Soluţionarea diferendelor internaţionale

Ce este diferendul internaţional ?

Relaţiile internaţionale contemporane sunt dominate de mari probleme (unele mai

vechi), fără a exista încă, paradoxal, soluţii alternative. Cea mai gravă dintre ele, violenţa,
deşi a fost limitată şi reglementată după cel de-al doilea război mondial, nu a dispărut, ci a
căpătat noi forme de manifestare, unele foarte grave, precum conflictele interne
destructurante sau terorismul internaţional.
Pacea şi războiul rămân şi astăzi probleme esenţiale ale societăţii internaţionale şi
reglementarea juridică nu este suficientă pentru a consacra realmente pacea ca unică stare de
normalitate, pentru că relaţiile internaţionale pot fi încă reglementate şi prin putere.
Competiţia pentru putere, înţeleasă ca o competiţie de interese ale partenerilor la viaţa
internaţională, mai ales ale statelor, duce inevitabil la stări contradictorii, la dezacorduri între
aceştia.
Denumite generic diferende internaţionale, aceste contradicţii de interese, unele
fundamentate pe drept, altele, denumite elegant politice, fundamentate pe arii pretenţii fără
contestaţie de drept, au dus deseori la conflicte violente, cu urmări dintre cele mai grave
asupra echilibrului internaţional şi aşa destul de agil.
Este motivul pentru care, încă din antichitate, statele au fost interesate să rezolve aceste
contradicţii prin instrumente paşnice, adică prin mijloace şi metode care să nu angajeze forţa,
mai ales forţa armată.
Opoziţiile de interese dintre diferitele subiecte ale dreptului internaţional, ai ales dintre
state, sunt foarte variate, în funcţie de obiectul lor (politice, economice, militare, culturale,
etnice, religioase, teritoriale etc.) şi sunt identificate prin situații diverse - diferende
internaţionale, situaţii internaţionale, situaţii de criză, litigii, conflicte etc. - care
particularizează un aspect sau altul.
Într-un sens foarte larg, expresia diferend internaţional poate acoperi care din aceste
situaţii şi poate fi definit ca o neînţelegere, o opoziţie intre unul sau mai multe state care au
atins stadiul în care părţile şi-au format pretenţii sau contrapretenţii şi care constituie un
element de tulburare a relațiilor dintre ele.
Intr-o altă accepţiune, diferendul desemnează o neînţelegere, un dezacord sau litigiu
intre două sau mai multe state cu privire la un drept, pretenţie ori interes.
Diferendele internaţionale se pot naşte nu numai între state ci şi între acestea şi
organizaţii internaţionale sau numai intre organizaţii internaţionale.
Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională a definit diferendul internaţional „ca un
dezacord asupra unei chestiuni de drept sau de fapt, o contradicţie, o opoziţie de teze
juridice sau de interes”.
În concluzie, diferendul internaţional reprezintă o contradicţie de interese între două
sau mai multe subiecte de drept internaţional, mai ales state, cu sau fără contestaţie de
drept.
Rezultă că diferendele internaţionale, după cum au sau nu temei de drept, pot fi:
- diferende juridice - atunci când contradicţia este urmare a neînţelegerilor cu privire la
interpretarea şi aplicarea dreptului pozitiv, precum interpretarea unui tratat, probleme
de drept internaţional, fapte de încălcare a obligaţiilor internaţionale, reparaţia
datorată pentru încălcarea unei obligaţii internaţionale.
- diferende politice - când contradicţia nu are temei juridic, reprezentând doar pretenţii
care nu au corespondent în dreptul pozitiv.
În practică, distincţia este greu de făcut.

1
 Deşi Carta ONU stabileşte că „în regulă generală, diferendele de ordin juridic trebuie
să fie supuse de părţi Curţii Internaţionale de Justiţie, in conformitate cu dispoziţiile
Statutului Curţii”, jurisdicţia internaţională consideră că toate diferendele sunt juridice până
la proba contrarie, adică până când se constată dacă cererea reclamantului arc sau nu temei de
drept.
Între posibilele diferende internaţionale, o importanţă deosebită o reprezintă situaţiile
internaţionale care ar putea duce la încălcarea păcii.

De aceea. Carta ONU stabileşte dreptul Consiliului de Securitate de a „ancheta orice

diferend sau orice situaţie care ar putea duce la fricţiuni internaţionale sau ar putea da
naştere unui diferend”.

Mijloace de soluţionare a diferendelor internaţionale

Spiritul competitiv a dominat relaţiile interstatale in permanenţă şi a dus la apariţia
diferendelor în forme şi grade diferite. Nu înseamnă că starea de competiţie în care se află
societatea internaţională ar avea doar efecte negative, dimpotrivă. Important este felul în care
se sting aceste diferende, instrumentele, metodele şi mijloacele utilizate pentru rezolvarea lor.
Istoria relaţiilor interetatice a consemnat o marc varietate a acestora, de la tratativele
directe între părţile la diferend şi până Ia confruntări de o violenţă extremă, chiar dacă acestea
din urmă nu au dus niciodată la soluţii profitabile. Folosirea războiului ca instrument al
politicii statelor pentru rezolvarea diferendelor a fost multă vreme legală.
Primele încercări de ilegalizare s-au manifestat abia în perioada interbelică, atunci când
au apărut, într-o formă incipientă, principiul neagresiunii şi principiul rezolvării prin mijloace
paşnice a diferendelor dintre state.
Carta ONU consacră aceste principii ca fiind fundamentale pentru dreptul
internaţional. De aici înainte, starea de normalitate este rezolvarea pe cale paşnică a
diferendelor, fiind si singura admisă de dreptul internaţional public.
Totuşi, ideea de soluţionare a diferendelor prin mijloace paşnice nu este nouă.
Încă din antichitate întâlnim practici ale statelor, unele valabile şi astăzi, in care încercau
să-şi rezolve problemele fără folosirea forţei.
Reguli de drept internaţional stabilite prin tratate multilaterale, pentru soluționarea prin
mijloace paşnice a diferendelor internaţionale, apar abia la sfârşitul secolului al XlX-lea şi
începutul secolului al XX-Iea, cu prilejul Conferinţelor de pace de la Haga din anii 1899 şi
1907. Era momentul în care războiul se afla încă în legalitate, dar este meritorie adoptarea a
două convenţii (din cele 13) la Conferinţa din 1907, prin care se stabileau mijloace paşnice de
soluţionare a conflictelor. Astfel, prima convenţie adoptată la această conferinţă -Convenţia
pentru reglementarea paşnică a conflictelor internaţionale - este primul tratat internaţional
multilateral prin care se codifică parţial mijloacele paşnice de rezolvare a diferendelor
internaţionale, respectiv bunele oficii, mediaţiunea, ancheta internaţională şi arbitrajul
internaţional.
După primul război mondial, Pactul Societăţii Naţiunilor obliga statele membre să
soluţioneze diferendele dintre ele pe cale paşnică, dar, ca una din marile sale imperfecţiuni,
nu excludea recurgerea la război. Acum apare, ca mijloc paşnic ce va avea ulterior o
semnificaţie deosebită, justiţia internaţională permanentă, concretizată în Curtea
Permanentă de Justiţie Internaţională, ca organ jurisdicţional al Societăţii Naţiunilor.
Perioada interbelică va consemna mai multe încercări de adoptare a unor tratate
internaţionale care să reglementeze rezolvarea paşnică a diferendelor internaţionale, precum
Actul general pentru reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale, adoptat de
Adunarea Societăţii Naţiunilor în anul 1928, sau Pactul de neagresiune şi conciliere, adoptat
la Rio de Janeiro în anul 1933, dar şi Pactul Briand-Kellogg, primul tratat care consacră
principiul rezolvării prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale.

2
 După 1945, Carta ONU, ilegalizând războiul de agresiune, consacră rezolvarea paşnică
a diferendelor internaţionale ca principiu fundamental al dreptului internaţional public,
principiu care va fi reafirmat şi dezvoltat prin multe alte documente internaţionale universale
sau regionale.
În plan regional, de exemplu, este semnificativă Convenţia europeană pentru
rezolvarea paşnică a diferendelor, adoptată la 29 aprilie 1957.

Analizând evoluţia şi starea actuală a mijloacelor de rezolvare a diferendelor şi

situaţiilor internaţionale, le putem clasifica în două mari grupe: mijloace paşnice şi mijloace
bazate pe constrângere.

După tipul mijlocului şi modalitatea de utilizare, mijloacele pașnice pot fi grupate în:

a) mijloace diplomatice, care includ negocierea, bunele oficii, medierea, ancheta

internaţională şi concilierea internaţională;
b) mijloace jurisdicţionale, care includ arbitrajul internaţional şi justiţia internaţională.

Mijloacele bazate pe constrângere sunt acelea care numai limitativ sunt acceptate de
dreptul internaţional, respectiv:
a) mijloace bazate pe constrângere fără folosirea forţei armate, precum
retorsiunea, represaliile sau ruperea relaţiilor diplomatice:
b) mijloace bazate pe constrângere cu folosirea forţei armate, în virtutea
dreptului la apărare individuală sau colectivă, ca drept legitim consacrat de Carta
ONU (art. 51), dar şi măsurile de constrângere in baza Cariei ONU, cap. VII, care
implică folosirea forţei armate, pe care Ic poate aplica exclusiv Consiliul dc Securitate
împotriva agresorilor sau pentru aplanarea altor situaţii care pun în pericol pacea şi
securitatea internaţională.
In concluzie, dreptul internaţional actual nu permite, cu excepţiile arătate sus, folosirea
forţei armate de către state ca instrument al politicii lor statale, în scopul rezolvării
diferendelor la care sunt parte
Mijloace paşnice de soluţionare a diferendelor internaţionale

Mijloacele diplomatice
Diplomaţia, ca activitate de realizare a politicii externe a statelor, a fost conceputa
întotdeauna ca o modalitate suplă şi eficientă in rezolvarea multelor ori gravelor probleme
ivite între state.
Mijloacele politico-diplomatice din activitatea diplomatică specifică situaţiei de
normalitate a relaţiilor internaționale . Evoluţia acestora de la mijloace simple, precum
tratativele, la mijloace mai complexe, precum justiţia internaţională, s-a suprapus
permanent interesului statelor de a găsi modalităţi cât mai profitabile şi mai sigure in
realizarea relaţiilor lor reciproce.
Dacă iniţial s-a încercat rezolvarea diferendelor prin metode care implicau doar
participarea părţilor la acestea (tratativele sau negocierea), ulterior s-au utilizat şi metode prin
participarea unui terţ, fie ca simplu mediator, fie ca parte conciliantă, fie ca instanţă de
arbitraj sau de judecată.

A) Negocierea
Este cel mai vechi, mai simplu şi mai des utilizat mijloc diplomatic de soluţionare a
diferendelor internaţionale. Este şi singurul mijloc care nu presupune intervenţia unui terţ.
3
Practic, este vorba despre tratative care se desfăşoară intre părţile la diferend, prin care se
încearcă ajungerea la o înţelegere pentru stingerea diferendului.
Tratativele sunt duse de reprezentanţi ai părţilor, fie organe externe, precum misiunile
diplomatice permanente sau ad-hoc, fie organe interne cu atribuţii în realizarea relaţiilor
externe, precum şeful statului, şeful guvernului, ministrul afacerilor externe, alte organe de
stat cu asemenea atribuţii.
Pentru ca negocierea să fie posibilă, este necesară o bună comunicare între părţi, în
sensul acceptării libere a tratativelor, pe baza principiilor fundamentale ale dreptului
internaţional public, mai ales a principiului egalităţii suverane a statelor. Acceptarea şi
folosirea acestui mijloc nu presupun automat rezolvarea diferendului. Soluţiile pot fi diverse,
precum renunţarea la pretenţii, acceptarea lor, ajungerea Ia un compromis, esenţială fiind
respectarea angajamentelor asumate dc părţi la sfârşitul negocierilor. Dacă nu se ajunge la
stingerea diferendului, părţile au obligaţia să recurgă la alte mijloace dc soluţionare, dar
numai pe calc paşnică.
B)Bunele oficii
Se deosebesc de negociere prin faptul că presupun participarea unui terţ, dar numai in
scopul apropierii părţilor la diferend, pentru derularea negocierilor directe dintre acestea. Prin
urmare, terţul care-şi oferă bunele oficii nu are decât un rol premergător soluţionăm
diferendului, el neavând dreptul să participe la tratative.
Bunele oficii reprezintă astfel demersul întreprins pe lângă statele părţi la un litigiu de
către un terţ - stat sau organizaţie internaţională - din proprie iniţiativă sau la cererea părţilor,
cu scopul de a convinge statele litigante să îl rezolve pe calea negocierilor diplomatice .
Rezultă că rolul terţului încetează imediat ce încep negocierile directe.
Deşi au un caracter facultativ, bunele oficii pot fi folosite cu succes în rezolvarea unor
situaţii posibil conflictuale.
După cel de-al doilea război mondial, practica tot mai răspândită a fost aceea ca bunele
oficii să fie oferite de organizaţii internaţionale universale sau regionale, prin organele
acestora, cum ar fi, de exemplu, Adunarea Generală sau Secretarul General al ONU.

C) Mediaţiunea (medierea)
A fost consacrată împreună cu bunele oficii ca mijloc paşnic de soluţionare diferendelor
internaţionale, prin Convenţia adoptată la Conferinţa de la Haga in anul 1907, ca un drept al
puterilor străine conflictului de a oferi bunele lor oficii sau mediaţiunea lor.
Mediaţiunea reprezintă acţiunea unui terţ, stat, organizaţie internaţională cu personalitate
recunoscută, prin care se urmăreşte crearea atmosferei necesare desfăşurării negocierilor între
părţile la diferend şi oferirea directă a serviciilor terţului pentru găsirea soluţiilor favorabile
părţilor.
Prin urmare, spre deosebire de terţul care în cadrul bunelor oficii îşi încetează rolul la
începerea negocierilor, mediatorul participă direct la negocieri de regulă, le conduce.
Împreună cu părţile, mediatorul examinează fondul diferendului şi caută soluţiile de rezolvare
a acestuia, putând face propuneri în acest sens. Totuşi, părţile la diferend nu sunt obligate nici
să accepte medierea, cand ea este oferită, şi nici să accepte propunerile mediatorului. Cu alte
cuvinte,mediaţiunea este un mijloc facultativ, atât sub aspectul iniţierii cât şi sub aspectul
respectării soluţiilor propuse de mediator.
Procedura desfăşurării mediaţiunii nu este reglementată de dreptul International , ea fiind
stabilită de părţi împreună cu mediatorul în ceea ce priveşte locul, desfăşurarea şedinţelor,
caracterul oral sau scris al dezbaterilor, tipul întâlnirilor (comune sau separate) etc.
D) Ancheta internaţională
Este mijlocul diplomatic de rezolvare paşnică a diferendelor internaţionale , prin care
un organ comun sau o persoană desemnată de părţile la un diferend cercetează starea de fapt,
4
uneori şi de drept, precum şi pretenţiile lor la diferend în scopul stabilirii împrejurărilor în
care a apărut, dar fără caracter obligatoriu pentru părţi.
Primele codificări ale anchetei internaţionale s-au realizat la Haga, la conferinţele din
1899 şi 1907. Convenţia adoptată la cea de-a doua conferinţă preciza că în diferendele
internaţionale „care nu angajează nici onoarea, nici interese esenţiale şi care provin din
aprecieri divergente cu privire asupra unor împrejurări de fapt, Puterile Contractante
recunosc util şi de dorit ca părţile care nu se pun de acord pe cale diplomatică să înfiinţeze,
în măsura în care împrejurările permit, o comisie internaţională de anchetă cu obligaţia de a
înlesni rezolvarea acestor diferende prin clarificarea problemelor de fapt, cu ajutorul
cercetărilor imparţiale şi de bună-credinţă”.

Comisia internaţională de anchetă se poate constitui de părţile în diferend prin acord

expres pentru anchetarea unei situaţii determinate sau printr-un tratat anterior, situaţie în care
comisia va avea un caracter permanent.
Prin aceste acorduri, părţile vor stabili componenţa comisiei, procedurile de lucru,
facilităţile acordate comisiei şi membrilor acesteia, faptele care urmează a fi cercetate cu
imparţialitate etc.
Părţile la diferend sunt obligate să furnizeze orice informaţii necesare activităţii
comisiei de anchetă. Comisia lucrează în prezenţa reprezentanţilor părţilor şi poate să
desfăşoare cercetări la faţa locului, să audieze martori şi, în general, să ancheteze orice aspect
care poate duce la clarificarea faptelor legate de diferend.
Comisia internaţională de anchetă finalizează acţiunea printr-un raport-concluzie
adoptat cu majoritatea voturilor membrilor, raport pe care îl prezintă părţilor la diferend,
acestea putând să ţină sau nu seama de concluziile comisiei.
Prin urmare, raportul, care trebuie să concluzioneze exclusiv asupra stării de fapt, nu
asupra răspunderii părţilor, are un caracter facultativ.
Ancheta internaţională, ca mijloc paşnic de soluţionare a diferendelor internaţionale, a
fost folosită cu eficienţă în multe situaţii şi a devenit chiar o practică a organizaţiilor
internaţionale, începând cu Societatea Naţiunilor. Astăzi, este tot mai des utilizată de ONU,
dar numai ca un mijloc premergător al utilizării altor mijloace paşnice de soluţionare a
diferendelor. De asemenea, multe organizaţii specializate ale Naţiunilor Unite, dar şi
organizaţii regionale, au prevăzut ancheta în actele lor constitutive, ca mijloc paşnic de
soluţionare a diferendelor internaţionale.

E) Concilierea internaționala reprezintă un mijloc de soluţionare a diferendelor

internaţionale, care este materializat in activitatea unei comisii internaționale de conciliere
permanente sau ad-hoc, compusă din persoane particulare acceptate de părţile in litigiu, care
are ca scop formularea soluţiilor rezolvare a diferendului şi împăcarea pârtilor.

Părţile la diferend sunt libere să accepte sau nu concilierea internaţională, şi soluţiile pe

care le oferă comisia de conciliere.
Comisia internaţională de conciliere poate fi prestabilită printr-un tratat multilateral,
sau se poate constitui ad-hoc, după apariţia diferendului. Ea este alcătuită dintr-un număr
impar de membri şi se constituie ca un organ independent şi parţial.
Procedurile comisiei internaţionale de conciliere sunt desfăşurate în două etape
distincte. Prima constă, ca şi în cazul comisiei de anchetă, în analiza faptelor pentru lămurirea
situaţiei de fapt a diferendului. Cea de-a doua etapă constă formularea soluţiilor de rezolvare
a diferendului şi de împăcare a părţilor, dar acestea au numai un caracter de recomandare,
părţile putând să le accepte sau nu.

5
 Ca mijloc şi metodă de soluţionare a diferendelor internaţionale, concilierea
internaţională a apărut în primii ani ai secolului al XX-Iea. Ulterior, au fost adoptate mai
multe documente internaţionale care au făcut concilierea internaţională un mijloc important al
practicii statelor şi organizațiilor internaţionale în soluţionarea diferendelor internaţionale.
Printre aceste documente e menţionăm Rezoluția Adunării Societăţii Naţiunilor privind
procedura concilierii (1922), Actul general de conciliere, arbitraj şi reglementare , adoptat
de Mica înţelegere (1929), Actul general privind reglementarea paşnică a diferendelor
internaţionale (1938), Pactul internaţional privind procedurile civile şi politice, art. 42
(1966), Convenţia asupra dreptului tratatelor, anexa (1969). Convenţia europeană pentru
reglementarea paşnică a diferendelor, cap. II (1957) etc.

Mijloacele jurisdicţionale

A) Arbitrajul internaţional
Soluţionarea diferendelor internaţionale se poate realiza şi prin intermediul unor
instanţe de judecată internaţionale, unele ad-hoc, precum tribunalele arbitrale, altele
permanente, precum Curtea Internaţională de Justiţie.
Arbitrajul internaţional este judecata realizată de o instanță de judecată constituită
de părţile la un diferend determinat pentru soluţionarea acestuia.
Practic, arbitrajul internaţional, ca metodă de rezolvare pe cale paşnică a diferendelor,
face trecerea de la concilierea internaţională la instanţele de judecată internaţionale
permanente. Astfel, dacă o comisie internaţională de conciliere nu poate lua decizii obligatorii
pentru statele părţi la diferend, hotărârile instanţei de arbitraj sunt obligatorii pentru statele
care au supus judecăţii ei un diferend dar numai pentru acel diferend, in acelaşi timp, instanţa
de arbitraj internaţional se deosebeşte de instanţa de judecată internaţională prin caracterul
său ad-hoc şi prin faptul că judecătorii sunt aleşi de părţile la diferend.
Arbitrajul internaţional a fost reglementat pentru prima dată prin Convenţia I de la
Haga, din anul 1907, care preciza că „arbitrajul internaţional are ca obiect rezolvarea
diferendelor dintre state prin judecători aleşi de ele şi pe baza respectării dreptului.
Recurgerea la arbitrajul internaţional implică obligaţia de a se supune hotărârii arbitrale
cu bună-credință” şi ca părţile sarecurgă la nevoie la arbitraj, in măsura in care
împrejurările permit.
Rezultă că arbitrajul internaţional are un caracter facultativ, statele putând să recurgă
sau nu la acest mijloc de soluţionare a diferendelor.
Totuşi, statele pot încheia tratate internaţionale prin care să stabilească de comun acord
că eventualele diferende dintre ele, în domenii determinate, vor fi soluţionate prin intermediul
arbitrajului.
B) Justiţia internaţională
Instanţele de judecată internaţionale permanente au apărut ca instrumente de soluţionare
paşnică a diferendelor internaţionale după primul război mondial.
Ceea ce le deosebeşte de instanţele de arbitraj este tocmai caracterul lor permanent şi
acesta reprezintă un pas important în instituţionalizarea relaţiilor dintre state în domeniul
reglementării diferendelor pe cale paşnică.
Prima instanţă de judecată internaţională cu caracter permanent a fost Curtea
Permanentă de Justiţie Internaţională, care a funcţionat în baza Pactului Societăţii
Naţiunilor, dar independent de aceasta, luând peste 85 de decizii în cauzele judecate. Ea a
funcţionat în perioada 15 februarie1922 - 4 aprilie 1939, formal fiind dizolvată in aprilie
1946, după ce judecătorii Curţii şi-au dat demisia (ianuarie 1946).
După cel de-al doilea război mondial, ca succesoare a Curţii Permanente de Justiţie
Internaţională, s-a înfiinţat Curtea Internaţională de Justiţie, în baza Cartei ONU, ca organ
principal jurisdicţional al ONU, dar independent de aceasta. Eficienţa acestui mijloc de
soluţionare a diferendelor internaţionale a făcut ca ulterior să fie create şi alte instanţe de
6
judecată internaţionale permanente, atât la nivel universal, cât şi în plan regional. Astfel, au
fost create instanţe precum Tribunalul administrativ al ONU.

Curtea Internaţională de Justiţie

Potrivit Cartei ONU, art. 92, Curtea Internaţională de Justiţie este organul judiciar
principal al ONU, cu caracter permanent, deschisă tuturor statelor şi funcţionează in baza
Statutului ei, care este parte integrantă a Cartei ONU.
Rolul Curţii Internaţionale de Justiţie este de a soluţiona diferendele dintre te şi de a
acorda avize consultative calificate în orice problemă juridică la crea Adunării Generale şi a
Consiliului de Securitate ori a altor organe şi instituţii specializate ale ONU. Aceasta
înseamnă că statele nu pot cere avize consultative.
Părţi la Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie sunt ipso facto toţi membrii ONU.
Statele părţi la statutul Curţii Internaţionale de Justiţie sunt obligate să respecte regulile
acesteia atunci când supun soluţionării acesteia diferendele lor.
Constituirea şi statutul judecătorilor Curţii Internaţionale de Justiţie.
Este formată din 15 membrii, judecători aleşi, indiferent de cetăţenia lor, trebuie să fie
persoane cu înalte calităţi morale şi să ocupe in tara lor cele mai înalte funcţii judiciare sau sa
fie jurişti cu o competenta recunoscută în dreptul internaţional public.
Judecătorii sunt aleşi de Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate , de pe lista de
candidaţi propusă de state.
Membrii Curţii Internaţionale de Justiţie sunt aleşi pentru un mandat de 9 ani, cu
posibilitatea de a fi realeşi, Curtea reinnoindu-se cu o treime la fiecare 3 ani.
Curtea astfel constituită alege preşedintele şi vicepreşedintele, fiecare cu un mandat de 3
ani, numeşte grefierul şi alţi funcţionari ai săi.
Sediul Curţii Internaţionale de Justiţie este la Haga.
Statutul judecătorilor Curţii Internaţionale de Justiţie
Judecătorii Curţii nu pot exercita funcţii politice, administrative sau alte ocupaţii
profesionale, nu pol fi reprezentanţi, consilieri sau avocaţi în nicio cauză şi nu pot participa la
soluţionarea cauzelor la care au luat parte anterior ca reprezentanţi, consilieri sau avocaţi, sau
ca membri ai unui tribunal naţional sau internaţional, comisie de anchetă sau orice altă
calitate. Ei se bucură de stabilitate, de privilegii şi imunităţi diplomatice în exercitarea
funcţiilor. La intrarea în funcţie, în şedinţă publică, vor face o declaraţie solemnă că vor
exercita atribuţiile imparţial şi conştiincios.
Competenţa Curţii Internaţionale de Justiţie
Curtea are o competenţă contencioasă pentru soluţionarea diferendelor dintre state şi o
competenţă consultativă pentru acordarea de avize consultative.
Competenţa contencioasă
Competenţa Curţii în soluţionarea diferendelor internaţionale are caracter facultativ,
adică ea poate judeca numai dacă statele îi supun spre soluţionare diferendele. Din momentul
în care acordul părţilor a fost exprimat expres pentru soluţionarea unui litigiu, competenţa
Curţii devine obligatorie. Numai statele pot fi părţi in cauzele supuse Curţii, competenţa
acesteia putând fi acceptată şi anterior printr-o declaraţie de acceptare, condiţională sau nu
de reciprocitatea altor state Obligativitatea competenţei contencioase a Curţii poate rezulta şi
din prevederile unor tratate, chiar bilaterale.
Curtea este competentă să judece toate cauzele pe care părţile i le supun, precum şi
toate chestiunile prevăzute special în Carta ONU sau in alte tratate.

7
 În soluţionarea diferendelor deduse judecăţii ei, Curtea va aplica convenţiile
internaţionale recunoscute de statele în litigiu, cutuma internaţională, principiile generale de
drept recunoscute de naţiunile civilizate, hotărârile judecătoreşti şi doctrina celor mai
calificaţi specialişti în drept public. De menţionat că litigiile pot fi soluţionate de Curte şi ex
aequo et bono, dacă părţile sunt de acord.

Competenta consultativă Este exercitată de Curte la cererea Adunării Generale şi a

Consiliului de Securitate ori a altor organe sau instituţii specializate ale ONU cu autorizaţia
lunarii Generale. Avizul consultativ reprezintă un răspuns calificat al Curţii asupra unei
chestiuni juridice aflate în dezbaterea organelor ONU sau a intituţiilor specializate ale
acesteia şi nu are caracter obligatoriu.

Atribuţiile Curţii sunt exercitate în şedinţe plenare, cu un cvorum de 9 judecători sau

prin formarea mai multor camere alcătuite din trei sau mai mulţi judecători, pentru
examinarea anumitor cauze, ori printr-o cameră formată din 5 judecători, la cererea părţilor,
pentru rezolvarea promptă a litigiului dedus judecăţii. Părţile la diferend au dreptul de a avea
în compunerea completului de judecată câte un judecător cetăţean al lor. Sesizarea Curtii de
către statele care doresc să-şi rezolve diferendul pe aceasta cale, se realizează prin adresarea
unei cereri care trebuie să cuprindă ca cerinte: obiectul diferendului, partea reclamantă şi
partea reclamată. Înainte de inceperea procesului, Curtea poate adopta prin ordonanţe măsuri
conservatorii iar părţile pot ridica excepţii referitoare la declaraţia de acceptare a
competenţei Curţii, lipsa unor proceduri prealabile şi altele.

Reprezentarea părţilor în faţa Curţii se realizează prin agenţi oficiali, precum si prin
consilieri şi avocaţi.
Procedura de judecată presupune parcurgerea a două faze:
- faza scrisă, în cadrul căreia se depun de către părţi memorii, contramemorii şi alte
documente referitoare la situaţia de fapt a diferendului;
- faza orală, în care sunt audiaţi martorii, experţii şi reprezentanţii statelor Ia
diferend.
Dezbaterile sunt publice şi conduse de preşedinte. La cererea părţilor, ele sunt şi cu
uşile închise. Dacă o parte nu se prezintă la şedinţa de dezbateri, cealaltă parte poate cere
Curţii să dea o soluţie în favoarea ei. Deliberarea Curţii după terminarea dezbaterilor se
face în secret, hotărârea luându-se pe baza majorităţii voturilor membrilor completului de
judecată. Curtea are dreptul sa interpreteze propriile hotărâri la cererea părţilor şi să le
revizuiască , daca este descoperit un fapt nou cu influenţă decisivă asupra soluţionării
cauzei,

Organizaţiile interguvernamentale ca mijloace de soluţionare paşnică a diferendelor

internaţionale
Pe lângă mijloacele diplomatice sau jurisdicţionale de rezolvare a diferendelor
internaţionale, statele sc pot folosi în acest scop şi de organizaţiile internaţionale
guvernamentale universale sau regionale. Procedurile specifice de soluţionare prin
intermediul acestora suni utilizate, de regulă, pentru diferendele internaţionale sau situaţiile
internaţionale care prezintă o anumită gravitate şi pun în pericol pacea şi securitatea
internaţională.
8
 În principiu, folosirea organizaţiilor internaţionale ca mijloc de rezolvare a diferendelor
internaţionale are un caracter subsidiar, în sensul că statele pot recurge la aceste proceduri
după ce au fost folosite alte mijloace paşnice.
Societatea Naţiunilor şi apoi ONU cu instituţiile sale specializate, ca organizaţii cu
vocaţie de universalitate, organizaţiile regionale, precum Consiliul Europei, Organizaţia
pentru Securitate şi Cooperare în Europa, Organizaţia Statelor Americane, Organizaţia
Unităţii Africane, au printre competenţele lor şi posibilitatea de a contribui direct la
soluţionarea diferendelor dintre statele membre. Astfel, Carta ONU precizează că statele
membre pot încheia acorduri sau constitui organisme regionale şi trebuie să „depună toate
eforturile pentru rezolvarea paşnică a diferendelor locale prin intermediul unor astfel de
acorduri sau organisme regionale înainte de a le supune Consiliului de Securitate”. Mai
mult, „Consiliul de Securitate va încuraja dezvoltarea rezolvării paşnice a diferendelor locale
prin intermediul acestor acorduri sau organisme regionale, fie din iniţiativa statelor interesate,
fie din propria sa iniţiativă”.
ONU şi soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale
Un rol deosebit de important in soluţionarea diferendelor internaţionale şi a multor
situaţii internaţionale care au pus în pericol pacea şi securitatea internaţională l-a avut şi-l are
ONU, chiar dacă, în ultimii ani, se aud tot mai multe critici la adresa ei.
Pe lângă Curtea Internaţională de Justiţie, ca organ principal jurisdicţional al ONU, au
competenţe în soluţionarea diferendelor internaţionale şi Adunarea Generală şi Consiliul de
Securitate.
Deşi Carta ONU nu atribuie competenţe specifice Secretarului General care, potrivit
acesteia, poate doar să atragă atenţia Consiliului de Securitate asupra chestiunilor care pun
în pericol pacea şi securitatea internaţională şi să aducă la cunoştinţa Adunării Generale sau
a statelor membre toate problemele referitoare la menţinerea păcii şi securităţii de care se
ocupă Consiliul de Securitate, în ultimii ani se constată o implicare tot mai mare a acestuia în
acţiuni de mediere sau oferirea de bune oficii statelor aflate in diferend.
Adunarea Generală a ONU poate discuta orice chestiuni sau cauze care intră în cadrul
Cartei şi poate face recomandări membrilor sau Consiliului de Securitate. De asemenea, ea
poate atrage atenţia Consiliului de Securitate asupra situaţiilor care pun în primejdie pacea şi
securitatea internaţională. Totuşi, poziţia Adunării Generale este subsidiară Consiliului de
Securitate în asemenea probleme, pentru că ea nu poate să facă nici o recomandare cât timp
Consiliul de Securitate îşi exercită funcţiile cu privire la un diferend sau o situaţie
internaționala. Sub această rezervă, Adunarea Generală poate recomanda măsuri pentru
aplanarea paşnică a oricărei situaţii, indiferent de origine, pe care o consideră de natură a
dăuna relaţiilor dintre state.
Adunarea Generală are dreptul să fie informată de Secretarul General cu privire la
problemele referitoare la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
Însuşi Consiliul de Securitate este obligat să prezinte Adunării Generale rapoarte anuale
şi speciale cu privire la măsurile luate pentru menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale.
Statele membre ale Naţiunilor Unite pot atrage atenţia Adunării Generale asupra oricărui
diferend sau situaţii care poate da naştere unui diferend a cărui prelungire poate pune în
pericol pacea şi securitatea internaţională, cu posibilitatea acesteia de a face recomandările
corespunzătoare, sub rezerva art. 12.
Consiliul de Securitate, potrivit Cartei, poate ancheta orice diferend sau orice situaţie
care ar putea duce la fricţiuni internaţionale sau ar putea da naştere unui diferend, în scopul
de a stabili dacă prelungirea diferendului sau situaţiei ar ne în primejdie menţinerea păcii şi a
securităţii internaționale. De asemenea, Consiliul de Securitate poate, în orice stadiu al unui
diferend a cărui prelungire ar pune în pericol pacea şi securitatea internaţională, să

9
recomande procedurile de rezolvare a diferendului. El va ţine seama ca, de regulă,
diferendele de ordin juridic să fie supuse de părţi Curţii Internaţionale de Justiţie.
În situaţia în care părţile la un diferend nu-1 pot soluţiona prin mijloacele indicate de
Cartă - tratativele, ancheta, medierea, concilierea, arbitrajul, calea judiciară - ele sunt obligate
să-1 supună Consiliului de Securitate. Dacă toate părţile la diferend cer, Consiliul de
Securitate poate să facă recomandări în scopul soluţionării paşnice a diferendului.

Mijloace bazate pe constrângere pentru soluţionarea

diferendelor internaţionale

A) Mijloace bazate pe constrângere fără folosirea forţei armate

Din păcate, sunt dese situaţiile când diferendele internaţionale nu se pot soluţiona prin
mijloace paşnice.
În aceste împrejurări, există posibilitatea ca statele şi organizaţiile internaţionale să
utilizeze anumite mijloace care sunt fundamentate pe constrângere, dar fără folosirea forţei
armate. Dreptul internaţional actual nu codifică aceste mijloace, ele fiind consacrate doar pe
cale cutumiară.
Unele dintre ele sunt menţionate doar enuntiativ de Carta ONU. Astfel, Consiliul de
Securitate poate hotărî ce măsuri care nu implică folosirea forţei armate trebuie luate spre
a da urmare hotărârilor sale (...). Ele pot să cuprindă întreruperea totală sau parţială a
relaţiilor economice şi a comunicaţiilor feroviare, maritime, aeriene, poştale, telegrafice,
prin radio şi a altor mijloace de comunicaţie, precum şi ruperea relaţiilor diplomatice .
În mod normal, mijloacele bazate pe constrângere fără folosirea forţei armate trebuie să
fie utilizate în mod excepţional şi numai după epuizarea căilor paşnice de soluţionare a
diferendelor.
Aceste mijloace sunt: retorsiunea, represaliile, embargoul, boicotul, ruperea relaţiilor
diplomatice.

Retorsiunea
Este acţiunea prin care un stat ia măsuri împotriva actelor inamicale ale altui stat care
sunt contrare uzanţelor internaţionale. Prin urmare, actele inamicale la care se răspunde nu
sunt încălcări ale dreptului internaţional public.

Represaliile
Sunt acţiuni de răspuns ale unui stal la actele altui stat, ilegale din punct de vedere al
dreptului internaţional, în scopul determinării acestuia din urmă să renunţe la actele sale şi să
repare prejudiciile produse. Represaliile constituie un mijloc licit numai dacă sunt utilizate
fără folosirea forţei armate sau a ameninţării cu forţa şi dacă s-a cerut anterior repararea
daunei, dar fără rezultate. Chiar şi în timp de război sunt interzise represaliile cu folosirea
forţei armate. întotdeauna, măsurile de răspuns care constituie conţinutul represaliilor trebuie
să fie proporţionale cu actele împotriva cărora sunt îndreptate. Sunt măsuri tipice de represalii
expulzarea cetăţenilor statului vinovat sau sechestrarea bunurilor acestora, suspendarea
tratatelor, întreruperea comunicaţiilor etc. O parte a acestor nasuri pot fi luate individual de
către state, dar şi în colectiv pe baza deciziilor Consiliului de Securitate.

Embargoul
Reprezintă o formă particulară a represaliilor şi constă în acţiunea cu caracter preventiv
prin care unui stat care încalcă grav dreptul internaţional i se interzic importurile şi
exporturile, intrarea sau ieşirea navelor comerciale din orturile, aeroporturile sau din marea sa
10
teritorială, ori chiar reţinerea bunurilor acestuia, până la încetarea acţiunilor ilegale şi
repararea prejudiciilor. Embargoul poate fi aplicat şi ca măsură colectivă, prin decizie a
Consiliului de Securitate, cum au fost, de exemplu, măsurile de acest tip luate împotriva
Irakului şi a Iugoslaviei ca urmare a conflictelor din anii '90.
În prezent, sunt mulate tot mai multe critici la adresa acestui mijloc de constrângere,
pentru că actele Iui sunt resimţite, mai ales, de populaţia civilă şi nu de cei vinovaţi de actele
ilegale din punct de vedere al dreptului internaţional. Este şi motivul pentru care nu sunt
supuse embargoului bunurile necesare supravieţuirii populaţiei, ajutoarele umanitare,
medicamentele etc.

Boicotul
Este tot o formă particulară a represaliilor şi constă in acţiuni de constrângere a unui stat
care încalcă grav dreptul internaţional, mai ales când pune în pericol pacea şi securitatea
internaţională. El este concretizat prin acte de întrerupere a relaţiilor comerciale, culturale,
ştiinţifice, a comunilor terestre, maritime sau aeriene, poştale, telegrafice sau radio. Şi această
masura poate fi luată individual sau colectiv de către state, ori prin decizie a Consiliului de
Securitate.

Ruperea relaţiilor diplomatice

Reprezintă un act unilateral al statului, prin care decide rechemarea misiunii sale
diplomatice şi cere celuilalt stat să-şi recheme misiunea sa diplomatică, reprezentarea
reciprocă a acestor state putând fi realizată in continuare prin intermediul unui terţ, stat sau
organizaţie internaţională. Ruperea relaţiilor diplomatice reprezintă un mijloc extrem, prin
care, practic, sc elimină unul dintre cele mai importante instrumente de realizare a politicii
externe a unui stat - misiunile diplomatice. Ruperea relaţiilor diplomatice nu reprezintă
realmente un mijloc de soluţionare a diferendelor internaţionale ci, mai degrabă, o pseudo
soluţionare, pentru că in lipsa relaţiilor diplomatice se rup punţile de legătură directă între
părţile la diferend. Ruperea relaţiilor diplomatice este prevăzută şi de Carta ONU, ca măsură
de constrângere împotriva unui stat care ameninţă sau încalcă pacea săvârşind un act de
agresiune.

B) Mijloace bazate pe constrângere cu folosirea forţei armate

Ilegalizarea forţei armate şi a ameninţării cu forţa în relaţiile dintre state - principiul
neagresiunii - permite totuşi recurgerea la forţă, în anumite împrejurări limitativ stabilite de
dreptul internaţional, respectiv:
- Exercitarea dreptului la legitimă apărare individuală sau colectivă;
- In cadrul acţiunilor întreprinse de Consiliul de Securitate, în baza Cartei ONU,
pentru menţinerea şi restabilirea păcii;
- Pentru lupta popoarelor şi naţiunilor de eliberare de sub dominaţie colonială,
ocupaţie străină sau împotriva regimurilor rasiste.

11