Copii cu dizabilităţi 

Descrierea grupului ţintă

Populaţia ţintă supusă investigaţiei de faţă o reprezintă copii cu dizabilităţi din judeţul
Bihor, cu vârsta cuprinsă între 0-18 ani. Potrivit legii, termenul de dizabilitate face
referite la afectări/deficienţe, limitări de activitate şi restricţii de participare. Datele de
faţă cuprind toate tipurile de handicap, clasificate în felul următor: fizic, somatic, auditiv,
vizual, mintal, asociate, HIV/SIDA, boli rare, altele.

În funcţie de domiciliul şi de încadrarea acestora în cele patru grade de handicap,

respectiv grav, accentuat, mediu şi uşor, la nivelul judeţului Bihor aceste date se prezintă
în felul următor:
GRAV ACCENTUAT MEDIU UŞOR
RURAL 499 225 491 0
URBAN 531 234 543 0
TOTAL 1030 459 1034 0

În funcţie de criteriul vârstei, situaţia se prezintă după cum urmează :

0 – 4 ani 5 – 9 ani 10 – 14 ani 15 – 17 ani
RURAL 429 272 322 192
URBAN 547 211 192 142
TOTAL 976 483 514 334
Sursă: D.G.A.S.P.C. Oradea

Ultima actualizare a datelor de faţă este din aprilie 2007.

1
 Metodologia cercetării

În demersul practic al cercetării de faţă s-au folosit următoarele metode:

¾ metoda observaţiei,
¾ metoda interviului,
¾ focus grup.

INTERVIUL INDIVIDUAL
- Au fost realizate 10 interviuri individuale părinţilor copiilor cu dizabilităţi
- Interviurile au avut la bază un ghid de interviu semi-structurat, cu întrebări
deschise.
- Persoanele intervievate au fost selecţionate din cadrul O.N.G. urilor care oferă
servicii acestor categorii de persoane şi din şcoli speciale în cadrul cărora sunt
şcolarizaţi copii acestora.

Situaţiile medicale ale acestor copii au fost următoarele : hipoacuzie profundă laterală, retard
neuropsihic grav cu elemente autiste, autism infantil, deficienţă de vedere, deficienţă de auz şi
sindrom hiperchinetic, tetrapareză spasco-plastică, hidrocefalie secundară, encefalopatie infantilă
sechelară, retard psihomotor, parapareză spastcă dreapta, epilepsie. Toţi aceşti copii s-au încadrat
în gradul grav şi accentuat. Intervalul de vârstă a acestor copii a fost 3 – 17 ani.

FOCUS GRUP
Au fost realizate două focus-grupuri conduse un moderator:
1. Focus-grup cu specialiştii: 20 de specialişti din sistemul public sau privat de la
nivel local, din domeniul copiilor cu dizabilităţi,

2. Focus-grup cu aparţinătorii: 8 persoane, aparţinătorii copiilor cu dizabilităţi,

2
Discuţiile de grup s-au desfăşurat conform unui ghid de interviu.

ANALIZA NEVOILOR
(copii cu dizabilitate)

În urma discuţiilor avute în cadrul întâlnirilor de focus-grup cu specialiştii care lucrează în

domeniul copiilor cu dizabilităţi sau cu părinţii acestor copii, sau în cadrul interviurilor
individuale avute tot cu părinţii acestora, au putut fi identificate mai multe arii problematice ale
acestui domeniu de investigaţie.

1. Lipsuri materiale
Problema lipsurilor financiare şi implicit a lipsurilor materiale a fost una dintre problemele
identificate, atât în urma discuţiilor cu specialiştii cât şi cu părinţii copiilor cu dizabilităţi.

Lipsurile financiare, subliniate şi de experţii şi de părinţii intervievaţi, sunt văzute ca obstacole

serioase în calea satisfacerii unor nevoi fundamentale ale copiilor cu dizabilităţi.
„Am nevoie de tratament medicamentos pentru copil în fiecare lună, dar sunt scumpe
medicamentele (...) Trebuie să cumpăr scutece pentru copil din banii mei, nu primesc nici
un ajutor de la nici o fundaţie” (Aparţinător, fetiţă, 3 ani şi 4 luni, tetrapareză).
„Şi la un moment dat şi dacă ar fi ceva operaţie care s-ar putea face, de unde fac eu rost
de bani ?” (B. R., aparţinător, fetiţă cu encefalopatie infantilă sechelară, retard
psihomotor, parapareză spastică dreapta, epilepsie, 4 ani).
Insuficienţa resurselor financiare aduce după sine şi limitarea accesului la anumite servicii
specifice, care ajută la rezolvarea unor nevoi concrete:
„Aş merge la Băile 1 Mai, dar nu îmi permit din banii pe care mii dă primăria, 2 700 000
lei vechi” (F. A., aparţinător fetiţă, cu tetrapareză spastică predominant dreapta, 9 ani)

3
 „Îmi place ce am văzut la Casa Minunată, ce servicii oferă acolo, dar costă scump”.
(Aparţinător, fetiţă, 3 ani şi 4 luni, tetrapareză.)
„Nu mai îmi permit sa-l dau la ore de logopedie, deşi ar fi necesare multe ore de
logopedie cu un copil cu autism, dar aceste trebuie plătite” (C.C.M. aparţinător, băiat cu
autism infantil, 11 ani).

Nevoia de suport financiar se datorează şi faptului că unele dintre serviciile necesare copiilor cu
dizabilităţi presupun costuri, din care unele costuri sunt neoficiale.
„Serviciile (la furnizori) se plătesc pentru că acuma nu îi mai ajută nimeni... Doctoriţa
de familie vine şi acasă şi îi dau câte 300 pentru asta” (F.F.E., aparţinător, băiat cu
tetrapareză spastico-plastică, hidrocefalie secundară, 11 ani).
Realizarea unor investigaţii medicale suplimentare reprezintă o altă dificultate a părinţilor, pentru
că resursele financiare limitate ale familiilor nu permit acest lucru:
„Aş mai vrea să mai consult un medic mai specialist, (...) vreau să consult şi alt medic,
dar costă mult”, (F. A., aparţinător fetiţă, cu tetrapareză spastică predominant dreapta,
9 ani).
Nevoia de decontare a medicamentelor, vitaminelor sau unor produse necesare, precum şi nevoia
de reducere la achitarea costurilor pentru scutece, reflectă şi ea insuficienţa resurselor financiare.
„Eu am problemă cu copilul meu cu ghetele ortopedice. Foarte puţin se decontează;
acolo unde se decontează nu se fac foarte bine, iar unde se face bine statul nu decontează
nimic pentru că acei furnizori sunt particulari” (T.M. aparţinător, băiat cu retard
neuropsihic grav cu elemente autiste, 9 ani).
Tot despre lipsa de bani, necesari pentru satisfacerea unor nevoi medicale, vorbeau şi părinţii
când se refereau la faptul că ajutorul de la stat este insuficient - „statul dă, dar dă o fărâmă”
(L.M., aparţinător, fetiţă cu hipoacuzie profundă laterală, de 11 ani) - sau că statul dă o pensie
de handicap „de toată jena”, raportat la cheltuielile pentru un copil cu handicap care sunt foarte
mari.
Discuţiile despre bani au atins şi aspectul salariilor asistenţilor personali, care în cele mai multe
cazuri sunt membrii din familie, despre care părinţii spuneau că sunt foarte mici raportat la
nevoile unui copil cu dizabilitate.

4
 „Sunt asistent personal, dar salariul e mic, iar ca să poţi copilul tău să-l îngrijeşti, nu
ajung banii. Un copil cu probleme solicită mult mai mult” (C.C.M. aparţinător, băiat cu
autism infantil, 11 ani).
În rândul nevoilor materiale concrete, aşa cum au fost ele exprimate de către părinţi, s-a vorbit
despre: computer (F. A., aparţinător fetiţă, cu tetrapareză spastică predominant dreapta, 9 ani),
scutece (aparţinător, fetiţă, 3 ani şi 4 luni), ghetele ortopedice speciale necesare copiilor cu
tulburări în dezvoltarea fizică şi cu probleme de deplasare (T.M. aparţinător, băiat cu retard
neuropsihic grav cu elemente autiste, 9 ani), aparate sau proteze speciale, cu referire exactă la
protezele auditive digitale (S.M., aparţinător, băiat deficienţă de auz şi sindrom hiperchinetic, 6
ani) atât de necesare copiilor cu deficienţă auditivă, bicicletele pentru gimnastică medicală,
necesare copiilor cu disfuncţii de mobilitate (F.F.E., aparţinător, băiat cu tetrapareză spasco-
plastică, hidrocefalie secundară, 11 ani), cărucior cu rotile special pentru copiii nedeplasabili
(aparţinător, fetiţă, 3 ani şi 4 luni).
Aceste nevoi materiale, absolut necesare funcţionării normale a copilului, solicită o formă
concretă de sprijin pentru a putea fi satisfăcute :
“Ar fi nevoie de suport financiar pentru aparate necesare copilului, dacă cineva merge
undeva şi are nevoie de un aparat scump, şi nu are posibilitatea să-l cumpere (…) Dar
cine mă ajută ca să le cumpăr, deşi mi s-a spus că are nevoie de ele?” (S.M., aparţinător,
băiat deficienţă de auz şi sindrom hiperchinetic, 6 ani).

2. Tratament/recuperare
O altă zonă problematică identificată în urma discuţiilor avute au vizat o serie de probleme care
ţin de partea medicală, respectiv terapii, proteze, tratamente, recuperare, depistarea timpurie.
Pornind de la faptul că tipurile de deficienţe sau diagnosticele medicale ale copiilor părinţilor
intervievaţi au fost variate, nevoile ce ţin de această aria problematică sunt diverse, multe dintre
ele fiind însă comune acestor copii.

Nevoia de terapii specifice reflectă în esenţă procesul recuperării acestor copii. Terapiile au fost
specificate de către părinţii ca fiind cea mai prioritară nevoie, fapt confirmat şi de către
specialiştii care le-au plasat în rândul celor prioritare. Importanţa terapiilor pentru recuperarea

5
unui copil cu dizabilitate reiese şi din afirmaţia unui părinte care vorbea despre efortul depus de
copil în acest sens, şi care implică oboseală.
„Trebuie să venim aici la centru pentru terapii direct de la şcoală, şi copilul este foarte
obosit.” (A. F., aparţinător, fetiţă, 9 ani, cu tetrapareză spastică predominant dreaptă).
Terapiile menţionat sunt diverse, ele vizând toate tipurile de deficienţe, specificându-se ca şi
exemple concrete orele de logopedie, de gimnastică medicală sau kinetoterapia. Acestea ar fi
necesare şi dincolo de programul de recuperare de la instituţia de învăţământ sau de recuperare în
care este încadrat copilul:
„Dincolo de terapiile care se fac aici la centru, ar mai fi nevoie să se facă şi acasă
anumite terapii cu el”. (Aparţinător, fetiţă, 3 ani şi 4 luni, tetrapareză).
„Dacă s-ar face mai multe terapii, sau ore de logopedie (...) ar fi necesare multe ore de
logopedie cu un copil cu autism” (C.C.M. aparţinător, băiat cu autism infantil, 11 ani).
De la nevoia de terapii s-a specificat şi nevoia de servicii de reabilitare, despre care specialiştii au
afirmat că nu există suficiente servicii care să vizeze recuperarea sau reabilitarea acestora raportat
la cererile existente.
Recuperarea ca şi proces presupune şi nevoia de proteze şi aparate specifice pentru aceşti copii,
ceea ce implică existenţa unor servicii specializate care să furnizeze aceste aparate şi proteze. S-a
făcut referire la căruciorul cu rotile, protezele auditive digitale, bicicleta medicală, amintite şi
mai sus ca şi lipsuri materiale ce necesită suport financiar.
Nevoie de tratamente şi de vitamine în cazul copiilor cu diferite probleme de dezvoltare, a fost
de asemenea specificată de către părinţi şi experţi. Precizarea acestei nevoi s-a născut în urma
discuţiei privind accesul acestor copii la tratament, sublinindu-se în special îmbunătăţirea
condiţiilor de tratament din spitale, despre care s-a spus că în prezent sunt foarte precare.
Discuţiile au atins şi problema medicamentelor care sunt în afara listelor de medicamente
compensate.
„Medicamentele foarte scumpe, şi compensat sunt doar cele de neurologie. Dar dacă vrei
să-i dai medicamente prin care să-i întăreşti imunitatea, trebuie să le cumperi tu”
(C.C.M. aparţinător, băiat cu autism infantil, 11 ani).
O problemă concretă identificată aici a fost faptul că unele medicamente din tratament care
presupun costuri ridicate, nu se găsesc deloc în farmacii :

6
 “O parte din tratamentul lui nu îl găsesc nici în farmacii pentru că e foarte scump, şi
oricum nu îl aduce pentru că nu îl vinde”. (S.M., aparţinător, băiat deficienţă de auz şi
sindrom hiperchinetic, 6 ani).
Nevoia de depistare timpurie este o altă nevoie fundamentală pentru intervenţia eficientă a acestor
copii, identificată de către specialişti şi părinţi, văzută ca un prim pas în reabilitarea unui copil cu
deficienţă, mai ales datorită faptului că multe cazuri ajung să fie grave tocmai pentru că nu sunt
depistate la timp. Consecinţele în timp a nesatisfacerii acestei nevoi a fost de asemenea subliniată
de către părinţii:
„Dacă ştiam noi din spital că nu vede atunci la început şi că până la 3 luni se poate face
operaţie, dar de unde să ştim noi că nu vede, dacă nu ne-au zis…?” (D.T., aparţinător,
băiat, deficienţă de vedere, 3 ani).
În cadrul acestor discuţii specialiştii s-au axat şi pe nevoia unei evidenţe a copiilor cu CES
(cerinţe educative speciale), începând din maternitatea, şi implicit existenţei unei baze de date la
nivel local, pentru a se şti serviciile necesare în acest sens. S-a specificat faptul că O.N.G-urile au
o astfel de bază de date, dar „foarte slabă”, iar baza de date din cadrul DGASPC este şi ea
incompletă.
Părinţii eu vorbit despre nevoia de servicii stomatologice pentru copiii cu handicap sau a celor care
au convulsii, ca manifestări specifice a diagnosticelor avute. Această nevoie este atât una general
întâlnită, cât şi o consecinţă a tratamentelor administrate, şi este cu atât mai importantă mai ales cu
cât părinţii au menţionat faptul că, aici în Oradea, unii medici stomatologi nu se ocupă cu copiii cu
dizabilităţi.
„I s-a distrus dantura de la atâtea medicamente luate.” (F. F. E., aparţinător, băiat 11
ani cu tetrapareză spastico-plastică, hidrocefalie secundară).
Nu în ultimul rând nevoia de intervenţii chirurgicale este o altă nevoie a copiilor cu nevoi
speciale, menţionată de părinţi.

3. Nevoia de informare
Specialiştii au plasat nevoia de informare ca fiind cea mai importantă din cele discutate. S-a
vorbit despre lipsa informării cu privire la drepturile acestei categorii sau cu privire la alte
informaţii, precum servicii, tratamente, etc. Părinţii au confirmat acest lucru exprimându-şi

7
dorinţa de a fi informaţi şi afirmând faptul că sunt puşi în situaţia de a căuta singuri pe internet
sau din alte surse, fiecare cum poate, orice informaţie de care au nevoie: „Nu ni s-a spus nimic ce
se poate face pentru copil. Eşti lăsat singur, descurcă-te, cere informaţii de unde vrei,
navighează pe internet cât vrei, dă telefoane, faci ce poţi” afirma un părinte în acest sens.
Acelaşi fapt a fost confirmat şi de către un alt părinte: „Aş merge cu băieţelul meu în orice loc,
dar nu ştiu unde să merg, pentru că nu există informare”. Un alt părinte participant la focus-grup
confirma acelaşi lucru: „Am aflat despre grădiniţa specială de la surse informale. Deci este o
lipsă de informare între instituţii specializate”. „Nu există colaborare sau informare între şcoli
şi serviciile care există”, a fost un alt argument al unui alt părinte dintre cei participanţi
întâlnirea de grup. Toate acestea au dovedit lipsa de comunicare care există între instituţii.
Părinţii au vorbit despre nevoia lor de informare şi cu referire la momentul depistării timpurii a
deficienţei la copii lor. Consecinţele în timp a nesatisfacerii acestei nevoi a fost subliniată de
către părinţii:
„Dacă ştiam noi din spital că nu vede atunci la început şi că până la 3 luni se poate face
operaţie, dar de unde să ştim noi că nu vede, dacă nu ne-au zis…?” (D.T., aparţinător,
băiat, deficienţă de vedere, 3 ani).
Lipsa de informare a părinţilor a fost evidentă mai ales când au fost întrebaţi în legătură cu
diverse aspecte, cum ar fi de pildă furnizori de servicii, servicii, intervenţii concrete sau drepturi
fundamentale copiilor cu dizabilităţi, domenii în care s-au dovedit a fi neinformaţi.
„Nu ştiu de unde să cumpăr aparatură pentru adaptarea locuinţei (…) Am aflat foarte
greu despre intervenţiile chirurghicale, despre implanturile cohleare, de pe internet
acasă. Nu există nici o informare oficială.”” (L.M., aparţinător, fetiţă cu hipoacuzie
profundă laterală, de 11 ani).
„Eu am noroc că lucrez la Asociaţia handicapaţilor neuromotori, şi mă mai informez de
acolo legat de legislaţie, când xeroxăm noi acolo ceva materiale. Dar ceilalţi părinţi de
unde se informează?” (F. F. E., aparţinător, băiat 11 ani cu tetrapareză spastico-
plastică, hidrocefalie secundară).
Deşi părinţii cunosc despre faptul că există facilităţi sau drepturi de care copiii lor pot beneficia
în mod direct, nu cunosc cum anume ar putea să se informeze legat de acestea, aceasta
reprezentând o altă nemulţumire de a lor.

8
 „Sunt multe lucruri de care am putea beneficia, dar nu ştiu cum să aflăm despre ele. Nu
ştiu unde să întreb. Eu de pildă, aş vrea să lucrez pe lângă.”(B. R., aparţinător, fetiţă 4
ani, encefalopatie infantilă sechelară, retard psihomotor, parapareză spastică dreapta,
epilepsie).
Această situaţie, a lipsei de informare a părinţilor, nu este un caz singular, ci dimpotrivă este
familiară mai multor părinţi.
“Suntem mulţi părinţi care nu ştim ce există în oraş pentru ei.” (L.M., aparţinător, fetiţă
cu hipoacuzie profundă laterală, de 11 ani).
Problema nepromovării serviciilor de către furnizori a fost o altă problemă de informare
identificată de către experţi. Mediatizarea necorespunzătoare a fost unul dintre argumentele
folosite pentru explicarea acestei dificultăţi. Specialiştii au fost de acord că există servicii, dar că
ele nu se cunosc, iar furnizorii acestora îşi promovează serviciile pe un „canal” anume, astfel încât
unele dintre ele nu ajung la cunoştinţa D.G.A.S.P.C.
Această problemă a fost confirmată şi de către părinţii care au remarcat, în acest sens, nevoia
unor surse formale de informare. În această privinţă părinţii au vorbit despre dificultatea
informării lor pe cale oficială, în legătură cu diverse aspecte de interes direct pentru ei, prin
intermediul unor instituţii precum grădiniţa specială unde copilul este înscris, sau prin specialişti
implicaţi în acest domeniu.
“Nu ştiu dacă copilul este înscris la asociaţie, probabil că este, prin şcoală…Nu ştiu ce
se face la Asociaţia deficienţilor de auz.” (L.M., aparţinător, fetiţă cu hipoacuzie
profundă laterală, de 11 ani).
“Când copilul a fost mic, o directoare de grădiniţă mi-a spus să caut o grădiniţă pentru
copil, dar unde să caut !?! Că nici persoane din domeniu nu ştiau să-mi spună unde să
caut !” (S.M., aparţinător, băiat deficienţă de auz şi sindrom hiperchinetic, 6 ani).
Pe lângă lipsa de informare a celor în măsură să dea informaţii, părinţii au detaliat situaţii
concrete în care s-au lovit de lipsa de interes a reprezentanţilor autorităţilor.
„Am întrebat şi la primărie dacă nu există ceva asociaţie pentru mame, dar nimeni nu
ştie nimic. Mai ales că nu e un singur copil, ci sunt mult mai mulţi. Nimeni nu te ajută,
nici măcar cu o informaţie. Pe nimeni nu interesează, toată lumea are alte probleme, iar
autorităţile nu se implică (...) nimeni nu zice nimic” (B. R., aparţinător, fetiţă 4 ani,

9
 encefalopatie infantilă sechelară, retard psihomotor, parapareză spastică dreapta,
epilepsie).
Nevoia unor surse formale de informare se poate sesiza şi prin faptul că, întrebaţi fiind în
legătură cu modul în care au aflat despre anumite servicii sau facilităţi destinate copiilor cu
dizabilităţi, părinţii au enumerat diverse surse informale la care au avut acces.
„Am găsit târziu despre Casa Minunată, întrebând prin cineva care avea copil aici (...)
întrebând în stânga şi în dreapta, dare nu de la cineva oficial. Prea puţine informaţii de
la medic, deşi eu am cerut.” (C.C.M. aparţinător, băiat cu autism infantil, 11 ani).
“Nu am fost informaţi referitor la ce există pentru aceşti copii. Am aflat despre grădiniţa
de surzi prin cunoştinţe, şi nu printr-o reţea oficială.” (S.M., aparţinător, băiat deficienţă
de auz şi sindrom hiperchinetic, 6 ani).
„Am aflat despre centrul de aici de la o prietenă, şi nu prin cineva oficial să ne
informeze. (...) am venit prin cineva.” (B. R., aparţinător, fetiţă 4 ani, encefalopatie
infantilă sechelară, retard psihomotor, parapareză spastică dreapta, epilepsie).
Această situaţie este cu atât mai evidentă, cu cât este vorba despre informaţii privind anumite
oportunităţi de intervenţii medicale, recuperare sau tratamentele pe care copiii cu dizabilităţi le-
ar avea în afara ţării noastre.
„Am aflat despre tratamentele din Italia de pe internet, sau citind, întrebând la unii sau
alţii”. (D.T., aparţinător, băiat, deficienţă de vedere, 3 ani).
Tot în cadrul acestor discuţii, pentru satisfacerea nevoii de informare, a fost accentuat şi rolul
mass-mediei, alături de alte surse, ca modalitate de informare pe cale oficială.
„Dacă am fi măcar informaţii referitor la tratamentele din străinătate, printr-o emisiune,
sau prin fundaţii, măcar să ştim ce există dincolo. Informaţiile ar fi bine venite.” (C.C.M.
aparţinător, băiat cu autism infantil, 11 ani).
Privitor la rolul mass-mediei, un alt părinte a subliniat faptul că, deşi această sursă de informare
există şi este binevenită, ea este totuşi limitată, fiind nevoie şi de alte surse oficiale
complementare.
„Am auzit de la TV despre operaţiile din China, dar în rest nimeni nu zice nimic” (B. R.,
aparţinător, fetiţă 4 ani, encefalopatie infantilă sechelară, retard psihomotor,
parapareză spastică dreapta, epilepsie).

10
4. Ajustare psihologică
Ajustarea psihologică se referă la gradul de conştientizare a handicapului şi de acomodare cu tot
ce presupune acest fenomen, de către cei implicaţi fie direct (beneficiarii), fie indirect
(aparţinătorii) într-o asemenea situaţie.

Despre nevoia de consiliere a părinţilor care sunt puşi în situaţia de a se descurca cu un copil cu
CES (cerinţe educative speciale) au vorbit şi specialiştii, dar a rezultat şi din discuţiile cu părinţii.
Experţii au vorbit în acest sens despre nevoia de servicii de specialitate de consiliere, de educaţie
specializată prin „şcolile pentru părinţi”, sau de un centru pentru consultanţă psihologică. Părinţii
la rândul lor au relatat, prin exemple concrete, impactul pe care deficienţa copiilor lor au avut-o
asupra lor.
„La început când am aflat diagnosticul, am slăbit mult într-o săptămână. Când era mai
mic am tot sperat că o să recupereze copilul, de aceea nu am vrut să mă pun nici asistent
personal, că nu am crezut că nu o să îşi revină. Nu mi-a venit să cred că o să ajung la
vârsta astă şi o să ajungă aşa. Acuma nu mai am nici o speranţă că o să-şi revină sută la
sută. Dar aş dori măcar minimul necesar să facă. Mă întreb ce o să facă când eu nu o să
mai fiu” (T. M., aparţinător, băiat 9 ani, cu retard neuropsihic grav cu elemente autiste
De asemenea părinţii au vorbit şi despre situaţia în care ei înşişi au experimentat refuzul
acceptării situaţiei reale a copilului, sperând mereu într-o îmbunătăţire a situaţiei acestora.
Reprezentativă este în acest sens afirmaţia unei mame care spunea că:
„L-am dus mult în braţe pentru că nu voiam să am un copil în cărucior.” (F. F. E.,
aparţinător, băiat 11 ani cu tetrapareză spastico-plastică, hidrocefalie secundară).
Apariţia deficienţei la un membru al familiei, aduce cu sine şi anumite schimbări în viaţa socială
a acelei familii. Acest fapt poate afecta într-o oarecare măsură acceptarea situaţii în sine.
„Mi-e greu sa merg la cineva în vizită cu el, pentru că împrăştie sau sparge lucruri la el
în casă. (…) Relaţii cu vecinii sunt foarte slabe, dar nu ştiu dacă din cauza copilului sau
nu. Am mai avut probleme din cauza gălăgiei făcute de copil, cu vecina de jos, dar s-a
obişnuit. Trebuie să stăm şi noi undeva...” (T. M., aparţinător, băiat 9 ani, cu retard
neuropsihic grav cu elemente autiste).
Părinţii au menţionat şi de cazul altor părinţi care nu acceptă diagnosticul copilului.

11
 „Sunt părinţi care nu acceptă diagnosticul copilului, şi îi ţin în casă.” (B. R.,
aparţinător, fetiţă 4 ani, encefalopatie infantilă sechelară, retard psihomotor,
parapareză spastică dreapta, epilepsie).

5. Probleme generale ale sistemului

O altă serie de probleme discutate au vizat aspecte de ordin general. S-a vorbit în acest sens despre
subfinanţarea sistemului, la modul general, aspect adus în discuţie de către experţii prezenţi la
focus-grup.

Probleme legislative au fost atinse şi ele în cadrul discuţiilor cu experţii şi cu părinţii. Dificultăţile
izvorâte din aspectele legislative au dus la păreri împărţite între participanţi. Unii participanţi au
afirmat că legea nu judecă din prisma copilului, iar itemii de evaluare a stării copilului nu
corespund populaţiei noastre. Alţii au susţinut faptul că deşi există legislaţie, ea nu este bine
gândită, argumentându-se astfel nu problema lacunelor legislative, ci a lacunelor în aplicare legii.
S-a subliniat faptul că avem legi, dar nu există norme metodologice pentru aplicarea acestora, sau
ele nu sunt prevăzute cu sancţiuni, neputându-se impune respectarea lor.
S-a vorbit în acest sens despre prevederea legală care priveşte transportul în comun pentru cei cu
handicap grav, însă fără să existe vehicule cu rampe adaptat special pentru ei. Tot aici s-a
exemplificat situaţia copiilor cu handicap grav, care deşi în şcolile speciale sunt instruiţi pentru a
obţine o calificare pentru anumite meserii (tapiţer, pantofar, etc.), după absolvire, aceştia intră în
pensie, deoarece nu-i angajează nimeni.
Tot despre nerespectarea legilor s-a vorbit şi atunci când unul părinţii a menţionat despre dreptul
la locuinţe adaptate. Nemulţumirea părinţilor a fost faptul că deşi, ei beneficiază de acest drept
prin lege, în realitate nu se întâmplă aşa. „Avem dreptul la aceasta, dar cine te ajută să o
adaptezi, cine oferă ceva în acest sens ? Am făcut rampă în faţa blocului, la care m-au ajutat
încă doi băieţi, pentru că nici vecinii nu te ajută în cazul ăsta, dar au venit de la primărie şi m-
au întrebat dacă am autorizaţie de construcţie”, spunea unul dintre părinţii participanţi la
întâlnirea de grup.

12
Neajunsurile legii reiese şi din nemulţumirea unui părinte, legat de faptul că deşi legea prevede
anumite facilităţi pentru copiii cu dizabilităţi, acestea nu sunt realizabile din cauza unor situaţii
circumstanţiale care nu au fost avute în vedere în lege.
„Ar mai fi ceva facilităţi de care am auzit că pot beneficia de ele prin lege, cum ar fi de
pildă la curent, dar eu nu beneficiez de ele pentru că stau în chirie”. (F. A., aparţinător
fetiţă, cu tetrapareză spastică predominant dreapta, 9 ani).
Concluzia părinţilor raportat la aceste aspecte a fost că: „Nu se aplică legile. Degeaba sunt scrise
acolo, dacă nu se aplică”.
Evaluarea institutuţiilor publice responsabile
Nemulţumirile părinţilor au vizat şi activitatea sau responsabilitatea unor instituţii publice sau
private la modul general.
„Dacă ar face ceva autorităţile, să se facă mai multe ore în centre, sa faci ceva cu ei să
nu plăteşti, pentru că absolut totul se bazează pe bani” (C.C.M. aparţinător, băiat cu
autism infantil, 11 ani).
„Pe nimeni nu interesează, toată lumea are alte probleme, iar autorităţile nu se implică.
Nimeni nu are timp să-ţi zică nimic”. (B. R., aparţinător, fetiţă cu encefalopatie infantilă
sechelară, retard psihomotor, parapareză spastică dreapta, epilepsie, 4 ani).
În exprimarea nemulţumirilor faţă de sprijinul instituţiilor publice sau private, părinţii au
argumentat cu exemple concrete experimentate în realitate:
„Dacă am fi văzut şi noi că măcar cineva vrea să ne ajute. Dar din partea autorităţilor
nimic. Am mers să ne interesăm la ceva bănci să deschidem un cont umanitar pentru a
plăti costul operaţiei, dar ne-a zis că deşi deschidem contul şi se adună banii, dacă apare
înainte un alt caz mai grav, noi nu mai primim acei bani sau ni dă doar când vor ei.”
(D.T., aparţinător, băiat, deficienţă de vedere, 3 ani).
Tot în acelaşi context, comparând oportunităţile care există în ţara noastră sau gradul de
implicare al autorităţilor, părinţii au subliniat oportunităţile existente în afara graniţelor ţării
noastre, în ceea ce priveşte serviciile de recuperare, intervenţiile chirurgicale sau tratamentele.
„Operaţia care am făcut-o în Italia a costat 15 000 de euro, dar statul român nu ne-a
ajutat cu nimic.” (D.T., aparţinător, băiat, deficienţă de vedere, 3 ani).

13
6. Atitudini
Problema atitudinilor raportat la persoanele cu handicap, a reprezentat un alt subiect de discuţie,
abordat atât de către specialişti, cât mai ales de părinţi.

Despre nevoia de acceptare şi de integrare a copiilor cu dizabilităţi, specialişti au afirmat că este

una comună tuturor celor implicaţi într-o asemenea situaţie. Faptul că în ţara noastră persoanele
cu handicap sunt excluse este o problemă de atitudine, fiind aşadar o problemă de ideologie, care
se poate rezolva de jos în sus prin campanii sau prin educaţie, sau de sus in jos, în special prin
legislaţii.
Lipsa de sensibilizare a populaţiei faţă de cei deficienţe a fost de asemenea subliniată şi de către
părinţii prezenţi la focus-grup, pe care aceştia au identificat-o ca fiind şi o lipsă de empatie a
populaţiei sau lipsă de educaţie în ceea ce priveşte handicapul, dar şi o mentalitatea de reţinere
faţă de handicap. „Nu poţi să duci un copil bolnav între alţii copii normali, pentru că nu este
acceptat. La copiii normali nu le place să fie în preajma unui copilul cu handicap” a fost
remarca unui părinte în acest sens.
Acceptabilitatea mediului social poate fi considerată ca începând chiar din cadrul familie extinse
sau chiar a prietenilor sau cunoştinţelor. Unii părinţi au vorbit în acest sens despre o distanţare a
familiei sau prietenilor în urma diagnosticării copilului.
„Nu avem prieteni, toată lumea stă la distanţă, nu ne încadrează în cercul lor, din cauza
copilului, inclusiv sora mea, deci nici în familie. Ne-am distanţat.” (B. R., aparţinător,
fetiţă 4 ani, encefalopatie infantilă sechelară, retard psihomotor, parapareză spastică
dreapta, epilepsie)
Părinţii au subliniat de asemenea şi lipsa de sensibilitate a publicului legat de această categorie
de populaţie.
„Pe stradă uneori simt că eşti privit „când cum”, cu compasiune, cu părere de rău cel
puţin, iar alteori pe alţii parcă îi deranjează prezenţa ta, am avut parte de copii care au
râs de el datorită zgomotelor lui şi îl imitau. La fel şi pe tramvai. Ţi-e jenă să mergi
oriunde, pentru că ai impresia că încurci, şi toată lumea se uită la noi când copilul
începe să facă gălăgie. Ştiţi ce reacţii are cine îl vede pentru prima dată? Se teme de
el.”(T. M., aparţinător, băiat 9 ani, cu retard neuropsihic grav cu elemente autiste).

14
Situaţii similare, experimentate în realitate, relatate de către alţi părinţi, au confirmat şi mai mult
nevoia de schimbare a mentalităţii publicului legat de problema handicapului.
„Am resimţit mult reacţiile oamenilor pe stradă sau în parcul de joacă. Se uita la copil
ca şi cum parcă ar fi avut cine ştie ce boală. Şi totuşi te simţi prost.” (D.T., aparţinător,
băiat, deficienţă de vedere, 3 ani).
„Am parte de vecini care îl accepta şi se joacă cu el, dar mi s-a întâmplat în alte părţi,
de pildă, la ştrand ca oamenii să se uite ciudat la el, sau în tramvai când stau gură cască
şi se uită la el. Faptul că oamenii pe stradă sau copii de pe stradă nu înţeleg, aparţine de
mentalitatea şi educaţia pe care părinţiii o dau acasă copiilor.” (S.M., aparţinător, băiat
deficienţă de auz şi sindrom hiperchinetic, 6 ani).
Părinţii au încercat să găsească, în acest sens, chiar şi o justificare acestui comportament general
întâlnit.
„Lumea se uită la ei, pentru că nu îşi dă seama ce înseamnă asta, până nu eşti pus tu în
situaţia respectivă.” (C.C.M. aparţinător, băiat cu autism infantil, 11 ani).
Ei au recunoscut totodată şi aspectele bune care pot fi menţionate în această privinţă, raportat la
perioada de dinainte.
„E bina că măcar acuma se mai vorbeşte cât de cât despre copii cu handicap, şi la
televizor” (T. M., aparţinător, băiat 9 ani,, cu retard neuropsihic grav cu elemente
autiste).
Subliniind nevoia de informare şi ducând această idee mai departe la nivel macrosocial, şi
exemplificând totodată anumite experienţe negative pe care le-au avut, părinţii au accentuat de
nevoia sensibilizării opiniei publice în legătura cu fenomenul handicapului.
„Este nevoie de sensibilizare a publicului pentru binele copilului. Mulţi oameni se feresc
de cei cu handicap, inclusiv în parcul de joacă pentru copii. E problemă mentalitatea
celor din jur, prin modul cum se comportă când văd un copil cu handicap” (D.T.,
aparţinător, băiat, deficienţă de vedere, 3 ani).

7. Probleme ale sistemului medical

15
O altă categorie de probleme aduse în discuţie au vizat aspecte ce ţin de organizarea sistemului
medical sau de activitatea concretă a unor instituţii sau specialişti.

O problemă identificată de către părinţi şi experţi a fost evaluarea incorectă, superficială a stării
copilului. Pentru aceasta s-a făcut referire la expertiza copilului cu dizabilităţi, făcută şi de către
alţi psihologi, pe lângă cei din şcoală, care nu cunosc copilul, astfel că uneori această evaluare este
scurtă, superficială, şi neobiectivă, psihologul neavând cum să cunoască copilul în câteva minute.
Ca şi exemplu concret s-a amintit situaţia copiilor surzi care sunt evaluaţi superficial de către un
psiholog din spital, fără ca acesta să cunoască limbajul semnelor pentru a putea comunica cu
copilul şi de a putea face astfel o evaluare corectă. În timp ce unii părinţii au vorbit despre
superficialitatea acestor evaluări, unele fiind reproduse direct din fişele evaluărilor din şcoli -
„Evaluarea era o reproducere a evaluării de pe fişă făcute copilului la şcoală”, după cum spunea un
părinte – au fost alte păreri care au vorbit despre cealaltă extremă şi anume faptul că unii medici
din sistemul medical nu acceptă evaluarea psihologică realizată în şcoli, vorbind astfel despre lipsa
de flexibilitate a medicilor.
Nemulţumiri exprimate au vizat aşadar şi activitatea cadrelor medicale din sistemul medical. S-a
vorbit despre dezinteresul specialiştilor şi implicit refuzul părinţilor de a apela la oficialităţi
datorită perceperii acestora ca fiind superficiali, pe deasupra problemei, sau limitaţi. „Unii
medici mi-au spus să mai aştept până când copilul face 3 ani ca să se facă ceva intervenţie, dar
poate se poate face ceva şi până atunci” spunea în acest sens unul dintre părinţii prezenţi la
discuţii. Dezinteresul specialiştilor reiese şi din depistarea întârziată a deficienţei. „Din spital nu
ne-a spus nimeni că nu vede, nu ne-a informat-o nimeni despre deficienţă” afirma un părinte
prezent la focus grup. Aceeaşi idea a fost confirmată şi de către alţi părinţi :
„Tu trebuie să mergi la medicul de familie şi să ceri bilet de trimitere, în loc să zică el şi
el să te informeze”. (B. R., aparţinător, fetiţă cu encefalopatie infantilă sechelară, retard
psihomotor, parapareză spastică dreapta, epilepsie, 4 ani).
„Am fost dispuşi să facem orice pentru copil, numai să facă ceva pentru el. Dacă ştiam
noi din spital, că nu vede atunci la început şi că până la 3 luni se poate face operaţie !?!
Dar de unde să ştim noi că nu vede, dacă nu ne-au zis !?! Am întrebat medicul de familie
şi ne-a zis că avem timp. Acum e prea târziu pentru ochiul stâng al copilului.” (D.T.,
aparţinător, băiat, deficienţă de vedere, 3 ani).

16
 „Când ni s-a pus diagnosticul, cei din spital nu ne-au spus absolut nimic referitor la ce
servicii exista pentru aceşti copii, nu ne-au explicat absolut nimic nici măcar despre
boală, cum o să fie sau cum să ne aşteptăm, deşi eu tot întrebam cum o să fie. Neavând
până atunci probleme din astea, nu ştiam nimic.” (B. R., aparţinător, fetiţă 4 ani,
encefalopatie infantilă sechelară, retard psihomotor, parapareză spastică dreapta,
epilepsie).
Pe lângă dezinteres, părinţii au acuzat aşadar cadrele medicale şi de lipsă de informare cu privire
la ce anume există la nivel local ca şi servicii pentru copiii cu dizabilităţi. „Medicii specialişti nu
sunt informaţi legat de ceea ce există, habar nu au unde să te trimită, nu ştiu de programe, sau ce se
intervenţii se poate face la noi, ce oraşe sau clinici există” vorbea din experienţă un alt părinte. Un
altul a relatat în acest sens faptul că un medic specialist oftalmolog din Oradea, nu a ştiut să îi zică
dacă în Oradea există grădiniţă specială pentru copiii cu deficienţe senzoriale. Aceeaşi
nemulţumire a fost împărtăşită şi de alţi părinţi:
„Daca medicii nu ştiu ce să îţi zică, de unde să ştie părinţii ce se face în domeniul
acesta? (D.T., aparţinător, băiat, deficienţă de vedere, 3 ani).
“Nu am primit nici o informare, nici o îndrumare din spital, nici atunci, nici acuma. Tot
ce am făcut noi ca părinţii, am făcut prin eforturile noatre, noi am căutat, noi am
întrebat ce se poate face pentru el (…) Nu am primit din spital, nimic, ci noi am întrebat
în stânga şi în dreapta ce există.” (S.M., aparţinător, băiat deficienţă de auz şi sindrom
hiperchinetic, 6 ani).
Problema invidiei dintre medici reprezintă un alt obstacol serios care împiedică multe şanse de
reabilitare ale pacienţilor, copii cu dizabilităţi în cazul de faţă. Pentru părinţi, această invidie
dintre medici justifică şi lipsa de colaborare dintre ei.
„Lipsesc specialiştii din spitalele noastre, dar şi dezinteresul din parte lor e o problemă.
Am fost la un medic din Timişoara care ne-a recomandat o clinică din Belgia, ne-a spus
şi numele, şi clinica, dar când am mers să cerem trimitere de la medicul de familie din
Oradea pentru asta, ne-a scos afară pe motiv că am mers la alt medic oftalmolog. Şi apoi
am început noi să căutăm personal (...) Ar fi nevoie să existe colaborare între medici, şi
nu invidie între ei.” (D.T., aparţinător, băiat, deficienţă de vedere, 3 ani).
„Comunicare nu există nici între dânşii, dar apoi între ei şi noi !?!” (L.M., aparţinător,
fetiţă cu hipoacuzie profundă laterală, de 11 ani).

17
Nevoia de medici specialişti, faptul că aceştia lipsesc sau sunt în număr mai mic, a reprezentat o
altă nemulţumire a părinţilor.
„Aş mai vrea să mai consult un medic mai specialist. Sunt mulţumită de diagnostic, dar
nu sunt mulţumită dacă mai trebuie sau nu operaţie. Neurologul nostru nu ne-a prescris
nici un medicament, dar încă nu sunt sigură dacă are nevoie de ceva medicamente sau
nu. De aceea vreau să consult şi alt medic” (F. A., aparţinător fetiţă, cu tetrapareză
spastică predominant dreapta, 9 ani).
S-a vorbit aici despre lipsa de medici specialişti în Oradea, motiv pentru care unii părinţii aleg sau
sunt nevoiţi să meargă în alte oraşe, precum Timişoara sau la Cluj. Părinţii au vorbit şi despre lipsa
unor medici stomatologi care să se ocupe de copii cu handicap sau cu cei care au convulsii, ca
manifestări specifice ale diagnosticelor avute. Un alt părinte a descris din experienţa personală o
astfel de situaţie negativă cu care s-au confruntat la un moment dat :
„La 4 ani după internare (în anul 2000) clinica la care am fost nu mai avea audiolog, ci
analizele erau făcute de ceva asistentă, şi nu specialist.” (L.M., aparţinător, fetiţă cu
hipoacuzie profundă laterală, de 11 ani).
O altă problemă abordată în cadrul acestor discuţii a fost şi incompetenţa unor medici, după
părerea unor părinţi.
“Medicul specialist din Oradea este “praştie, pe spate”, pentru că scrie numai un fel de
medicamente, care nu îi erau foarte bune copilului.” (S.M., aparţinător, băiat deficienţă
de auz şi sindrom hiperchinetic, 6 ani).
Faptul că în ţara noastră nu există oportunităţi de recuperare eficiente pentru copiii cu diferite
deficienţe sau echipe multidisciplinare care să acţioneze în favoarea recuperării cât mai timpurii
a copilului, precum şi faptul că nu se fac unele intervenţii chirurgicale mai compelxe, au fost
considerate de către părinţi adevărate motive de descurajare în ceea ce priveşte situaţia copilului
lor.
„Aici în ţară la medicii noştri specialişti, nu ne-au îndrumat spre nimic „zero”, ci
dimpotrivă ne-au spus că copilul nu o să vadă niciodată, ne-a venit să leşinăm acolo, am
fost foarte şocaţi. Un singur medic ne-a ajutat doar.” (D.T., aparţinător, băiat, deficienţă
de vedere, 3 ani).
Casa de Asigurări a fost adusă şi ea în discuţiile părinţilor, nemulţumirea lor fiind aceea că
„Casa de Asigurări este foarte retrasă, şi trebuie să plăteşti orice analiză, dacă nu mergi în data de

18
1 a lunii”, după cum vorbea un părinte din propria lui experienţă, confirmată şi de către alţii.
Nemulţumirile au vizat şi faptul că această instituţie publică nu se arată interesată de toate
nevoile unui copil cu diazbilitate.
„Aş avea nevoie de ghete ortopedice speciale, dar Casa de Asigurări a zis ca el nu are
nevoie de ele, la diagnosticul lui, dar el merge foarte greu dacă îl încalţ cu ghete
normale.” (T. M., aparţinător, băiat 9 ani, cu retard neuropsihic grav cu elemente
autiste).
Unele nemulţumiri au vizat însuşi politica sistemului medical în ceea ce priveşte finalizarea
reţetelor pentru începutul lunii, în vederea decontării acestora.
“Nu putea să i se scrie reţeta pentru începutul lunii, astfel că din această cauză nu
puteam să-i cumpărăm în fiecare lună tratamentul necesar.” (S.M., aparţinător, băiat
deficienţă de auz şi sindrom hiperchinetic, 6 ani).

8. Probleme ale sistemului de asistenţă socială

Probleme sistemului de asistenţă socială a reprezentat o altă arie problematică ce poate fi extrasă
din discuţii. De precizat faptul că cele mai multe neajunsuri ale acestui sistem au fost identificate
de către specialişti, spre deosebire de părinţii, din discuţiile cărora nu pot fi extrase foarte clar
astfel de neajunsuri, fie că nu le cunosc, fie nu sunt informaţi cu privire la ce anume ar trebui să
presupună sistemul de asistenţă socială.

S-a vorbit despre repartizarea incorectă în teritoriu a serviciilor de furnizare de servicii sociale.
Sunt unele cartiere în care există anumite servicii sociale mai mult decât în altele. Ca şi exemplu
relevant în acest sens a fost dat cazul cartierului Velenţa. De asemenea repartizarea incorectă există
şi între mediul rural şi cel urban, aceste servicii existând in Oradea, spre deosebire de restul
judeţului Bihor.
Lipsa unei strategii corecte de susţinere a unor servicii a fost o altă problemă identificată. S-a
insistat aici asupra faptului că deşi există bani pentru înfiinţarea unor proiecte, dar odată câştigate
acele proiecte nu mai există bani care să asigure continuarea furnizării acelor servicii. S-a pus
întrebarea „Cine le va finanţa mai departe ?”. Tot în cadrul discuţiilor despre lipsa unor strategii

19
eficiente s-a discutat şi despre faptul că deşi pachetul legislativ a fost informat la instituţii,
furnizorii nu vin să ceară sau să spună ce anume au nevoie.
Comunicare precară între instituţiile statului şi furnizorii de servicii a fost de asemenea amintită.
La acest aspect s-a vorbit atât despre lipsa de cooperare dintre instituţii, cât şi despre o cooperare
incoerentă. Discuţia a vizat în special raportul dintre sistemul public şi sistemul privat, reprezentat
de O.N.G.-urile existente.
Problema inexistenţei unei baze de date a fost şi ea adusă în discuţii. Acest aspect reiese din faptul
că de regulă cazurile nu sunt depistate destul de rapid. S-a subliniat aici în primul rând atitudinea
pasivă a instituţiilor faţă de posibile cazuri, dar şi faptul că informaţia respectivă nu ajunge într-o
bază de dată care să poată fi accesată de toţi specialiştii. S-a accentuat din nou nevoia de acces la
aceste baze de date de către specialişti
Legat de domeniul asistenţilor personali s-a vorbit despre faptul că unii dintre aceştia sunt
nepregătiţi pentru a face faţă nevoilor unor copii cu dizabilităţi, datorită faptul că nu există cursuri
speciale de instruire pentru ei.
Expertizarea anuală care se face copilului, în vederea încadrării lui în gradul de handicap, a fost
unul dintre cele mai des criticate demersuri care trebuie făcut pentru copilul cu dizabilitate. Pe de
o parte, s-a vorbi despre caracterul absurd al acestui demers mai ales în cazul copiilor cu
deficienţe permanente: „Nu înţeleg de ce mai are nevoie un copil cu un aşa diagnostic grav să
fie consultat în fiecare an pentru acea încadrare în tipul de handicap ?” „Nu înţeleg de ce nu se
dau aceste certificate permanent ? Copilul nu poate fi sănătos de pe o zi pe alta”, au fost
nemulţumirile părinţilor, în acest sens. Pe de altă parte lipsa de flexibilitatea acestui demers,
pentru anumite situaţii de excepţii care pot apărea, a reprezentat o altă nemulţumire la adresa
acestui demers.
„Profesorul de sprijin nu mă ia în seamă pentru că nu am fost la Comisia de Expertiză de
la Direcţie, în ziua respectivă, când s-au făcut evaluările, că nu am avut cum să ajung.
Dacă eram de exemplu în operaţie cu el, tocmai în ziua aceea, asta înseamnă că copilul
meu nu poate beneficia ca ceilalţi de aceleaşi drepturi ?” (F. A., aparţinător fetiţă, cu
tetrapareză spastică predominant dreapta, 9 ani).
Birocraţie excesivă a fost identificată, atât de către specialişti cât şi de către părinţi, ca fiind un alt
neajuns al sistemului de asistenţă socială. În acest context s-a vorbit despre toată documentaţia
necesară pentru încadrarea anuală a copilului în gradul de handicap şi situaţiile în care este nevoie

20
de acordul mai multor persoane pentru finalizarea unor acte. „Este nevoie de cinci persoane care
să pună o ştampilă”, a fost remarca unuia dintre specialiştii prezenţi la discuţii, în acest sens.
Această dificultate a fost corelată cu faptul că statul nu are un sistem eficient pentru baze de date,
astfel că evaluările necesare sunt repetate des, atât datorită lipsei de încredere în specialişti, cât şi
pentru evitarea posibilelor fraude.
O altă problemă identificată în cadrul reţelei de asistenţă socială a fost şi faptul că furnizorii nu-şi
promovează serviciile. Mediatizarea necorespunzătoare a fost unul dintre argumentele folosite
pentru sublinierea acestei dificultăţi. Deşi participanţii au fost de acord că există servicii, ele nu se
cunosc, sau furnizării unor servicii îşi promovează serviciile pe un „canal” anume, însă fără să
ajungă la cunoştinţa DGASPC.
DGASPC, ca şi autoritate publică, a fost menţionată în rândul instituţiilor publice care a stârnit
nemulţumiri în rândul beneficiarilor acesteia.
„Nu primesc ajutor de la nimeni, în afară de soţul meu, dar nimic de la instituţii precum
Direcţia de Protecţia a Copilului.” (A. F., aparţinător, fetiţă, 9 ani, cu tetrapareză
spastică predominant dreapta).
Nemulţumirile părinţilor au vizat şi diverse O.N.G.-uri locale. O astfel de ţintă a reprezentat-o
Asociaţia Deficienţilor de Auz, context în care unul dintre părinţi şi-a exprimat nemulţumirea
legat de neacordarea unor facilităţi solicitate, sau restricţii ori condiţionări ale accesului la
anumite drepturi şi facilităţi.
„Am fost dezamăgită de Asociaţie deficienţilor de auz. Am cerut asociaţiei să deconteze
transportul pe mijloacele de transport în comun fetiţei, şi am fost refuzată, pe motiv că
acest aspect depinde de vârsta fetiţei, chiar dacă acum este elevă, adică numai după 14
ani când o să aibă buletin o să beneficieze de ceasta, fetiţa fiind încadrata acum la
handicapul mediu. Nu ştiu dacă e politica asociaţiei sau nu, dar sunt nemulţumită.”
(L.M., aparţinător, fetiţă cu hipoacuzie profundă laterală, de 11 ani).
Au fost şi nemulţumiri îndreptate mai degrabă împotriva politicii sistemului de asistenţă socială
sau restricţiilor la anumite prestaţii. Unul dintre părinţii a vorbit despre sistare la unele prestaţii
datorită unor criterii excesive ale acestora.
„Am beneficiat de reduceri, acea „Alocaţia complementară”, dar pentru că am depăşit
venitul cu 100 mii, nu mai beneficiem. (C.C.M. aparţinător, băiat cu autism infantil, 11
ani).

21
Accesul întârziat la anumite drepturi sau facilităţi a reprezentat o altă nemulţumire privind
funcţionarea greoaie a sistemului de asistenţă socială.
„M-am înscris pe lista pentru aparate auditive (în 1996) şi am aşteptat 4 ani pentru
acesta. Din acest motiv fetiţa şi-a pierdut resturile de auz pentru sunetele înalte, iar
organismul copilului nu a primit apoi bine aparatul”. (L.M., aparţinător, fetiţă cu
hipoacuzie profundă laterală, de 11 ani).

9. Probleme ale sistemului de educaţie

Discuţiile purtate cu specialiştii şi părinţii au vizat şi problemele sau nemulţumirile care există cu
privire la sistemul de educaţie.

Un prim aspect abordat de către părinţi a fost nevoia de specialişti în sistemul de educaţie, de
persoane specializate în munca cu copii cu dizabilităţi, atât în şcolile speciale, cât şi în cele de
masă, care să faciliteze procesul integrării acestor copii.
“Ar fi nevoie de mai mulţi profesori de sprijin, şi în deosebi este nevoie de profesori de
sprijin specializaţi (…) Momentan sunt profesori de sprijin fără pregătire în domeniu”,
(S.M., aparţinător, băiat deficienţă de auz şi sindrom hiperchinetic, 6 ani).
Această idee a fost confirmată şi de către specialişti care au afirmat că nu există o echipă completă
de specialişti care să lucreze cu copiii C.E.S. Aceştia au admis faptul că există câte un logoped, un
psiholog, un psihopedagog, profesor de sprijin, dar nu există echipa completă care să lucreze cu
aceşti copii, una dintre cauzele care stau la baza acestei situaţii fiind şi problema asigurării
salarizării acestora, precizându-se ca şi exemplu problema plăţii salariilor logopezilor. Din
discuţiile lor a reieşit faptul că nu numai problema insuficienţei banilor care să asigure buna
funcţionare a sistemului este singura problemă, ci şi faptul că în unele şcoli, pe aceste posturi nu
sunt angajate întotdeauna persoane specializate, care să aibă o pregătire adecvată (psihologi,
logopezi, psihopedagogi).
Activitatea cadrelor didactice din cadrul şcolilor a fost şi acesta o temă de discuţie pentru părinţi.
O primă problemă identificată aici a vizat lipsa de pregătire a cadrelor didactice din şcoli. Cu
toate că statul insistă pe ideea de integrare a copiilor cu handicap în şcolile de masă, părinţii au
afirmat faptul că profesorii de acolo nu sunt pregătiţi. Nici în şcolile speciale situaţia nu este

22
perfectă, părinţii relatând faptul că la clasele de surzi sau hipoacuzici unele cadre didactice nu
ştiu limbajul mimico-gestual şi se folosesc de desene pentru a transmite informaţii copiilor.
„Nici la şcolile speciale nu toţi profesorii sunt pregătiţi (...) Profesorii nu ştiu limbajul
semnelor, astfel că multe informaţii li se transmit prin imagini, prin desen” (L.M.,
aparţinător, fetiţă cu hipoacuzie profundă laterală, de 11 ani).
Unii profesori au fost acuzaţi de dezinteres. Unul dintre părinţi a relatat o situaţie pe care a
experimentat-o şi în care a avut de a face cu atitudinea negativă a celor care lucrează direct cu
copiii cu dizabilităţi.
„Copilul meu ar avea nevoie de psiholog, pentru că la şcoala ajutătoare fac mofturi
când vrei să mergi la psiholog la ei şi îţi închid uşa în nas” (F. A., aparţinător fetiţă, cu
tetrapareză spastică predominant dreapta, 9 ani).
Un alt părinte şi-a exprimat nemulţumirea legat de neparticiparea de la şedinţele cu părinţii, a
anumitor cadre didactice.
„Am cerut la un moment dat ca la şedinţa cu părinţii să vină şi profesorii, în special o
profesoară de matematică, pentru că mie mi s-a părut că temele pe care le dă copiilor
sunt foarte grele, dar profesorii nu vin la şedinţe cu părinţi.” (L.M., aparţinător, fetiţă cu
hipoacuzie profundă laterală, de 11 ani).
S-a vorbit şi despre iresponsabilitatea cadrelor didactice ce reiese din faptul că uneori aceştia îşi
neglijează activitatea de la catedră.
„Altă problemă este faptul că inspectoratul le cere multe rapoarte cadrelor didactice,
astfel încât aceştia nu reuşesc să-şi facă treaba la clasă şi îşi fac acele rapoarte în timpul
orelor, astfel că copiii rămân neglijaţi la ore”. (L.M., aparţinător, fetiţă cu hipoacuzie
profundă laterală, de 11 ani).
Lipsa taberelor pentru copiii cu dizabilităţi reprezintă o altă nemulţumire. S-a făcut referire atât la
dificultăţile de acces, pentru copiii cu dizabilităţi, la tabere, dar şi lipsa taberelor adaptate.
O altă nevoie exprimată de părinţi a vizat alternativele profesionale pentru copiii cu dizabilităţi. S-
a discutat despre nevoia unei palete mai largi de meserii înspre care să fie îndrumaţi şi pregătiţi, în
vederea creşterii şanselor lor de integrare pe piaţa forţei de muncă în perspectivă.
Nemulţumiri părinţilor au fost îndreptate şi împotriva şcolilor, ca şi instituţii. Lipsa dotării şcolilor
cu echipamente speciale şi condiţiile precare de acolo a fost un alt punct atins la acest capitol.
Unul dintre părinţii prezenţi la focus grup a relatat despre cazul unui copil dintr-o şcoală specială :

23
 „Pentru că se deplasează în patru labe, când este nevoie să meargă la şcoală la baie,
merge cu covoraş şi colac pentru w.c., adus de acasă de mama lui, pentru că condiţiile de
acolo sunt foarte urâte”.
Problema accesibilităţii pentru cei cu probleme de deplasare a fost de asemenea amintită în
discuţii. Un părinte a exemplificat cazul unui copil în cărucior diagnosticat cu spida bifidă, care de
4 ani de când este la o şcoală de masă, i s-a tot promite că se va face rampă la intrare, dar fără nici
un rezultat până în prezent.
Părinţii şi-au exprimat nemulţumirea şi în ceea ce priveşte organizarea şcolilor.
„Şcolile sunt prea mari. Este mult mai bine pentru un copil cu deficienţă ca şcolile să fie
mai mici, ca şi capacitate. În prezent în şcolile speciale sunt incluşi în aceeaşi clasă copii
cu deficienţe diferite. Şi de asemenea nu există organizarea eficientă în şcolile speciale în
funcţie de vârstă şi pe tip de deficienţă”.
Inspectoratul Şcolar Judeţean Bihor a fost acuzat de către unii părinţi că nu are iniţiativa unor
întruniri organizate la care să cheme participarea părinţilor.
“Nu se face nici o întrunire organizată de către cei de la Inspectorat sau persoanele care
sunt antrenate în aşa ceva.” (L.M., aparţinător, fetiţă cu hipoacuzie profundă laterală, de
11 ani).
Nevoia de continuitate în educaţie a fost şi aceasta accentuată de către părinţi în special. Acest
aspect facilitează în final integrarea lor profesională şi oportunităţi crescute pe piaţa forţei de
muncă. “Este nevoie de continuitatea în procesul de educaţie pentru copiii cu dizabilităţi,
deoarece de fiecare dată când copilul termină un ciclu din educaţie se pune întrebarea la ce
şcoală îl dau mai departe, sau unde anume poate să continue procesul de educaţie ? ” a fost
replica unuia dintre părinţi. Este nevoie de instituţii de învăţământ care să asigure toate ciclurile
de educaţie în acelaşi oraş, pentru a nu fi nevoit să meargă în alt oraş pentru a-şi continua şcoala.
„Nu ştiu ce s-ar putea spune, dar măcar cu şcoala dacă s-ar rezolva. Este nevoie de
continuitate în educaţie.” (D.T., aparţinător, băiat, deficienţă de vedere, 3 ani).
“Este nevoie de continuitate în educaţie după ce copii vor termina clasa a 8-a, pentru a li
se da posibilitatea de a continua şi în învăţământul superior. Dacă nu fac liceul, rămân
cu şoala profesională şi tot viitorul lor este astfel marcat, pentru că o să trăiască toată
viaţa dintr-un salariu minim pe economie din cauza asta (…) Este nevoie de alternative

24
 profesionale în calificările care se oferă copiilor cu deficienţe”. (L.M., aparţinător, fetiţă
cu hipoacuzie profundă laterală, de 11 ani).

10. Accesibilitatea
Conceptul de „acces” sau „accesibilitate” a fost folosit mai des în cadrul discuţiilor cu specialiştii,
cu referire la: accesul la transport, accesul la educaţie, accesul la educaţie adaptată cerinţelor
copiilor cu dizabilităţi, accesul la educaţie specială conform restantului de handicap, accesul la
servicii de reabilitare, accesul la alternative educaţionale. Despre şcoală, instrucţie şi colectivitate
s-a spus ca este „medicamentul” cel mai bun pentru aceşti copii.

Părinţii au vorbit despre nevoia de transport. S-a discutat despre nevoia asigurării gratuităţii, dar şi
a accesibilităţii transportului în comun, mai ales pentru copilul cu dizabilitate care vine de la ţară.
„Maşinile de transport în comun din afara oraşului, care sunt de la ceva firmă privată, nu oferă
gratuităţi pentru copilul cu handicap. Mai ai noroc că unii şoferi te înţeleg şi nu îşi cer bani” afirma
unul dintre părinţi în acest sens.
Modificarea infrastructurii şcolilor reflectă de asemenea nevoia de accesibilităţi pentru copii cu
dizabilităţi, subliniate de către prinţi.
Problema locuinţelor adaptate a fost de asemenea adusă în discuţie de către părinţi. Aceştia s-au
plâns faptul că deşi prin lege beneficiază de acest drept, în realitate nu se întâmplă aşa. „Avem
dreptul la aceasta, dar cine te ajută să o adaptezi, cine oferă ceva în acest sens ? Am făcut rampă
în faţa blocului, la care m-au ajutat încă 2 băieţi, pentru că nici vecinii nu te ajută în cazul ăsta,
dar au venit de la primărie şi m-au întrebat dacă am autorizaţie de construcţie”, spunea unul
dintre părinţii participanţi.

11. Integrarea socială

Problemele legate de integrarea copiilor cu dizabilitate au fost foarte des amintite atât de către
specialişti, cât şi de părinţii.

25
Specialiştii şi părinţii au discutat despre nevoia integrării profesionale a acestor copii, subliniind
în acest sens că este nevoie de extinderea oportunităţilor profesionale pentru ei, şi orientarea lor
înspre meserii şi profesii mai diversificate decât ceea ce există în prezent, şi cu şanse mai mare de
profesare în perspectivă.
Nevoia de socializare, de petrecere a timpului liber, a fost un alt aspect abordat de către părinţi,
care au afirmat că nu ai unde să duci un copil cu dizabilitate pentru petrecerea timpului liber. „Nu
poţi să pui un copil cu dizabilitate împreună cu ceilalţi copii fără deficienţe”, a fost unul dintre
argumentele părinţiilor acestor copii, astfel că un copil cu handicap are nevoie de spaţii special
amenajate, pentru satisfacerea nevoii lor de socializare, şi pentru a nu fi mereu înconjurat doar de
mama acestuia sau de membrii familiei. Această nevoie este mult mai urgentă mai ales în cazul
adolescenţilor cu dizabilităţi, care au nevoie să fie cu alţii de aceeaşi vârstă cu ei.
O situaţie aparte, adusă în discuţie de către specialişti, o reprezintă cazurile copiilor imobilizaţi sau
cu dizabilităţi locomotorii şi asociate, unii dintre aceştia fiind ţinuţi acasă de către părinţii, astfel că
şi ei au nevoie de socializare. S-a insistat aşadar pe socializarea lor prin procesul de educaţie,
aceştia putând fi astfel integraţi în societate, sau pe soluţia taberele pe timpul verii, cu însoţitor şi
servicii speciale acolo.

12. Problemele aparţinătorilor

Prezenţa unui copil cu dizabilitate într-o familie creează dependenţa acestuia de membrii
familiei, în special de mamă, astfel că această situaţie aduce consecinţe asupra întregii familii.

Datorită dependenţei totale a copilului faţă de mama sa, acestea trebuie să fie mereu la
dispoziţia copilului.
„Eu trebuie să fiu tot timpul cu el. Trebuie să fiu foarte atentă la el, toată ziua. Eu îl duc
în braţe când îl duc afară, iar uneori când se blochează liftul, trebuie să-l duc în braţe
până jos. Copilul s-a dezvoltat mult în greutate în ultimul timp, aşa că acuma e mai greu
pentru mine. Dacă trebuie să merg undeva cu copilul trebuie să merg cu taxi, că e greu
pentru el să-l duc mult cu căruciorul. E foarte greu şi de urcat în maşină, nu numai
transportul propriu-zis. De multe ori nici nu mai îmi simt mâinile. Are momente când e

26
 obosit, când îl contrazici şi atunci e greu pentru mine, că face gălăgie şi strigă.” (F. F.
E., aparţinător, băiat 11 ani cu tetrapareză spastico-plastică, hidrocefalie secundară).
Dependenţa copilul de mama sa este una normală şi fundamentală, dar în acelaşi timp, ea duce
însă la limitarea activităţilor zilnice ale părinţilor, şi adaptarea lor la situaţia dată.
„Centru de aici de la Casa Minunată mă ajută, că mai pot să fac şi eu câte ceva până
este el aici. După ce îl duci acasă nu mai poţi să faci nimic. Nici în piaţă nu pot să merg
cu el.” (T. M., aparţinător, băiat 9 ani, cu retard neuropsihic grav cu elemente autiste).
Descrierile detaliate ale situaţiilor medicale ale unor copii, mai ales ale celor cu dizabilităţi grave
dovedesc lipsa lor totală de autonomie şi adaptarea programului mamei la nevoile copilului:
„Fără mine, copilul nu poate să facă absolut nimic, depinde de mine în totalitate, nici pe
stradă nu pot să-l las singur că nu ştiu cum reacţionează. Nu face nimic, nu mănâncă, nu
se îmbracă, nu se dezbracă, nu se încalţă, depinde de mine total, pe stradă nu-l las de
mână că nu ştiu cum reacţionează. Mereu sunt presată de timp...” (C.C.M. aparţinător,
băiat cu autism infantil, 11 ani).
„Trebuie să ştii tu când îi este foame, să-i faci tu programul. Copilul e complet
dependent de mine. E sunt foarte mult cu ea.” . (B. R., aparţinător, fetiţă 4 ani,
encefalopatie infantilă sechelară, retard psihomotor, parapareză spastică dreapta,
epilepsie).
Nevoia de concediu, de timp liber pentru propria lor relaxare, este una dintre nevoile mari ale
aparţinătorilor, care în majoritatea cazurilor sunt mamele acestor copii. S-a discutat şi despre
situaţii când acestea se îmbolnăvesc şi este nevoie de cineva care să asigure îngrijirea copilului
pe perioada respectivă.
„Oboseşti psihic (...) sunt momente când nu poţi să te ocupă de copii pentru că eşti
obosit. (...) Dacă într-o zi eu sunt bolnavă sau am o problemă, nu am ce să fac cu el. Este
greu pentru că nu ai un concediu, un timp liber, ci tot timpul e sacrificat pentru copil şi
boala lui.” (C.C.M. aparţinător, băiat cu autism infantil, 11 ani).
De-a lungul anilor părinţii au fost nevoiţi să ia anumite iniţiative, în scopul satisfacerii unor
nevoi ale copiilor lor. Unele dintre aceste iniţiative ale lor au avut deja o finalitate bună.
“Am venit la oraş, pentru că la ţară îmi închid toate posibilităţile, atât mie cât şi fetiţei”
(L.M., aparţinător, fetiţă cu hipoacuzie profundă laterală, de 11 ani).

27
 „Din Delureni am venit aici în oraş în chirie şi am încercat să-l duc la Grădiniţa
specială.” (C.C.M. aparţinător, băiat cu autism infantil, 11 ani).
„Am făcut cerere la ceva instituţie ca să-i facă nişte ghete speciale, şi eu am plătit mai
puţin de jumate din preţ. M-au ajutat prin asta.” (Aparţinător, fetiţă, 3 ani şi 4 luni,
tetrapareză)
Problema navetei din zona rurală, pentru a veni în oraş unde există mai multe facilităţi pentru
copilul cu dizabilităţi, a fost o altă iniţiativă a mai multor părinţi aflaţi în această situaţie.
„Nu suntem din Oradea, şi facem naveta din Fughiu ca să venim aici”. (B. R.,
aparţinător, fetiţă 4 ani, encefalopatie infantilă sechelară, retard psihomotor,
parapareză spastică dreapta, epilepsie)
„Naveta este foarte grea, când venim aici pentru recuperare, pentru că venim de la
ţară.” (A. F., aparţinător, fetiţă, 9 ani, cu tetrapareză spastică predominant dreapta)
Altele dintre ele au rămas la stadiu de iniţiative nematerializate. Redăm în continuare câteva
dintre acestea, exact aşa cum au fost ele relatate de către părinţii în cauză:
“Am ridicat la un moment dat problema transportului de către instituţia de învăţământ,
pentru că nu imi găsem un serviciu care să îmi permită să fac faţă şi la programul
copilului, copilul trebuind să fie luat de la şcoală, dar … nimic.” (L.M., aparţinător,
fetiţă cu hipoacuzie profundă laterală, de 11 ani).
„Am cerut la un moment dat ca la şedinţa cu părinţii să vină şi profesorii, în special o
profesoară de matematică, pentru că mie mi s-a părut că temele pe care le dă copiilor
sunt foarte grele, dar profesorii nu vin la şedinţe cu părinţi.” (L.M., aparţinător, fetiţă cu
hipoacuzie profundă laterală, de 11 ani).
“Am fost să mă interesez de ceva aparate, dar sunt foarte scumpe” (S.M., aparţinător,
băiat deficienţă de auz şi sindrom hiperchinetic, 6 ani).
„Eu am făcut tot posibilul pentru fetiţă. Am mers să întreb şi despre transport, dar la
primărie spuneau că autobuzele sunt particulare şi nu oferă transport gratuit. Nimeni nu
zice nimic (...) Am întrebat şi la primărie dacă nu există ceva asociaţie pentru mame, dar
nimeni nu ştie nimic.” (B. R., aparţinător, fetiţă 4 ani, encefalopatie infantilă sechelară,
retard psihomotor, parapareză spastică dreapta, epilepsie).
„Am încercat la noi în sat să depun o cerere la noi la primărie pentru ceva locuinţe
sociale care se fac acolo, dar mi s-a spus ca alea sunt pentru alţii, care au bani. Aşa că

28
 dacă nu ai surse, dacă n-ai pe nimeni, nu primeşti nimic.” (A. F., aparţinător, fetiţă, 9
ani, cu tetrapareză spastică predominant dreapta),
“Am făcut cerere la ceva instituţie pentru cărucior pentru el, dar încă nu am primit
nimic.” (Aparţinător, fetiţă, 3 ani şi 4 luni, tetrapareză)
În acest sens, părinţii trec şi prin momente de descurajare, mai ales datorită lipsei de rezultate
materializate. Această stare a fost foarte bine exprimată de un părinte, prin replica acestui :
„Sunt multe off-uri, dar la ce să le mai spui, dacă vezi că tot nu se face nimic?” (D.T.,
aparţinător, băiat, deficienţă de vedere, 3 ani).

Nevoia de climat educativ prielnic acasă, favorabil pentru învăţătură, s-a menţionat ca fiind o altă
nevoie generală fundamentală a unui copil cu dizabilitate. ????

29
 Soluţii propuse în urma discuţiilor
de la focus grup sau din interviurile realizate

I. Soluţie – tip centre

Părinţii şi specialiştii au propus înfiinţarea unor centre, care să asigure satisfacerea unor nevoi
fundamentale ale copiilor cu dizabilităţi, ca de pildă nevoia de socializare, de petrecere a timpului
liber, de terapii specifice, de integrare. Soluţia a vizat şi îmbunătăţirea condiţiilor din astfel de
centre deja existente. O parte a acestor propuneri au fost exprimate la modul general, subliniind
doar utilitatea unor asemenea centre.
„Ar trebui înfiinţat orice serviciu unde să fie dus copilul. (T. M., aparţinător, băiat 9 ani,
cu retard neuropsihic grav cu elemente autiste).
„Ar fi mai bine dacă s-ar face mai multe centre”. (C.C.M. aparţinător, băiat cu autism
infantil, 11 ani).
„Ar fi nevoie de un centru unde să-l duci.” (B. R., aparţinător, fetiţă cu encefalopatie
infantilă sechelară, retard psihomotor, parapareză spastică dreapta, epilepsie, 4 ani).

1. Centre de recuperare şi reabilitare

Soluţia centrelor de recuperare şi reabilitare pentru copii cu handicap vizează atât mediul urban cât
şi cel rural, astfel de centre fiind necesare atât în Oradea, cât şi în fiecare localitate din judeţul
Bihor. Specialiştii au propus soluţia unui centru de recuperare pentru copiii cu autism, cu o
capacitate de 100 locuri.

2. Centre rezidenţiale
O altă soluţie propusă a vizat centrele rezidenţiale, dotate cu toate cele necesare, aparatură dar şi
personal specializat. S-a sugerat ca în astfel de centre, copiii să-şi petreacă până la 80% din
timpul lor (specialiştii). Părinţii au subliniat soluţia centrelor rezidenţiale pentru cei care
depăşesc vârsta de 18 ani, respectiv pentru tineri sau adulţi cu dizabilităţi.
„Ar fi binevenite şi internatele pentru că sunt copii care sunt agresivi acasă, care urlă şi
părinţii nu mai biruiesc. Centre pentru tineri după 18 ani ar trebui, pentru că copilul
creşte şi părintele poate nu îl mai poate stăpâni. Momentan nu mi-aş da copilul, dar

30
 după ce creşte şi nu-l mai pot duce, mai încolo poate că l-aş da, cu îngrijiri cu specialişti,
hrăniţi cum trebuie, personal potrivit, etc. Pe mine m-ar ajuta centrele rezidenţiale pe 6
zile, prevăzute cu terapii” (C.C.M. aparţinător, băiat cu autism infantil, 11 ani).
Unul dintre părinţii a cărui copil beneficiază deja de serviciile unui centru de recuperare şi
reabilitare de la nivel local, şi-e exprimat dorinţa înfiinţării unui asemenea centru, dar în regim
rezidenţial.
„Aş fi vrut ca centru acesta (Centru de Recuperare şi Reabilitare Oradea) să fi avut o
cazare. Adică să fie un centru aşa unde să poţi lăsa copilul cam cinci zile pe săptămână
(…) M-ar ajuta să fie şcoală specială cu internate. Cât e Oradea asta de mare, nu are
nici o şcoală cu internat, pentru că aşa aş putea şi eu să merg să lucrez. Noi cei de la
ţară avem mai puţine facilităţi, parcă suntem izolaţi, şi nu avem cu să facem naveta, de
acea m-ar ajuta mult dacă ar fi ceva internate. Nu ai fi nevoită să îţi laşi restul familie, şi
ai fi liniştită că copilul este acolo, îngrijit. ”. (A. F., aparţinător, fetiţă, 9 ani, cu
tetrapareză spastică predominant dreapta) .
Unii dintre părinţii au fost nehotărâţi raportat la această soluţie, fără să o respingă sau să o
confirme într-un fel anume.
„Un centru stil internat de luni - vineri nu ştiu dacă m-ar ajuta.” (F.F.E., aparţinător,
băiat cu tetrapareză spasco-plastică, hidrocefalie secundară, 11 ani).

3. Centrele respiro
O altă soluţie recomandată de specialiştii şi părinţi a reprezentat-o înfiinţarea unor servicii pentru
situaţii de „criză”, sau de urgenţă, în care copiii cu handicap grav şi cei care sunt dependenţi de
însoţitori, să poată să fie duşi, în situaţii de urgenţă, când aceştia rămân singuri pentru o perioadă
de timp. Această soluţie a reprezentat-o centrele respiro/centre de criză în care părintele să-şi poată
lăsa copilul cu dizabilitate în cazul unor situaţii urgente sau de respiro pentru ei, cum ar fi
concediul medical sau concediul de odihnă, şi unde serviciile să fie acordate de personal calificat.
Aceste centre ar trebui să existe atât în Oradea, cât şi în fiecare localitate.
„Ar trebui centrele de respiro, ca să nu trebuiască să îl ţin acasă cu mine, dacă mă
îmbolnăvesc şi nu îl mai pot duce. (…) Ar trebui un centru de respiro, pentru că oboseşti
psihic şi nu te poţi ocupa de copil,” (C.C.M. aparţinător, băiat cu autism infantil, 11
ani).

31
În ceea ce priveşte capacitatea unui centru de respiro, unii specialişti au afirmat că ar fi suficiente
50 de locuri, în timp ce alţii au propus 100 de locuri.

4. Centre de zi
Centrelor de respiro nu reprezintă o soluţie pentru părinţii care nu acceptă ideea rămânerii peste
noapte a copiilor lor într-o instituţie de tip rezidenţial.
„Ar fi o soluţie un centru de respiro, dar poate nu ar fi soluţia ideală pentru toţi, adică
poate nu orice copil ar putea să rămână acolo peste noapte, pentru că fiecare copil cu
handicap are nevoie de altceva. Ar trebui centre de zi cu terapii ocupaţionale,
gimnastică, logopedie, psiholog, etc. şi cu mulţi specialişti.” (T. M., aparţinător, băiat 9
ani, cu retard neuropsihic grav cu elemente autiste).
„Părerea mea ar fi că cea mai bună soluţie pentru copil cu handicap este ceea ce se face
ziua cu el, deci un centru de zi şi nu centrele peste noapte (…), un centru în care să nu
doarmă copilul peste noapte, pentru cei care nu au un program stabilit de somn (…) Ar fi
nevoie să se înfiinţeze centre unde să fie duşi copiii, după ce pleacă de la Casa Minunată,
datorită limitei de vârstă.” (T. M., aparţinător, băiat 9 ani,, cu retard neuropsihic grav
cu elemente autiste).
S-au propus în special centrele de zi pentru copii cu handicap sever. Nevoia unor asemenea
centre este mai mare mai ales pe timpul vacanţelor şcolare.
“Un centru de zi m-ar ajuta pe perioada şcolii, unde copilul să stea până când părintele
îl poate ridica, când vine de la muncă. Dar mai ales pentru vacanţă ! ” (L.M.,
aparţinător, fetiţă cu hipoacuzie profundă laterală, de 11 ani).
Este nevoie ca aceste centre să fie organizate pe tipuri de deficienţe, iar în funcţie de specificul
fiecăreia dintre acestea să se gândească şi activităţile desfăşurate în cadrul acestor centre, care să
fie asigurate de personal calificat.
“Ar trebui centre de zi pentru tipuri separate de deficienţă, în care să se facă activităţi
specifice în funcţie de nevoile lor.” (S.M., aparţinător, băiat deficienţă de auz şi sindrom
hiperchinetic, 6 ani).
Tot în cadrul acestei soluţii recomandate, s-a avut în vedere şi dotarea acestor centre cu maşini
de transport care să asigure trasportarea asistaţilor la destinaţie şi înapoi.

32
 „Un centru de zi m-ar ajuta, unde l-aş duce câteva ore, dar să fie cineva care să-l ducă,
să-l aducă, că e greu şi asta, şi să stea acolo lângă el până face terapiile acolo”. (F.F.E.,
aparţinător, băiat cu tetrapareză spasco-plastică, hidrocefalie secundară, 11 ani).
Soluţia înfiinţării unor centre de zi este o consecinţă a realităţii de care părinţii sunt conştienţi, şi
anume faptul că instituţiile pentru copii cu dizabilităţi, existente în prezent, au în vedere o limită
de vârstă pentru aceştia. Ca şi exemplu concret s-a dat cazul Casei Minunate, o instituţie de
învăţământ special.
„Ar fi nevoie să se înfiinţeze centre unde să fie duşi copiii, după ce pleacă de la Casa
Minunată, ca şi limită de vârstă.” (T. M., aparţinător, băiat 9 ani,, cu retard neuropsihic
grav cu elemente autiste).

5. Centre pentru intervenţie timpurie

Centrele de intervenţie timpurie reprezintă o altă soluţie discutată. S-a discutat în special pe seama
copiilor cu elemente sau sindroame autiste, menţionându-se faptul că în România nu sunt
specialişti în autism, astfel că la noi este greu să faci un diagnostic diferenţial. S-a făcut astfel
recomandarea ca serviciile unui asemenea centru să fie acordate de personal calificat, precum un
asistent social, un psihopedagog, un kinetoterapeut, medici, etc. În rândul serviciilor furnizate aici
s-a propus stimularea polisenzorială şi consilierea pentru părinţi.

6. Instituţii de învăţământ
Internatele şcolilor speciale. Specialişti au afirmat faptul că sunt părinţi care cer extinderea
şcolilor speciale la nivel local, organizate pe tipuri de deficienţe, şi prevăzute cu internat. S-a
propus în special şcoli speciale cu internat pentru copii cu deficienţe de vedere.
Înfiinţarea sau extinderea grădiniţelor cu program prelungit, destinate copiilor cu anumite
deficienţe, a fost o altă propunere.
„Ar fi binevenite de grădiniţa cu program prelungit până seara”. (D.T., aparţinător, băiat,
deficienţă de vedere, 3 ani).
Tot la categoria grădiniţele s-a specificat şi nevoia de grădiniţe pe tipuri anume de deficienţă.
“Ar fi nevoie de mai multe grădiniţe speciale, pe tipuri de deficienţe, pentru că sunt o
grămadă de copii cu probleme”. (S.M., aparţinător, băiat deficienţă de auz şi sindrom
hiperchinetic, 6 ani).

33
II. Soluţie – accesibilitate

1. Transportul
Problema accesibilităţilor a dus la soluţia asigurării transportului adaptat. A fost propusă ideea ca
transportul adaptat să fie asigurat pe rută fixă, respectiv transportul copilului la şcoală şi înapoi.
“Transportul să fie asigurat din partea şcolilor, sau al asociaţiei lor.” (L.M.,
aparţinător, fetiţă cu hipoacuzie profundă laterală, de 11 ani).
S-a propus ca transportul să fie asigurat de către centrele de zi pentru copiii cu dizabilităţi :
„Un centru de zi m-ar ajuta, unde l-aş duce câteva ore, dar să fie cineva care să-l ducă,
să-l aducă, că e greu şi asta, şi să stea acolo lângă el până face terapiile acolo”. (F.F.E.,
aparţinător, băiat cu tetrapareză spasco-plastică, hidrocefalie secundară, 11 ani).
Problema transportului a fost analizată prin prisma cupoanelor de transport pentru şcoală, văzută
ca o soluţie tranzitorie. Această sugestie poate rezolva problema transportului celor greu
deplasabili.
S-a avut în vedere şi infrastructura drumurilor pentru facilitarea transportului în mediul fizic a
persoanelor cu probleme de deplasare.

2. Locuinţe adaptate
Un copil cu nevoi speciale are nevoie şi de locuinţă adaptată. La această discuţie s-a specificat
soluţia adaptării infrastructurii locuinţei, specificându-se nevoia existenţei rampei de acces la
intrarea în fiecare scară de blocuri.

3. Asistenţi în şcoli
O consecinţă a discuţiilor privind autonomia unui copil cu probleme de deplasare, a fost şi soluţia
ca în fiecare şcoală atât în cele speciale, cât mai ales în cele inclusive, să existe asistenţi care să
ajute copii cu dizabilităţi în anumite acţiuni în care aceştia necesită ajutor, cum ar fi de pildă
asistarea copilului la grupul sanitar.

4. Tratament la domiciliu

34
Tot cadrul accesibilităţilor de care să beneficieze copii cu dizabilităţi a fost şi propunerea
tratamentelor medicale la domiciliu pentru aceştia, mai ales pentru cei aflaţi în situaţiile în care
necesită tratamente medicale mai complicate, cum sunt tratamentele injectabile.
„Aş avea nevoie ca atunci când copilul trebuie să ia injecţii, să vină o asistentă
medicală acasă ca să-i facă acel tratament” (Aparţinător, fetiţă, 3 ani şi 4 luni,
tetrapareză)

5. Şcoli adaptate
Adaptarea şi îmbunătăţirea şcolilor speciale a reprezentat o altă soluţie. Propunerea a vizat atât
infrastructura şcolilor, făcându-se referire la problematica rampelor de acces în instituţii, cât şi
adaptările şi aparate speciale de aici, necesare muncii cu aceşti copii.
“Şcolile ar trebui dotate cu aparatura necesară” (L.M., aparţinător, fetiţă cu hipoacuzie
profundă laterală, de 11 ani).

III. Soluţie – implicarea aparţinătorilor

1. Întâlniri cu părinţii
S-a făcut propunerea organizării unor întâlniri cu părinţii, să fie constituite într-un cadrul formal,
Aceste întâlniri ajută la cunoaşterea reciprocă a părinţilor. Şi s-a propus să se desfăşoare în
intervalul de timp în care copiii sunt plecaţi la şcoală sau la centre.
„Ar fi nevoie de întâlniri cu părinţii dimineaţa cât timp copilul este plecat.” (C.C.M.
aparţinător, băiat cu autism infantil, 11 ani).
S-a sugerat şi conţinutul acestor întâlniri: schimbul de informaţii privind noi tratamente medicale,
informaţii despre specialişti în rândul cadrelor medicale care ar putea ajuta şi alte cazuri, informaţii
despre servicii existente, drepturi ale acestei categorii de beneficiari, legislaţie, etc. „Dacă am
putea să ne cunoaştem între noi, fiecare poate cunoaşte un alt doctor şi poate ne putem ajuta între
noi”, spunea în acest sens unul dintre părinţii participanţi.
„M-ar ajuta întâlnirile cu părinţii pentru că m-ar interesa să ştiu legile, sau ce există
pentru ei.” (B. R., aparţinător, fetiţă cu encefalopatie infantilă sechelară, retard
psihomotor, parapareză spastică dreapta, epilepsie, 4 ani).

35
Pentru o implementare cât mai rapidă a acestei soluţii s-a sugerat începerea unui astfel de demers
chiar şi într-o formă informală pentru început, având ca lider o persoană din breaslă cu calităţi de
leadership desemnată în acest scop.
Tot aici s-a sugerat şi susţinerea unor workshopuri periodice.

2. Asociaţii de părinţi pe tipuri de deficienţe

Ideea întâlnirilor cu părinţii a fost dezvoltată mai dezvoltată mai departe şi s-a ajuns la propunerea
asociaţiilor de părinţi pe tipuri de deficienţe, cu întrunirii regulate, dar şi cu spaţii proprii pentru
desfăşurarea acestora.

IV. Soluţie – informare

1. Campanii de sensibilizare
Soluţia unor campanii de sensibilizare a publicului, şi totodată a tuturor instituţiilor cu privire la
nevoile şi la problematica copiilor cu dizabilităţi, a fost recomandată în folosul informării
populaţiei despre acest fapt.
Tot aici s-a discutat şi despre informarea părinţilor şi implicit a întregii populaţii interesate, cu
privire al anumite tratamente sau facilităţi care există în afara graniţelor noastre prin intermediul
mass-mediei şi a unor emisiuni TV specifice.
„Dacă am fi măcar informaţii referitor la tratamentele din străinătate, printr-o
emisiune, sau prin fundaţii, măcar să ştim ce există dincolo”. (C.C.M. aparţinător, băiat
cu autism infantil, 11 ani).

2. Asistentul social din instituţiile de învăţământ

Făcând referire la activitatea asistentului social din şcoli, părinţii au propus necesitatea unei
colaborări între acesta, ca şi reprezentant al instituţiei de învăţământ în cadrul căreia îşi desfăşoară
activitatea, şi autorităţile publice locale, precum primăria, în vedere accesului mai uşor la
informaţie. La întrebarea Cum anume aţi dori să fiţi infirmaţii ?, participanţii au răspuns :
„Ne-ar place să fim informaţi legat de serviciile care există, de la şcolile sau grădiniţele
unde merg aceşti copii cu dizabilităţi, sau de la asistentul social de la aceste instituţii de

36
 învăţământ. Ar trebui să existe o legătură între asistentul social din şcoală şi primăria
domiciliului copilului”.

3. Asistentul social comunitar

Asistent social comunitar din raza de domiciliu al familiei care solicită anumite informaţii a fost o
altă propunere: „Această informare să intre în competenţa unui asistent social din raza locuinţei
unde locuieşte copilul respectiv cu nevoi speciale”.

4. Centru de informare în cadrul D.G.A.S.P.C. –ului,

Tot ca o sursă de informare oficială, materializată sub forma unui cadrul organizat de informare, a
fost propunerea înfiinţării unui centru de informare în cadrul D.G.A.S.P.C. –ului, la care părintele
unui copil cu dizabilitate să poată să apeleze, pentru obţinerea unor informaţii autentice privind
liste de medici, de servicii, sau orice alte posibilităţi care există pentru copil, şi din care părintele
să aibă de unde să aleagă. Această soluţie este văzută ca un centru pentru consultanţă psihologică
destinat părinţilor.

5. Şcolile pentru părinţi

Problema părintelui care este pus în situaţia de a se descurca cu un copil cu CES (cerinţe
educative speciale) a dus la propunerea înfiinţării unor servicii de specialitate, de consiliere, sau
de educaţie pentru părinţi, aşa numitele „şcoli pentru părinţi”.

6. Orele de dirigenţie
Pornind de la lipsa de sensibilizare a oamenilor, s-a făcut propunerea informării populaţiei despre
tot ce înseamnă şi presupune fenomenul handicapului prin susţinerea unor teme privind copilul
cu nevoi speciale, în cadrul orelor de dirigenţie, copiilor fără deficienţe. Ca şi actor direct
implicat în acest sens a fost sugerat dirigintele, subliniindu-se rolul acestuia, într-un asemenea
demers. „Diriginţii din şcoli ar putea să ţină la orele de dirigenţie ce înseamnă un copil cu
handicap, să-i informeze despre acest lucru, pentru sensibilizarea mentalităţii oamenilor vis-a-vis
de handicap” a fost recomandarea părinţilor.

37
V. Soluţii – activităţi extraşcolare

Unele soluţii recomandate au fost mai generale, concretizate în activităţi extraşcolare, ele
reflectând în esenţă dorinţa de a se face ceva.
„Ar fi bine să se facă lucruri pe lângă şcoală”. (D.T., aparţinător, băiat, deficienţă de
vedere, 3 ani).

1. Tabere
În cadrul activităţilor extraşcolare experţii şi părinţii au sugerat ideea taberelor protejate,
desfăşurate pe timpul verii, în care copilul să poată merge şi cu însoţitor, şi să fie prevăzute cu
servicii speciale.
„Ar trebui tabere pentru ei, cu sau fără însoţitor”. (C.C.M. aparţinător, băiat cu autism
infantil, 11 ani).
Un alt părinte a subliniat avantajele unei asemenea soluţii:
“L-aş lăsa în tabere cu specialişti, unde să fie supravegheaţi. Ar fi împreună cu alţi copii,
pentru că şi acasă e înconjurat de copii fără deficienţe. (S.M., aparţinător, băiat
deficienţă de auz şi sindrom hiperchinetic, 6 ani).”
Aceeaşi părere a fost împărtăşită de mai mulţi părinţii care şi-au exprimat acordul pentru o
asemena soluţie în favoarea copilului.
„L-aş lăsa şi în tabere cu copii, aşa câteva zile”. (F.F.E., aparţinător, băiat cu
tetrapareză spasco-plastică, hidrocefalie secundară, 11 ani).

2. Excursii
Au fost recomandate şi realizarea unor excursii sau ieşiri cu părinţii şi cu copiii, în vederea
cunoaşterii acestora reciprocă, dar şi pentru socializarea lor.
„Ar fi bune şi excursii pentru ei în aer liber (…) Ar trebui şi ieşiri la sfârşit de săptămână
sâmbăta duminica, deoarece copiii sunt marginalizaţi peste tot. (…) Să fie ieşiri,
organizate, ca sa simtă si ei părinţii, că se face ceva şi să se cunoască între ei mai bine.”.
(C.C.M. aparţinător, băiat cu autism infantil, 11 ani).

3. Activităţi sportive

38
S-a propus realizarea unor activităţi sportive, cu antrenori pregătiţi care să se ocupe şi de copii cu
dizabilitate.
„Ar fi bineveniţi antrenori speciali pregătiţi, pe tipuri de sporturi, pentru copiii cu
dizabilităţi. Mie mi-ar place mult să facă înot, dar nu cred că s-ar ocupa nimeni de el”.
(D.T., aparţinător, băiat, deficienţă de vedere, 3 ani).
“Mi-ar place să fie anumiţi antrenori de sport, speciali pentru antrenarea copiilor cu
deficienţe, de exemplu : înot. Dar nu ştiu unde să mă duc să ma înteresez de aşa ceva”.
(S.M., aparţinător, băiat deficienţă de auz şi sindrom hiperchinetic, 6 ani).
„Dacă ar exista ceva antrenori speciali pentru copilul cu dizabilitate, l-aş duce şi acolo”
(Aparţinător, fetiţă, 3 ani şi 4 luni, tetrapareză).

Ore de muzică
O altă soluţie recomandată aici ar fi şi orele de muzică, mai ales pentru copii cu dizabilităţi cu
înclinaţii muzicale. S-a propus ore de muzică populară.
„Dacă ar fi cineva care să se ocupe de copil în domeniul muzicii populare. Că am
observat că are ureche muzicală”. (F.F.E., aparţinător, băiat cu tetrapareză spasco-
plastică, hidrocefalie secundară, 11 ani).

VI. Soluţii – cursuri

1. Cursuri pentru asistenţi personali

Soluţia unor cursuri de instruire pentru asistenţii personali a fost de asemenea recomandată de
către părinţi.
„Cursuri de instruire pentru asistenţi personali ? M-ar ajuta, dar nu odată pe an, ca să
poţi merge, că daca nu o omiţi, o pierzi.” (C.C.M. aparţinător, băiat cu autism infantil,
11 ani).

2. Cursuri pentru învăţarea limbajului mimico-gestual

S-a propus cursuri de învăţare a limbajului mimico-gestual, pentru părinţi şi persoane care
lucrează cu copiii cu deficienţă auditivă, necesar pentru comunicarea cu aceştia.

39
 “Să se facă un curs de învăţare a limbajului mimico-gestual pentru aparţinătorii celor cu
deficienţă de auz. Eu nu ştiu semnele şi e greu să comunic cu copilul. Cei de la asociaţie
care vor să faă cursuri de predare a limbajului semnelor, să vină la şcoală unde sunt
copii cu deficienţe de auz, şi să anunţe părinţii acestora prin diriginţi.” (L.M.,
aparţinător, fetiţă cu hipoacuzie profundă laterală, de 11 ani).

VII. Soluţie – schimbarea politicilor

Prelungirea termenului de încadrare în gradul de handicap

Propunerea încadrării în gradul de handicap pentru un timp mai îndelungat a reprezentat o soluţie
care ţine de schimbarea politicilor sociale. S-a făcut referire la expertiza anuală care trebuie
făcută în acest sens. S-a propus ca încadrarea în gradul de handicap să se facă o singură dată
pentru copii de până la 7 ani.
„Ar trebui măcar să se dea încadrarea în grad de handicap, cel puţin până la 7 ani, ca
să nu mai trebuiască să mergi acolo în fiecare an”. (B. R., aparţinător, fetiţă cu
encefalopatie infantilă sechelară, retard psihomotor, parapareză spastică dreapta,
epilepsie, 4 ani).

40
Anexa. Participanţi la întâlnirile de grup
Lista participanţilor la focus grup cu specialiştii
(28 martie 2007)

1. Afrodita Târnoveanu – consilier ASCO

2. Dr. Simona Cheregi – doctor DGASPC
3. Daniela Borlea – şef Serviciu Evaluare Complexă DGASPC
4. Doina Gyori – inspector şef învăţământul special Inspectoratul Şcolar Judeţean
Bihor,
5. Moldovan Mihaela – profesor psihopedagog Centrul Şcolar pentru Educaţia
Incluzivă Senzorială, Grădiniţa de Ambliopi Oradea,
6. Laura Baciu - profesor psihopedagog Centrul Şcolar pentru Educaţia Incluzivă,
nr. 3 Oradea,
7. Ioana Drugaş – învăţător educator Centrul Şcolar pentru Educaţia Incluzivă, nr.
3 Oradea,
8. Mariana Bealcovsche – administrator - asistent social, Centrul Şcolar pentru
Educaţia Incluzivă, nr. 3 Oradea,
9. Mioara Salboum – profesor metodist Casa Corpului Didactic
10. Angela Coneac – educatoare, Centrul Şcolar pentru Educaţia Incluzivă
Senzorială, Grădiniţa de Ambliopi Oradea, secţia surzi
11. Casandra Abrudan – lector univesitar D.P.P.P.D., Universitatea Oradea,
12. Moş Violeta – asistent social, Centrul Şcolar pentru Educaţia Incluzivă nr. 1
Oradea,
13. Vasilica Vidican – profesor educator, Centrul Şcolar pentru Educaţia Incluzivă,
nr. 2 Oradea,
14. Daniela Panainte – asistent social, Centrul Şcolar pentru Educaţia Incluzivă, nr.
1 Oradea,
15. Crina Pârcălab – psihopedagog, Centrul Şcolar pentru Educaţia Incluzivă, nr.
1, Oradea,
16. Molnar Ildiko – asistent social voluntar, Caritas, Biroul de Ssistare şi Consiliere
pentru Persoanele cu handicap, Oradea,
17. Pavel Oarcea – director Centrul de Recuperare pentru Copiii cu Dizabilităţi,
18. Daniel Bara – asistent social, Grădiniţa specială pentru copii cu dizabilităţi „Casa
Minunată”, Oradea,
19. Mariana Mierluţ – asistent social Hospice Emanuel Oradea, copii bolnavi
terminali,
20. Lucia Cioban – preşedinte Asociaţia Down ADOR Oradea,

41
 Lista participanţilor la focus grup cu părinţii

1. Letai Ana Maria – părinte-asistent personal, fetiţă cu tetrapareză spastică „Boala

little”, retard mintal nu 100%, în cărucior, handicap grav, Centru de zi People to
People
2. Sav - părinte asistent personal băieţel, imobilizat
3. Neli Lazăr Cormoş – deficienţă de vedere, cecitate corticală, nu vede din cauza
unui accident vascular cerebral la 4 luni, Grădiniţa de Ambliopi,
4. Tirtea Daniela – părinte asistent personal copil nevăzător Grădiniţa de Ambliopi
5. Caba Cornelia - părinte asistent personal copil autism Casa Minunată
6. Ţirtea Maria - părinte asistent personal copil autism Casa Minunată
7. Lechiuţeanu Mirela – părinte copil surd, Ajutătoare nr. 3
8. Mihala Eugenia – părinte copil hipoacuzic 7 ani

42