STABILITATEA

TALUZURILOR ŞI
VERSANŢILOR
Note de curs 2014-2015

Conf. Dr. Ing. Nicoleta ILIEŞ

Str. G. Bariţiu Nr. 25, Sala 136B
Email: nicoleta.ilies@dst.utcluj.ro
STABILITATEA TALUZURILOR ŞI VERSANŢILOR 2

Examen – 4 ECTS
 2h curs +1h lucrări / săptămână
 Curs: N. Ilieş
 Lucrări: O. Mureşan

Nota finală a examenului:

40% - nota lucrărilor
 Predarea lucrărilor şi obţinerea unei note ≥5
condiţionează participarea la examenul teoretic
60% - nota teorie
 3- 4 subiecte din materia predată
Bibliografie 3

1. Constantin Marinescu - Asigurarea stabilităţii

terasamentelor şi versanţilor – Ed. Tehnică
Bucureşti 1988
2. Anghel Stanciu, Irina Lungu – Fundaţii vol. 1,
ET Bucureşti, 2006
3. Florian Roman – Aplicaţii de inginerie
geotehnica, Ed. Geo 2011
4. Olimpiu Mureşan – Contribuții privind
calculul stabilității versanțilorteza de
doctorat, 2012
5. Popa A., Fărcaş V., - Geotehnică, U.T.Pres,
2004
6. Manea S., - Evaluarea riscului de alunecare
a versanților, Editura Conpress, 1998.
7. Etc.
 4

Curs 1.
1. Taluzuri şi versanţi. Alunecări de teren.
Generalităţi. Definiţii. Clasificări.
1. Taluzuri şi versanţi. Alunecări de teren. 5

 Alunecările de teren sunt procese geomecanice

complexe, care duc la atingerea unui profil de echilibru
limită pentru versanți.

 Sunt o categorie de fenomene naturale de risc, ce

definesc procesul de deplasare, mişcarea propriu zisă a
rocilor sau depozitelor de pe versanţi, cât şi forma de relief
rezultată.

 Alături de cutremure și inundații, fac parte din categoria

“dezastrelor naturale” responsabile, în numeroase
situaţii, de pierderea de vieţi omeneşti şi însemnate
pagube materiale.
1. Taluzuri şi versanţi. Alunecări de teren. 6

 Fenomenele de instabilitate care apar în taluzuri şi versanţi

constituie procese complexe, dificil de apreciat cantitativ şi nu
întotdeauna ușor de încadrat într-un model de calcul ingineresc.

 Alunecările de teren presupun trecerea versantului sau a taluzului

de la o stare de echilibru la una de instabilitate, fiind provocate
de:
 Modificarea forțelor interne sau externe care acționează asupra
versantului sau a masivului de pământ,
 Modificarea (scăderea) caracteristicilor de rezistență a
pământului din corpul versantului sau taluzului.

 Înţelegerea mecanismului de alunecare oferă posibilitatea de

alegere a soluţiilor optime de stabilizare şi consolidare a versanţilor
afectaţi de alunecări (Marchidanu E.,1998)
 1. Taluzuri şi versanţi. Alunecări de teren. 7

 Alunecările de teren reprezintă unul din dezastrele naturale majore

asociate de multe ori nu numai cu importante pagube materiale, dar
şi cu pierderi de vieţi omeneşti.
 Un exemplu este cel al alunecărilor de teren din anul 1920 din China
declanşate în urma unui cutremur catastrofal şi care au produs cca
100.000 de victime.

http://webecoist.momtastic.co
m/2008/10/01/most-
devastating-deadly-natural-
land-disasters/
 1. Taluzuri şi versanţi. Alunecări de teren. 8

 Alt exemplu este cel al alunecărilor de teren din anul 1970 din Peru
care au acoperit practic două oraşe

http://en.wikipedia.org/wi
ki/1970_Ancash_earthqu
ake

http://gomyclass.com/ge
ology10/files/lecture15/h
tml/web_data/file43.htm
1. Taluzuri şi versanţi. Alunecări de teren. 9

 După datele existente, cca. 60.000 de persoane şi-au

pierdut viaţa în alunecări de teren şi peste 3 milioane au
rămas fără locuinţe.

 De aici rezultă preocupările privind studiul alunecărilor

de teren atât pe plan mondial cât şi la noi în ţară.

 În România ultimilor ani s-au derulat importante studii

privind identificarea şi monitorizarea alunecărilor de
teren precum şi elaborarea unor hărţi de risc la
alunecare pentru întreg teritoriul (Roman F., 2011).
 Nota: de căutat normativ de întocmire a hărţilor de risc la
alunecări de teren
1. Taluzuri şi versanţi. Alunecări de teren. 10

 Alunecările de teren sunt fenomene care în fiecare zi/lună se

dezvoltă undeva pe glob, producând, cumulat, cele mai mari
catastrofe.

 Dacă celelalte dezastre naturale (cutremurele) apar la o perioadă

de zeci sau sute de ani, fiind în mare parte previzibile sau după alţi
cercetători, imposibil de a fi prevăzute, alunecările de teren apar
permanent pe suprafața unei ţări, fără nici o periodicitate, ci ca un
fenomen, declanşat de acumularea unor efecte naturale sau
antropice.

 Cu toată amploarea lor, alunecările de teren sunt fenomene care

pot fi prevăzute, în cazul în care există realizate aşa numitele hărţi
cu potenţialul de producere a alunecărilor de teren şi există o
monitorizare a acestor amplasamente, odată cu apariţia primelor
semne ale posibililor factori declanşatori ai unei alunecări.
1. Taluzuri şi versanţi. Alunecări de teren. 11

 Începând cu anul 1930, în multe ţări din Europa (Germania, Elveția,

Austria, Rusia și Franța) se dezvoltă staţii de observare a
alunecărilor de teren, care urmăresc dinamica proceselor de
alunecare și compoziția chimică a apelor subterane.
 Rezultatele obţinute, din aceste măsurători, au fost utilizate pentru
stabilirea cauzelor de declanşare a alunecărilor de teren şi pentru
stabilirea soluţiilor de consolidare a acestora.
 Echilibrul dinamic al versanţilor este dat de acţiunea unor factori ai
mediului care se numesc forţe şi de opoziţia masivului de rocă la
acţiunea mediului care se numește rezistenţă.
 În condiţii normale, într-un versant, echilibrul dintre forţe şi rezistenţe
conduce la o stare de repaus sau de mişcare uniformă.
 Dacă forţele depăşesc rezistenţa, versantul începe să se deplaseze
accelerat şi alunecările de teren sunt exemplele cele mai obişnuite ale
acestui proces.
 Orice deplasare a versantului presupune un transport de material şi
modelele geo-morfologice urmăresc de obicei această variabilă
(Zamfirescu Fl., 1985).
 1. Taluzuri şi versanţi. Alunecări de teren. 12

ISTORIC
 Primele preocupări de mecanica pământurilor, apar în anul 1773
(Franța), când Ch.A. Coulomb prezintă pentru prima dată unghiul de
frecare internă, coeziunea şi problema împingerii pământurilor (Silion
T., 1971).
 Darcy H. (1852), enunţă legea care îi poartă numele, care se referă
la circulaţia apei prin mediile poroase, Lamë V. (1852) introduce
ecuaţiile generale ale echilibrului interior, iar mai apoi Rankine W.J.
(1856) şi Levy M. (1867) enunță principiul echilibrului limită de
eforturi unitare într-un masiv.
 Abordările științifice pentru mecanismele de alunecare a masivelor
de pământ, 1913 – 1920, au apărut datorită Comisiei suedeze de
geotehnică care, a elaborat, plecând de la concluziile lui Atterberg
A.M. (1908) referitoare la plasticitatea și lichefierea pământurilor şi
principiul stării de echilibru limită descris de Mohr O. (1914), metoda
de calcul de rupere circulară (Petterson, Hultin şi Fellenius).
1. Taluzuri şi versanţi. Alunecări de teren. 13

ISTORIC
 Fellenius W. (1926) dezvoltă și insistă asupra studiul suprafeţelor
de alunecare.
 Franţa - Grupul de Studii pentru Taluzuri (include specialişti din
domeniile: geologie, hidrologie, mecanica pământurilor,
mineralogie, informatică) a elaborat un document privind
recensământul alunecărilor de taluz observate între anii 1963 şi
1967, a dezvoltat metodele de încercare mai puţin clasice, a
verificat valabilitatea ipotezelor făcute în metodele de calcul şi a
publicat diferite abace de calcul al stabilităţii (Marinescu, 1988).
 Lucrări remarcabile sunt cele ale lui A.W. Skempton (1964) privind
stabilitatea pe termen lung a versanţilor şi ale lui L. Bjerrum (1968)
privind ruperea progresivă a versanţilor (Marinescu, 1988).
 În 1973 Goldstein N.N. introduce teoria sistemelor, procedurile de
modelare a proceselor de versant care cuprind: ecuaţii
morfodinamice, modelare conceptuală şi modelare “blak-box”.
1. Taluzuri şi versanţi. Alunecări de teren. 14

 ISTORIC
 Cercetări încă puţin numeroase se referă la aspectele de
microcomportare. P.A. Rebinder (1958) - teoria structurilor
disperse definită ca „mecanica fizico-chimică", o nouă ramură a
ştiinţei, având ca obiect stabilirea dependenţei proprietăţilor
mecanice ale corpurilor solide şi ale structurilor disperse de starea
lor fizică şi de compoziţia chimică, care explică mecanismul lor de
deformare şi rupere.
 Cercetările efectuate în ultimele trei decenii cu ajutorul
microscopului optic sau electronic au pus în evidenţă influenţa
esenţială pe care o are în comportamentul mecanic al pământurilor
argiloase starea lor fizico-chimică. Ele au permis observarea
modului de rupere a pământurilor supuse unei anumite stări de
eforturi şi deformaţii, ceea ce a făcut posibilă elaborarea unor
teorii fizice ale ruperii pământurilor. Aceste teorii iau în
considerare legăturile la nivel atomic sau la nivelul unităţilor
structurale, pe baza cărora se ajunge la ecuaţii macroscopice
(Marinescu, 1988).
1. Taluzuri şi versanţi. Alunecări de teren. 15

 Problema analizării alunecărilor de teren are o vechime

considerabilă, inclusiv în România.

 Legea care guvernează problema „riscului natural” este Legea nr.

575/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului
naţional – Secţiunea a V-a – zone de risc natural.
 Prin această lege şi prin normele metodologice aferente, se
reglementează cadrul juridic şi tehnic al amenajării şi utilizării terenurilor,
cu precădere a celor afectate de fenomene naturale.

 Posibilitatea de a putea anticipa producerea alunecărilor de teren

implică elaborarea hărţilor de hazard, iar evaluarea riscului
asociat alunecărilor nu poate fi concepută fără hărţile de hazard
(Cruden D.M., 1996).
1. Taluzuri şi versanţi. Alunecări de teren. 16

 Delimitarea geografică a zonelor de risc natural se bazează pe

studii şi cercetări specifice, materializate prin hărţi de risc natural,
iar declararea unui areal ca zonă de risc natural se face prin
hotărâre a consiliului judeţean, în baza hărţilor de risc natural.

Zonarea teritoriului României din punct de vedere al producerii alunecărilor de teren

1. Taluzuri şi versanţi. Alunecări de teren.
Introducere.Generalităţi. Istoric.
 1. Taluzuri şi versanţi. Alunecări de teren. 18

 Elementele unei alunecări de teren

 treapta de desprindere - suprafaţa înclinată sau verticală care
delimitează la partea superioară zona alunecată;
 coronamentul alunecării - zona situată în amonte de treapta de
desprindere şi poate fi afectată de fisuri şi crăpături ca urmare a
tensiunilor de întindere;
 masa alunecătoare sau corpul alunecării - masa de pământ care s-a
deplasat;
 1. Taluzuri şi versanţi. Alunecări de teren 19

 Elementele unei alunecări de teren

 suprafaţa de alunecare - suprafaţa care separă masa alunecătoare de
terenul stabil;
 piciorul alunecării - intersecţia aval a suprafeţei de alunecare cu
suprafaţa iniţială a terenului;
 baza alunecării - extremitatea inferioară a materialului alunecat (a
acumulantului);
 acumulantul - masa de pământ dintre piciorul alunecării şi baza
acesteia;
 flancurile (stâng şi drept) - limitele laterale ale alunecării;
1. Taluzuri şi versanţi. Alunecări de teren 20

 Dimensiunile unei alunecări:

 Lungimea alunecării - distanţa dintre coronament şi picior (L).
 Lungimea totală - distanţa dintre coronament şi baza alunecării.
 Lăţimea - distanţa dintre flancuri (c).
 Adâncimea - distanţa între suprafaţa de alunecare şi suprafaţa
terenului natural (d).
 1. Taluzuri şi versanţi. Alunecări de teren. 21

Clasificarea alunecărilor de teren

 Criteriile si sistemele de clasificare ale fenomenelor de pierdere a
stabilităţii unui versant sau taluz, consemnate in literatura de
specialitate, sunt foarte numeroase.
 O primă clasificare a alunecărilor de teren a fost făcută încă din 1946
de către inginerul francez Alexandre Collin.
 În funcţie de cum este tratată masa alunecătoare şi respectiv intervenția
asupra cauzelor care stau la producerea acesteia, conform UNESCO
(Manea S., 1998), alunecările de teren pot fi:
 alunecările active - fenomenele care se desfăşoară în prezent;
 alunecările stabilizate dar active în trecut;
 alunecările inactive, mai vechi de un an:
 abandonate: în situaţiile în care cauzele producerii lor au dispărut (ex. râul de bază
şi-a schimbat cursul);
 stabilizate: prin diverse metode inginereşti de consolidare;
 vechi: care au fost active mii de ani în urmă, dar ale căror urme se pot vedea încă;
 alunecările reactivate - care au redevenit active după ce au fost inactive;
1. Taluzuri şi versanţi. Alunecări de teren. 22

 Criteriile de clasificare ale alunecărilor de teren sunt în

funcţie de următorii factori:

 natura rocii;
 cinematica mișcării;
 adâncimea suprafeţei de alunecare;
 forma suprafeței de cedare;
 viteza de alunecare;
 direcţia de evoluţie a alunecărilor pe versant;
 poziţia suprafeţei de alunecare în raport cu stratificaţia
versanţilor;
 vârsta alunecărilor;
 etc.
1. Taluzuri şi versanţi. Alunecări de teren. 23

 Clasificarea alunecărilor de teren elaborată de Bristish

Geological Survey identifică:
 Prăbuşirile - mase detaşate din pante sau faleze abrupte, de-a
lungul suprafeţelor de rupere, cu puţină sau fără depăşirea
rezistenţei la forfecare; au loc aerian, prin cădere liberă sau
rostogolire;
 Rostogolirile - reprezintă rotaţii gravitaţionale în jurul unui punct;
 Alunecările rotaţionale sau de translaţie (planare):
 Alunecările rotaţionale - sunt alunecări pe una sau mai multe suprafeţe de
alunecare concave;
 Alunecările de translaţie (planare) - se produc pe o suprafaţă de alunecare
plană pe o direcţie mai mult sau mai puţin paralelă cu panta;
 Alunecări laterale - fracturări şi extensii laterale ale unei roci coezive sau a
unui tip de pământ datorită lichefierii sau curgerii plastice a stratului din adâncime;
 Curgerile - sunt mişcări încete sau rapide în materiale saturate, care
avansează în curgeri vâscoase, de obicei urmând mişcarea din curgerea iniţială.
Unele curgeri pot fi delimitate de suprafeţele de forfecare de bază sau de margine,
dar mişcarea dominantă a masei dislocate este curgerea.
 Alunecări complexe - acestea implică două sau mai multe tipuri de mişcări
combinate.
1. Taluzuri şi versanţi. Alunecări de teren. 25

 F.P. Savanenski (1943), propune o altă clasificare a alunecărilor în

funcție de poziția (adâncimea) suprafeței de alunecare.

 Cunoaşterea poziţiei suprafeţei de alunecare sau a grosimii masei

alunecătoare sunt foarte importante pentru stabilirea metodelor și a
soluțiilor de consolidare, deoarece de la o anumită adâncime a
suprafeţei de alunecare, stabilizarea alunecărilor de teren nu este
economică sau posibilă din punct de vedere tehnic.
 1. Taluzuri şi versanţi. Alunecări de teren. 26

 În funcție de viteza de deplasare a masei alunecătoare, alunecările de

teren se produc cu viteze extrem de variate, de la m/s la mm/an.

 Clasificarea alunecărilor de teren după viteza de alunecare, C.F.S.

Sharpe (1938):
 1. Taluzuri şi versanţi. Alunecări de teren. 27

 După direcţia de evoluţie a masei alunecătoare pe versant, alunecările

se pot clasifica în:
 alunecări delapsive sau regresive (a): sunt cele care încep la baza
versanţilor şi se extind pe versant, deci în sensul opus deplasării
masei alunecătoare;

 alunecări detrusive sau progresive (b): sunt cele care încep la partea
superioară a versanţilor şi se extind înspre baza lor, adică în sensul de
deplasare a masei alunecătoare;
 1. Taluzuri şi versanţi. Alunecări de teren. 28

 După poziţia suprafeţei de alunecare faţă de stratificaţia terenului, se

poate face următoarea clasificare:
 alunecări consecvente (a): la care
suprafaţa de alunecare are aproximativ
înclinarea straturilor de pământ și apare
de obicei între straturile de pământ din
versant, motiv pentru care se numeşte
suprafaţă preexistentă de alunecare;
 alunecări insecvente (b): la care
suprafaţa de alunecare intersectează
straturile de pământ sub diferite
unghiuri și se produc în versanţii cu
stratificaţie orizontală sau înclinată
spre interiorul versantului;
 alunecări asecvente (c): sunt cele din
terenurile omogene şi prin urmare nu
sunt legate de orientarea straturilor de
pământ.
1. Taluzuri şi versanţi. Alunecări de teren.
Elementele unei alunecări de teren.
Clasificarea alunecărilor de teren.
Curs 1.
1. Taluzuri şi versanţi. Alunecări de teren.
Generalităţi. Definiţii. Clasificări.

http://web.viu.ca/geoscape/landslide!.htm