RĂZBOIUL DIN UCRĂINĂ-Consecințe

asupra securițații regionale-naționale

Acest conflict din Ucraina sau razboi civil, numiti-l cum vreti, a izbucnit
dupa ce puterea prorusa de la Kiev a fost inlaturata prin revolutie si a fost
instaurata o putere proocidentala. Dupa ce noul leadership proocidental a ajuns la
putere in Kiev, Ucraina si-a schimbat orientarea politica dinspre Est spre Vest,
dinspre valorile eurasiatice spre valorile euroatlantice.
Noile autoritati de la Kiev au declarat ca Ucraina trebuie sa intre in NATO si
Uniunea Europeana. Faptul ca Ucraina ar putea intra in NATO, a pus pe ganduri
leadership-ul imperialist de la Moscova.
Pentru arhitectura de securitate a Federatiei Ruse, Ucraina are un rol
deosebit de important. Doar ideea ca ar putea scapa de sub influenta sa, Ucraina a
provocat tensiuni la Kremlin. Spre sfarsitul anului 2014, la cererea presedintelui
Federatiei Ruse, Vladimir Putin, doctrina militara a Rusiei a fost actualizata,
NATO fiind trecut pe lista elementelor ce reprezinta o amenintare serioasa a adresa
securitatii nationale rusesti.
Asadar, plecand de la premisa ca Rusia vede NATO ca un actor agresiv la
adresa sa, a decis ca Ucraina nu trebuie lasata sa intre in NATO. Kremlinul este
constient de faptul ca daca Ucraina ar intra in NATO, alianta nord-atlantica s-ar
apropia si mai mult de Federatia Rusa.
Moscova stie ca un stat ca sa poata intra in NATO trebuie sa indeplineasca
niste cerinte, una dintre aceste cerinte fiind ca statul care vrea sa se alature aliantei,
sa nu fie implicat in conflicte sau sa nu aiba dispute teritoriale cu alte state.
Rusia, prin intermediul separatistilor din estul Ucrainei,
mentine Ucraina intr-o permanenta stare de conflict astfel incat aceasta sa nu se
poata alatura NATO. Efectele conflictului din estul Ucrainei sunt evidente: peste
6000 de morti, sute de mii au parasit tara iar milioane de oameni au fost nevoiti sa-
si paraseasca locuintele.
Pe plan economic, Ucraina sta cel putin la fel de rau ca si pe plan umanitar:
economia se afla intr-o recesiune accelerata, investitorii straini parasesc tara,
moneda nationala se depreciaza constant iar tara se indreapta cu pasi repezi spre
falimentul economic.
Când vine vorba de Ucraina, cu care România are o graniţă comună de 650
de kilometri, relaţiile sunt unele reci, în mod tradiţional. Acestea au fost
amplificate de o dispută teritorială în Marea Neagră pe marginea Insulei Şerpilor,
dar şi de lipsa unui consens în ceea ce priveşte utilizarea comercială a Deltei
Dunării, la care se adaugă şi o tensiune latentă referitoare la minoritatea vorbitoare

1
de limbă română din Ucraina. Oricum ar fi, relaţiile bilaterale au devenit ceva mai
constructive după Euromaidan. Anexarea Crimeei a fost momentul în care
România a resimţit nu doar o ameninţare directă la adresa securităţii sale, ci şi o
oportunitate de a se poziţiona drept un partener care poate să-şi exporte expertiza
în ceea ce priveşte construcţia democratică şi litera legii.
În orice caz, în spaţiul informaţional, Ucraina este un contraexemplu în
raport cu România. Aşa cum s-a întâmplat în ultimii ani, în timpul protestelor de
stradă din Republica Moldova, în timpul recentelor demonstraţii de stradă,
Euromaidanul a fost folosit într-o comparaţie negativă. Contextualizat drept o
ameninţare destabilizatoare, Euromaidanul şi evenimentele care i-au urmat ar fi
trebuit să inspire teamă moldovenilor şi românilor, iar în cele mai recente
demonstraţii de stradă Kremlinul a mers până într-acolo încât a făcut în mod oficial
apel la calm şi stabilitate în România. Aceste afirmaţii au întărit şi au readus în
atenţie mesajelor propagandei referitoare la riscurile unei revoluţii.
În vreme ce manipularea spaţiului informaţional poate face cooperarea cu
statele vecine mult mai sensibile, cel mai complicat aspect rămâne relaţia
României cu Moscova. Legăturile diplomatice au fost încordate şi neproductive
încă de la căderea comunismului şi s-au focalizat pe aspecte sensibile pentru
România, precum tezaurul depozitat în Rusia în timpul Primului Război Mondial,
care nu a fost niciodată înapoiat. Principalul obiectiv al Rusiei în România este nu
a fost, însă, influenţarea opiniei publice până într-atât încât să construiască o
atitudine pozitivă. Sentimentul anti-rusesc este puternic printre români, iar
încercarea de a determina o schimbare de viziune ar însemna o utilizare ineficientă
a resurselor. Cel mult, eforturile ar putea fi canalizate în direcţia prezentării
Moscovei drept o adevărată putere conservatoare şi apărătoare a tradiţiilor creştine.
Oricum ar fi, investiţiile în amplificarea sentimentelor împotriva Vestului şi a fricii
că adâncirea legăturilor cu NATO şi UE ar pune ţara într-o situaţie în care ar putea
fi periclitată din punctul de vedere al securităţii este un scop mult mai realist pentru
Rusia.
În fapt, recent, retorica Rusiei referitoare la scutul anti-rachetă de la
Deveselu (care a transformat România într-o ţintă), la prezenţa militară americană
întărită, precum şi la exerciţiile NATO pe uscat şi pe mare sunt exemplele perfecte
ale tacticilor folosite pentru a creea un mediu în care „înţelegătoarea" Rusie devine
o alegere politică plauzibilă pentru liderii români.
Principala întrebare atât pentru România, cât şi pentru statele membre
NATO şi cele învecinate se referă la modul în care ar putea fi obţinută o strategie
funcţională de securitate în Marea Neagră. Componenta militară este doar o parte a
răspunsului, însă. Măsura în care strategiile informaţionale pot slăbi solidaritatea
regională este greu de cuantificat, dar reprezintă o vulnerabilitate majoră.
Guvernele din zonă, mai ales cel român, trebuie să îmbine o strategie solidă de
2
apărare cu tacticile care vizează ciclul informaţional. Cu toate acestea, organizaţii
regionale au fost folosite de Rusia ca vehicule pentru a domina şi a diviza în alte
state cu ieşire la Marea Neagră. Cooperarea regională nu trebuie văzută ca un
înlocuitor pentru NATO şi UE, ci mai degrabă ca o formă de angajament şi
solidaritate care i-ar face pe actori mai puternici.
Necesară este o viziune comună în definirea provocărilor ridicate de
tehnicile de dezinformare. Şi mai greu, însă, apare adoptarea unor măsuri comune
ca replică la propaganda Rusiei, tehnici care să reafirme beneficiile NATO şi UE,
dar şi ale relaţiilor de bună vecinătate. Uniunea Europeană şi NATO pot pune
umărul la acest efort, dar soluţiile vor trebui găsite, până la urmă, la nivel regional
şi naţional.
După anexarea ilegală a Crimeei, Federaţia Rusă a devenit vecinul direct al
României, augmentând ameninţarea percepută de România la adresa securităţii
sale. România aspiră la ceva mai mult decât stabilitate şi predictibilitate pentru
frontierele sale, îşi doreşte, de asemenea, să devină un furnizor al acestor elemente
în regiune şi un model de dezvoltare democratică în sud-estul Europei. Guvernul
spune că urmăreşte „transformarea vecinătăţii într-o zonă de democraţie, siguranţă
şi prosperitate", cu toate că nu este deocamdată clar în ce măsură este România
capabilă să devină un actor regional la o asemenea scară.
În urmărirea acestui scop, România a militat întotdeauna pentru cooperare
regională în zona mai largă a Mării Negre. Dar diversele formate de negociere,
unele dintre inclusiv cu participarea Rusiei, precum Organizaţia de Cooperare
Economică la Marea Neagră, nu au dat naştere unor iniţiative concrete şi nu au
reuşit să aducă pe aceeaşi linie interesele statelor participante. Cel mai recent
exemplu este iniţiativa de a consolida o prezenţă navală comună în Marea Neagră
prin alăturarea flotelor Bulgariei şi Turciei, propunere care a întâmpinat obiecţii
dinspre Sofia. Astfel, nereuşita unei astfel de iniţiative dă seama de relaţiile
existente în teritoriu, creând astfel un mediu de neîncredere care face ţările cu
ieşire la Marea Neagră să fie mai nesigure.
Situaţia actuală din Marea Neagră este consecinţa strategiei abile a Rusiei
construită pe sistemul „dezbină şi cucereşte", care uzează de metode agresive şi de
putere pentru intimida statele care au ieşire la mare, astfel că operaţiunile lansate
de maşinăria rusească de propagandă amplifică insecuritatea. Scopul acestui
program este slăbirea consensului referitor la alianţa euro-atlantică, fundaţia
stabilităţii regionale, sporirea animozităţilor şi amplificarea breşelor între partenerii
regionali. Folosind tactici şi reţele informaţionale, Rusia s-a stabilit ca o putere
dornică să corupă, punând la îndoială puterea transformatoare a UE şi NATO,
organizaţiile care au stimulat în ultimii ani modernizarea şi progresul în regiune.
Din perspectivă românească, ameninţarea în zona informaţională s-a
accentuat de la evenimentele Euromaidanului din Ucraina. Dacă România doreşte
3
să-şi atingă scopul de a deveni un furnizor de securitate şi un promotor al
democraţiei în regiune, atunci trebuie să fie atentă în ce măsură eforturile sale sunt
slăbite de propaganda rusă şi de tehnicile de dezinformare folosite de Moscova, se
mai arată în sursa citată.
Doctrina militară rusească vede dezinformarea şi propaganda ca parte a
aceluiaşi set de instrumente pentru a se poziţiona într-o zonă de putere. Europa de
Est a devenit un orizont de testare pentru jocuri strategice şi competiţii pentru
percepţia publică şi supremaţie regională. Transformarea informaţiilor în arme a
devenit un instrument de politică externă foarte agresiv în raport cu ţări ca Ucraina
şi Moldova, dar şi România a fost victimă a acestor tactici. Principalele scopuri ale
Rusiei sunt slăbirea încrederii în instituţiile euro-atlantice, atât NATO, cât şi UE, şi
revigorarea animozităţilor istorice între statele vecine pentru a face colaborarea din
ce în ce mai dificilă.
Printre instumentele folosite în mod curent se numără reinterpretarea istoriei,
accentul pe slăbiciunea dată de frică şi răspândirea de ştiri false ori teorii ale
conspiraţiei, unele dintre ele referindu-se la faptul că agenda statelor vestice
include scopuri de a transforma ţările estice în colonii şi de a le folosi pentru a
exploata resursele sau ca pioni în jocurile lor geopolitice. Alte tehnici ar mai
include folosirea poveştilor negative dintr-o ţară pentru a influenţa percepţiile din
alta, valorificarea enclavelor anti-establishment, încurajarea disidenţilor şi a
orientărilor euro-sceptice, dar şi polarizarea societăţilor deja divizate pe teme
precum criza refugiaţilor sau globalizare. Aceste operaţiuni se ramifică ulterior pe
platformele online şi social media într-un ecosistem al dezinformării în care
elementele se multiplică rapid, creând impresia de credibilitate şi legitimitate.
Atunci când vine vorba chiar despre Marea Neagră, mesajele venite de la
Kremlin urmăresc să redefinească provocările în materie de securitate. De
exemplu, în media rusească de limbă engleză, NATO este prezentat ca o
organizaţie cu orientare agresivă, în vreme ce despre Rusia se spune că îşi
protejează interesele în zonă. În acelaşi temă, articolele despre capabilităţile
militare detaşate în Crimeea urmăresc intimidarea vecinilor, în vreme ce poziţiile
disidente faţă de NATO (precum declaraţiile recente ale oficialilor bulgari şi
unguri) primesc abordări pozitive. Aceste tactici alimentează îndoielile referitoare
la intenţiile alianţelor vestice care, potrivit mass-media proruse urmăresc
declanşarea unui nou Război Rece, dar în acelaşi timp vor şi subminarea
suveranităţii statelor estice. Pentru România, în mod special, aceste strategii
construiesc strategia ca ţara să fie portretizată ca o marionetă aVestului.
Așadar, războiul de lângă noi devine un război cu noi, care implică România
direct și poate afecta interesele politice și economice ale României și ale
cetățenilor săi.

4
 Voi explica, în câteva rânduri, de ce războiul de lângă noi poate deveni un
război cu efecte directe asupra României:
 În primul rând, să nu uităm că în Ucraina trăiesc aproximativ 400.000 de
cetățeni de origine română, dar care sunt astăzi cetățeni ai Ucrainei. Dacă
până acum aceștia au fost în siguranță și au putut să privească de la distanță
războiul, o escaladare a acestuia și apropierea de granița României ar putea
însemna un val uriaș de imigranți pe care România nu știu dacă are
capacitatea de a-l gestiona. Acest val de imigranți ar putea veni, iar România
nu va putea refuza accesul acestora pe teritoriul său în măsura în care
NATO, SUA sau țări importante ale Uniunii Europene vor hotarî să se
implice militar pe teritoriul Ucrainei, direct sau furnizând arme Ucrainei.
 Un război de amploare, în proxima vecinătate a României (astăzi, de la
Donețk până în România încă sunt 900 de kilometri), ar reprezenta un
impediment major pentru sporirea sau menținerea unor investiții străine
importante, neexistând temere mai mare pentru investitori decât un război
aflat în vecinătatea țării în care investesc.
 Schimbarea agendei instituțiilor statului român din zona opțiunilor de
dezvoltare economică, socială, de întărire a instituțiilor publice, lupta
împotriva corupției sau atragerea de investitori pe consolidarea securității
fizice a statului român.
 Crearea unei stări de neliniște și nervozitate socială, a unei stări de
nesiguranță în rândul populației, făcând-o astfel mai vulnerabilă în fața unor
manipulări și încercări de destabilizare a statului. O astfel de situație de
război total în Ucraina ar genera pentru principala graniță a NATO și a
Uniunii Europene cu Ucraina cea mai mare provocare nu numai pentru statul
român, dar și pentru ideea de democrație în Europa Centrală și de Est.
(Angela Merkel a precizat astăzi, la Washington: „Pentru cineva care vine
din Europa, pot să spun că dacă renunțăm la principiul integrității
teritoriale, nu vom fi în măsură să menținem pacea în Europa.”)
Plecând de la toate acestea, voi face o analiză mai largă nu atât asupra
cauzelor mult discutate ale războiului din Ucraina, cât mai ales asupra prezentului
și viitorului conflictului.
În prezent, avem de-a face cu un ‘țar’, cu o libertate de acțiune desăvârșită,
acesta “nebeneficiind” de o opoziție parlamentară, civică, mediatică sau de altă
natură. Avantajul dictaturilor în astfel de situații este puterea totală de decizie fără
teama sau frica: unei moțiuni de cenzură, a unor demonstrații în stradă, a unor
dezbateri televizate, a unor proteste civice, a unei societăți civile care să-ți critice
acțiunile.
Astfel, Vladimir Putin a avut posibilitatea de “a duce de nas” liderii Europei,
cucerind bucată cu bucată aproape jumătate din Ucraina. Vladimir Putin a promis
5
pace si a oferit război fără a avea în Rusia forțe care să-l tragă la răspundere pentru
minciunile sale.
Conștient de slăbiciunile democrației, de temerea de război a Occidentului,
de teama de a nu mai fi aleși sau de a greși a liderilor occidentali prin decizii
radicale ce se impuneau, Vladimir Putin a ajuns acum nu numai să sprijine militari
insurgenți pro-ruși din Ucraina, ci să fie și prezent cu trupe rusești pe teritoriul
Ucrainei.
Toate acestea au fost posibile datorită unui Occident “adormit”, fricos,
complice sau chiar cointeresat în acțiunile Rusiei.
De la începutul agresiunii rusești asupra Ucrainei (invadarea Crimeei și așa-
zisul Referendum de autodeterminare), organizația noastră a atras atenția, din
prima zi, că Vladimir Putin nu-și dorește Crimeea, ci Ucraina. Am subliniat atunci
și o spunem și astăzi că marile puteri ale Europei – Franța și Germania – au fost
complici de factori ai Rusiei pentru situația din Ucraina de astăzi.
Într-o Europă aflată în recesiune, în care majoritatea țărilor au refuzat tainul
rusesc, Franța și Germania au devenit “motoarele economice” ale Europei. Acest
lucru a fost posibil și cu ajutorul Rusiei, fiind cunoscute legăturile economice
strânse Franța și Rusia, respectiv Germania și Rusia. Lipsa totală de reacție a
Germaniei și Franței, a NATO în primele zile de la invadarea Ucrainei, dovedesc,
pe de o parte, o desconsiderare de către Occident a intențiilor și puterilor lui
Vladimir Putin și, pe de altă parte, dependența marilor puteri europene de Rusia.
Astfel, Franța și Germania, ca țări fondatoare ale Europei, au abandonat
crearea unei politici comune de securitate și apărare în Europa preferând, pentru
binele popurului lor și în detrimentul Europei – cu precădere a noilor veniți –
crearea de legături economice cu Rusia ce au determinat și o lipsă de reacție
politică și orice acțiune concretă împotriva Rusiei în prima fază a războiului.
Singurul stat care a avut reacție imediată, dar care, de asemenea, a ignorat mult
timp intențiile lui Vladimir Putin și ale regimului său în această zonă, a fost Statele
Unite ale Americii.
Cu toate acestea, România a fost singurul stat membru NATO care a intuit și
a luat în serios amenințările pe care Vladimir Putin le-a adresat în nenumărate
rânduri în timp ce făcea comerț cu Occidentul. Traian Băsescu, serviciile de
informații și diplomația românească au urlat ca lupii în pustiu, avertizând
Occidentul cu privire la interesul lui Vladimir Putin pentru Marea
Neagră. Consecvența lui Traian Băsescu față de SUA și NATO, precum și mâna
liberă dată instituțiilor de “de-KGB-izare”, este, din punctul meu de vedere,
singurul aspect pozitiv al întregului său mandat de președinte.
Datorită acestor abordări de politică externă, România a devenit, alături de
Polonia, pilonul pe care SUA și NATO se bazează și au încredere că pot oferi
securitate în regiune.
6
 În același timp, nu pot să nu observ că cel care a creat premisele unei
consolidări a poziției României în cadrul NATO și ale solidificării relației cu SUA
este același care în ultimele luni de mandat aproape că a torpilat toate aceste asset-
uri ale României în relația cu partenerii occidentali: a atacat vehement Serviciul de
Informații Externe atât înaintea, cât și în timpul campaniei electorale, a urmat, la
grămadă, Serviciul Român de Informații și ar fi urmat toți cei care nu au plecat
odată cu plecarea constituțională a domniei sale din funcția administrativă.
Confuzia pe care Traian Băsescu a făcut-o între mandatul de președinte și
toată arhitectura instituțională creată în cele două mandate a adus României un
mare risc de securitate și vulnerabilitate, pentru că Serviciul de Informații Externe
are rolul de a proteja interesele României influențând decizii, culegând informații,
făcând analize și desfășurând activități concrete pe teritoriul altor state, atât în
regiune, cât și în Occident, în beneficiul și pentru apărarea României. În același
timp, Serviciul Român de Informații are, din această perspectivă, rolul esențial de a
nu permite Rusiei sau altor state penetrarea structurilor statale române indiferent de
nivelul de decizie sau chiar penetrarea societății civile din România cu finanțare
din vânzarea gazului rusesc.
În aceste condiții, războaiele duse cu SIE și SRI, atât din interiorul statului,
cât și din exteriorul acestuia, puteau și pot crea premisele unei capacități mai
reduse de limitare a riscurilor la adresa României. Acesta a fost motivul pentru
care am susținut și susținem în continuare crearea de instrumente pentru aceste
instituții, dar și pentru armata română, care să permită apărarea statului român aflat
deja într-un război, chiar dacă nu convențional, cu Rusia și nu numai.
Deși nevăzute, solicitările noastre au inclus observații, propuneri și limitări
pentru aceste instrumente, însă anumite grupuri din interiorul și exteriorul
României au preferat să ignore aceste detalii care țineau de respectarea drepturilor
omului, creând confuzie dorită și generalizată cu scopul de a induce populației
sentimentul că “cineva” dorește răul poporului român.
Nu pot decât să mă bucur că astăzi, după ce principalii decidenți se declară,
sub o formă sau alta, în favoarea acestor legi, adăugând și dânșii nuanțele adăugate
de noi, că nu mai există din interior o opoziție vizibilă și gălăgioasă, așa cum a
existat acum o lună când stadiul a două dintre cele trei legi era fix același, iar
solicitările noastre coincideau întrutotul cu cele ale decidenților politici de astăzi.
Întorcându-mă la analiza situației geopolitice în care se află România astăzi,
pentru moment, de departe, conflictul din Ucraina reprezintă cea mai mare
amenințare, mai ales dacă Germania, Franța și Uniunea Europeană în ansamblul ei
nu vor reuși să-și convingă fostul “partener de afaceri” că dreptul internațional nu e
negociabil, că încălcarea dreptului internațional și al suveranitații unor state sunt
inacceptabile.

7
 De aceea, este vital ca dezbaterile publice din România să includă, pe lângă
subiectele suculente ale zilei (prostituție, violuri, crime, bătălii pentru putere și
scandaluri politice) și analize serioase, și dezbateri în spațiul public cu privire la
rolul pe care România îl are sau ar trebui să-l aibă în întreaga regiune.
Am dedicat acest articol mai mult relației cu Ucraina și vulnerabilităților din
această zonă, însă mă văd nevoit să atrag din nou ateția, lucru făcut în ultimele 6
luni, asupra unei situații de înconjurare a României cu “dușmani” strategici.
Această strategie a lui Vladimir Putin este de multă vreme pusă în practică,
iar reușitele ei sunt încă parțiale:
Serbia - Este o țară folosită de Vladimir Putin, din nou din vina
Occidentului, pentru promovarea intereselor rusești. Pe lângă exploatarea unui
sentiment antioccidental, datorat bombardamentelor NATO pentru înlăturarea lui
Slobodan Milošević de la putere, Vladimir Putin a pus pe tarabă și pachete
economice de nerefuzat pentru o Serbie aflată în stare de pauperitate. Ex:
Cumpărarea de către oligarhii ruși a infrastructurii Serbiei, a furnizării de gaz și
a achiziționării serviciilor de gaz, dar și alte investiții care vor determina din
partea Serbiei o îndatorare și o opțiune politică și geopolitică.
Bulgaria – În afara afinităților slave, a unei istorii commune, asemănătoare
cu cea a României avută cu Franța sau Italia, Bulgaria a beneficiat de investiții
mari în turism, dar și în infrastructura feroviară din partea oligarhilor ruși, în
parteneriat sau nu cu companii germane. Cu toate acestea, Bulgaria încă nu este
aliatul pe față a Rusiei, având încă alternativa statutului de membru NATO și al
Uniunii Europene, ce o obligă la decizii comune în ce privește situația din regiune.
Spre deosebire de Bulgaria, Occidentul nu a oferit Serbiei nimic. Investițiile
au fost minime, aderarea la NATO un vis, iar aderarea la UE nefiind nici măcar o
opțiune.
Ungaria – Dincolo de poziționarea antagonică dintre România și Ungaria,
prezentul amplifică trecutul datorită unor elemente concrete de opțiune economică
și politică ale Ungariei: deși membră NATO, precum România și Bulgaria,
Ungaria a fost printre puținele țări care au votat împotriva amplasării
comandamentelor NATO pe teritoriul României și Poloniei.
Ungaria are o dependență energetică aproape totală de Rusia (87% din gazul
folosit de Ungaria provenind din Rusia), iar recentul acord de zece miliarde de
dolari între Rusia și Ungaria întărește această afirmație. La acestea se adaugă și
opțiunea politică a lui Victor Orban de a conduce un regim autoritar asemănător
celui al lui Vladimir Putin, unde deciziile de acuzare, cercetare a personajelor
corupte să nu fie la îndemâna instituțiilor statului, ci a sa. Argumentez aici prin
lista SUA a “indezirabililor” pentru personaje din Ungaria care nu mai au acces pe
teritoriul SUA din cauza susținerii unor cauze nedemocratice sau de corupție.

8
 Nu în ultimul rând, partidul cu cele mai multe voturi, după FIDESZ, este
antisemit, a crescut pe fondul urii față de cetățenii rromi, manifestare care nu a fost
amendata de Victor Orban și “a crescut” într-un partid eurosceptic, extremist, pro-
Rusia (ex: Sunt multiple declarații ale președintelui Partidului Jobbic prin care
recunoaște finanțările din Rusia, precum și declarațiile de susținere ale lui Vladimir
Putin).
În această situație, România devine singurul partener, dintre vecinii noștri,
sută la sută dedicat parteneriatului cu NATO și SUA din perspectiva securității, dar
are și obligația, printr-o politică externă comună a Președintelui și Prim-
Ministrului, de convingere a partenerilor europeni asupra pericolului ce-l
reprezintă Rusia în momentul de față.
Cel mai important aspect în raportul cu vecinii României și combaterea
strategiei lui Vladimir Putin de izolare a României prin înconjurare de “dușmani”
este gestionarea relației cu minoritatea maghiară și celelalte minorități de pe
teritoriul României.
Astfel, decidenții politici, societatea civilă, media, consider că ar trebui să nu
facă jocurile Rusiei, transformând patriotismul în naționalism și răspunzând
disproporționat unor atacuri trecute, prezente și viitoare din partea lui Vladimir
Putin via Budapesta la adresa Bucureștiului, prin liderii PCM.
De aceea, față de minoritatea maghiară România trebuie să rămână un model
de multiculturalism și toleranță prin construirea de dialog direct și fără intermediari
cu aceste comunități, succesul unui astfel de demers constând în creșterea nivelului
de trai al acelei comunități și acordarea unei atenții egale din punct de vedere
economic, cultural, social, precum altor regiuni ale României.
Politica inteligentă și toleranța reprezintă armele pe care România le are
pentru a răspunde celei mai mari provocări de securitate, dintre cele enunțate mai
sus, pe termen mediu și lung, la adresa României.
Am să închei acestă subliniind nevoia unui consens politic, social și civic
prin dezbatere, dialog, dar cu concluzii comune atunci când vine vorba de politica
externă ale României.
Doar în aceste condiții România, ca insulă de euroatlantism, poate rezista
presiunii Eurasiatice din ce în ce mai agresive și poate spune: “Pe aicea nu se
trece!”, așa cum am făcut-o în Primul Război Mondial la Mărășești, cea mai
importantă bătălie pentru câștigarea războiului și apărarea națiunii.

Bibliografie:
1. https://www.dcnews.ro/analiza-devastatoare-razboiul-din-ucraina-este-un-
razboi-cu-romania-nu-langa-romania_467289.html
9
 2. http://revista.ispri.ro/wp-content/uploads/2017/01/24-36.pdf
3.
https://cssas.unap.ro/ro/pdf_carti/Perspective_ale_securitatii_si_apararii_in_Europ
a_vol1.pdf
4.
https://www.unap.ro/DOCTORAT/Rezumat%20teza%20decembrie/Rezumat%20t
eza_RO_TALVAN%20Ionela-Alexandra.pdf
5. http://nato.md/relatia-cu-parti-terte/relatiile-nato-ucraina/

10