Sunteți pe pagina 1din 4

O monografie sătească de la 1904 - Dănești, Gorj

Prof. Dr. Dorin Stănescu, 02 Februarie 2019

Monografia localităților rurale se impune în cultura noastră relativ târziu, căci orașul
are prioritate în fața satului prin simplul fapt că numărul celor interesați de subiectul
istoriei urbane este mult mai mare, iar evenimentele cu semnificație istorică se
produc, de obicei, în spațiul citadin. În 1904, directorul Prefecturii Gorj, Cezar
Pârâianu, publica „Satul Dănești. Monografie”, o broșură de numai 35 de pagini,
însoțită de câteva ilustrații. Aceasta avea să fie unul dintre primele demersuri
monografice din spațiul Munteniei. Dănești este o lume a contrastelor, a unor trăiri
autentice în care Biserica și şcoala sunt centre ale vieții rurale.

Primele monografii locale sunt scrise în Ardeal spre finalul secolului al XIX-lea, în
timp ce în vechiul regat sunt rarisime. Le suplinește generic „Marele Dicționar
Geografic al României”, coordonat de George Ioan Lahovary, C.I. Brătianu și Grigore
Tocilescu, publicat între anii 1898 şi 1902, în cinci volume. De fapt, dicționarul este o
succesiune de radiografii ale unor așezări din acea epocă, conținând informații
diverse, precum numărul populației, monumente, fabrici, biserici, data înființării,
organizarea administrativă.

Și Nicolae Iorga a realizat o „fotografie” monografică prin publicarea unor informații


istorice despre trecutul satelor Munteniei și Moldovei, pe care le străbate neobosit în
căutarea unor hrisoave, cărți ori urme ale voievozilor și domnitorilor din veacurile
trecute.

În mod evident, pentru istoriografia română a începuturilor erau multe de făcut, dar
apariția unei monografii sătești în vechiul regat era un adevărat eveniment și nu de
puține ori Academia Română, pentru a încuraja autorii să se înroleze la o astfel de
întreprindere, oferea premii lucrărilor de acest gen. Scânteia cercetării monografice a
lumii rurale avea să fie aprinsă mai târziu, iar părintele acestui demers a fost Dimitrie
Gusti, creatorul școlii monografice românești. Însă până la apariția monografiilor
făcute după calapodul gustian avea să mai treacă ceva vreme.

Monografia lui Pârâianu

În 1904, directorul Prefecturii Gorj, Cezar Pârâianu, publica la „Tipo-Lito. N.D.


Milosescu, Furnisorul Curții Regale” o broșură de numai 35 de pagini, însoțită de
câteva ilustrații, cu titlul „Satul Dănești. Monografie”. Aceasta avea să fie unul dintre
primele demersuri monografice din spațiul Munteniei. De acest sat, Cezar Pârâianu
era atașat prin calitatea sa de mare proprietar al unei moșii bogate, iar această
legătură pare să fie și motivul pentru care a scris monografia Dăneștiului.

Autorul își începe lucrarea printr-o expunere a istoricului așezării, care la vremea
aceea era compus din patru cătune: Arțarul, Dănești, Văcarea și Ușureii,
contextualizând începuturile de eroi eponimi ori de atribute topografice: „un moș Dan,
care probabil stăpânea în întregime moșiile Dăneștilor”, pentru cătunul „Arțarul”,
nume ce vine de la pădurea de arțari aflată în vechime pe acest loc, iar Văcarea are
numele de la pârâul Văcarea, care trece prin mijlocul său. Cum era firesc, și cătunul
Ușurei își trage numele „de la un bătrân ușurelu, primul moș al actualilor locuitori ai
acestui cătun”.

Însă prima dovadă solidă a începuturilor este cea confirmată de existența unui prim
hrisov din 1607, aflat, după cum spune Cezar Pârâianu, în Muzeul Gorjului. Ulterior,
continuitatea satului prin istorie este dată de alte documente emise mai târziu de
Matei Basarab și de alți domnitori pentru boierii care stăpâneau așezarea.

O scurtă radiografie

Alături de istoricul sumar, monografia are și o descriere geografică: hidrografie, relief,


climă, longitudine și latitudine, organizare administrativă etc. Interesante sunt și
datele demografice: populația este dominată de femei - 542, în vreme ce bărbații
sunt 513, iar numărul știutorilor de carte este 291, din care 290 sunt bărbați (139
adulți, 151 copii) și numai o femeie știe carte în toată comuna. „Lungimea vieții în
mijlociu este de 60 de ani”, iar mortalitatea infantilă este foarte ridicată. Căsătoriile se
celebrează în ianuarie, februarie, octombrie și noiembrie, iar divorțurile sunt rare: „în
decurs de 25 de ani au fost numai 4 și acelea provocate prin condamnarea soților la
munca silnică sau reclusiune”. Partea dedicată situației demografice se încheie cu
următoarea concluzie: „Locuitorii toți sunt născuți și crescuți în sat, neavând tendința
de a se muta la oraș sau aiurea. Locuitorii sunt în genere pacinici și morali…”

Interesant este și faptul că toți sătenii aveau pământ. Din acest motiv, agricultura era
ocupația principală aici. Economic vorbind, starea de precaritate a țăranilor dăneșteni
reiese din faptul că „pământul nu se lasă în odihnă, pentru că locuitorii, având
pământ puțin... sunt nevoiți să scoată o recoltă din ce în ce mai multă, numărul
familiilor și nevoile traiului fiind în creștere. Mașinile agricole se întrebuințează numai
de proprietari mari. Țăranul perde o bună parte a anului fără să câștige nimic din
lipsa de ocupație. De la 15 Noembre până la 1 martie el se ocupă din când în când
cu transporturi de lemnărie la gări”.

Industria nu există, spune autorul, iar comerțul este reprezentat în comună de


cârciumari. Țăranii își vând produsele și își cumpără cele necesare de la Târgu Jiu.
Casele sunt de lemn, cu două sau mai multe camere, mobilier simplu: `un pat de
lemn acoperit la cei săraci cu rogojini, perini cu fețe de lână, umplute cu foi de
porumb sau cu fân, o ladă mare brașovenească, în care ține ce are mai de preț și
câteva scaune mici cu picioare scurte, o icoană cu candela alături, ghivece cu flori în
fereastră, iată tot mobilierul unei case în Dănești~. Costumul popular este
îmbrăcămintea cotidiană, iar `primarul și soția lui se poartă tot țărănește”.

Ce mâncau țăranii din Dănești la 1900


Despre mâncarea țăranilor, autorul ne dezvăluie că hrana consta în prea puțină
carne și destule vegetale. „În zilele de post se mănâncă turtă caldă de făină de
porumb, ciorbă de fasole, murături, varză acră, prune uscate. În zilele de dulce,
mănâncă lăpturi și foarte puțină carne”. Un aspect dramatic, care dezvăluie starea
precară a satului, este dat de informația că o familie de țărani gospodari câștigă 300-
400 de lei pe an, una de mijloc 200-300 de lei pe an, iar una codașă, până la
maximum 100 de lei pe an. E suficient să spunem, pentru comparație, că la 1900
salariul lunar al unui muncitor la oraș era de 50-60 de lei, al unui învățător de 90 de
lei, funcționarii câștigau între 70 şi 300 de lei pe lună.

Biserica, Școala, Primăria

„Religiunea creștină este foarte respectată. Locuitorii merg în toate zilele de


sărbătoare la Biserică și ascultă cu evlavie sfintele învățături. În Dănești sunt două
biserici. Nici una din aceste biserici n-are pâmânturi, nici alte venituri afară de
subvenția comunei. Preotul este considerat cap al religiunei și i se poartă respectul
cuvenit. Este plătit de stat și nu are alte venituri de cât acelea ale epitrahirului
conform legei… Legea repaosului dominical se respectă.”

Școala din comună datează din 1864, dar local propriu are abia din 1890. Învățau
aici 150 de elevi, dar numai 64 au absolvit, din care doar 9 au mers mai departe cu
studiile. Sătenii îl considerau pe învățător un om cu carte și îi dădeau respectul pe
care acesta și l-a căpătat prin purtarea și pilda față de școlari și locuitori.

În ceea ce privește administrația locală, concluzia autorului este una interesantă: „În
timp de 15 ani, mai toți primarii cari s-au perindat s-au ocupat mai mult de interesul
lor personal, nelăsând nimic în urma lor care să merite a fi aci citat. În comună nu
sunt oameni cu trecere mare la locuitori, iau însă de multe ori în băgare de seamă
cuvântul preotului și al învățătorului”.

Epilog

Satul Dănești este un univers interesant pentru noi cei de astăzi. Este o lume a
contrastelor, a unor trăiri autentice în care Biserica, Şcoala sunt centre ale vieții
rurale, iar slujitorii săi sunt cei care animă și mențin credința oamenilor de aici,
educându-i, sfătuindu-i și fiind alături de ei. Cartea aceasta scrisă acum un veac ne
întărește credința că preotul și învățătorul au fost mereu la datorie, apostoli anonimi
ai neamului românesc.

Galerie foto: