Monument închinat eroilor neamului

Catastrofa
de Liviu Rebreanu

În nuvela ”Catastrofa” Liviu Rebreanu analizează dezacordul produs între

datoria militară și conștiința individuală, bazată pe cea a apartenenței etnice, conducând
la drama psihologică a omului confruntat cu legile nemiloase ale războiului, conflictul
dintre David Pop și plutonierul care îl ucide, pentru că trăsese cu mitraliera în frații de
neam, va fi reluat în ”Pădurea spânzuraților”. Liviu Rebreanu a inaugurat, astfel, seria
operelor dedicate, în epocă, conflictelor armate dintre popoare, find urmat de Hortensia
Papadat-Bengescu (”Balaurul”), Cezar Petrescu (”Întunecare”), Camil Petrescu
(”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”) și de alții.
Momentul crucial al nuvelei coincide cu acela în care David Pop este mobilizat și
trimis, împreună cu regimentul său, pe numeroase fronturi deschise în toată Europa. Nu
înțelege nimic din ce se întâmplă, nu citește ziarele, nu participă la discuțiile aprinse ale
camarazilor, devine un mecanism eficient care ucide fără șovăire, la ordin, și este
convins că, astfel, își face datoria militară. Nu-și pune nici o clipă problema ce semnifică
ideea datoriei, cât îl reprezintă ca om și militar, fără vocație și credință în necesitatea
războiului, în raport cu cine se impune respectată noțiunea datoriei – față de
comunitatea românescă din Ardealul natal, căreia îi aparține de drept, sau față de
Imperiul Austro-Ungar, în armata căruia se înrolase de fapt, slujind interese complet
străine de vața și patria lui. Batalionul lui David Pop intră în focul bătăliei chiar din
prima zi a deschiderii ostilităților. Soldații, ca și ofițerii, habar nu aveau cu cine vor
lupta, identitatea primilor inamici (sârbii) fiindu-le comunicată cu puțin timp înainte de
declanșarea atacului. Inerția comandantului de origine română ese totală și un gând
revoltător de primitiv îi revine obsesiv în cuget: ”De altminetri, lui nici nu-i păsa cu cine
are să se bată. Îi era totuna...”
După doi ani de lupte continue, războiul pare interminabil și ofițerul traversează
disciplinat Serbia, Galiția, Polonia, Italia; este mutat într-un regiment unguresc, fiind
considerat un combatant model și eficace, pus la comanda unei baterii de mitraliori. Toți
sodații și ofițerii, de orice naționalitate, inclusiv cei unguri, ”doreau pacea, casa și
familia, el nu mai dorea nimic. Se încăpățânase în datorie ca un smintit într-o idee fixă”.
În timp ce camarazii lui visează căminul și familia lăsate în urmă, iar când se trezesc,
plâng că reveria ”n-a fost realitate”, dimpotrivă, David induce subconștientului propria
voință din starea de veghe și astfel ”visa și noaptea războiul pe care-l făcea ziua”. Pe
front îl întâlnește pe Alex Candale, un vechi coleg de studenție, bucuros să-l asculte
vorbind românește. Acesta detestă războiul, a fost rănit de trei ori fără să știe pentru ce
se bate, își pune problema de ce se învrăjbesc neamurile între ele și ”se măcelăresc de
atâtea luni de zile”. Eroul regretă moartea atâtor oameni nevinovați și tineri, printre ei a
multor flăcăi români, încât ”au rămas satele pustii”. În strigătul lui Candale revine
obsesiv întrebarea ”de ce?” și remarca disperată ”degeaba!” La răspunsul încăpățânat
și previzibil al prietenului său că își face numai datoria, Alexe îi replică lucid: ”Orice
datorie are margini!”David va uita repede avertismentul primit, reintrând în mecanismul
rudimentar al războiului, de parcă viața militară ”i-ar fi stors încetul cu încetul tot
creierul”. Într-o seară are un prim conflict cu soldații unguri, care vociferau împotriva
românilor din Ardeal, acuzându-i că ”le-au sărit în spate”, și îl suspectează pe
camaradul lor că se bucură de acest fapt și că, în sufletul lui, este ”un trădător”. După
ce își făcuse datoria militară în 49 de bătălii, David Pop este revoltat de nedreptatea
care i se face. Petrece, întâia oară, o noapte de revoltă și de insomnie, îi este dor de casă
și de familie, simte ”un gol mare” în inimă, vede inutilitatea bravurii sale într-un conflict
fără sens și recunoaște adevărul cuvintelor premonitoare rostite de Candale. Devine
solidar cu românii săi, își pune probleme la care nu reflectase niciodată, de pildă, că
aceștia, în calitate de populație majoritară în Transilvania, ar trebui să îndeplinească
funcțiile administrative și politice decizionale, așa cum era și firesc; își amintește de o
întâmplare petrecută cu un an înainte în Galiția, când, într-un asalt al rușilor, respins de
mitraliorii săi, auzie ”jeluirea” unui muribund, rostită pe românește de un soldat
basarabean.
Pentru prima oară, conștiința personajului, parcă anchilozată de asemena false
argumente, precum ar fi acela al datoriei față de statul austro-ungar, se eliberează, și
protagonistul întâmplărilor dramatice de pe diferite fronturi are revelația conflictului
fratricid absurd și ticălos. Se bucură iluzoriu că nu se află concentrat în Ardeal și nu-și
poate răspunde la întrebarea cumplită ce ar trebui să facă într-o asemenea împrejurare.
Trăiește chiar un coșmar ce închide în el un vis premonitor: el ”în fața unei companii
românești, cu mitralierele lui, nehotărât, îndurerat, gândindu-se zdrobit de groază: ””Ce
să facă? Ce să facă?...” Treptat cuvântul datorie își pierde consistența, rămâne învelișul
găunos al unui sens dispărut. I se risipește liniștea care îi adormise ani de zile reflexele
dureroase ale conștiinței și ajunge să se bucure când i se încredințează o misiune
periculoasă, sperând că va pieri și astfel va curma otrava îndoielilor de sine și spaima
că a greșit: ”Tot moartea e cel mai bun leac pentru durere”.
Dar lui David Pop i se întâmplă ceva îngrozitor: moartea nu-l vrea. Îi dispar
aproape toți camarazii de arme, îi pier sodații de la mitraliere, se așează el însuși la un
ochitor, dar nici un plumb și nici o schijă de obuz nu se apropie de el. Parcă destinul îi
refuză moartea eroică și îl păstrează ca victimă pentru un sfârșit tragic și nedemn. După
zece zile este mutat pe frontul din Ardeal, unde-l reîntâlnește pe Candale, decis să
dezerteze la ai săi, mărturisind că este incapabil să tragă în români. Nu se vor mai
revedea niciodată. În trenul care-l aduce în țară, David ascultă în compartiment vorbele
amenințătoare și ironiile luptătorilor unguri, care proferau ”strivirea valahilor” și care-l
revoltă peste fire. În tabără n-are astâmpăr, nu-i este foame, nu se poate odihni, trăiește
o stare de surescitare intensă. Plimbându-se în neștire, îl întâlnește pe Emil Oprișor, un
prieten avocat la Bistrița; cândva considerat ”un șovinist convins”, închis în tinerețe la
Seghedin. Oprișor îi face acum lui Pop teoria datoriei și a imposibilității de a pactiza cu
”dușmanul”, chiar dacă așa-zisul inamic este însuși poporul român. Privindu-se în
oglinda deformată de false judecăți a spiritului acestui prieten, care comite aceleași
erori ca și el altădată, David simte o imensă rușine și vinovăție morală. În timp ce
regimentul său cantonează într-un sat de lângă Făgăraș, primește o scrioare de la Elvira
pe care o citește cu lacrimi în ochi, convins că nimicurile vieții cotidiene pe care i le
evocă sunt ”mai scumpe ca toate comorile lumii”. Dar realitatea brutală îl trezește din
reverie, soldații se pregătesc de asalt din partea românilor, sapă tranșee, le întăresc, își
verifică armele și muniția. Numai David, absent la mobilizarea umană și la truda din
jurul său, regretă din suflet ”viața lui tihnită de odinioară”, bucuriile trecute, oamenii
din Năsăud la care se gândește abia acum, ”cu o dragoste frățească.” Greșeala comisă
îi apare în toată gravitatea ei, cufundat în drama războiului, ignorând instanța
conștiinței personale și uitând de ”viața cealaltă, cea adevărată”, petrecută în pace și
înțelegere cu semenii săi.
 Totodată i se relatează faptul că Oprișor, care a vrut să moară la datorie, a căzut
în mâna unamicului și s-a predat conaționalilor săi, iar Candale, deși și-ar fi dorit să
dezerteze, a murit în luptă, ucis de ”glontele frățesc”. Ironia crudă a destinului absurd și
nedrept cu prietenii săi, care nu și-au putut alege nici măcar înfrângerea sau moartea, îl
revoltă pe David Pop. Asaltul reizbucnește, românii contraatacă, iar David,după o scurtă
șovăială, rostește mașinal ordinul de tragere în inamici. După cinci ore de lupte
crâncene, românii înving, iar David este împușcat mortal de un ofițer român. Căzând
”pe țeava fierbinte a mitralierei”, izbutește să bolborească: ”Frate... român...”, spre
indignarea unui plutonier din apropiere, care, auzindu-se, se întoarce și-l lovește cu
patul puștii în cap.
Mitraliera cu sângele celui ucis este luată ca trofeu de soldații români, iar trupul
trădătorului de neam este aruncat ”la o parte, ca o zdreanță netrebnică”. O dată cu
victoria un soare blând și ”milos” își face apariția pe cer, ”sărutând” chipul însângerat
al mortului și mâna zdrobită de lovituri, care încă mai ținea ”scrisoarea motolită”. Pe
figura zdrelită mai plutea ”un zâmbet amar”, care parcă încerca să răspundă, ”mai
umilit, mai necăjit: ”Frate... român....”