminalistice teoretice
şi aplicaţiilor practice. Metodele elaborate şi aplicate de către
criminalistică sânt foarte diverse şi pot fi clasificate după diferite
criterii logice.
2. După criteriul generalităţii metodele criminalisticii pot
fi distribuite în general ştiinţifice şi speciale.
Metodele general ştiinţifice sânt aplicabile în toate ramurile
de ştiinţă şi sferele de activitate practică. La acestea pot fi
atribuite:
I. Metodele raţionale de percepere : 1. Observarea –
perceperea oricărui obiect, fenomen, proces cu scopul de al
cunoaşte. În criminalistică obiectele observării pot fi elementele
anturajului locului infracţiunii, semnalmentele exterioare ale
persoanelor, semnele şi caracteristicele de identificare, starea
emoţională a persoanelor implicate ca martori, părţi vătămate,
infractori etc.; 2. Descrierea – se indică la semnele obiectelor, fiind
un mijloc de fixare a informaţiei observate; 3. Compararea
(juxtapunere, contrapunerea, suprapunerea calităţilor şi semnelor a
două sau mai multe obiecte). Obiecte ale comparării pot fi urmele
formă, urmele materie, informaţii memorate, rezultatele unor
acţiuni şi experimente. 4. Experimentul - reconstituirea
fenomenului, evenimentului pentru cunoaşterea legităţilor lui şi
comparării cu alte fenomene, evenimente similare. Prin
experimente se creează metodici de cercetare a urmelor, se
elaborează procedee tactice ale unor acte de urmărire penală, se
stabilesc cele mai efective metodologii de cercetare a unor tipuri
de infracţiuni. 5. Modelarea – constă în schimbarea obiectului
original cu un model special confecţionat (construit). Acestea pot
fi modele de obiecte, sisteme, procese cu care se fac examinările
necesare, iar rezultatele sânt extrapolate la original. Genurile de
5
modelare pot fi diferite. În criminalistică pot fi aplicate aşa genuri
de modelare ca: memorial, fizic, matematic etc.
II. Metodele logice : 1).analiza, 2)sinteza, 3) inducţia, 4)
deducţia, 5) ipoteza, 6) analogia.
III. Metodele matematice . 1) măsurarea – obiectele
măsurării în criminalistică pot fi diferite caracteristici fizice ale
obiectelor, fenomenelor, proceselor (greutatea, volumul,
temperatura, secvenţele de timp, viteză etc.); 2) Calcularea –
metodă care stabileşte parametrii necesari la efectuarea modelării
matematice; 3) Calcule geometrice – această metodă este necesară
pentru întocmirea schiţelor, schemelor şi este strâns legată cu
măsurarea. 4) Modelarea matematică – modelarea condiţiilor în
care decurg procesele şi fenomenele cu ajutorul calculelor
matematice specifice.
IV. Metode cibernetice o grupă nouă de metode general
ştiinţifice care activ încep a fi aplicate în criminalistică şi permit
efectuarea căutării electronice a informaţiei necesare cât şi
prelucrarea ei, modelarea la computer.
3. Caracteristica metodelor speciale de cunoaştere în
criminalistică.
Metodele speciale sânt acele metode, sfera aplicării cărora
se limitează la unul sau câteva domenii ale ştiinţei. Sistemul
metodelor speciale este compus din două grupe.
I. Metode special criminalistice – metode elaborate iniţial
de către ştiinţa criminalistică şi aparţin exclusiv acesteia
(identificarea criminalistică, dactiloscopia, planificarea acţiunilor
de urmărire, organizarea cercetării infracţiunilor).
II. Metode speciale împrumutate de la alte ştiinţe care
sunt aplicate pentru rezolvarea unor sarcini criminalistice sau
aplicate fără a fi modificate. La acestea se atribuie metodele fizice,
chimice destinate cercetării structurale de conţinut a unor materiale
şi componenţi; metodele biologice aplicate la cercetarea obiectelor
de provenienţă biologică; metodele antropometrice şi
antropologice aplicate la stabilirea persoanei după resturi osoase,
descrierea după semnalmentele exterioare a persoanei întru
căutarea ei şi elaborarea criteriilor de recunoaştere după aceste
6
descrieri; metode sociologice aplicate pentru evidenţierea şi
cunoaşterea cauzelor şi condiţiilor care favorizează săvârşirea şi
camuflarea infracţiunilor, analiza metodelor de comitere a
infracţiunilor, strângerea informaţiei despre randamentul anumitor
procedee tactice recomandaţii; metode psihologice aplicate la
elaborarea procedeelor şi combinaţiilor tactice.
4. Criterii de aplicare a metodelor în criminalistică.
I. Valoarea ştiinţifică a metodei – temeiul ştiinţific şi
obiectivitatea datelor obţinute, exactitatea şi concretenţa lor;
II. Securitatea metodei – aplicarea metodei să nu devină
un izvor de pericol pentru viaţa, sănătatea persoanei şi a
proprietăţii sale.
III. Legalitatea şi etica metodei. Ca obiecte ale examinării
în criminalistică şi procedură penală sânt nu numai bunurile,
uneltele, urmele dar şi persoanele de aceea trebuie să fie aplicate
asemenea metode criminalistice care corespund principiilor
constituţionale de legalitate, criteriilor morale ale societăţii.
IV. Eficacitatea (randamentul) să conducă la soluţionarea
cu succes a sarcinilor criminalisticii.
9
semne, calităţi (memorarea înfăţişării infractorului de către martor
şi prezentarea ulterioară spre recunoaştere).
5. Identificarea criminalistică poate fi efectuată în două
forme: procesuală şi “extra – procesuală”. Forma procesuală de
identificare este efectuată sub formă de expertiză judiciară sau
prezentate spre recunoaştere sau în cadrul altor acţiuni de urmărire
penală. Rezultatele acestei identificări sânt consemnate în
rapoartele de expertiză şi procesele verbale ale acţiunilor de
urmărire penală, căpătând valoarea de probe. Identificarea “extra –
procesuală” este efectuată de către ofiţer de urmărire penală în
procesul cercetărilor, percheziţiilor, ridicărilor, rezultatul acesteia
neavînd valoare probantă. Aceasta are rolul de operaţiuni de
gândire îndreptate la obţinerea probelor. La forma “extra-
procesuală” se referă şi identificarea efectuată în scopuri operative
de investigaţie, concluziile prealabile ale specialistului etc.
10
b) să fie expresiv – posibilitatea de a se reflecta
stabil şi permanent;
c) să fie relativ stabil.
3. Semnele de identificare pot fi clasificate:
a) după subiect: generale şi particulare;
b) după caracter: calitative şi cantitative;
c) după importanţă în procesul identificării: de
diferenţiere şi de identificare;
d) după calitatea în timp: stabile şi relativ stabile;
e) după natură: întâmplătoare şi obiectiv obligatoriu;
f) după multitudinea obiectelor: generice(de grup) şi de
individualizare ;
g) după legătura cu alte semne: dependente şi
independente;
h) după apariţie: propriu şi obţinută.
11
1. Diagnostica criminalistică – stabilirea de către persoană
a esenţei oricărui fapt, fenomen, eveniment, circumstanţă, semn al
obiectului care nu este legată cu identificarea sau stabilirea
apartenenţei de grup în scopul rezolvării în continuare a
problemelor de urmărire penală.
Diagnostica criminalistică se bazează pe cunoaşterea
semnelor obiectului indiferent dacă se cercetează însuşi şi obiectul
sau reflectările sale. Se acordă atenţie deosebită laturii
informaţionale ale semnelor. La efectuarea examinărilor
diagnosticale ca metodă de bază este compararea după analogie.
Examinarea diagnostică spre stabilirea semnelor,
caracteristicilor obiectului, care permit stabilirea stării în trecut a
obiectului, stabilirea consecutivităţii formării urmelor în scopul –
stabilirii consecutivităţii acţiunilor .
2. Examinarea diagnostică se efectuiază în următoarele
scopuri:
a) pentru examinarea circumstanţelor în care s-au desfăşurat
acţiunile criminale;
b) pentru stabilirea legăturii cauzale între fapte, acţiuni,
consecinţe;
12
5. Direcţiile de aplicare a tehnicii
criminalistice
6. Condiţiile folosirii tehnicii
criminalistice
7. Subiecţii care folosesc tehnica
criminalistică
13
a) metode şi mijloace special elaborate pentru descoperirea
si examinarea informaţiei cu caracter probatoriu şi
operativ;
b) metode şi mijloace împrumutate de criminalistica din alte
ramuri de ştiinţă şi tehnică, adoptate între soluţionarea
sarcinilor tehnico-criminalistice;
c) metode şi mijloace împrumutate din alte ramuri de ştiinţă
şi tehnică care sânt aplicate direct în criminalistică fără a
suferi modificări de adaptare.
5. Direcţiile principale de aplicare a tehnicii criminalistice
spre preîntâmpinarea infracţiunilor sânt următoarele:
a) descoperirea condiţiilor ce favorizează săvârşirea
infracţiunilor;
b) formarea condiţiilor care ar permite identificarea rapidă a
persoanelor care comit infracţiunea;
c) elaborarea şi implementarea mijloacelor criminalistice
care ar împiedica atingerea scopurilor criminale de către
infractori;
d) elaborarea mijloacelor de urmare a infractorilor.
6. Aplicarea tehnicii criminalistice trebuie să corespundă
următoarelor condiţii:
a) accepabilitatea socială şi tehnică: corespunderea cu
normele eticii, securitatea şi eficacitatea aplicării;
b) legalitatea aplicării: prezenţa temeiurilor juridice;
respectarea normelor şi formelor procesuale; oformarea
procesuală a aplicării tehnicii criminalistice.
7. Subiecţii ce aplică tehnica criminalistică: conducătorii,
lucrătorii operativi, experţii şi specialiştii criminalişti a organelor
de ocrotire a normelor de drept.
14
3. Mijloace de fixare a urmelor
4. Mijloace de ridicare a urmelor
1. Descoperirea urmelor infracţiunii presupune depistarea
urmelor vizibile, relevarea urmelor puţin vizibile sau invizibile.
Acestea pot fi urme de mâini, picioare, instrumente de spargere,
mijloace de transport, etc. Pentru relevarea urmelor se aplică
diferite mijloace criminalistice de căutare.
Fixarea urmelor infracţiunii presupune întărirea lor pe
obiectul purtărilor de urmă sau efectuarea mulajelor, copiilor,
fotografierea – cu aplicarea mijloacelor tehnice necesare. Din
punct de vedere procesual prin fixare se subînţelege descrierea
urmelor infracţiunii şi altor obiecte în procesul-verbal al acţiunii de
urmărire penală (proces-verbal de cercetare la faţa locului, de
percheziţie, de ridicare).
Ridicarea urmelor infracţiunii şi altor obiecte presupune
împachetarea, ambalarea lor, oformarea procesuală pentru
anexarea ulterioară în calitate de probă materială la dosarul penal.
2. Mijloace de depistare (descoperire) a urmelor
infracţiunii:
a) mijloace de iluminare – diferite surse de lumină
artificială, care sânt aplicate în caz de insuficienţa de lumină sau
pentru luminarea suprafeţei obiectelor în corespundere cu
necesităţile unor procedee de fotografiere, înregistrarea video,
iluminare (lumină dispersată, iluminarea sub unghi ascuţit,
iluminarea în transparenţă, etc.).
În calitate de surse de lumină sânt aplicate lanterne, lămpi
foto, faruri, proiectoare, etc.
c) mijloace optice – diferite, unelte de mărire care permit
mărirea limitelor posibilităţilor obişnuite a ochiului,
folosite la descoperirea şi cercetarea probelor materiale
de mărime mică sau a unor părţi a lor (lupe, microscoape,
binocular, comparator stereoscopic, electronic, etc.).
d) mijloace de căutare – destinate pentru descoperirea unor
obiecte, cadavre şi părţi ale lor, metale, etc. La ele se
referă detectorul de metale, senzorii magnetici,
analizatori de gaze, etc.
15
e) Mijloace de chimice – aplicate la rezolvarea urmelor de
provenienţă biologică (soluţie ninhidrină de aceton);
3. Procesul de fixare a urmelor infracţiunii se caracterizează
printr-un şir de acţiuni criminalistice. Fixarea presupune stabilirea
precisă a locului depistării crimei, obiectului material de probă,
aprecierea stării sale la momentul depistării, alegerea metodelor şi
mijloacelor de fixare a urmelor infracţiunii:
1. Mijloace fotografice – aparate de fotografiat de
diferite modele şi accesoriile lor(inele
prelungitoare, filtre de lumină...), video-
înregistrarea.
2. Mijloace de măsurare – se folosesc pentru
stabilirea caracteristicilor constitutive şi
mărimilor reale ale obiectelor fixate(rigle, benzi
gradate, şublere, micro-metre, raportoare,
busole...).
3. Materiale pentru realizarea mulajelor şi copiilor
sânt folosite în majoritatea cazurilor la fixarea
urmelor de adâncime (gips, ceară, parafină,
componenţi de silicon şi de cauciuc...) pentru
fixarea degetelor papilare sânt folosite pelicule
dactiloscopice, prafuri magnetice de diferite
culori „topaz”, „rubin”, „malahit”, „sapfir”,
„agat”. Acestea fiind folosite la relevare asigură şi
fixarea urmelor.
Mijlocul principale de fixare şi obligatoriu este descrierea
în procesul verbal al acţiunii de anchetă efectuată (art.163,CPP al
RM). Descrierea trebuie efectuată pe deplin şi cu cea mai mare
obiectivitate, precizie şi claritate.
4. Mijloacele de ridicare a urmelor infracţiunii. Urmele
infracţiunii depistate şi fixate necesită a fi ridicate. Cel mai optimal
mod de ridicare este ridicarea urmei cu întreg obiectul purtător al
acesteia.
Ridicarea ca şi fixarea presupune activitatea care implică o
păstrare a urmelor şi caracteristicilor lor de identificare, care au
importanţă pentru stabilirea adevărului în cauză. În practica
16
organelor de interne se aplică pe larg trusele criminalistice care
includ în sine o serie de mijloacelor de depistare, fixare şi ridicare
a urmelor infracţiunii, iar pentru efectuarea examinărilor prealabile
a urmelor la faţa locului sânt aplicate laboratoarele criminalistice
mobile, dotate cu diferite mijloace pentru cercetarea multiplelor
tipuri de urme.
18
orizontală şi verticală. Fotografia panoramică este efectuată prin
două modalităţi:
- Panorama circulară presupune filmarea obiectului
dintr-un punct (loc). Aparatul de fotografiat este rotit
consecutiv în jurul axei orizontale(panorama
orizontală) sau axei verticale(panorama verticală).
Această fotografie se aplică dacă este necesar să fie
fixat un spaţiu mai mare de la o distanţă apropiată.
- Panorama liniară presupune mişcarea aparatului de
fotografiat paralel cu locul filmat şi la o distanţă cât
mai apropiată de aceasta. Se aplică în cazurile dacă pe
fotografie trebuie fixate locuri de lungime mare, dar
înguste sau dacă există necesitatea să se observe unele
detalii în câmpul infracţiunii.
b) Măsurătorile fotografice – asigură primirea (păstrarea)
informaţiei despre mărimea obiectelor fixate pe fotografie sau a
unor detalii ale acestora
Fotografia de măsurare se poate efectua cu aparate
stereoscopice. De regulă metoda fotografiei de măsurare se
efectuiază cu ajutorul benzilor, riglelor speciale.
Rigla este instalată alături cu obiectul (detaliul) filmat sau pe
suprafaţa acestuia. Tipul scării(rigla, banda, patrulater) este aleasă
în dependenţă de particularităţile obiectului şi scopul lucrării.
- rigla este folosită pentru fixarea mărimii unor obiecte
nu prea mari. Rigla se instalează la nivelul obiectului
pe acelaşi plan lîngă detaliile mai importante ale
acestuia.
Banda metrică(scara în adâncime) se aplică la fotografierea
unor porţiuni mai mari de teren sau încăperi, când în fotografie
este necesitatea stabilirii mărimilor şi anturajului obiectelor ce se
află în spaţiul infracţional la distanţe diferite de aparatul de
fotografiat. În calitate de scară este folosită banda metrică sau o
fâşie de hârtie gradată. După unităţile benzii şi distanţa focală a
obiectivului există posibilitatea stabilirii mărimii obiectelor
ilustrate în fotografie.
19
Scara se aplică pentru a fixa mărimea obiectelor nu numai
în adâncimea câmpului infracţional şi în lăţime. Scara poate fi o
foaie cu mărimea laturilor 25x50 (cm) sau 100 cm. La fotografiere
pot fi aplicate câteva scări de acest tip.
c) Fotografia stereoscopică – metoda care reflectă ilustraţia
obiectului în mărime tridimensională (efectul volumului) în spaţiu.
După fotografia stereoscopică există posibilitatea stabilirii formei,
mărimii şi poziţiei obiectelor fixate. Această fotografie se aplică
pentru fixarea locurilor incendiilor, exploziilor, accidentelor de
aviaţie alte tipuri de catastrofe. Se efectuiază cu ajutorul aparatului
stereoscopic.
d) Fotografia de reproducţie se aplică pentru obţinerea
copiilor obiectelor plane. Se efectuiază cu ajutorul aparatului cu
oglinzi sau cu aparate speciale de reproducţie sau prin alte metode.
e) Macro-fotografia – metoda de obţinere a ilustrării
fotografice a obiectelor mărunte în mărime naturală sau cu oricare
mărime fără aplicarea microscopului. Pentru aceasta se folosesc
aparatele cu oglinzi şi inelele prelungitoare sau burdufuri speciale.
f) Fotografia de semnalmente a persoanelor vii sau a
cadavrelor se efectuiază pentru recunoaşterea pe viitor a acestora,
pentru anunţarea în căutare (urmărire) sau pentru alte circumstanţe
criminalistice. Obiectul fotografierii trebuie să fie fără căciulă
(chipiu), ochelari. Se efectuiază fotografia din faţă şi din profilul
drept. În unele cazuri se efectuiază fotografierea semiprofilului
stâng.
Fotografia de semnalmente a cadavrului se efectuiază la
faţa locului sau în sala de expertiză medicală, însă în ambele cazuri
după prelucrarea tenului feţei şi machierea corespunzătoare. Se
fotografiază ambele profiluri, semiprofilul, din faţă şi unele
particularităţi individuale. Fotografia de semnalmente reprezintă
aproximativ 1/7 din mărimea naturală.
23
La începutul înregistrării ofiţerul de urmărire penală se
prezintă, lămureşte ce acţiune de urmărire penală va fi efectuată, în
care cauză penală, îi prezintă pe participanţi, apoi se fixează
procesul şi rezultatul acţiunii de urmărire penală.
La sfârşitul acţiunii de urmărire penală participanţii vizionează
înregistrarea şi pot aduce observaţiile şi rectificările considerate de
ei necesare, fapt ce se face menţiune în procesul verbal al acţiunii
de urmărire penală.
29
cuie, prezenţa pe talpa încălţămintei a diferitor potcoave, şipuri,
ţinte, şuruburi, mărci ale fabricii producătoare, rupturi etc.
După urmele de picioare se poate de stabilit aproximativ
înălţimea, greutatea, sexul persoanei, mărimea încălţămintei pe
care o poartă. Cercetările antropometrice au stabilit că mărimea
tălpii este egală cu aproximativ 15,8% din înălţimea bărbatului şi
15,5% din înălţimea femeii.
4. Urme de dinţi pot fi create de infractor pe produsele
alimentare şi alte obiecte. Urme de dinţi pot fi depistate şi pe
corpul uman. După aceste urme se poate de stabilit, în ce condiţii
s-au format urmele şi cu ajutorul lor se poate de identificat
persoana. Pentru identificarea o mai mare valoare prezintă urmele,
deoarece ele poartă informaţie mai mare despre persoană. După
urmele dinţilor se poate de judecat despre următoarele semne ale
aparatului dental: forma şi mărimea arcului dental, asimetria
ramurii drepte şi stângi a şirului dental, înclinaţia dinţilor în şir,
distanţa dintre dinţi, numărul lor şi prezenţa protezelor. Expertiza
în aceste cazuri este efectuată de medicul stomatolog împreună cu
criminalistul sau medicul legist.
5. Urmele de unghii ca obiecte de cercetare criminalistică
se întâlnesc mai des pe corpul pătimaşului sau a infractorului. La
cercetarea şi studierea acestor urme este necesar de a lua în
consideraţie faptul că unghiile nu posedă destule semne particulare
care le-ar evidenţia şi care ar fi putut să se reflecteze în diferite
urme. Unghiile umane se clasifică după formă, relief şi conturul
plăcilor, lungime, lăţimea lor, mărimea marginilor libere, după
culoare şi alte particularităţi.
În dependenţă de locul amplasării urmelor de unghii,
numărul şi gradul de evidenţiere a lor, se poate de judecat despre
careva împrejurări în care s-a petrecut fapta dată, deasemenea
despre faptul autoapărării, metoda pricinuirii vătămărilor şi despre
faptul strangulării etc.
Urmele de unghii se fotografiază şi se descriu în procesul
verbal. În cazul presupunerii că sub unghiile reţinutului se pot
păstra particule a pielii (epidermă) de pe corpul victimei sau alte
substanţe străine de la locul infracţiunii, se curăţă conţinutul de sub
30
unghiile reţinutului, după ce se taie unghiile lui şi toate acestea se
expediază la expertiză medico-biologică.
6. Urmele vestimentare pot fi depistate pe porţiunile
vopsite ale mijloacelor de transport (în cazul accidentării
pietonului), pe solul moale (la locul încăierării infractorului cu
victima) şi pe alte obiecte de la locul infracţiunii. În urmele de
îmbrăcăminte se pot reflecta tipul şi desenul ţesăturii, precum şi
alte semne ale materiei cât şi cusuturile îmbrăcămintei. Aceste
urme sînt fotografiate la scară şi se descriu în procesul verbal.
Urmele vestimentare rămase, particule de vopsea se ridică
cu ajutorul peliculei dactiloscopice, la urmele de adâncime se fac
mulaje din gips.
Împreună cu fotografiile şi copiile urmelor la expertiză se
trimit şi hainele persoanei cercetate.
7. Urmele de sînge reprezintă prin sine urme-substanţe.
Studierea traseologică a formelor urmelor de sînge, depistate la
locul infracţiunii sau pe îmbrăcăminte, permit de a stabili
mecanismul formării lor. Cunoscând în ce condiţii au apărut aceste
urme de sînge, se poate de a ne imagina despre diferite momente a
celor întâmplate. Urmele de sînge pot fi:
a) în formă de baltă;
b) stropi de sînge;
c) urme de picături;
d) scurgere de sînge;
e) ştersătură de sînge.
În totalitatea sa, urmele de sînge permit de a reconstitui
tabloul actului infracţional, unde, în ce loc i s-a cauzat pătimaşului
leziuni, felul acestor leziuni; a avut sau în loc încăierare sau
autoapărarea; au putut rămânea urme de sînge pe corpul şi
îmbrăcămintea infractorului, în ce direcţie s-a deplasat victima sau
a fost dus cadavrul; în ce poziţie se afla corpul victimei la
momentul rănirii, precum şi alte împrejurări.
Urmele de sînge se vor fotografia consecutiv, de pe toate
obiectele pe care sînt prezente aceste urme. Expertiza traseologică
şi cercetarea urmelor de sînge se poate de efectuat atât la locul
infracţiunii cât şi în laborator, după fotografiile acestor urme.
31
Subiectul nr.19 Urmele obiectelor de spargere,
instrumentelor şi mecanismelor
1. Noţiunea şi caracteristica generală a urmelor
mecanice;
2. Clasificarea obiectelor, instrumentelor şi
mecanismelor;
3. Tipurile de urme;
4. Clasificarea urmelor.
1. Mecanoscopia – este o despărţitură a traseologiei, care
studiază urmele lăsate de obiectele de spargere, deasemenea
urmele instrumentelor şi mecanismelor şi altor dispozitive,
întrebuinţate la confecţionarea obiectelor de spargere. În
criminalistică la mecanisme sînt atribuite dispozitivele, acţiunile
(lucrul dispozitivelor) şi urmele care nu sînt legate nemijlocit cu
forţa muşchilor mâinilor, dar depinde de construcţia şi
particularităţile funcţionale ale detaliilor dispozitivului şi intelectul
individului.
Urmele mecanice sînt legate doar relativ cu forţa fizică a
omului şi ele indică în general asupra posedării de către infractor a
unor cunoştinţe, iscusinţe şi deprinderi în domeniul dat.
Stabilirea legăturii nemijlocite dintre aceste dispozitive şi o
persoană anumită nu se face prin înfăptuirea cercetării
experimentale de identificare, ci pe calea petrecerii unor acţiuni de
anchetă. La diagnosticarea obiectelor, instrumentelor şi
mecanismelor, după urmele lor, se folosesc particularităţile
formelor, mărimilor, reciprocitatea amplasării urmelor, dar în
procesul studierii identificatoare se recurge la stabilirea locului de
amplasare a particularităţilor caracteristicii, care alcătuiesc macro
şi micro structura suprafeţei a configuraţiei şi mărimilor lor.
2. În mecanoscopie obiectele, instrumentele şi mecanismele
se împart în grupe:
a) Tăietoare (cuţit, foarfece etc.);
b) rupere şi zdrobire (topor, daltă, rangă etc.);
c) pilitoare (ferestrău, pilă etc.);
d) sfredelitoare (burghiu, sfredel etc.).
32
După modul de acţiune toate obiectele de spargere şi
instrumentele se poate de împărţit în:
a) mecanice – cuţit, foarfece, topor, daltă, pilă, sfredel, burghiu etc.
b) termice – aparatura electrică şi cu gaz pentru tăierea metalului şi
sudarea lor.
3. În dependenţă de caracterul acţiunii obiectului,
instrumentului sau mecanismului asupra unui obiect oarecare şi
urmelor rezultate din această acţiune, se împart în trei tipuri:
a) urme de apăsare, se formează de la pălituri cu obiectele de
spargere pe suprafaţa obiectelor forţate;
b) urme de alunecare, se formează când obiectul de spargere a
acţionat sub un unghi oarecare pe suprafaţa obiectului
forţat;
c) urme de tăiere, de pilire şi sfredelire – apar la tăierea,
pilirea, sfredelirea obiectului sforţat.
4. Clasificarea urmelor lăsate de obiectele de spargere,
instrumente şi mecanismele totalmente corespund traseologiei
generale. Urmele pot fi:
a) de adâncime;
b) de suprafaţă;
c) dinamice;
d) statice;
33
2. Urmele mijloacelor de transport formează obiectul
studiului criminalistic, când mijlocul de transport este folosit ca
obiect de atentare, mijloc de săvârşire a infracţiunii sau ca mijloc
de transport de la locul săvârşirii infracţiunii.
Urmele lăsate de mijloacele de transport din punct de
vedere criminalistic, sînt împărţite în patru grupe:
I. urme ce reflectă partea rulantă, a roţilor a şinelor, a roţilor
cu şine pe obada de lemn(căruţe), sănii, urme care s-au
format la mişcare sau staţionarea mijlocului de transport;
II. urme ce reflectă părţile proeminente a mijloacelor de
transport;
III. urme de reflecţie a diferitor obiecte materiale de la locul
accidentului, care s-au format pe mijlocul de transport;
IV. urme sub formă de părţi, detalii, particule, substanţe rămase
la locul accidentului.
3. Urmele părţii rulante: sînt lăsate de roţile cu pneuri. În
dependenţă de starea roţilor la momentul formării urmelor se
deosebesc urme de rotire şi de alunecare. Primele se formează ca
rezultat al înaintării roţilor care se rotesc, cât şi la frânare şi
pornirea bruscă din loc. A doua categorie de urme se formează la
blocarea totală a roţilor în procesul frânării.
În dependenţa de calităţile suprafeţei pe care rămân urmele
părţilor rulante ele pot fi de suprafaţă şi de adâncime. Urmele de
suprafaţă se împart în urme de stratificare şi de destratificare.
Urmele de stratificare pot fi pozitive şi negative. Urmele de
adâncime, sînt rezultatul rămas în urma deformaţiei solului care
poate reda nu numai desenul amplu a părţilor rulante dar şi date
despre părţile laterale a anvelopei.
După urmele părţilor rulante se stabileşte direcţia şi
regimul mişcării, tipul şi modelul mijlocului de transport. Tipul şi
modelul mijlocului de transport se poate stabili după mărimea
ecartamentului şi ampatamentului.
Ecartamentul – este distanţa dintre liniile centrale a urmelor lăsate
de roţile amplasate pe aceiaşi osie din spate, s-au din faţă.
Ampatamentul automobilului este distanţa dintre osiile din partea
din faţă şi din spate a roţilor. Toate semnele enumerate mai sus a
34
părţilor rulante se documentează în procesul verbal de cercetare la
faţa locului. Mulajele şi fotografiile executate a părţilor rulante
ridicate de la faţa locului se transmise pentru expertiză. La
expertiza traseologică pot fi adresate următoarele întrebări:
a) modelul mijlocului de transport care a format urma.
b) Tipul (marca) mijlocului de transport, care a lăsat urma la
locul accidentului.
c) direcţia de deplasare a mijlocului de transport care a creat
urma.
d) Anvelopa care a creat urma.
e) roţile (din faţă, din spate, din partea dreaptă sau stînga) lăsat
urmele de pe îmbrăcămintea părţii vătămate.
4. Părţile şi detaliile detaşate de la mijlocul de transport
depistate la locul accidentului, se folosesc la căutarea mijlocului de
transport, identificarea lui, precum şi pentru stabilirea locului
concret unde a avut loc accidentul. Obiectele detaşate de la
mijloacele de transport pot fi grupate în felul următor:
a) cioburi de sticlă ale farurilor şi ale altor părţi ale
mijloacelor de transport construcţia cărora este din
sticlă;
b) particule de vopsea;
c) părţi componente ale mijloacelor de transport;
d) alte mecanisme sau detalii.
Studierea cioburilor de sticlă ale farurilor şi altor părţi
componente din sticlă, cărora aparţin aceste cioburi permite de a
stabili tipul, modelul, marca articolului dat şi în dependenţă de
aceasta – modelul mijlocului de transport. Particulele de vopsea,
desprinse de pe mijloacele de transport, permit de a stabili culoarea
lui şi includerea acestor date în informaţia orientativă ca mai apoi
la să ajute la găsirea mijlocului de transport, efectuarea expertizei
traseologice a structurii materiale.
5. Urmele lăsate de părţile proeminente a mijloacelor de
transport sînt acele urme care apar în urma interacţiunii a două şi
mai multe obiecte (urme de refracţie). Ele se formează ca rezultat a
lovirii a două sau mai multor mijloace de transport; la lovirea
corpului omenesc de către diferite părţi ale mijlocului de transport;
35
la trecerea peste corpul victimei a mijlocului de transport; la
contactul mijlocului de transport cu alte obiecte înconjurătoare.
Studierea urmelor rămase din urma contactului se face pentru
identificarea mijlocului de transport, care a părăsit locul
accidentului, deasemenea şi pentru reconstituirea accidentului
rutier. Urmele părţilor proeminente a mijloacelor de transport se
clasifică în urme statice şi dinamice. Localizarea urmelor depinde
de tipul tamponării. La analiza urmelor de tamponare a mijloacelor
de transport reies din aceea că tamponările pot fi:
a) de întâmpinare, mijloacele de transport se deplasează una
în întâmpinarea altuia;
b) la mişcarea mijloacelor de transport în una şi aceeaşi
direcţie;
c) sub unghi, la deplasarea mijloacelor de transport sub un
unghi unul în întâmpinarea altuia;
36
2. Balistica judiciară este un compartiment al
criminalisticii, care studiază armele de foc, muniţiile, legalitatea
aplicării armei de foc, elaborează metode şi mijloace tehnico-
ştiinţifice de cercetare a actelor penale privind fabricarea, păstrarea
armelor de foc, cât şi urmele acestora şi efectelor folosirii în
scopul identificării lor.
3. Arma de foc este un dispozitiv tehnic destinat nimicirii
ţintelor vii prin tragerea cu proiectile, puse în mişcare de energia
gazelor formate ca urmare a exploziei pulberii sau a unui
substituent al acestuia.
În dependenţă de destinaţie, caracteristicile armelor, ele se
împart în următoarele:
a) militară sau de luptă;
b) de vânătoare;
c) sportive.
Armele de foc posedă anumite particularităţi ale construcţiei
care sînt studiate la balistica judiciară. În dependenţă de
construcţia canalului ţevii se cunosc arme cu ţeavă:
a) lisă;
b) mixtă;
c) ghintuită.
Particularităţile care sînt studiate de balistica judiciară sînt:
a) camera cartuşului;
b) închizătorul;
c) mecanismul de dare a focului.
Ghinturile – sînt nişte canale sau adâncituri, pe partea
interioară a ţevii în prelungirea ei, formând un filet. La etapa
actuală arma de foc are patru sau şase ghinturi, ele pot avea
înclinare în partea dreaptă sau stângă. Calibrul armelor de foc
ghintuite se stabileşte după distanţa dintre două creste diametral
opuse a ghinturilor. Cele mai răspândite calibre sînt: 5.45; 5.6;
6.35; 7.62; 7.65; 9; 11.44 mm .Calibrul armelor de foc cu ţeava lisă
se stabileşte după numărul de alice care corespund diametrului
canalului ţevii, care pot fi turnate dintr-un funt de plumb(453,6 g).
(De exemplu armele МЦ 21-12 şi МЦ 20-01 au calibrul 12/70 şi
corespunzător 20/70. )
37
Mecanismul de dare a focului asigură detonarea capsei şi
aprinderea încărcăturii de praf. Toate mecanismele de dare a
focurilor se împart în următoarele grupe:
a) cu acţiune termică(armele istorice care se încărcau prin
ţeavă);
b) cu cucoş(revolver de modelul 1895, sistemul Nagan);
c) cu percutare (pistol TK – Тульский, sistemul
Коровин);
d) cu cucoş şi cu percutor (pistol Macarov, Kalaşnicov);
e) cu închizător (pistol-mitralieră П.П.Ш., П.П.C.,
П.П.Д.);
f) electroinflamatoare (carabina Le Barona şi Delimas
1866 şi carabina S.Russel 1834).
Acţiunea de nimicire a împuşcăturii este asigurată de către
glonte, ghiulea, alice sau alte obiecte special adaptate. Pentru
efectuarea tragerii din armele de foc moderne se folosesc cartuşe
care îmbină în ele toate elementele necesare pentru efectuarea
tragerii. Cartuşul este un dispozitiv, destinat pentru tragere din
arma de foc care cuprinde în sine cu ajutorul tubului cartuşului:
capsa ca mijloc de iniţiere, glotele şi pulberea. Baza cartuşului o
constituie tubul. Corpul tubului poate fi metalic sau din masă
plastică, hârtie. Deasemenea tubul poate fi cu flanşa în afară sau
înăuntru. Capsula ca element de iniţiere a arderii pulberii, de
obicei constă din componenţi inflamatori, nicovală şi capacul
capsei. Încărcătura de pulbere a cartuşului modern poate fi diferită,
unele produc fum la ardere, altele nu produc.
41
b) tăietor-înţepătoare, se împart în arme albe cu lamă având un tăiş
şi cu două tăişuri. Cuţitele cu un singur tăiş constau din lamă şi
mâner, câteodată între ele se află un limitator. Lama are tăiş şi
muchie, câteodată muchia este îndoită. Mânerul poate avea inel din
metal,
c.) dezmembrare la acestea se referă topoarele,
d) de vătămare, ca bastonul de cauciuc, buzduganul, diferite arme
orientale…
Particularităţi ale armelor albe:
a) lama are tăiş şi muchie care poate fi încovoiată;
b) tăişul se află de-a lungul lamei, până la linia
muchiei;
c) lungimea nu-i mai mică de 7-8 cm.
d) mânerul îndemânos de ţinut în mână pentru
aplicarea loviturii şi scoaterea la lamei din rană.
e) duritatea şi rigiditatea lamei este asigurată de
prezenţa canalelor de rigiditate.
Particularităţile construcţiei pumnalului.
a) Simetria construcţiei pumnalului.
b) Tăişul se află de-a lungul liniei lamei chiar dacă lama
este încovoiată.
c) Lungimea lamei nu mai mică de 7-8cm.
d) Mânerul comod de reţinut în mână.
e) Trăinicia construcţiei
f) Prezenţa canalului de rigiditate, cu unele excepţii.
g) Săbii, topoare de luptă, iatagane.
h) Săbii, baionetă, paloşe, pumnale mari.
i) Arme albe zdrobitoare – buzdugan, box, palmar, bite,
nou-cacuri etc.
Bitele folosite de infractori deobicei sînt făcute din bucăţi de
metal – ţevi, armatură, etc.
Pentru a considera un obiect ca arma de foc este necesar ca acest
obiect să întruniască careva condiţii: să aibă o anumită mărime nnu
mai mică de 30-40cm, deametrul aproxsimativ de 3cm. o anumită
masă, duritate, o parte indinspensabilă a bitei o constituie mînerul
42
ei, care poate fi o porţiune a bitei înfăşurată cu un material
izolator şi laţul pentru încheitura mînei.
Boxele reprezintă nişte plăci din metal care au nişte orificii
pentru fixarea pe degetele mînii care constau din suport şi carcasă.
Boxele se confecţionează din diferite metale sau mase plastice,
din lemn tare.
Palmarele constau din nişte plăci metalice care sînt prevăzute cu
un bandaj, placa poate avea formă ovală, ropundă, patrată.
Palmarele se îmbracă pe palma mînii, lovitura aplicînduse cu
palma deschisă.
Buzduganul – după construcţia sa aminteşte o halteră de 1-2kg.
Ea se ţine în mînă în aşa fel încît partia rotingită a ei să producă
lovitura asupra corpului.
Nou-siacurile, acestea sînt un tip relativ no de arme albe care se
aplică nu numai pentru zdrobire dar şi pentru asfixiere şi strivirea.
Nou-ciacurile constau din două (mai rar din 3-4-5) ciklindre din
lemn, netede sau pot avea o formă conică, cu lungimia 25-30cm.
44
f) elaborarea procedeelor şi regulilor de pregătire şi numire a
expertizelor complexe şi aprecierea acestor expertize de
către anchetator şi judecător.
46
2. Deprinderile conţinutului textual a fiecărui om
caracterizează totalitatea semnelor care se împart în două grupe:
semnele limbajului scris şi semnele grafice.
3. Semnele limbajului scris – este maniera alcătuirii
textului, care depinde de vocabularul, inteligenţa şi activitatea
profesională a persoanei. Conţinutul textual se apreciază din punct
de vedere gramatical, lexical şi stilistic.
a) semnele gramaticale redau faptul posedării de către
executor a regulilor gramaticale a scrierii.
Nerespectarea acestor reguli aduce la comiterea unor
greşeli orografice, sintactice sau punctuale, care în
cazul dat se concentrează în calitate de semne
identificatoare. În dependenţă de greşelile comise se
stabileşte nivelul intelectual al persoanei. El poate fi:
scăzut, mediu şi înalt;
b) Semnele lexicale, caracterizează vocabularul
executorului pe care-l posedă, dezvoltarea
profesională. Din punct de vedere al identificării
persoanei după scris un interes deosebit prezenta
folosirea: cuvintelor profesionale - cuvinte specifice
pentru un anumit domeniu de activitate profesională;
arhaisme - cuvinte şi expresii învechite; dialecte -
cuvinte luate din dialectul local; jargoanele şi
expresiile, caracteristice unui anumit grup de persoane
sau unei anumite limbi.
c) Semnele stilistice redau maniera expunerii, structura
compoziţională a înscrisului care cuprinde, limba
literară (artistic, ştiinţific, publicistic, limbaj de
afaceri) precum şi limbaj obişnuit. Maniera de redare
poate fi scundă, laconică sau flecară cu explicaţii
amănunţite. Construcţia compoziţională se stabileşte
după anumite părţi ale înscrisului (introducere, cuprins
şi încheiere), consecutivitatea expunerii gândurilor,
folosirea diferitor tipuri de fraze (simple, compuse,
exclamatoare, interogative), etc.
47
4. Semnele grafo-tehnice (indicii grafici) se împart în
generale şi particulare:
a) generale - caracterizează scrisul ca o totalitate de mişcări
coordonate. La ele se referă: evoluţia scrisului capacitatea
executorului de a scri cu mişcări coordonate şi rapizi. Se cunosc
următoarele feluri: superioară, inferioară şi medie, înclinaţia se are
în vedere poziţia axei longitudinale faţă de linia scrisului. Se
disting după acest element scrisuri înclinate spre dreaptă, spre
stînga şi vertical. Înclinaţia nu este un semn stabil el poate fi
schimbat în scopul mascării scrisului; Dimensiunea scrisului se
apreciază după înălţimea semnelor: mare - înălţimea peste 5 mm,
mijlociu - de la 2 la 5 mm, mărunt - până la 2 mm;
continuitatea scrisului se caracterizează prin scrierea unui anumit
număr de litere într-un cuvânt fără întreruperea mişcării.
Continuitatea poate fi mare – peste 5 litere fără întrerupere, medie
3-4 litere, mică nu mai mult de 2 litere. Acest semn este stabil
pentru ca a mări continuitatea fără antrenamente este imposibilă;
presiunea se caracterizează depunerea forţei executorului cu
ajutorul mijlocului de scris pe hârtie.
b) Semnele particulare ale scrisului reflectă particularităţile
mişcărilor, deprinderilor executorului, privind modul de executare
a literelor, cifrelor, semnăturilor sau grup de semne grafice. La
semnele particulare se referă: forma caligrafică a literelor care
constau din două elemente constitutive - grame şi trasee anexate,
ele pot fi litere cu trasee circulare sau semicirculare, bucle, cu
depasante, direcţia şi succesiunea mişcărilor instrumentului
scriptual la executarea anumitor semne sau elemente grafice. Ele
pot fi patru direcţii (de sus în jos)- descendentă, (de jos în sus)-
ascendentă, (de la stînga la dreapta), modul de legare a semnelor
grafice învecinate şi a elementelor acestora, consecutivitatea
mişcărilor în timpul executărilor semnelor grafice şi legării lor,
dificultatea mişcărilor în timpul executării semnelor grafice şi
legării lor, dificultatea mişcărilor la scrierea anumitor litere.
49
a) Falsificat pe cale intelectuală, este atunci când documentul
poseda toate rechizitele, dar informaţia ce-o cuprinde nu
corespunde adevărului.
b) Când documentul este original dar în conţinutul lui sunt
introduse schimbări prin ştergere, adăugare sau modificare,
dar care conţine toate rechizitele, numit fals material.
Blanchetele documentelor se întocmesc prin desenare, tipărire
sau clişeu. Clişeul se capătă pe calea culegerii semnelor
tipografice, confecţionare şi alte metode.
51
a) diferenţa în culoarea şi calitatea diferitor file ale unui
document.
b) nu corespunde numerotarea;
c) necorespunderea seriilor şi numerelor filelor
documentelor, mărimilor şi configuraţiei marginilor
filelor.
d) Diferenţa în textul tipografic pe fila înlocuită în
comparaţie cu celelalte.
54
b) descrierea trebuie să fie completă, însă fără detalizări
în plus;
c) la descrierea semnalmentelor după metoda
portretului vorbit se foloseşte o terminologie unică;
d) unele semne anatomice se descriu din două părţi:
din faţă şi din profil.
55
Descrierea sistematică este descrierea după metoda
portretului vorbit şi este descrierea aspectului exterior al persoanei
sistematizat, argumentat ştiinţific după o metodă specială cu
utilizarea unei terminologii speciale Descrierea prin metoda
portretului vorbit trebuie să se facă cu respectarea următoarelor
reguli:
- semnalmentele aspectului exterior se stabilesc în
conformitate cu ţinuta normală a corpului uman;
- elementele aspectului exterior se caracterizează atît
din faţă cât şi în profil, iar dacă este necesar şi din alte
poziţii;
- descrierea se efectuiază într-o anumită ordine – de la
general la particular, de sus în jos, iniţial fizice , apoi
anatomici, funcţionali şi descrierea semnelor
particulare;
- se descriu semnele individuale.
c) portretul subiectiv poate fi construit personal de
purtătorul lui (în imaginaţie) sau din cuvintele altor persoane.
Sînt cinci tipuri de portrete vorbite:
- desenat;
- compoziţional-desenat;
- compoziţional-fotografic;
- complexe.
- computerizat.
56
fotografiere. Pentru fixarea semnelor funcţionali ai exteriorului
persoanei cel mai eficient este utilizarea filmării video.
b) Masca se utilizează pentru fixarea semnelor exteriorului
decedaţilor, dacă schimbările post-mortem nu sînt esenţiale. Ele
sînt confecţionate conform ordonanţei persoanei ce efectuiază
cercetarea penală, de către specialiştii în domeniul medicinii
legale. Până la primirea formei negative a feţei aceasta se curăţă,
iar în caz de necesitate poate fi efectuată tualeta acesteia. Apoi din
forma obţinută se obţine mulajul pozitiv (masca).
c) Reconstituirea feţei după craniu se utilizează pentru fixarea
informaţiei despre aspectul exterior al persoanei în cazurile când
au fost găsite oseminte omeneşti, deasemenea a craniului cu
ţesuturile moi distruse.
Metodica reconstituirii feţei cu ajutorul craniului a fost
propusă de savantul antropolog M.M. Gherasimov, bazată pe
anumite interdependenţe între oasele craniului, mai precis
construcţiei acestora, grosimea şi forma ţesuturilor moi ale
capului. Actual se utilizează metoda grafică sau plastică a
reconstituirii.
61
b) speciale: adresate unei categorii de subiecţi sau
prevăzute pentru o situaţie de urmărire penală
concretă.
5. Tactica acţiunii de urmărire penală este sistemul
procedeelor de pregătire, înfăptuire , fixarea şi aprecierea a
rezultatelor acţiunilor procedurale, îndreptată spre eficienţă
maximală, cu respectarea strictă a legislaţiei.
Ca principii generale ale acţiunilor de urmărire penală
separat pot fi enumerate:
a) legalitatea,
b) scopul bine determinat,
c) forma procesulă,
d) asigurarea tehnico-criminalistică,
e) colaborarea cu specialiştii şi organele cercetării
prealabile.
66
e) respectarea regulilor de relevare, fixare, examinare a
urmelor infracţiunii şi altor corpuri delicte.
f) realizarea scopului determinat şi planului cercetării.
70
a) stabilirii caracteristicilor individuale ale
automobilului.
b) descoperirea urmelor de infracţiune pe mijlocul de
transport sau urmele ciocnirii cu alte mijloace de
transport ori persoane.
c) descoperirea de urme şi obiecte, lăsate de partea
vătămată sau persoanele care conduceau mijloacele
de transport.
d) stabilirea prezenţei urmelor de sol, pietrişului de la
locul comiterii infracţiunii.
e) determinarea stării tehnice a automobilului.
La cercetarea mijlocului de transport trebuie să fie antrenat
specialistul criminalist, specialistul autotehnician şi după
necesitate, şoferul, ce conducea mijlocul de transport.
5. Examinarea corporală (art.119 CPP Republicii
Moldova) constă în efectuarea de către organul de urmărire penală
a examinării corporale a bănuitului, învinuitului inculpatului,
martorului sau a părţii vătămate cu consimţămîntul acestora sau în
baza ordonanţei motivate a ofiţerului de urmărire penală cu
autorizaţia judecătorului de instrucţie pentru a constata dacă pe
corpul acestora există urme ale infracţiunii sau semne particulare
în cazul în care pentru aceasta nu este necesară expertiza medico-
legală.
În rezultatul examinării corporale se stabileşte prezenţa pe
corpul persoanei a:
a) caracteristicilor individuale, caracterul lor şi
localizarea.
b) leziunilor corporale uşoare, caracterul şi localizarea lor.
c) urme de particule, pe care persoana examinată le-a luat
de la locul infracţiunii sau le-a lăsat acolo.
d) caracteristicilor, ce indică la executarea de către
examinat a unei activităţii profesionale.
Această acţiune de urmărire penală se înfăptuieşte prin
ordonanţa anchetatorului. Dacă examinarea corporală se efectuiază
asupra unei persoane de alt sex şi este necesară dezbrăcarea
acesteia, atunci, ofiţerul de urmărire penală nu participă la
71
examinarea corporală, iar aceasta este efectuată de medic. La
procesul verbal de examinare corporală după necesitate pot fi
anexate fotografiile şi desenele caracteristicilor individuale şi a
leziunilor.
73
d) verificarea prezenţei şi funcţionării rechizitelor şi a
mijloacelor tehnico-criminalistice.
e) stabilirea mijloacelor şi semnelor de legătură între
participanţii la reconstituire.
f) după necesitate asigură securitatea locului reconstituirii
şi după necesitate previne participanţii de a nu relata
altor persoane rezultatul acţiunii de anchetă.
5. Procedeele tactice ale reconstituirii:
a) repetarea acţiunilor.
b) reconstituirea pe etape.
c) efectuarea reconstituirii în condiţii maximal apropiate
de condiţiile în care s-au petrecut acţiunile criminale.
d) neapărat de luat în consideraţie condiţiile ce lipsesc şi
nu pot fi reconstruite.
e) prezenţa unui cerc determinat de persoane.
6. Despre efectuarea reconstituirii se întocmeşte un proces
verbal în care se fixează mersul şi rezultatele acesteia. În procesul-
verbal este necesar de a indica: unde, când, cu ce scop, de cine, a
fost sau nu supus mediul reconstruirii unor schimbări, modificări;
condiţiile de efectuare a reconstituirii; etapele; descrierea fiecărei
etape şi rezultatele. Mersul şi rezultatele reconstituirii se fixează
deasemenea în anexele la procesul-verbal: fotografii, videofilm şi
scheme.
Dacă rezultatul obţinut justifică posibilitatea reală de
executare a acţiunilor, existenţa evenimentelor examinate, atunci
rezultatul reconstituirii se considera pozitiv. Rezultatul negativ
justifică imposibilitatea înfăptuirii unor acţiuni, sau existenţa reală
a evenimentelor în situaţia creată.
La fel ca un gen al reconstituirii în practica de urmărire
penală este efectuată verificarea declaraţiilor persoanelor la faţa
locului
Verificarea declaraţiilor la locul infracţiunii (art.114 CPP
Republicii Moldova) este o acţiune de urmărire penală complexă
ce constă în demonstrarea de către persoană anterior audiată a
locului şi a obiectelor ,ce au legătură cu cauza cercetată ,darea
concomitentă a depoziţiilor şi demonstrarea acţiunilor separate în
74
scopul verificării probelor administrate şi descoperirea de noi
probe. Scopul petrecerii verificării la faţa locului: verificarea şi
concretizarea circumstanţelor stabilite anterior, relevarea de noi
probe , stabilirea şi lichidarea cauzelor ce duc la contraziceri în
depoziţii, relevarea cauzelor şi a condiţiilor ce favorizează
comiterea infracţiunilor.
Sarcinile de bază a verificării depoziţiilor la faţa locului:
descoperirea locului comiterii faptei ,ce are importanţă pentru
anchetă, ce nu poate fi stabilit prin alte metode, stabilirea metodei
de pătrundere şi de sustragere de la locul comiterii infracţiunii
,dacă cel audiat nu le poate explica, descoperirea dovezilor despre
care persoana audiată a indicat în depoziţiile sale, stabilirea
bănuiţilor, părţilor vătămate şi a martorilor care anterior nu erau
cunoscuţi urmăririi penale, stabilirea stării reale a mediului
infracţional, dacă el a suferit sau nu schimbări la momentul
cercetării, stabilirea nivelului informării persoanei audiate referitor
la circumstanţele ce sunt incluse în obiectul infracţiunii.
Caracteristicile de diferenţiere a verificării depoziţiilor la
faţa locului sunt: obligatoriu dorinţa şi acordul benevol a persoanei
pentru participarea la verificarea depoziţiilor la faţa locului,
combinarea depoziţiilor cu demonstrarea şi arătarea poziţiei reale a
obiectelor la faţa locului, demonstrarea acţiunilor în acele
împrejurări ce s-au format la momentul verificării depoziţiilor la
faţa locului, fără refacerea prealabilă a împrejurărilor caracteristice
perioadei de comitere a infracţiunii, căutarea urmelor şi altor
obiecte la locul verificării depoziţiilor în corespunderea cu
indicaţiile persoanei, a cărei 2declaraţii se verifică, fixarea
mediului cu respectarea lămuririlor persoanei audiate anterior.
Pregătirea în vederea verificării depoziţiilor la faţa locului
include: determinarea scopului verificării depoziţiilor la faţa
locului, după necesitate, audiere suplimentară a persoanei
depoziţiile căreia urmează a fi verificate, relevarea motivelor reale
din care bănuitul sau învinuitul a dat acord la participarea la
verificarea depoziţiilor la faţa locului, stabilirea timpului de
petrecere a verificării depoziţiilor la faţa locului, studierea
prealabilă a locului de petrecere a acţiunii de urmărire penală,
75
determinarea punctului iniţial, ordinea deplasării, întocmirea
planului verificării depoziţiilor la faţa locului, determinarea
participanţilor la acţiunea de urmărire penală şi instruirea lor,
pregătirea transportului şi mijloacelor tehnice necesare.
Condiţiile de bază a verificării depoziţiilor la faţa locului
sunt: acordul benevol pentru participarea la verificarea depoziţiilor
la faţa locului, independenţa şi iniţiativa personală a acestei
persoane la conducerea la locul indicat de el şi demonstrarea
acţiunilor, siguranţa acţiunilor întreprinse pentru participanţii la
acţiunea de urmărire penală şi a altor persoane, veridicitatea
depoziţiilor persoanelor audiate, date la faţa locului (totul trebuie
să fie supus controlului cu ajutorul datelor obţinute din alte surse),
audiatul, depoziţiile căruia se verifică, nu trebuie să fie informat
referitor la datele verificate obţinute din alte surse (în afară de
depoziţiile sale).
Mersul şi rezultatele verificării depoziţiilor la faţa locului
se fixează în procesul verbal. Deasemenea în procesul verbal, locul
şi timpul petrecerii acţiunii de urmărire penală, persoanele
participante, explicarea drepturilor şi obligaţiilor acestora, scopul
verificării depoziţiilor la faţa locului, menţiunea participării
benevole la această acţiune de urmărire penală, punctul iniţial al
acţiunii de urmărire penală, metoda de deplasare, ruta de deplasare
şi indicarea obiectivelor menţionate de cel verificat, ordinea de
deplasare a grupei, poziţia fiecărui participant la acţiunea de
urmărire penală în timpul deplasării, continuitatea deplasării
persoanei depoziţiile căreia se verifică (se deplasa încrezut, s-a
abătut), ce acţiunii a executat aceasta, caracterul şi rezultatul lor,
conţinutul depoziţiilor sale, locul şi metoda descoperirii urmelor şi
obiectelor, întrebările ce i-au fost puse de ofiţerul de urmărire
penală şi răspunsurile la ele, ordinea de utilizare a mijloacelor de
fixare. Ca metode suplimentare de fixare sunt: fotografierea,
înregistrarea depoziţiilor verificate pe bandă magnetică, utilizarea
înregistrării video, care permite înregistrarea acţiunii de urmărire
penală în mişcare, deasemanae planurile şi schemele de deplasare a
participanţilor în procesul verificări depoziţiilor la faţa locului.
76
Subiectul nr.42 Tactica percheziţiei şi ridicării
1. Noţiunea percheziţiei şi ridicării.(art.125 – 132
CPP Republicii Moldova)
2. Scopurile percheziţiei.
3. Tipurile percheziţiei.
4. Pregătirea în vederea petrecerii percheziţiei.
5. Etapele petrecerii percheziţiei şi esenţa lor.
6. Procedeele tactice de petrecere a percheziţiei.
7. Fixarea mersului şi rezultatelor percheziţiei.
8. Esenţa ridicării şi deosebirea de percheziţie
1. Percheziţia este o acţiune de urmărire penală şi de tactică
criminalistică, ce constă în căutarea forţată în încăperi, terenuri şi
altor obiecte, deasemenea şi a persoanelor cu scopul descoperirii şi
ridicării urmelor, armelor infracţiunii, obiectelor şi bunurilor,
obţinute pe cale ilicită, altor obiecte şi documente, ce ar avea
importanţa pentru descoperirea şi cercetarea infracţiunii.
Ridicarea este o acţiune de urmărire penală şi de tactică
criminalistică, ce constă în luarea obiectelor şi documentelor, ce au
o importanţă pentru dosar, când se cunoaşte la cine şi unde se află
ele.
2. Scopurile percheziţiei:
a) descoperirea şi ridicarea obiectelor ce au valoare
probatorie (obiectele infracţiunii, deasemenea şi cele
obţinute pe cale criminală sau care poartă urmele
infracţiunii, documente ce prezintă circumstanţe
importante pentru dosar, deasemenea şi a cadavrelor).
b) descoperirea persoanelor în căutare precum şi
materialelor ce ar uşura acest lucru (fotografii, scrisori,
etc.).
c) stabilirea averii, care urmează a fi pusă sub sechestrul
în scopul asigurării, restituirii prejudiciului prin
acţiunea civilă din procesul penal sau o eventuală
confiscare a ei.
3. Genurile percheziţiei pot fi clasificate după mai multe
criterii:
77
a) după obiect: percheziţia încăperilor, percheziţia
persoanelor, percheziţia terenurilor, percheziţia
mijloacelor de transport.
b) după etapele percheziţiei: iniţială şi repetată.
c) după timp efectuării: separată şi concomitentă.
4. Pregătirea în vederea percheziţiei include:
a) acumularea informaţiei orientative necesare.
b) stabilirea timpului efectuării percheziţiei.
c) formarea şi instruirea grupei operative de urmărire
penală.
d) asigurarea grupei cu mijloace tehnice-criminalistice
necesare şi transport.
e) planul efectuării percheziţiei.
f) întocmirea ordonanţei şi obţinerea sancţiunii
judecătorului de instrucţie.
5. Se deosebesc patru etape de efectuare a percheziţiei:
a) de pregătire: care constă în sosirea grupei la locul
destinat a percheziţiei, pătrunderea la locul ce
urmează a fi percheziţionat şi întreprinderea
măsurilor pentru asigurarea decurgerii normale a
percheziţiei;
b) examinarea generală: constă în cercetarea vizuală
generală a locului ce urmează a fi percheziţionat, în
timpul acesteia ofiţerul de urmărire penală face
cunoştinţă nemijlocit cu mediul înconjurător,
stabileşte planul percheziţiei, definitiv stabileşte
sarcinile membrilor participanţi la percheziţie, ia
decizia despre utilizarea mijloacelor tehnice.
c) etapa dinamică: include în sine căutarea nemijlocită
a obiectelor ce au importanţă pentru urmărirea
penală.
d) fixarea rezultatelor percheziţiei constă în întocmirea
procesului verbal, planurilor şi schemelor încăperilor
sau terenurilor percheziţionate, folosirea fotografierii
şi a filmului video.
6. Ca procedee tactice pot fi menţionate:
78
a) percheziţia: unor obiecte şi generală.
b) percheziţia în grup şi de o singură persoană.
c) percheziţia concomitentă şi separată.
d) percheziţia paralelă şi încrucişată.
e) metoda comparării încăperilor sau terenurilor
similare.
7. Metoda de bază de fixare a rezultatelor percheziţiei este
procesul verbal. În procesul verbal amănunţit se indică informaţia
despre obiectele găsite şi locul găsirii lor. În cazurile când se ridică
hârtii de valoare, obligaţii, certificate, acreditive se enumără
rechizitele acestor documente. La depistarea ascunzătorilor se
descrie amănunţit amplasarea lor şi dimensiunea. În partea finală a
procesului verbal de percheziţie se indică ce a fost ridicat,
ambalajul şi sigila, cui şi ce a fost transmis spre păstrare.
Ordinea efectuării percheziţiei şi locul depistării
ascunzătorilor pot fi fixate în plan şi în schemă. Dacă este necesar
tot în aceleaşi scopuri pot fi folosite fotografierea şi videofilmul
judiciar.
8. Ridicarea se deosebeşte de percheziţie prin faptul că în
procesul acesteia se ridică obiecte iniţial cunoscute, locul cărora
iniţial este cunoscut, în legătură cu ce în timpul ridicării lipseşte
necesitatea căutării. Ridicarea este efectuată conform ordonanţei
ofiţerului de urmărire penală, în care trebuie să fie indicate care
obiecte şi documente anume urmează a fi ridicate, motivul şi locul
aflării acestora. Ridicarea documentelor, ce conţin secrete de stat
deasemenea corespondenţa poştală şi convorbirile telefonice este
efectuată doar cu sancţiunea judecătorului de instrucţie.
Rezultatele ridicării se fixează în procesul verbal al acestei acţiuni
de urmărire penală, iar după necesitate şi în anexele acestuia.
83
d) invitarea pentru participare a unor persoane (rude
pedagog, etc.), prezenţa cărora poate duce la convingerea de
dare a depoziţiilor veridice de către persoanele confruntate.
5. Despre efectuarea confruntării se întocmeşte un proces
verbal în care se înscriu în ordinea în care au fost puse întrebările
celor confruntaţi şi deasemenea şi răspunsurile acestora. Pentru
fixare poate fi utilizată înregistrarea video sau audio.
91
stabilitatea: capacitatea mostrelor de cercetare
comparativă timp îndelungat să-şi păstreze
caracteristicile identificatoare.
5. Procesul obţinerii mostrelor de cercetare comparativă
amănunţit se fixează în procesul verbal. În procesul-verbal pe
lângă rechizitele generale a modelelor şi cantitatea lor, se indică şi
de la cine anume au fost luate mostrele de cercetare comparativă,
condiţiile în care au fost obţinute mostrelor de cercetare
comparativă, mijloacele tehnice ce au fost utilizate la extragerea şi
ridicarea lor. În caz de necesitate procesul obţinerii mostrelor de
cercetare comparativă poate fi fixat prin fotografiere sau filmare.
Subiectul nr.49:Metodica criminalistică
1.Noţiunea metodicii criminalistice.
2.Izvoarele metodicii criminalistice.
3.Sarcinile metodicii criminalistice.
4.Caracteristica sistemei metodicii criminalistice.
5.Structura principiilor generale a metodicii
cercetării unor tipuri aparte de infracţiuni.
6.Structura metodelor particulare de cercetare a
unor tipuri aparte de infracţiuni.
1.Metodica criminalistică, sau metodica cercetării unor
tipuri de infracţiuni este un compartiment al criminalisticii ce
conţine sistemul fundamentat ştiinţific şi recomandări elaborate pe
baza acestora pentru organizarea şi efectuarea cercetării,
descoperirii şi prevenirii unor tipuri de infracţiuni.
2. Izvoarele metodicii criminalistice sunt:
normele penale şi procesual penale, ce conţin elementele
componenţei de infracţiune, deasemenea obiectul şi limitele
probaţiunii la cercetarea infracţiunilor,
prevederile teoriei generale a criminalisticii, tehnicii
criminalistice, tacticii criminalistice,
practica pozitivă în descoperirea, cercetarea şi prevenirea
infracţiunilor,
prevederile altor ştiinţe, utilizate la cercetarea infracţiunilor
(medicina-legală, criminologie, psihologie...).
92
3. Sarcina de bază a metodicii criminalistice este uşurarea
luptei cu criminalitatea. Ca sarcini speciale pot fi menţionate :
studierea din punct de vedere criminalistic a infracţiunilor şi
mecanismelor de comitere a infracţiunilor,
studierea şi utilizarea celor mai raţionale metode de
descoperire, cercetare şi prevenire a infracţiunilor,
elaborarea recomandărilor metodice ştiinţific argumentate şi
realizarea prevenirii, descoperirii şi cercetării unor tipuri aparte
de infracţiuni.
4. Metodica cercetării unor tipuri de infracţiuni constă din
două compartimente:
dispoziţiile generale ale metodicii criminalistice,
metodica cercetării tipurilor şi grupelor concrete de
infracţiuni(metode particulare).
Dispoziţiile generale constituie baza teoretică a metodicii
criminalistice (sistemul, principii, sarcini…). Metodica particulară
sunt recomadările, planurile de cercetare a tipurilor concrete de
infracţiune. Metodicele particulare se împart în două grupe:
1)tipice, 2 ) speciale
Metodicile tipice se stabilesc după tipul infracţiunii, prevîzute
de ligislaţia penală, iar metodica specială presupune punerea în
evidenţă a aşa caracteristici ca: locul comiterii infracţiunii,
personalitatea infractorului, timpul scurs din momentul comiterii
infracţiunii, numărul ofiţerilor de urmărire penală, ce iau parte la
cercetare.
5. În conţinutul elementelor structurale a dispoziţiilor generale
a metodicii cercetprii unor tipuri de infacţiunii sunt incluse:
noţiunea şi obiectul metodicii criminalistice; legătura şi importanţa
metodicii în sistemul criminalisticii, noţiunea, esenţa şi importanţa
caracteristicii criminalistice a infracţiunii, noţiunea şi conţinutul
circumstanţelor care necesită a fi dovedite, noţiunea şi conţinutul
etapelor cercetării; sarcinile şi caracteristica generală a fiecărei
etape, dispoziţiile generale ale utilizării cunoştinţelor speciale la
cercetarea infracţiunilor, dispoziţiile generale ale interacţiunii
ofiţerului de urmărire penală cu organele de cercetare penală,
dispoziţiile generale ale utilizării ajutorului societăţii la cercetare,
93
dispoziţiile generale ale activităţii de profilaxie a ofiţerului de
urmărire penală la cercetarea infracţiunilor.
6. Structura metodelor tipice particulare de cercetare a unor
tipuri de infracţiuni constă din următoarele elemente :
caracteristica criminalistică a tipului dat de infracţiune,
circumstanţele, necesare stabilirii la cercetarea infracţiunilor de
tipul dat,
particularităţile pornirii procesului penal şi planificarea
acţiunilor iniţiale de urmărire penală la cercetarea tipului dat de
infracţiuni,
ordinea activităţii ofiţerului de urmărire penală la fiecare etapă
a cercetării cu evidenţa apariţiei unor situaţii de urmărire
penală tipice,
particularităţile tactice ale acţiunii de urmărire penală ,
particularităţile utilizării cunoştinţelor speciale la cercetarea
infracţiunilor de tipul dat,
particularităţile utilizării ajutorului populaţiei,
organizarea interacţiunii ofiţerului de urmărire penală cu
organele de cercetare penală la cercetarea infracţiunilor de tipul
dat,
organizarea activităţii profilactice a ofiţerului de urmărire
penală pe materialele cercetărilor la categoria dată de
infracţiuni.
96
studierea materialelor avute în procedură de ofiţerul de
urmărire penală şi lucrătorul operativ şi primirea deciziei
comune referitor la pornirea procesului penal sau verificarea în
continuare a materialelor pe cale procesuală şi neprocesuală;
planificarea în comun a acţiunilor de urmărire penală şi a
măsurilor operativ-investigative sau combinarea planurilor
ofiţerului de urmărire penală cu cele ale lucrătorului operativ
referitor la cercetarea infracţiunilor;
schimbul permanent de informaţie, acumulate în rezultatul
efectuării acţiunilor de urmărire penală şi a măsurilor operative
de investigaţie;
ajutorul nemijlocit din partea lucrătorului operativ ofiţerului de
urmărire penală la petrecerea acţiunilor de urmărire penală.
6. La utilizarea ajutorului populaţiei la cercetare infracţiunilor
este raţional să fie luate în evidenţă următoarele principii:
reprezentanţii obşteşti participă la cercetarea infracţiunilor în urma
acordului benevol, reprezentanţii obşteşti nu pot efectua de
sinestătător acţiunii de urmărire penală, ofiţerul de urmărire penală
este obligat să păstreze taina urmăririi penale, ofiţerul de urmărire
penală este obligat să asigure securitatea reprezentanţilor obşteşti
ce acordă ajutor la cercetarea infracţiunii.
97
b) de unde, cu cine, cu ce scop a venit acolo, cînd, la ce oră a
părăsit acel loc, ce perioadă de timp s-a aflat în acel loc.
c) cine l-a văzut, în ce condiţii, pe cine a întâlnit, cu cine a intrat în
contact, ce făceau acei ce se aflau în locul indicat,
d) pe fonul căror fenomene naturale, climaterice (starea
anotimpului, prezenţa precipitaţiilor) s-a scurs prezenţa lui în acel
loc, ce evenimente cu caracter social au avut loc în acel loc,
e)cui încă, în afara de martorii oculari, îi era cunoscut faptul aflării
lui acolo, şi în ce mod au aflat ei,
f)cauzele că el nu a anunţat despre alibiul lui mai devreme, dacă el
a avut posibilitatea reală să anunţe despre alibiul lui,
h)în ce îmbrăcăminte, încălţăminte a venit el în acel loc în timpul
săvîrşirii infracţiunii, ce lucruri avea cu el, în îmbrăcăminte,
lucruri care la plecret le-a luat cu sine.
3. În timpul verificării alibiului se înaintează următoarele
versiunii: alibiul este real (a avut loc); alibiul este inventat (fals).
4. Activitatea de verificare a alibiului este divizată în
următoarele etape:
a)petrecerea unui interogatoriu a persoanei care a anunţat despre
alibiul său în legătură cu locul unde s-a aflat el în timpul săvîrşirii
infracţiunii ,ce a văzut, a auzit, a cunoscut, ce s-a petrecut în locul
indicat cu sau fără participarea lui, scopul sosirii lui în acel loc,
metoda şi mecanismul realizării acestui scop, documentele şi
obiectele în care s-ar dovedi prezenţa lui şi traiul în acea perioadă.
b)alcătuirea unei situaţii model-subiectiv, în care s-a aflat persoana
interogată, studierea şi luarea din acest model de situaţie a unei
decizii ,care trebuie verificată;
c)elaborarea planului de efectuarea a verificării alibiului, şi
realizarea acestui plan;
d)audierea persoanei care a anunţat despre alibiul său, pe
întrebările care reies din rezultatele lucrului efectuat, punerea
acestor întrebării persoanelor oponente în caz de necesitate şi
prezentarea acestei persoane persoanelor oponente pentru
recunoaştere, petrecerea confruntărilor dintre persoanele care au
dat răspunsuri diferite.
98
e)efectuarea unei analize de comparare a modelelor obiective şi
subiective, admiterea unei concluzii despre deosebirile şi
asemănarea acestor modele .Concluzia admisă, ca aceste modele
sunt identice, confirmă că alibiul nu este inventat.
99
după timpul înfăptuirii: a)pînă la săvîrşirea infracţiunii. b)în
timpul săvîrşirii infracţiunii. c)după săvîrşirea infracţiunii.
după scop: a) ascunderea infracţiunii. b) ascunderea unui
eveniment necriminal. c) în alte scopuri;
după obiect: a) înscenarea infracţiunii. b) înscenarea uni fapt ce
poartă un caracter necriminal. c) înscenarea a unor elemente
separate, subsisteme a evenimentului;
după conţinut: a)înscenarea urmelor materiale la locul
infracţiunii. b)înscenarea urmelor materiale în scopul inducerii
în eroare urmărirea penală.
4. În calitate de semne ale înscenării, relevate în timpul
cercetării la faţa locului sunt: a) urmele depistate la locul săvîrşirii
infracţiunii care nu trebuiau să fie acolo, dacă evenimentul ar fi
fost real şi nu inventat. b)urmele care nu au fost depistate, dar care
trebuiau să fie prezente în cazul că evenimentul ar fi fost real etc.
5. În scopul relevării şi demascării înscenării se stabilesc:
împrejurările evenimentului în legătură cu care s-a înfăptuit
înscenarea(caracterul ,timpul, locul, participanţii etc.),
caracteristica înscenării evenimentului (tipul, semnele),
participanţii la înscenare şi rolul fiecărui, scopul şi motivele de
care s-au condus,
împrejurările în care s-a petrecut pregătirea înscenării (locul,
timpul, consecutivitatea înfăptuirii acţiunilor de înscenare,
obiectele materiale folosite la înscenare,
consecinţele înscenării (intentarea procesului penal întîrziate,
atragerea la răspundere a persoanelor nevinovate, săvîrşirea
altor infracţiunii de către acele persoane ce s-au eschivat de la
răspundere penală de prima dată etc.),
împrejurările legate de darea unor mărturii false.
100
5.Caracteristica acţiunilor ofiţerului de urmărire
penală în vederea depistării cadavrului cu semne de
moarte violentă
6.Caracteristica acţiunilor ofiţerului de urmărire
penală la cercetarea cazurilor de dispariţie a
persoanelor
7.Expertize numite la cercetarea omorului
1.Omorul este cauzarea morţii unei persoane intenţionat
sau din imprudenţă (art.145-150 CPRM.) Omorul este considerat o
infracţiune gravă contra persoanei. Preîntîmpinarea, descoperirea
şi cercetare omorurilor reprezintă una din cele mai importante
probleme a organelor de drept.
2. Cele mai des întîlnite metode de săvîrşire a omorurilor
sunt:
a) cauzarea leziunilor corporale victimei cu ajutorul diferitor
dispozitive (arma de foc, arma albă etc.),
b) aducerea persoanei într-o stare de neajutorare sau folosirea
acestei stării pentru cauzarea leziunilor corporale, strangulare,
lăsarea în condiţii periculoase pentru viaţa,
c) aruncarea victimei de la înălţime,
d) aruncarea victimei din mijlocul de transport în mişcare.
e) întroducerea în organismul persoanei a unor substanţe
otrăvitoare,
d) înecarea sau expunerea la factori termici sau radioactivi.
3.La cercetarea omorurilor este necesar de a stabili
următoarele împrejurări:
a avut loc omorul,
cînd, unde în ce condiţii a fost săvîrşită infracţiunea,
cine a săvîrşit omorul: a fost săvîrşit de un grup de
persoane,dacă da-care este rolul fiecărui din ei la săvîrşirea
infracţiunii,cum este caracterizat infractorul ,sunt circumstanţe
agravante sau atenuante,
cine este victima; cum este caracterizată,
caracterul şi mărimea daunelor cauzate de infractor,
101
dacă este o infracţiune intenţionată, a avut loc favorizarea
prealabil promisă,
ce împrejurări au favorizat comiterea omorului.
4. Situaţile apărute la etapa iniţială de cercetare sunt
diferite.Cele mai tipice din ele sunt:
a) omorul a avut loc în prezenţa martorilor oculari, cînd
sunt cunoscute şi victima şi bănuitul (cel mai des au
loc în familie, sau din motive huliganice...),
b) omorul este săvîrşit în timpul unei tîlhării,sau unui viol
sau din motive huliganice, cînd este cunoscută victima,
dar nu este cunoscut bănuitul,
c) omor din motive necunoscute; la dispariţia fără veste a
persoanei (este cunoscută victima, dar nu este
cunoscut bănuitul)
d)depistarea cadavrului neindintificat sau a unor părţi a
cadavrului,
e) dispariţia persoanei fără veste;
f) pruncuciderea: depistarea cadavrului nou-născutului;
dispariţia nou-născutului
g) lipsirea de viaţă la dorinţa persoanei (eutanasiea)
5.În cazul depistării unui cadavru cu semene ale morţii
violente, ofiţerului de urmărire penală trebuie să efectuieze
următoarele acţiuni iniţiale de urmărire penală: cercetarea la faţa
locului, audierea persoanelor, prezentarea spre recunoaştere (în caz
de necesitate), numirea expertizei medico-legale, numirea
expertizelor criminalistice, însărcinări separate organelor de
cercetare penală.
6. Acţiunile iniţiale ale ofiţerului de urmărire penală la
cercetarea cazurilor de dispariţie fără veste a persoanei: audierea
persoanei care a anunţat despre dispariţie, cercetarea sau
percheziţia locului de trai al persoanei dispărute, cercetarea sau
percheziţia locului unde poate fi ascuns cadavrul sau părţile lui sau
unde au fost depistate probele materiale, audierea rudelor,
apropiaţilor,colegilor de serviciu,vecinilor persoanei dispărute şi a
altor persoane care pot a furniza informaţii, punerea sub arest a
corespodenţa poştală şi ascultarea convorbirilor telefonice la
102
domiciliul celui dispărut şi a persoanelor implicate la dispariţia lui,
numirea expertizelor medico-legale (în caz de depistare a
cadavrului sau a părţilor lui.), numirea expertizelor medico-legale
a probelor materiale, însărcinări separate organelor de cercetare
penală.
7. La cercetarea omorurilor cel mai des se numesc
următoarele expertize:
a)expertiza medico-legală a cadavrului,
b)expertiza medico-legală a probelor materiale
c)expertiza medico-psihiatrică,
d)expertiza criminalistică(traseologică,balistică,a înscrisurilor
etc.),
e)expertiza cercetării microurmelor.
107
cine a săvârşit tâlhăria sau jaful, se stabilesc semnalmentele
infractorului care se ascunde, metodele de mascare a înfăţişării,
numărul atacatorilor, acţiunile lor,
câte persoane au participat la tîlhărie sau jaf, componenţa
grupei, rolul fiecărui participant, au săvârşite anterior alte
infracţiuni, ce fel de infracţiuni, cînd, unde, au avut ei legătură
cu tîlhăria sau jaful în cauză,
prezenţa instigatorilor, persoanelor care au ascuns bunurile
răpite, realizatorilor,
ce circumstanţe au favorizat săvîrşirea tâlhăriei sau jafului.
3. Se cunosc următoarele metode de săvîrşire a tîlhăriilor şi
jafurilor :
atacul deschis sau în încăperi, săvârşite cu aplicarea factorului
de surprindere,
atacul în locuri deschise: deasemenea în curţile caselor cu
aplicarea sau ameninţarea aplicării forţei,
atacul asupra cetăţenilor în locuinţe cu pătrunderea în aceste
încăperi sub un temei inventat cu aplicarea forţei,
atacul asupra casierelor, a băncilor, vînzătorilor, săvîrşite în
încăperile întreprinderilor de comerţ, instituţiilor financiare,
secţii de telecomunicaţii şi alte instituţii private sau de stat,
atacul asupra cetăţenilor în trenuri, transportul feroviar sau
auto,
atacurile asupra conducătorilor de taxi cu scopul acapărării
banilor sau a vehicolului.
4. La etapa iniţială de cercetare a tâlhăriilor şi jafurilor cel mai
des sunt întâlnite următoarele situaţii tipice de urmărire penală:
I. Persoana bănuită în săvârşirea tâlhăriei sau jafului este reţinută
la faţa locului sau nemijlocit după săvârşirea ei. În asemenea
cazuri sunt binevenite următoarele acţiunii ale ofiţerului de
urmărire penală: reţinerea bănuitului, percheziţia corporală,
audierea bănuitului, cercetarea la faţa locului, îmbrăcămintei,
percheziţia locuinţei, audierea martorilor: numirea expertizelor
medico-legale, criminalistice.
II. Persoana bănuită în săvârşirea infracţiunii, nu este reţinută dar
ofiţerul de urmărire penală posedă informaţie care permite de a
108
organiza căutarea şi reţinerea. În acest caz este necesar de a efectua
următoarele acţiunii de urmărire penală iniţiale: audierea victimei,
cercetarea îmbrăcămintei, cercetarea la faţa locului, audierea
martorilor, numirea expertizelor medico-legale, însărcinări de a
efectua măsuri operative de investigaţie.
III. Informaţii despre persoana infractorului organele de drept nu
posedă sau sunt puţine. În acest caz în afară de acţiunile de
urmărire penală numite mai sus sunt binevenite şi măsurile
operative de investigaţie îndreptate la identificarea bănuiţilor şi
depistarea bunurilor răpite.
5. Întrebările caracteristice care sunt adresate către expertiza
medico-legală în cazurile de săvârşire a tâlhăriilor şi jafurilor:
ce vătămări sunt prezente pe corpul părţii vătămate,
care este caracterul vătămărilor,
forma obiectului cu care sau cauzat leziunile corporale,
vătămările corporale prezente au fost cauzate anume de acest
obiectul dat,
care este vechimea şi gradul vătămărilor cauzate.
sunt urme de sînge pe obiectul examinat,
sângele este de provenienţă umană,
care este grupa de sânge,
poate să aparţină sângele dat bănuitului.
111
La metodele moderne se referă:
- primirea de credite bancare prin documente false.
- crearea unor firme fictive pentru a atrage investiţii din
partea populaţiei cu insuşirea ulteriuară a lor.
- afaceri cu locuinţe fictive.
- folosirea cardurilor false sau furate pentru scoaterea
banilor din bancomate sau procurarea de mărfuri din
întreprinderi etc.
- înşelarea la shimbarea valutei ,oformarea paşapoartelor
străine ,vize, hîrtii de valoare etc.
4. Conţinutul primei etape a cercetării escrocheriilor depinde de
situaţia de urmărire penală
iniţială .Astfel de situaţii din această categorie de infracţiuni pot fi
4, ca bază servind datele despre identitatea infractorului .
a)escrocul este cunoscut ,şi reţinut în flagrant delict sau după ce a
săvîrşit infracţiunea.
În aşa situaţie sunt caracteristice următoarele acţiuni întreprinse de
ofiţerul de urmărire penală:
percheziţia corporală a bănuitului şi audierea lui, cercetarea
probelor materiale ridicate la percheziţia lui, cercetarea la faţa
locului, audierea pătimaşului şi a martorilor .
b)escrocul este cunoscut dar el se ascunde.
Se petrec următoarele acţiuni de urmărire penală; audierea
pătimaşului ,cercetarea probelor materiale, orientarea
subdiviziunelor a organelor de internă spre căutarea infractorului,
organizarea măsurilor operativ-investigative, cercetarea locurilor
unde el ar putea să se ascundă.
c)escrocul este cunoscut, dar acţiuniile lui infracţionale sunt
mascate sub nişte acţiuni legale.
În situaţia dată trebuie de studiat legalitatea acţiunilor întreprinse
de escroc ,ceea ce include: ridicarea documentelor cu care s-a
manevrat pentru comiterea escrocheriei, stabilirea şi audierea
persoanelor cu funţii de răspundere complici la săvîrşirea
infracţiunii, studierea legislaţiei, care reglementează aşa fel de
situaţii, căutarea patrimoniului ,banilor şi obiectelor de valoare ale
firmei, punerea acestului pe conturile bancare ale firmei date.
112
d)escrocul este necunoscut.
În aşa situaţii ofiţerului de urmărire penală organizează; alcătuirea
portretului subiectiv al infractorului, căutarea după evidenţele
criminalistice ,petrecerea măsurilor operativ –investigative.
5. Cercul expertizelor legale, petrecute la cercetarea cazurilor de
escrocherii este destul de larg şi depinde de metoda săvîrşirii
escrocheriei şi circumstanţele care necesită a fi lămurite .Petru
demascarea infractorului se petrec: expertize buhalterice ,chimice,
merceologice, criminalistice(dactiloscopică, traseologică, a
scrisului etc.).
1.Noţiunea de şantaj.
2.Circumstanţele ,care necesită a fi stabilite.
3.Situaţiile tipice şi acţiunile de urmărire penală iniţiale
întreprinse la cercetarea şantajului.
4.Expertizele legale ,caracteristica cercetării şantajului.
114
Subiectul nr.60:Metodica cercetării luării de mită.
115
3. La etapa iniţială a cercetării luării de mită de obicei apar trei
situaţii tipice de urmărire penală:
a)este declaraţia mituitorului ,şi el este de acord să conlucreze cu
organele de poliţie pentru a demasca infractorul, cărui despre
aceasta nu-i este cunoscut. Cercul şi consecutivitatea acţiunilor de
urmărire penală petrecute la etapa iniţială a cercetării sunt:
audierea mituitorului ,reţinerea mituitului în flagrant delict,
audierea mituitului, percheziţia pe la domiciliu şi locul de muncă a
mituitului, punerea a restului pe averea lui, ridicarea şi cercetarea
documentelor, audierea martorilor, petrecerea confruntărilor.
b)mituitorul şi mituitul acţionează împreună cu înţelegere
reciprocă, informaţia a parvenit la poliţie prin informatori;
infractorilor acest fapt nu le este cunoscut. Dacă este necesitatea
de-ai demasca concomitent şi pe mituitor şi mituit la etapa iniţială
se întreprind: reţinerea ambelor infractori în flagrant delict,
percheziţia corporală ,şi pe la domecilii şi lucru punerea a restului
pe averea lor; audierea bănuiţilor; ridicarea şi cercetarea
documentelor de serviciu, audierea martorilor .
c)informaţia despre luarea de mită a parvenit din surse oficiale,
infractorilor le este cunoscut faptul dat că de acţiunile lor se
interesează organele de poliţie. În aşa situaţii se petrece audierea
martorilor, ridicarea şi cercetarea documentelor;
Audierea bănuiţilor; în prezenţa unor temeiuri se petrece
percheziţia la domiciliu şi locul de lucru a bănuiţilor.Concomitent
se petrec un complex de măsuri operativ –investigative.
4. În cazul săvîrşirii acestor categorii de infracţiuni se numesc
următoarele tipuri de expertize: dactiloscopică-pentru relevarea
urmelor de mîini ale infractorului pe obiectul mitei; expertiza
scrisului-pentru stabilirea persoanei care a întocmit un document
,scrisoare ,scrisori anonime etc.; tehnico-criminalistică pentru
cercetarea documentelor în caz că conţinutul lor a fost schimbat,
semnăturile sau ştampilele; expertiza contabilă - pentru a stabili
dacă documentele au fost oformate şi corespund realităţii;
expertiza traseologică.
116
Subiectul nr.61: Metodica cercetării infracţiunilor
legate de circulaţia ilegală a substanţelor narcotice şi
psihotrope.
117
care este componenţa ei, acţiunile fiecărui participant; care sunt
izvoarele de procurare a mijloacelor narcotice sau substanţelor
psihotrope, calea şi metodele realizării lor ,cu ce preţ se cumpărau,
vindeau aceste substanţe; infracţiunea dată este sau nu însoţită de
comiterea altor infracţiunii, dacă da-care anume; care circumstanţe
au favorizat comiterea infracţiunii.
4. Pentru etapa iniţială a cercetării infracţiunilor din
această categorie, indiferent de tipul infracţiunii de acest gen se pot
evidenţia următoarele situaţii:
a)persoana este prinsă în flagrant delict pentru una din infracţiunile
legate de circulaţia ilegală a mijloacelor narcotice sau substanţe
psihotrope şi recunoaşte că a săvîrşit infracţiunea. Pentru
acumularea de probe pentru demascarea infractorului ofiţerul de
urmărire penală întreprinde, cercetarea substanţelor ridicate,
mijloacele adaptate pentru consumarea lor, hainele bănuitului,
cercetarea ambalajului mijloacelor narcotice sau substanţelor
psihotrope pentru relevarea amprentelor digitale, dacă este
constatat faptul semănărilor ilegale a culturilor interzise sau
organizarea şi întreţinerea spelungelor pentru consumarea
substanţelor narcotice-se face cercetarea împrejurimii şi a lotului
unde nemijlocit a fost semănate culturile respective, audierea
martorilor, percheziţia bănuiţilor pentru ridicarea substanţelor
narcotice şi altor obiecte cu urme ale infracţiuni, audierea rudelor,
ordonarea expertizelor medico-legale, chimico-farmaceutice,
criminalistice şi alte expertize, măsuri operativ –investigative.
b)sunt prezente semnele infracţiuni, legate de circulaţia ilegală a
mijloacelor narcotice, dar bănuitul se ascunde.
În aşa situaţii se petrec acţiuni de urmărire penală şi alte măsuri
îndreptate spre acumularea şi analiza informaţiei despre
personalitatea bănuitului.
c)sunt prezente semnele infracţiunii din categoria dată ,dar
persoana concretă bănuită în săvîrşirea infracţiunii nu este stabilită.
Aşa situaţie apare la stabilirea factorilor de încărcare la
întreprinderi şi instituţii medicale, a regurilor stabilite de
producere, procurare, păstrare ,evidenţa, eliberare, transportare sau
transmitere a mijloacelor narcotice şi substanţe psihotrope sau,
118
depistării loturilor, semănate cu plante care au un conţinut narcotic,
sau la reţinerea narcomanilor ,care au procurat narcotice de la
persoane necunoscute.
În primul caz este necesar de a stabili mecanismul formării în
instituţie sau întreprindere a surplusurilor de preparate narcotice ;
de stabilit condiţiilor de păstrare a blancurilor de recete şi
ştampilelor, de studiar cărţile de ambulatoriu şi alte documente
medicinale după care se eliberează substanţele narcotice sau
psihotrope, de stabilit urmărirea operativă după bănuit.
La depistarea loturilor semănate cu plantele cu conţinut narcotic în
afara localităţilor populate, cînd stăpînul semănăturilor nu este
cunoscut atunci se organizează ambuscade, se petrec măsuri
operative –de investigaţie în privinţa persoanelor care locuiesc prin
apropiere.
Dacă reţinutul este narcoman, şi susţine că a procurat narcoticele
de la persoane necunoscute, este necesar de petrecut audieri
amănunţite ,şi mai apoi de petrecut măsuri operativ-investigative,
îndreptate spre stabilirea legăturilor sale.
119
sau exploatare a mijloacelor de transport în cazul survenirii
consecinţelor menţionate mai sus(art.266CPRM).
Caracteristica criminalistică a accidentelor rutiere în mare măsură
se stabileşte de aceea că ele sunt săvîrşite din imprudenţă, adică
neintenţionat. În calitate de elemente se evidenţiază următoarele:
circumstanţele în care s-a săvîrşit accidentul rutier; mecanismul
săvîrşirii accidentelor rutiere; urmele materiale tipice; studierea
identităţii persoanei care a încălcat regulile de circulaţie rutieră;
cauzele săvîrşirii accidentului rutier.
2. După mecanismul săvîrşirii accidentului rutier ele se
împart în: tamponările mijloacelor de transport; trecerea
mijlocului de transport peste pieton; trecerea mijlocului de
transport peste un obstacol; răsturnarea mijlocului de transport;
căderea pasagerilor din mijlocul de transport.
3. La circumstanţele care necesită a fi cercetate în cazul
accidentelor rutiere se referă: caracterul celor întîmplate
(infracţiune, calamitate naturală, accident); timpul , locul, şi alte
circumstanţe de comitere a accidentului rutier, vinovăţia
conducătorului în încălcarea regulilor de circulaţie; legătura
cauzală dintre încălcare regulilor de circulaţie rutieră şi
consecinţele survenite; mecanismul accidentului rutier; prezenţa
circumstanţelor care agravează sau atenuează răspunderea
conducătorului; caracterul şi mărimea pagubelor cauzate;
circumstanţele care au favorizat săvîrşirii infracţiunii.
4. Practica cercetării accidentelor rutiere evidenţiază 3
situaţii tipice de urmărire penală:
a)conducătorul mijlocului de transport şi pătimaşul se afla la locul
accidentului, sau din anumite motive ele nu se afla la locul
accidentului însă sunt destule date despre ei.
Această situaţie este cea mai răspîndită şi apare în general la
tamponarea mijloacelor de transport. Caracterul informaţiei în
mare măsură determină acţiunile de urmărire penală pentru
rezolvarea situaţiei: cercetarea la faţa locului, audierea martorilor,
pătimaşului, conducătorului auto, numirea expertizelor medico-
legale, mărturiile conducătorului şi pătimaşului.
120
b)pătimaşul se află la locul accidentului, dar conducător şi mijlocul
de transport lipsesc şi informaţii despre conducător şi mijlocul de
transport nu sunt. Această situaţie se caracterizează prin prezenţa
informaţiei despre timpul, locul săvîrşirii accidentului şi urmările
lui. Sunt caracteristice următoarele acţiuni de urmărire penală:
cercetarea la faţa locului, audierea martorilor ,pătimaşului,
numirea expertizelor, ordonarea organelor de cercetare penală a
măsurilor operativ-investigative
c)pătimaşul şi mijlocul de transport se află la locul accidentului ,
dar lipseşte conducătorul mijlocului de transport.
La toate acestea mai este cunoscut timpul şi locul săvîrşirii
accidentului, consecinţele şi mijlocul de transport. În afară de
cercetare la faţa locului, audierea martorilor şi pătimaşului
ordonarea expertizelor şi însărcinări organelor de cercetare penală
şi măsuri operative de investigaţie poate apărea necesitatea de-a
verifica alibiul conducătorului auto, după ce a fost reţinut ,care
poate fi inventat.
5. Întrebările adresate către expertizele numite în cazul
accidentelor rutiere:
- care sunt deteorările de pe mijloacele de transport, cînd şi
în ce condiţii sau format.
- care sunt dereglările mijlocului de transport, cauza formării
şi vechimea formării lor.
- cu ce viteză se mişca mijlocul de transport înainte de
accident.
- o posibilitate că din punct de vedere tehnic de-a preveni
accidentul rutier.
- care-i cauza tehnică a accidentului.
121
3.Situaţiile tipice şi acţiunile de urmărire penală iniţiale
intreprinse.
4.Particularităţile cercetării dosarelor penale intetante pe
faptul exploziilor.
1. Codul Penal al R.M. prevede următoarele acţiuni ilegale
legate de incendii: distrugerea sau deteriorarea intenţionată a
bunurilor (art.197 CP Republicii Moldova), distrugerea sau
deteriorarea din imprudenţă a bunurilor (art.198 CP Republicii
Moldova), încălcarea regulilor de protecţie contra incendiilor
(art.296 CP Republicii Moldova), terorismul (art.278 CP
Republicii Moldova), distrugerea sau deteriorarea masivelor
forestiere în proporţii mari a în urma folosirii imprudente a focului.
(art.232 CP Republicii Moldova)
2. În cazurile incendierilor şi încălcările regulilor de
protecţie contra incendiilor trebuie de stabilit următoarele
circumstanţe: caracterul obiectului, apartenenţa lui ,însemnătatea
lui; timpul şi circumstanţele apariţiei incendiului; ce bunuri au fost
distruse sau vătămate; vinovaţii concreţi a celor întîmplate şi datele
,care îi caracterizează; prezenţa sau lipsa semnelor altei infracţiuni
ascunse; mărimea pagubei cauzate; circumstanţele care au
favorizat comiterii incendierii.
3. La etapa iniţială de cercetare a acestei tip de infracţiuni
sunt posibele două situaţii tipice de urmărire penală:
a) cauza incendierii nu este cunoscută: În această situaţie sînt
posibile următoarele versiuni tipice: a avut loc o incendiere;
pojarul este rezultatul încălcării regulilor de protecţie contra
incendiilor; incendiul este rezultatul folosirii incorecte a
focului; incendiul s-a produs de catastrofe naturale seu alte
fenomene ale naturii. Pentru această situaţie sînt
caracteristice următoarele acţiuni iniţiale de urmărire
penală: cercetarea locului incendiului, audierea părţilor
vătămate, persoanelor material responsabile, martorilor
oculari şi alte persoane, ordonare expertizei tehnico-
incendiare şi alte expertize necesare.
b) cauza incendierii este cunoscută: În această situaţie prima
acţiune de urmărire penală este audierea persoane ce a
122
comunicat faptul incendiului, mai apoi se efectuiază
cercetarea la faţa locului, audierea martorilor oculari şi a
altor persoane ordonarea expertizei tehnico-incendiare şi
alte expertize necesare.
4. În dependenţă de obiectivul, unde a avut loc explozia, se
înaintează şi verifică versiunile generale. La explozie în procesul
de producţie:
a) explozia este rezultatul incălcării regulilor de securitate
tehnică.
b) explozia s-a produs cu totul întîmlător.
c) explozia a fost produsă pentru a ascunde o altă infracţiune.
Dacă pentru efectuarea exploziei au fost utilizate dispozitiv
eexplozibile, explozia poate fi efectuată intenţionat cu
scopul:
a) distrugerii obiectului
b) camuflarea altei infracţiuni
c) act de terorism sau destabilizarea situaţiei
d) şantaj sau răzbunare.
La etapa iniţială este necesar de stabilit şi demonstrat
următoarele circumstanţe:
a) a avut loc o explozie în realitate
b) modul pregătirii şi executării exploziei
c) evenimentele annteriore exploziei
d) dacă la obiectiv a izbucnit un incendiu, ce a avut loc de
la început explozia sau incendiul
e) urmările exploziei
f) persoana vinovată în cele întîmplate, motivele şi scopul
lui
g) cauzele şi condiţiile ce au favorizat comiterea
infracţiunii.
124
a) bănuitul a săvîrşit acţiuni prevăzute de legislaţia
penală;
b) în acţiunile bănuitului sînt semnele componenţei de
infracţiune nu de huliganism, dar semnele altei
infracţiuni;
c) bănuitul a comis un huliganism nu prea grav.
4. La etapa iniţială de cercetare a huliganismului de obicei
apar următoarele situaţii tipice:
a) huliganul este prins la faţa locului, este cunoscută
partea vătămată, sînt martori asistenţi şi semnele evidente
ale infracţiunii. În această situaţie ofiţerul de urmărire
penală este obligat de la bun început să ia măsuri pentru
urmarea acţiunilor huliganice. Primind hotărîrea de a
porni procesul penal trebuiesc efectuate: reţinerea
bănuitului, audierea bănuitului, audierea părţii vătămate,
audierea martorilor, percheziţia la domiciliu, ordonarea
expertizelor.
b) huliganul s-a sustras se la locul comiterii infracţiunii, dar sînt
cunoscute semnele aspectului său exterior şi alte obiecte. În acest
caz la etapa iniţială de cercetare se înnfăptuiesc următoarele
acţiuni de urmărire penală: audierea părţii vătîmate cercetarea
îmbrăcămintei acestuia şi identificarea ei, cercetare la faţa locului.
Scopul principal al ofiţerului de urmărire penală este acumularea
informaţiei, îndreptate spre identificare huliganului şi clasificarea
circumstanţelor ce au legătuiră cu comiteria infracţiunii.
c) acţiunile huliganice sînt comise, însă persoana vinovată nu este
cunoscută. Această situaţie se deosebeşte de celelate prin dificitul
informaţiei atît referitor la circumstanţele comiterii infracţiunii cît
şi la personalitatea infractorului. Dacă informaţia despre
huliganism a provenit imediat după comiteria lui, atunnci este
necesar de a cerceta locul infracţiunii, de audiat partea vătămată,
martorii oculari şi la stabilirea semnelor componenţei de
infracţiune de pornit proceul penal. Deodicei în asemenia cazuri se
efectuiază: interogarea persoanei ce a denunţa infracţiunia şi a
125
părţii vătămate, identificarea părţii vătămată, audierea martorilor,
ordonarea expertizelor, însărcinarea organelor de cercetare penală
cu înfăptuirea măsurilor operativ-investigative.
5. La cercetarea huliganismului se ordonă următoarele
expertize:
a) expertiza medico-legală a părţii vătămate,
b) expertiza medico-legală a corpurilor delicte,
c) expertiza psihiatrică,
d) expertiza chimică,
e) expertizele criminalistice(trasiologică, balistică...)
129