Stefan Cel Mare Batalii

Bătăliile lui Ștefan cel Mare cu turcii și tătarii
Ștefan cel Mare, domn al Moldovei între anii 1457-1504, a avut o domnie îndelungată
și glorioasă, autoritară și frământată de numeroase războaie cu toti marii vecini ai Moldovei:
Polonia, Ungaria și Imperiul otoman. A fost nepotul lui Alexandru cel Bun, făcând parte din
neamul mușatinilor1.
A fost un iscusit strateg, aplicând cu eficiență tactica pământului pârjoșit,

ambuscadele, atacurile fulgerătoare sau stratagemele neașteptate, prin acestea, zdrobindu-și
puternic adversarii unguri, polonezi, însă marile bătălii care i-au adus voievodului titlul de
”Atlet al creștinătății” și un renume neegalat, au fost cele împotriva Imperiului otoman aflat în
expansiune sub conducerea lui Mehmed al II-lea.
În perioada domniei lui Ștefan, oastea Moldovei a cunoscut un moment de apogeu,

organizând una din primele armate cu caracter permanent în timp de pace2.
În prima etapă a domnie, Ștefan înfăptuise multe: în interiorul Moldovei ordinea era
restabilită, economia înfloritoare, armata puternică și bine antrenată. Domnul a reușit să
înbuneze relațiile cu Ungaria, Polonia, monarhii acestor 2 țări nemaintervenind în treburile
interne ale Moldovei, Ștefan putând conta uneori chiar pe sprijinul lor.
Cu toate acestea, independența Moldovei era știrbită de către suzeranitatea otomană care încă
se menținea în urma acceptării ei de către Petru Aron. Pentru a nu complica situația, în timp
ce domnul Moldovei a încercat să consolideze întern Moldova și să asigure liniștea cu
celelalte două puteri vecine, Ștefan a plătit în continuare regulat tributul, încercând să-și
mențină liniștea și din partea turcilor3.
În anul 1462, Mohamed a invadat Țara Românească pentru a scoate din domnie pe
Vlad Țepeș. O flotă numeroasă s-a îndreptat pe Dunăre spre cetatea Chilia, poarta de intrare în
Moldova dinspre sud. Domnul moldovean a aflat târziu despre invazia otomanilor, însă nu a
sărit în ajutorul domnului Tării Românești, deși acesta îl ajutase să obțină domnia Moldovei.
Acest fapt se explică prin faptul că, domnul moldovean nu avea încă sitația pe deplin
consolidată pentru a se angaja într-un război cu o putere mondială. Cu toate acestea, Ștefan nu
1
Călin Hentea, Armata și luptele românilor. Breviar de istorie militară, Nemira Media, București, 2002, p. 84.
2
Ibidem, p. 85.
3
Ion Cupșa, Ștefan cel Mare, Editura Militară, București, 1974, p. 56.
a rămas indiferent față de soarta cetății Chilia ce apartinuse Moldovei. Astefel organizează o
campanie în zona acestei cetătii pe timpul iernii, campanie prin care va revendica Chilia si va
amîna expansiunea spre nord a otomanilor4.
Cucerirea cetății Chilia l-a determina pe sultan să i-a măsuri asupra Moldovei,
pregătindu-se de război. Fiind informat de faptul că se pregătea o campanie militară împotriva
sa, Ștefan a trimis la Constantinopol un sol cu daruri pentru a-i potoli furia sultanului si pentru
a obtine mai mult timp în vederea luării unor măsuri de apărare5.
Pe la începutul anului 1470, domnul Moldovei lua în vedere începerea unei campanii
antiotomane, fiind conștient însă de dezechilibrul dintre puterile militare a tării sale și a
Imperiului Otoman. Făcându-și numeroase calcule, a ajuns la concluzia că în lupta sa are
nevoie de aliați puternici și siguri, începând să se gandească la planul unei campanii aliate6.
Din păcate pentru Ștefan, la domnia Țării Românești la începutul anului 1470 nu se mai afla
Vlad Țepeș, ci Radu cel Frumos, conducător ce era devotat turcilor. Domnul moldovean a
încercat să-l izgonească pe domnul slugarnic, iar ca urmare a atacat orașul Brăila pe care l-a
cucerit datorită ostașilor moldoveni dar și cu spreijinul localnicilor7.
Radu cel Frumos s-a plâns sultanului, cerându-i ajutor, dar acesta nu a putut face mai
mult decât sa-i trimită poruncă hanului tătar să prade părțile estice ale Moldovei. Tătarii au
ales mijlocul verii pentru a executa incursiunea, cu gândul de a provoca pagube imense
Moldovei.
Domnul moldovean a fost informat în timp util despre planurile și pregătirile tătarilor, iar ca
răspuns a trecut imediat la întărirea pazei frontierein de est.
La începutul lunii anugust 1470, o grupare de călăreți tătari ce îl avea în frunte pe fiul hanului
Munghi Ghirai I, au reușit să treacă Nistrul folosind bărci ușoare, începând să jefuiască și să
pârjolească tot ce gaseau în calea lor, găsind însă satele și drumurile apărate8.
Încărcate de prăzi, mânând cirezi de vite și luând în robie sute de moldoveni, coloanele
tătărești se îndreptau greoi spre dumbrava de la Lipnic. Ei intenționau să ajungă în Moldova la
4
Ibidem, p. 39.
5
Ibidem, p.41-42.
6
Ibidem, p. 57.
7
Ibidem, p. 57-58.
8
Ibidem, p. 58-59.
20 august, însă au găsit drumul barat de cetățeni moldoveni care s-au avântat la atac. Lupta a
fost scurtă însă violenta, invadatorii finnd zdrobiți.
Pentru a se salva, soldații din tabăra tătatră au renunțat la arme și s-au aruncat în apele
Nistrului, unii dintre ei înecânduse, alții fiind săgetați de arcașii moloveni, puțini dintre ei
ajungând pe malul opus. Dezastrul tătarilor a fost total, aproape toți fiind zdrobiți sau
capturați.
Bătălia de la Lipnic a constituit o mare victorie și o mare confirmare a oastei moldovene, dar
în special a confirmării calităților deosebite de strateg ale domnului Ștefan cel Mare9.
După victoria de la Lipnic, Ștefan cel Mare a reușit sa-l înlăture în anul 1473 pe Radu
cel Frumos de la domnia Țării Romînești. În locul acestuia Ștefan a pus domn pe Laiotă
Basarab, omul său de încredere, reușind astfel să întărească scutul antiotoman10.
Politica și sistemmul de alaințe antiotomane dezvoltat de Ștefan cel Mare, l-au

determinat pe sultanul Mehmed al II-lea să trimită în anul 1474 în Moldova o armată de circa
120.000 de oameni în frunte cu Soliman Pașa11.
Pentru a face față pericolului, Ștefan și-a adunat în grabă oastea la sud de Vaslui, în valea
Bârladului, trimițând trupe de acoperire la Dunăre și spre frontiera cu Țara Românească12.
Se presupune că Soliman a trecut Dunărea pe la Vidin în 1474, însă o altă sursă ne precizează
ca oastea otomană ce era împărțită în două corpuri ar fi trecut Dunărea pe la Vidin-Calafat și
Silistra-Călărași13. Fără îndoială, oastea otomană a călătorit pe Dunăre timp de trei
săptămâni14.
Alături de oastea otomană se alătură și domnul Țării Românești despre care însuși Ștefan
scrie, neprecinându-i numele, însă se crede că ar fi vorba despre Radu cel Frumos. Această
neclaritate se datorează schimbărilor frecvente de domnitori ce au avut loc în acea vreme în
Muntenia15.
9
Ibidem, p. 59.
10
Ibidem, p. 62-64.
11
Călin Hentea, op. cit., p. 81.
12
Ion Comșa, op. cit., p. 71.
13
Ștefan S. Gorovei, Maria Magdalena Szekely, Princeps omni laude maior. O Istorie a lui Ștefan cel Mare,
Centrul de cercetare și documentare ”Ștefan cel Mare, Mănăstirea Putna, 2005, p. 109.
14
Ibidem, p. 110.
15
Ibidem.
Instalat la Vaslui încă din toamnă, pentru a putea urmării evenimentele din Țara
Românească, Ștefan era gata să facă față tuturor acțiunilor ce aveau să se petreacă împotriva
lui. În momentul în care a aflat despre intrarea unei mari armate turcești, el și-a adunat
întreaga oaste, inclusiv țăranii. Potrivit unei cronici contemporane poloneze, oastea sa număra
40.000 de oameni16.
În ciuda proastei aprovizionări, din Țara Românească, Soliman Pașa a înaintat pe

Valea Bârladului unde îl aștepta Ștefan cu tabăra întărită. În valea îngustă și mlăștinoasă a
Bârladului s-a produs prima ciocnire între invadatorii turci și oatea lui Ștefan cel Mare17.
Ștefan avea în linia întâi, la dreapta, 500 de secui înarmați cu arcuri, topoare și sulițe
lugi cu vărf metalic; la centru și la stânga pedestrași moldoveni, înarmați cu arcuri și topoare.
În linia a doua, alți pedestrași moldoveni înarmați cu coase și sulițe și adăpostiți după valurile
de pământ, erau gata să vină promt în sprijinul primei linii18.
Folosindu-se de vremea cețoasă și ploioasă, care îngreuna desfășurarea cavaleriei

otomane, pe 10 ianuarie 1475 Ștefan i-a tras pe spahii și ieniceri în capcană, dezorganizându-
le întraga formație de luptă, înșelându-i asupra poziției forțelor sale prin sunete de pe
bucium19.
Spahii din avangardă au fost primiți de moldoveni cu o ploaie de săgeți. Azapii și

ienicerii, care veneau din urmă, s-au desfășurat printe spahii, umplând toată lunca
Bârladului. După un timp de dezorientare, în care foarte mulți turci au fost uciși sau răniți de
arcașii moldoveni, s-a restabilit o oarecare ordine în tabăra otomanilor, atacul devenind mai
organizat, dar nu pentru multă vreme. Oastea moldoveană a continuat să atace, otomanii fiind
din ce în ce mai zdrobiți. Atacul otoman a slăbit treptat, dușmanii căutând să facă față
pericolului moldovean. Sesizând deruta inamicului, oastea condusă de Ștefan cel Mare a
trecut la atac. Înghesuiți în mlaștinile Bârladului, au fost încercuiți și nimiciți complet, prin
loviturile coordonate ale întregii oștii moldovene. Dezastrul turcilor a fost total dupa cum
recunoaște chiar cronicarul turc Sead-Ed-Din. Otomanii scăpați din bătălie, puțini la număr,
înspăimântați și dezordonați au luat-o spre sud, fiind urmăriți îndeaproape de cavaleria
moldoveană, până la Dunăre20.
16
Șerban Papacostea, 2004 anul Ștefan cel Mare, Biblioteca Județeană Mureș, 2004, p. 12.
17
Ibidem, p. 13.
18
Ion Comșa, op. cit., p.71.
19
Călin Hentea, op.cit., p. 89.
20
Ion Comșa, op.cit., p. 72-74.
Marele succes al moldovenilor a avut un larg răsunet în întreaga lume. Ca în
toate războaiele de apărare, victoria de la Vaslui a fost rezultatul eforturilor eroice ale
întregului popor, condus cu măiestrie de Ștefan cel Mare21.
Replica otomană la acest desăvârșit dezastru a venit în anul următor, 1476, când însuși
Mehmed al II-lea a atacat Moldova în fruntea unei armate de 150.000 de oameni. Această
campanie a fost precedată de o invazie tătară ce a fot respinsă de către moldoveni.
După ce a respins atacul tătar și a supus uriașa armată otomană, Ștefan a acceptat confruntarea
cu Mehmed al II-lea pe 26 iulie 1476 la Valea Albă22.
La 25 iulie 1476, avangarda trupelor turcești ajunsese în apropiere de Cetatea Neamțului și de

întăriturile de la Valea Albă. La căderea nopții trupele turcești pătrund în interiorul
fortificațiilor, unde, după o luptă corp la corp, lupătătorii moldoveni au fost copleșiți de
situația grea, zeci de sate fiind distruse23.
Trei zile după această luptă oastea otomană a stat in tabără pentru a-și reface forțele,
apoi a pornit spre nordul țării, desfăcandu-se, se pare, in două corpuri, menite a lovi simultan
Suceava, apărată de portarul Șendrea, cumnatul lui Ștefan, și Hotinul, apărat de Vlaicu,
unchiul domnului. După acestea, a urmat asediul Cetății Neamțului, cetatea rezistând opt
zile24.
Deoarece Ștefan primise întăriri din Transilvania și continua acțiunile de hărțuire a
unei armate otomane din ce în ce mai înfometată și bântuită de ciumă, sultanul a fost nevoit să
se retragă din Moldova, fără a-si fi atins scopul politic, dar lăsând în urmă o țară ce suferise
mari distrugeri si pierderi umane25.
După cucerirea Chiliei( 14 iulie 1484) și Cetății Albe( 9 august 1484) de către turci,
Ștefan a început campania de recuperare a celor doua cetăți26.
Pe când Ștefan se afla la Calomneea, în Polonia, în septembrie 1485, pentru a depune
un omagiu de vasalitate regelui Cazimir, turcii au efectuat o amplă acțiune de jaf în Moldova.
Auzind despre acestea, voievodul s-a întors în grabă și s-a năpustit asupra cotropitorilor.
Turcii s-au oprit la Cătlăbuga, la nord de Chilia, și au organizat o puternică rezistență. La 16
noiembrie 1485, oastea Moldovei a luat contact cu cea otomană și a trecut la atac. Bătălia de
21
Ibidem, p. 74-75.
22
Călin Hentea, op.cit., p 82.
23
http://istorie-edu.ro/istoria-romanilor/ist_ro_023cru4.html
24
Ștefan S. Gorovei, Maria Magdalena Szekely, op.cit., p. 156-157.
25
Cătălin Hentea, op.cit., p. 90.
26
http://istorie-edu.ro/istoria-romanilor/ist_ro_023cru4.html
la Cătlăbuga a fost o ciocnire violentă în care Ștefan, cu ajutor polonez obține victoria.
Înfrânți, otomanii s-au refugiat la adăpostul zidurilor Chiliei27.
După nici patru luni de la bătălia de la Cătlăbuga, în iarna anului 1486, turcii au
început o nouă campanie împotriva Moldovei. Înaintau acum spre nord, în lungul Siretului.
Specializați în arta hărțuirii, provoacă pierderi mari invadatorilor. Turcii erau atrași pe
nesimțite spre grosul oastei moldovene, instalată in apropiere de satul Șcheia( la N de
Roman). În ziua de 6 martie 1486, turcii s-au lovit pe neașteptate de poziția moldovenilor.
Aceștea atacau puternic, dar moldovenii se apărau cu vrednicie. După ore de atacuri îndârjite,
oastea moldoveană, obosită, a fost nevoită să cedeze. Turcii se vedeau victorioși până când
Ștefan a atacat cu cavaleria tabăra inamică. Acesta a luptat cot la cot cu supușii săi, și, cu toate
că a fost rănit de către turci, oastea moldoveană în frunete cu voievodul au învins cotropitorii
otomani28.
Victoria de la Cătlăbuga și Șcheia au asigurat Moldovei o perioadă de relativă liniște,
însă situația în ansamblu, rămâne neschimbată, prezența otomanilor în cetățile de la Dunărea
de jos fiind la fel de primejdioasă29.
Ștefan a continuat politica contra Impeiului otoman prin incercarea de a forma o nouă
coaliție antiotomană, dar eforturile lui au fost zadarnice. Ba, mai mult, in anul 1486, monarhul
polonez încheie un acord comercial cu turcii, prin care schimburile cu Orientul Mijlociu și
bazinul Mediteranei se făceau prin Turcia, ocolind Moldova, dar acest acord recunoștea și
stăpânirea otomană asupra cetăților Chilia și Cetatea Albă. În acest fel, Ștefan își va vedean
țara izolată, rămasă singură în fața pericolului otoman. Într-un sfarșit, datorită presiunii
boierimii, Ștefan a hortărât să trateze cu turcii după două decenii de luptă.
Sultanul Baiazid al II-lea, care nu îndrăznise să atace deschis Moldova pentru a nu
suferi înfrângeri asemenea tatălui său, îi va recunoaște Moldovei deplina independență,
angajându-se să o respecte și să nu se amestece în treburile ei interne, în schimbul unui tribut
anual de 4000 de ducați30.
După pacea cu Imperiul otoman, Ștefan și-a orientat politica externă spre integrarea
moldovei într-un sistem de alianțe menite să îngrădească tendințele hegemonice ale Poloniei
și să bareze dezvoltarea expansiunii otomane în Europa31.
27
Ion Comșa, op.cit., p.109-110.
28
Ibidem, p.110-112.
29
Ibidem, p.113.
30
Ibidem.
31
Tashin Gemil, Românii și otomanii în secolele XIV-XVI, Editura Academiei Române, București, 1991, p. 154.
După bătălia de la Codrii Cosminului din data de 26 octombrie 1497, împotriva polonezilor,
unde Ștefan cel Mare a obținut victoria datorită forțelor proprii ale Moldovei, evitând cu
dibăcie ajutorul asigurat de suzeranul otoman, Baiazid al II-lea, care se angajase să apere
Moldova, a asigurat domnului Ștefan cel Mare și primilor urmași ai săi, independența efectivă
atât față de Poartă cât și față de Polonia. Acest statut politic a fost consfințit prin tratatul de
pace moldo-polon, incheiat în 149932.
Nici ultimii ani din domnie nu au fost mai liniștiți, iar, cu puțin timp inainte de a muri,
Ștefan cel Mare l-a impus în domnie pe fiul său, Bogdan al III-lea, dejucând planurile Porții
de a impune un candidat propriu33.
Ștefan cel Mare moare la data de 2 iulie 1504 la platul domnesc din Suceava, după o
viață lungă și abuciumată, și după o domnie lungă de 47 de ani, două luni și trei săptămâni34.
În concluzie putem admite faptul că domnul moldovean Ștefan cel Mare a fost o
personalitate puternică a poporului român. A fost un bun organizator și conducător politic, ce
a luptat cu marile puteri vecine pentu obținerea independenței Moldovei.
32
Ibidem, p. 156.
33
Ibidem, p.157.
34
Ion Comșa, op.cit., p.140.
Bibliografie
 Cupșa, Ion, Ștefan cel Mare, Editura Militară, București, 1974.

 Gemil, Tashin, Românii și otomanii în secolele XIV-XVI, Editura
Academiei Române, București, 1991.
 Gorovei, Ștefan, S., Szekely, Maria, Magdalena, Princeps omni laude
maior. O Istorie a lui Ștefan cel Mare, Centrul de cercetare și
documentare ”Ștefan cel Mare”, Mănăstirea Putna, 2005.
 Hentea, Călin, Armata și luptele românilor. Breviar de istorie militară,
Nemira Media, București, 2002
 Papacostea, Șerban, 2004 anul Ștefan cel Mare, Biblioteca Județeană
Mureș, 2004.
Surse web:
 http://istorie-edu.ro/istoria-romanilor/ist_ro_023cru4.html
Ctitoriile lui Ștefan cel Mare : Putna , Neamț și Războieni

Personalitatea complexă a domnitorului moldovean Ştefan cel Mare (1457-1504)
reprezintă o temă importantă în istoriografia românească, pe lângă abilităţile de om
politic, diplomat şi comandant militar, trebuie recunoscut şi rolul lui Ştefan de promotor
al culturii moldoveneşti .
În conştiinţa colectivă a poporului român s-a întipărit ideea că domnitorul Moldovean ar fi

înălţat câte o biserică după fiecare bătălie dusă, aspect care nu este în concordanţă cu
realitatea. În realitate, Ştefan cel Mare a purtat 42 de războaie. Înscriptiile în piatră sau pictate
păstrate din timpul său îl atestă pe domnitorul Moldovei ca fiind ctitor al 26 de biserici şi
mănăstiri, multe dintre ele ridicate pentru pomenirea celor căzuţi în lupte şi ca mulţumire
pentru anumite biruinţe. Mai sunt alte zece biserici care îi sunt atribuite, dar pentru care nu
există dovezi certe.
În istorie au rămas două perioade distincte privind construcţiile făcute pe vremea lui Ştefan
cel Mare. Între anii 1457-1487 a ridicat cetăţi şi fortificaţii, iar între anii 1487-1504 a ridicat
biserici şi mânăstiri. Majoritatea au fost ridicate pe locul unor construcţii mai vechi sau în
continuarea unor lăcaşe existente.
Prima și cea mai mare ctitorie a lui Ștefan a fost Mănăstirea Putna, cu hramul Adormirea
Maicii Domnului, începută în 1466, după cucerirea cetății Chilia, și sfințită pe 3
septembrie 1470, după victoria de la Lipinți împotriva tătarilor. Menită să fie locul de
îngropare al domnului și al familiei sale, mânăstirea a fost înzestrată cu multe privilegii și
danii și sfințită cu mare fast. Supranumită "Ierusalimul Neamului Românesc" (M.Eminescu).
Manastirea se află în jud. Suceava pe valea râului Putna, la 72 km de Cetatea de Scaun a
Sucevei .
Mănăstirea Putna este un lăcaș monahal ortodox, unul din cele mai importante centre
culturale, religioase și artistice românești. Mănăstirea a fost un important centru cultural; aici
s-au copiat manuscrise și au fost realizate miniaturi prețioase. Lăcașul deține un bogat muzeu
mănăstiresc, cu broderii, manuscrise, obiecte de cult, icoane etc.
În Letopisețul anonim al Moldovei, se spune că după cucerirea Cetății Chilia, în luna
ianuarie 1465, Ștefan cel Mare s-a întors cu toată oastea la Suceava, poruncind mitropolitului,
episcopilor și tuturor preoților „să mulțumească lui Dumnezeu pentru ce i-a fost dăruit lui...”
35
. Nu se precizează aici cum anume trebuia să se concretizeze această mulțumire, dar, având
în vedere importanța pe care o acorda voievodul însuși acestei victorii, este de presupus că ea
urma să fie pe măsura evenimentului.
Lucrurile se lămuresc, de altfel, în Analele putnene și în Cronica moldo-polonă, unde,
imediat după relatarea izbânzii de la Chilia, se menționează foarte lapidar că la 10 iulie 1466
Ștefan-vodă a început să zidească Mănăstirea Putna, cu hramul „Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu” 36
. Cercetările arheologice din anii 1955-1956 au dus la concluzia că în incinta
Mănăstirii Putna nu există urme de viețuire omenească „anterioare construcțiilor în piatră din
vremea lui Ștefan cel Mare” și că „la venire constructorii au defrișat terenul prin ardere,
35
Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a Românilor, Tipografia „Neamul Românesc”,
Vălenii de Munte, 1908, p. 54.
36
Ibidem;
descoperindu-se deasupra solului viu o dungă de cenușă și cărbuni, iar sporadic chiar
trunchiuri de copaci carbonizați”.
Cele mai recente cercetări de acest fel, efectuate în anii 1980 - 1982, ar putea conduce
totuși la concluzia că chiar pe actualul teritoriu al mănăstirii a existat o așezare monahală
anteștefaniană, deoarece spre latura sudică a incintei, lingă temeliile casei domnești construite
de Ștefan cel Mare, au fost descoperite câteva morminte, care, prin poziția lor stratigrafică, ar
pleda în acest sens.
Din pisaniile și însemnările unor manuscrise păstrate aici sau ajunse cu vremea prin mari
biblioteci din lume rezultă că, odată cu pornirea lucrului de către Ștefan cel Mare, au fost
transferați de la Neamțu la Putna egumenul Ioasaf dimpreună cu mai mulți monahi, meșteri
caligrafi și miniaturiști, care au procedat concomitent la organizarea scriptoriului mănăstiresc,
copiind primele mineie și evangheliare necesare viitorului locaș 37.
Prezența unui grup de călugări la Putna încă din faza fundării bisericii reclama, fără
îndoială, o viață religioasă normală, conformă tipicului monahal, care, până la sfințirea noului
edificiu, nu se putea desfășura decât la adăpostul unor chilii improvizate și al unei bisericuțe
de lemn, probabil mai vechi și foarte apropiate, în orice caz, numai după două luni de la
inaugurarea lucrărilor, Ștefan cel Mare emitea un act în care vorbea despre mănăstirea sa de la
Putna ca despre un fapt juridicește constituit.
Ne referim la uricul din 15 septembrie 1466 prin care voievodul făcea cunoscut tuturor că
a cumpărat de la frații Stan, Jachim și Simion Babici, pe două sute de zloți tătărăști, satul
Jicovul de Sus, dăruindu-l „cu toate hotarele sale vechi, cu câmpurile și poienile, cu
muncelele, fânețele și izvoarele, sfintei noastre Mănăstiri Putna, unde este hramul Preasfintei
și Preacuratei Maici a lui Dumnezeu și a Preasfintei ei Adormiri, pentru ca acest sat (...) să fie
Mănăstirii noastre Putna uric, cu tot venitul, neclintit niciodată, în veci”. Acesta este cel mai
vechi document cunoscut care atestă Putna din ținutul Sucevei, ca toponimic, în general, și ca
nume al mănăstirii de aici, mai cu seamă, constituind, totodată, mărturia celei dintâi danii pe
care Ștefan cel Mare o face slăvitei sale ctitorii monastice.
Singura clădire rămasă din vremea Sfântului Voievod Ștefan este Turnul Tezaurului a cărui
construcție a fost terminată în anul 1481. În el au fost adăpostite, în vremi de tulburare,
odoarele acestui sfânt lăcaș.
37
Daniela Cârlea , Ce se păstrează la Putna din vremea lui Ștefan?, în Ziarul Lumina, 27 noiembrie 2011, p.7
Biserica originală a suferit mari modificări în perioada 1653-1662. S-au păstrat liniile
arhitectonice inițiale specifice stilului moldovenesc, fiind alcătuită din cinci
încăperi: pridvor,pronaos, gropniță, naos și altar. Se regăsesc astfel reunite elemente de
arhitectură bizantine, gotice și renascentiste. Accesul în biserică se face prin cele două uși
laterale ale pridvorului, încadrate cu portaluri de piatră. Ușa masivă prin care se trece din
pridvor în pronaos are la partea superioară o pisanie care amintește de lucrările de
reconstrucție ce au avut loc în timpul domniilor lui Gheorghe Ștefan și Eustratie Dabija. Din
camera mormintelor (gropnița) trecerea către naos se face printre două coloane masive ce au
înlocuit în secolul al XVII-lea peretele desparțitor specific liniei arhitectonice ștefaniene. La
exterior biserica este încinsă cu un brâu răsucit în torsadă simbolizând Preasfânta Treime,
motiv ce se regăsește și în ornamentația interioară.
Mănăstirea Neamț este o mănăstire ortodoxă de călugări din România, situată în comuna
Vânători-Neamț, satul Mănăstirea Neamț, județul Neamț. Este cel mai mare și mai vechi
așezământ monahal din Moldova, fiind declarat monument istoric.
"Izvoare istorice, care sa determine cu exactitate timpul si imprejurarile in care ea a luat

fiinta nu exista. Traditii locale puternice, in mai multe versiuni, ca si inscriptia de pe un clopot
din veacul al XIX-lea ("Acest clopot s-au varsat din materialul clopotului facut la 1393 de
domnul Stefan cel dintai si care s-au topit la arderea manastirii Neamtu 1862 noiembrie 20" )
38
dovedesc existenta manastirii la sfarsitul celui de-al XIV-lea secol . Primul document scris
ce s-a pastrat despre manastirea Neamt, este actul din 7 ianuarie 1407, din vremea lui
Alexandru cel Bun, dat de acel "Vladica Iosif ", ruda apropiata a lui Petru Musat, ajuns primul
mitropolit al Moldovei. Acest act arata ca la data pomenita, manastirea Neamt era inzestrata
cu doua sate daruite de catre Petru Musat, doua mori, doua vii si mai avea si carti, odajdii si
vase. Faptul acesta vine sa confirme existenta ei cu un personal destul de numeros inca la acea
data, ceea ce face pe unii cercetatori sa afirme ca manastirea fiinta cu mult inainte.
Mănăstirea Neamţ şi-a dobândit adevăratul chip, ce dăinuie până în zilele noastre,
în timpul strălucitului voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt. În 14 noiembrie 1497 a fost sfinţit
lăcaşul de închinăciune cu hramul Înălţării Domnului, ctitorie voievodală care
împresionează şi astăzi prin măreţia şi arhitectura sa .
38
Ioan Ivan, Scarlat Porcescu, Mănăstirea Neamț, Editura Mitropolia Moldovei și Sucevei, 1981,p.24-25
Stefan cel Mare va avea o deosebita grija pentru manastire, intarindu-i privilegiile acordate
de domnitorii de dinaintea lui, inzestrand-o cu un clopot in 1485, cu un panaghiar in 1502 s.a.
Ce infatisare avea manastirea in veacurile XV-XVI, epoca ei de stralucire, este greu de
presupus. Din constructiile de atunci n-au ajuns pana la noi decat biserica lui Stefan cel Mare
39
si partea inferioara a turnului clopotnita, zidit de Alexandru cel Bun . Plecand de la acestea
si cele cateva stiri culese din arhiva manastirii, se poate insa crede ca in vremea aceea curtea
centrala era imprejmuita cu un zid inzestrat cu obisnuitele mijloaace de aparare si intarit cu
40
turnuri la cele patru colturi . Se intra ca si astazi, pe sub turnul de mijloc, care avea insa o
inaltime mai mica. Putine sunt stirile despre starea manastirii in secolele XVI, XVII si XVIII,
insa cert este ca indeosebi in ultimele doua veacuri, ea a cunoscut o perioada de stagnare si
chiar de regres." (Constantin Prisnea - Manastirea Neamt, Ed. Meridiane, Bucuresti 1964).
În incinta mănăstirii se află două biserici, două paraclise, turnul-clopotniță cu 11

clopote, Seminarul Teologic "Veniamin Costache", precum și un muzeu cu o colecție de artă
bisericească și sala tiparului. Specific este Aghiazmatarul circular din fața mânăstirii, unde se
face sfințirea apei la hram. În biserică se află o icoană a Maicii Domnului pictată în
anul 665 în Israel, făcătoare de minuni .
Așezământul are cea mai mare și mai veche bibliotecă mânăstirească (18000 volume) și a
avut o contribuție deosebită la dezvo41ltarea culturii și artei românești medievale. În camera
mormintelor este îngropat Ștefan Voievod (unchiul lui Ștefan cel Mare), iar în pronaos se află
moaștele sfântului necunoscut descoperite în 1986, prin scoaterea asfaltului de pe alee.
Mănăstirea Războieni este o mănăstire ortodoxă din România, construită în anul 1496 în
satul Războieni din județul Neamț. Ea se află la o distanță de 26 km de orașul Piatra Neamț.
Biserica mănăstirii are hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (sărbătorit în fiecare an pe
8 noiembrie) 42.
Biserica mănăstirii a fost construită de domnitorul Ștefan cel Mare (1457-1504) în anul
1496, la 20 de ani de la Bătălia de la Valea Albă (1476), întru pomenirea oștenilor moldoveni
căzuți în acea luptă.
Mănăstirea Războieni a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Neamț din
anul 2004. În Bătălia de la Valea Albă, mulți oșteni moldoveni au murit, precum și mulți
39
Constantin Prisnea , Mănăstirea Neamț ediția a II-a , Editura Meridiane, București, 1969, p.47
40
Silviu Dascălu , Mănăstirea Neamț, casa sfinților, în Ziarul Lumina ,28 mai 2009, p.5
41
Constantin Turcu , Biserica din Războieni, în vol. Mitropolia Moldovei și Sucevei - "Monumente istorice
bisericești din Mitropolia Moldovei și Sucevei" , Ed. Mitropoliei Moldovei și Sucevei, Iași, 1974, p. 104-105.
42
I. Constantinescu ,"România de la A la Z. Dicționar turistic" , Ed. Stadion, București, 1970, p. 292
boieri mari. Cronicarul Grigore Ureche descrie astfel pierderile moldovenești: "Și atâta de ai
noștri au pierit, cât au înălbit poiana de trupurile de a celor pieriți, pănă au fostu războiul. Și
mulți din boierii cei mari au picatu și vitéjii cei buni au pieritu și fu scârbă mare a toată țara
și tuturor domnilor și crailor di prinprejur, daca auziră că au căzut moldovénii suptu mâna
păgânilor. (...) Mai apoi, după ieșirea nepriietinilor și a vrăjmașilor din tară, daca au strânsu
Ștefan vodă trupurile morților, movilă de cei morți au făcatu și pre urmă ș-au ziditu deasupra
oasilor o bisérică, unde trăiește și astăzi întru pomenirea sufletelor."
Pe peretele sudic al pridvorului, în dreapta ușii gotice, se află o pisanie lungă scrisă
în limba slavonă, care reprezintă o cronică murală de o sinceritate impresionantă din istoria
Moldovei.
"În zilele binecinstitorului și de Hristos iubitorului Domn, Io Ștefan Voievod, din mila
lui Dumnezeu Domn al Țării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, în anul 6984 (1476),
iar al domniei sale anul 20 curgător, s-a ridicat puternicul Mahomed, împăratul
turcesc, cu toate forțele sale răsăritene, și încă și Basarab Voievod, poreclit Laiotă, a
venit cu el, cu toată țara sa basarabească. Și au venit să prade și să ia Țara Moldovei.
Și au ajuns până aici, la locul numit Pârâul Alb...
Și noi, Ștefan Voievod, cu fiul nostru Alexandru, am ieșit înaintea lor aici și am făcut
mare război cu ei, în luna iulie 26. Și cu voia lui Dumnezeu au fost înfrânți creștinii de
către păgâni. Și au căzut acolo mulțime mare de ostași ai Moldovei. Atunci și tătarii
au lovit Moldova din ceea parte.
De aceea, a binevoit Io Ștefan Voievod, cu buna sa voință a zidit această casă în
numele arhistratigului Mihail și întru rugă sieși și Doamnei sale Maria, și fiilor săi
Alexandru și Bogdan și pentru amintirea și întru pomenirea tuturor
dreptcredincioșilor creștini care s-au prăpădit aici.
În anul 7004 (1496), iar al domniei sale anul 40 curgător, în luna noiembrie 8. "
Nici cronica lui Grigore Ureche și nici pisania nu precizează cât a durat construcția
bisericii. Luând în considerarea proporțiile reduse ale bisericii, istoricul Constantin
Turcu(1903-1980) a presupus că s-ar fi început construcția bisericii la 26 iulie 1496, când s-au
aniversat 20 de ani de la lupta de la Valea Albă 43.
Această biserică este clădită pe osemintele ostașilor căzuți în luptă. Sub lespezile de piatră
ale edificiului, din naos până în altar, pe o lungime de 10 m, o lățime de 3,5 m și o grosime de
43
Dimitrie Bolintineanu , Călătorii în Moldova , Ed. , Pentru Literatură, București, 1968 , vol. II, p. 288-295
30 de cm se află acele oseminte. Deoarece craniile decedaților nu au fost descoperite, se
presupune că ele au fost depuse sub altar 44.
În prezent, Mănăstirea Războieni are o obște de 26 de monahii și surori. Aici funcționează

ateliere de croitorie, sculptură, litografiere icoane, țesut covoare și tâmplărie.
In concluzie putem spune ca Sfântul Ştefan cel Mare a luptat pentru credinţa ortodoxă. De
aceea, în timpul domniei sale, Moldova a fost văzută ca poartă a creştinătăţii , astfel ridicind
ctitorii divine ce servesc urmasilor drept exemplu pastrarii credintei in Dumnezeu.
Dieta Transilvaniei este un organism reprezentativ, asemănător în anumite privințe cu

Sfatul Domnesc, dar mult mai diferit decât acesta. Acest formă politică de organizrae
transilvăneană este organizată după modelul instituțiilor asemănătoare din lumea germană și
s-a constituit treptat în secolele XIII-XV. Noul organism se va defini ca o instituție legislativă
si politică unitară comună etniilor transilvănene. Dieta a evoluat din Congregațiile generale
ale Transilvaniei care includeau, pe lângă unguri și români, pe sași și secui.
În 1437, în părțile de mijloc ale Transilvaniei a izbucnit răscoala țăranilor din județe.
La început țăranii au luptat împotriva trupelor voievodului, repurtând victorii, dar după ce
nobilimea i-a chemat în ajutor pe secui și pe sași (la care nu au existat iobagi), răscoala a fost
înăbușită. Cele trei națiuni au încheiat o înțelegere în 1437 în comuna Căpâlna (județul
Szolnok-Doboka), în care s-au obligat la ajutor mutual împotriva pericolului lăuntric: (țăranii)
și a dușmanului dinafară: turcii. Organizarea Dietei se va face, mai ales după 1438 , pe
principiul Unio Trium Nationum, grupând reprezentanții nobililor maghiari, sași și secui. Prin
impunerea sistemului religiei recepte ( romano-catolică , luterană , calvină și mai târziu, cea
unitariană), Dieta contribuie la eliminarea treptată din viața politică a românilor din
Transilvania, majoritar ortodocși. Nobilii români catolici și ulterior protestanți care se
regăsesc în cadrul Dietei sunt asimilați treptat de maghiari sau germani și pierd calitatea de
reprezentanți și susținători ai intereselor românești.45
Instalarea propriu-zisă a unui nou regim de stări se realizează într-o perioada de criză :
perioada imediat următoare morții lui Sigismund de Luxemburg și anume 1438 - 1440. Pe
44
Dumitru Manolache , Războieni, biserica încolțită din oasele oștenilor lui Ștefan cel Mare, în Ziarul Lumina ,
29 aprilie 2010, p.11
45
Constantin C. Giurescu, Istoria României în date, Editura Enciclopedică, București 2010, p. 91
fondul amenințărilor interne și externe, puterea centrală este nevoită să își asocieze la
guvernare dieta, organul politic reprezentativ al nobilimii. În cadrul dietei se conturează
două ordine distincte : primul fiind constituit din marea nobilime, baronii și înaltul cler și
al doilea din nobilimea mijlocie. În împrejurări excepționale, la dieta au participat și
reprezentanți ai stării orășenești,însa rolul acestora este nesemnificativ.
Principalele atribuții ale organului reprezentativ al stării nobiliare constau în alegerea și

încoronarea regelui , legiferarea , alături de suveran , alegerea palatinului, a păstrătorului
coroanei, a membrilor scaunului suprem de judecată și a membrilor consiliului regal. Iar
începând cu 1495 se pronunță și în cazurile de infidelitate. Participarea la dietă era
obligatorie. Se va recurge de timpuriu nobiles electi ai comitatelor
Odată cu asaltul otoman asupra regatului ungar se impun o serie de modificări în politică
internă a acestuia și, implicit, creșterea rolului dietei,care va decide impozitele extraordinare.
În timpul domniei lui Matei Corvin,venit la tron in 1458, acesta a promovat o politică
de centralizare statală reducând rolul dietei, întărind Consiliul regal şi, odată cu aceste
modificări provocând o înnoire masivă a aparatului de stat, inclusiv a baronilor, cu elemente
ridicate din straturile inferioare ale nobilimii. Cu toate acestea, regele a fost nevoit să apeleze
la organul reprezentativ al nobilimii, care i-a reamintit de fiecare dată obligaţiile
„constituţionale”, și care îi controla tendinţele „absolutiste”.
Perioada ulterioară domniei lui Matei Corvin (1490-1526), cunoscută şi ca epoca

domniei baronilor, este segmentul de timp cel mai potrivit aristocraţiei, care va domina viaţa
politică în acest interval. Instrumentul de guvernare al noului regim nobiliar a fost Dieta,
care a căpătat putere deplină, în cadrul căreia se confruntau două partide, cel al
latifundiarilor şi cel al nobilimii mijlocii. Acesta din urmă, condus în fond tot de latifundiari,
din familia Zapolya, exprima interesele nobilimii de frunte din comitate şi a reuşit să-şi
impună reprezentanţi ai săi în tribunalul suprem (asesori). În Transilvania, stările s-au
constituit într-o măsură importantă pe alte criterii decât în Ungaria şi aveau alte rosturi şi
moduri de manifestare. Dacă în Ungaria stările erau clerul şi nobilimea, ultima divizată între
magnaţi nobilimea mijlocie, la care se adăuga cu o importanță scăzută orăşenimea, în
Transilvania stările erau entităţile sociale privilegiate, „naţiunile” constituite pe criteriu
social, în cazul nobilimii, şi etnic-privilegial, în cazul saşilor şi secuilor. Spre deosebire de
Ungaria, nobilimea era unitară ca stare, iar clerul lipsea cu desăvârşire. În „naţiunea săsească”
rolul preponderent îl avea patriciatul urban.
În ceea ce privește atribuţiile, dieta ardeleană era esența promovării particularismului şi
autonomiei provinciale, în raport cu deciziile fundamentale ale vieţii de stat care se elaborau
de instituţiile centrale. În anumite cazuri, în chestiuni de apărare, ea putea amenda hotărârile
dietei regatului. Cu precădere rezolva chestiuni de judecată, prin intermediul scaunului
prezidat de voievod sau vicevoievod, în care nobilimea îşi alegea judecători proprii.După
acţiunea secesionistă din anul 1467, dieta ardeleană nu s-a mai întrunit. Stările au revenit în
forţă după moartea regelui Matei, când au reuşi în ianuarie 1493, să-l depună pe voievodul
Ştefan Bathori, acuzându-l în faţa regelui de un lung şir de ilegalităţi. La începutul secolului
următor Unio Trium Nationum, şi-a reafirmat obiectivele de apărare a ţării Transilvaniei cu
ocazia adunării de la Sighişoara din februarie 1506. Cu acest prilej a luat fiinţă un organism
juridic alcătuit din câte 14 reprezentanţi ai fiecărei naţiuni,în vederea soluţionării conflictelor
apărute între ele, care diminua mult importanţa scaunului voievodal de judecată.
La nivelul comitatului funcţionau de asemenea congregaţiile nobilimii, care se

întruneau periodic sub preşedinţia comitelui sau vicecomitelui, pentru rezolvarea unor
probleme administrative, fiscale sau militare. Mai frecvent se întrunea scaunul de judecată,
care a devenit un organism cvasipermanent.Adunarea alegea anual juzii nobiliari, câte patru în
comitatele ungureşti şi doi în Transilvania, şi juraţii (juraţi, assessores).46
Raporturile dintre stări şi autoritatea centrală în regatul ungar în perioada 1440-1514,

scoate în evidență faptul că hegemonia în stat era disputată între grupări oligarhice ale marii
nobilimi. Până şi a doua parte a domniei lui Matei Corvin a fost marcată de consultări ale
reprezentanţilor nobilimii şi de respectarea destul de consecventă a hotărârilor elaborate în
comun cu aceştia. Se prefigurează o guvernare mai degrabă „constituţională” decât
„absolutistă”, iar centralizarea s-a manifestat mai ales prin funcţionarea aparatului de stat şi
fidelitatea dregătorilor şi funcţionarilor, a căror componenţă a fost masiv împrospătată
afirmând şi chiar consolidând particularismului autonomiilor locale.
Până la instituirea principatului, Dieta nu pare să fi jucat un rol major în viaţa

voievodatului şi a Transilvaniei decât în plan legislativ. După 1541 ea devine principalul
organism legislativ şi de politică internă şi externă, luând hotărâri împreună cu
principele sau independent de acesta, dar pe care el trebuia să le respecte. Cu toată
dominaţia otomană asupra Transilvaniei, sistemul a funcţionat, Dieta căpătând puteri sporite
46
Ioan-A. Pop, Națiunea română medievală.Solidarității etnice românești în secolele XIII-XVI, București , 1998
, p. 37 - 128
în secolul XVII după adoptarea legilor constitutive ale Principatului: Approbatae şi
Compillatae.
După încorporarea Transilvaniei în Imperiul Habsburgic şi mai ales după Diploma

leopoldină din 1691, rolul Dietei s-a restrâns în ciuda protestelor reprezentanţilor „celor trei
naţiuni”. Instituirea Curţii Aulice a Transilvaniei, a guvernatorului şi Guverniului a restrâns şi
mai mult rolul Dietei, care a ajuns doar un organism care punea în practică hotărârile luate la
Viena veghind la respectarea lor, fără să poată interveni în adoptarea acestora ori în
modificarea lor decât cu mare greutate, situaţie care s-a menţinut până la 1848 când rolul
Dietei va fi cu totul altul. Dieta Transilvaniei a existat până la crearea statului dualist Austro-
Ungaria în 1867.
Discriminarea românilor și a confesiunii acestora
Românii nu erau recunoscuți oficial nici ca națiune și nici când venea vorba de religie,
deși reprezentau între jumătate și două treimi din populația țării fiind răspândiți peste tot.
Unul dintre instrumentele principale pentru păstrarea discriminării era Dieta. Congregațiile și
dietele nu s-au referit decât foarte rar la entitatea românilor, aceștia nefiind recunoscuți ca
stare sau natio.
În secolul al XVI-lea , cînd națiunile medievale încep transformarea treptată spre stadiul
de națiuni moderne, mai ales în epoca Reformei, în cadrul dietelor transilvane românii sunt
mai des menționați 47:
I. Dietă de la 1542 : Ungurul (Hungarus) acuzat de tâlhărie se poate apăra prin

jurământul judelui sătesc și a trei oameni cinstiți, dar românul (Valachus) are nevoie
de jurământul cnezului sătesc, a patru români și a trei creștini.
II. Dietă din 1552 : ,,Românul să nu poată denunța pe ungur sau pe saș, dar ungurul sau
sașul sa poată denunța pe român.”
III. Dietă din 1554 : ,,Nici un tăran maghiar nu poate fi acuzat doar cu trei martori, ci este
necesară adevărata și recunoscuta mărturie a șapte oameni de încredere și astfel să fie
pedepsit de facto ; însă românul poate fi pedepsit prin pronunțarea a trei oameni de
încredere.”
47
Ibidem, p. 61-62
IV. Dietă din 1555 : ,,De asemenea, omul țăran și creștin poate fi ridicat prin jurământul a
șapte crestini, românul prin jurământul a trei creștini, șapte români trebuind să fie
martori pentru un român.”
Din cele patru exemple, se pot constata dicriminările etnice și religioase : românul este
contrapus ungurului și tratat mai aspru în justiție , ,,oamenilor cinstiți, demni de încredere” și
,,creștinului”, prin urmare, în ochii legislatorului , românul ortodox nu era un creștin.
Chemarea în fața justiției se facea in funcție de etnia și confesiunea făptuitorului ci nu în

funcție de gravitatea faptei comise, iar pedepsele se aplicau diferit în funcție de aceleași
criterii. Mărturia a trei maghiari sau ,,creștini” era egală cu mărturia a șapte români,ceea ce
înseamnă că românii erau tratați de două ori mai aspru de către justiție.
Presiunea etno-confesională din societate era clară și era consființită prin lege. De o
parte erau stările si confesiunile privilegiate de către Dietă și de cealaltă erau ,,valahii” ,
,,schismaticii” sau ,,iobagii”. Elita românească, formată din cnezi și nobili în secolele XIV-
XV, denumiți adesea în izvoare valahi (Nobiles Valachi) nu mai existau în secolul la XVI-lea.
În acest context a pătruns în Transilvania Mihai Viteazul.
Din punctul de vedere al relațiilor cu Austria, Mihai era locțiitorul împăratului Rudolf al
II-lea, acceptat de către impreiali drept guvernator al Transilvaniei în numele împăratului.
Deși era trimis oficial al Habsburgilor , Mihai Viteazul era privit cu ostilitate de stări, mai ales
de nobilime, care vedea în el un uzurpator, astfel, Mihai a sprijinit națiunile Transilvaniei, mai
ales pe secui, dar și pe sași și pe unguri.
Dietele din timpul domniei lui Mihai Viteazul au luat în dezbatere chestiuni care priveau
starea generală a țării în condiții de razboi. Nobilimea, sașii și secuii îl asigurau pe voievod de
fidelitatea lor, dar cereau cu insistență respectarea privilegiilor acestora, acordarea unor
avantaje,etc. Deciziile dietale sunt rezultatul a două inițiative , una a domnului Mihai și
cealaltă a națiunilor. 48 Domnul a avut două categorii de cereri : cele îndreptate spre binele
patriei, privitoare la oștire și purtarea războiului și cele referitoare la soarta românilor.
Membrii Dietei s-au preocupat de interesele stărilor.49
Ioan Drăgan, Nobilimea româneasca din Transilvania între anii 1440 - 1514, București , 2000
48
Ștefan Pascu , Mișcari tărănești prejiluite de intrarea lui Mihai Viteazul în Transilvania, în ,,Studii și
49
materiale de istorie medie” , vol. I , 1956

BIBLIOGRAFIE
1) Constantin C. Giurescu, Istoria României în date, Editura Enciclopedică,

București, 2010
2) Ioan Aurel Pop, Istoria Transilvaniei, vol. I, Editura Eikon, 2013
3) Idem, Națiunea română medievală.Solidarității etnice românești în
secolele XIII-XVI, București , 1998
4) Ioan Drăgan, Nobilimea românească din Transilvania între anii 1440 -
1514, București , 2000
Dreptul de ctitorie în spațiul românesc medieval
Societatea Evului Mediu, atât în spațiul apusean, cât și în cel răsăritean era dominată
de un puternic spirit religios, manifestat în mod diferit în funcție de fiecare categorie socială.
Astfel, o formă de manifestare a acestui fenomen religios era prezentă în rândul țărănimii, iar
alta în rândul elitelor societății, reprezentate de domni și boieri. În ceea ce privește această
ultimă categorie, specific exprimării religiozității era actul de ctitorie, ce reflecta o implicare
mai activă și mai profundă a fiecărui individ în parte. Caracterul activ și profunzimea acțiunii
sunt determinate de motivațiile multiple ce se ascund în spatele acestui act, omniprezent în
realitățile vremii. În cele ce urmează vom încerca să întoarcem pe toate fațetele acest fenomen
specific Evului Mediu, începând cu spațiul bizantin, de unde vin și principalele influențe, și
oprindu-ne asupra țărilor române, într-o perioadă cuprinsă între secolul al XIV-lea și secolul
al XVIII-lea.
La baza tuturor ctitoriilor și reglementând construcția edificiilor religioase a stat un

drept de ctitorie, constituit și dezvoltat mai întâi pe baza reglementărilor speciale întemeiate
pe consuetudine, iar mai apoi pe dispoziții canonice și pe măsuri legislative50. Modelul de
drept urmat în spațiul românesc este cel de proveniență bizantină, având un caracter obiectiv
și o structură proprie51. Cei care primeau titlul de „ctitor” erau, la început, întemeietorii de
fundații, urmând ca mai apoi să fie răsplătiți cu acest titlu și cei care înzestrau edificiile
existente sau restauratorii edificiilor lor52. Având în vedere reglementările canonice și pe cele
legislative, titlul de ctitor era acordat de către autoritatea ecleziastică, însă acesta se acorda și
de către împărat ca răsplată a servicului adus în cadrul orânduirii medievale53. Cât despre cine
50
Gheorghe Cronț, Dreptul de ctitorie în Țara Românească și Moldova. Constituirea de natură juridică a
fundațiilor din Evul Mediu, în SMIM, volumul IV, 1960, p. 82.
51
Ibidem, p. 82.
52
Maria Crăciun, Semnificațiile ctitoririi în Moldova medievală. O istorie socială a religiei, în „Național și
universal în istoria românilor. Studii oferite prof. dr. Șerban Papacostea cu ocazia împlinirii a 70 de ani”, volum
editat de Ovidiu Cristea și Gheorghe Lazăr, București, 1998, p. 138.
53
Gh. Cronț, op.cit., p. 83.
putea face parte din această categorie a ctitorilor, răspunsul este unul simplu: bărbați, femei,
dar și persoane juridice însemnând comunități, asociații sau așezăminte. Desigur că pentru a fi
recompensat cu acest titlu erau necesare anumite condiții. Printre aceste condiții se numără
exercițiul credinței, al drepturilor bisericești și civile, deținerea resurselor necesare întemeierii
unui edificiu, dar și obținerea unei încuviințări din partea autorității bisericești54.
În ceea ce privește spațiul românesc fenomenul ctitoriei se desfășoară după anumite

reglementări preluate din lumea bizantină prin intermediul unor ierahi greci55, iar dreptul de
ctitorie a fost cunoscut fie sub formă de nomocanoane (compilații de canoane bisericești cu
legi laice), fie sub formă consuetudinară56. Desigur că, în Evul Mediu, regulile care primau și
care aveau o largă răspândire și o aplicare erau cele cu un caracter consuetudinar. Dreptul de
ctitorie, fiind practicat sub egida bisericii ortodoxe, a înglobat aceleași reguli bizantine,
aplicate fie pe calea tradiției, fie prin folosirea pravilelor57. Acest drept, de obârșie bizantină,
cuprindea atât drepturi ale ctitorului, obligațiile ce îi reveneau acestuia, dar și anumite libertăți
ale fundațiilor. Drepturile și obligațiile erau determinate prin intermediul actelor de ctitorie
sau documente de fundație, ale căror prevederi delimitau categoric calitatea de ctitor de cea de
proprietar58. Printre aceste drepturi se numără: dreptul de a-și trece numele în pisania
edificiilor, de a fi reprezentați în tablourile votive, în calitate de întemeietori, dreptul de a fi,
atât ei, cât și membrii familiilor lor, pomeniți în cadrul slujbelor religioase, de a participa la
administrarea bunurilor, de a recomanda clerici pentru anumite fundații religioase, dreptul de
a se refugia și de a primi alimente în caz de sărăcie, și nu în ultimul rând, cel încununat
deseori prin practică, de a fi înmormântați în interiorul edificiilor religioase; dintre obligații
amintim predarea efectivă a bunurilor promise prin actul de ctitorie și grija pentru păstrarea și
folosirea bunurilor în scopul stabilit59. Toate aceste drepturi și obligații se moșteneau și se
transmitea moștenitorilor datoria de a le îndeplini. Cu privire la acest aspect al eredității
calității de ctitor există anumite diferențe în funcție de tipul edificiului construit. Astfel, în
cazul așezămintelor mănăstirești atributul de ctitor se transmitea sub forma protectoratului, iar
orice decizie ce urma să afecteze acel așezământ nu putea fi luată fără acordul ctitorului60. În
cazul bisericilor de mir, construite din inițiativa boierimii, pe de altă parte, poate fi observată
54
Ibidem, p. 83.
55
Ibidem, p. 87.
56
Maria Crăciun, op.cit., p. 138.
57
58
Ibidem, p. 83.
59
Ibidem, p. 83.
60
Voica Maria Pușcașu, Actul de ctitorie ca fenomen istoric în Țara Românească și Moldova în secolele XIV-XVII,
teză de doctorat, Iași, 1967, p. 61.
o exercitare efectivă a dreptului de proprietate61. În unele cazuri acest drept de ctitorie putea
fi uzurpat, fie prin înstrăinarea daniilor diferiților ctitori, fie sub forma încălcării directe a
prerogativelor ctitoricești de protecție62. Astfel, ctitorul avea un statut de protector al
așezămintelor, iar prerogativele sale de dominium eminens se exercitau și asupra averilor
mănăstirești63. Dreptul mai conținea și anumite libertăți și beneficii, precum dreptul de
pășunat pe terenuri particulare, primirea unor rente din casa statului sau înzestrarea cu
anumite bunuri confiscate de la persoanele intrate în dizgrație64. Această practică a libertăților
în scopuri religioase, caritabile a cunoscut și în spațiul românesc o largă răspândire, luând
forma daniilor.
În ceea ce privește formele sub care au fost înființate fundațiile, aceste sunt printre cele
mai variate. Respectând normele dreptului de ctitorie, au fost ridicate biserici, schituri,
mănăstiri, episcopii, mitropolii, bolnițe, adăposturi pentru călători, dar și școli sau spitale65.
Atât în Moldova, cât și în Țara Românească, fundațiile au fost ridicate ca urmare a unei
conștiințe a unei tradiții din strămoși, de a construi edificii religioase. Construirea și
înzestrarea fundațiilor, pentru domnii țărilor române, reprezintă acte de politică internă
tradiționale, necesare consolidării autorității domnești, punctând totodată și ideea continuității
dinastice. Această tradiție ar putea fi inspirată din cea a regilor catolici ai Ungariei, precum în
cazul lui Petru Mușat sau din tradiția împăraților bizantini, date fiind și reglementările ce au la
bază dipoziții canonice bizantine66.
Deoarece țările române aveau drept bază legislativă dreptul consuetudinar ce prevedea
o conservare a proprietății în familie și ca urmare a libertăților fundațiilor ce reprezentau
abateri de la acest drept, au fost necesare anumite măsuri pentru ca acestea să fie protejate.
Aceste măsuri au luat forma confirmărilor domnești, cu rol de protecție și de autorizare a
libertăților conferite67. Confirmarea era și un mijloc prin care domnul putea să își întărească
autoritatea asupra instituțiilor de drept civil, impiedicând totodată revendicările și procesele
moștenitorilor unor așezăminte68. Această confirmare domnească era solicitată fie de
fondatori, donatori, testatori pentru ca actele lor să capete o greutate mai mare, fie de către
conducătorii fundațiilor, care doreau obținerea lor pentru a se apăra de eventualele revendicări
61
Ibidem, p. 61.
62
Ibidem, p. 67.
63
Ibidem, p. 66.
64
65
Ibidem, p. 88.
66
Ibidem, p. 89-91.
67
Ibidem, p. 91.
68
Ibidem, p. 91.
și contestări69. Confirmările domnești trebuiau să conțină drepturile fundațiilor respective, și
se puteau da atât pentru bunurile moștenite, cât și pentru cele cumpărate, fiind mai mult o
formă de autentificare decât de constituire a unui patrimoniu70. Deoarece actele de fundație,
care îmbrăcau diverse forme și care puteau fi identificate în acte de donație, acte de schimb
sau de partaj, erau valabile din punct de vedere juridic independent de întărirea domnească,
prin ele însele, confirmările domnești aveau un caracter facultativ71. Cert este că fundațiile
care primeau aceste acte căpătau un statut juridic mai bine definit, dar și o importanță socială
și politică sporită, nefiind acte constitutive ale fundațiilor, ci având mai mult un caracter
„publicitar”72.
Reîntorcând discursul nostru la calitatea de ctitor putem distinge, analizând

informațiile deja prezentate, mai multe categorii de ctitori. Aceste categorii pot fi ierarhizate,
ierarhia întocmindu-se în funcție de importanța fiecărei categorii. O primă categorie, cea mai
importantă, este reprezentată de ctitorii de fapt73. Din această categorie fac parte ctitorii
inițiali, care erau denumiți și „mari ctitori” sau „cei dintîi ctitori” și erau cei care inițiau
lucrările de contrucție a edificiilor, contribuind prin resurse materiale și/sau muncă prestată74.
Tot din această primă categorie fac parte și ctitorii secundari sau „noi ctitori”, reprezentând
cei care au contribuit cu bunuri materiale, imobiliare sau mobiliare, precum și cei care reparau
sau ridicau alte edificii în interiorul aceluiași așezământ75. Ultimii care fac parte erau ctitorii
de întărire, voievozii, care recunoșteau vlabilitatea și legalitatea daniilor anterioare, prin actele
de confirmare.
Ce-a de-a doua categorie este reprezentată de ctitorii de drept, înglobând membrii
familiei ctitorului de fapt, însă fără să fi fost necesară vreo intervenție efectivă în actul
ctitoricesc.
Un moment important în evoluția dreptului de ctitorie în spațiul românesc a fost

reprezentat de introducere instituției epitropiei în secolul al XVIII-lea. De origine bizantină,
aceasta reglementa atribuțiile de supraveghere asupra administrației bunurilor fundațiilor76.
Practic, era desemnată de către testatori o persoană de încredere, diferită de moștenitori, care
69
Ibidem, p. 92.
70
Ibidem, p. 92-93.
71
Ibidem, p. 94.
72
Ibidem, p. 97.
73
Voica Maria Pușcașu, op.cit., p. 86.
74
Ibidem, p. 86.
75
Ibidem, p. 86.
76
avea sarcina de a supraveghea și a asigura buna funcționare a fundațiilor. Cel care deținea
funcția de epitrop putea fi ales fie dintre fețele bisericești, dintre rude sau chiar dintre străini,
fiind deseori remunerați77.
În ceea ce privește semnificația și importanța acestui fenomen al ctitoriilor, există

diverse interpretări, unele punctând dimensiunea social-politică, iar altele pe cea religioasă.
Gheorghe Cronț consideră că prin întemeierea edificiilor religioase atât poziția politică, cât și
prestigiul public ale întemeietorilor sunt sporite, născând-se o competiție acerbă între domn și
boieri78. Astfel, politica de întemeiere a bisericilor poate fi văzută ca o expresie a afirmării
autorității, evidențiind tendința de a controla, prin intermediul acestora viața orașelor, precum
în cazul lui Ștefan cel Mare.
Cu toate acestea, înțelegerea fenomenului ctitoricesc, în spațiul românesc, doar prin

prisma considerentelor de natură politică și socială este imposibilă deoarece se neglijează un
aspect esențial al vremii – credința. Întemeiere și înzestrarea bisericilor erau considerate
„fapte bune”, ce vor aduce răsplata cerească, mântuirea79. Ctitorirea este act de credință, un
act care exprimă pietatea ctitorului, având, după cum afirmă și Maria Magdalena Szekely, o
finalitate spirituală80.
În concluzie, ctitorirea poate fi înțeleasă ca fiind o înțelegere bilaterală cu caracter

contractual, în virtutea căreia reprezentanții puterii feudale se angajau să construiască edificii
în schimbul unor drepturi și beneficii, atât sociale, cât și spirituale. Aceasta exprimă o
atitudine pioasă a ctitorului, o preocupare și o responsabilitate față de propria mântuire, dar și
dorința de apropriere față de divinitate. Totodată, pe lângă această funcție spirituală, ctitorirea
avea și o dimensiune social-politică, scoțând în evidență diferențele de statut, de poziție în
cadrul societății, și tendințele de control ale domnilor. Astfel, ctitorirea, reglementată de
dreptul de ctitorie, de origine bizantină, a reprezentat un fenomen dominant în realitățile din
țările române din secolele XIV-XVIII, cunoscând o evoluție prin înființarea instituției
epitropiei, și a cărui complexitate înglobează o vastitate de dimensiuni ce exprimă rapoartele
sub care se afla societatea Evului Mediu din spațiul românesc.
77
Ibidem, p. 111.
78
Ibidem, p. 78.
79
Maria Crăciun, op.cit., p. 142.
80
Ibidem, p. 142.
Bibliografie
Crăciun, Maria, Semnificațiile ctitoririi în Moldova medievală. O istorie socială a religiei, în „Național
și universal în istoria românilor. Studii oferite prof. dr. Șerban Papacostea cu ocazia împlinirii a 70 de
ani”, volum editat de Ovidiu Cristea și Gheorghe Lazăr, București, 1998, p. 137-171.
Cronț, Gheorghe, Dreptul de ctitorie în Țara Românească și Moldova. Constituirea de natură juridică
a fundațiilor din Evul Mediu, în SMIM, volumul IV, 1960, p. 72-116.
Pușcașu, Maria, Voica, Actul de ctitorie ca fenomen istoric în Țara Românească și Moldova în secolele
XIV-XVII, teză de doctorat, Iași, 1967.
Grigore Ureche (nascut aprox. 1595-1647), a fost primul cronicar român care a contribuit la
dezvoltarea culturii și limbii române, prin scrierile sale.
A fost fiul lui Nestor Ureche, boier care a deținut funcții importante la sfârșitul veacului
al-XVI-lea, purtător de solii la Poarta Otomană și mare vornic al Țării de Jos în vremea lui
Ieremia Movilă81.
Nestor Ureche este ctitorul mănăstirii Secu, situată în județul Neamț, construită în anul
1602. Alături de numele său mai sunt menționați ctitori cneaghina Mitrofana, soția lui Nestor
Ureche, precum și copiii acestuia- Vasile, Grigore, Nastasia și Maria82.
În timpul lui Alexandru Movilă, Nestor Ureche deține aceeași funcție de mare vornic al
Țării de Jos, a doua dregătorie moldoveană, el fiind, după domn, adevăratul conducător al
țării.
A murit în anul 1617, fiind înmormântat în mănăstirea Secu, ctitoria sa83.
Locul nașterii lui Grigore Ureche este în Moldova, la Goești, în ținutul Cârligăturii, acolo
aflându-se moșia de reședință a familiei.
La Goești și-a petrecut Grigore Ureche cea mai mare parte din anii copilăriei, unde mai
târziu își va stabili propria reședință la țară84.
Spre deosebire de Vasile, fratele mai mare, a cărui vârstă nu mai permitea începerea unei
instrucții școlare, fiul mai mic , fecior de nobil moldovean, trebuia să calce pe urmele fiilor de
nobili din țara vecină, pe care Nestor o cunoscuse.
81
Dumitru Velciu,Grigore Ureche, Ed. Minerva, București, 1979, p. 40.
82
Ibidem,p. 42.
83
Dicționarul Literaturii Române de la origini până la 1900, Ed. Academiei Socialiste România, București,
1979, p. 873.
84
Dumitru Velciu, op. cit., p. 64.
După 5-6 ani de instrucție în mediul moldovean, are loc un eveniment care va schimba
cursul învățăturii tânărului Grigore, facilitându-i noi medii și surse, inaccesibile în propria
țară.
În noiembrie 1611 are loc înlocuirea lui Constantin Movilă, de către turci, cu Ștefan
Tomșa, retrăgându-se în Polonia, împreună cu fostul domn și Nestor Ureche, principalul său
sfetnic, cu familia, alături de alți boieri, partizani ai Movileștilor85.
Acum are loc contactul cu școala superioară polonă, care îi va deschide orizonturi noi,
implementându-i o altă cultură, deosebită de cea din Moldova.
Începând din 1612, Grigore Ureche a urmat, la Liov, cursurile primei trepte de
învățământ a colegiului iezuit ,,trivium’’, adică primele trei din cele ,,șapte arte liberale’’-
gramatica, retorica (în acestea două mai intrau literature, istoria și geografia) și dialectica.
Limba latină, versificați și critica autorilor latini constituiau temelia învățământului86.
Din 1612, până către sfârșitul anului 1617, Grigore Ureche a rămas la studii în Polonia,
petrecându-și vacanțele la Iași sau la conacul familiei din Goești.
Revenirea definitivă în țară a fost determinată de moartea tatălui său, fostul student, în
vârstă de 20-22 ani trebuind să administrze bogata moștenire ce i-o lăsase tatăl său, fiind
obligat, pentru a nu-și pierde averea, să încerce să refacă treptele carierei dregătorești a tatălui
său87.
Începuturile Dregătorești
Prima sa dregătorie este aceea de vornic de Hârlău, slujbaș domnesc local, cu o jurisdicție
limitată asupra târgului respectiv, atribuția sa principală fiind supravegherea încasării
anumitor impozite.
Anul 1628 aduce lui Grigore Ureche prima slujbă dregătorească mai importantă, cea de
logofăt al treilea. Acum, învățătura acumulată în școală, cunoașterea limbilor străine și nivelul
de cultură sunt pe deplin valorificate de către domnie88.
Logofătul al treilea este de fapt, secretarul principal al cancelariei domnești, și unul dintre
apropiații domnului. În august 1630, Grigore Ureche nu mai deține această funcție, pe care o
cedase unui alt cărturar moldovean, Eustratie logofătul.
În anul 1632 are loc căsătoria cu Lupa, fiica fostului mare comis Voruntar din familia
Prăjescu și a Salomiei, fata lui Dumitru Neagoe89.
85
86
Petre P. Panaitescu, Influența Polonă în Opera și Personalitatea Cronicarilor Grigore Ureche și Miron
Costin, Ed. Academiei Române, București, 1925, p. 81.
87
Dicționarul Literaturii Române de la origini până la 1900, p. 873.
88
Mare Dregător al lui Vasile Lupu
Domnia lui Vasile Lupu (aprilie 1634- 3 aprilie 1653), o domnie lungă, a însemnat pentru
Grigore Ureche etapa în care a atins cele mai înalte trepte dregătorești din cariera sa (mare
spătar și, apoi, mare vornic al Țării de Jos), dar, mai ales, perioada cea mai propice pentru
cronicar, anii în care și-a cristalizat și și-a desăvârșit opera sa: Letopisețul Țării Moldovei, de
la descălecat, până la Aaron vodă90.
Grigore Ureche a primit dregătoria de mare spătar încă din primele zile ale domniei lui
Vasile Lupu, odată cu constituirea sfatului domnesc al acestuia. Față de ultima dregătorie pe
care o deținuse, cea de logofăt al treilea, reprezenta o ridicare în rang, marele spătar făcând
parte dintre cei opt mari boieri, membrii ai sfatului domnesc, al șaselea rang în ierarhia
dregătorească a Moldovei91.
La începutul anului 1643, Vasile Lupu a efectuat importante modificări în sfatul domnesc,
Grigore Ureche fiind ridicat in grad, până la funcția de ,, mare vornic al Țării de Jos’’, fiind
avansat cu patru trepte deodată.
,,Vornicul de Țara de Jos’’, conducătorul Moldovei inferioare, descurcă treburile acestei
provincii la curtea domnească, prezidează toate judecățile în acea regiune, poate să
osândească pe vinovații de omor, pe hoți, pe jefuitori, chiar și fără știrea domnitorului. Ca
semn al puterii lui, poartă un toiag bătut în aur92.
Cel dintâi cronicar moldovean trece în neființă pe trei mai 1647, și este înmormântat la
mănăstirea Bistrița, acesteia in urmă fiindu-i ctitor și Nestor Ureche, tatăl ilustrului cronicar93.
Opera
Grigore Ureche este cunoscut în istoria literaturii și a culturii românești printr-o singură
operă: Letopisețul Țării Moldovei, de la Dragoș Vodă până la Aaron Vodă, fiind prima
cronică în limba română a Moldovei, care prezintă istoria țării, de la 1359 până în anul 159494.
Manuscrisul original al lui Grigore Ureche nu s-a păstrat, cronica fiind transmisă în forma
prelucrată, cu o seamă de interpolări, a lui Simion Dascălul, variantă care a suferit și ea
adaosurile altor interpolări ca Misail Călugărul și Axinte Uricariul.
89
Ibidem, p. 108.
90
91
Dumitru Velciu, op. cit.,p. 110.
92
Ibidem, p. 131.
93
94
Textul este precedat atât de predoslovia lui Grigore Ureche, cât și de cea a lui Simion
Dascălul. Urmează după cele două predoslovii, a treia, a ,,descălecării țării Moldovei
dinceputul ei’’, un scurt capitol despre ,,limba noastră moldovenească’’ și apoi, înainte de a
trece la istoria propriu-zisă a Moldovei se tratează ,, De răsipirea țării dentăi’’. Aici intervine
Simion Dascălul cu faimoasa sa interpolare ,,De izvodirea moldovenilor, de unde au venit
intr-aceste locuri’’95.
Istorisirea evenimentelor țării este întreruptă după domnia lui Ștefan cel Mare, de
intercalarea unor capitole privitoare la popoarele vecine Moldovei, continuând cu domniile
moldovene până la a doua domnie a lui Aaron Tiranul. Se încheie, neterminată, cu enunțarea
numai a titlului unui nou capitol ,, Cându au venitu Lobodă cu oaste căzăcească și au gonitu
pre Aronu vodă denu scaunu și au arsu târgulu Iașii96.
Grigore Ureche și-a început redactarea cronicii înainte de a deveni mare vornic al Țării de
Jos. Autorul ,,mărturisește o muncă săvârșită’’, plină de trudă și îndelungată, care i-a ridicat
pe parcursul lucrului numeroase greutăți.
Predoslovia lui Grigore Ureche a fost intocmită, după ce cronica, sau o mare parte din ea
fusese scrisă. Datorită ărimii și a importanței operei, Grigore Ureche nu putea scrie
Letopisețul Țării Moldovei în ultimii patru ani și jumătate de viață, de când devenise mare
vornic al Țării de Jos, ci, odată cu întoarcerea lui de la studii, din Polonia, cu această ocazie
aducând cu sine și cea mai mare parte din materialele istorice și geografice străine pe care le-a
utilizat ca izvoare97.
Imboldul principal, hotărâtor, care l-a determinat pe Grigore Ureche să-și scrie opera a fost
reprezentată de istoricii polonezi, care scriseseră istoria patriei lor, precum și originea latină a
poporului său și domnia strălucită a lui Ștefan cel Mare, voievod moldovean, care în unele
momente, reușise să se ridice, prin victorii militare, deasupra polonilor98.
Opera lui Grigore Ureche dovedește, utilizarea unei documentații deosebit de bogate și
variate, dovedind vasta cultură pe care o stăpânea.
Sursele cronicarului sunt variate, precum: izvoare interne( letopisețul moldovenesc),
izvoare polone, izvoare bisericești și tradiția internă nescrisă (surse de familie).
Letopisețul Moldovenesc reprezintă una din cele mai importante surse ale autorului, acest
izvor fiind citat în cronică, de către Grigore Ureche, de nu mai puțin de 28 ori. Letopisețul
Moldovenesc caracterizează scrierea internă, în comparație cu scrisorile străinilor(din acestea
95
Ibidem, p. 169.
96
97
98
Petre P. Panaitescu, op. cit., p. 20.
autorul dorind să acumuleze mai multe informații privitoare la țara Moldovei, care nu se
găseau în letopisețele interne).
Datorită faptului că este numit ,,moldovenesc’’, în timp ce alte izvoare citate în cronică
sunt numite ,,latinesc’’, ,,leșesc’’, ,,unguresc’’, s-a considerat că este un izvor scris în limba
română99.
Principalul izvor polon folosit de către Grigore Ureche a fost ,, Kronika Polska”( Cronica
Poloniei), a lui Joachim Bielski, publicată în limba polonă, la Cracovia, în 1597. Datele din
acest izvor au constituit izvorul principal extern cu care cronicarul a completat ceea ce lipsea
din izvoarele interne100.
Grigore Ureche nu face abstracție de literature bisericii, Scriptura, amintită sub numele de
Scrisoare, Psalmii lui David, din care citează de două ori și Viețile Sfinților, vorbind despre
Viața lui ,, Ioan cel Nou’’, ale cărui moaște au fost aduse de Alexandru cel Bun de la Cetatea
Albă la Suceava101.
După lupta lui Petru Șchiopul cu cazacii la Țuțora, din anul 1587, cronica se desfășoară
într-un alt stil, întreaga relatare fiind lipsită, de acum înainte, de precizia izvoarelor scrise.
Începând de aici și până la sfârșit, sursa lui Grigore Ureche a constituit-o informațiile directe,
transmise prin tradiție orală102.
Între personajele principale ale acestei ultime etape ale cronicii este și tatăl cronicarului,
marele logofăt Nestor Ureche, de la acesta putând reține cronicarul unele evenimente.
În cronica lui Ureche distingem, ca sursă de informare, și tradiția popular, din aceasta
provenind informațiile privitoare la Dumbrava Roșie, știrile despre zidirea, de către Ștefan cel
Mare, a unor mănăstiri și biserici, ca Badeuți și Războieni, mențiunile că în lupta de la
Râmnic, împotriva muntenilor, moldovenii au fost ajutați de sfantul Procopie iar în cea din
Codrii Cosminului de Sfântul Dimitrie, precum și diverse informații introduse de cronicar prin
,,zic” sau ,, zic unii”, cum este întreaga relatare privind boala și călugăria lui Alexandru
Lăpușneanu, precum și otrăvirea lui de către doamna Ruxandra103.
Unul din cei mai importanți interpolatori al operei lui Grigore Ureche, a fost Simion
Dascălul. Caracteristic pentru Simion Dascălul sunt amplificările. El consider că textul său nu
99
100
101
102
103
Ibidem, p. 307.
este destul de lămurit și dă explicații sau repetă lucrurile de mai multe ori. Uneori, plin de
imaginație, prelungește povestirile mult, neținâd cont de ordinea evenimentelor104.
Simion Dascălul a contopit letopisețul lui Ureche cu alte izvoare mai mărunte ( letopisețul
unguresc, știrile lui Guagnin). Una din cele mai importante afirmații ale lui Simion Dascălul,
este aceea conform căreia românii își au originea din deportații de la Roma, acest lucru
evidențiind lipsa folosirii unor izvoare, deși el însuși le citează105.
Interpolatorul nu are o contribuție concludentă la opera pe care și-o apropie, toate
intervențiile sale identificabile fiind caracterizate printr-o neorânduială în știri și învălmășire
în exprimare, fiind simple ,,lipituri”. Simion Dascălul prelungește în operă, în mod inabil, un
sistem de comparații folosit de Grigore Ureche, punând în opoziție sau în paralel, acolo unde
nu era cazul, diferitele letopisețe menționate și utilizate de autorul adevărat al cronicii106.
În concluzie, cu toate că încearcă să-și însușească anumite informații, pe care le-a
descoperit în izvoare, nu este decât un interpolator al cărui rol în operă a fost cât se poate de
neînsemnat. Aportul său nu atinge structura, fondul și concepția lucrării, așa cum a realizat-o
adevăratul ei autor, Grigore Ureche107.
Cel de-al doilea interpolator al operei lui Grigore Ureche este Misail Călugărul. Numele
său nu apare menționat în cuprinsul operei, ca cel al lui Simion Dascălul, ci este menționat
pentru prima dată de Miron Costin în De neamul moldovenilor108.
Misail Călugărul este un interpolator corect, bine intenționat, cu spirit critic. Adaosurile
lui privesc numai prima parte a cronicii, pînă la domnia lui Stefan cel Mare, o bună parte din
ele având legături cu biserica109.
Un al treilea interpolator, după Simion Dascălul și Misail Călugărul, a fost Axinte
Uricariul. Cunoscător de latinește, slavonește, grecește și turcește, a fost la început vătaf de
sat, ajungând apoi diac de cancelarie domnească. Este apoi uricar la logofeție, unde, datorită
caligrafiei sale, devine unul dintre cei mai apreciați și solicitați dieci domnești, sub Dimitrie
Cantemir și Nicolae Mavrocordat, acesta din urmă dându-i în sarcină și copierea principalelor
cronici ale Moldovei, precum și scrierea cronicii celei de-a doua domnii a sa din Moldova110.
104
105
Ibidem, p. 57.
106
107
Ibidem.
108
109
110
Ibidem, p. 268.
Interpolările datorate lui Axinte Uricariul sunt de același grad cu cele ale lui Misail
Călugărul, însă intervențiile sale sunt de proporții reduse, care se întind pe întreaga
desfășurare a operei.
Sunt fie simple completări, fie corectări de date, intervenind mai ales cu modificări în
topica propoziției. Manuscrisele realizate după transcrierea lui Axinte Uricariul reprezintă
copii corecte, fiind foarte aproape de original111.
În concluzie, scrierea lui Grigore Ureche, completată de aporturile aduse de interpolatori,
constituie una dintre principalele opere, atât istorice, cât și literare ale culturii românești,
contribuind la cunoașterea strămoșilor nostri, precum și a întregirii conștiinței naționale
BIBLIOGRAFIE
1. Dicționarul Literaturii Române de la origini până la 1900, Ed. Academiei Republicii
Socialiste România, București, 1979.
111
Ibidem, p. 270.
2. Panaitescu Petre P , Influența Polonă în Opera și Personalitatea Cronicarilor Grigore
Ureche și Miron Costin,Ed. Academia Română-Memoriile Secțiunii Istorice,
București, 1925.
3. Velciu Dumitru, Grigore Ureche, Ed. Minerva, București, 1979.
Înființarea Mitropoliei Moldovei
Contextul istoric în care s-a înfiinţat mitropolia Moldovei, a fost cu totul altul decât în
Ţara Românească. Statul medieval Moldova s-a înfiinţat prin descălecatul voievozilor
maramureşeni, la est de Carpaţi, unde se organizase o marcă de apărare a Transilvaniei şi
Ungariei, în faţa invaziilor tătare. Prin anul 1352, în fruntea acestei unităţi administrative era
voievodul român, din Maramureş, Dragoş. El şi-a stabilit reşedinţa la Baia, domnind câţiva
ani. Urmaşii săi, Sas şi Balc sau Baliţă, nu au reuşit să coaguleze forţele locale împotriva
regelui maghiar, de care depindea. În anul 1359, a trecut din Cuhea Maramureşului, în
Moldova, voievodul Bogdan, însoţit de fiii, rudele şi apropiaţii săi. El a reuşit să preia
conducerea mărcii şi a respins atacurile regelui maghiar, care dorea să-şi păstreze influenţa în
zonă. Aşa s-au pus bazele statului independent Moldova. Bogdan a reunit toate formaţiunile
politice, preexistente între Carpaţi şi Nistru.
Mitropolia Moldovei a fost înființată între anii 1381-1386 și recunoscută de Patriarhia
Constantinopolului în anul 1401, când era condusă de mitropolitul Iosif Mușat. Sediul
mitropolitan a fost inițial la Radăuți, fiind mutat din 1401 la Suceava, iar la mijlocul secolului
al-XVII-lea, în Iași, unde se află și astăzi. Mitropolia Moldovei și a Bucovinei este împărțită
în patru subdiviziuni administrative: Arhiepiscopia Iașilor, Arhiepiscopia Sucevei și a
Rădăuților, Arhiepiscopia Romanului și Bacăului, Arhiepiscopia Hușilor.
În principatul înființat în vremea când Țara Românească capată o mitropolie proprie,
întemeierea unui scaun eclesiastic superior aduce după sine întâmplări diferite de cele din țara
vecină.112 Voievodul i-a cerut papei Urban V un episcop catolic, ce urma să fie așezat în
112
Constantin Marinescu, Înființarea mitropoliilor din Țara Românească și Moldova, extras din AARMSI, s.III, t.II,
București, 1924, p.255.
Siretul ridicat pentru el la rangul de reședință episcopală. La 24 iulie 1370 papa însărcină pe
arhiepiscopul de Praga și pe episcopii din Bratislava și din Cracovia să cerceteze sinceritatea
intențiunilor ducelui moldovean și să vadă dacă într-adevăr fratele franciscan Andrei de
Cracovia, pe care Lațcu l-a cerut pentru scaunul ce avea să se înființeze, era potrivit pentru
acesta. Această cercetare a fost favorabilă și voievodului și Minoritului polon.
În momentul în care când Lațcu urmărea destrămarea Moldovei de Halici, regele Poloniei
(Cazimir), isprăvea cucerirea Galiției. După toate acestea, pentru a înlătura pretențiile ducilor
lituani și a principilor ruși din Moscova asupra noului teritoriu, Cazimir se gândi cum să
reînființeze vechile mitropolii ortodoxe de Halici, redusă acum la rangul de episcopat.
Într-adevăr, se întemeiase aici o mitropolie pe la 1303 sau 1305.113 Suprimată, ea renaște
cu toată opunerea mitropiltului de Kiev între 1341-1347. Cazimir, dorea și înființarea între
1366-1370 a unui arhiepiscopat catolic, recunoscut ca atare și în 1375 , în același oraș Galiția,
cere în 1370 patriarhului de Constantinopol să sfințească ca mitropolitul de Halici pe
episcopul ortodox deja existent, Antonie. În mai 1371, sinodul constantinopolitan, îi dă drept
păstor pe protejatul lui Cazimir. În actul de numire se fixează și episcopiile noului scaun, însă,
nu se pomenește nimic de Moldova, deși ar fi fost firesc ca după gestul lui Lațcu să se afirme
și mai mult pretențiile patriarhiei asupra țării de curând întemeiate.
Asta înseamnă că în țara vecină nu există încă o eparhie; când în actele pontificale
din 1370 se pomenește de atârnarea religioasă a stăpânirii lui Lațcu de episcopia ortodoxă din
Halici, se înțelege că țara făcea parte integrantă din teritoriul de jurisdicție al acesteea.114
Chiar din actul de numire a lui Antonie rezultă că în Moldova nu există la această vreme vreo
episcopie ortodoxă, dar se specifică în acesta că noul mitropolit putea să consacre episcopi în
caz că în provincia sa n-ar fi găsit un sufragan ca să secundeze împreună cu mitropolitul
Ungrovlahiei. Toate aceste lucruri arată că în Moldova, Antonie nu ar fi avut la cine să se
adreseze.
Îndeplinirea cererii regelui Cazimir are o latură mai interesantă, și anume, ea
luminează atitudinea patriarhiei atunci când era vorba de înființări de mitropolii.
Pentru a explica motivele conflictului religios care a izbucnit în Moldova, este
necesar să înțelegem și felul în care s-au întemeiat alte mitropolii vecine. Înființarea unei
mitropolii lituane înseamnă o reducere a teritoriului de jurisdicție a șefului bisericii din
Moscova, Alexie. Acesta avusese grijă să se opună la această cerere. În situația grea în care se
afla patriarhul, el a recurs la un procedeu pe care-l vom întâlni peste puțină vreme aplicat și în
113
Ibidem, p.256.
114
Ibidem, p.257.
Moldova. Un mitropolit al bisericii constantinopolitane pe nume Ioan, însoțit de un călugăr
sârb pe nume Ciprian, erau trimiși să examineze reclamațiile ducelui lituan și ale
mitropolitului Alexie.
În 1376 Filoteu îl recunoaște pe Ciprian ca mitropolit al Kievului și al Lituaniei și îi
acordă dreptul de succesiune în scaunul din Moscova la moartea lui Alexie, iar în 1389 el
ajunge mitropolit a toată Rusia.
În 1391, patriarhul l-a însărciant pe călugărul Simeon să administreze biserica din Halici până
i se va da un nou șef. Ciprian ar fi voit să supună jurisdicției sale și aceste teritoriu, desfăcut
cu 20 de ani înainte de mitropolia Moscovei, în fruntea căruia se afla el acum.115 Dar regele
Poloniei, din motive politice pe care cu greu le înțelegem, se opunea acestei încercări a
mitropolitul moscovit. În 1393, episcopul Ioan de Luck apărea la Constantinopole cu o
scrisoare a lui Vladislav, care cerea patriarhiei scaunul Haliciului pentru trimisul lui.
Dar Ioan cel ocrotit de rege fusese reclamat mai înainte patriarhului pentru o vină față
de episcopul de Wladimir. De aceea, șeful bisericii din Constantinopol îl trimite pe Mihail în
1393 în Rusia pentru a cerceta. Pentru că Ioan de Luck nu voia să apară în fața sinodului după
porunca patriarhului, acesta îi ordonă lui Ciprian să-l scoată din scaun și să-l numească la
Luck pe un anume Teodor. Regele Poloniei consideră însă că Ioan este mitropolitul de Halici,
apoi urmează o serie de neînțelegeri între patriarhie și suveranul polon.
În 1397 arhiepiscopul de Betleem a fost trimis din nou în cercetare în Galiția și în
Moldova unde se iscase un conflict asemănător. Patriarhul cerea regelui Poloniei, ca să
determine pe Ioan să părăsească scaunul halician la sosirea trimisului său și să se înfățișeze lui
Ciprian, mitropolitul său, ca să-l ierte.116 Dacă Ciprian nu voia să-l ierte și patriarhul era sigur
convins de acestea, regele era sfătuit să trimită pe altcineva la patriarhie împreună cu
arhiepiscopul de Betleem ca să fie pus în scaunul de Halici, iar dacă nu avea pe cine să
trimită, patriarhul se arăta gata să trimită un mitropolit de la Constantinopole.
Cazul acesta a lui Ioan de Luck era foarte instructiv, aratând etapele prin care trecea obișnuit
patriarhia pentru a se opune creării sau menținerii unei mitropolii care conținea tendința spre
autonomie.
La început era o împotrivire: suveranul țării respective nu ceda un delegat sau mai
mulți trimiși de la Constantinopol pentru cercetare. Această cercetare urmărea cum se va
vedea și din cazul Moldovei, înlăturarea cererii formulate, sau dacă nu se putea, impunerea ca
mitropolit al trimisului patriarhal. Dacă nici această soluție nu era primită, patriarhul trimitea
115
Ibidem, p.260.
116
Ibidem, p.260.
pe altcineva din Constantinopol, o peroană supusă din chilia lui a cărei prezență pe scaunul
mitropolitan putea să fie o garanție că țara respectivă nu se va desface de patriarhie.
De o mitropolie înființată în Moldova sub Iurg Coriatovici, având în frunte un prelat
sfințit de patriarhul din Ohrida nici nu poate fi vorba.117 Existența acestei mitropolii este
acceptată numai pe baza unui pasaj din cronica lui Grigore Ureche, dovedit a fi o interpolație
târzie, trebuie hotărât și definitiv înlăturată din istoriografia noastră, cu tot numărul
impresionant al cercetărilor care au admis-o până acum. Înainte de 1393 un trimis al
patriarhiei pe nume Teodosie venea într-o misiune de cercetare în Moldova. Putem afirma că
era vorba de o cerere a țării încurajată de exemplele vecine pentru a i se cunoaște un
mitropolit. Obținerea unui asemenea prelat înseamnă și consacrarea religioasă a independenței
statului și evitarea pretențiunilor Poloniei asupra Moldovei care depindea, sub raportul
eclesiastic, de Halici.
Era trimis direct din Constantinopol un mitropolit grec pe nume Ieremia. Dacă
patriarhul nu putea să împiedice înființarea unei mitropolii în Moldova, el încearcă măcar să
ridice pe scaun un prelat grec, un om de încredere, cu atât mai mult cu cât în Haliciul vecin el
nu reușise aceasta, dar Ieremia a fost izgonit, iar trimisul patriarhiei, în aceste condiții, afurisi
pe voievod și pe poporul moldovenesc și caterisi pe mitropolitul dorit de țară, Iosif, și pe un
episcop, Meletie. Iosif a fost numit ca episcop de mitropolitul Antonie de Halici înainte de
1391 când scaunul orașului galițian era vacant.
Din cauza faptului că Petru Mușat făcuse jurământul de credință față de regele
Poloniei, înainte de mitropolitul Ciprian al Kievului și al Lituaniei implică lipsa unui episcop
în Moldova. Era firesc ca jurământul domnului moldovean să se facă în mâinile unui prelat
ortodox din țara suzeranului.118 Iosif era un om de țară, iar din această cauză fusese cerut
patriarhiei ca mitropolit. În orice caz în istoriografia noastră el nu fusese niciodată episcop de
Cetatea Albă, dar în mod sigur el rezidase de la începutul Sucevei unde și-a avut scaunul
Meletie.
În 1393 și 1394, Ieremia figurează în sionodul Constantinopolului cu titlul de
mitropolit al Maurovlahiei. El este numit în scaunul de Târnova în 1394 deși încă mai rămâne
la Constantinopole, poate în așteptarea desfășurării lucrurilor în Moldova. I se acordau lui
Petru depline puteri în conducerea bisericii din Moldova. Preoții urmau să fie hirotonisiți după
recomandarea lui de către episcopi din țările vecine. Totuși misiunea lui Petru era izgonirea
117
Ibidem, p.261.
118
Ibidem, p.263.
episcopilor mincinoși din biserica țării. Un îndemn de acest fel i se trimitea și clerului,
boierilor și poporului din Moldova.
Pentru a îndruma lucrurile pe un drum bun, Antonie trimitea în septembrie pe
mitropolitul de Mitilene în Țara Românească și în Moldova, unde trebuia să ia anumite măsuri
dictate de patriarhie. El îi dă voie să ridice blestemul aruncat de Ieremia asupra țării. Dar toate
măsurile patriarhiei au rămas fără nici un rezultat. Un an mai târziu, în ianuarie 1397
arhiepiscopul de Betleem, pe nume Mihail, era însărcinat cu o nouă încercare de a împăca
lucrurile în Moldova și la Halici, mai ales că el era un cunoscător al limbii, al stăpânilor, și al
popoarelor din acele două țări. El a fost numit exarh patriarhal și la Halici și în Moldova unde
adevăratul mitropolit era considerat tot Ieremia. Și bineînțeles i se recomandă din nou să
înlăture pe cei doi episcopi moldoveni (Ieremia, Teodosie) și în același timp pe Ioan de Luck.
Nici misiunea arhiepiscopului de Betleem nu pare a fi avut vreun succes deosebit.
Totuși la un moment dat sinodul ridicase în împrejurări pe care nici un izvor cunoscut nu le
precizează afurisenia de deasupra poporului și a preoților.119 Odată cu venirea la tron a lui
Alexandru cel Bun trebuia să fie lămurit acest conflict care a durat prea mult pentru țară și
patriarhie. Patriarhul începuse să cedeze, boierii arată dorința hotărâtă de a avea un mitropolit
român. De altfel, Alexandru trimisese imediat după preluarea domniei o delegație de boieri și
ieromonahi la patriarhie pentru a obține iertarea lui Iosif. Meletie probabil murise.
Pentru salvarea aparențelor, în 1401 se trimite în Moldova o delegație compusă din călugărul
Grigorie Țamblac și din dascălul Manuil Archon. Primul era un bulgar din școala patriarhului
Ieftimie de la Târnova. Pentru că acesta cunoștea limba bisericească din Moldova, el putea fi
primit mai bine decât un prelat grec. El putea spera chiar la un rang în biserica moldovenească
în care putea păzi interesele patriarhului. El rămăsese chiar în țara lui Alexandru unde apare la
un moment dat cu titlul de ieromonarh al bisericii moldovenești. Cei doi (Grigore și Manuil)
urmau să cerceteze adevărul spus de solia moldovenească și să-l confirme pe Iosif ca
mitropolit, în cazul în care lucrurile se înfățișau așa cum se comunicase la Constantinopole.
Aceasta însemna recunoașterea mitropolitului moldovean.120 Statul se consolida
acum pe deplin prin așezarea în Suceava a unui cap bisericesc cunoscut și de patriarhie.
Pentru a se consacra și mai mult caracterul de reședință metropolitană se aduc la Suceava în
1402 moaștele Sfântului Ioan- cel- Nou din Cetatea Albă. Cu acest prilej Iosif este designat ca
arhiepiscop al țării, deci ca mitropolit.
119
Ibidem, p.265.
120
Ibidem, p.266.
Dacă într-un document din ianuarie 1403 Alexandru vorbește de Sfânta noastră episcopie din
țara aceasta a Moldovei căreia dăruiește două sate lângă Suceava, aceasta nu înseamnă cum s-
a crezut că n-ar fi existat mitropolie în țară la această dată și că în toată Moldova n-ar fi fost
decât un episcop.
Instalat alături de Domn în Suceava, mitropolitul va rezida în biserica Mirăuților. În
1407 Iosif este menționat într-un act referitor la mănăstirile Neamț și Bistrița că-i aparțineau.
Când va muri primul mitropolit al Moldovei nu se poate spune în actualul stadiu al izvoarelor.
Spre deosebire de Țara Românească unde patriarhia reușise să-și asigure în oarecare măsură
jurisdicția prin trimiterea unor prelați greci, Moldova se înfățișează, după exemplul apropiat al
Haliciului, cu o mitropolie ocupată de un episcop român dorit de domn și de țară și impus
Constantinopolului după un conflict destul de îndelungat.121
Concluzii:
1. Domnitorul și boierii au avut de înfruntat mai multe opreliști înainte de a obține
recunoașterea Mitropoliei din partea Patriarhiei din Constantinopol.
2. În timpul domniei lui Petru Muşat s-au făcut primele încercări pentru organizarea
ca mitropolie a Bisericii din Moldova şi recunoaşterea ei de către Patriarhia de la
Constantinopol.
3. Domnitorul Petru Mușat a avut un rol foarte important în ceea ce privește
întemeierea Mitropoliei Moldovei.
121
Ibidem, p.267.
4. Contextul istoric în care s-a înființat mitropolia Moldovei a fost cu totul diferit
decât în Muntenia (Țara Românească).
5. Relaţiile bizantino-moldovene se vor normaliza în timpul lui Alexandru cel Bun,
care în urma unei intense acţiuni diplomatice reuşeşte să determine Patriarhia
Ecumenică să recunoască Mitropolia Moldovei, iar în fruntea ei pe mitropolitul
Iosif.
6. După recunoaşterea Mitropoliei, spre a consfinţi scaunul Sucevei ca scaun
mitropolitan, la îndemnul domnului şi al Mitropolitului Iosif s-au adus aici
moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Cetatea Albă (1415).
Bibliografie:
 Constantin Marinescu, Înființarea mitropoliilor din Țara Românească și Moldova,
extras din AARMSI, s.III, t.II, București, 1924.
 Victor Spinei, Moldova în secolele XI-XIV, Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1982.
Abrevieri:
 AARMSI – Analele Academiei Române. Memoriile Secțiunii Istorice
Instaurarea stăpânirii habsburgice în Transilvania
Transilvania a fost dintotdeauna una dintre cele mai bogate regiuni ale spațiului
carpato-danubiano-pontic, acesta fiind unul dintre motivele pentru care s-a urmărit
cucerirea ei, de-a lungul istoriei, de către fiecare mare putere din zonă, începând cu Imperiul
Roman. Nu numai bogația resurselor solului a făcut-o centrul atenției pentru multe dintre
popoarele expansioniste care s-au perindat prin această parte a Europei, dar mai ales
calitatea sa de fortăreață naturală dată de poziționarea în centrul arcului carpatic. Această
caracteristică putea conferi Transilvaniei atât statutul de centru defensiv împotriva oricăror
invazii de la Est sau Sud de Carpați, cat și pe cel de punct de plecare în vederea unor
campanii de cucerire desfașurate în teritoriile extracarpatice. Aceste însemnate avantaje
strategice s-au pliat perfect planurilor expansioniste ale habsburgilor, care au realizat
necesitatea supunerii acestui teritoriu în vederea extinderii propriei dominații la Sud și Est de
Carpați.
Începând din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, țările române se află în zona de
contact a patru mari puteri: Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic, Polonia și Imperiul Rus.
Un dinamsm deosebit în politica sa externă a arătat imperiul Habsburgic, interesat să se
extindă spre Sud și Sud-Est în dauna Imperiului Otoman. Momentul de plecare în această
politică l-a reprezentat asediul Vienei de către turci în anul 1683. Victoria obținută atunci, cu
sprijinul domnilor Țării Românești (Șerban Cantacuzino), al Moldovei (Gheorghe Duca) și al
Poloniei (Ioan Sobieski) a fost urmată de alte succese antiotomane, în 1685, 1687 și 1688.
Cea mai importantă din acest punct de vedere va fi înfrângerea turcilor de la Mohacs din
1687, care va deschide Habsburgilor drumul spre Transilvania și Balcani.
Din punct de vedere diplomatic dar și militar, problema expansiunii în Transilvania se

punea în cu totul alți termeni de cât în teritoriile fostului regat al Ungariei transformate în
pașalâc turcesc. În calitatea sa de posesor al teritoriilor din vestul fostului regat, împăratul
habsburg era, comform dreptului medieval, succesor al regelui Ungariei; în această postură
el avea dreptul să anexeze Imperiului său acele părți ale fostului regat pe care le elibera de
sub turci. Transilvania avusese însă dintotdeauna autonomie față de regele Ungariei, deci
drepturile de sucessiune ale împăratului nu erau comfirmate decât cu condiția acceptării de
către subiectul în cauză - Principele și Dieta Transilvaniei. Însă majoritatea nobililor maghiari,
de confesiune protestantă, erau opuși Habsburgilor - catolici, considerând, mulți dintre ei, că
interesele le reau mai bine satisfăcute sub turci decât sub suzeranitate austriacă.
Primele încercări, pe cale diplomatică, au fost făcute de împăratul Leopold I când

acesta trimite, în februarie 1685 ca sol în Transilvania pe călugaărul iezuit Antide Dunod. În
aprilie acesta începu negocierile cu principele de atunci, Mihail Apafi. Împăratul îi propunea
acestuia să renunțe la protectoratul otoman și să îl primească pe cel imperial, să admită
oastea austriacă în Ardeal, să intre în Liga Sfântă și să încheie alianțe cu Șerban Cantacuzino
sub autoritatea împăratului care, ca rege al Ungariei, devenea ”suzeranul legitim al celor doi
principi”. De asememenea, i se recomanda principelui transilvan să caute o apropiere cât
mai mare de domnul muntean, prin încheierea de căsătorii dinastice între familiile lor și
printr-o politică externă comună.
Pentru cei doi principi era însă clar că acest proiect de tratat urmărea, în ultimele lui
consecințe, supunerea Transilvaniei și Țării Românești de către Habsburgi și îndepărtarea
influenței polone. Această amenințare comună îi determină pe Șerban Cantacuzino și Mihail
Apafi să semneze, la 1 iulie 1685 Tratatul de la Făgăraș, opus atât turcilor cât și austriecilor.
Deși prin acest act nu se atingeau propunerile împăratului, Apafi își luase astfel o oarecare
măsură împotriva austriecilor iar Șerban Cnatacuzino împotriva turcilor, întrucât principele
transilvan era în grațiile acestora.
După amintitul șir de victorii imperiale, împăratul a trimis din nou solie în
Transilvania, solul acestuia declarând, în Dieta deschisă la 26 octombrie 1685 că ”ori trebuie,
ori nu, Maiestatea Sa vă ia sub protecția Sa - aliați-vă numai cu cele două țări românești”, de
unde ni se recomfirmă intențiile ausriecilor de a anexa nu numai Ardealul, ci și Țara
Românească și Moldova.
În contextul în care Șerban Cantacuzino promitea că se va răscula contra turcilor doar

în cazul în care 10000 de soldați imperiali vor înainta prin Transilvania spre a-l sprijini, Curtea
de la Viena trimise ordin generalului Scherffenberg să treacă prin Transilvania în Muntenia.
În aceste condiții, principele Mihail Apafi se văzu nevoit să semneze, la 28 iunie 1686, prin
solii săi trimiși la Viena, tratatul de închinare față de austrieci prin care se angaja la o
contribuție de 50000 de taleri și încartiruirea trupelor imperiale la Deva și Cluj, pentru
iernare, în schimb fiindu-i recunoscută domnia ereditară. Acesta constituie primul act
diplomatic prin care Habsburgii își instituie drepturi de dominație asupra Transilvaniei.
Simțindu-se amenințat în stăpânirea sa după căderea Budei la 2 septembrie 1686 în

mâinile imperialilor, principele Transilvaniei căuta ajutor la turci și la poloni, în timp ce
Șerban Cantacuzino stăruia la împărat să reintre în Transilvania, pentru a putea trece de
partea lor. Astfel, în iarna 1686-1687, generalli lui Leopold cerură să intre în Transilvania, așa
cum se convenise în tratatul de la 28 iulie. Însă nobilimea ardeleană, revoltată de pretențiile
crescute ale imperialilor, se opune în Dietă încartiruirii trupelor la Cluj și Deva. Împăratul a
înțeles că nu era bine să îl forțeze din nou cu armele pe Apafi, ceea ce ar fi sporit și
suspiciunile domnului munteanși ar fi pus pe gânduri popoarele creștine din Balcani.
În vara anului 1687 toate forțele habsburgice au fost concentrate în sudul Ungariei.
După lupte îndelungate, la 11 august, Carol de Lorena îi înfrânse pe turci la Mohacs,
eliberând și cotropind totodată teritoriile aparținând Ungariei inferioare. Era clar că după
această victorie austriacă expansiunea imperialilor în Transilvania și pe Dunăre nu mai putea
fi oprită.
În condițiile prezenței austriece în Transilvania și situației dificile a Imperiului

Otoman, principele Mihail Apafi supune țara sub controlul austriecilor prin Tratatul de la Blaj
(27 octombire 1687). În virtutea acestuia, 12 orașe transilvănene se obligau să încartiruiască
și să întrețină armate habsburgice, iar țara trebuia să plătească o contribuție de 700000 de
renani. Numai Brașovul, Mediașul și Sighișoara erau scutite. Multe din aceste orașe însă nu
au acceptat clauzele tratatului. Prin actul de omagiu din 9 mai 1688, întărit de Dieta întrunită
la Făgăraș în 13 mai, Transilvania era cucerită în adevăratul sens al cuvântului de către
imperiali.
Ultimul pas în acest sens a fost facut prin încheierea Păcii de la Karlowitz din 1699
dintre turci și astrieci, prilej cu care turcii au renunțat definitiv la dreptul lor asupra
Transilvaniei, recunoscând trecerea ei sub suzeranitate austriacă.
Bibliografie
 Gabriel Bădărău, Între pajuri și semilună (raporturi politice româno-habsburgice

1683-1853)
 Veniamin Ciobanu, Românii în politica Est-Central europeană
 Cristina Feneșan, Constituirea principatului autonom al Transilvaniei
Ioan Inochentie Micu Klein și lupta pentru drepturile românilor din

Transivania
Inochentie Micu este cel care deschide lupta politică a românilor din Transilvania, îi pune
temelii pragmatice și-i trasează clar drumul spre viitor. Este numit episcop la data de 25 februarie
1729, când avea vârsta de 27 de ani. La aceeași vârstă a cerut și i s-a acordat titlul de baron, titlu
necesar atunci pentru a te impune în viața publică sau politică, iar în 1732 i s-a acordat loc în Dietă,
instalarea sa în scaun făcându-se abia în 28 septembrie 1732.122
Obiectivele acțiunii lui Inochentie Micu
Acțiunea lui începe înainte de instalare, la Viena. Începută o dată, ea continuă fără răgaz și
tot mai amplă, închegându-se pe parcurs într-un complex program de luptă, menit să fie programul
de luptă politică a poporului român din Transilvania. Lupta o pornește din cadrele bisericii, pe firul
perspectivelor deschise de unire. Dar o lărgește curând la cadre naționale și îi trasează o țintă
precisă, națională: națiunea română să nu mai fie numită „tolerată”, să fie reașezată între fiii patriei
și numărată între Stări și, în consecință, recunoscută și ea ca națiune politică, egală în drepturi cu
celelelalte trei.123
Petițiile sale încep cu revendicări în favoarea preoțimii, iar originile nemulțumirilor le caută
cu deosebire în neexecutarea prevederilor din Diploma a doua leopoldină. Această diplomă venea cu
un adaos important: numărarea între stări nu numai a preoților, ci și a mirenilor și plebeilor care se
vor uni. Textul reprezenta, așadar, o armă de valoare excepțională pentru lupta politică. El deschidea
posibilitatea recunoașterii națiunii române în toată masa ei, așa cum era concepută și respinsă de
națiunile politice și de legile țării.124 În consecință, pornește cu energie în consolidarea episcopiei
sale, caută să-i impună autoritatea asupra tuturor românilor, să-i cuprindă pe toți sub nume de uniți
chiar și când sunt neuniți. Își asociază în luptă înainte de toate clerul, luptă pentru valorificarea
drepturilor care i s-au promis sau acordat prin diplome, pentru scutirea lui de sarcini iobăgești, de
dări, de dijme, pentru dotarea lui cu o porțiune canonică, cu dijmele sau quartele pe care românii
122
David Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Editura Enciclopedică, București, 1998, pag. 180.
123
Ibidem, p. 180-181.
124
Ibidem, p. 181.
trebuiau să le dea pentru întreținerea preoțimii altor confesiuni, a confesiunilor recepte. După
această luptă, rezultate nu întârzie să se arate. Conscripția din 1773 reușește să arate numai 458 de
preoți neuniți, în raport cu 2742 uniți.125
În schimb, duce o luptă hotărâtă împotriva oricărei alterări a conținutului ortodox al bisericii
sale, împotriva „latinizării”, adică a catolicizării. Sinodul din 1742 cere să se intervină chiar la papa ca
nimeni din uniți să nu poată trece la ritul latin. Luptă împotriva oricărei supuneri a bisericii și
poporului său jurisdicției sau exploatării bisericii catolice. Luptă pe toate căile să înlăture tutela
teologului iezuit.126
Dar acestei lupte i se suprapune mereu de acum lupta națională. În toate petițiile,
revendicările, e nelipsită națiunea. Revendicarea ridicării națiunii române atrage o serie întreagă de
revendicări componente. Națiunea română să fie și ea reprezentată în viața publică, pe toată scara
ierarhică, în Guvern, în Dietă, la Tabla regească, în comitate, districte, scaune, comunități. În Guvern
episocpul cere un loc de consilier pentru sine sau pentru al reprezentant al națiunii sale. În Dietă să
fie prezenți alături de el și cei doi vicari, notarul clerului, teologul, să fie și reprezentanți laici. La Tabla
regească să fie trei nobili asesori români. Nobili români să fie și căpitanii supremi ai Țării Făgărașului
și Chioarului, comitele suprem al comitatului Hunedoara. Pentru dregătoriile care cer calitatea de
nobil să se facă înnobilări noi la nevoie. Cere ca Blajul, noua sa reședință, să fie declarat oraș, cu
drept de a fi reprezentat prin doi deputați în Dietă. Românii să fie și ei reprezentați peste tot unde se
hotărăște asupra lor. „Să nu se hotărască nimic de noi fără de noi și în absența noastră” - e formula
revendicărilor sale. Cere, în schimb, anularea legilor prejudicioase pentru clerul și poporul român,
vizând mai ales pe cele din Aprobate și Commpilate.127
Dar diploma a doua leopoldină pe care se întemeiau noile revendicări nu fusese recunoscută.
Acum nici nu se mai putea dovedi că a fost publicată în Dietă. În tot cazul, n-a fost reconfirmată.
Diploma transformată în armă de luptă politică devine indezirabilă, primejdioasă, iar originalul ei
dispare! Inochentie, în tot cazul, nu-l mai poate descoperi, nu mai poate obține nici măcar o copie
autentificată după textul diplomei. Dar chiar dacă ar fi fost reconfirmată, diploma nu putea oferi
suficient temei pentru lupta întreprinsă. Beneficiile ei nu erau acordate întregului popor român, ci
numai celui unit, și sub titlu religios, nu național. Punctul ei esențial, al treilea, număra între Stări
global pe cei care se vor uni, nu națiunea română ca atare.128
125
Ibidem.
126
Ibidem, p. 182.
127
Ibidem.
128
Ibidem, p. 182-183.
În sprijinul revendicărilor sale, pe măsură ce se conturează mai bine, Inochentie Micu aduce,
în consecință, și alte temeiuri. Înainte de toate numărul poporului sau națiunii sale , care întrece pe al
celorlalte popoare sau națiuni ale țării. Sarcinile către stat pe care națiunea le poartă: ea poartă mai
multe sarcini decât celelalte împreună. Iar în virtutea sarcinilor, invocă consecvent dreptul naturii,
„justiția ditributivă”, după care cel care-i poartă sarcina trebuie să-i simtă și folosul (qui sentis onus,
setiat et commodum). E împotriva naturii de a purta sarcinile publice împreună cu celelalte națiuni și
a nu le simți și foloasele împreună cu ele. E profund nedrept ca națiunea la sarcini să fie cea dintâi, iar
la beneficii nici cea mai de pe urmă – argumentează el. Dar o îndreptățesc la cele revendicate și
vechimea și viețuirea neîntreruptă a poporului român pe acest pământ; românii viețuiesc aici
neîntrerupt de pe timpul împăratului Traian.129
În revendicările sale invoca, iarăși, punctul al treilea al Diplomei leopoldine, care-i declara pe
români recepți. Li se obiectează că au fost acceptați doar ca religie, nu și ca națiune și deci se exclude
națiunea. Dar cum religia fără națiune nu poate sta, excluzând națiunea se exclude și religia. Ca să
evite aceasta cere ca, în virtutea punctului 3, națiunea să fie numărată clar între Stări, și recunoscută
egală cu celelalte națiuni recepte, căci nu se vede rațiunea de ce nu se poate adăuga pe lângă cele
trei națiuni și o a patra.130
În noțiunea de națiune română Inochentie Micu cuprinzând întreg poporul român, depunde o
insistență, care nu cedează nici un moment, pentru aplicarea punctului al treilea al Diplomei
leopoldine, pentru numărarea și a celor de jos (plebei) între Stări. Revendicările lui, în consecință, se
extind mereu asupra maselor populare, orășenești sau sătești, libere sau dependente deopotrivă; se
extind astfel adesea și asupra iobăgimii. Revendicările lui pentru iobăgime sunt puse în directă
legătură cu cele pentru națiunea română., se confundă obișnuit cu ele. De asemenea, cere ca supușii
să nu mai fie încărcați cu sarcini excesive, ele să li se repartizeze echitabil. Iobagilor de pe moșiile
mobiliare să li se reducă robotele la două zile pe săptămână. Fiii iobagilor să nu mai fie opriți de
stăpâni să învețe meserii. Meseriașii români să fie și ei admiși în bresle. Legile țării s-au îngrijit ca
iobagul să nu poată nici cuteza să se mute, să nu-și poată nici testa bunurile – spunea el în cererile
sale. Românii n-au dreptul la păduri, la ape, nu pot planta vii și grădini în voie, au dreptul numai să
fieîncărcați cu noi sarcini; ei nicicum să fie considerați fii ai patriei, nu sunt nici măcar tolerați.
Episcopul mai cere ca dijmele (sau pătrimile dijmelor, așa-numitele „quarte”) luate de la români
pentru preoții altor confesiuni, să se dea preoților proprii.131
129
Ibidem, p. 183-184.
130
Ibidem, p. 184.
131
Ibidem.
În lupta pentru ridicarea poporului român, Inochentie e preocupat cu deosebire de școală, de
cultură. El inițiază școlile din Blaj, care vor juca un rol atât de important în istoria poporului român.
Plănuiește un seminar la Cluj, care să fie întreținut de contribuțiile preoțimii. Sub episcopatul lui
pleacă și primii bursieri la Roma. Blajul, reședința sa, în intențiile lui trebuia să fie centrul cultural al
românilor din Transilvania. Cere ca fiii iobagilor și ai preoților să nu mai fie opriți de stăpânii lor de la
școală, și nici închiși pentru aceasta; stăpânii care-i opresc să fie pedepsiți cu 100 de florini. Celor
capabili să li se dea posibilitatea să urmeze școli mai înalte. E preocupat și de învățământul sătesc:
insistă pentru ridicare ade șoli în sate, pentru dreptul de a le ridica. În lipsă de școală, îndeamnă pe
preoți, pe dascăli la instrucție în locrui „private”.132
Plângerile, revendicările lui se înmulțesc mereu, se concentrează, se amplifică pe parcurs în

memorii mai scurte sau mai lungi adresate împăratului. Unul, mai lung, caută să răspundă
împăratului de ce sporesc emigrările, etalând, repetând o serie întreagă de gravamine, prefigurând
viitorul său Suplex Libellus. Încă de la primele alineate apare și în acesta laitmotivul repetat mereu în
cursul acțiunii sale: „Încă din timpul lui Traian, împăratul romanilor, națiunea română, deși prin
diversele vicisitudini ale timpurilor a fost apăsată și chinuită, a locuit și coluiește sate întregi, ba și
orașe, în districtul Făgărașului, al Chioarului și al Hațegului, ca și în comitate și în scaunele săsești și n-
a fost nici un timp după Traian să nu fi fost în Transilvania românii.”133
Acțiunea lui Inochentie Micu stârnește reacțiuni puternice, petițiile sale se adresau apoi,
ocolind forurile politice ale țării, de-a dreptul împăratului și curtea nu înțelegea să-și calce obligațiile
contractate prin pactul fundamental, care era Diploma leopoldină din 1691. Petițiile astfel trebuie să
ia calea constituțională, să se întoarcă prin Cancelaria aulică la Guvernul Transilvaniei, la Dietă, unde
trebuie să le susțină episcopul însuși.134
Guvernul la 12 iunie 1736, înaintând observațiile Dietei, informează Cancelaria aulică a

Transilvanieia că număratele postulate ale episcopului în rândurile Stărilor au produs mișcare și
scârbă extraordinară, încât acestea n-au mai voit să dezbată nici cele de mai înainte încredințate
Dietei. Dar, drept răspuns, Inochentie se adresă din Curții, cerând reluare plângerilor sale în Dieta
următoare. Rezultatul fu că împăratul impuse din nou Dietei dezbaterea lor. Dar nici în Dieta din 1737
nu avea să fie mai norocos. Stările izbucniră iarăși când în 30 septembrie începu să-și citească
memoriul din 28 septembrie 1737, adresat Dietei, în numele său și al întregii națiuni române din
Transilvania. Strigară că nu recunosc o „națiune română”.
132
Ibidem, p. 186.
133
Ibidem.
134
Ibidem, p. 188.
Reluarea acțiunii sub Maria Tereza
În 1740 împăratul Carol al VI-lea muri. La tron îi urmă Maria Tereza. Toată acțiunea trebuia
reluată. Și încă în condiții mai grele decât înainte. Maria Tereza era catolică ferventă și noua domnie
putea fi încurajatoare pentru acțiunea lui Inochentie. Dar ea mai trebui și să lupte pentru
consolidarea tronului său contestat, să ducă un lung război de succesiune. Iar în această luptă a
trebuit să recurgă insistent la sprijinul nobilimii maghiare, oferindu-i noi garanții pentru prerogativele
sale. Nobilimea, la rândul său, își oferi cu entuziasm vitam et sanguinem în sprijinul tronului său.
Printre suplicele lui, acum se remarcă cu deosebire memoriul întins, cu referiri la mai multe
anexe, intitulat chiar Supplex Libellus, readucând, repetând mai ales postulatele, limbajul din
memoriul lung adresat înainte împăratului Carol. Memoriul este prezentat acum în fața impărătesei,
iar ca o cerință capitală pentru realizarea celor cerute, socotește confirmarea și executarea
Diplomelor leopoldine în toate punctele lor. Acestea niciodată n-au fost puse în practică, au fost
totdeauna rău sau greșit interpretate. Așa s-a ajuns la atâtea măsuri arbitrare și abuzuri în dauna
națiunii și a jurisdicției episcopale. În consecință, la sfârșit își rezumă postulatele în 12 puncte.
Primele 5 sunt revendicări pentru cler, în spiritul celor expuse. Reținem ca mai important punctul 6,
în care cere ca națiunea română să fie declarată, prin diplomă, a patra națiune receptă în Transilvania
și în părțile ei anexe, să fie admisă în Guvern și între Stări, să aibă vot în Dietă și să fie părtașă la oficii
și beneficii ca și celelalte națiuni recepte. Dijmele și alte venituri parohiale , (românii) să le dea
preoților lor nu unor străini de religia lor și care nu le fac nici o slujbă. Fiii românilor să nu fie opriți de
a umbla la școli, să nu fie încarcerați pentru aceasta. 135
Și multe alte cereri a avut Inochentie, însă, în locul revendicărilor sale, acesta se trezi în fața
unei comisii, care, sub pretextul „informației” asupra stării unirii, începu rechizitoriul faptelor sale de
până atunci, șirul de acuzații în baza informațiilor și a denunțurilor cumulate și din partea
protestanților dar mai ales din a catolicilor. Iar acum mai puteau fi îndreptate împotriva-i și armele
proprii, aluzii la mișcări populare, la nimicirea unirii. În șirul celor 82 de întrebări la care trebuia să
răspundă, era acuzat că și-a depășit atribuțiile, că s-a făcut purtătorul de cuvânt al clerului, nobilimii
și poporului român fără vreo procură legală; că se ocupă mai mult de treburi laice decât spirituale, că
a convocat fără mandat și îngăduință din partea arhiepiscopului și fără dinaintea știrea și
consimțământul guvernatorului și generalului comandant al țării, un sinod nu numai din protopopi și
preoți, cum era obiceiul, ci și din mireni, nobili și plebei, uniți și neuniți. Acestea și multe alte acuzații
135
Ibidem, p. 198.
au fost aduse asupra-i și, văzând că totul pare a fi mai mult o înscenare pentru justificarea
condamnării sau înlăturării sale, contestă competența comisiei și pleacă în exil la Roma.136
Acțiunea din exil
Sosit la Roma la începutul anului 1745, își reîncepu acțiunea. Noi memorii adresează acum papei.
Cere să confirme și să se execute cele două Diplome leopoldine, să se numească un nobil puternic din
greco-catolici, care să poată primi cu deplină autoritate plângerile românilor și să-i poată apăra
împotriva celorlalte națiuni. Păstrează legătura cu cei de acasă, le comunică demersurile sale.
Vicarului său Nicolae Pop îi scrie că „zi și noapte lucrează la Roma pentru națiunea sa mizeră și
părăsită”. Papa, la care a fost de câteva ori în audiență, i-a promis că-l ajuta la înfrângerea inamicilor
săi.137
Cu toate acestea, nici stăruinâa și dârzenia sa, nici stăruințele clerului și mișcările populare din țară
nu i-au mai putut fi de folos. Curtea a rămas neînduplecată. A rămas neînduplecat pentru că
Inochentie depășise mult și intențiile ei. Nici în intențiile Vienei nu intra noua idee a ridicării unei a
patra națiuni politice. Curtea de la Viena i-a tolerat acțiunea sau poate chiar i-a încurajat-o uneori, în
măsura în care și cât timp putea servi propria-i politică în raport cu națiunile constitutive ale
sistemului politic al țării sau cel puțin nu i-o prejudicia.138
Inochentie Micu, se vedea clar, nu putea fi instrumentul docil al politicii imperiale. El se dovedea
conducătorul unui popor chemat să-l conducă la luptă pentru țeluri proprii, pentru politica imperială
deci indezirabil. Trebuia să cadă. Tocmai dreptate lui trebuia să-l răpună.139
Revendicările concepute, tezele și argumentele mobilizate de Inochentie Micu, distribuite într-o serie
impresionantă de acte și acțiuni diferite, se îmbină deci într-un ansamblu coerent, se încheagă într-un
complex program de luptă, țindind la o ridicare generală, socială, politică, culturală a poporului
român din Transilvania. Lupta lui Inochentie Micu se concretizează într-un precis țel politic: ridicarea
poporului român la națiune politică.140
136
Ibidem, p. 205.
137
Ibidem, p. 207.
138
Ibidem, p. 214.
139
Ibidem, p. 215.
140
Ibidem.
Bibliografie
Prodan, David, Supplex Libellus Valachorum, Editura Enciclopedică, București, 1998.
Legătura lui Mihai Viteazul
Mihai Viteazul instituie pentru întâia oară în Țara Românească șerbia sau rumânia141 acest
fenomen fiind studiat în primă fază de Nicolae Bălcescu dintr-o perspectivă negativă. Mihai
Viteazu introduce în Țara Românească o politică prin care țăranii sunt legați de pământul sau
moșia pe care se aflau la momentul intrării în vigoare, Bălcescu afirmând indirect că este o
încălcare a libertății. Nicolae Bălcescu argumentează această afirmație printr-un document din
1613 în care Radu Mihnea întărește fraților Pârvu și Radu, postelnici de Stăvilești stăpânirea
asupra a doi țărani români spunând că el va menține legarea de glie instituită de Mihai
Viteazul în timpul domniei sale.142
Această legătură a domnitorului Mihai este privită de istorici din două perspective, am putea
spune. Unii văd acest fenomen la fel ca și Nicolae Bălcescu ca o decretare pentru întâia oară a
șerbiei în Țara Românească iar alții o văd ca pe o consființire a unei hotărâri instituite cu mult
înainte de domnia lui Mihai Viteazul și care nu era legiferată însă boierii cât și țăranii țineau
cont de această lege transmisă nescris.
Inițial, țăranul român era legat de pământul de pe moșia boierului său prin vechime, prin
folosința îndelungată a pământului dar și prin orice îmbunătățire adusă lotului (casa pe care a
construit-o, livada sau via pe care a sădit-o etc.). Astfel, plătind taxa reprezentată de o dijmă
regulată boierului, țăranul este stăpân al pământului. De asemenea dacă “rumânii” nu au
asemenea îmbunătățiri, boierul avea dreptul să vândă suprafața sau chiar să vândă țăranii altui
boier așa cum este atestată întemeierea satului Urâți din poiana cu aceeași nume pe care Radu
Paisie o dăruiește boierului său care va cumpăra “rumâni” pentru a întemeiea satul propriu
zis.143 Prin hotărârea sa domnitorul nu schimbă cu nimic statutul țăranului șerb ci creează o
nouă categorie socială și anumea cea de “rumâni de legătura”, care reprezintă toți țăranii care
au avut un statut diferit până la momentul legării. Prin statut diferit mă refer în mare la țăranii
liberi sau micii proprietari.
141
Giurescu C. Constantin, Studii de istorie socială, București, 1943, p. 9.
142
Ibidem., p. 10.
143
Ibidem., p. 48.
Acest lucru fiind expus avem demontate, de către cercetarea lui Constantin C. Giurescu, cele
două teorii asupra legăturii lui Mihai Viteazul. Menirea unei astfel de politici era cu totul alta.
Pentru a afla menirea trebuie întâi să descoperim cauza care l-a împins pe domnitor să adopte
o așa hotărâre. Este și a rămas cunoscută expediția lui Sinan Pașa din 1595 care a durat din
august până în octombrie și care a dus la cotropirea și secătuirea Țării Românești, expediție
turcească considerată ca fiind cea mai dăunătoare din istoria Țării Valahiei. Pustiirea turcilor a
determinat populația să se mute cu satele ceea ce înseamnă că birurile nu mai puteau fi
colectate de boieri. De asemenea, turcii au luat mulți prizonieri din rândul populației
așezărilor atacate. Se vorbește de un număr de 8000 de oameni recuperați din mâinile turcilor.
În mare, expediția lui Sinan Pașa a provocat daune financiare în vistierie statului greu de
recuperat cu o populație înrobită, risipită și sărăcită, deci nu se putea plăti același bir. Ca o
primă măsură Mihai scade birul dar cere ca data plății să fie respectată fără amânări
amenințând cu pedeapsa iar în dilema populației strămutate acesta decretă legarea țăranilor
“rumâni” de moșia pe care se aflau la momentul acela astfel stabilizând venitul iar dacă la
început birul era colectat pe sat, acum se colectează individual, boierimea fiind favorizată prin
această prevedere. De ce? Pentru că nu mai era nevoie ca boierul să plătească domnitorului
din propriul buzunar atunci când populația de rând nu putea plăti. O astfel de măsura era
oarecum necesară căci majoritatea oștii domnitorului era formată din lefegii care trebuiau
plătiți pentru a rămâne în slujba sa.
Bineînțeles că populația a răspuns în mod negativ la impunerea măsurii. Prima răscoală

ţărănească are loc la începutul anului 1596 în judeţul Dolj şi iată cum e povestită de agentul
ducelui de Toscana la Alba Iulia: „S-au aflat veste sigură că Mihai Vodă punând asupra ţării o
dajdie grea şi săracii fiind foarte slabi, neputând-o împlini, i-au dat de ştire că nu au cu ce
plăti. Aflând aceasta domnul, trimise trei sute de cazaci ca să ia cu forţa dajdia ce o pusese,
dar românii aflând pentru ce veneau cazacii, hotărâră să se apere şi trecură peste Dunăre la
Vidin, cetatea turcului şi au chemat opt sute de turci ce trecură dincolo şi împreună cu românii
care ştiau unde locuiau cazacii, s-au dus noaptea să-i surprindă şi-i luară pe toţi prinşi,
ducându-i cu ei la Vidin.” Astfel observăm cum țăranii recurg la ajutorul turcilor datorită
neputinței plății de biruri.
A doua mişcare ţărănească, cu proporţii mai mari, a avut loc după cucerirea Ardealului de
către Mihai. Trecerea munţilor şi izbânda de la Şelimbăr se făcuse desigur cu preţul unei noi
sforţări dureroase a ţarii sărăcite. Alte sate de moşneni fură înghiţite, pe drept sau pe nedrept,
de marea proprietate românească sau boierească. Domnul era acum plecat departe, la
Bălgradul Ardealului, boierii lăsaţi în ţară profitau de aceasta ca să facă strâmbătăţi şi să
cotropească şi mai mult moşioarele ţărăneşti în lipsa controlului domnesc, pe care copilul
Nicolae voievod, lăsat în seama lor, nu-l putea exercita. Atunci sătenii deznădăjduiţi se apucă
de se ridica în masă şi se duc tocmai în Ardeal la domn să ceară dreptate. Încă din ianuarie
1600 se află la Alba Iulia că au venit la Mihai, din Ţara Românească, foarte mulţi Români
„pentru interese private.” Această ridicare a ţăranilor munteni care s-au dus la Alba Iulia a
lăsat urme în mai multe documente interne. Aşa e hrisovul sătenilor din Sularul, sat cumpărat
de domn în 1596 şi care vine cu bani tocmai la Alba Iulia să se răscumpere.
În consecință putem observa funcționarea și consecințele funcționării legăturii lui Mihai

Viteazul în Țara Românească. A fost o măsură de criză cu repercursiuni negative în sensul
antrenării populației afectate într-o serie de acțiuni care au contribuit la căderea lui Mihai
Viteazul și la imposibilitatea stabilizării situației politice și economice. Hotărârea lui Mihai
Viteazu de la finele lui 1595 nu a avut parte de pozitivism în istoriografia românească dat
fiind faptul că această politică a servit mai mult intereselor boierești în acumularea de avuție
de pe urma țăranilor.
Matia Corvin și Ștefan cel Mare
În timpul celor 47 de ani de domnie ai lui Ștefan cel Mare, politica externă a Moldovei
a avut o evoluție echilibrată, domnul moldovean reușind, prin tactul diplomatic caracteristic,
dar și printr-o bună strategie militară, să pună statul într-o lumină internațională favorabilă.
Primii ani ai domniei sunt marcați de preocuparea lui Ștefan cel Mare de a reface echilibrul
politic statal, aducând la un numitor comun interesele marii boierimi, cu scopul de a-i anula
lui Petru Aron baza internă a pretendenței144. Deceniul ce urmează, anume începând cu 1460
până în 1469, a fost unul complex, având drept temă deteriorarea accentuată a relațiilor
moldo-ungare145.
144
Leon Șimanschi, Dumitru Agache, Un deceniu de ostilitate moldo-ungară. 1460-1469 în “Ștefan cel Mare și
Sfânt – Portret în istorie”, Editura Mușatinii, Suceava, 2003, p. 334.
145
Ibidem, p. 334.
Cumplita scenă la care asistă viitorul domn al Moldovei în data de 16 octombrie 1451,
prinderea și uciderea tatălui său, Bogdan al II-lea, de către Petru Aron își va pune amprenta
asupra viitoarelor sale decizii. Atât perioada petrecută în Transilvania, la curtea lui Iancu de
Hunedoara, unde a învățat limba maghiară și unde și-a perfecționat tehnica militară, cât și
perioada petrecută la Brașov sau cea de la reședința lui Vlad Țepeș, vărul său primar146, l-au
desăvârșit ca om și-i vor fi trebuincioase mai târziu în raporturile cu Ungaria.
Deși l-a învins pe rivalul său, Petru Aron, la Dolhești, Ștefan cel Mare nu a reușit să îl
captureze deoarece acesta a fugit în Polonia, de unde spera să revină pe tronul Moldovei.
Planurile sale nu au avut însă sorți de izbândă, în data de 4 aprilie 1459, la Overchelăuți,
Ștefan cel Mare semnând un tratat cu Cazimir al IV-lea al Poloniei, prin care era stipulat
statutul de vasal al lui Ștefan, dar și faptul că lui Petru Aron îi era interzisă apropierea de
granițele Moldovei147. Astfel, acesta s-a retras, în împrejurări necunoscute148, la curtea
voievodului transilvănean Sebastian de Rozgony149, în 1461. Acest lucru a declanșat o primă
incursiune a lui Ștefan cel Mare în Transilvania, eveniment trecut ușor cu vederea, amintit în
Letopisețul scris la Curtea din Suceava care spunea că „în anul 6969(1461) iulie în 5, a lovit
cu război Stefan voievod Țara Secuiască”150. Chemarea în anul următor la Buda a lui Petru
Aron, susținerea la tronul Ungariei a lui Frederic al III-lea al Germaniei, deși Ungaria avea
deja un rege în postura lui Matia Corvin151, cât și actul omagial a lui Ștefan cel Mare din data
de 2 martie 1462 în favoarea lui Cazimir152 au pecetluit panta descendentă pe care au pornit
relațiile moldo-ungare. Prin acel act omagial Ștefan cel Mare nu numai ca și-a exprimat
deschis opțiunea în privința orientării internaționale, dar prin condițiile impuse, anume de a nu
„înstrăina nici o țară, nici un ținut, nici un oraș și nici un feud fără voință și fără învoirea
anume a pomenitului domn și crai al nostru și al Coroanei, prin nici un mijloc; dimpotrivă,
dacă ceva din acestea s-ar fi înstrăinat, pe acelea vrem să le câștigăm înapoi și le vom
câștiga”153 lansa o amenințare către Ungaria și Țara Românească, care co-dețineau drepturile
asupra cetății de a Chilia.
146
Alexandru I. Gonța, Studii de istorie medievală, Editura Dosoftei, Iași, 1998, p. 310.
147
Ibidem, p. 310.
148
Ștefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, Princeps omni laude maior, Sfânta Mănăstire Putna, 2005, p.
37.
149
Alexandru I. Gonța, op.cit., p. 310.
150
Letopisețul anonim al Moldovei, în „Ștefan cel Mare și Sfânt – Portret în cronică”, Editura Sfânta Mănăstire
Putna, 2004, p. 14.
151
152
Leon Șimanschi, Dumitru Agache, op.cit., p. 337.
153
Jurământul lui Ștefan cel Mare către regele Cazimir al Poloniei (2 martie 1462) în „Ștefan cel Mare și Sfânt –
Portret în cronică”, Editura Sfânta Mănăstire Putna, 2004, p. 340.
Asedierea propriu-zisă a cetății Chilia, din considerente politice și economice154, din
vara anului 1462 a survenit ca o ripostă de-a lui Ștefan cel Mare la atitudinea lui Matei Corvin
de a-l susține în continuare pe Petru al III-lea Aron la tronul Moldovei, dar și ca urmare a
incursiunii de distrugere a bazelor turcești de la sud de Dunăre întreprinse de Vlad Țepeș în
iarna 1461-1462, acțiune ce a atins și teritoriul Moldovei155. Pregătirile pentru asediu au
început încă din luna aprilie, iar la 22 iunie a intrat în desfășurare. Asediul a fost ridicat
repede din cauza pătrunderii flotei turcești pe brațul Chilia, flotă condusă de Mahomed al II-
lea, dar și din cauza unei răni la gleznă provocată de garnizoana ungară, rana care avea să îl
incomodeze toată viața pe domnul Moldovei156. Pentru a-l ajuta pe Vlad Țepeș să ducă lupta
contra turcilor, Ștefan îi trimite oaste, colaborare care îl deranjează pe Matia Corvin, trezindu-
i suspiciuni cu privire la crearea unui front comun împotriva sa. Astfel, acesta decide
întemnițarea domnului muntean, acuzându-l de trădare, ordonând totodată secuilor să
oprească negustorii care duc în Moldova obiecte necesare războiului157.
Insuccesul cuceririi Chiliei din 1462, cât și schimbarea domnului în Țara Românească,
au scos în evidență necesitatea de a rezolva problemele legate de sistemul de apărare a
granițelor țării158. Atenția domnului Moldovei era acum îndreptată asupra recuperării cetății
Hotinului. Astfel, profitând de prevederile omagiului din 1462, cât și de oferta pe care o
lansează Ștefan cel Mare lui Matei Corvin de a-l susține în conflictul cu Frederic al III-lea
pentru recuperarea coroanei lui Ștefan cel Sfânt159, posibil semn al echilibrării diferendelor
dintre cei doi, domnul Moldovei reușește să recupereze cetatea Hotinului de la Cazimir.
Evenimentele care determină începutul stării conflictuale deschise dintre Ștefan cel
Mare și Matia Corvin sunt reprezentate de recuperarea cetății Chilia, în ianuarie 1465, și de
implicarea domnului moldovean în revolta împotriva lui Matia Corvin a celor trei națiuni
privilegiate, nobilii unguri, sași, secui, din vara anului 1467.
Recuperarea cetății Chilia a fost influențată de intervenția lui Cazimir, care a adresat o
scrisoare orășenilor din Chilia160, Ștefan cel Mare încercând astfel o altă metodă de a-și duce
planul la bun sfârșit, o metodă diplomatică. Această modalitate s-a dovedit a fi câștigătoare,
domnul Moldovei având sprijinul populației locale, catolice, care era nemulțumită de politica
154
155
156
Ibidem, p. 340.
157
158
159
Ibidem, p. 344.
160
Ibidem, p. 345.
pro-otomană dusă de Radu cel Frumos161. Astfel, profitând de conjunctura internațională
favorabilă, regalitatea maghiară fiind incapabilă de a menține avanposturile dunărene, iar
Imperiul Otoman suferind înfrângeri în fața puterilor europene, dar și de suportul intern al
locuitorilor Chiliei, Ștefan cel Mare reușește să cucerească cetatea în ianuarie 1465162.
Fiind conștient de faptul că regalitatea maghiară va lua măsuri în urma pierderii

influenței la gurile Dunării, Ștefan cel Mare a preluat inițiativa și a susținut revolta anti-regală
din Transilvania163. Această revoltă a sașilor, secuilor, nobilimii transilvănene, și chiar a unor
familii aristocratice din Ungaria, a avut la bază cauze economice, stările implicate având drept
sprijin extern Polonia, Boemia și Moldova164. În pofida acestei susțineri externe, revolta a
fost înăbușită rapid de către Matia Corvin, încă din faza e organizare, parte din conducători
fiind executați, în timp ce alții s-au refugiat în Moldova165. Acest refugiu al conjuraților a fost
pretextul perfect pentru Matia Corvin să pornească într-o expediție de pedepsire, chiar de
eliminare a domnului moldovean. Toate faptele săvârșite de Ștefan cel Mare, refuzul de a se
închina Coroanei maghiare, incursiunea din 1461, atacul din 1462 și cucerirea Chiliei din
1465, implicarea activă în revolta națiunilor privilegiate din 1467 și adăpostirea răsculaților
refugiați au fost principalele cauze ce au determinat trecerea Carpaților în toamna anului
1467166.
Situația era mai gravă decât și-a imaginat-o domnul Moldovei, care nu s-a așteptat ca
răscoala să fie înăbușită așa de rapid sau ca Matia Corvin să pornească tocmai în luna
noiembrie, când vremea se înrăutățea. În plus, din cauza legăturilor pe care Petru al III-lea
Aron le-a menținut cu elemente boierești ostile domnie lui Ștefan cel Mare, s-a format un
curent de opinie favorabil pretendentului la tron și actului pregătit de Matia Corvin167. Aceste
elemente ostile provin din partea sudică a Moldovei, Țara de Jos și considerau că menținerea
unei atitudini ostile Ungariei cât și neaderarea la o cauză antiotomană reprezentau un real
pericol în realitățile vremii168.
Represaliile desfășurate de Matia Corvin au început în data de 11 noiembrie, acesta

având la dispoziție o armată de aproximativ 40.000 de oameni, dar și pe pretendenții la tronul
Moldovei, pe care voia să îi pună în locul lui Ștefan cel Mare, Petru Aron și Berindei, fostul
161
Ibidem, p. 354
162
Ibidem, pp. 345-348.
163
Șerban Papacostea, Moldova: desăvârșirea unui stat. Țara de Sus și Țara de Jos în SMIM, XXIX(2011), p. 10.
164
165
Ibidem, p. 352
166
167
168
Ibidem, p. 355.
stolnic moldovean169. Deși domnul Moldovei fusese informat de iscoadele sale, acesta nu a
reușit să concentreze mai mult de 12.000, oaste formată atât din boieri și oșteni, cât și din
simpli țărani170. Cu ajutorul sătenilor, Ștefan cel Mare a realizat întărituri la Oituz, la vadul
Trotoșului, în pădurile de la Valea Rea, înainte de Bacău, la vadul Bistriței și la Roman,
pregătind cu grijă rezistența, in zonele favorabile armatei sale, așteptând cu grijă
adversarul171. În ciuda acestor măsuri, Matia Corvin, dispunând de superioritate în armament
și în efective, a forțat trecătoarea și a ajuns la Târgul Trotuș pe data de 19 noiembrie172. La 25,
după ce orașul a fost ars și prădat, Matia Corvin și-a continuat incursiunea prin Moldova,
distrugând tot în cale, ajungând în data de 29 noiembrie la Roman 173. A urmat apoi o perioadă
de o săptămână, timp în care armata a zăbovit174, lucru considerat ca fiind o greșeală tactică
dată fiind apropierea iernii. Această întârziere s-a datorat, probabil, domnului Moldovei care a
trimis soli de pace, fie cu scopul de a opri războiul sau de a încetini înaintarea maghiară,
câștigând astfel timp pentru a se reorganiza175. În ceea ce privește această schimbare în
atitudinea domnului moldovean trebuie luate în calcul și alte evenimente, de cumpănă
sufletească, precum moartea soției sale, Evdochia, în data de 25 noiembrie sau înclinarea
boierimii spre pactizare, unii chiar alăturându-se cauzei lui Petru Aron176. Matia Corvin a
observat că tratativele nu duc nicăieri și a decis ridicarea taberei, prădând și incendiind
orașul177. Oastea regală și-a schimbat direcția de atac, alegând drumul de pe valea Moldovei,
drum care ducea la Baia, fost punct central al țării și însemnat loc, atât pentru maghiari, cât și
pentru moldoveni178. Această schimbare a fost determinată de condițiile naturale, după 7
decembrie căzând ploi abundente cu lapoviță, care au transformat drumul în mocirlă, dar și de
atitudinea precaută a lui Matei Corvin care nu considera că pe drumul pe valea Moldovei spre
Baia ar găsi mai multe resurse alimentare necesare pentru armata sa179.
Schimbând traseul incursiunii, Matia Corvin nu a făcut decât să grăbească

deznodământul campaniei, târgul Baia, mărginit de porțiuni mlăștinoase și aflat la înățime,
fiind un loc mult mai favorabil unui atac al unei armate mai reduse, decât unei rezistențe pe
169
170
171
172
173
174
Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei în „Ștefan cel Mare și Sfânt. Portret în cronică”, Editura Sfânta
Mănăstire Putna, 2004, p. 48.
175
Ștefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, op.cit., p. 62.
176
177
178
179
spații întinse a unei armate mai numeroase180. Oastea regală a așezat tabăra în data de 14
decembrie 1467, într-o zi de luni, pregătindu-se pentru atacul lui Ștefan cel Mare. Au fost
săpate șanțuri, au fost ridicate întărituri, însă ceea ce nu știau maghiarii e că oastea domnească
a fost mereu în spatele celei ungurești, urmărind fiecare mișcare181. Pentru a-și asigura
victoria, Ștefan cel Mare a decis să atace prin surprindere, noaptea, utilizând focul , aruncat pe
casele de lemn, pentru a provoca panică și dezordine în armata regală182. După ce s-au
apropiat de gardul de nuiele care împrejmuia orașul, Ștefan a dat semnalul și o ploaie de
așchii în flăcări au fost aruncate, simultan, din trei direcții, urmând ca mai apoi să năvălească,
din două direcții însă, în interiorul orașului183. Luptele s-au prelungit până la revărsatul
zorilor, fiind un măcel îngrozitor, ambele părți suferind pierderi importante, în special armata
regală. În bătălie au murit aproximativ 7000 de maghiari, Berindei fiind ucis, iar Matia Corvin
suferind trei răni, fiind scos cu ajutorul unei tărgi184. Proporțiile putea fi și mai mari dacă
Ștefan cel Mare nu era trădat de vornicul Crasnăș, care nu a atacat, lăsând astfel liberă o cale
de retragere spre munți a inamicului. Retragerea s-a făcut într-o manieră dezordonată, pe
poteci strâmte, armata regală lăsând în urmă caii și echipamentul militar. Mulți dintre oștenii
care formau armata regală au profitat de momentul prielnic al nopții și folosindu-se de păduri,
au dezertat, părăsind tot echipamentul militar, pentru a se salva185. Văzând că adversarul bate
în retragere, Ștefan a ordonat urmărirea acestuia, moldovenii pornind în cete în urma
fugarilor, iar faptul că domnul Moldovei ar fi fost prins, salvându-se prin înșelarea cu vorba,
fără ajutorul unor călăreți este foarte puțin probabil186. Victoria pe care și-a adjudecat-o
Ștefan cel Mare a fost una parțială, acesta nereușind eliminarea sau capturarea întregii armate
a adversarului, nici măcar a pretendentului la tron, Petru Aron187.
Lupta de la Baia a reprezentat prima afirmare internațională a domnului moldovean,

fiind totodata și punctul culminant al înfruntărilor dintre Matia Corvin și Ștefan cel Mare. Pe
lângă puterea militară a Moldovei și strategia desăvârșită, lupta a scos în evidență și o serie de
probleme interne, mulți boieri părăsindu-l pe domn și refugiindu-se în Țara de Jos,
nerecunoscându-i autoritatea188. Desigur, problema trădărilor, a dezertărilor, cât și a faptelor
180
181
182
183
Ibidem, p. 318.
184
185
186
Ibidem, p. 322.
187
Ibidem, p. 322.
188
de vitejie va fi rezolvată de ambii participanți la bătălie; Ștefan cel Mare și Matia Corvin i-au
pedepsit pe cei care nu au fost credincioși, răsplătindu-i pe cei care au luptat vitejește.
Deoarece Ștefan cel Mare nu a reușit să iși răzbune tatăl, adică să îl omoare pe Petru
Aron, a desfășurat alte două expediții militare peste Carpați, în 1468 și 1469, cu scopul de a
elmimina și ultimul pretendent la tron189. Incursiunile realizate au fost de pradă, regiunile
fiind pustiite, iar prinderea lui Petru Aron, și implicit uciderea lui, a fost dusă la bun sfârșit
prin atragerea acestuia într-o capcană, la Orbic190. Astfel se încheie conflictul armat dintre
Matia Corvin și Ștefan cel Mare, încleștare care s-a întins pe parcursul a aproximativ zece ani,
din care domnul Moldovei a ieșit învingător191, îndeplinindu-și toate obiectivele și
consolidând poziția țării în cadrul noului context internațional.
Următoarea secvență în cadrul relațiilor moldo-ungare are loc după victoria

impresionantă de la Vaslui, în 1475, împotriva otomanilor, victorie ce a fost făcută cunoscută
extrem de rapid în Europa. Această reușită, pusă chiar de Ștefan cel Mare pe seama
divinității192, a ajuns la urechile mai-marilor Europei printr-un document, fundamental al
istoriei medievale românești, scrisoarea adresată „Prealuminaților, preaputernicilor și nobililor
domni din toată Creștinătatea”193, prin care domnul Moldovei cerea ajutor în lupta cu Poarta.
Fiind grăbit de iminența unui atac otoman, Ștefan își redresează politica externă către
Ungaria, relațiile dintre cele două țări arătând semne de îmbunătățire încă din 1471 când
Ștefan a refuzat să participe la acțiunile antiungare ale lui Cazimir194. Tratativele au fost
grăbite de pericolul otoman, la 12 iulie 1475, la Iași, și la 15 august, la Buda, este semnat
tratatul de alianță moldo-ungar, sub forma unei relații tradiționale, feudo-vasalice195. Acest
tratat prevedea ajutorul reciproc al celor doi domni, regele maghiar luând hotărârea de a se
revini la granițele trasate de Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun, pentru a evita orice fel
de neînțelegeri196.
În următorii ani, relația dintre cei doi s-a degradat treptat, în anul 1485, Ștefan cel
Mare reîndreptându-și atenția către Cazimir, în speranța unei intervenții pentru a elibera
cetățile proaspăt cucerite de otomani, Chilia și Cetatea Albă. Relațiile dintre Moldova și
Ungaria vor fi redresate printr-un eveniment indirect, discuțiile dintre Poartă și Regatul Ungar
189
Ibidem, p. 70.
190
191
Ibidem, p. 324.
192
193
Ibidem, p. 120.
194
195
Ibidem, p. 533.
196
Ibidem, p. 534.
cu privire la reînnoirea armistițiului. Astfel, pentru ca pacea ungaro-otomană să fie stabilă, era
necesară o reglementare a raporturilor dintre Poartă și Moldova, aceasta fiind nevoită să
accepte noul statut al cetăților197. În acest context Matia Corvin ar fi intervenit pentru a-l
determina pe Ștefan cel Mare să nu se depărteze de alianța cu Ungaria, dar și să accepte starea
de fapt a vremii, prin dăruirea a două cetăți din Transilvania, Ciceu și Cetatea de Baltă, ca
despăgubire pentru pierderea Chiliei și a Cetății Albe198. Această „donație” marchează
ultimele intersectări dintre Ștefan cel Mare și Matia Corvin, raporturile dintre cei doi luând
sfârșit o dată cu moartea neașteptată a celui din urmă.
În concluzie, relațiile care se stabilesc între Ștefan cel Mare și Matia Corvin au o
evoluție marcată atât de apropieri pașnice, cât și de conflicte deschise și directe, în cele din
urmă, tendința de dominație a Ungariei, care s-a manifestat încă de la începutul campaniei din
1467 fiind înlocuită, pe final, de un raport avantajos Moldovei și fără nici o încărcătură feudo-
vasalică.
Bibliografie
Alexandru I. Gonța, Studii de istorie medievală, Editura Dosoftei, Iași, 1998.
Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei în Ștefan cel Mare și Sfânt. Portret în
cronică, Sfânta Mănăstire Putna, 2004.
Jurământul lui Ștefan cel Mare către regele Cazimir al Poloniei (2 martie 1462) în
volumul Ștefan cel Mare și Sfânt – Portret în cronică, Sfânta Mănăstire Putna, 2004.
Letopisețul anonim al Moldovei, în volumul Ștefan cel Mare și Sfânt – Portret în

cronică, Sfânta Mănăstire Putna, 2004.
Ștefan S. Gorovei, Feudele ardelene ale lui Ștefan cel Mare. Observații pe marginea
izvoarelor în AP, I, 2005, 1, p. 123-132.
Ștefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, Princeps omni laude maior, Sfânta
Mănăstire Putna, 2005.
197
198
Ștefan S. Gorovei, Feudele ardelene ale lui Ștefan cel Mare. Observații pe marginea izvoarelor în AP, I, 2005,
1, p. 123.
Șerban Papacostea, Moldova: desăvârșirea unui stat. Țara de Sus și Țara de Jos,
SMIM, XXIX(2011), p. 9-27.
POLITICA EXTERNĂ A LUI DIMITRIE CANTEMIR
Activitatea politică a lui Dimitrie Cantemir în calitate de domnitor al Moldovei a fost de scurtă
durată, incluzând anul 1693 şi mai apoi, după o perioadă de aşteptare de circa 17 ani, intervalul de
timp 1710-1711. Prima domnie poate fi calificată mai degrabă ca fiind una neformală, deoarece fiind
ales în ţară, n-a primit confirmare din partea Porţii, act care a demonstrat statutul de suzeranitate a
statului Moldova faţă de Imperiul Otoman.
Domnia din anii 1710-1711, confirmată de autorităţile imperiale, Dimitrie Cantemir fiind
considerat o persoană politică de încredere a sultanului, se distinge cu precădere în istoria statului
Moldova prin tentativa susţinută de abandonare a statutului de suzeranitate şi dobândirea calităţii de
actor suveran şi independent, în sensul că suveranitatea aparţine monarhului. Evident, Dimitrie
Cantemir a fost conştient de consecinţele şi riscurile acestui demers, atât pentru ţară, cât şi pentru
sine şi familia sa, dar a exprimat convingerea fermă că proiectul său politic de modernizare şi
ambiţiile sale pot fi realizate numai în condiţiile funcţionării unui stat suveran şi independent.
Dimitrie Cantemir a riscat, încercând să profite de conjunctura internaţională, pe care a

considerat-o a fi favorabilă şi mizând totodată pe numeroasele relaţii stabilite cu reprezentanţii
diplomatici în timpul aflării la Istanbul, dar n-a reuşit decât să se înscrie în lista tentativelor, de altfel
puţine la număr, de a elibera ţara de sub suzeranitate. În aspect strategic această tentativă a fost
fondată pe înţelegerea corectă a structurii şi funcţionării sistemului european al relaţiilor
internaţionale: alierea cu o putere mare, chiar şi prin încălcarea echilibrului în formare, dat fiind că
acest principiu nu se aplica în Europa de S-E în relaţiile cu Imperiul Otoman, iar Rusia era antrenată
în câteva războaie.
În evoluţia relaţiilor internaţionale Dimitrie Cantemir de asemenea aplică mişcarea circulară,

identificând patru monarhii mondiale care se succed şi menţin o structură imperială a sistemului
internaţional. De fapt, conceptul de ordine, de conţinut aristotelico-scolastic şi de nuanţă finalistă,
bazat pe principiile deiste, presupune necesitatea dispariţiei fenomenelor care contravin legilor
fireşti şi naturii lucrurilor, în cazul dat Imperiul Otoman, pentru a cărui înlăturare este justificat un
război drept.199
Într-un tip extrem de scurt şi în pofida infrastructurii precare a relaţiilor sale internaţionale,
ori a supravegherii atente din partea Porţii asigurate la curtea domnească, Dimitrie Cantemir ia
decizia fermă de a face o mişcare strategică decisivă, decuplând Moldova de legăturile de vasalitate
faţă de Poarta Otomană şi trecerea completă de partea Rusiei.200 Ca şi Valahia, Moldova mai reuşise
uneori să rămână în expectativă pe timpul unor războaie duse de turci contra altor puteri regionale;
nu odată, cele două principate refuzaseră, mai mult sau mai puţin explicit să trimită contribuţiile în
bani, materiale sau oameni cerute de Poartă. De cele mai multe ori, însă, domnii se fereau să adopte
o atitudine deschisă de sprijinire a adversarului, iar când o făcuseră, plătiseră cu domnia sau cu viaţă.
199
G. Smeu, Dicţionar de Istoria Românilor, Bucureşti, Editura Trei, 1997, p. 201
200
F. Negoiţă, Dimitrie Cantemir – 300. Activitatea diplomatică, în Dimitrie Cantemir, Prinţ între filosofi şi filosof
între prinţi, Ed. Pro Universitaria, 2011, p. 111.
De multe ori, întârzierile sau refuzul erau însoţite de numeroase justificări şi asigurări de loialitate,
sau condiţionate în limitele rezonabile ale relaţiilor de vasalitate, care permiteau o anumită
autonomie.
Planul de desprindere de Poartă a fost elaborat pe baza unei temeinice analize geostrategice,
care presupunea şi luarea în calcul a raportului forţe între marile puteri ale epocii. Ţara, aşa cum
afirma tatăl său, Constantin Cantemir, era „biruită de toate neputinţele", având de plătit obligaţiile
către „stăpânii noştri turci şi tătari" era „spăimântată din sud de tâlhari, dinspre Orhei şi Soroca de
cazaci", iar „Ţara de Jos din sud de tătari". În ecuaţia geopolitică a vremii, Moldova nu putea să se
menţină ca stat de sine stătător fără protectoratul unei mari puteri. Excluzând status quo-ul
Moldovei de a fi sub suzeranitate otomană, Cantemir a studiat câteva alternative posibile, luând în
calcul celelate două imperii din proximitate (cel habsburgic şi cel ţarist), Polonia şi Ungaria, care ar fi
putut reprezenta opţiuni pentru protectoratul necesar conservării vieţii statale a Moldovei.201
Privitor la posibilitatea unei alianţe defensive cu Polonia lui Sobieski, care să vizeze anularea
suzeranităţii Porţii, în analiza repectivă, au putut fi luate în calcul următoarele: Regatul Poloniei era
considerat un „aliat natural în lupta antiotomană "; confruntările miltare turco-polone, ce au avut loc
pe teritoriul Moldovei, au provocat, însă, pagube însemnate populaţiei autohtone. Concluzia: o
suzeranitate poloneză nu era de acceptat pentru că nu ar fi fost diferită prea mult de cea otomană. În
plus, acest stat nu era o mare putere şi, pe cale de consecinţă, un „protectorat polon" ar fi fost
nesigur, ceea ce ar fi determinat revenirea la cel otoman sau dobândirea celui rusesc. Realismul
acestei judecăţi este susţinut de faptul că Polonia, chiar în epoca cantemiriană, a început să decadă,
ajungând sub influenţa Rusiei.202
Referitor la protectoratul habsburgic, Dimitrie Cantemir a propus ca teritoriile unite de Mihai

Viteazul să formeze, sub conducerea sa, un singur stat în cadrul Imperiului. Propunerea nu a fost
agreată de domnul Valahiei, Constantin Brâncoveanu, şi nici de habsburgi. În aceaste condiţii, singura
sa opţiune viabilă rămânea varianta rusă. Religia creştin-ortodoxă comună a fost un important
argument decizional. Ion Neculce socoate că D. Cantemir „s-a înstrăinat de Poartă în urma intrigilor
lui Constantin Brîncoveanu, domnul Valahiei", şi a consecinţelor, pe care el nu le-ar fi putut evita.
Totodată, sunt aprecieri conform cărora relaţiile de colaborare şi chiar de prietenie cu P. A. Tolstoi,
ambasadorul rus la Poarta otomană, personaj extrem de influent şi artizan al politicii orientale a lui
Petru cel Mare, au cântărit greu în luarea deciziei. Acesta i-a dat asigurări că Rusia va sprijini Moldova
în demersurile sale de emancipare. La finalul analizării acestor posibile „opţiuni strategice", Dimitrie
Cantemir a optat pentru varianta rusă, care, potrivit promisiunilor lui Petru I, consfinţite în tratatul ce
avea să fie încheiat, asigura meţinerea identităţii statale a Moldovei.
Devenită o mare putere, Rusia ţaristă, întotdeauna, s-a călăuzit după scopuri imperiale.
Urmărind eliberarea popoarelor creştin-ortodoxe, Petru I şi urmaşii săi au încercat să-şi întărească
poziţiile geostrategice în Balcani, să capete noi sfere de influenţă şi noi teritorii. Evident, planurile
sale strategice vizau şi Principatele Române, cu precădere Moldova şi Valahia, devenite componente
ale „chestiunii orientale". Confruntările dintre cele două împerii, erau considerate „ocazii favorabile
pentru emanciparea de sub suzeranitatea otomană" .203
În aceste condiţii istorice, Dimitrie Cantemir şi Moldova au devenit actori importanţi în

confruntarea dintre cele două imperii: Otoman şi Ţarist. Încercând să stăvilească iureşul rusesc, în
201
F. Negoiţă, op.cit., p. 111.
202
Ibidem, p. 112.
203
Ibidem, p. 112.
continuă creştere, turcii au căutat să-şi subordoneze şi mai mult ţările române, pentru a fi siguri că nu
se va putea produce nici o defecţiune din partea acestora.204
Tratatul de la Luţk a fost încheiat la 2 aprilie 1711 între Petru cel Mare, ţarul Rusiei, și
Dimitrie Cantemir, în vederea luptei comune împotriva Imperiului Otoman. Conform unei scrisori a
ţarului adresată generalului Sementiev, întreg textul Tratatului a fost redactat de Dimitrie Cantemir,
iar Petru cel Mare nu a făcut altceva decât să confirme acest text ce i-a fost trimis de domnul
Moldovei. Conform condiţiilor stipulate în Tratatul de la Luţk, ţărilor române urmau să li se
retrocedeze teritoriile care au fost transformate în raiale turcești de către Poarta Otomană.205
În primul articol se stipula că ţarul ia „sub oblăduire” pe domn şi întreg poporul ţării. După
scuturarea stăpânirii otomane, Moldova va înceta să plătească tribut şi alte dări Porţii, se restabileau
hotarele vechi ale Ţării Moldovei de până la instaurarea dominaţiei otomane. În continuare se arăta
că Moldova urma să treacă sub protectoratul Rusiei, care garanta integritatea teritorială a
principatului şi se obliga să nu se amestece în treburile lui interne.206
Tot în prima parte a tratatului se menţionează cauzele care au dus la izbucnirea conflictului
ruso-turc şi arată că domnitorul moldovean s-a aliat cu Rusia pentru a elibera ţara de sub dominaţia
Porţii. Tratatul are 17 articole care stabilesc relaţiile dintre Rusia şi Moldova.
În articolul 3 se precizează că, în schimbul jurământului de credinţă al domnitorului

moldovean, ţarul se angajează să nu pună domn străin în Moldova, asigurând astfel domnia ereditară
a familiei Cantemireştilor. De asemenea, se prevede că toată puterea statului va fi exercitată de către
domnitor, acesta având dreptul de judecată pe tot teritoriul ţării. În caz de ocupaţie, familia
domnitorului va avea drept de azil în Rusia. Totodată, se precizează clar că graniţa dintre cele două
state este stabilită pe Nistru, iar integritatea hotarelor Moldovei este asigurată.207
Prin acest tratat, Rusia se angaja să sprijine Moldova împotriva Imperiului Otoman, iar
Moldova se va alătura cu oastea sa Rusiei în lupta împotriva otomanilor. Garnizoanelor ruseşti li se
permitea cantonamentul pe teritoriul Moldovei şi Munteniei numai pe timp de război. Sankt
Petersburg-ul se obliga, de asemenea, să nu se amestece în treburile interne (nu numai pe plan
politic sau legislativ, dar şi cultural-lingvistic). Moşierilor ruşi li se interzicea să achiziţioneze
pământuri şi să-şi strămute aici ţăranii iobagi din regiunile interne ale Imperiului Rus. Ţările
Româneşti rămâneau pe deplin suverane şi în politica lor externă.208
Campania din 1711 a fost una eşuată, armata ţaristă suferind o grea înfrângere la Stănileşti.
Petru I a fost nevoit să capituleze în faţa turcilor, cedând unica ieşire spre Marea Neagră, cetatea
Azovului şi întăriturile Taganrogului.
Tratatul de la Luţk este un model de prudenţă şi abilitate diplomatică, însă în esența sa, este
un tratat de vasalitate, prin care Dimitrie Cantemir urmărea obţinerea independenţei şi integrităţii
teritoriale a Moldovei, bazându-se pe cea mai mare putere creştină din răsăritul Europei. Interesele
Rusiei vizau obţinerea controlului şi liberului acces către strâmtorile Bosfor şi Dardanele, care erau
204
205
I. Focşeneanu, Tratatul de la Luţk şi campania ţarului Petru I în Moldova (1711), în Studii privind relaţiile
româno-ruse, Academia Republicii Populare Române. Institutul de studii româno-sovietic, Bucureşti, 1963, p.
34.
206
Ibidem, p. 34.
207
Ibidem, p. 36.
208
Ibidem, p. 36.
cele mai importante noduri comerciale din epocă, iar comerţul pe mare dinspre Mediterana spre
Marea Neagră şi viceversa nu se putea realiza decât străbătând aceste strâmtori.209
ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ A TRANSILVANIEI
Pe parcursul cuceririi Transilvaniei, puterea centrală maghiară a aplicat simultan şi alte două
metode de supunere a populației, în afara cuceririi directe. Aceasta solicita colaborarea altor
populaţii şi încerca să atragă de partea ei conducătorii locali, cnezii şi voievozii. Aceştia din urmă,
fiind deja diferenţiaţi de membrii obştilor săteşti ale românilor şi tinzând să devină stăpâni feudali în
adevăratul sens al cuvântului, au fost de
acord să facă cauză comună cu noua stăpânire pentru a-şi menţine situaţia privilegiată. Printre
populaţiile care au colaborat de la început cu puterea maghiară se aflau secuii, pe lângă care ungurii
vor obţine şi colaborarea pecenegilor, uzilor şi cumanilor, iar ulterior şi a saşilor.210 Modul de
colaborare a acestor populaţii cu puterea centrală nu a fost constant, însă ele au avut un rol
determinant în asigurarea stăpânirii maghiare asupra Transilvaniei şi altor părţi ale regatului,
revenindu-le în anumite situaţii politice chiar un rol de primar, cum a fost, de exemplu, cel al secuilor,
populaţie de origine răsăriteană, strâns legată de regalitate şi organizată pe principii militare. Secuii
au locuit succesiv în mai multe părţi ale Transilvaniei, de regulă în zone de graniţă, mai expuse şi
recent cucerite de unguri..
Către mijlocul secolului al XII-lea, cel mai târziu în timpul domniei regelui Geza al II-lea (1141-
1162), teritoriul ce se întindea de-a lungul Târnavei Mari a trecut din posesiunea secuilor în cea a
saşilor, după ce aşezarea unor grupuri de germani în Ungaria propriu-zisă începuse deja în secolul al
XI-lea. Legile regelui Coloman (1095-1116) îi desemnează pe coloniştii germani drept „liberi şi
oaspeţi” (liberi et hospites).211
Înlocuirea secuilor cu saşii a avut loc în mai multe etape, probabil în măsura în care veneau
cei din urmă. Din motive de apărare a trecătorilor din Carpaţii Răsăriteni, regii Ungariei au hotărât să-
i mute pe secui la izvoarele Mureşului şi Oltului, urmând ca spațiul locuit de ei să fie preluat de saşi,
apărarea sa fiind acum asigurată, iar saşii urmând s-o valorifice în special economic. Numeroasele
privilegii acordate unor grupuri de comunităţi săseşti permit concluzia că aşezarea saşilor nu a avut
loc doar printr-un singur val de imigrare, ci prin sosirea continuă, de pe la 1100 până în secolul al XIV-
lea, de grupuri succesive. Diploma andreiană acordă saşilor această fâşie de la Orăştie la Baraolt, le
acordă şi „terra Syculorum terrae Sebus”, ceea ce pare să însemne că secuii plecaseră cu puţin timp
înainte de aici spre sud-estul Transilvaniei.212
Numeroase comunităţi secuieşti rămase pe loc s-au supus jurisdicţiei săseşti, după cum s-a
întâmplat ca multe localităţi, chiar cu colonişti saşi, să rămână în comitatul Alba, presărate printre
209
I. Focşeneanu, op.cit., p. 38.
210
I.-A. Pop, Istoria Transilvaniei, vol. 1, Sibiu, 2013, p. 6.
211
Ibidem, p. 7.
212
Ibidem, p. 8.
aşezările scaunelor administrate de saşi. De aceea, o analiză a hărţii cu organizarea administrativă, în
special a sudului Transilvaniei, arată că nu au existat enclave pure din punct de vedere etnic. Peste
tot puteau locui români, alături de ei existând enclave secuieşti sau săseşti şi, în mod excepţional,
toate cele trei populaţii în aceeaşi localitate. Această locuire este urmarea unei suprapuneri a celor
două feluri de drept medieval, a celui legat de persoană şi a celui legat de teritoriu, care au dat
această aparent complicată organizare administrativă din Transilvania.213
Românii locuiau în întreg spaţiul intracarpatic, cu o densitate diferită. În cursul primelor două
etape ale supunerii spațiului transilvănean de către regatul maghiar, o parte a românilor din nord-
vest s-au retras din faţa atacurilor ungurilor. În etapele ulterioare, forţa regalităţii s-a asigurat prin
secui şi saşi în timp ce românii îşi vor păstra o cvasiautonomie doar în „ţările” mărginaşe ale
Transilvaniei intracarpatice.
Deşi cucerirea Transilvaniei, dinspre vest, pe Someş şi Mureş, nu era încheiată,
regalitatea ungară începe în secolul al XII-lea să se ocupe tot mai intens de organizarea
Transilvaniei ce se suprapune cu Depresiunea Colinară, excluzând zonele din apropierea Carpaților,

proces care coincide cu oprirea năvălirilor triburilor turanice (pecenegi, uzi şi cumani), cu mutarea
secuilor la margine, cu aşezarea saşilor şi a cavalerilor teutoni. Termenii de voievozi, duci, comiţi,
desemnându-i pe cei aflaţi în fruntea unor organizaţii teritoriale, arată, prin înseşi originile latină şi
slavă ale cuvintelor, că, pe de o parte, regalitatea ungară a preluat unele funcţii de demnitari, lipsind
un „plan” de integrare a diferitelor populaţii şi teritorii, intenţiile puterii centrale adaptân-du-se
realităţilor locale şi necesităţilor politice.
Până la sfârşitul secolului al XIII-lea, ţara a rămas în cea mai mare parte împădurită şi slab
populată. În întregul teritoriul cucerit de maghiari se aflau populaţii mai vechi, slave şi romanice,
care sub raport politic se aflau într-o fază incipientă de organizare. În încercarea lor de a administra
vastul teritoriu cucerit, regii arpadieni au păstrat uneori vechea organizare voievodală, cum s-a
întâmplat şi în Transilvania intracarpatică. Un „comes de Bellegrat” (Bălgrad) amintit în 1097 este
probabil aceeaşi persoană amintită în 1111 ca „Mercurius princeps Ultra Silvanus”. Primul voievod
propriu-zis, numit întotdeauna de rege, apare documentar în 1199, iar apoi tot mai frecvent.
Numirea a cinci voievozi în Transilvania până în 1206, care pe la 1200 mai poartă şi titlul de comiţi de
Alba Transilvană (-Iulia), titlu ce ulterior va dispărea, arată dependenţa lor de puterea centrală, cu
foarte puţine excepţii toţi fiind unguri. Voievodul instalat la Alba-Iulia avea atribuţii administrative,
juridice şi militare; în 1177, Gallus era „comes Albensis Ultrasilvanus”, dar mai era încă în 1214
„Voiuoda comes de Doboka”.214
Așezare sașilor și a Ordinului Cavelerilor Teutoni în Transilvania constituie o parte dintr-un

amplu proces de colonizare germană în centrul şi răsăritul Europei, ce s-a desfăşurat în secolele X-XIV
din Austria până în Ţările Baltice, din Olanda de azi până în părţile sud-slave ale Imperiului Bizantin.
Regalitatea ungară a urmărit prin colonizare creşterea numărului de contribuabili şi o mai eficientă
apărare a Transilvaniei, saşii completând, alături de secui, mutaţi la mijlocul veacului al XII-lea în sud-
estul voievodatului, linia de apărare în zonele de miazăzi şi răsărit. Majoritatea saşilor s-au aşezat în
zona Orăştie-Baraolt , începând cu mijlocul secolului al XII-lea până în secolul al XIII-lea.215
În sud-estul Transilvaniei, secuii au format o comunitate deosebită, cu resturi de orânduiri

patriarhal-gentilice, regalitatea atribuindu-le privilegii în schimbul apărării
213
Ibidem, p. 9.
214
I.-A. Pop, op.cit., p. 10.
215
Ibidem, p. 10.
păsurilor peste Carpaţi împotriva invadatorilor străini. În secolul al XII-lea, ei erau deja
maghiarizaţi, fiind apoi împărţiţi în trei stări sociale (secuii fruntaşi, călăreţii şi pedestraşii)
echivalente cu organizarea lor militară, consemnată abia în secolul al XIV-lea. Diploma andreiană de
la 1224 acordată saşilor din fâşia Orăştie-Baraolt prevedea ca saşii să folosească „pădurea românilor
şi pecenegilor” împreună cu aceştia, iar Ţara Bârsei, acordată ordinului cavalerilor teutoni, se
mărginea cu „ţara românilor” (terra Blacorum). În vremea lui Andrei al II-lea (1205-1235) se încheie
cucerirea Transilvaniei de către Ungaria prin acordarea Ţării Bârsei ordinului cavalerilor teutoni.216
Acest ordin, ca şi altele create în timpul cruciadelor desfăşurate pentru cucerirea Palestinei în
favoarea creştinătăţii, datând din anul 1190, era militar şi totodată călugăresc. El urmărea să lupte
împotriva necredincioşilor de orice neam, dar şi împotriva ortodocşilor, consideraţi eretici, cum
dovedise şi Cruciada a IV-a, care a avut ca urmare cucerirea Constantinopolului şi a unei bune părţi
din Imperiul Bizantin în 1204 de către feudalitatea Europei Apusene, în alianţă cu oraşele-porturi
italiene. Având sediul la Acra la începutul secolului al XIII-lea, ordinul teuton a primit numeroase danii
în Germania, fiind însă subordonat mai mult papalităţii decât puterii laice din diferitele ţări. Pentru
apărarea Transilvaniei de Sud-Est, Andrei al II-lea şi maestrul ordinului teuton au încheiat, în 1211, o
înţelegere prin care cavalerii teutoni primeau Ţara Bârsei împreună cu largi libertăţi, ei fiind scutiţi de
plata vămilor, având voie să folosească bogăţiile solului şi ale subsolului, putând construi oraşe şi
fortificaţii de lemn.
Ca şi coloniştii saşi, cavalerii teutoni erau supuşi direct regelui, şi unui voievod transilvan. În
1222 ei primesc un nou privilegiu, prin care puteau trece fără plata vămilor prin zonele locuite de
români şi secui, putând construi şi cetăţi de piatră. În cadrul misiunii catolice promovate de ordin,
sunt demne de amintit: înfiinţarea episcopiei Milcoviei sau a cumanilor în exteriorul Carpaţilor,
colonizarea cu germani a 15 localităţi în Ţara Bârsei, dar mai cu seamă zădărnicirea atacurilor cumane
prin trecătorile din Curbura Carpaţilor.217
Inclusă până la începutul secolului al XIII-lea în Ungaria arpadiană, Transilvania avea să

evolueze într-un ritm apreciabil pe drumul parcurs de statele europene mai vechi. Şi aici, regele şi-a
păstrat dreptul de stăpânire superioară asupra pământului, din care donează cea mai mare parte
nobilimii laice, instituţiilor religioase, secuilor şi saşilor, o bună parte - mai ales în depresiunile de
margine ale Ardealului - rămânând în stăpânirea cnezilor şi voievozilor români. În nobilime se
încadrau şi „iobagii castrelor” regale, deci o nobilime de funcţii.218 Din secolul al XIII-lea şi până în
secolul al XVI-lea, când Principatul Transilvaniei se desprinde din Ungaria medievală, cel mai mare
număr de nobili în Ardeal erau cei maghiari, ei având şi cel mai mare număr de ţărani aserviţi, iobagi.
Sub raport politic, abia încheiată fiind supunerea Transilvaniei de către Ungaria, a şi început o
perioadă de fărâmiţare a ţării, proces ce va duce uneori chiar la anarhie feudală.
În anul 1222, regele Andrei al II-lea a semnat Bula de aur în favoarea nobilimii, care va
marca pentru tot evul mediu statutul de stat descentralizat, puterea suveranului
depinzând mereu de atitudinea marii nobilimi. Nobilimea mică şi viitoarele oraşe, peste
216
217
Ibidem, p. 10.
218
Ibidem, p. 10.
tot aliate cu puterea centrală, erau încă prea slabe pentru a susţine voinţa regală. În secolul al XIII-
lea, documentele disting tot mai mult marea nobilime, pătura baronilor, de cea a nobililor de condiţie
inferioară.
Comitatele nobiliare, ca şi dreptul nobiliar, s-au format în Transilvania mai târziu
decât în Ungaria propriu-zisă. În secolul al XIII-lea mai dăinuia sistemul organizării pe
principiul cetăţilor regale, aşa-zişii iobagi ai cetăţilor, - termen ce nu însemna ţărănimea
aservită -, ei devenind mai târziu nobili în sensul deplin al cuvântului. De la începutul
acelui secol, comitele de Alba, în calitate de voievod al Transilvaniei, numea personal
comiţii comitatelor Dăbâca, Cluj, Turda, Târnave şi Hunedoara dintre adepţii săi. Doar în
afara Ardealului numirea comiţilor a fost efectuată în continuare de rege, dintre baronii
săi. La cele 6 comitate s-a adăugat al şaptelea, comitatul Solnoc, acestea, împreună cu
teritoriile autonome ale românilor, saşilor şi secuilor, formând voievodatul. Voievozii
exercitau prerogative asupra tuturor unităţilor administrative din Transilvania, cu
excepţia scaunelor şi districtelor săseşti, supuse direct regalităţii, regele numindu-l de
regulă pe comitele secuilor în fruntea teritoriului regal privilegiat al saşilor, pentru ca din
secolul al XV-lea aceştia să fie supuşi doar regelui. Organizarea administrativă a
Transilvaniei, începută în secolul al XII-lea, se va definitiva abia în veacul al XV-lea.219
Comitatele transilvănele, în raport cu epoca lor de început (secolul al XII-lea), au suferit modificări
profunde. Întâi, se remarcă tendinţa clară de constituire a comitatului nobiliar pe ruinele comitatului
regal.. Se constituie astfel organizaţia nobiliară a comitatelor, ale căror foruri de conducere (şi de
judecată) reuneau, alături de comitele numit de voievod, un vicecomite numit de comite, câte doi
juzi ai nobililor (iudices nobilium) şi câte şase asesori juraţi, aleşi tot dintre nobili. Acest sistem a
funcţionat în comitatele voievodatului (Solnocul Interior, Dăbâca, Cluj, Turda, Alba, Hunedoara şi
Târnave); în comitatele vestice (Satu Mare, Crasna, Solnocul de Mijloc şi cel Exterior, Bihor, Zarand,
Arad), în comitatul Maramureş şi în comitatele din Banat (Timiş, Cenad, Caras, Torontal) (cu graniţe
incerte şi cu suprapuneri cu comitate efemere ca Horom, Cuvin sau Somlyó), erau aleşi câte patru juzi
ai nobililor şi câte 12 asesori juraţi, ca şi în Ungaria propriu-zisă. Comitele sau vicecomitele şi juzii
nobililor din comitatele vestice îl asistau pe palatin în conducerea adunărilor generale ţinute în aceste
comitate, iar comitele (vicecomitele), cei doi juzi ai nobililor şi cei şase asesori juraţi din fiecare
comitat transilvănean îl asistau pe voievod în conducerea adunărilor generale ale voievodatului.
Comitele (vicecomitele), juzii nobililor şi asesorii juraţi formau şi scaunul de judecată (sedes
iudiciaria) al comitatului.220
Organizarea secuilor a fost în mare măsură determinată de rolul lor militar, consfinţit de regii
Ungariei când această etnie a fost stabilită în părţile de est ale Transilvanie. La capătul unor oscilaţii
de organizare, reflectate şi în terminologie (terra, districtus), diviziunile teritoriului atribuit secuilor
sunt numite, începând cu secolul al XIV-lea, mai precis în 1321-1327 şi în 1366, scaune (sedes).
219
220
Ibidem, p.12.
Scaunele secuieşti s-au definitivat, se pare, cu câteva decenii mai târziu decât cele săseşti, iar numele
lor derivă de la „scaun de judecată” (sedes iudiciaria), comun unei arii largi în lumea medievală.
Documentele amintesc, în general, şapte scaune secuieşti: Odorhei (numit iniţial Telegd), - cel mai
important dintre ele -, apoi Mureş, Ciuc, Arieş, - singurul izolat în teritoriul comitatens -, Sepsi, Kezdi
şi Orbo. Dregătorii scaunelor secuieşti s-au constituit treptat, prin îmbinarea tradiţiei locale cu
exigenţele administraţiei civile şi militare din Regatul Ungariei şi din Transilvania. La început, cel mai
de seamă dregător era hotnogul de scaun, cu rol de şef militar şi cu atribuţii judecătoreşti.
Documentele latine (din 1307 şi 1309) îl numesc pe şeful militar primi-pilus, dar curând s-a
încetăţenit termenul de căpitan şi apoi de mare-căpitan (supremus capitaneus). În afara căpitanului,
un alt dregător era judele pământean (iudex terrestris), atestat la 1315 şi numit mai târziu jude
scăunal (iudex sedis). Acesta şi căpitanul scăunal prezidau instanţa de judecată a scaunului. În 1426
este consemnată documentar şi funcţia de jude regal, ca reprezentant în scaun al comitelui secuilor
şi, prin aceasta, al regelui. El controla justiţia scăunală, veghea la îndeplinirea poruncilor comitelui şi
strângea gloabele cuvenite. El era numit de comite, dintre „familiarii” sau micii vasali ai săi. Cel mai
înalt dregător, cu autoritate asupra tuturor scaunelor, era comitele secuilor (comes Siculorum),
menţionat încă din secolul al XIII-lea şi numit (revocat) de rege, nu dintre secui, ci dintre marii nobili
unguri. El avea cele mai înalte atribuţii militare, judiciare şi administrative, reprezentând
şi mijlocul de control al puterii centrale asupra secuilor. Comitele secuilor a avut un timp
sub jurisdicţia sa şi ţinuturi colonizate de saşi, anume districtele Braşovului şi al Bistriţei şi scaunele
Mediaş şi Şeica. Uneori, comitele secuilor era şi titularul altor comitate, ca Maramureş şi Satu Mare
(cazul lui Andrei Lackfi între 1342 şi 1351). Când voievodul
Transilvaniei era şi comite al secuilor, - ca pe vremea lui Iancu de Hunedoara, de pildă -, atunci
vicevoievodul ţării era şi vicecomite al secuilor. Comitele convoca şi prezida adunări (congregaţii)
generale ale tuturor scaunelor sau doar ale câte unuia dintre ele. Prima menţiune a acestor adunări
datează din 1344; până la jumătatea secolului al XV-lea, ele serveau, în principal, ca for de apel în
cauze judiciare.221
Organizarea socială a saşilor era mai dezvoltată decât a secuilor, fiindcă la venirea lor în Transilvania
se aflau într-un stadiu de evoluţie mai avansat. Şi în spaţiul de aşezare săsească, primele unităţi
teritoriale mai largi s-au numit formal tot comitate, fapt care s-a modificat cert după 1224, când
începe organizarea scaunelor, în cadrul unui singur mare comitat, cuprins între Orăştie la vest şi
Baraolt la est. Scaunele (sedes) săseşti sunt menţionate documentar între 1302 şi 1349, după cum
urmează: Sibiu, Sebeş, Cincu, Rupea (Kozd sau Cohalm), Orăştie, Nocrich (Alţina) şi Miercurea, apoi
Sighişoara şi, ceva mai târziu, Mediaş şi Şeica.222 Organele de conducere ale saşilor erau juzii scăunali
şi cei regeşti, precum şi comitele (comes Saxonum).
Cam la un secol de la „Andreanum”, între 1325 şi 1329, sistemul administrativ şi
judiciar al „provinciei Sibiului” s-a reorganizat, poate şi ca urmare a răzvrătirii saşilor în
1324, când aceştia, conduşi de greavul Henning din Petreşti, s-au ridicat fără succes împotriva
voievodului Toma Szécsényi, care le periclita autonomia. Astfel, regele a desfiinţat dregătoria de
comite al Sibiului, pe care o deţinuseră şi unii puternici voievozi ai Transilvaniei. În fruntea scaunelor
săseşti, Carol Robert a fixat câte un jude regal (iudex regis), atestat prima oară la 1329. Aceştia,
numiţi din rândul greavilor, aveau aceleaşi atribuţii în scaune pe care le avuseseră comitele şi
221
222
Ibidem, p. 15.
locţiitorii săi, la nivelul întregului „comitat” al Sibiului. Alături de juzii regali, cărora le erau
subordonaţi, se aflau juzii scăunali (iudices sedium), aleşi de comunitatea fiecărui scaun. Juzii scăunali
existau încă din secolul al XIV-lea, deşi izvoarele îi pomenesc abia la 1413, ca iudices sedium, şi la
1440, ca iudices terrestres (juzi pământeni). Juzii regali şi cei scăunali judecau iniţial în prezenţa
întregii comunităţi locale, dar rolul fundamental îl aveau ei, împreună cu asesorii juraţi. La acest for
ajungeau pricinile mai importante, care nu erau de competenţa juzilor săteşti. Juzii regali şi scăunali
aveau şi rol administrativ-fiscal, în repartizarea şi colectarea dărilor, precum şi militar, în strângerea
contingentului de oşteni datorat de saşi puterii centrale. Însă, în comparaţie cu secuii, saşii aveau
rosturi militare mult reduse, de aceea nici nu aveau un dregător special cu atribuţii prioritar militare.
Cele Şapte Scaune ale „provinciei Sibiului” - numite ca atare conform unei mărturii din 1355 -
aveau o adunare generală a lor (congregaţie), care rezolva marile probleme, prioritar judiciare, ale
comunităţii şi care era superioară adunărilor din fiecare scaun. În intervalul dintre două congregaţii,
treburile curente ale comunităţii erau rezolvate de către consiliul orăşenesc din Sibiu, devenit
instanţă de apel pentru întreaga „provincie” şi pentru grupurile de colonişti germani din afara
acesteia. În secolul al XIV-lea se mai aflau în afara „provinciei” scaunele Mediaş şi Şeica (rămase cu
acest statut până în secolul al XV-lea, la constituirea Universităţii Săseşti), care în anii 1315 şi 1318
obţin totuşi extinderea dreptului sibian şi asupra lor, precum şi districtele Braşov şi Bistriţa. Prin
desfiinţarea jurisdicţiei comiţilor regali în districtele Braşovului şi Bistriţei, prin obţinerea dreptului de
alegere a juzilor regali în cele Şapte şi Două (Mediaş şi Şeica)
Scaune, prin organizarea religioasă unitară şi prin regimul juridic comun, cu forul de apel
la Sibiu, s-au creat premisele unificării tuturor formaţiunilor săseşti într-o organizaţie teritorială şi
politică largă, formată în a doua parte a secolului al XV-lea şi numită „Universitatea Saşilor”
(Universitas Saxonum). Aceasta a fost întruchiparea cea mai înaltă a autonomiei teritoriale a saşilor
transilvăneni, dezvoltată ulterior, în epoca principatului.223
Românii, cu statut de popor cucerit şi supus, nu au beneficiat de avantaje şi privilegii globale

din partea autorităţilor Regatului Ungariei, aşa cum au beneficiat celelalte populaţii venite în grupuri
compacte în Transilvania. Prin urmare, ei s-au străduit să supravieţuiască în noile condiţii şi să-şi
adapteze vechile instituţii teritorial-administrative realităţilor implantate dinspre Apus. Organizaţiile
teritoriale ale românilor, de tradiţie romană, cristalizate în perioada de convieţuire cu slavii, dar
influenţate şi de alţi migratori, au fost ţări (terrae), cnezate (judecii), voievodate (ducate) şi, mai rar,
jupanate. Ele sunt atestate în izvoare narative ca fiinţând în secolul al IX-lea, iar în izvoare
documentare din secolul al XII-lea. În cadrul acestor formaţiuni (unele erau chiar nuclee statale)
funcţionau instituţii politice, economico-sociale, juridice, militare şi religioase, similare celor de la sud
şi răsărit de Carpaţi şi reflectate parţial de surse. Izvoarele documentare s-au înmulţit pe măsura
creşterii nevoilor societăţii feudale şi pe măsura lărgirii controlului regalităţii ungare asupra unor noi
teritorii. 224
În secolul al XIV-lea, teritoriul Transilvaniei intracarpatice era, de iure, împărţit în trei

structuri distincte, dominate de nobilime (comitatele) şi de saşi şi secui (scaunele, plus districtele
Braşov şi Bistriţa). Aparent, toate organizaţiile teritoriale româneşti erau anihilate. Dar, pe măsura
extinderii controlului efectiv al autorităţilor asupra teritoriului, atât pe pământul nobiliar (al
comitatelor), cât şi pe cel atribuit saşilor şi secuilor (în speţă, în scaune) ies la iveală, aşa cum au
reuşit să supravieţuiască şi să se adapteze, structurile teritoriale româneşti, fie în zona voievodală, fie
în Banat şi Părţile Vestice. Autorităţile au numit iniţial aceste enclave de organizare românească după
223
224
Ibidem, p. 17.
cum le numeau locuitorii lor, românii înşişi, adică ţări (terrae), voievodate, cnezate, dar, după 1300,
devine curentă, în anumite condiţii, noţiunea de districte ale românilor (districtus Valachorum).
Districtele sunt teritorii relativ bine delimitate geografic (pe văi, în depresiuni etc.), multe dintre ele
fiind nuclee ale unor vechi formaţiuni politice, în care populaţia românească a reuşit să rămână
compactă. Majoritatea acestor districte au intrat în atenţia actului scris în secolele XIV-XV, când
vechile cnezate se fărâmiţaseră la nivelul satelor şi chiar al părţilor de sat, aflate în posesiunea
ereditară a cnezilor sau a cnezilor înnobilaţi. Cu alte cuvinte, elita districtelor era formată prioritar din
cnezi (juzi), rămaşi liberi şi, în general, stăpâni de sate sau părţi de sate (adică de pământuri şi
supuşi), cu rosturi militare, ctitori de biserici răsăritene, proprietari ai unor curţi şi chiar ai unor cetăţi
de piatră cu turnuri-locuinţă.
Elita românilor (cnezii), din relativ uniformă şi unitară, a ajuns diferenţiată. Cnezii din zonele
deschise, uşor accesibile şi luate de timpuriu sub control efectiv de către regat, s-au transformat din
stăpâni în supuşi, ca şi oamenii lor. Cei din arii mai ferite, apărate natural, unde dominaţia regatului a
ajuns târziu, indirect şi formal, şi-au păstrat mult timp vechile prerogative aproape intacte. Până la
Angevini, aceşti din urmă cnezi (voievozi) români, rămaşi în zone mai ferite, şi-au stăpânit prin
tradiţie, cnezatele, pe care nu a ajuns să le conteste nimeni. Sub Ludovic I însă şi ulterior, datorită
unor împrejurări ce se vor evidenţia mai jos, cnezii români care mai rămăseseră stăpâni au avut două
posibilităţi: fie să încerce să obţină diplomă de recunoaştere regală cu titlu cnezial şi apoi nobiliar
pentru posesiunile lor, fie să decadă în rândul supuşilor, dacă nu reuşeau să obţină un astfel de
document. Sub aspect geografic, cele mai multe districte româneşti sunt menţionate în zonele unde
extinderea stăpânirii ungare a fost mai anevoioasă şi mai târzie. Aşa sunt Ţara Făgăraşului
(consemnată ca „ţară a românilor” în 1222), situată între Oltul transilvan şi Carpaţii Meridionali, şi
districtul Haţeg (pomenit ca terra în 1247, în legătură cu voievodatul lui Litovoi din Oltenia), aflat într-
o depresiune la sud de Mureş, cu prelungiri spre Valea Jiului. În comitatul Hunedoarei, afară de
Haţeg, între 1360 şi 1377, sunt menţionate şi districtele Hunedoara, Deva, Dobra şi Strei. Uneori,
fruntaşii celor cinci districte hunedorene se întruneau în adunări comune.11 Cele mai importante
districte bănăţene sunt amintite după 1343-1347: Ilidia, Almăj, Sebeş, Caran (devenite prin unire
Caransebeş), Caraşova, Bârzava, Comiat, Lugoj şi Mehadia. Cele opt districte bănăţene de marcă
(situate pe teritoriul Banatului de Severin şi al comitatelor Caraş şi Timiş) se aflau într-o strânsă
legătură administrativ-judiciară, confirmată de regalitate printr-un privilegiu, la 1457, prin care se
recunoşteau vechile lor libertăţi, ca răsplată pentru meritele cnezilor şi nobililor români în lupta
antiotomană.12 Dar cele mai multe districte din Banat, ca şi cele din Zarand, Bihor, Crasna, Satu
Mare, Cluj, Solnoc sau Dăbâca, nu au obţinut consfinţirea în scris, sub formă de privilegii, a vechilor
lor libertăţi. În secolele XIV-XV, o parte din districtele româneşti bănăţene au fost influenţate şi apoi
integrate în Banatul de Severin, o formaţiune de graniţă creată de unguri (după un model avaro-slav),
dar stăpânită mult timp în secolul al XIV-lea, cu intermitenţe, până la Mircea cel Bătrân de voievozii şi
domnii Ţării Româneşti şi evoluată, dintr-o întinsă unitate iniţială, spre două zone: una numită bănie,
sub autoritatea Ţării Româneşti, şi alta numită banat, sub dominaţie ungară, vecine în zona dinspre
Dunăre a Carpaţilor Meridionali.225
O puternică şi durabilă organizaţie românească, alături de Făgăraş, Haţeg şi Banat, s-a

afirmat, până în secolul al XV-lea, în Maramureş. Maramureşul era o veche formaţiune politică
românească, alcătuită din câteva cnezate de vale, ai căror stăpâni, numiţi cnezi, se întruneau periodic
într-o adunare, unde, între altele, îşi alegeau şi voievodul, conducătorul ntregii ţări a
Maramureşului.13 Deci Maramureşul era o ţară-voievodat, pe care, de pe la 300, autorităţile au
urmărit s-o încadreze mai ferm în structurile regatului. În 1300, aramureşul este numit terra, iar în
225
1326 districtus. În paralel cu voievozii tradiţionali ai ării, regalitatea a introdus funcţia de comite,
teoretic încă din 1303, dar noua demnitate şi nstituţiile adiacente ei nu s-au putut menţine în prima
parte a secolului al XIV-lea.
În Transilvania, stările au şi o componentă teritorială, în sensul că nobilii trăiesc şi
stăpânesc domenii în cele şapte comitate (pe pământul nobiliar), saşii sunt grupaţi, în
genere, pe Fundus Regius (Königsboden) sau pe pământul dăruit de rege (pe pământul
săsesc), iar secuii, în zona în care au fost aşezaţi cu rosturi militare, în estul ţării (pe
pământul secuiesc sau Székelyföld).226 Este drept că, un timp, mulţi saşi (cam o treime) au trăit e
pământ nobiliar sau sub autoritatea comitelui secuilor, că o parte din elita saşilor şi
secuilor se purta ca nobilii şi era, în mică parte, înnobilată, că unii secui trăiau pe pământ
nobiliar etc, dar toate acestea nu sunt decât excepţii de la regula generală, conform căreia
fiecare stare avea propria bucată din ţară. La români, situaţia este diferită, fiindcă ei sunt
popor cucerit şi supus, răspândit aproape peste tot. În mare măsură, în detrimentul
pământurilor locuite şi stăpânite de români (şi de alte grupuri etnice mai mici), în
detrimentul statelor lor incipiente, s-au întemeiat domeniile regale, nobiliare, bisericeşti şi
autonomiile săseşti şi secuieşti.În Transilvania, în relaţie cu stările, existau două categorii de adunări
generale(universitates, congregationes): adunări generale ale nobilimii din cele şapte
comitate,convocate şi prezidate de voievod sau de vicevoievod (ţinute în paralel cu
adunărilegenerale ale scaunelor săseşti şi cu cele ale scaunelor secuieşti reunite); adunări generale
ale tuturor stărilor, adică ale nobilimii, saşilor, secuilor şi, pentru un timp, românilor, prezidate şi
convocate de rege sau de voievod (vicevoievod), în numele regelui.227 Adunările au apărut într-o
perioadă de fermă afirmare a autonomiei Transilvaniei în raport cu Ungaria, se ţineau în paralel cu
adunările nobilimii regatului şi au ajuns a fi considerate o marcă a autonomiei ţării. Cea dintâi
adunare a „nobilimii ţării Transilvaniei” este atestată la 1288, în timpul lui Lorand Borşa, când
Transilvania tindea să fie o ţară suverană (regnum), şi a fost convocată la Turda de vicevoievod, în
numele voievodului. După 1320, aceste adunări generale, ţinute sporadic la început, au devenit
regulate, anuale sau bianuale, cu loc precis de convocare, de obicei lângă Turda. În cazul lor, se
întâlneau două tendinţe opuse: pe de o parte, era puterea centrală, regalitatea angevină, care le-a
găsit în funcţiune şi încerca să le controleze cât mai strict, pentru a le deturna de la scopul iniţial, şi,
pe de altă parte, erau forţele locale cu tendinţele lor de autonomie, cu dorinţa de diferenţiere în
raport cu Ungaria, cu amintirea tradiţiei de ţară separată a Transilvaniei. 228
Accentuarea tendinţelor de autonomie, creşterea puterii voievozilor, strădania lor de a-şi

subordona, pe multiple căi, întregul spaţiu intracarpatic (cumularea de către voievozi a titlurilor de
comite al saşilor şi al secuilor era una din căi), numeroasele chestiuni comune şi interferenţe între
nobilime şi ceilalţi locuitori, între spaţiul comitatens şi celelalte „pământuri” privilegiate etc. au dus,
de timpuriu, la nevoia convocării unor adunări lărgite ale întregii Transilvanii intracarpatice.
226
227
Ibidem, p. 20.
228
Ibidem, p. 20.
Când rezistenţa românilor s-a dovedit zadarnică, unii români, conduși de voievodul lor şi
antrenând cu ei saşi şi „alte neamuri”, au „descălecat” la sud de Carpaţi,
dând un impuls procesului de unificare şi de centralizare a statului românesc de acolo
Relatiile externe ale domnitorului Mircea cel Batran
Inca de la formarea statelor feudale Tara Romaneasca si Moldova, activitatea

diplomatica a acestora s-a desfasurat pe coordonatele mentinerii unui echilibru politic-militar
in zona sud-est europeana, unde se manifestau interesele contradictorii ale unor puternice
regate ale timpului si, implicit, pentru mentinerea independentei si fiintei lor ca stat,
materializeaza prin incheierea a numeroase tratate ce consemnau realizarea unor aliante
politice, privilegii comerciale sau de alta natura. Toate aceste acte politice nu pot fi intelese
insa fara o cunoastere chiar si sumara a imprejurarilor in care fiecare dintre ele au fost
incheiate229.
Tara Romaneasca a avut parte in veacul al XIV-lea de un sir intreg de domni care au
lucrat pentru marirea si intarirea ei. Dupa Basarab cel Mare, intemeietorul statului
independent si al dinastiei, a urmat Nicolae Alexandru, organizatorul bisericii, apoi Vladislav,
care-si intinde stapanirea peste munti, in Ardeal. Fratele acestuia, Radu, a intemeiat marile
manastiri, iar, Dan a purtat razboaie pentru a cuprinde tinuturi pe malul drept al Dunarii. Ca o
fericita sinteza a acestori eforturi succesive si ca de o desavarsire a lor apare la sfarsitul
veacului al XIV-lea domnia celui de-al doilea fiu a lui Radu, Mircea. Este momentul cel mai
inalt al dezvoltarii statului muntean, este un maximum atat sub raportul intiderii teritoriale, cat
si sub acela a puterii militare, de asemenea si viata economica si cea religioasa au cunoscut in
timpul acestei domnii o deosebita inflorire230.
Mircea vodă cel Bătrân s-a urcat în scaun în ţara înconjurată de primejdii; la miazăzi
se apropia năvălirea turcească, la nord războiul civil sfâşia Ungaria. Ţara avea nevoie de un
om cuminte şi viteaz în acelaşi timp, ca să facă faţă cumplitelor vremi ce erau aproape.
229
Ion Ionascu, Relatiile international ale Romaniei in documente (1368-1900), Ed. Politica, Bucuresti, 1971, p.
21
230
Constantin C. Giurescu, Istoria Romanilor vol. I, Ed. BIC ALL, Bucuresti, 2007, p. 362
Oamenii superstiţioşi, cari citeau soarta neamurilor în semnele cerului, văzuseră chiar din
prima zi a anului 1386, anul urcării în scaun a lui Mircea, semne rele.
Scrie cronica sârbească: „în anul 6894 (1386) s-a întunecat soarele în luna ianuarie,
ziua întâi, la ceasurile patru din zi, de Sf. Vasile, încât se vedeau stelele pe cer strălucind cu
lumina neobişnuită, dar ca o vedenie de foc şi de sânge şi arătând semn de durere şi de boală
şi de vărsare de sânge, care a fost şi mai înainte şi iarăşi va fi vărsat de turcii cei fără
Dumnezeu, prigonitori ai lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre, care s-a şi vărsat apoi la
Kossovo şi în Ungro-Vlahia şi iarăşi cu ungurii pe malul Dunării la Nicopole. Şi la Kossovo
sârbii şi cu cârmuitorul lor, în veci pomenitul şi de Hristos iubitorul şi sfânt cneazul Lazăr,
apoi cu ungro-vlahii şi cârmuitorul lor Mircea voievod, iar cu ungurii şi cârmuitorul lor a fost
cneazul Jicmont. Şi aceştia toţi au fost cotropiţi de ismailiteni (turci) pentru păcatele
noastre.”1 În adevăr, Mircea n-a avut în lunga sa domnie răgaz de odihnă şi a priveghiat peste
tot la primejdia ţării. Dar el n-a fost numai un apărător al ţării, ci a mărit cu pământuri
româneşti moştenirea lăsată lui de la părinţi231.
Politica externa a lui Mircea a fost dominata de un fapt capital: pericolul turc.
Combaterea acestui pericol constituie preocuparea de capetenie a marelui domn. Ea strabate,
ca un fir rosu, intreaga activitate diplomatica al lui. Toate razboaiele lui lui Mircea se fac
turcii, nici unul cu ungurii, cu moldovenii, atat mai putin, cu polonii. Raportul dintre forte
insa era inegal. Turcii in plina expansiune cuceritoare, aveau mai multe mijloace decat
domnul muntean. De aceea, la urma, Mircea a si trebuit sa recunoasca superioritate si sa
ajunga la o intelegere cu noii stapani ai rasaritului232.
O perioada foarta laboroasa pe domeniul diplomatic au costituit-o, fara indoiala, anii

domniei in Tara Romaneasca lui Mircea cel Batran. Consolidandu-si pe plan intern tara.
Mircea a reusit sa faca fata cu succes pericolelor pe plan extern create de inaintarea otomana,
care an dupa an cuprindea noi teritorii de la sud de Dunare.
In urma in infrangerii ostilor crestine la Kossovopolje si dupa ce taratul Bulgar de

rasarit cu capitala la Tirnovo a fost ocupat de turci in iulie 1393, pericolul pentru Tara
Romaneasca se contura din ce in ce mai clar. In fata otomanilor care ajunsesera pe linia
Dunarii, Mircea va apara cu spada, dar si cu arma diplomatiei independenta tarii timp de trei
231
P. P. Panaitescu, Mircea cel bătrân, Ed. Corinth, p. 37
232
Constantin C. Giurescu, op cit., p. 364
decenii, reusind sa asigure „dainuirea si cosolidarea statului romanesc dintre Carpatii
meridionali si Dunare”.
Intelegand ca in fata pericolului otoman o opozitie nu poate avea roade decat cu

sprijinul regatelor vecine mai puternice. In vederea apropierii de Polonia si de Ungaria. In
acest scop, voievodul muntean a initiat mai intaii o apropiere de Polonia, urmand apoi ca
printr-o folosire judicioasa a relatiilor cu regele polon, sa-si creeze conditii pentru o viitoare
apropiere de vecinul sau maghiar233.
Imprejurarea oferita de evenimentele petrecute in cursul anului 1394 a creat un cadru

proprice pentru actiunea diplomatica deosebit de importanta pentru domnitorul roman, actiune
materializata prin incheierea tratatului de alianta cu regele maghiar Sigismund, la Brasov, la 7
martie 1395. Prin acest tratat sa crea posibilitatea cooperarii intre Tara Romaneasca si
Ungaria in lupta antiotomana ceea ce corespundea in intregime conceptiilor lui Mircea asupra
modului in care putea fi stavilita expansiunea otomana. Sigismund la randul sau a inteles ca
Mircea reprenzenta pentru el un ajutor deosebit de pretios in lupta pentru apararea integritatii
regatului sau. Acesta reiese atat din modul in care regele maghiar l-a primit pe Mircea, cat si
din clauzele tratatului incheiat din ei, in vederea luptei contra turcilor, pe baza unei deplina
egalitati intre parti234.
În special Mircea, dar şi alţi domni mai mărunţi, au căutat aliaţi şi în afara Ungariei.
Mircea a încheiat în mai multe rânduri tratate cu Polonia, despre care vom vorbi mai jos, în
care domnul Ţării Româneşti ia garanţii tocmai împotriva suzeranului său din Ungaria. În
Moldova, Mircea schimbă pe domn, ridicând în scaun pe Alexandru cel Bun.
Dupa suirea pe tronul Moldovei a lui Alexandru cel Bun, raporturile Munteniei cu
Polonia redevin asa cum fusesera pe vremea lui Petru si Roman Musat. Mircea reinnoieste in
1403, tot din Giurgiu, tratatul incheiat in 1389 cu Vladislav Iagello. O noua confirmare are loc
in 1411. Peste trei ani, in 1414, un sol ales, ducele lituanian Sigismung Korybut, vine sa-l
viziteze pe Mircea la Arges. Un lucru este sigur: relatiile cu polonii au continuat a fi bune
pana la sfarsitul domniei marelui voievod235.
Acelasi lucru se poate afirma si despre relatiile cu ungurii. Mircea n-a avut nici un
conflict cu Sigismund. Daca pana spre finele anului 1394 se constata o atitudine de rezerva si
233
Ion Ionascu, op. cit., p. 23
234
Ibidem, p. 25
235
Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 374
chiar de precautii, justificate de astfel. Pe la sfarsitul lunii noiembrie sau inceputul lunii
decembrie a anului 1406, cei doi monarhi s-au intanlit in partile Severinului pentru a discuta
chstiunile care interesau tarilor lor, desigur, in primul rand, chestiunea turceasca. Este tocmai
epoca luptelor interne intre Musa, Suleiman si Mahomed. In acest an venise Musa in Tara
Romaneasca, la Mircea, intrevederea cu Sigismund a trebuit sa precizeze si atitudinea de luat
fata de acest pretendent la tronul sultanilor. O alta dovada a relatiilor bune cu ungurii o
cosntituie tratatul de comert incheiat cu Brasovul, in 1413. Este un acte de o deosebita
importanta si care arunca o vie lumina asupra vietii economice din timpul lui Mircea236.
Odata cu Mircea cel Batran se incheie un capitol deosebit de fructuos al istoriei

diplomatiei romanesti. In politica externa a urmasilor sai imediati se cosntata doua tendinte.
Una de intelegere cu otomanii, care intre timp dadeau noi lovituri tarii, si o alta ce urmarea
continuarea politicii practicate de Mircea, de apararea prin toate mijloacele a independetei
tarii237.
Bibliografie:
236
Ibidem, p. 375
237
Ion Ionascu, op. cit., p. 28
 Constantin Cazanisteanu, Pe urmele lui Mircea cel Mare, Ed.
Sport-Turism, Bucuresti, 1987
 Constantin C. Giurescu, Istoria Romanilor vol. I, Ed. BIC ALL,
Bucuresti, 2007
 Ion Ionascu, Relatiile international ale Romaniei (1354-1920),
Ed.Stiintifica si Eciclopedica, Bucuresti, 1975
 Ion Ionascu, Relatiile international ale Romaniei in documente
(1368-1900), Ed. Politica, Bucuresti, 1971
 P. P. Panaitescu, Mircea cel bătrân, Ed. Corinth
Miron Costin
VIAȚA
Miron Costin, continuatorul lui Grigore Ureche, este fiul lui Ioan Costin. Mama lui,
Safta, fiica lui Miron Sulgerul, era pe de o parte nepoată lui Isaia Balica, cumnatul lui Grigore
Ureche, pe de altă parte nepoată şi lui Miron Barnovski, domnul Moldovei. În cadrul domniei
respectivului Miron Barnovski, Ioan Costin este hatman al Moldovei şi, datorită legăturilor de
rudenie cu acesta, şi omul de încredere al domnului.
Barnovski, care trăia ca pribeag în Polonia, unde avea tîrguri şi sate, fusese chemat de boieri
în domnie după detronarea lui Alexandru Iliaş (1633). Ducându-se apoi cu alai de curteni,
boieri, preoţi şi călugări la Constantinopol, pentru ca, potrivit ceremonialului obişnuit, să
sărute poala sultanului şi să primească steag de domnie. Este închis mai apoi împreună cu toţi
boierii care veniseră cu el, printre aceştia se afla şi postelnicul Ioan Costin. Fiul său, Miron
Costin a notat mai târziu el însuşi zilele de groază pe care tatăl său le-a petrecut în temnițele
Constantinopolului atunci. Miron Barnovski este decapitat din porunca vizirului şi trupul lui
stă atîrnat înaintea curţii împărăteşti o zi, umplînd de vîlvă întregul Constantinopol. Spre
seară, vizirul dă poruncă ușierilor să scoată din temniţă pe chehaia nenorocitului domn. Este
scos tatăl lui Miron Costin, care, ridicînd trupul lui Barnovski, îl duce la patriarhie şi acolo
„pe scurt, cum au lăsat vremurile atunci, îl astrucă"238 în patriarhie. A treia zi, în toiul nopţii,
un caic trimis din porunca vizirului la temniţă ridica pe Costin postelnicul. Spre groaza
238
Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, București, 1980, p. 283.
boierilor care credeau că îl duc noaptea să-1 înece ori să-1 muncească pentru averile lui
Barnovski-vodă, Costin postelnicul e adus înaintea vizirului, unde află porunca împăratului că
sînt slobozi să meargă să-şi aleagă domn pe cine vor voi. Costin, cu sufletul „întors de
spaimă", se înapoiază la temniţă, aducînd vestea cea bună celorlalţi boieri. Liberaţi, se adună
cu toţii şi, ţinând sfat, aleg ca domn pe Moise Movilă.
Aflând de expediția unui Pașă de a duce pe toți boierii la Constantinopol se refugiază

pentru totdeauna în Polonia iar în 1638, dieta polonă, „având în vedere — zice actul dietei —
însemnatele servicii aduse regelui şi statului în diferite expediţii războinice", primeşte ca
„indigen polon şi ca nobil polon pe Iancu Costin cu fiii săi: Alexandru, Miron şi Potomir".
Pentru prima dată cronicarul nostru apare menţionat în acte. Miron, în vârstă de numai 5 ani i
se acordă indigenatul polon. Primită în rândurile nobilimii polone, familia Costin şi-a alcătuit,
după tradiție, şi un blazon care este descris într-un act polon astfel: în cîmp albastru, un înger
îmbrăcat în armură cavalerească şi ţinînd o spadă. Deasupra coifului, în coroană, o mână
înarmată cu o spadă.
După obținerea cetățeniei polone, hatmanul Costin a căutat să-şi facă şi el un rost, arendând o
moşie în starostia de Bar, Novosiilca-Nova. Astfel se lămuresc împrejurările în care Miron
Costin este adus aici să petreacă perioada copilăriei şi să-şi înceapă instrucţiunea în limba
polonă, pe care va ajunge să o stăpânească aşa de bine, încât mai târziu va scrie o cronică
întreagă în elegante versuri polone.239
După propria lui mărturie, în 1646 urma cursurile colegiului iezuit din Bar, un orăşel la
graniţa Moldovei, cu un important depozit pentru vinurile aduse de negustorii moldoveni.
Colegiul din Bar fusese deschis de iezuiţi în 1636. Rectorii erau ajutaţi în instrucţiunea şi
educaţia elevilor de opt-doisprezece preoţi, de trei-patru magistri şi de cîţiva fraţi. Programul
de studii trebuie să fi fost acelaşi ca şi în celelalte colegii iezuite din Polonia. Cursul complet
era împărţit în cinci clase: trei de gramatică şi două de umanioare, între acestea era şi retorica.
Baza studiului era limba latină, care servea ca limbă de conversaţie între elevi. În acest
colegiu urma cursurile Miron Costin în vara anului 1647.
În vara anului următor, când, în timpul marii răscoale a cazacilor, oștile hatmanului căzăcesc
se apropiau de Bar, rectorul colegiului, Czarniecki, se refugiază cu profesorii şi cu toată
239
Ibidem., p.284.
şcoala la Cameniţa. Nu ştim însă dacă şi Miron Costin a urmat mai departe şcoala la
Cameniţa. Barul a căzut în mîna răzvrătiţilor şi a fost în parte distrus.
.
Doi ani mai tîrziu, în 1650, Miron Costin, care nu avea decât 17 ani, primeşte în
arendă moşia Novosiilca-Nova, pământul familiei sale, iar în 1651 se află în oastea regelui
polon, luând parte la luptele contra cazacilor. Imediat după aceasta, în împrejurări puţin
cunoscute, Miron Costin se întoarce în Moldova. Apariţia acestui tînăr învăţat venit din
Polonia trebuie să fii făcut senzaţie între rudele şi vechii prieteni ai tatălui său. Doi dintre cei
mai de seamă boieri ai timpului, Toma şi lorgachi Cantacuzino, îl îmbrăţişează cu multă
simpatie.
În cadrul conflictului deschis atunci între Vasile Lupu şi Gheorghe Ştefan, Miron se afla
împreună cu protectorii săi, fraţii Toma şi Iorgachi Cantacuzino, în tabăra lui Vasile Lupu.
Cînd domnul şi curtea ajung la limanurile Nistrului, Miron Costin este însărcinat cu misiunea
delicată de a cere ajutor starostelui de Cameniţa, Petru Potoţki, de la care Vasile Lupu se
aștepta la suport, în urma sprijinului pe care i-1 dăduse domnul ca să scape din robia tătărască.
Deşi părinţii cronicarului nostru părăsiseră pentru totdeauna Moldova din pricina lui Vasile
Lupu, totuşi el şi-a împlinit cu credinţă misiunea. Petru Potoţki nu se afla însă în Cameniţa şi
solul a trebuit să purceadă cale de trei zile mai sus, la nişte ocine ale aceluia. Starostele, aflînd
cele întîmplate, şi-a lăsat treburile şi a pornit îndată spre Cameniţa să sară în ajutorul
domnului moldovean. în acest răstimp însă, Vasile Lupu, împins de armatele lui Gheorghe
Ştefan, a trecut Nistrul, lăsînd cetatea Hotinului în mîna vrăjmaşului.
Ce s-a întîmplat după aceasta nu ştim precis. La a doua încercare a lui Vasile Lupu de a-şi
recăpăta tronul, cu ajutorul ginerelui său Timus, Miron Costin se afla în tabăra lui Gheorghe
Ştefan. La întîlnirea noului domn moldovean cu cele două căpetenii ale oştirilor străine venite
în ajutorul său — Petki Istvan, „sărdarul lui Racoţi", şi Condracki, „polcovnicul" regelui
polon—Miron Costin serveşte ca tălmaci pentru limba polonă şi are astfel prilejul să repro-
ducă, cuvînt cu cuvînt, discuţiunea urmată între cele două căpetenii cu privire la planul de atac
al taberei lui Vasile Lupu, sprijinită de cazacii lui Timus. Domnia lui Gheorghe Ştefan a fost
norocoasă pentru Miron Costin; „de la el multă milă am avut", spune însuşi. Gheorghe Ştefan
era dealtfel un domn învăţat şi înţelept şi, după mărturiile boierilor mai bătrîni, era mai
priceput la învăţarea solilor şi la răspunsul scrisorilor decît Vasile Lupu.240
Miron Costin, prin cultura lui largă, prin inteligenţa lui ascuţită, prin energia şi prin
sufletul său pasionat, s-a impus în divanurile domneşti şi a fost însărcinat deseori cu misiuni
diplomatice grele. Astfel, în toiul luptelor dintre turci şi poloni, pe cînd turcii atacaseră
Cameniţa, vizirul care comanda oştirile turceşti a cerut lui Petriceicu-vodă (1672—1674) să-i
trimită un boier cu care să discute unele chestiuni în legătură cu nevoile oştirii turceşti.
Petriceicu a ales atunci din toţi boierii ţării, „mai de treabă la voroavă", pe Miron Costin. Iată
cum povesteşte Ion Neculce convorbirea dintre vizir şi Miron Costin: „Şi mergînd Miron
Costin la cortul vezirului, pusu-1-au vezirul de au şezut înaintea lui. Şi i-au zis vezirul să-i
spuie drept: pare-le lor bine că au luat împărăţia Cameniţa, ori ba? Iară Miron au răspuns
că se teme a spune drept. Vezirul au zîmbit a rîde şi i-au zis să grăiască, să nu se teamă.
Atunci Miron au zis: Sîntem noi moldovenii bucuroşi să se lăţească împărăţia în toate părţile
cît de mult, iar peste ţara noastră nu ne pare bine să se lăţească. Atunce vezirul iar au rîs şi i-
au zis: Drept ai grăit." Cu această francheţă de caracter, Miron Costin a câştigat inima
vizirului şi a fost mult de ajutor Moldovei într-un ceas de cumpănă. Vizirul intenţiona să lase
oastea turcească să ierneze în Moldova, dar cronicarul 1-a convins că ţara este săracă şi nu va
putea birui oastea cu fîn, grăunţe şi celelalte provizii, iar de altă parte trupele turceşti ar fi
necontenit hărţuite de podgheazurile polone.
ACTIVITATEA DE CRONICAR
Miron Costin continuă istoria Moldovei de unde o lăsase Grigore Ureche. El avusese
la început intenţia să urzească istoria Moldovei pe un plan vast, aşa cum văzuse în
istoriografia polonă, de la originile neamului pînă în zilele lui: „Fost-au în ghidul mieu, iubite
cetitoriule, să jac letopiseţul ţârii noastre Moldovei din descălecatul ei cel dintîiu, carele au
fost de Traian împăratul, şi urzisem şi începătura letopiseţului; ce sosiră asupra noastră
cumplite aceste vremi de amu, de nu stăm de scrisoare, ce de grije şi suspinuri. Şi la acest fel
de scrisoare gând slobod şi fără valuri trebuiaşte, iară noi privim cumplite vremi şi cumpănă
mare pămîntului nostru şi nouă. Deci primeşte această dată atiia din truda noastră, ca să nu
se uite lucrurile şi cursul ţării de unde au părăsit a scrie răposatul Ureche vornicul."
Din acest pasaj se vede clar că Miron Costin urzise începătura unui letopiseţ de la
240
Ibidem., p.285.
descălecarea dintîi, adică de la luptele lui Traian cu dacii şi de la colonizare, dar din pricina
vremurilor de restriște ce veniră asupra moldovenilor, adică războiul turco-polon (1672—
1676), a trebuit să-1 părăsească. „Începătura letopiseţului", de care vorbeşte cronicarul, a
servit mai tîrziu ca temei pentru scrierea De neamul moldo-venilor. Până atunci Miron Costin
se mulţumeşte să înfăţişeze contemporanilor săi cronica de unde o lăsase Grigore Ureche:
Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace, de unde este părăsit de Ureche vornicul
de ţara de gios, scos de Miron Costin, vornicul ţării de gies, în oraş în Iaşi, în anul de la
zidirea lumii 7183, iar de la naşterea Mîntuitorului lumii, lui Isus Hristos, 1675. Cronica a
fost deci concepută înainte de anul 1675, când autorul ei a dat-o unui copist „s-o izvodească",
adică să o copieze pe curat. Evident că, după copiere, Miron a revenit asupra ei completând-o,
îmbogățind-o.
A doua operă importantă a lui Miron Costin este scrierea intitulată de Kogălniceanu
Cartea pentru descălecatul dintîi al ţării Moldovei şi neamul moldovenesc, iar de regretatul C.
Giurescu, care observă că titlul acesta dat de Kogălniceanu nu concordă cu cel original al
autorului, De neamul moldovenilor, din ce ţară au eşit strămoşii lor.
Data cînd a fost compusă aceasta scriere este nesigură. Originalul lui Miron Costin s-a pierdut
sau nu s-a descoperit până acum. Toate copiile ajunse pînă la noi, începînd cu cea mai veche,
din 1712, nu cuprind nici în titlu, nici la sfârşit, nici o indicaţie de dată. Singurele ştiri pe care
ni le dă cronicarul însuşi în Voroava către cititori, cu care îşi începe letopiseţul de la Aron-
vodă înainte, sunt vagi şi dau naştere la interpretări diferite. Iată ce putem afla de la însuşi
cronicarul în această privinţă: „Fost-au în gîndul mieu, iubite cetitoriule, să fac letopiseţul
ţării noastre Moldovei din descălecatul ei cel dintîiu, carele au fost de Traian împăratul, şi
urzisem şi începătura letopiseţului; ce sosiră asupra noastră cumplite aceste vremi de acmu,
de nu stăm de scrisoare, ce de grije şi suspinuri. Şi la acest fel de scrisoare gînd slobod şi
fără valuri trebuiaşte, iară noi privim cumplite vremi şi cumpănă mare pămîntului nostru şi
nouă. Deci priimeşte această dată atîta din truda noastră, ca să nu se uite lucrurile şi cursul
ţării, de unde au părăsit a scrie răsposatul Ureche vornicul... cu această făgăduinţă, că şi
letopiseţul întreg să aştepţi de la noi, de vom avea zile şi nu va fi pus prea veşnicul sfat a
puternicului Dumnezeu, ţării aceştia ţenchiu şi soroc de săvîrşire".
Făgăduinţa dată de cronicar în aceste rînduri n-a putut-o duce până la sfârșit viața lui fiind
curmată brusc în tragedia din 1691, prin uneltirile viclene ale vrăjmaşilor. Surprins astfel de
moarte la vîrsta de 58 de ani, el n-a putut pregăti acel „letopiseţ întreg", de la descălecatul
dintâi până în vremurile sale. Din toată strădania lui au rămas numai două fragmente:
Letopiseţul ţării de la Aron-vodă pînă la Dabija şi cartea De neamul moldo-venilor. Aceasta
din urmă este însă o lucrare neterminată, după cum se vede bine din analiza internă a
textului.241
În epoca în care polonii luptau pentru creştinătate sub zidurile Vienei, Miron Costin a
scris două opere în limba polonă: una în proză, alta în versuri menite să dovedească latinitatea
neamului său, pe care vitrege împrejurări politice îl sileau să urmeze steagurile turceşti
împotriva creştinilor. Deşi aceste opere nu fac parte din literatura românească, totuşi, pentru
întregirea personalităţii literare a cronicarului şi pentru cunoaşterea mai profundă a ideilor lui
despre romanitatea neamului, ne vom opri pe larg şi asupra scrierilor lui în limba polonă.
Prima, scrisă în proză, poartă titlul: Chronica ziem Moldawskich y Mul-tanskich, sau în
româneşte: Cronica Ţării Moldovei şi a Munteniei, şi este redactată într-o polonă deosebită și
corectă pentru un om care a părăsit țara leșilor de ceva vreme.
Poema în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească cuprinde mai puţine
ştiri istorice decât cronica polonă, dar, în schimb, prin lirismul ei mişcător şi prin pitorescul
legendelor, îi este superioară ca valoare literară. Unul dintre cei mai competenţi istorici ai
literaturii polone, Al. Briîckner, o aşează printre cele mai bune produse de acest gen ale
literaturii polone din secolul al XVII-lea.
Opera a fost scrisă în anul 1684, pe timpul când Miron Costin a fost nevoit să stea în Polonia,
urmând în captivitate pe Duca-vodă. în Polonia, Miron Costin, câştigînd aprecierea deosebită
a regelui Sobieski, căruia i-a fost prezentat împreună cu Duca-vodă, a fost găzduit, împreună
cu copiii săi, la Daszow, în castelul de vânătoare al regelui, în timp ce nefericitul său domn îşi
târa zilele în închisoare. În timpul acestei găzduiri, Miron Costin a scris Poema polonă, în
versuri de cîte 13 silabe. Genul cronicilor rimate, de obicei în versul eroic, de 13 silabe era pe
atunci la modă în Polonia. Miron, urmînd unui îndemn mai vechi venit din partea regelui Ioan
Sobieski, om de cultură rafinată, care dorea să cunoască trecutul ţărilor româneşti şi-a
prelucrat Cronica Ţării Moldovei şi a Munteniei în frumoase versuri polone.
241
Ibidem., p.298.
În afară de meritele lui pentru istoriografia moldovenească, Miron Costin mai are şi pe
acela de a fi printre iniţiatorii liricii româneşti. El este primul cărturar care a încercat la noi
poema filozofică sub titlul de Viața Lumii. Tema acestui mic poem filozofic este concluzia la
care ajunge totdeauna sufletul omenesc după ce scoboară de pe culmea maturităţii către
amurgul vieţii şi simte apropiindu-se marea noapte care ne învăluie: „Deşertăciunea
deşertăciunilor... toate sînt deşarte". Această amară înţelegere a enigmei vieţii constituie un
motiv poetic din cele mai răspîndite în literatura universală. Difuziunea motivului a fost
urmărită de Ramiro Ortiz în interesantul studiu Fortuna labilis (Soarta alunecoasă).242
Poema lui Miron Costin are într-adevăr afinităţi şi cu unele accente din lirica epicureană a lui
Horaţiu. Tema apare însă cu mai mult relief la Ovidiu, care, exilat departe de Roma şi de ai
săi pe care-i lăsase cu lacrimile în ochi în noaptea fatală în care a fost smuls din mijlocul lor,
îşi trăia zilele amărîte pe ţărmurile viforoase ale Pontului Euxin, între sălbaticii sciţi.
Deşi în viaţa de cultură a unui neam ceea ce contează sunt înfăptuirile şi nu intenţiile,
nu putem pierde din vedere faptul că Miron Costin concepuse planul unei vaste istorii care,
pornind de la originea romană, să îmbrăţişeze istoria neamului până în vremurile sale. Planul
nu 1-a putut îndeplini din pricina vremurilor turburi. Abia se aşeza la masa de scris şi ştafeta
de la curtea domnească îl silea să lege paloşul la brâu şi să pornească pe drumuri depărtate.
Desigur, pe acesta nu-l recomandă doar valoarea sa ca și cronicar ci și activitatea lui în slujba
domnilor moldoveni sau chiar suveranului polon, al cărui vasal era.
BIBLIOGRAFIE
 Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, București, 1980.
Mitropolitul Dosoftei
Dintre urmașii mitropolitului Varlaam cel mai de seamă a fost fără îndoială
mitropolitul Dosoftei, care a păstorit împrejurări destul de vitrege, între anii 1671 și 1686.243
242
Ibidem., p.313.
243
Păcurariu Mircea, Istoria bisericii ortodoxe române, Editura Eopia, București, 2000.
Viața lui Dosoftei. S-a născut la 26 octombrie în jurul anului 1624, într-o familie
românească, se pare, originară din Suceava. Părinții săi se nunmeau Leonte și Misira. La
botez, a primit numele Dimitrie, pentru că se născuse în preajma zilei de 26 octombrie, când
Biserica sărbătoreşte pe sfântul martir din cetatea Tesalonicului de la începutul veacului al
IV-lea. Tânărul Dimitri Barilă, cum se numea din botez, mitropolitul Dosoftei, a studiat la
Școala Superioară întemeiată de Vasile Vodă Lupul pe lângă biserica Sfinții Trei Ierarhi din
Iași. Și-a continuat studiile la Școala Frăției Ortodoxe din Liov, pe atunci în Polonia,
reorganizată de mitropolitul Petru Movilă. În anii 1649 era călugăr la Mănăstirea Probota,
ctitor și necropol lui Petru Rareș. Timp de mai mulţi ani învăţatul egumen a călăuzit pe
monahi la Hristos, întărindu-i în buna nevoinţă şi în cunoaşterea Sfintei Scripturi. A dezvoltat
mult şcoala mănăstirii Probota şi a crescut mulţi ucenici luminaţi, aducând în obştea sa o
adevărată înnoire duhovnicească.244
A studiat cu multă râvnă Sfintele Scripturi şi învăţăturile dumnezeieştilor Părinţi ai
Bisericii şi a deprins cu mult drag meşteşugul tâlcuirii textelor sfinte în limba română, pentru
că învăţase a vorbi şi a scrie în alte limbi ca să transmită tezaurul sfintei Ortodoxii: greacă,
latină, slavonă bisericească, polonă şi ucraineană
În 1658 datorită învățăturii și vieții sale curate, a ajuns episcop al Hușilor, la începutul
anului 1660 episcop al Romanului, iar în 1671 a fost ales Mitropolit al Moldovei. In vremea
mitropolitului slujbele se tineau fie in greceste, fie in slavoneste, limbi pe care poporul nu le
mai înțelegea. Astfel, marea sa grija era ca poporul să inteleagă ceea ce se slujeste in
biserică.245
Mitropolitul Dosoftei a fost mereu preocupat de probleme cărturărești sau traducând în
românește felurite cărți de slujbă și învățătură. Încă pe când își petrecea viața în Mănăstira
Probota, a tradus- pentru prima dată în românește – Istoriile lui Herodot. Ca episcop de
Roman, a revizuit traucerile Vechiului Testament făcută de Nicolae Milescu la
Constantinopol și pe care le va tipări apoi în Biblia de la București din 1688.
De aceea, cronicarul moldovean Ion Neculce scria despre el aceste frumoase cuvinte –
acest Dosofteiu mitropolit, nu era om prost de felul lui. Și era neam de pre învățat, știa multe
limbi, elinește – grecește, latinește, slavonește și altă adâncă carte și învățătură, deplin călugăr
și cucernic și blând ca un miel. În țara noastră pe această vreme nu este un om ca acela.246
244
http://www.doxologia.ro/
245
Păcurariu Mircea, op.cit.
246
Ursu N. A., ediție critică, Dosoftei – Dumnezeiasca Liturghie, Iași, 1980.
Psaltirea în versuri. Pentru că vechea tipografie care exista în Moldova – la Iași- în
timpul domnitorului Vasile Lupu și a mitropolitului Varlaam nu mai funcționa, Dosoftei a fost
nevoit să-și tipărească primele lucrări în mănăstirea ucraineană de la Uniev din Polonia.
Acolo a tipărit în 1673 cea mai însemnată lucrare a sa –Psaltirea în versuri. Aceasta a fost
rodul unei munci grele, lucrând cum spune el însuși – cu multă trudă și vreme îndelungată,
cinci ani cu foarte osândire mare. A fost prima încercare de versificare în limba noastră,
Dosoftei alcătuind o lucreare cu peste 8.600 de versuri care îl arată ca un poet foarte talentat.
Deși a avut de luptat cu greutățile începutului, când limba literară românească nu era încă
maladită pentru a fi folosită în versuri, Dosoftei a dăruit culturii noastre o lucrare de mare
valoare literară și artistică247.
Alte lucrări. Tot în anul 1673, mitropolitul Dosoftei a tipărit la Uniev Acatistul
Născătoarei de Dumnezeu, în limba română.
Războiul izbucnit în 1673 într turci și poloni a pus capăt pentru un timp activității sale
cărturărești. În cursul războiului, Ștefan Petriceicu, domnul Moldovei a trecu de partea
polonilor. Dar aceștia fiind bătuți, a fost nevoit să se refugieze în Polonia de frica turcilor. O
dată cu el a plecat și mitropolitul Dosoftei, care de asemenea era alături de poloni. S-a întors
în țară în anul 1675 când a fost reșezat în scaunul mitropolitan. De acum înainte Dosoftei nu
se mai amesteca în probleme politice ci și-a continuat numai munca de carturar. 248
În anul 1679 a încercat să refacă vechea tipogragie a lui Vasile Lupul de la Iași,
tipărind în același an, Dumnezeiasca Liturghie în românește, a doua traducere dupa Coresi și
prima făcută de un ierarh. Prin aceasta, a pus la îndemâna proților cea mai însemnată carte,
care să îi ajute la săvârșirea slujbelor bisericeștii în românește.
Nefiind mulțumit de aspectul lor grafic, s-a adresat carturarului român Nicolae
Milescu, aflat în slujba țarului Rusiei, precum și patiarhului Ioachim al Moscovei, cerând
sprijin penrtu înființarea unei noi tipografii. Patriarhul i-a îndeplinit dorința, trimițându-i o
tiparniță completă, pe care Dosoftei a instalat-o la biserica Sfantul Nicolae domnesc din Iași.
Dosoftei a tipărit acum principalele cărți de slujbă în românește el fiind primul ierarh
din Moldova care a început munca grea pentru pătrunderea limbii românești în biserică, în
locul celei slavone. 249
În 1681 a tipărit un Molitvetnic de-înțeles, iar în 1693 nouă ediție din Sfânta Liturghie
și Paremiile preste an, toate în românește. În Molitvelnic și în Paremii a mai adăugat și o
247
248
Ibidem.
249
Ibidem.
lucrare istorică proprie și anume un Poem în 136 de versuri despre domnii Tării Moldovei ,
Dosoftei tipareste o lunga Cronologie a tarii Moldovei, scrisa in viersuri silabice, compusa din
136 rinduri. Are si niste versuri dedicate patriarhului Moscovei, Ioachim. Importanta Psaltirii
in versuri a mitropolitului Dosoftei pentru literatura noastra veche este foarte mare. La
sfirsitul Psaltirii, Dosoftei tipareste si versurile lui Miron Costin privitoare la originea
neamului romanesc. , începând cu Dragoș Vodă și mergând până la Duca Vodă, care domnea
pe atunci. Între anii 1682-1686 a tipărit o altă mare și însemnată lucrare tradusă și prelucrată
din grecește și slavonește, intitulată Viața și petrecerea sfinților, în 4 volume, la traducerea
căreia a ostenit vreo 25 de ani, după cum mărturisește el însuși în predoslovia cărții. Lucrarea
a rămas neterminată datorită plecării forţate în Polonia. Această carte deosebit de necesară
pentru misiunea Bisericii arată darul de mare cărturar al mitropolitului Dosoftei dar şi
dragostea sa pentru sfinţi şi pentru sfinţenie.250
Vitregia vremurilor a împiedicat de acum înainte activitate mitropolitului de a mai
tipări alte lucrări. În 1688, regele Poloniei, Jan Sobieski, a pornit un nou război în potriva
turcilor. El a intrat în Moldova crezând ca va putea sa atragă de partea sa pe domnitorl
Constantin Cantemir (1685-1693). Regele polon a fost însă nevoit să se retragă fără să-și fi
ăndeplinit planurile. La retragere a luat în Polonia ca ostatic, pe Mitropolitul Dosoftei. Acesta
a luat ce el moaștele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, odoarele de la racla sfântului,
precum și documentele moșiilor Mitropoliei. Polonii au luat cu ei mulţime de pietre scumpe,
odoare din aur şi argint. Luat ostatec împreună cu tezaurul Mitropoliei şi cu moaştele Sf. Ioan
cel Nou, Mitropolitul Dosoftei a trăit ultimii ani ai vieţii sale pământeşti departe de ţară. În
ciuda presiunilor care s-au făcut asupra lui, sfântul ierarh Dosoftei a refuzat trecerea la uniaţie
şi a rămas ortodox până la trecerea sa la veşnicie, la 13 decembrie 1693.251
Activitatea literară în Polonia. Mitropolitul Dosoftei și ceilalți ostateci au fost siliți
să locuiască în cetatea Stryi, pe langă orașul Jokliew. Pentru bătrânul mitropolit au început
acum zilele grele, de sărăcie, împreună cu amărăciunile pribegiei. El avea aici grijă
duhovnicească a puținilor credincioși ortodoxi români, stabiliți în Polonia. Din cauza
lipsurilor în care se zbătea a fost nevoit sa ceară ajutor de la țarii Rusiei Ioan și Petru și de la
patriarul Ioachim, care i-au trimis diferite ajutoare.
În timpul exilului a întocmit o nouă versiune a Poemului despre domnii Moldovei,
continuând lista lor până la Constantin Cantemir. A tradus 154 de versuri, din grecește în
250
251
Merticariu Varlaam, Ion Vicovan, Păstori ai bisericii și promotori ai culturii – Mitropoliții Moldovei de la
începuturi până astăzi, Iași, 2005.
românește, care constituie introducerea dramei Erofili, prelucrată de poetul cretan Gheorghe
Chortatzis după o piesă italiană. Aceasta este prima încercare de traducere în românește a unei
opere din dramaturgia universală.252
La rugamintea mitropolitului Kievului și a patriarhului Moscovei a tradus din grecește
în slavo-rusă o seamă de lucrări pentru lămurirea unor probleme teologice controversate –
Tâlcuirea Sfintei Liurghii a Sfantului Gherman, patriarhul Constantinopolului, Epistolele
Sfântului Ignasie Teoforul al Antiohiei, Constituțiile Sfinților Apostoli, Dialog înpotriva
ereziilor și despre credința noastră a lui Simion arhipiscopului Tesalonicului. A început să
traducă în românește Expunerea credinței ortodoxe (Dogmatică) Sfântului Ioan Damaschin.
În mijlocul acestor strădanii carturărești, cu dorul țării și al credincioșilor săi
moldoveni, mitropolitul Dosoftei s-a stins din viață la 13 decembrie 1693, în vârstă de
aproape 70 de ani. La căpătâiul său vegheaseră cei câțiva călugări din Moldova care însoțiseră
moaștele Sfantului Ioan cel Nou.253
Concluzii. Primele lucrări în versuri în limba noastră, între care se impun Psaltirea și
fragmentul de dramă, cărțile de slujbă în românește, cele patru volume din viețile Sfinților și
celelalte lucrări îl așează pe mitropolitul Dosoftei în rândul marilor ctitori și făuritori ai limbii
literare românești. De aceea, bogata sa activitate cărturărească, la care se adugă viața sa
zbuciumată și moartea departe de pământul țării, îl fac să fie unul dintre cei m-ai însemnați
mitropoliți din istoria Moldovei.
A fost unul dintre cei mai mari cărturari din istoria română, fiind primul poet național,
primul versificator al Psaltirii în tot Răsăritul ortodox, primul traducător din literatura
dramatică universală și din cea istorică în românește, primul traducator al cărților de slujbă în
românește în Moldova, primul cărturar român care a copiat documente și inscripții, unul
dintre primii cunoscători și traducători din literatura patristică și post patristică și care a
contribuit la formarea limbii literare românești.
Mitropolit Dosoftei al Moldovei rămâne peste veacuri un teolog al întregii Ortodoxii,
ierarh cu viaţă sfântă şi neîntrecut învăţător al dreptei credinţe în limba poporului său.
Canonizarea Sfantului Ierarh Dosoftei a fost abrobată de membrii Sfantului Sinod al
Bisericii Ortodoxe Romane in ședinta de lucru din 5-6 iulie 2005, la propunerea Sinodului
Mitropolitan al Mitropoliei Moldovei si Bucovinei. Proclamarea canonizării Sfantului Ierarh
252
253
Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, a avut loc in data de 14 octombrie 2005, la Catedrala
mitropolitană din Iasi.254
Bibliografie.
1. Păcurariu Mircea, Istoria bisericii ortodoxe române, Editura Eopia, București, 2000.
2. Ursu N. A., ediție critică, Dosoftei – Dumnezeiasca Liturghie, Iași, 1980.
3. Merticariu Varlaam, Ion Vicovan, Păstori ai bisericii și promotori ai culturii –
Mitropoliții Moldovei de la începuturi până astăzi, Iași, 2005.
4. http://www.doxologia.ro
Mitropolitul Varlaam
Fiind o personalitate strălucită a istoriei și literaturii noastre bisericești și

profane asupra sa s-au făcut numeroase studii și cercetări istorico-filologice, atât
din punct de vedere bisericesc, precum și din punctul istoriei naționale.
Obârșia Mitropolitului Varlaam este la sat, ridicându-se dintr-o familie

aleasă de neam creștin cu numele Moțoc. După studiile vechi, prin diferite
deducții se credea că se trăgea din Baloteștii Putnei sau Căpotești, azi sat
dispărut255. Istoricul Nicolae Iorga îl găsește "un simplu fiu de țăran de prin
părțile Odobeștilor ". Totuși Arhimandritul Dionisie Udișteanul , un iscusit
mânuitor al condeiului și atent cercetător al Mânăstirii Secu , demonstrează că
locul nașterii marelui cărturar este vechiul sat de răzeși Borcești , astăzi dispărut
situat între Brusturi, și Oglinzi, în apropiere de Târgul Neamț. Din documentele
254
255
Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a românilor, Vol. I, Tiografia Neamul Românesc,
Vălenii de Munte, 1908, p. 304.
de la diferiți domni, se poate constata că Varlaam a avut pământuri moștenite în
Borcești.256
În privința nașterii sale , istoricii literari și bisericești au propus diferite

date cuprinse între 1590 și 1595, iar unii au considerat mai potrivit anul 1580.
Este cert faptul că ierarhul nu menționează nicăieri vârsta sa.
Din botez se numea Vasile Moțoc. Tânărul Vasile provenea dintr-o

familie de răzeși cu cinci copii. Ștefan Dinulescu , deduce după un document de
vânzare a unor moșii din Sipoteni , în care apare menționat ca martor și nepotul
de frate Andrei Moțoc, din data de 15 aprilie 1672 și publicat de Bogdan
Petriceicu Hașdeu, informație preluată și de alți cercetători , informație reluată și
de alți cercetători , că Varlaam se trăgea din neam de boieri din familia
boierească Moțoc, numiți proprietari de pământ , stăpâni de moșii sau nobili .
Probabil această asociere se referea la familia Moțoc , vornicul Moțoc din
timpul lui Alexandru Lăpușnenul și de aici posibila rădăcină de neam de boier257
.Totuși acestea rămân în continuare niște presupuneri . Rudele lui Varlaam erau
oameni obișnuiți și au trăit prin orașe și sate din Modova fiind sub purtarea de
grijă a smeritului ierarh. Nu au ocupat niciodată locuri importante în viața
politică a țării și nici nu și-au lăsat amprenta în viața culturală.
În privința copilăriei lui Vasile părerile sunt împărțite, iar informațiile

exacte din această perioadă a vieții prea există. Unii sunt de părere că a studiat
la Sfatul Mitropolitului Atansie Crimca la o școală mânăstirească, alții la un
colegiu în Polonia , după obiceiul vremii, urmând îndrumarea cărturarilor cu
care a fost contemporan.258
256
Anhimandrit Dionisie Udișteanul, Popas la 300 de ani de la moartea Mitropolitului Varlaam Moțoc, Ediție
îngrijită de Mircea Motrici, Editura Mușatinii, Suceava, 2006, p. 14.
257
Stefan Dinulescu, Notițe despre vieața și activitatea Mitropolitului Moldovei Varlaam, 1632-1653, în revista
Candela, An. IV, 1885, Nr. 1, p. 694.
258
Arhimandrit Dionisie Udiștenul, op. cit., p. 72.
Învățătura de carte, Varlaam a deprins-o la Mânăstirea Secu, mânăstire
renumită în acea perioadă pentru școala mânăstirească, ce funcționa în frumoasa
ctitorie a vornicului Nestor Ureche, pe valea pârâului Secu la poalele Muntelui
Vasan. Aici Varlaam deprinde caligrafia, limbile străine slavona și greaca, dar și
învățîturi morale, istorice și dogmatice. Această școală era condusă de de
învățatul călugăr Dositei, denumit în document ca stareț, egumen .
Fiind iubitor de o viață liniștită , dăruită întru totul lui Hristos, Vasile
depune voturile monahale , primind la călugărie numele de Varlaam, având ca
îndrumător pe părintele Mitrofan. La scurt timp este hirotonit dicon și preot
slujind cu evlavie la Mânăstirea Secu. Ieromonahul Varlaam se bucură încă de
tânăr de tânăr de prețuirea obștii monahale, astfel că în anul 1610 ocupă postul
de egumen al mânăstirii (probabil că avea vârsta de 27 de ani ), mai apoi este
ridicat la rangul de arhimandrit, demnitate pe care a purtat-o aproape 20 de ani.
În 1618 traduce la Secu , într-o limbă populară , expresivă și plastică Scara lui
Ioan Scărarul în grecește Climax sau în slavonă Leastvița. Lucrarea Scara era
un îndreptar, manual de ascetică, adresându-se mai mult monahilor. Lucrarea a
fost de un real folos, contribuind la desăvârșirea vieții spirituale din mânăstiri
prin copiile răspândite,a mai tradus și alte texte precum :Evangheliarul,
Liturghierul, Psaltirea. Începe să scrie viețuirea și faptele minunate ale sfinților
moldoveni după informații culese de prin bisericile și mânăstirile moldovene ,
de la persoanele vrednice de crezare din timpul său , pe care a intitulat-o
Paternicul Sfinților Moldoveni , fără ca s-o fi terminat.
Autodidact, călugăr cu o aleasă trăire duhovnicească și cu pregătire

cărturărească , Arhimandritul Varlaam devine căutat și prețuit de ierarhi, de
boierii țării și de domnitorii moldoveni , fiind ales de către mulți ca duhovnic.
Așdar îl întâlnim în documentele vremii ca stareț la Mânăstirea

Dragomirna în anul 1620. Nu rămâne decât câteva luni , fiind trimis în anul
1621 de către Mitropolitul Anastasie Crimca, la Lava Pecerska din Kiev , pentru
a cumpăra cărți bisericești și stofă pentru veșminte. Aici a zăbovit o perioadă
mai lungă de timp, cercetând așezările monahale. La hramul Lavrei Pecerska de
la Kiev în 1622 de Adormirea Maicii Domnului, Varlaam îi cunoaște pe Petru
Movilă și pe mitropolitul Iov Borețchi.259 Reîntors în țară , revine la Mânăstirea
Secu. În anul 1626, domnitorul Moldovei , Miron Barnovschi îl ia pe Varlaam la
Suceava ca preot la catedrala vechii mitropolii moldovene și duhonic al casei
sale. Miron Barnovschi, la sfatul lui Varlaam adună ierarhii țării și sfatul
domnesc la 20 septembrie 1626 alcătuiesc "tocmala obștii", un regulament
monahal care cuprinde 15 paragrafe și îndemnă la viața de obște la simplitate, la
ascultare, la înfrânare, la prețuirea bunurilor mânăstirii, la stăreție curată și
neprihanită și mustra plecările din mânăstire fără binecuvâțntare și temei , dar și
averile.
Prima misune, ca împuternicit a lui Miron Barnovschi pe lângă Petru

Movilă la Kiev și la Țarul Mihail Feodorovici, la Moscova , a avut loc în anul
1628. Varlaam ducea lui Petru Movilă un Octoih în manuscris, de la Mânăstirea
Neamț pe care Petru Movilă probabil că îl ceruse și care probabil avea să apară
în tiparnița de la Kiev în 1630. Varlaam primește scrisori de recomandare de la
Petru Movilă către Țarul Mihail și către Patriarhul Moscovei ca să îî poată ușura
misiunea. Misiunea moldoveană trebuia să câștige bunăvoința țarului pentru a
putea comanda la pictorii moscoviți câteva icoane pentru bisericile ridicate de
Miron Barnovschi. Țarul a acceptat să primescă solia , care a ajuns la Moscova
în februarie 1629. Varlaam deși a plătit costul comenzii , a lăsat icoanele la
Moscova și a plecat spre casă la 29 decembrie 1629.260 În țară în lipsa lui se
schimbaseră multe lucruri Miron Barnovschi nu mai era domn și nici Atanasie
Crimca pe scaunul mitropolitan. După revenirea de la Moscova, Varlaam nu se
mai întoarce la Suceava , ci merge la Secu ,dedicându-se în continuare
259
Augistin Z. N. Pop, Neamul Mitropolitului cărturar Varlaam al Moldovei, în Biserica Ortodoxă Română, An
LVII, 1939, Nr. 5-6, p. 315
260
Varlaam Merticariu, Daniel Niță Danielescu, Ion Vicovan, Păstori ai bisericii și promotori ai culturii-
Mitropoliții Moldovei de la începuturi până azi, Iași, 2005, p. 180.
traducerilor din slavonă ,precum : Acatistul Maicii Domnului, Căutările lui
Moise, Psaltirea Prorocului David cu cei 150 de psalmi, Paraclisul Maicii
Domnului. După înmormântarea mitropolitului Atanasie la 13 iulie 1632,
scaunul Mitropoliei Moldovei avea nevoie de un nou ierarh. Calitățile
duhovnicești, preocupările cărturărești, contribuie la alegerea de către
domnitorul Alexandru Iliaș Vodă și a soborului Bisericii Moldovene , a
arhimandritului Varlaam de la Secu în demnitatea de mitropolit al Moldovei la
vârsta de aproximativ 47 de ani. Ridicarea deodată din arhimandrit la rangul de
mitropolit , fară să mai fi fost episcop la una dintre episcopiile care erau în
jurisdicția Moldovei a fost un un lucru neobișnuit pentru acea perioadă.
Hirotonia întru arhiereu a lui Varlaam s-a făcut la Suceava în catedrala
mitropolitană . Slujba a avut loc la 23 septembrie 1632, după cum mărturisește o
notă în limba slavonă scrisă pe pe manuscrisul pravilei lui Eustratie Logofătul ,
care atesta ziua hirotoniei. " 1632 luna septembrie 23 de zile , Duminică s-a
sfințit Varlaam mitropolitul Moldovei , citindu-se Evanghelia duminicei întâia
de la Luca. "
Activitatea de pastor al Moldovei a lui Varlaam se va înscrie cu vrednicie

în hrisoavele vremii sub domnia mai multor domnitori. Astfel că după
răsturnarea lui Alexandru Iliaș 5 aprilie 1633, revine la putere iarăși Miron
Barnovschi, apoi Moise Movilă, si apoi lunga domnie a lui Vasile Lupu
începând cu 27 aprilie 1634. În mai puțin de doi ani întâlnim patru schimbări de
domni. De obicei schmbările de domn duceau și la schimbarea mitropolitului ,
dar de data aceasta Varlaam rămâne.
Participă la hirotonirea Mitropolitului Petru Movilă la 28 aprilie 1633, ca

invitat special , acest lucru dovedind legătura strânsă dintre cei doi. Ierarhul
Varlaaam devine sfetnic și colaborator a lui Vasile Lupu. Icoanele comandate și
plătite, dar rămase la Moscova din timpului lui Miron Barnovschi sunt aduse
acum în țară. La 13 iunie 1641 sunt aduse la Iași moaștele Sfintei Cuvioase
Parascheva, unii sunt de părere că moaștele Sfintei au fost un dar , alții sunt de
părere ca acestea ar fi fost cumpărate la îndemnul Mitropolitului Varlaam,
separat de datoriile pe care le achitase Vasile Lupu, Patriarhiei
Constantinopolului.261 În 1637 Mitropolitul Varlaam îi scrie țarului Mihail
pentru a-i cere ajutor tipografic, ajutorul pentru tipar va veni trei ani mai târziu
de la Mitropolitul Petru Movilă, care va trimite material tipografic(matrițe și
meșteri tipografi). Tipografia cu caractere chirilice era trimisă din Lvov.
Tipografia se afla sub atenta supraveghere a lui Varlaam. Tipografia de la Trei
Ierarhi este prima tipografie a Moldovei. Sfințește bisericile Sf. Nicolae de la
Cetatea Neamțului , bserica Sf. Arh. Mihail și Gavriil de la Agapia Nouă în
1647, dar și biserica Sf. Atanasie și Chiril din Iași, o altă ctitorie a lui Vasile
Lupu. Numele mitropolitului Varlaam se bucura de apreciere, dar și autoritate
nu doar în Moldova , asfel că la 1 iunie 1639, când s-a făcut alegerea pentru
tronul de Patriarh Ecumenic al Constantinopolului, ierarhul moldoveran era
menționat ca al treilea candidat la această înaltă demnitate.
Convoacă două Sinoade la Iași unul in 1642, iar altul 1645 pentru a contracara
anumite erori doctrinare catolice și protestante care pătrunseseră în teologia
ortodoxă și de a elabora o declarație ortodoxă cuprinzătoare cu privire la
adevărul de credință.
Relațiile dintre Moldova și Țara Românească în timpul celor doi domnitori

Vasile Lupu și Matei Basarab au fost determinate nu numai de ambiții
personale, ci și de evenimente externe. Relațiile dintre cei doi domnitori fiind
mereu încordate, tentative de împăcare fiind multe pe parcursul domniei celor
doi. După multe stări de tensiune, Vasile Lupu se gândește la o împăcare cu
domnul Țării Românești. Tratativele s-au desfășurat în anul 1644 la curtea
domnească munteană în prezența mitropolitului Moldovei Varlaam. După ce
261
Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Romnești și a vieții......., p.307.
tratativele de pace s-au încheiat, ca semn de sinceră împăcare, Matei Basarab ,
zidește mânăstirea Soveja din Munții Vrancei.262
Chair dacă la marile mânăstiri ale Moldovei existau de mulți ani multe centre de
copiere a manuscrisurilor, totuși nu exista încă o tipografie ca în Țara
Românească. Tipărirea cărților se va realiza după 1640. Totuși prima lucrare
tipărită în limba română la tipografia de la Iași a fost Cazania sau Carte
românească de învățătură , apărută în 1643 prin colaborarea rodnică dintre
Mitropolitul Varlaam și Vasile Lupu. Titlul complet al lucrării era "Carte
românească de învățătură la dumenecele de peste an și la praznicele
împărătești și la svănți mari cu dzisa și cu toată cheltuiala lui Vasile , Voevod și
domnul Țării Moldovei, din multe scripturi tălmăcită din limba sloveniască pre
limba româniască de Varlaam, Mitropolitul de Țara Moldovei. În tiparul
domnesc în Mânăstirea a Trei Svatiteli, în Iași , de la Hristos 1643." Având 505
file , cartea se remarcă printr-un scris mare , aerisit . Lucrarea cuprinde ,
conform cuprinsului , cinzeci și patru de Cazanii la Duminicile de peste an și
douazeci și două de Cazanii la praznicele împărătești. A fost numită pe bună
dreptate Cartea Evului Mediu Românesc. Se poate remarca stilul popular al
expunerii ideilor și folosirea cuvintelor românești curate. În Cazanie se tâlcuiau
pericopele evanghelice duminicale și cele de la praznicele împărătești , dar se
povesteau și viețile unor sfinți. Cazania lui Varlaam a întărit unitatea limbii.
Se crede că Mitropolitul Varlaam a scris Paraclisul Maicii Domnului care a fost

tipărit la Iași în 1645 , alături de lucrarea Cele Șapte Sfinte Taine. În secolul al
XVII-lea au existat numeroase încercări de a converti la calvinism pe românii
din Ardeal , astfel apare cartea Răspuns la Catehismul calvinesc în 1645.263
Mitropolia Moldovei a cunoscut importante lucrări de renovare în timpul lui

Vasile Lupu , la îndemnul Mitropolitului Varlaam, cel care se ocupa
262
Panduru Corina, Popa Luminița, Mitropolitul Varlaam- Monografie, Ediție tipărită la Târgu-Jiu, 2011, p.25.
263
Ibidem, p. 40.
îndeaproape de de buna păstrare a locașurilor de cult. Așa cum știm ,
mitropolitul Varlaam a stat mai mult la Iași lângă domnitor , chair dacă reședința
oficială era la Suceava. Vasile Lupu ținea divan aproape în fiecare zi și prezența
mitroplitului Moldovei era obligatorie, mitropolitul având drept de judecată
asupra tuturor chestiunilor bisericești , dar li asupra unor probleme juridice laice.
Există oricum mai multe opinii cu privire la retragerea lui Varlaam la

Secu. Unii susțin că era bolnav încă din 11 februarie 1653, alții susțin că s-a
retras odată cu alungarea lui Vasile Lupu , refuzând să recunoască pe logofătul
Gheorghe Ștefan. Oricare ar fi motivul plecării sale se pare că starea de sănatate
a ierarhului era instabilă încă de la vizita patriarhului Macarie al Antiohiei la
Iași, se pare că suferea de paralizia mâinilor. După retragerea la Secu
mitropolitul s-a îngrijit de soarta bunurilor sale , alcatuind un testament în care
toate bunurile sale erau lăsate Mânăstirii Secu.
Trece la cele veșnice la o dată între 18 august și 19 decembrie 1657,

bătrân și bolnav în jurul vârstei de 70 de ani . Este îngropat în curtea Mânăstirii
Secu, în cetatea isihiei, în partea dreaptă a bisericii mari, într-un mormânt
pregătit chiar de el.264
Ciar dacă a trăit cea mai mare parte a vieții sale langă cel mai luxos domn
pe care până la Brâncoveanu l-au avut Țările Române , totuși "până la sfârșit a
murit ca un călugăr modest."
Varlaam va rămâne după cum afirma George Ivașcu " cel dintâi care a
emancipat limba română de la originele slavone, creând pe o bază populară stilul
cărturaresc al limbii noastre vechi".
Așadar mitropolitul Varlaam se dovedește a fi un bun apărător al Ortodocsiei,

atât prin grija ce o arată față de cler și credincioși , prin refacerea sau zidirea
lăcașuriloe de cult , prin misionarismul din țară și din afara granițelor , prin
264
Scarlat Porcescu, Locul Mitropolitului Varlaam în Biserica Ortodoxă și în viața culturală a poporului român, în
MMS, an. XXXIII, 1957, nr.10-12, p.857.
păzirea eparhiei de erezii și învățături străine, prin atenta supraveghere a vieții
monahale, precum și printr-o bogată activitate tipografică.
Bibliografie
Dinulescu, Stefan, Notițe despre vieața și activitatea Mitropolitului Moldovei

Varlaam, 1632-1653, în revista Candela, An. IV, 1885, Nr. 1.
Iorga, Nicolae, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a românilor,

Vol. I, Tiografia Neamul Românesc, Vălenii de Munte, 1908.
Merticariu, Varlaam, Danielescu, Daniel Niță, Vicovan, Ion, Păstori ai

bisericii și promotori ai culturii- Mitropoliții Moldovei de la începuturi până
azi, Iași, 2005.
Panduru Corina, Popa Luminița, Mitropolitul Varlaam- Monografie, Ediție

tipărită la Târgu-Jiu, 2011.
Porcescu, Scarlat, Locul Mitropolitului Varlaam în Biserica Ortodoxă și în

viața culturală a poporului român, în MMS, an. XXXIII, 1957, nr.10-12.
Pop, Augustin Z. N., Neamul Mitropolitului cărturar Varlaam al Moldovei, în

Biserica Ortodoxă Română, An LVII, 1939, Nr. 5-6.
Udișteanul,Dionisie, Popas la 300 de ani de la moartea Mitropolitului Varlaam

Moțoc, Ediție îngrijită de Mircea Motrici, Editura Mușatinii, Suceava, 2006.
Organizarea administrativă a Țării Moldovei
Pereu Adriana H114

Problema organizării politico-administrative din cadrul societății de pe teritoriul carpato-
dunarean în epoca ,,marilor treceri” , cum a mai fost denumită epoca migrațiilor, a cristalizării
organismelor statale, în urma unui îndelungat proces evolutiv de la forme inferioare de
organizare social-politică la forma superioară a statelor medievale de sine stătătoare,
reprezintă una dintre problemele de primă importanță din istoria poporului român, asociindu-
se problemei fundamentale a permanenței noastre istorice.
Studierea organizării administrativ-teritoriale constituie o problemă interesantă pentru

istoriografia fiecărei țări în parte. Urmărirea evoluției unităților administrative duce la
cunoașterea și înțelegerea proceselor politice, a dezvoltării economice, culturale și sociale.
Mai mult, pentru istoria românilor constituirea structurilor teritoriale poate contribui la
descifrarea începuturilor urbanistice de-a lungul perioade istorice.
În condițiile apariției proprietății private, a existenței diferențierilor sociale, a unor pături

sociale diferite ca posibilități materiale, o astfel de organizare devine necesară în vederea
reglementării relațiilor economice și sociale dintre diferite categorii.
Se înțelege că factorul geografic joacă și el un rol decisiv. De aici tendința formării

concentrărilor de populație, de construire a unor grupuri de așezări mai mici sau mai mari, în
funcție de creșterea densității demografice, de evoluția procesului de organizare internă a
acestor aglomerări omenești. Apărarea acestor interese colective ale comunității este
încredințată de la început, unor persoane anumite care îndeplinesc diferite funcții sociale și
care sunt învestite cu puteri depline, reprezentând ,, germenii puterii de stat”.
Pentru voievozii și domnii Țărilor Românești, organizarea teritorial-administrativă a

reprezentat un mijloc de politică internă în scopul realizării, la început, a unui sistem închegat
de apărare a tinerelor state, dar și a asigurării de venituri pentru visteria domnească, iar mai
târziu, pentru plata tributului către Poarta otomană. Procesul de organizare administrativă a
statelor medievale romanești a pornit de la străvechile structuri teritoriale cunoscute în
izvoarele istorice sub numele de cnezate, țări, etc.
Creșterea obligațiilor diferitelor categorii sociale către visteria domnească a impus crearea
unei evidențe stricte asupra cunoașterii tuturor așezărilor și a contribuabilor pe ținuturi.
Teritoriul est-carpatic cunoaște, datorită unui complex de factori-între care amintim urmele
mai accentuate ale migratorilor de aici față de celelalte teritorii locuite de romani-o notă
oarecum distinctă începând cu secolul al XII-lea. În a 2-a jumătate a sec XIII-lea tătarii s-au
așezat temeinic la gurile Dunării și în alte centre din aria carpato-dunăreană. Studiile
întreprinse arată că ei se preocupau îndeaproape de siguranța drumurilor și protejarea
negoțului, fapt ce a avut drept consecință, pe lângă aducerea unor importante profituri
materiale căpeteniilor lor, dezvoltarea viitoarelor așezări care intersectau drumurile
comerciale.
Stăpânirea de către Basarabi, după 1323, a teritoriilor din nordul gurilor Dunării dintre Prut și
Nistru- denumite ,,părțile tătărești” a avut consecințe importante asupra evoluției statului
medieval de la răsăritul Carpaților Orientali.
Pe fondul decăderii Bizanțului, al destrămării cumane, sub presiunea cavalerilor teutoni și a

retragerii stăpânirii tătare dincolo de Nistru, are loc creșterea influenței maghiare la est și sud
de Carpați. Formele de organizare autohtone prestatale din spațiul est-carpatic din perioada
stăpânirii cumane continuă să existe, probabil într-o măsură mai nuanțată, și în timpul
tătarilor.
Evenimentele politice și progresele economice arată că secolul XIII a constituit o perioadă

decisivă în evoluția organizării politico-administrative a românilor, ca urmare a accentuării
procesului de feudalizare a instituției Țărilor.
Unele dintre vechile centre de reședință administrative încep cu sec. XIV ,,să se detașeze din
satele din zonă”. Printre acestea menționez Baia, unde s-a stabilit căpitania lui Dragoș, Iașii-
se formează pe întinsul domeniu al lui Stoian Procelnic cel bătrân, compus din 19 sate, două
mori, două iezere și poieni. Apoi Neamț, Târgul Romanului etc. Toate acestea erau ,,așezări
de drum” care au devenit cu vremea importante centre economice, în jurul cărora gravitau
satele din zona geografică în care se aflau.
Întemeierea statului medieval Moldova a pus primilor voievozi probleme nu numai de apărare
împotriva regalității maghiare, tătare și polone, dar și de organizare teritorială pentru
administrarea întregii țări ,,de la munte până la mare”.
Moldova lui Bogdan ,,Întemeietorul” a cunoscut, în linii, aceeași situație organizatorică bazată
pe vechile ,,autonomii locale”, care de bună voie s-au unit pentru îndepărtarea stăpânirii
ungare.
Orientarea politicii externe a lui Lațcu către Polonia și papalitate dovedește ,,prima
manifestare a tendinței Moldovei de a-și da instituțiile laice și ecleziastice ale autonomiei și
primul pas al țării pe calea afirmării pe plan european, ca stat de sine stătător”.
Domnia lungă și așezată a lui Petru I Mușatinul 1375-1391 a înregistrat realizarea a două
obiective fundamentale ale Țării Moldovei: în primul rând s-a încheiat procesul trecerii de la
voievodat la domnie, apoi s-a finalizat în vremea acestei domnii constituirea statului românesc
medieval est-carpatic în hotarele sale firești, desăvârșindu-și concomitent organizarea
principalelor instituții corespunzătoare unui stat de sine stătător. Acesta a construit cetățile
Neamț, Șcheia și Suceava și a propus drept comandanți persoane din rândul rudelor sau
apropiații acestora, precum și oferirea titlului de domn și dreptul de a bate monedă, le-a dat
posibilitatea adoptării unor măsuri politico-strategice pentru întărirea și apărarea tânărului stat
de la est de Carpații Orientali.
O primă măsură s-a referit la mutarea și stabilirea reședinței țării la Suceava. În jurul acesteia
au fost create apoi centre de apărare și de barare a drumurilor de acces spre cetatea de scaun.
În perioada prestatală populaţia est-carpatică în plan socio-administrativ a evoluat de la sat la

voievodat, ţară.
Analiza izvoarelor ne poate ajuta să descifrăm care erau instituțiile ce funcționau la nivelul
zonei administrative a Sucevei. În primul rând sunt cele de ordin militar puse în evidență prin
termenii de oaste, cetate, vornic, jold, apoi cele legate de strângerea dărilor: iliș, desetină, și
cele privitoare la organele judecătorești: judecători, globnici. La nivelul orașului întâlnim
dregători ca vornici, șoltuzi și pârgari. Peste toate aceste organisme administrative și
dregători trona vornicul, apoi pârcălabul, ca reprezentanți ai puterii centrale.
Lărgindu-şi privilegiile patrimoniale şi drepturile administrative, juzii, vatamanii, cnezii

treptat deveneau proprietari, moştenitori ai satelor, formînd pătura proprietarilor de pămînt,
spre deosebire de majoritatea membrilor obştilor, care rămîneau relativ liberi din punct de
vedere social.
Numai după toate acestea Moldova s-a transformat în stat.
În 1436-1442 în Țara Moldovei a existat un regim politic diarhial al lui Iliaș și Ștefan.
Moldova a fost divizată astfel în Țara de Sus și Țara de Jos, fiecare cu cancelaria și Sfatul
domensc propriu.
Ținuturile erau alcătuite din ocoale, iar acestea – din sate şi slobozii.
Moldova de Jos cuprindea 12 ținuturi mai mici, adesea numite și județe. Printre acestea se
numără Ținutul Iașilor, Romanului,Vasluiului, Tecuciului, Putnei, Orheiului și Soroca.
Moldova de Sus cuprindea 7 ținuturi mai mici: ținutul Hotin, Dorohoi, Hârlău, Cernăuți,
Suceava, Neamț, și Bacău.
Basarabia - ,,Această parte de țară a fost luată de turci mai înainte ca țara întreagă să le fie
închinată și, din această pricină, nu se mai află sub stăpânire moldovenească, cu toate că și
astăzi târgușoarele și satele așezate pe malurile Dunării sânt pline de moldoveni, care țin legea
creștinească și rabdă stăpânirea cea silnică a turcilor și tătarilor.” Țara era împărțită în 4 părți:
Bugeac, Akerman, Chilia și Ismail.
După cum ne demonstrează datele lingvistice, forma de existență colectivă a obștii (sat, cătun,
vatră), a uniunii de obști (județ, țară), structura de organizare a membrlor obștii: vecin, a
căpeteniilor: județ, oameni bătrâni și buni, sânt denumite cu cuvinte de proveniență traco-
dacică, ,,ceea ce însemna că sistemul obștilor țărănești e străvechi și este moștenit din
perioadele anterioare”.
Către mijlocul secolului al XIV-lea moldovenii se mai aflau la stadiul de trecere de la obştea
sătească liberă spre o organizare socială cu evidente trăsături feudale. Procesele de
diferenţiere socială se manifestau tot mai pronunţat. Cnezii, juzii, căpeteniile obştilor săteşti
treptat formau clasa feudalilor.
Apar noi voievodate ̶ uniuni de obşti săteşti cu anumite trăsături, caracteristice pentru faza
începătoare a unor structuri statale.
Instituţia politico-administrativă supremă a Moldovei era domnia. În fruntea ei se afla un

domnitor cu dregători subordonaţi lui. Domnitorul era promotorul şi făuritorul politicii
statului: aplana conflictele cu vecinii, semna tratate şi alianţe, declara război şi organiza
expediţii de răspuns.
O instituție aparte în Statul Moldovenesc era Sfatul domnesc, alcătuit de domnitor din marii
dregători – mari boieri. Titlul de voievod însemna, că gospodarul Moldovei era comandantul
suprem al armatei. El organiza campaniile militare, planul de luptă, participa la bătălii.
În Moldova de la începuturi şi pînă la a două domnie a lui Petru Rareș(1527-1538) domnia şi

mitropolia formau un sistem unic de cârmuire a ţării. Mitropolitul era a două figură după
importanţă în ierarhia conducătoare a Statului Moldovenesc.
Adunarea ţării în Moldova este menţionată ca un organ popular, convocat numai în
momentele cruciale, de mare însemnătate pentru destinele Statului Moldovenesc. Adunarea
ţării este atestată documentar la 25.06.1441. Mai multe ştiri aflăm despre ea din letopiseţele
moldo-slavone.
Dregătorii Moldovei aveau ierarhia lor. Printre primii se evidenţia ̶ vornicul, care avea în
supuşenie întregul personal al curţii; avea şi atribuţii militare: comanda armata în lipsa
domnului. Vornicul Ţării de Jos, al Ţării de Sus erau administratori supremi ai acestor părţi
ale Moldovei. Logofătul era şeful cancelariei: alcătuia, redacta actele, scrisorile oficiale, era
purtătorul peceţilor domneşti. Dintre cei mai de nădejde sfetnici şi dregători, domnitorii, de
pildă Ştefan cel Mare, numea pîrcălabi: comandanţi de garnizoane ai celor mai puternice
cetăţi, şefii administraţiei ţinuturilor din preajma cetăţilor.
Studiile unor reputați istorici arată că țările române au reușit, încă de la constituirea lor ca
formațiuni statale medievale, să facă față, pe de o parte încercărilor maghiare de a le domina,
iar pe de alta să înlăture stăpânirea tătară. Acest lucru a fost posibil - și in cazul Moldovei -
datorită existenței unor structuri politice, militare și fiscale, precum și a evoluției populației
autohtone, de a se constitui, sub influența unor factori interni și externi, într-un organism
statal independent.
Rezistența acestuia în fața atacurilor, care n-au fost puține, se datorează iscusinței cu care
întemeietorii lui au știut să exploateze și să pună în valoare structurile politico-militare oferite
de formațiunile pre-existente. Succesul menținerii și dezvoltării țării moldovei a depins de
măsurile luate de primii voievozi pentru întărirea sau construirea unor cetăți, care au
reprezentat structura de rezistență a tânărului organism politic
Orice stat, indiferent de marime, pentru a exista, pentru a putea fi condus și pentru a rezista
presiunilor interne si externe trebuie sa dispună de organizare politică, militară,
judecatorească și fiscală.
BIBLIOGRAFIE:
1. Constantin Burac, Ținuturile Țării Moldovei până la mijlocul secolului al XVIII-lea,

Editura ACADEMICA, București, 2002.
2. Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Hyperion, Chișinău, 1992.
Organizarea Principatului Transilvania
Constituirea principatului autonom al Transilvaniei sub suzeranitate otomană a fost

legată până acum, atât în istoriografia română cât și cea ungară, de ocuparea cetății Buda de
către sultanul Suleyman Magnificul, urmată de transformarea, la 29 august 1541, a Ungariei
centrale în provincie a Imperiului Otoman. În urma acestei victorii, sultanul i-a trimis o
scrisoare marelui vizir Suleyman pașa, aflat atunci în Anatolia, în care menționa obiectivele și
rezultatele campaniei sale: ,,Țelul meu real a fost să transform capitala Buda într-o casă a
Islamului și să iau Ungaria în stăpânire cu sabia mea victorioasă... Cucerind și luând în
stăpânire orașul Buda cu locuitorii lui și cu ținuturile care-i aparțin, am transformat bisericile
mari în djamii în care a fost ținută slujba de vineri cu participarea tuturor războinicilor și cel
ce a făcut rugăciunea a pomenit numele meu împărătesc... Încorporând Ungaria cu toate
forțele ei, provinciile și locuitorii la celelalte provincii ale Imperiului otoman, am poruncit
cadiilor, comandanților de cetate și garnizoane și l-am desemnat pe vizirul meu, Suleyman
pașa, care are înțelepciunea lui Asaf, să apere și să păzească provincia și i-am repartizat un
corp viteaz din armata care cucerește lumea” 265
. Acestă scrisoare cuprinde totuși unele
inexactități cum ar fi cele privitoare la ocuparea Ungariei dar si Eyaletului Buda. În 1541 nu a
fost cucerită întreaga Ungarie, după cum nici constituirea Eyaletului Buda nu a avut loc într-o
singură campanie266.
Cucerirea și formarea statului transilvanean a fost un proces de durată. Limitele

acestuia se situiază între 1526(1529) și 1570/1571, adică între dezastrul regatului maghiar de
la Mohacs și ratificarea de către pricipele Ioan Sigismun, a tratatului habsburgo-transilvănean
de la Speyer. Perioada cea mai intensă pe linia cuceririi și formării statului transilvănean fiind
cea cuprinsă între 1540/1541 și 1556267.
Hotărârea sultanului de a ocupa la 15 ani după vicoria de la Mohacs, pe 29 august, cetatea

Buda, dovedește în mod simbolic, strădania de a pune capăt luptelor politice și militare
265
Cristina Feneșan, Constituirea principatului autonom al Transilvaniei, Editura Enciclopedică, București, 1997,
p. 17-18.
266
Ibidem, p.18.
267
Octavian Tătar, Putere și politică. Aspecte instituționale în Principatul Transilvaniei, Alba Iulia, 2010, p.27.
începute în 1526, precum și aplicarea consecventă a metodelor de cucerire otomană, urmată
de dorința de a se rupe definitv de politica anterioară față de Ungaria și Transilvania268.
Anul 1541 are o dublă semnificație. În primul rând, a însemnat desființarea de facto a
regatului maghiar medieval. Deși statul ungar își încetase existența sa teritorială, el continua
să supravețuiască ca idee. Habsburgii nu au fost singurii care au încercat să reunifice
teritoriile regatului ungar, în virtutea titlului de ”rege al Ungariei” purtat de Ferdinand I de
Habsburg. Dacă luăm în calcul faptul că atât Ioan Sigismun Szapolyai, cât și mama sa,
Isabella – văduva regelui Ioan Szapolyai, rivalul lui Ferdinand I de Habsburg - , purtau titluri
regale, atunci statul ardelean poate fi văzut ca o încercare de refacere a statalității ungare fie și
numai pe teritoriul voievodatului Transilvaniei și în regiunile de la est de Tisa, cunoscute sub
denumirea de partes adnexae sau Patrium. În al doilea rând, anul 1541 este considerat
începutul constituirii Principatului Transilvaniei, numai ca anul 1541 a fost perceput de
contemporani din Transilvania ca începutul unei epoci tulburi și nu ca un început al statului
ardelean sau ca un sfârsit al Regatului Ungar. Evenimentele care au urmat au fost receptate ca
manifestări ale unei perioade de tranziție, orientate nu spre constituirea unui stat nou, ci spre
refacerea celui vechi mai degrabă. Din această perspectivă, afirmația potrivit căreia
,,principatul Transilvaniei poate fi vazut ca rezultatul nedorit al al unei conjucturi politice în
care, în condițiile impunerii stăpânirii otomane în Ungaria și a tensiunilor dintre Imperiul
otoman și Imperiul habsburgic, nicio altă soluție nu se poate dovedi valabilă în timp” pare a
avea acoperire istorică269.
Evenimentele ce au precedat anul 1541 au fost multiple si au avut o semnificatie

majoră pentru demersul celor ulterioare. În 1538, Ioan Zapolya, regele Unagrie, cel care
prezentase personal omagiul de credință față de sultan, potrivit ceremonialului otoman a
considerat că pentru menținerea sa în domnie este necesară revenirea la o înțelegere cu
habsburgii. În aceste condiții, va ajunge la un acord secret cu Ferninand Habsburg, cunoscut
sub numele de Pacea de la Oradea. Aceasta prevedea menținerea statu-qvo-ului teritorial,
fiecare păstrându-și partea din Ungaria ce o stăpânea în acel moment: Ferdinand nord-vestul,
iar Zapolya partea centrală și răsăriteană, cu Transilvania, cu Buda drept capitală, împreună
cu titlul de rege. În cazul decesului lui Zapolya, partea din Ungaria stăpânită de el va reveni
lui Ferdinand și urmașilor săi. Bineînțeles, niciunul dintre semnatarii Pacii de la Oradea nu se
gândea să respecte aceste prevederi, actul fiind considerat mai mult un armistițiu. În anul
268
Cristina Feneșan, op.cit., p.18.
269
Octavian Tătar, op.cit., p. 30.
1540, lui Zapolya i se naște un fiu, iar cu câteva zile înainte de moartea sa, a făcut tot
posibilul să-i transmită acestuia coroana și regatul. La rândul său, Ferdinand, după moartea
fulgerătoare a lui Zapolya, în încercarea de a-și însuși moștenirea în conformitate cu textul
tratatului de la Oradea, aduce la cunoștința otomanilor clauzele înțelegerii, cu scopul de a-l
compromite pe Zapolya la Poartă. Dieta convocată la Buda îl va numi rege al Ungariei pe
Ioan Sigismund , fiul lui Zapolya , încredințând guvernarea unei regențe alcătuite din regina
mamă Isabella și foștii consilieri. În același timp, în Transilvania, domnul țării Făgărașului,
Ștefan Mailath, reușește să aducă sub control întreaga țară, trecând de partea lui Emeric
Ballasa, reprezentantul lui Ioan Sigismund. Atitudinile Transilvaniei și ale Dietei maghiare,
amenințând cu pierderea drepturilor obținute la Oradea în 1538, îl vor determina pe Ferdinand
să asedieze Buda270.
Ambiguitatea politicii regelui Ungariei, Ioan Zapolya, întețită de inconsecvența

atitudinii acestuia față de liniile directoare otomane și, nu în ultimul rând, intervenția militară
a habsburgilor stârnesc mânia sultanului Suleyman. Prima măsură luată de suveranul otoman
a constat în trimiterea unui delegat special care sosește în Transilvania la 25 mai 1541,
aducând un ordin adresat stărilor generale prin care le făcea cunoscută voința Porții de a
acorda Transilvania lui Ioan Sigismund. Actul emis de sultan cu acest prilej este foarte precis:
”aparține deplinei mele puteri să dau acestă țară fiului regelui Ioan și nu voi permite ca cineva
să se opună hotărârilor mele...”271.
La 20 iunie 1541, însuși sultanul Suleyman pleacă într-o nouă expediție numită în
izvoarele turcești ,,expediția la poartă”. Oastea trimisă înainte, sub cunducerea vizirului
Mehmed Pașa, a eliberat Buda de austrieci. Sultanul sosește lângă Buda la 26 august și
imediat îi cere Isabellei să-l trimită pe pruncul Ioan Sigismund (pe care turcii îl numeau
Istefan) la ,,poalele padișahului”. Suleyman dorea să se convingă dacă este băiat sau fată,
deoarece dușmanii lansaseră tot felul de zvonuri la adresa lui. Regele copil este însoțit de o
delegație alcătuită din șase magnați, printre care și episcopul Gheorghe Martinuzzi, care era
guvernatorul Ungariei pe lângă micul rege. În aceiași zi (29 august 1541), Buda este ocupată
prin infiltrarea ienicerilor, iar la 2 septembrie 1541, Suleyman a intrat în Buda și a transformat
catedrala Fecioarei în geamia ,,cuceririi”, făcându-și acolo rugăciunea.
270
Călin Felezeu, Principatul Transilvaniei în epoca suzeranității otomane 1541-1568, Editura bybliotek, Cluj-
Napoca, 2013, p. 86-87.
271
Ibidem, p. 87.
Ioan Sigismun a fost retrimis mamei sale, padișahul comunicându-i reginei că Buda va
rămâne sub dominație otomană până cand micul rege va crește mare. Printr-un firman scris cu
aur și cu lapislazuli, confirmă atribuirea regatului Ungariei fiului lui Ioan Zapolya, prin care il
trimitea sub locotenența mamei sale, împreună cu ea, în Voievodatul Transilvaniei, avându-i
consilieri pe Martinuzii și Petru Perovici. Transilvania devine așadar, ca și celelalte state
românești supuse Imperiului Otoman, un stat autonom, al cărui autor purta formal titlul de
rege al Ungariei și principe al Transilvaniei 272.
După unele cercetări recente, principele-copil a fost numit simplu guvernator al unei
provincii care, spre deosebire de unitățile administrative militare otomane, nu fusese
încorporată Imperiului Otoman. În momentul în care sultanul a renunțat, în 1541, la stăpânirea
nemijlocită a Transilvaniei și Partim-ului, el a acordat guvernarea lor sub forma unor unități
administrative distincte, numite după modelul otoman sandjak, următorilor demnitari ai
defunctului Ioan Zapolya: cetatea Timișoarei cu perinențele sale comitelui Petru Petrovici, iar
episcopului de Oradea George Martinuzzi, cetățile Oradea, Cașovia și Făgăraș, precum și
administrarea Transilvaniei și a Partium-ului până la majoratul principelui Ioan Sigismund.
Confirmarea acestor numiri din 4 și 5 septembrie 1541 a urmat procedura legală otomană,
potrivit căreia fiecărui deținător de sandjak i s-au trimis atât diploma de învestitură cât și
steagul aferent. Acesta pare să fie modul formal, în care hotărârea unilaterală a sultanului
Suleyman a dus la constituirea principatului autonom al Transilvaniei 273. În octombrie, Dieta
întrunită la Debrețin recunoaște starea de fapt a suzeranității Porții asupra Transilvaniei. Prin
evenimentele din vara anului 1541 se inaugura regimul dominației otomane și în Ungaria,
pentru următorul secol și jumătate, împingându-se astfel în adâncul Europei orice contact cu
habsburgii274.
În aceste condiții istorice se cristalizează și statutul juridic al Transilvaniei față de

Poarta Otomană, prin cunoscutele adh-neme-le care reprezentau tratatele sau diplomele de
stabilire a raporturilor de suzeranitate, cu respectarea anumitor condiții dint-o parte și de
cealaltă. Din momentul creării eylaetului de Buda, Transilvania se detașează, rupând-și
legăturile cu fostul regat maghiar. În felul acesta, noul principat se va apropia de Moldova și
Țara Românească, ceea ce va facilita stabilirea unor legături politice, economice și culturale
între toate ținuturile românești. Distrugerea regatului ungar – prins în ciocnirea violentă dintre
272
Ibidem, p. 88-89.
273
Cristina Feneșan, op.cit., p. 18.
274
Călin Felezeu, op.cit., p. 89.
cele două imperii-colos, fiecare cu pretenții de dominație mondială – a fost un factor cu
consecințe importante în perspectiva istoriei românești. Dacă Țara Românească și Moldova
au fost astfel lipsite de elementul de bază al sistemului lor de alianțe antiotomane,
Transilvania a reușit, în această conjunctură, să se desprindă din vechile structuri și să-și
afirme propria entitate politică spre care asprirase de atâta vreme275.
În același context, îngrozite de spectrul mișcărilor sociale și religioase, temătoare de

puterea turcilor și îngrijorate de lipsa de fermitate de Habsburgilor, stările își strâng rândurile,
se înțeleg pentru a-și menține și consolida privilegiile, adâncind individualitatea statului
transilvan. Prin esența lor, stările sunt departe de a acționa pro-regalitate, fiind dominate de un
puternic egoism de castă căruia răvnesc să-i subordoneze guvernarea țării. Dar împotriva
aspirațiilor lor, minoratul lui Ioan Sigismund a făcut ca puterea în stat să ajungă în mâinile
episcopului Gheorghe Martinuzzi, care, după câștigarea încrederi turcilor în calitate de
trezorier al țării și mai apoi ca locțiitor ,,al fiului regelui”, a inițiat cu abilitate și a reușit,
pentru un timp, să aducă Transilvania cu părțile vestice sub stăpânirea lui Ferdinand de
Habsburg.
Astfel, după negocieri ascunse țării, a încheiat cu acesta tratatul secret de la Gilău în
decembrie 1541 prin care Ioan Sigismund, încă neales și neîncoronat de stări, dare recunoscut
și sprijinit de turci, urma să renunțe la Transilvania, Banat și Partium, și să-i restituie lui
Ferdinand coroana Ungariei în schimbul cetății Sceptus și recunoscându-i titlul de duce. Atât
prin formulările dezordonate la adresa lui Ioan Sigismund, cât și prin prevederile sale, tratatul
cuprinde o puternică politică a statutului politic al Transilvaniei, de unde și teama aducerii lui
la cunoștința stărilor276.
În timp ce stările erau preocupate să pună bazele sistemului constituțional al țării,

iscusitul Martinuzzi, încrezător în victoria lui Ferdinand asupra turcilor și doritor de a-i
supune Transilvania, Banatul și Partium, obține în dieta de la Cluj din august 1542, trimiterea
de soli la Viena cu oferta unei supuneri condiționate de garantarea vechilor reguli și libertăți
ale celor trei națiuni, plus apărarea de orice dușmani externi și interni. Eșecul campaniei din
vara acestui an au determinat stările și l-au obligat pe Martinuzzi să-și schimbe atitudinea față
de Ferdinand dieta întrunită în 1542 la Turda luând hotărâri semnificative, pentru momentul
de cumpănă în care se afla țara. Astfel, reprezentanții celor trei națiuni decid încredințarea
275
Călin Felezeu, op.cit., p. 89.
276
Avram Andea, Susana Andea, Istoria României. Transilvania., vol. I, Editura George Barițiu, Cluj Napoca,
1997, p. 557.
conducerii țării lui Martinuzzi, în calitate de jude suprem, alături de care urma să fie numit și
un principes. Se pare că autorii acestor hotărâri au găsit o formulă politică propice pentru
viitorul țării, aceea a unui principat rupt de orice idee dinastică277.
La două zile de la aceste hotărâri, în 22 decembrie 1542, aceleași stări sub presiunea
Isabellei și a susțiătorilor ei revin asupra deciziilor precedente, acceptând supunerea față de
regina văduvă și convenind asupra măsurilor fiscale și militare necesare apărării țării. Prin
această apropiere a stărilor față de Isabella se realizează pacificarea țării și izolarea
partizanilor lui Ferdinand, deshizându-se de acum calea supunerii față de turci.
Prin întrunirea dietei de la Cluj din februarie 1543 s-a hotărât plata tributului față de sultan și
trimiterea unei solii, formată din câte un reprezentant al fiecărui ”națiuni” care să ceară
confirmarea în fruntea țării a ”fiului regelui Ioan” și a dreptului stărilor, ca la moartea sa să
aibă dreptul de principe un candidat din sânul ”națiunii”278.
Transilvania devenită după 1541 principat autonom sub suzeranitatea Porții, era
beneficiara unei poziții geopolitice aparte pentru desfășurarea liniei politice otomane – poziție
care corelată cu potențialul economic, uman și militar, explică postura individualizată a
pricipatului. Situația privilegiată a secolului al XVII-lea, este dovedită prin unele concesii
politice de care s-a bucurat Transilvania în relațiile sale cu puterea suzerană.
Între aceste concesii, cele privitoare la principe sunt edificatoare pentru evidențierea
autonomiilor proprii principatului. Între aceste titluri, cele acordate și acceptate de către
Otomani pentru conducătorii primcipatului, la loc de cinste se situiază cel de Hakim, care-l
desemna pe principe, sau cel de Kiral, care îl desemna pe rege.
Titlul oficial, păstrat fără întrerupere între 1541 și 1688 de către conducătorii Transilvaniei, a
fost acela de principe, iaar consacrarea sa oficială a fost legată de Ioan Sigismund care, în
1556, cu prilejul dietei de la Sebeș Alba, primește acest titlu279.
 Organele centrale ale principatului.
Principele este ales de dietă și confirmat de sultan, este șeful satului, are putere
judecătorească, administrativă și militară.
277
Ibidem.
278
Ibidem, p. 558.
279
Călin Felezeu, op.cit., p. 208-209.
În plan legislativ - principele putea initia legi, aproba sau respingea hotararileDietei.
Ca sef al administratiei centrale, acorda titluri de nobil, numea functionarii superiori, iar ca sef
al statului putea declara razboi si incheia pacea, era comandantul armatei.
Dieta Transilvaniei este organul central al puterii de stat, alaturi de principe.

Era formata din 150 - 200 de reprezentanti ai nobililor, ai oraselor si cetatilor,comiti si mari
dregatori, condusa de un presedinte numit de principe, iar de regulă era convocată la Alba Iulia.
Consiliul intim este un alt organ central, pe langa principe cu rolul de a-

1 sfatui in diferite problemede stat, era format din 10-
12 mari dregatori si reprezentanti ai comitatelor si scaunelor secuiesti si
sasesti,el reprezenta interesele regimului nobiliar si asigura controlul permanent asupraactivita
tii principelui,
acorda sfaturi principelui in conducerea statului iar principele era obligat sa leia in
considerare.
 Organizarea fiscală.
Statul realiza venituri de pe urma operatiunilor monetare, taxelor, minelor sisalinelor, venituri
de care principele dispunea dupa voia sa.
Adoua categorie de venituri proveneau din impozitele platite de fiecare gospodarie,impozite

in crestere potrivit cu cresterea tributului.
Tributul platit de Transilvania, desi in crestere continua, nu a fost atat de apasator cain
celelalte doua tari romane.
 Organizarea armatei.
Era formata din toate categoriile sociale si se afla sub comanda principelui, ajutat deun grup de
militari de profesie.
Fiecare nobil avea obligatia de a participa la oastea tarii cu un detasament proportional cu

numarul de iobagi pe care ii avea in stapanire.
Orasele, scaunele secuilor si sasilor aveau obligatii asemanatoare; taranii din obstile de mar
gine aveau obligatia de a asigura granitele principatului, pentru care aveau unele inlesniri.
Principele isi angajeaza tot mai multi mercenari.
 Biserica oficială
A ramas cea catolica, alaturi de care sunt recunoscute si religiile reformata, calvina siluterana,
aparute odata cu dezvoltarea reformei religioase, la inceputul secolului al XVII-lea. Cele patru
religii recunoscute de stat erau numite religii recepte.
Religia ortodoxa continua sa fie considerata schismatica, desi se constituie o ierarhiea bisericii
ortodoxe.
Mihai Viteazul, ca principe al Transilvaniei, a înfiintat mitropolia Balgradului,Vadului,
Silvasului, Fagarasului, Maramuresului si Tarii Unguresti280.
În concluzie, Principatul Transilvaniei stat de sine stătător, cu reale manifestari de

independență, cu trăsături de monarhie absolută, combinate cu elemente de regim nobiliar.
Pe plan extern a promovat uneori o politica independenta, a participat in nume propriu la
razboiul de 30 de ani si la tratativele de pace din Westfalia. Aceasta politica a fost însa franata
de Turcia si Austria.
În relatiile cu Poarta, Transilvania avea o situatie mai avantajoasa. Turcia a acceptat un statut
de larga autonomie si manifestari de independenta, fie de teama caTransilvania va trece de
partea Austriei, fie de teama unirii celor trei tari romane in lupta antiotomana.
Între principii Transilvaniei si domnii din Moldova si Tara Romaneasca au existat relatii de
colaborare si sprijin reciproc, care uneori au fost adevarate confederații;
Unirea celor trei tări romane faurită de Mihai Viteazul a fost o stralucita expresie a vointei
românilor de a trăi în unitate și independență.
280
https://ro.scribd.com/doc/47601168/Principatul-Transilvaniei
.
PICTURA EXTERIOARĂ A BISERICILOR DIN MOLDOVA
Provolovici Ioana
Grupa H114
Monumentele cheie pentru urmărirea și demonstrarea semnificației picturii exterioare

sunt: Humorul (1535), Modovița (1537), Arbore (1541) și Voroneț (1547).281
Pictura exterioară va atinge apogeul în epoca lui Ştefan cel Mare, perioadă de
maximă înflorire politică şi cultură a statului moldovenesc în care meşterii constructori a
lui Ştefan cel Mare, au realizat o sinteză între arhitectura Occidentului şi cea a Orientului.
O a doua perioadă de înflorire a artei moldoveneşti a fost în timpul lui Petru Rareş (1527-
1546).
Pictura moldovenească a rămas fidelă esteticii bizantine. Pornită de la premizele

bizantino-slave puternic modificate sub acţiunea creatoare a geniului local, ea a cunoscut
o primă perioadă de înflorire la începutul secolului XV din care însă, datorită dărâmării
monumentelor arhitectonice, au rămas doar frumoasele miniaturi ale lui Gavriil Uric. În
vremea lui Ştefan cel Mare, pictura moldovenească apare dintr-o dată ca o şcoală
naţională pe deplin cristalizată, cu principii unitare atât în programul iconografic-
decorativ, cât şi din punct de vedere estetic.
În vreme ce pictura interioară continuă să rămână dedicată unui scop religios:

salvarea sufletelor după moarte, pictura exterioară, apărută în momentul critic în care
pericolul cotropirii otomane devenise mai gravă ca oricând, a fost concepută ca o
rugăciune menită să însufleţească poporul la lupta pentru independenţă. Puternic
influienţată de folclor, pictura exterioară moldovenească impresionează de departe atât
281
Maria Ana Musicescu, Sorin Ulea, Voroneț, București, 1978,Editura Sport-Turism, p. 15
prin ritmul siluetelor elegante, larg decupate pe fondul albastru al absidelor, cât şi prin
strălucirea inegalabilă a coloritului ei, ţâşnit din seva artei populare. Pictura populară se
integrează desăvârşit în peisaj. Un exemplu grăitor în toate aceste privinţe ne pot servi
bisericile mănăstirilor Voroneţ, Moldoviţa ș.a.m.d.282
ASEDIUL CONSTANTINOPOLULUI ÎN PICTURA EXTERIOARĂ MOLDAVĂ
Imaginea Asediului Constantinopolului zugrăvită pe faţadele bisericilor din nordul

Moldovei medievale (Sf. Gheorghe-Hîrlău, 1530; Probota, 1532; Sf.Gheorghe-Suceava,
1534; Humor, 1535; Moldoviţa, 1537; Coşula, 1537; Arbore, 1541? ş. a.) a trezit demult
interesul istoricilor de artă şi a bizantinologilor. Marea majoritate a cercetătorilor
picturilor exterioare rareşiene şi-au concentrat eforturile pentru a da o explicaţie apariţiei
acestui subiect în cadrul programelor iconografice şi pentru a-i stabili sursele şi
semnificaţia.
În 1963 istoricul de artă Sorin Ulea publică o serie de articole și studii dedicate
istoriei picturii exterioare moldovenești. După părerea istoricului, zugravii lui Petru Rareș,
nu au făcut decât să adapteze tema Asediului, realităților vremii, cu un caracter
demonstrativ național283 „ așa cum Fecioara i-a ajutat odinioară pe bizantini să-i
înfrângă pe asediatorii perși tot așa astăzi să-i ajute pe moldoveni să-i înfrângă pe
cotropitorii turci.”284
Reprezintările Asediului de pe frescele bisericilor reprezintă asediul persano-avar al

Constantinopolului din anul 626 (Arbore, unde pictorul notează si anl), iar celelalte fresce
de la alte ctitorii prezintă același asediu însă actualizat cu evenimente din asediul otoman
din 1453 (Humor şi Moldoviţa). Așadar, din perspectivă a genezei picturii moldovenești,
Asediul Constantinopolului reprezintă un punct deosebit de important. Asediile
Constantinopolului din anii 626 şi 1453 nu au fost singurele asedii ale capitalei bizantine
care au fost invocate pentru a da o explicaţie iconografiei frescelor moldave dedicate
acestei teme. Astfel, Dumitru Nastase, bazându-se pe conţinutul unei cronici slavone
(descoperite încă la sfârşitul secolului XIX de Ioan Bogdan) ce relata evenimentele
282
Andrei Eşanu, "Cultură şi civilizaţie medievală românească”, Editura ARC, Chişinău , 1996, p. 105-110
283
Maria Ana Musicescu, Sorin Ulea, op. cit., p.22
284
Virgil Vătășuianu, Pictura murală din nordul Moldovei, București, 1974, p. 25
cuprinse între anii 1296-1413, a ajuns la concluzia că imaginile Asediului, pictate pe
parcursul primei domnii a lui Petru Rareş, reflectă asediul real al capitalei bizantine
întreprins de sultanul Baiazid I Fulgerul în anii 1397-1402 şi soldat cu un eşec total al
otomanilor.
Vasile Drăguţ s-a situat pe o poziţie destul de apropiată în ceea ce priveşte semnificaţia
Asediului din picturile exterioare moldave. În albumul Humor, publicat de editura
„Meridiane” în 1973, acesta interpreta Asediul în calitate de manifest concomitent
antiotoman şi îndreptat împotriva Reformei, care nega cultul Maicii Domnului şi
capacităţile protectoare miraculoase ale imaginilor ei. Cât priveşte bisericile din „peisajul”
urban al Constantinopolului, după părerea lui V.Drăguţ, „ele au siluete specific
moldoveneşti”. Mai prudent în ceea ce priveşte „asocierile” cu oraşele sau bisericile
moldave, Virgil Vătăşianu a preferat doar să consemneze în cazul Asediului
Constantinopolului, „ aluzii la evenimente contemporane” cu specificarea că aici „este
vorba de o invocare a ajutorului Fecioarei în lupta antiotomană”285
Pe de altă parte, imaginea Asediului Constantinopolului din pictura exterioară

moldavă este suficient de bogată în detalii istorice concrete (ce generează o naraţiune
desfăşurată . Este absolut clar că au existat şi alte surse literare ce le-au servit drept model
atât programatorilor ansamblurilor de fresce, cât şi artiştilor plastici ai epocii lui Petru
Rareş.286
ARBOLELE LUI IESEI
„tema iconografică specifică a Arborelui lui Iesei cu filosofii antici este rezultatul
unui curent umanist în spiritualitatea lumii bizantine, — curent — care a fost generat,
atât în formă de concept teoretic cât şi de imagine plastică, într-o epocă istorică cu mult
mai timpurie ( decât secolul XVI—C.C.)” (Dujcev)
Este o reprezentare simbolică a genealogiei lui Iisus, atât în iconografia apuseană cât
şi în cea râsăriteană, ortodoxă. Tema apare în sec. XI, într-o miniatură, pe un Evanghelier
285
Vasile Drăguţ, Humor, Bucureşti, 1973, p. 30-31;
286
Du nouveau sur les peintures murales extérieures de Moldavie. Considérations historiques et
iconographiques, în “Revue roumaine d’histoire”, 1987, nr. 1-2, p. 75-76.
din Praga, unde e reprezentat Iesei şi Isaia Proorocul. În sec. XVI, e ilustrată în pictura
exterioară,în mari panouri, la Voroneţ, Humor, Vatra Moldoviţei, Sf. Ioan cel nou de la
Suceava, pe suprafaţa zidului de miazăzi, în dreptul naosului.287
Cel mai bine s-a păstrat pictura acestei teme la Voroneţ, unde ocupă aproape toată
suprafaţa exterioară a peretelui sudic şi e zugrăvită pe fond verde. Cuprinde atât teme
principale, cât și teme secundare.288
Principalele teme reprezentate au fost Ierarhia Cerească, Arborele lui Iesei, Imnul
acatist și Judecata de Apoi.
Cinul ocupă absidele de nord, sud și est, cele șase registre fiind decorate cu imagini de
îngeri, serafimi și apostoli.
Arborele lui Iesei ocupă fațada de sud a bisericii și reprezintă arborele genealogic al lui
Iisus. Tema Arborelui este una de desfășurare mare, cu zeci de personaje și scene decorate
cu mlădițe și flori. Cromatica este una unitară, de culoare albastră, pe alocuri devenind
verde. Specialiștii au arătat că acest albastru, sub influența apei, s-a transformat într-un
verde malachit. Corespondent Arborelui a fost Imnul acatist în 24 de scene, deteriorat în
urma climei aspre.
Printre temele secundare se regăsesc Parabola fiului risipitor, Vămile văzduhului,

Geneza și câteva vieți de sfinți.
Tema Genezei, plasată sub cornișă pe fațada nordică, conține 14 scene referitoate la
începuturile lumii. Trei scene se fac remarcate, cu rolul de documente etnografice: Eva
torcând și legănând copiii, Adam lucrând pământul și Zapisul lui Adam. Primele două
sunt importante datorită uneltelor de lucru ale personajelor, iar cea de-a treia are la bază o
credință din folclorul medieval românesc, care spune că Adam a fost lăsat să lucreze
pământul de către diavol, în schimbul sufletelor urmașilor săi și al său.
De inspirație folclorică a fost și tema Vămile văzduhului, reprezentate sub forma unui turn
cu 21 de trepte și o scăriță pe care sufletul, în credința românească, trebuie să le treacă la
moarte.
287
Andrei Eşanu, op. cit. p.105-110
288
Maria Ana Musicescu, Sorin Ulea, Voroneț, București, 1978,Editura Sport-Turism, p.17
Restul scenelor fac referire la sfinți: Sf Antonie și Sf. Gherasim pe peretele nordic, Sf.
Nicolae și Ioan cel Nou pe fațada sudică, iar în stânga ușii din pridvor Sf. Gheorghe și
portretele lui Grigorie Roșca și al sihastrului Daniil. 289
De asemenea, genul de tipologie adoptat pentru ansamblurile murale din

nordul Moldovei dovedeşte că artiştii erau autohtoni formaţi la şcoala de pictură inaugurată de
arta aulică a lui Gabriel Uric, ca şi a celei cu largi perspective bizantine a lui Toma din
Suceava - un demnitar des însărcinat cu misiuni diplomatice în strainatate şi principal pictor al
Manăstirilor Humor şi Moldoviţa - sau a celei datorată lui Dragoş Coman, un pictor plin de
rafinament care a ştiut să amestece la Arbore eleganţa goticului cu sincronismul culorilor
ale Renaşterii.
În concluzie, Puternic influienţată de folclor, pictura exterioară moldovenească

impresionează de departe atât prin ritmul siluetelor elegante, larg decupate pe fondul
albastru al absidelor, cât şi prin strălucirea inegalabilă a coloritului ei, ţâşnit din seva artei
populare. Pictura populară se integrează desăvârşit în peisaj. Un exemplu grăitor în toate
aceste privinţe fiind bisericile mănăstirilor Voroneţ, Moldoviţa.
Ciobanu Constantin, , Sursele literare ale programelor iconografice din picture medievală moldavă,
289
Chișinău, 2005, p. 35
BIBLIOGRAFIE
I. Maria Ana Musicescu, Sorin Ulea, Voroneț, București, 1978,Editura

Sport-Turism
II. Virgil Vătășuianu, Pictura murală din nordul Moldovei, București, 1974
III. Vasile Drăguţ, Humor, Bucureşti, 1973
IV. Andrei Eşanu, "Cultură şi civilizaţie medievală românească”, Editura
ARC, Chişinău , 1996
V. Ciobanu Constantin, , Sursele literare ale programelor iconografice din
picture medievală moldavă, Chișinău, 2005
Politica externă a lui Şerban Cantacuzino

Balaban Radu-Alexandru, Grupa H111
Şerban Cantacuzino s-a născut în anul 1634, primind o educaţie aleasă care îşi va pune
amprenta pe viitoarele sale activităţi politice. Propagatori ai concepţiei umaniste au fost
profesorii pe care i-a avut la marea Şcoală grecească de la Istambul, unde, alături de alţi
viitori oameni politici şi cărturari români ( Nicolae Milescu, Dimitrie Cantemir sau patriarhul
Dosoftei) a putut să urmărească, între altele şi prelegerile cunoscutului profesor Gh. Vassios.
Ideiile umanismului grec de esenţă bizantină, propagate de acest for de cultură, au avut o
influenţă asupra gândirii politice a lui Şerban Cantacuzino. Concepţia de politică externă a lui
Şerban Cantacuzino caracterizată printr-un deosebit dinamism şi o largă deschidere
europeană, trebuie văzută nu numai ca rezultat al experienţei sale de om de stat, dar şi ca o
concretizare a unor idei umaniste care vor face din el un valoros om de cultură.
În 1649, în vremea domniei lui Mihnea al III-lea, va avea de făcut faţă unor conflicte
declanşate de contradicţiile boiereşti. Între 1659 şi 1664 îndeplineşte funcţii de postelnic şi
apoi de logofăt. Nu putem trece peste faptul că încă din 1663 Şerban Cantacuzino începuse să
se preocupe îndeaproape de nepotul său, Constantin Brancoveanu, cu care, în vremea domniei
va colabora. Din ordinul lui Grigore Ghica, la 20 decembrie 1664, tatăl lui Şerban, Constantin
Cantacuzino este ucis. Ura domnului Şerban va fi cu atât mai mare tocmai datorită faptului că
îl slujise în condiţii obişnuite pe Grigore Ghica. Cu toate acestea, important este că încă în
acea perioadă par să se fi cristalizat unele dintre ideile antiotomane ale viitorului domn. La 11
octombrie 1663, baronul Puchain relata că a discutat cu un grup de boieri, printre care şi
Şerban, punerea la care a unor acţiuni împotriva turcilor.
Odată cu schimbarea domniei şi încetarea prigoanei împotriva Cantacuzinilor, Şerban
îşi reia cariera politică astfel că între 1665 şi 1667 îl găsim mare poltelnic., fiind trimis de
noul domn cu diverse treburi la Ţarigrad. Tot în acea perioadă va fi trimis cu o solie de boieri
la Poartă pentru reglementarea hotărârilor ţării.
Urmează o altă perioadă dificilă în cariera politică a lui Şerban Cantacuzino. În
vremea celei de-a doua domnii a lui Grigore Ghica, este nevoit în 1672 să se ascundă la
Mănăstirea Hangu în Moldova, iar apoi în Transilvania, în vreme ce fraţii săi erau închişi la
Turnu. Pleacă apoi la Poartă pentru a-l pârâ pe Ghica, dar este exilat în insula Creta de unde
se reîntoarce la un moment dat pentru ca apoi să fie obligat să fugă din nou. Tenacitatea şi
abilitatea să politică îl ajută însă să-şi reocupe locul în ierarhia administrativă a ţării ca mare
logofăt între 1675-1677. Înţelegând, în sfârşit, că trebuie să ia iniţiativa, Şerban fuge la 7
octombrie 1678, mai întâi în pădurea Cotrocenilor, iar apoi în Turcia pentru a obţine tronul.
Oricât de îndrăzneţe şi spectaculoase au fost acţiunile sale de politică externă, ele au
fost determinate întotdeauna de necesităţi interne. Perioada în care a trăit şi a activat Şerban
Cantacuzino, că dregător şi domn, reprezintă, prin ineditul problemelor pe care le ridică, un
moment crucial al emancipării istorice a românilor atât pe planul dezvoltării societăţii de pe
întreg teritoriul locuit de poporul nostru, cât şi al cristalizării conştiinţei unităţii sale de neam,
de origine etnică şi limbă.290
Deceniile care au premers urcarea pe tron a lui Şerban Cantacuzino au adus importante
modificări în harta politică a Europei, dar, mai ales, în raporturile în care se găseau
principalele protagoniste, marile puteri şi statele aflate în sfera lor de influenţă.
Puterea Franţei a crescut, odată cu pacea de la Westfalia (1648), însă, având ca
principali concurenţi în Europa şi chiar în teritoriile de peste mări, Anglia, Olanda, Spania şi
Austria. În această perioadă se dorea menţinerea unui echilibru iar un rezultat al politicii
acesteia îl reprezenta şi menţinerea Imperiului Otoman. Nici Anglia, nici Franţa nu doreau
dezmembrarea Imperiului Otoman căci s-ar fi ajuns la întărirea Austriei şi Rusiei. Datorită
hegemoniei Franţei, Austria devenise interesată în a scoate din sfera de influenţă a Porţii,
unele zone, între care şi ţările române, şi a le trece sub suzeranitatea sa. Interese asemănătoare
nutrea şi Rusia, care viza dobândirea unei ieşiri la Marea Neagră şi apoi la Mediterana. Rusia
a fost angajată până în 1676 într-un război cu un alt duşman al Porţii, Polonia, iar în 1681
încheie o pace cu turcii, dându-le astfel indirect răgazul să se pregătească de luptă împotriva
Austriei. Considerând că Austria era cu totul slăbită după ‘’ războiul de treizeci de ani’’,
Imperiul Otoman reia Campania spre Europa centrală, invadând Ungaria şi ajungând să
asedieze, timp de două luni Viena. Turcii au fost învinşi totuşi, mai ales prin intervenţia
trupelor poloneze conduse de Ioan Sobieski, în septembrie 1683. Imperiul otoman îşi păstrase
totuşi un potenţial militar apreciabil, ceea ce făcea necesară, pentru principalii săi adversari,
încheierea unei alianţe cât mai largi. Aceasta se realizează în 1684 prin constituirea unei
‘’Ligi Sfinte’’, cu participarea Austriei, Poloniei, Veneţiei şi Maltei. Rusia a aderat ceva mai
târziu la alianţă. Înţelegerea permitea fiecărui participant ca, în afara câştigurilor dobândite de
la turci să-şi poată extinde stăpânirea şi asupra altor teritorii. Astfel, se prevedea că
operaţiunile militare vor fi duse independent, iar fiecare aderent la ‘’Liga Sfântă’’ îşi va păstra
teritoriile ce le va cuceri, afară de acelea asupra cărora vreun aliat va dovedi drept istoric. Într-
o asemenea sferă de dispute intrau şi Ţările Române, care deveneau, în felul acesta, o zonă a
concurenţei dintre Austria şi Polonia. Austria şi Polonia au încercat fiecare să atragă ţările
290
Alexandru Popescu, Şerban Cantacuzino, Editura Militară, Bucureşti, 1978, p.10-22.
române într-un sistem de alianţă bilaterală, atât datorită resurselor pe care le puteau ele oferi,
cât şi poziţiei lor strategice. Era un moment propice, cum nu se mai ivise de multă vreme,
pentru reluarea luptei împotriva otomanilor în vederea dobândirii independenţei depline. Se
impunea deci din partea conducătorilor celor trei state româneşti o modificare de profunzime
a politicii lor externe, ceea ce presupunea prudenţă şi abilitate, atât faţă de turci, ale căror
suspiciuni se puteau oricând transforma într-o cruntă răzbunare, mergând până la
transformarea lor în paşalâcuri, cât şi faţă de viitorii aliaţi, nutrind nu întotdeauna intenţii
binevoitoare şi deschise faţă de principate. Erau sarcini istorice ce reclamau o personalitate
politică pe măsură, aşa cum Şerban Cantacuzino avea să se afirme şi în acest domeniu.291
Intrarea în domnie a lui Şerban Cantacuzino a fost recunoscută de următoarele fapte:
‘’Pe acest timp sosise la Adrianopol domnií ambasadorí aí Ardealuluí şi Raguseí şi Sultanul a
făcut atuncí Domn al Ţerií-Româneştí pe d. Şerban, unul din ceí maí însemnaţí boierí de
acolo. Cari domní, totí, pe lângă zisul domn Inernunţiu, aŭ avut la 27 ale aceleí luní Decembre
audienţă la Sultan. Domnu muntean a fost dus înnăuntru cel d’intaiŭ…Internunciul n-a adus
darurí…’’<Constantinopol, 27 februar 1679>292
Şerban Cantacuzino a domnit între anii 1678-1688 în contextul unor însemnate
schimbări în geografia politică europeană, a unor importante modificări în strategia alianţelor,
luând ca model fapta lui Mihai Viteazul, a căutat şi a reuşit să găsească acele soluţii care să
slujească salvării fiinţei statale a Ţării Româneşti şi să dezvolte legăturile între românii din
cele trei provincii.293
Politica externă a Ţărilor Romane, condusă cu măsură şi prudenţă, îşi fixa ca
obiective, apărarea independenţei politice, integritatea teritorială şi instituirea unei monarhii
autoritare prin respectarea ideii eredităţii dinastice. În acest sens, domnii români au încercat să
organizere forţe militare puternice, au încheiat înţelegeri cu centrele de răscoală din Balcani,
cu Imperiul habsburgic şi cu Rusia.294
În anul 1679 Şerban debutează în politica externă prin respectarea formală a
îndatoririlor faţă de Poarta otomană, mergând în primăvară cu oastea la Dohan Ghecet, pe
Nipru, pentru a da ajutor la construirea unei cetăţi împotriva atacurilor cazace. Încă din primii
ani de domnie, se observă caracterul independent şi activ îndreptat în sensul apărării
intereselor românilor de pretutindeni tocmai din următoarele fapte. Faţă de persecuţiile la care
era supus mitropolitul din Transilvania, Sava Brancovici de către calvini, Şerban obţine din
partea principelui Transilvaniei, Mihai Apafi un decret care-l întăreşte în funcţie pe înaltul
prelat ortodox, şi, impune ca alegerea mitropolitului de Alba Iulia să fie făcută de sinodul
Ţării Româneşti.
În anul următor conflictul continuă, iar Brancovici este întemniţat, decizie care-l
determină pe Şerban să-l ameninţe pe Apafi cu detronarea. Mitropolitul român este eliberat în
cele din urmă dar la scurt timp după aceea el moare. Cu toate acestea, Gheorghe Brancovici
fratele acestuia îi va fi folositor domnului Ţării Româneşti în tratativele sale cu Austria.
În anul 1681, Şerban are două iniţiative care deşi nu au un caracter diplomatic,
demonstrează interesul său pentru politica balcanică. Este vorba pe de o parte de sprijinul
acordat lui Dionisie în vederea recuperării scaunului patriarhal de la Constantinopol şi pe de
altă parte este vorba de sprijinul dat unui anume Glykis care tipăreşte la Viena o ediţie
grecească a ‘’Bibliei’’.295
291
Ibidem, p. 119-123.
292
Nicolae Iorga, Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor, vol. IV, Editura Ministerului de Instrucţie,
Bucureşti, 1901, p.260.
293
Ştefan Ştefanescu, Istoria Romanilor. De la Mihai Viteazul la Constantin Brancoveanu, Editura Univesităţii,
Bucureşti, 1996, p. 88-89.
294
Ibidem, p.92.
295
Alexandru Popescu, op.cit., p.129-131.
Domnitorii români urmărind întregirea suveranităţii lor şi a ţării, vor trebui la nevoie,
să lucreze hotărât şi pozitiv, într-un sens sau în altul. Aceasta se întâmplă însă când numai un
moment important impunea sau precipita un gest sau o acţiune în sensul scopurilor mai
tradiţionale ale acestor ţări vasale, dar care nu uitau nici libertatea, nici teritoriile pierdute. Un
astfel de moment va fi Campania începută prin asediul Vienei, care va dezlănţui o întreagă
acţiune războinică şi diplomatică de mare însemnătate şi de durată, în timpul căreia politica
principatelor se va desfăşura cu intensitate, în toate nuanţele şi prin toate mijloacele sale, într-
un joc foarte rafinat şi perfect adaptat momentelor. Politică schimbătoare, dar păstrând o
unitate, care era urmărirea scopurilor lor speciale, minime sau maxime.
În ianuarie 1682, chiar în timpul asprei lupte diplomatice dusă de diplomaţia imperială
la Constantinopol pentru a evita războiul în Orient, Şerban Cantacuzino, Domnul Ţării
Româneşti(1678-1688) şi probabil şi Gheorghe Duca, Domnul Moldovei (1678-1684),
înlesnesc trecerea unui curier diplomatic a lui Caprara, căruia Poarta nu-i mai îngăduise să
trimită curieri. Agentul român pe lângă Poartă, Ianachi Porfirita, era în relaţii cu opoziţia
ardeleană, aflată acolo şi intrigând contra lui Mihai Apafi, Domnul Transilvaniei(1661-1690),
precum şi cu diplomaţii austrieci din Constantinopol. Este foarte probabil că acest agent a pus
la cale trecerea ştafetei. Domnii români şi oamenii lor nu refuzau astfel de servicii, mai ales că
în felul acesta se puteau informa, ceea ce le servea şi pentru acţiunea lor eventuală şi pentru ai
obliga pe turci şi pe ceilalţi dându-le ştiri. Curierul a trecut prin Ţările Române şi prin Polonia
şi a informat pe domni care aveau şi rapoarte de la agentul şi prietenii lor de la Poartă şi
Patriarhie. Alianţa austro-polonă, despre care i se scrie lui Caprari la sfârşitul lui aprilie la
Constantinopol, poate că n-a scăpat principilor români. Contele Ladislaus Csaki, care căutase
să-şi facă, prin opoziţie ardeleană, o situaţie importantă în Transilvania, eliberat din închisoare
- unde-l aruncaseră turcii - , prin prietenii şi oamenii lui Şerban Cantacuzino, se alfa la
Bucureşti, în favoare pe lângă Şerban Vodă. Împreună cu el a dezbătut Domnul român situaţia
politică şi a socotit posibilităţile, dar cu toate că ei erau probabil mai informaţi decât turcii,
este sigur că nu îşi făceau iluzii prea mari despre o acţiune comună creştină. Nu era însă
nevoie de aceasta pentru ca Şerban Cantacuzino să trimită pe Csaki la Viena cu informaţii şi
cu asigurări. El trebuia să se pregătească pentru orice eventualitate.
Şerban Cantacuzino, principe distins şi cu o înfăţişare măreaţă, avea mare trecere la
turci, descendent a lui Radu Şerban şi al împăraţilor bizantini, abil, energic, crud,
întreprinzător şi violent, avea baza destul de solidă, şi pentru originea şi situaţia lui în Ţară şi
prin relaţiile cu Poarta. Dat fiind temperamentul său voliţional, politica personală şi de
iniţiativă va fi cât mai independentă, mai activă şi mai îndrăzneaţă. Întradevar, în izvoarele
timpului, acţiunea sa de politică ne apare de primă importanţă, neobosită şi destul de
cutezătoare, vastă ca idei şi minuţioasă, complicată şi versatilă în amănunte.
Astfel, la asediul Vienei, unde ideea de Cruciadă câştiga idee şi prestigiu şi până la
bătălia de la Zărneşti (1690), prin care succesorul său contribue la restabilirea echilibrului
între Imperiul creştin şi puterea musulmană, principii români, Şerban Cantacuzino şi
Constantin Brâncoveanu, joacă un rol de istorie universală însemnat. Aşezaţi între cele două
puteri imperialiste, a căror expansiune nemăsurată trebuia să aducă nimicirea politică a ţărilor
române, cei doi domni reprezintă o altă politică echivalentă cu cea naţională de astăzi. Aportul
militar al ţărilor române în noua campanie de expansiune turcă, nu era neglijabil. Se spera că
vor fi întrebuinţaţi pentru vreo diversiune sau că vor fi reţinuţi la ei de ameninţarea polonă.
Polonii ar fi putut, atacând în Moldova şi Ucraina, să paralizeze o parte însemnată a forţelor
otomane şi aliate şi să ameninţe imperiul turcesc. Contactul polono-român şi contactul
polono-maghiar nu va înceta de loc în cursul acestui an 1683, aşa că, prin înţelegerea cu
Tőkőly, seful-suveran al rebelilor unguri, prin relaţiile cu Gheorghe Duca, Domnul Moldovei,
şi mai ales cu Şerban Cantacuzino, precum şi cu Mihai Apafi, polonii ajută indirect, înainte
chiar de a intra în campanie, la dezagregarea morală a marii armate turceşti. Suveranii vasali
lucrau în interesul lor propriu. Mergând alături de turci, ajutându-i însă foarte puţin şi
împiedicându-i să învingă, favorizând pe creştini pe sub mână, dar netrecând de partea lor, ei
urmăreau să înlăture cucerirea Vienei, care le putea fi fatală şi s-a contribuit la restabilirea
echilibrului. Gheorghe Duca, om abil, interesat, practic şi experimentat, bun organizator şi
preocupat de întreprinderile lui economice şi de chivernisirea familiei, făcea o politică
oportunistă, de moment, fără orizont. Numirea lui că hatman al Ucrainei îl pusese în oarecare
conflict cu Polonia şi cu Rusia. El pleca deci cu puţine trupe din cele două ţări ce guverna. O
bună parte din elementele militare rămase acasă. Moldova, care putea da 4-5000 de oameni şi
Cazacia, obligată de turci să dea numai oaste şi nici un tribut, dădură împreună 2000 de ostaşi.
Faţă de primejdia polonă, rusă şi eventual chiar tătară, Ghica lăsa probabil caimacanilor săi
putinţa de a face altă oştire, la nevoie.296
La mijlocul lunii iunie 1683, Şerban, cu armata sa de 4000 de oameni, soseşte în
tabăra otomană, urmând să participe, alături de domnul Moldovei, Gheorghe Duca, şi o oaste
transilvăneană, la asediul Vienei, menit în planurile sultanului Mohamed al V-lea să deschidă
noi căi de cuceriri spre Europa centrală. Trupele române nu au avut de îndeplinit decât sarcini
auxiliare precum ridicarea de poduri, tocmai datorită neîncrederii turcilor în fidelitatea lor.297
După cum Şerban trimisese pe Csaki la Varşovia şi la Viena, avea şi Mihai Apafi un
emisar la imperiali. Acesta le dădea asigurări, încredinţându-l de rezistenţă pasivă şi
disimulată a principelui Ardealului faţă de turci. Întradevăr, Apafi se mişcă foarte încet şi
trupele lui, poate în întregime, rămân înapoi, în rezervă. Dacă la voinţa de a micşora acţiunea
turcilor a celor trei domni, adăugăm acţiunea echivocă a lui Tőkőly, rezerva tătarilor care erau
şi ei ameninţaţi de o putere prea mare a turcilor, precum şi de opoziţia lui Ibrahim de Buda,
reiese că marea concentrare de trupe în jurul Vienei, care nu era extraordinar de bine întărită,
iar garnizoana era prea slabă, nu reprezenta o putere suficient de unitară, care să reuşească
într-o acţiune atât de importantă şi care putea fi dezastruoasă şi pentru duşmanii şi pentru
auxiliarii Turciei. În schimb, această ameninţare supremă solidarizează pe creştini. Succesul
turcilor la Viena ar fi trezit conştiinţa unităţii creştine şi mai mult. Cel mai activ în
solidaritatea ascunsă cu creştinii este Şerban Cantacuzino. Rezidentul Georg Kunitz, care
rămăsese la turci şi fusese luat de aceştia în expediţie, putând servi la o nevoie pentru
tratative, s-a gândit, deoarece avea relaţii în tabăra turcească, să încerce o corespondenţă cu
cei din cetate şi cu tabăra lui Carol de Lorena. În scrisoarea-raport a sa din 22 iulie , trimisă
din tabăra turcească, dă imperialilor informaţii despre armata turcească şi ni-l arată pe Şerban
Cantacuzino, de data aceasta ocupat cu trupele sale în păduricea de la Schőnbrunn, la tăierea
lemnelor necesare războiului de mine, ce avea să înceapă şi care avea să aducă cetatea la doi
paşi de cădere. Şerban îşi avea cortul tocmai în aceste locuri. El era ocupat până peste cap, dar
îi trimisese vorbă lui Kunitz, în repetate rânduri, ca detaşamentele româneşti, care lucrează la
poduri, se vor retrage fără luptă, îndată ce imperialii se arată, lăsând construcţia începută în
părăsire. Nu trecu mult, şi servitorul lui Kunitz, care ducea scrisorile, fu prins de turci. Atunci,
rezidentul imperial s-a gândit să-şi găsească un mai bun colaborator şi se adresă Domnului
român. Acesta nu numai că acceptă să treacă, printre trupele sale, un curier îmbrăcat în haine
de ostaş muntean, dar se oferi pentru orice alte împrejurări, precum şi să excorteze prin
propria lui gardă pe oamenii care duceau astfel de scrisori pentru serviciul Împăratului.
Domnul Ţării Româneşti asigura, cu acest prilej, pe Kunitz, că trupele lui vor ceda biruinţă, în
orice ciocnire, trupelor imperiale. Oastea românească va arăta steagurile sale, într-o astfel de
împrejurare. Acestea pot fi uşor recunoscute, având pe o parte crucea şi pe cealaltă pe Maica
Domnului. Şerban cere în schimb ca atunci când trupele lui vor fi observate lucrând la
296
Virgil Zaborovchi, Istoria politicei externe a celor trei Principate: Ţara Românească, Transilvania şi
Moldova de la asediul Vienei până la moartea lui Şerban Cantacuzino şi suirea pe tron a lui Constantin
Brâncoveanu, Bucureşti, 1996, p.24-32.
297
construirea podului, să se dea câteva lovituri de tun false la care românii se vor retrage îndată.
Pe de altă parte, Şerban îl asigură pe Kunitz că şi moldovenii şi ardelenii sunt înţeleşi în acest
sens. Acordul dintre Şerban şi Kunitz se stabilise în ultimele zile ale lui august, iar la 29
august, Ianachi Porfirita se prezentă rezidentului imperial, în numele lui Şerban care fusese
însărcinat de turci să încerce dacă nu se pot începe tratative pe pace prin Kunitz. Răspunsul
fusese negativ, ca şi alte încercări care se mai făcură, neajungându-se însă la o izbândă.298
De câte ori avea posibilitatea să intervină direct în luptă, Şerban nu se sfia să saboteze
iniţiativele turceşti, dând, de pildă, dispoziţii ca tunurile muntene să fie umplute cu paie în loc
de ghiulele. Toatea acestea îi fac pe turci bănuitori şi vizirul dă dispoziţie paşei de Magnezia
şi celui de Bosnia să supravegheze mişcările românilor. Voind însă să marcheze intr-un fel
participarea sa la evenimente, Serban pune sa se ridice in apropiere de Viena o cruce menita,
potrivit inscripţiei ce o poartă, sa fie ‘’spre pomenirea continuă a noastră şi a neamului
nostru’’.299 Mulţumită rezistenţei eroice a garnizoanei sale şi mai ales ajutorului pe care i-l dă
Ioan Sobieski, regele Poloniei, Viena rezistă asediului,300 iar la 13 septembrie 1683 are loc
victoria trupelor creştine.301 Astfel, turcii suferă o mare înfrângere, ceea ce va fi începutul
scăderii puterii militare turceşti.302 Toate aceste fapte nu l-a determinat pe Şerban să treacă
deschis în tabăra duşmanilor Porţii, mai ales că nici unul dintre viitorii membri ai ‘’Ligii
Sfinte’’ nu se hotărâse să urmărească oştile otomane ce se retrăgeau în degringoladă.303
În contextual victoriilor din 1683 şi al aureolei create în jurul regelui polon Ioan
Sobieski, Şerban Cantacuzino a contat pe ‘’cartea polonă’’. Românii aveau să constate curând
că cei în care îşi puseseră speranţele nu erau , pe de o parte, în măsură să-i ajute, iar, pe de altă
parte urmăreau să obţină sprijin din partea Ţărilor Române, dar nu pentru a le elibera, ci
pentru a le supune. Încetineala polonezilor era evidentă, iar neputinţa lor începuse deja să se
contureze. La sfârşitul anului 1684, după ce a constatat că Polonia nu va putea fi marele aliat
cu ajutorul căruia să scape de dominaţia otomană, Şerban Cantacuzino s-a apropiat de
imperiali. În anii următori a căutat să se sprijine când pe polonezi, când pe austrieci, iar atunci
când s-a pus problema să accepte protecţia austriacă, pentru a apăra existenţa statală, el a
încercat să obţină ajutor şi din partea Rusiei. Adevărata faţă şi adevăratele gânduri fără de
români ale Vienei şi Varşoviei s-au dezvăluit cu ocazia consiliului care s-a ţinut la Varşovia în
ultima lună a anului 1685 când nunţiul papal de la Varşovia, Pallavicini a declarat că ‘’Sfantul
Scaun recunoaşte drepturile Coroanei ungare asupra Munteniei, Moldovei şi Transilvaniei’’.
La această afirmaţie regele polon a replicat că cele trei Principate au fost pierdute de atâta
vreme de Coroana ungară, încât oricine le poate ocupa.304
În 1686, în ciuda atentei supravegheri turceşti, domnul Ţării Româneşti este gata să
continue tratativele cu puterile otomane, îndreptându-şi tot mai mult atenţia spre Austria. În
iunie 1686, între Mihai Apafi, principele Transilvaniei şi Leopold I, împăratul Austriei fusese
introdus şi un articol conform căruia, în caz că împăratul încheia pace cu turcii, ea să cuprindă
şi Ţara Românească şi Moldova.305
În toamna aceluiaşi an e cucerită Buda în urma marii ofensive austriece. 306 Referitor la
cazul Rusiei sunt de subliniat ignoranţa şi perfidia manifestate de ţari, referitoare la români şi
298
Virgil Zaborovchi, op.cit., p.32-37.
299
Alexandru Popescu, op.cit., p. 132-133.
300
Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p.408.
301
Alexandru Popescu, op.cit., p.133.
302
Constantin C. Giurescu, op.cit., p.408.
303
304
Ştefan Ştefanescu, op.cit., p.92-93.
305
306
la domnitorul lor.307 Domnul Ţării Româneşti primeşte ca răspuns că Rusia este preocupată de
soarta creştinilor ortodocşi, aflaţi sub dominaţia otomană, dar deocamdată armatele sale
trebuie să lupe împotriva tătarilor din Crimeea.308
În anul 1687, creştinii repurtează o mare biruinţa la Mohács, acolo unde fuseseră
înfrânţi cu mai bine de un secol şi jumătate înainte. În felul acesta, armatele Austriei în frunte
cu împăratul Leopold I, ajung la hotarul Ţării Româneşti. Şerban Cantacuzino se hotărăşte
atunci să înceapă tratativele cu creştinii, spre a scăpa de suzeranitatea turcească. Se fac
propuneri de o parte şi de alta, dar tocmai când era să se încheie actul, în care scop pornise o
numeroasă delegaţie la Viena, în frunte cu unul din fraţii săi, Şerban Cantacuzino moare.309
Politica lui Şerban Cantacuzino a avut, în primul rând, un caracter românesc,
conjugând interesele românilor de pretutindeni, un caracter balcanic, urmărind crearea unei
alianţe strânse cu popoarele vecine pe baza înlăturării dominaţiei otomane şi a valorificării
unor străvechi tradiţii de convieţuire, şi, în sfârşit, un caracter european, vizând constituirea
unui larg front antiotoman, care, prin înlăturarea gravului pericol reprezentat de anexionismul
turcesc, să lărgească perspectivele dezvoltarii civilizaţiei continentului nostru.310
Politica internă a lui Matei Basarab

N. 1588, Brâncoveni – m. 9 apr. 1654
Domn al Țării Românești între 1632 - 1654
Nepotul lui Neagoe Basarab, Matei Basarab urcă pe tronul Ţării Româneşti la 20
septembrie 1632. A avut o domnie lungă (9 aprilie 1654), cu realizări însemnate în domeniile
politic, militar, cultural, artistic. Bun gospodar şi organizator, apărător al independenţei
româneşti a fost considerat de turci al doilea Mihai Viteazul. A fost considerat cel mai mare
ctitor de biserici: biserica şi mânăstirea din Brâncoveni-Olt (1634-1635, 1640), curţile
domneşti şi biserica din Caracal (refăcute după 1640), biserica Sf. Dumitru din Craiova
(1651), mânăstirea Sadova, Dolj (înainte de 1640), biserica Doamnei şi biserica Sf. Împăraţi
din Târgovişte (1650, 1653). A avut de asemenea și contribuţii remarcabile în domeniul
tiparului prin aducerea în ţară a două tipografii instalate la mânăstirea Câmpulung şi la
Govora, mutată apoi la Târgovişte.
307
Ştefan Ştefanescu, op.cit., p.93.
308
309
310
Luându-şi el supranumele „Basarab”, ca străbunul său Neagoe, a obţinut tronul cu
ajutorul lui Abaza Mehmed, paşă de Silistra şi Oceakov, care l-a chemat „ca să vie să fie
domn ţării cu voia paşii”, lucru care a deranjat foarte tare pe sultan, cerând tătarilor şi
principelui Transilvaniei să-l alunge pe noul domn proclamat fără voia sa. Cu sprijinul
majorităţii boierilor, care îl desemnaseră încă din august, domnul a înfrânt oştile cu care
venea Radu Iliaş, la Plumbuita-Obileşti (20/30 – 21/31 octombrie 1632). După negocierile
întreprinse de dregătorii săi la Constantinopol, primeşte firmanul de domnie (15/25
decembrie 1632) şi, după vizita sa la Constantinopol (ianuarie – februarie 1633), este
confirmat de sultan (3/13 februarie), în schimbul obligaţiei de a plăti tributul întreit, ridicat la
65 000 galbeni.311
Domnia lui Matei Basarab vine ca un factor de stabilitate şi echilibru atât pe plan
intern cât şi pe plan extern. Matei Basarab a încercat să promoveze o politică de echilibru pe
plan intern, revenind la tradițiile vechi ale țării, tradiții incălcate de elementele grecești sau
grecizate venite In Țara Românească în anturajul unor domnii ca: Radu Mihnea, Alexandru
Iliaș, Alexandreu Cuconul sau Leon vodă Tomșa.
În timpul domniei sale de peste două decenii, economia Ţării Româneşti înfloreşte.
Terenurile destinate agriculturii erau apreciate ca deosebit de mănoase, aşa cum reiese din
însemnările multor călători străini. Astfel, un sol suedez la Poartă aprecia în 1632 că “în toată
lumea creştină nu este un pământ mai roditor decât al Ţării Româneşti”. La rodnicia
pământului în secolul XVII se adăugau şi sisteme noi în lucrarea lui; se înmulţeşte populaţia,
precum şi satele312
Politica sa internă a fost una bazată pe menţinerea stabilităţii, însă datoriile către
Poartă şi întreţinerea unui costisitor aparat militar, l-au obligat să mărească dările fiscale.
Introduce taxe prea mari pentru unii ţărani – „darea talerului”, o gospodărie variau între 5 şi
27 galbeni anual pe o gospodărie ţărănească, cu o medie de 8 galbeni şi 82 aspri, echivalentă
cu doi boi şi un porc sau nouă porci –, şi legi care le limitează strămutarea sau pedepseşte
311
Nicolae Stoicescu, „Matei Basarab”, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București 1988, p 32 -
35
312
Ileana Mateiescu, „Aspectele economice și sociale în vremea lui Matei Basarab” din Analele universității din
Craiova, seria istorie, anul X, 2005, nr 10, p 117
fuga în Transilvania. Pe boieri îi aduce sub ascultare, prin forţă sau danii; la începutul
domniei îi cheamă pe pribegi, promiţându-le largi privilegii . Deoarece mulţi ţărani nu-şi
puteau plăti dările, ei îşi vor pierde pământurile şi libertatea. Sate întregi cad în ruine. Se
înrăutăţeşte astfel starea socială a ţărănimii, se nasc mari nemulţumiri. Faptul apare evident
în vremea domniei lui Constantin Şerban, care recunoaşte că Matei Basarab “un om tare şi
puternic… au cotropit multe sate cu silnicie şi fără dreptate”. De aceea, noul domnitor, este
nevoit, spre potolirea spiritelor, să ia unele măsuri, iar anumite sate sunt răscumpărate.313
Prin politica sa fiscală, domnitorul şi boierii adunau averi considerabile. După

mărturiile scriitorului Paul din Alep, Matei Basarab ar fi strâns o avere fabuloasă. El spunea
că” bogăţiile rămase de la răposatul domnitor erau foarte mari, fiind îngrămădite în nişte
case zidite din piatră, tencuite de la temelii până la acoperiş”. Nu este de mirare că urmaşul
său la tronul Ţării Româneşti, Constantin Şerban, punând mâna pe aceste averi, a putut plăti
pentru acapararea domniei sale.314
În domeniul militar, reformele au făcut trecerea de la „organizarea curtenească la cea

slujitorească” soldaţii îndeplinindu-şi atribuţiile chiar şi în vreme de pace, ajutând pe domn
să-şi impună, chiar şi cu forţa, autoritatea. Oastea este completată cu unităţi de dorobanţi şi
pedestre, ambele înzestrate cu arme de foc – corpul seimenilor (archebuzieri pedeştri) fiind
cel mai reprezentativ –, ea primind şi un alt tip de organizare, în cadrul unei unităţi existau:
căpitani de steaguri, iuzbaşi (locotenenţi), ceauşi (sublocotenenţi) şi stegari.
Înainte de domnia lui Matei Basarab, la 1632, se considera că Țara Românească

dispunea de 12 000 de ostasi calareti și pedeștri. Intimpul domniei lui, mumărul armatei a
crescut de circa trei ori, ajungând la 40 000 de oameni, aproape la fel de mulți ca în vremea
domniei lui Mihai Viteazul. Toți călătorii străini care au vizitat Țara Româlnească în vremea
dom-niei lui Matei Basarab au fost impresionați de numarul si disciplina oștenilor săi,
utilizatisi și la primirea solilor străini.315
313
Ibidem, p 123
314
Ibidem, p 124
315
Nicolae Stoicescu, op.cit., p 70
Cu această puternică armată care impresiona prin numar, dotare și disciplină pe toți
contemporanii, domnul Țării Românesti a reusit să impună respect si teamă Portii otomane
și să-l învingă pe pe adversarul sau, Vasile Lupu.316
Tot în vremea domniei lui Matei Basarab s-a înființat capitania de margine de la
Focsani, in legătură, cu necesitatea de a asigura paza hotarului dinspre Moldova de unde
veneau amenințările lui VasileLupu.
Armata permanentă a Țării Românești era alcătuită în acea vreme din trei categorii
de oșteni: curtenii sau roșii, în număr re circa 8.000 de oameni, slujitorii (călărașii sau
dorobanții) care erau în număr de circa 10.000 de ostași. La aceste efective militare se
adaugă în caz de război trupe de țărani.317
Curtenii sau roșii făceau parte din categoria micilor boieri de țară, care în schimbul
unor scutirii fiscale, aveau obligația să meargă la război cu caii proprii. Originea lor
boierească este dovedită în numeroase documente interne în care sunt numiți „ boieri roșii"
„roșii boiar" sau „boiari roșii de județ".318
Una dintr cele mai importante realizării ale lui Matei Basarab a fost ”îndreptarea
legii”, un codice de legi aparut la 1652, considerat una din primele codificări in limba
națională în Europa acelor vremi. Prin tipărirea Îndreptarii legii, Matei Basarab avea în
vedere în primul rînd consolidarea legislativă a statului și autorității domnești, care avea
nevoiede o legiuire represivă împotriva celor care atingeau și primejduiau ordinea sociala a
epocii și in al doilea rînd promovarea culturii în limba romană.319
Măsurile sale economice au fost îndreptate, în special, spre creşterea veniturilor

statului. Matei Basarab a sprijinit producţia manufacturieră prin repunerea în funcţiune a
minelor de la Baia de Aramă şi Baia de Fier, susţinerea unei mori de hârtie (Călimăneşti) şi a
316
Ibidem, p 70
317
Ibidem, p 72
318
Ibidem, p 72
319
Ibidem, p 77
unei fabrici de sticlă. În timpul său au fost publicate Pravila mică (1640), tradusă din slavonă
şi Îndreptarea legii (1652), cod de legi tipărit în limba română, legislaţie care prevedea,
asemenea jurisdicţiei europene, inegalitatea pedepselor conform categoriei sociale din care
făcea parte împricinatul.
De sprijinul său şi al Doamnei s-a bucurat şi introducerea tiparului în Ţara Românească,

tipografia primită de la mitropolitul Kievului (1635), a fost instalată, pe rând, la Câmpulung,
Govora, Dealu sau Târgovişte.
Politica internă a lui Matei Basarab a provocat în cele din urmă prin fiscalitatea
apăsătoare, mişcarea categoriilor militare împotriva tendinţelor de a le asimila cu ţărănimea
dependentă. Sfârşitul domniei lui Matei Basarab coincide cu criza regimului de Stări, cu
spargerea solidarităţii categoriilor privilegiate, care a dus la conflictul dintre boierimea mare
şi slujitori. Pe fondul unor nemulţumiri sociale acumulate, unele categorii militare se răscoală
Relațiile moldo-polone (1387-1457)

Problema suzeranității polone este unul din episoadele importante ale
Moldovei care i-a frământat pe istorici. Ei au încercat să lămurească această
problemă din punct de vedere juridic, dar și a faptelor istorice.
Nicolae Iorga spunea că domnii erau vasali Poloniei numai în calitate ai
Pocuției, fiind acordat de Polonia și nu vasal pentru întreg teritoriul țării. Tot
Nicolae Iorga ne spune că s-a recurs la acestă măsură pentru asigurarea graniței
de nord.
Alți istorici români care s-au ocupat de acestă problemă au susținut teoria
lui Dlugosz. El spune că a existat un stat(1359) pe teritoriul Țării Șiperițului,
despărțit de Moldova, dar poate în strânsă legătură cu acesta. Tot el ne spune că
armata polonă ca să-și îndeplinească obiectivul ( ajungerea în Moldova) trebuie
să treacă de Țara Șipețului, prin urmare pentru Glugosz, acestă țară, este o parte
componentă a Moldovei, o regiune.
D. Onciul presupune că Bogdan a găsit aici un stat (voievodat)
independent.
Olgierd Gorka respinge teoria care presupune o expediție polonă în anul
1359 sau în deosebi sub Cazimir. El afirmă că voievodatul moldovean nu există
în anul 1359 nici măcar în formă incipientă, ci că abia atunci pun bazele acestui
stat. Îl socotește pe Dragoș cneaz pus de nobilimea maghiară.
Relațiile de dependență între Moldova și Polonia încep în anul 1387 ca
acțiune a actului de omagiu a lui Petru Mușat către Wladislaw Jagiello. În data
de 27.09.1387, Petru I Mușat a optat pentru o vasalitate polonă, Moldova fiind
stat independent. Astfel, Petru I și boierii săi au depus omagiu feudal și juramânt
de credința în fața mitropolitului de la Kiev. Din acest moment toți domnii
Moldovei, până la Ștefan cel Mare, în anul 1485, vor depune omagii și juraminte
de credință față de regele și coroana Poloniei.
După anul 1387 Petru și fratele său Roman se află în relații bune cu
Regatul Poloniei.
Putem cataloga acestă postură de vasalitate ca un prim succes a lui Petru I
Mușat în direcția asigurării independenței Moldovei față de tendințele
expansioniste ale Regatului Ungariei.
În anul 1390/1391, Polonia și Ungaria semnează un tratat de alianță.
Wladislaw avea aceleași pretenții la tronul Ungariei, precum Sigismund de
Luxemburg. În acestă alianța, care avea un rol ofensiv și defensiv, era
menționată și Moldova.
Continuarea politicii externe și de către Roman I, urmașul lui Pentru I, a
dus la apropierea Țării Românești de Regatul Ungariei. La 3 ianuarie 1393 el
depune omagiul de vasalitate regelui polon. Acest omagiu aducea dupa el o
clauză severă care îl obliga pe domn sa nu mai aibă alt suferan( regele Ungarie).
Cu alte cuvinte, acestă clauză stopa reorientarea politică a Moldovei în plan
extern.
Domnia lui Roman I se sfârșește odată cu înfângerea coaliției maghiaro-
moldo-podale de către trupele polono-lituaniene, în vara anului 1394. Ușurința
cu care a fost înlăturat Roman I arată faptul că el nu a fost susținut de marea
boierime, dar nici de celelalte pături ale populației care nu puteau nega
adevaratele interese pe care le urmarea Ungaria.
La 6.01.1395, Ștefan I depune și el omagiu de vasalitate regelui polon.
Acest omagiu îl obliga pe domnul Moldovei să acorde sprijin militar ori de câte
ori îi este solocitat de catre regele Poloniei, astefel observăm oșteni moldoveni
și-n Prusia în lupta contra cavalerilor teutoni.
Schimbările politice din Moldova au afectat Țara Românească în
încercarea ei de a crea o rezistența antiotomană. O intervenție a lui Mircea cel
Bîtrân în Moldova pentru a da o mână de ajutor nu a fost posibilă din cauza
presiunii exercitate de turci. În ciuda obligațiilor grele ale lui Ștefan I față de
Polonia, el nu s-a bucurat de sprijin împotriva armatelor ungare. El a reușit să
respingă atacurile cu forțele sale și dorința oamenilor de a nu avea drept suzeran
pe regele Ungariei.
În anul 1400, pe tronul Moldovei urcă Alexandru cel Bun(1400-1432) în
urma unui context favorabil( pe tronul Țării Românești este readus Vlad
Uzurpatorul, Vitold, duce lituanian voia să instaureze alt domn la conducerea
Moldovei).
Tratatul de la 15.03.1412, Lublau, prevedea recunoașterea deplină de
către Sigismund de Luxemburg a legăturii Moldovei cu Polonia. În urma acestui
tratat, Wladilaw Jagiello, urma să stabilească când Alexandru cel Bun trebuie să
acorde sprijin regelui Ungariei împotriva turcilor. Cei doi regi erau
împuterniciți să-și împartă Moldova, având un hotar bine stabilit, dar totul sau
mai bine spus, deciziile importante erau luate de regele Poloniei.
Regele Poloniei va respinge toate cererile lui Sigismund de Luxemburg de
împărțire a Moldovei(1423, 1426, 1428-1430, 1436, cea din urmă este datorată
morții lui Wladislaw Jagiello).
În anul 1420,otomanii atacă Moldova( Cetatea Alba). Atacul otoman viza
Polonia, Cetatea Alba fiind un punct strategic, dar și unul comercial. În aceste
împrejurări, Regatul Poloniei, era obligat să acorde sprijin Moldovei, în primul
rând îndatorirea sa de suzeran, iar în al doilea rând pericolul otoman.
Evenimentele de la 1420 vor reprezenta pentru domnul Moldovei,
Alexandru cel Bun, un moment de nesiguranța referitor la relațiile existente între
Moldova și Polonia. Situația în care se afla Moldova la vremea respectivă nu
permitea o reorientare politica. Divorțul lui Alexandru cel Bun de
Ryngalla(1421), sora lui Vitold, l-a nemulțumit pe duce. Drept urmare el a
început pregătirea unei campanii pentru atacarea Moldovei.
În anul 1426, Sigismund, regele Ungariei, înființează o coaliție
antiotomană ungaro-moldo-polonă cu scopul de a destabiliza relațiile moldo-
polone. Ea se dizolva după numai două luni de activitate prin neprezentarea lui
Sigismund de Luxemburg la Brăila, locul stabilit pentru întrunire.
În anul 1429, Alexandru cel Bun protesteză la curtea regelui maghiar,
respectiv cel polon. În urma acestui prostest care nu a adus schimbări pentru
Moldova, el decide să interzică accesul navelor comerciale pe Dunăre. Acest
lucru a adus un nou val de manifestări din partea ducelui lituanian, Vitold.
Moartea lui Vitold, 27 octombrie 1430 și proclamarea lui Swidrygiello ca
mare duce al Lituaniei, au transformat relațiile dintre Polonia si Lituania într-un
conflict deschis. În urma acestui episod se declanșează un război împotriva
Coroanei. Urmările acestui conflict au avut efecte grave, apariția unei coaliții
susținute de Sigismund de Luxemburg și intrarea cavalerilor teutoni în Moldova
și Țara Românească. Trupele moldovene pierd bătălia în Pocuția(1431)
împotriva trupelor polone, drept urmare , Moldova, pierde Țara Șipenițului, iar
Alexandru cel Bun este nevoit să încheie armistițiu.
La 1 ianuarie 1432, domnul Moldovei, Alexandru cel bun moare.
Pe tronul Moldovei ajunge Ilieș care va depunde și el omagiu de vasalitate
regelui Poloniei. El s-a folosit de luptele interne și înfrângerea coaliției de către
trupele polone.
La 30 mai 1434, Wladislaw Jagiello moare.
Ilieș revine pe tronul Moldovei în anul 1435 cu ajutorul reginei mamă și
nobilimii Rusiei Roșii, se împacă cu fratele său și împart țara. Pe 1 octobrie
1435 depune din nou jurământ de vasalitate, iar la 29 septembrie 1436 omagiul
personal la Lvov. Astfel, influența polonă pare să se fi reconsolidat în Moldova.
În anul 1439, începe să se contureze o alianță polonă-turcă.
Ștefan incheie o alianță ifensivă și defensivă cu regele Cazimir al
Lituaniei pe data de 22 iunie 1445. În toamna aceluiași an, eldepune jurământul
de vasalitate și recunoaște suzeranitatea polonă. Succesorul său la tronul
Moldovei este Alexăndrel, ajutat de Coroana polonă. El este domn pentru scurtă
durată, urmând să fie înlocuit de Bogdan al II-lea.
Lupta dintre cei doi s-a încheiat cu victoria lui Bogdan al II-lea, care
depune omagiu de vasalitate lui Iancu de Hunedoara, guvernator al Ungarie.
După expediția polonă din anul 1450, el este obligat sa reînoiască omagiul
de vasalitate.
Noua răsturnare politică din Moldova constituia pierderea influenței lui
Iancu de Hunedoara și o posibilă amenințare din partea Poloniei.
În anul 1451 este asasinat de Petru Aron și astfel dorința lui de a aplana
diferendele cu regatul vecin nu se mai materializează.
Concluzie:
Relațiile politice moldo-polone au fost în mod considerabil afectate de
rivalitatea polono-maghiară, de aceea avem o variație pe toată durata lor.
Alexandru cel Bun a fost cel care a fructificat cel mai bine acestă relație care a
vrut să consolodeze statutul politico-juridic pe plan extern al țării.
Seminar 13:
Sfatul Domnesc din Țara Românească și Moldova
Pichiu Andrei Gabriel

Grupa H113
Sfatul Domnesc din Țara Românească și Moldova

(asemănări / deosebiri)
Sfatul domnesc a căpătat pe parcursul secolelor denumiri diferite, care sunt legate în
primul rând de evoluția și componența sa, ca și de unele influențe străine exercitate asupra
limbii folosite de cancelaria domnească.
În Țara Românească, sfatul domnesc propriu-zis format din sfetnici apropiați ai
domnului, având un caracter restrâns, s-a numit sfat sau sfatul țării, uneori divan, singlit și
scaun de judecată. Pentru sfatul domnesc întrunit într-o formă ceva mai largă, cuprinzând pe
toți marii dregatori și colaboratorii lor cei mai apropiați, s-a utilizat în secolul al XVII-lea
termenul turcesc de divan sau marele divan, iar pentru adunările care aveau un caracter mai
larg, cuprinzând pe reprezentanții păturilor privilegiate a boierimii și a bisericii, s-a folosit
termenul de sobor.
În Moldova, termenii utilizați au fost sfat, sfat de taină, sfatul cel mai înalt, sfatul țării
și singlit pentru sfatul restrâns, divan pentru sfatul larg, și sfat de obște pentru adunările
reprezentanților categoriilor privilegiate.
Termenul de divan a avut în ambele Principate, patru accepțiuni desemnând locul de
adunare a sfatului domnesc, ședința divanului, sfatul domnesc propriu-zis, și mai târziu, un
sfat mai larg la care participau dregătorii mari și mici și foștii dregători.
Documentele de judecată înfățișează cel mai bine termenii de sfat și divan,
întelegându-se adunarea obișnuită a dregatorilor țării care judecau cu domnul procesele.
Domnia lui Vasile Lupu pare a constitui perioada în care cele două noțiuni de sfat și divan
capătă treptat accepțiuni diferite, termenul de divan începând să desemneze sfatul mai larg,
alcătuit din dregatorii mari și mici.
Termenii de sobor și sfat de obște au fost folosiți pentru a desemna sfatul mai larg al
țării, la care luau parte și alți raprezentanți ai claselor privilegiate. Soborul este un termen
împrumutat din viața bisericească, unde avea întelesul de adunare.
În documentele din sec. al XVII-lea sunt amintite deseori asemenea soboare, numite și
duhovnicești, care se țineau de regulă la marile sărbători religioase : de Bobotează, de înviere,
Înălțare etc. Astfel, închinarea Mănăstirii Stănesti la patriarhia de Alexandria a avut loc „În
fața Întregului sobor duhovnicesc", adunat la mitrapolie de ziua Înalțării, fiind martori :
mitropolitul Matei al Mirelor, episcopii de Buzau și Ramnic, episcopii străini aflați în țară,
egumenii, preoții și diaconii. (într-un alt document se spune că, în anul 1612, strânsu-se-au la
sobor la Sfînta Bobotează toți arhiereii ...și cu alalți egumeni și părinți", iar la 11 mai 1680
aflăm că există un obicei potrivit căruia egumenii mănăstirilor erau obligați să se afle în
capitala țăriii, la sobor, de paște.
În aceste adunări ale reprezentanților bisericii se discutau diverse probleme privind
viața bisericească. De pildă, într-un document din 21 sept. 1619, în care se evoca un asemenea
sobor care a avut loc de Boboteaza anului 1612, se spune că s-au adunat cu acest prilej „toți
arhiereii... cu alți egumeni și părinți... și s-au plîns toți de jalea și răutățile" săvârșite de oastea
lui Gabriel Bathory, principele Transilvaniei, căutând soluții pentru îndreptarea situației în
care se aflau mănăstirile jefuite.
În Moldova, termenul de sobor a fost utilizat mult mai rar, avînd însă aceeași
accepțiune ca și în Țara Românească. Un asemenea sobor a ținut Constantin Duca, în a doua
domnie a sa, când a desființat văcăritul. La începutul sec. al XVII-lea, pentru sfaturile
domnești cu caracter mai larg (la care participau și reprezentanții bisericii) s-a utilizat uneori
în documentele moldovene termenul de sfat de obște, întâlnit în două hrisoave din 12 mai
1606 și 17 iulie 1607, privind întăriri de proprietăți pentru Episcopia de Roman și Mănăstirea
Secu ".
Sfatul de obște, alcătuit din reprezentanții categoriilor sociale privilegiate, nu se
întâlnea în secolele XVI - XVII decât în împrejurări deosebite, de pildă la alegerea domnilor.
Astfel, Petru Rareș a fost ales ca domn „după sfatul de obște". La fel s-a făcut și alegerea de
domn a lui Alexandru Lăpușneanu. Este demn de subliniat faptul că, referindu-se tot la
alegerea ca domn a lui Alexandru Lăpușneanu, cronicarul Azarie relatează că aceasta s-a facut
într-o adunare a poporului (adică a reprezentanților categoriilor privilegiate), a căpeteniilor
oștilor, a episcopilor, boierilor „și tot sfatul"320. Aceștia alcătuiau deci sfatul de obște, care
alegea pe domnii Moldovei în sec. al XVI-lea.
Ca orice suveran feudal, domnii Țării Românești și Moldovei aveau o curte centrală de
reședință, unde erau înconjurați de o seamă de boieri, mai mari sau mai mici, din care unii îi
ajutau la conducerea treburilor țării, iar alții slujeau domnului, toți aceștia asigurînd fastul
obișnuit al curții domnești. Cum membrii sfatului domnesc slujeau sau „dvoreau" la curtea
domnească - cum ne informează interpolatorul cronicii lui Grigore Ureche -, unele
documente din sec. al XVII-lea numesc sfatul domnesc „dvorba curtăi măriei sale" domnului .
În concluzie, după lucrarea lui Nicolae Stoicescu, subliniem faptul că terminologia

utilizată de cancelaria domnească pentru a desemna sfatul domnesc nu este totdeauna prea
precisă.
Totuși, unele încheieri se pot trage și trebuiesc reținute : mai întâi că termenul de sfat
cuprindea în general pe sfetnicii cei mai apropiați ai domnului, cei care alcătuiau sfatul
domnesc propriu-zis ; noțiunea de divan a avut în sec. al XVII-lea o accepțiune mai largă, ea
cuprinzînd, în afară de membrii obișnuiți ai sfatului, și pe dregătorii mai mici. Cât privește
termenii de sobor și sfat de obște, acestea au accepțiunea cea mai largă, și anume aceea a unor
adunări mai mari, la care luau parte, în împrejurări deosebite, reprezentanții boierimii și ai
bisericii.
320
Ion Bogdan, Cronicile slavo-române din sec. xv-xvi, Ediție revăzută de P.P. Panaitescu, Editura Academiei
Republicii Populare România, 1959, p .81.
Trecând acum la numirile sub care sunt cunoscuți membrii sfatului și divanului
domnesc din Țara Românească și Moldova, între cele două țări sunt și în această privință,
unele deosebiri în ceea ce privește folosirea acestor termeni.
În Țara Românească, ordinea cronologică în care au apărut în documentele interne
termenii sub care sunt cunoscuți membrii sfatului domnesc este aceea de : jupani și boieri
(1389), dregători (1492), vlastelini (1492), prim-sfetnici (1492) și sfetnici (1533).
Dintre acești termeni, cel mai adesea au fost folosiți aceea de dregători și boieri, între
care, de altfel, nu a existat totdeauna o demarcație absolută. Evoluția acestor termeni este
legată de evoluția însăși a sfatului domnesc și de transformările prin care a trecut acesta.
În Moldova terminologia care desemnează pe membrii sfatului domnesc este mai
săracă și diferită de aceea din Țara Românească. Aici formula obișnuită a documentelor
pentru membrii sfatului este boier, „la aceasta este credința domniei noastre (numele
domnului) și credința boierilor noștri" (care sunt înșirați în ordinea importanței dregătoriilor).
Mult mai rar se folosesc în Moldova ceilalți termeni utilizați în Țara Românească.
Titlul de pan împrumutat din Polonia a avut în Moldova aceeași accepțiune cu aceea de jupân
în Țara Românească, fiind acordat de regulă, rudelor domnului și celor mai însemnați boieri ai
țării. Că este vorba de un termen care presupune o importanță deosebită pentru persoana
cäreia, îi se acordă ne-o dovedește faptul că uneori chiar domnului îi se spunea pan, ca în
cazul lui Alexandru cel Bun, care se intitulează pan într-unul din tratatele sale cu regele
Poloniei .
Termenul de vlastel sau vlastelin a fost utilizat de cancelaria Țării Românești începând
din 1492. De origine sîrba, vlastelin însemnînd proprietar mare, iar vlastel proprietar mai mic,
avînd obligația de a merge la oaste și a da cai pentru război.
Termenul de sfetnic, în sensul de membru al sfatului, sfătuitor, s-a folosit în Țara
Românească mult mai rar decât acela de dregător. Prima mențiune a termenului de sfetnic
simplu cunoscută din documentele interne ale Țării Românești este din 13 oct. 1533, când, în
introducerea unui hrisov acordat unor boieri, se vorbește de „preacinstiții boieri și sfetnici” ai
domnului. Prin sfetnici se ințelege întreaga categorie a membrilor sfatului domnesc.
Termenul de dregător, este întâlnit în mii de documente din Țara Romănească, el
desemnând pe membrii sfatului domnesc care ocupau dregătorii, ca și pe dregătorii mai mici
care nu făceau parte în mod obișnuit dintre membrii sfatului domnesc. Cuvântul românesc
dregător derivă din verbul latin dirigo, care înseamnă a îndrepta.
În documentele secolului al XV-lea noțiunea de dregător cuprindea pe boierii mici
care prestau diverse slujbe domnului, fiind asemănători ca poziție socială cu slugile domnești.
În prima jumătate a sec. al XVI-lea, termenul boieri din formula “a judecat domnia
mea cu toți boierii domniei mele" este înlocuit treptat cu acela de dregători, deoarece în
această vreme dregătorii alcătuiau sfatul domnesc. Mai mult înca, în unele documente în care
este vorba de o chestiune mai importantă, pentru rezolvarea căreia erau consultați un grup mai
mare de boieri, în afară de dregători, domnul declara că a judecat “cu toți dregătorii și
boierii”, cum face Radu de la .Afumați la 3 iunie 1528, dregătorii trecând acum înaintea
boierilor.
În Moldova, termenul de dregător a fost folosit mult mai rar decât în Țara
Românească. El desemna, în sec. al XV-lea, pe cei care îndeplineau diverse slujbe mărunte
(globnici, pripăsari, osluhari etc.)
Ca și în Țara Românească, și în Moldova secolului al XVII-lea, boieria se confundă cu
dregătoria; a boieri însemnând în această vreme “a numi în dregătorie.”
Trebuie sa subliniem faptul acești termeni nu reflectă totdeauna realitățile existente în
statele feudale românești. În documentele în care apar acești termeni se face de obicei
apropierea între aceste realități și acelea din statele vecine (îndeosebi Ungaria și Polonia),
aceasta deoarece termenii din documentele respective trebuiau înțeleși și de persoanele cărora
se adresau aceste documente.
Primul termen sub care sunt cunoscuți membrii sfatului domnesc într-un document
latin, alcătuit foarte probabil în Transilvania, este acela de “comites", cum li se spune la 1368
celor din Țara Românească. Termenul a fost folosit mai târziu și în Moldova ; la 20 iunie
1475, se afirma, de pildă, că Ștefan cel Mare trimisese în solie câțiva “comites": Stanciu,
Duma și Mihai. Acest termen a fost împrumutat foarte probabil de la cancelaria voievodului
Transilvaniei.
În a doua jumătate a sec. al XV-lea, o dată cu procesul de întărire a autorității centrale,
în sfatul domnesc încep să aibă o tot mai mare pondere dregătorii domniei, boierii fără
dregătorii fiind eliminați treptat din sfat, astfel încât la sfîrșitul domniilor lui Ștefan cel Mare,
în Moldova, și Radu cel Mare, în Țara Românească, sfatul domnesc ajunge a fi format numai
din boierii care ocupau dregătorii.
Numărul membrilor sfatului domnesc a cunoscut, îndeosebi în prima jumătate a sec. al
XV-lea, o fluctuație destul de mare, mai ales în Moldova, mai puțin în Țara Românească.
În Țara Românească numărul membrilor sfatului domnesc a fost în general mai mic
decît acela din Moldova ; până la jumătatea sec. al XV-lea, el nu a trecut în general de 10-15,
în timp ce în Moldova, în aceeași vreme, apăreau 20-30 de martori, iar uneori și mai mulți.
În timpul domniei lui Ștefan cel Mare, sfatul domnesc al Moldovei a căpătat o mai
mare stabilitate și un aspect mai omogen, atât în privința numărului membrilor săi, cât și în
privința componenței, domnul reducând treptat numărul membrilor sfatului domnesc, dominat
din ce în ce mai mult de dregători. Acest număr a variat între 20-32 în perioada de consolidare
a domniei lui Ștefan cel Mare (1457-1473), 20-26 în perioada 1474-1492, reducându-se la 16-
19 în epoca de sfârșit a domniei lui.
Sfatul domnesc al Țării Românești a cuprins un număr mai mare de membri (18-20) în
timpul celor două domnii ale lui Grigore Ghica.
Erau și anumite împrejurari speciale în care sfatul domnesc apărea într-o formă mult
mai redusă decât cea obișnuită. Această se întâmplă de obicei fie la începutul unor domnii noi,
când domnul nu avusese timpul să-și numească dregătorii, sau când domnia nefiind
consolidate marii boieri nu se strinseseră încă în jurul domnului nou.
Cu totul alta este situația în privința numărului membrilor divanului . Nenumărate
documente din secolul al XVII-lea ne dovedesc că la ședințele divanului domnesc participau
și alți boieri în afară de marii dregători membrii ai sfatului domnesc, și anume dregătorii așa
numiți ai doilea, și unii din foștii dregători.
După cum rezultă din documentele din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, erau
considerați mari boieri de divan : banul, logofătul, vornicul, spătarul, vistierul, paharnicul,
comisul, stolnicul, postelnicul, clucerul, slugerul, pitarul, șerdarul, aga, șetrarul, portarul,
armașul, adică toți acei dregători care purtau numele de “mare” și care participau la ședințele
divanului domnesc.
În secolul al XVII-lea, printre boierii divanului se numărau de asemenea logofătul al
II-lea, vistierul al II-lea, postelnicul al II-lea, etc. Aceștia sunt dregătorii care asistau la
sfaturile domnești.
Situația este și mai clară în Moldova, unde așa cum am arătat și mai sus divanul este
mai net delimitat de sfat, cuprinzând și alți dregători în afară de cei opt membri ai sfatului.
După informațiile date de Miron Costin, “dregătorii care nu luau parte la sfaturile
secrete”rezervate numai celor opt mari dregători, de care am amintit mai sus, erau în ordine :
marele stolnic, marele comis, medelnicerul, șerdarul, clucerul, slugerul, jitnicerul, pitarul,
șetrarul, armașul și aga (dintre marii dregătorii), apoi dregătorii II și III și vornicii de poartă.
Toți aceștia erau din sfatul restrâns și nu luau parte la sfat “decât la grabnică nevoie, ca, de
pildă, orînduirea haraciului.”
Cât privește ordinea în care sunt enumerați membrii sfatului domnesc ca martori ai
hrisoavelor, aceasta nu a fost totdeauna aceeasi și nici absolut strict ierarhică.
În Țara Românească ordinea cea mai des utilizată pentru dregători a fost: marele ban,
marele vornic, marele logofăt, marele spatar, marele vistier, marele comis, marele paharnic,
marele stolnic, marele postelnic.
Până în a doua jumătate a sec. al XV-lea, în fruntea sfatului domnesc era citat de
regulă ca în Țara Românească boierul, considerat ca fiind cel mai important și reprezentativ,
indiferent de faptul că, acesta deținea sau nu o dregătorie.
În vremea domniei lui Ștefan cel Mare, primul loc în sfatul domnesc era ocupat de
obicei de marii boieri care deținuseră vreme îndelungată dregătorii mai importante. În
Moldova neexistând marele ban, dregătorul cel mai important era marele vornic, până în a
două jumătate a secolului al XVI-lea.
Tot spre deosebire de Țara Românească, în sfatul domnesc din Moldova existau,
începând îndeosebi din vremea domniei lui Ștefan cel Mare, destul de numeroși pîrcălabi ai
cetăților, care ocupau locuri de frunte în sfatul domnesc, fiind trecut de regulă înaintea
spătarului, vistierului și postelnicului.
Bibliografie
Lucrări generale:
 Ion Bogdan, Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, Ediție revăzută de P.P. Panaitescu,
Editura Academiei Republicii Populare România, 1959.
 Ion Ionascu, Relațiile international ale Romaniei in documente (1368-1900), Editura Politica,
Bucuresti, 1971.
 Nicolae Stoicescu, Sfatul Domnesc și Marii Dregători din Țara Românească și Moldova (sec.
XIV – XVII), Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1968.
 Ștefan cel Mare și Matei Corvin

 Perioada de domnie a lui Ștefan cel Mare a fost și rămâne una dintre cele mai
impresionante din istoria Moldovei. Lăcașurile de cult ridicate, faima acestuia – care
s-a răspândit de la est spre vest, precum și reușitele sale conferă acestei perioade de
aproape o jumătate de veac o anumită strălucire, pe care Constantin Giurescu o
compară cu epoca lui Pericle. Este, totuși, evident că în cei patruzeci și șapte de ani de
domnie nu au avut loc doar evenimente cu caracter pozitiv, de multe ori domnul fiind
nevoit să recurgă la concesii spre binele țării sale. Acest lucru a presupus, printre
altele, o anumită orientare înspre politica externă în funcție de circumstanțe, aliații săi
fiind în principal Polonia și Ungaria cu care încheie diverse tratate. Mă voi opri doar
asupra reliefării relației dintre Ștefan cel Mare și Mateia, întrucât în marile momente
de cumpănă voievodul a cerut ajutorul acestuia, în ciuda anumitor conflicte care ar fi
putut, în mod normal, să înlăture orice șansă de a stabili relații de pace între părțile
mai sus menționate.
 În vederea căpătării tronului Moldovei, Ștefan cel Mare intră în Moldova pe valea
Siretului în aprilie 1457 împreună cu o oaste de 6000 de oameni. 321
Petru Aron n-a
avut la dispoziție timpul necesar pentru a se pregăti de luptă, drept pentru care, în
pripă, a strâns o oaste și a încercat să oprească înaintarea lui Ștefan.322 S-au desfășurat
lupte la Doljești și Orbic, unde armata lui Ștefan cel Mare învinge, Petru Aron
retrăgându-se în Polonia; pe câmpia de la Direptate, Ștefan este uns de mitropolitul
Teoctist cu mir sfințit, devenind astfel domnul Moldovei.323
 Fuga lui Petru Aron în Polonia, precum și eventualitatea ca acesta să se întoarcă
oricând în Moldova cu ajutor de la poloni îl determină pe Ștefan să încheie un tratat cu
regele polon Cazimir, recunoscând suzeranitatea acestuia și oferind privilegii
comerciale negustorilor lioveni.324 În acel moment Petru Aron și-a dat seama că nu va
mai putea primi ajutor de la poloni, astfel încât se retrage în Transilvania. În 1462 el se
afla deja la curtea regelui Ungariei, Matei Corvin, ce dorea să îl folosească pentru a-l
determina pe Ștefan să îi recunoască autoritatea.325 Drept răspuns, domnul reînnoiește
legăturile cu Polonia în același an și se pregătește să atace cetatea Chilia, ce se afla în
321
Constantin C. Giurescu, Istoria românilor II. Partea întai: De la Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun
până la Mihai Viteazul, Fundația Regală pentru literatură și artă, București, 1943, p. 53.
322
Ibidem.
323
Ibidem.
324
Ibidem, p. 55.
325
Ibidem.
stăpânire ungară din vremea lui Petru al II-lea, urmărind astfel să dea o lovitură
protectorilor lui Petru Aron.326 Situația se arăta favorabilă în acest sens, cu atât mai
mult cu cât campania sultanului Mehmed al II-lea împotriva lui Vlad Țepeș a dat
ocazia domnului de a ataca cetatea, în care se aflau și munteni.327 Ștefan cel Mare a
lovit fără succes Chilia pe 22 iunie328, aceasta fiind foarte bine apărată329, eșecul fiind
agravat și de rana căpătată de voievod la glezna stângă. 330 În ciuda acestui fapt, nimic
nu l-a împiedicat pe Ștefan să facă un gest neașteptat, în 1462, pentru regele ungar,
oferindu-i acestuia un sprijin financiar pentru răscumpărarea coroanei, lucru ce nu ar
putea trece ca o neinteresată bunăvoință din partea domnului.331
 Dacă o primă încercare de cucerire a cetății Chilia ar fi putut să-l deranjeze destul de
mult pe Mateias, cel de-al doilea atac asupra Chiliei a lovit mai puțin în regele
Ungariei și mai mult pe Mehmed al II-lea. În contextul ocupării Bosniei, stat vasal
coroanei ungare, de către otomani și a declanșării ostilităților împotriva Veneției, se
încearcă încheierea unui tratat între Mateia și împăratul Frederic; de asemenea, în jurul
strădaniilor papei în vederea unei cruciade antiotomane se unesc Veneția, Ungaria și
regele Burgundiei. 332 Matei Corvin întreprinde o campanie victorioasă în Bosnia, însă
lucrurile care păreau să evolueze înspre începerea cruciadei se opresc în acest punct.333
În aceste împrejurări se decide Ștefan cel Mare să atace din nou Chilia, care acum era
stăpânită de Radu cel Frumos în numele sultanului.334 În acest al doilea atac, domnul
întrebuințează altă metodă, expediția fiind pregătită din vreme și având loc pe timp de
iarnă.335 În doar câteva zile, de pe 22 până pe 26 ianuarie 1465, Șefan cel Mare ocupă
cetatea336, garnizoana nemaiavând timp să primească întăriri.337
 În contextul morții papei Pius în 1464 și a lui Filip de Burgundia în 1467, speranțele în
vederea începerii unei cruciade se îndreptau spre Matei Corvin, care se confrunta pe
atunci cu o revoltă în Transilvania, regele Ungariei fiind convins că Ștefan nu era
326
Ibidem.
327
Ștefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, Princeps omni laude maior. O istorie a lui Ștefan cel Mare,
Sfânta Mănăstire Putna, 2005, p. 42.
328
Ibidem, p. 43.
329
Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 56.
330
Ștefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, op. cit., p. 43.
331
Ibidem, p. 44.
332
Ibidem, p. 51.
333
Ibidem.
334
Ibidem, p. 52.
335
336
337
străin de această mișcare, având o anumită implicare.338 Aceasta, la care au mai
contribuit și legăturile domnului cu regele polon, atacul împotriva secuilor din 1461 și
cucerirea Chiliei339, l-a determinat pe regele ungar să considere că era momentul
potrivit pentru a aduce la ascultare Moldova340, astfel încât după potolirea răscoalei
ardelenilor a pornit împotriva lui Ștefan cel Mare.341 La 11 noiembrie 1467, oastea
ungară înainta de la Brașov spre pasul Oituz pentru a trece în Moldova, însă
trecătoarea fusese întărită, drept pentru care Mateia și armata sa au izbutit să treacă
munții doar prin luptă.342 Au ajuns la târgul Trotușului la 19 noiembrie, înaintând pe
aceeași direcție până în valea Siretului; urmând cursul răului, oastea a pornit spre nord
cu intenția de a ajunge la Suceava343, prădând și ucigând în calea sa.344 Au fost
ocupate pe rând Bacău, Roman (unde Mateias a rămas de pe 27 noiembrie până pe 7
decembrie) și Baia.345 Baia a fost ales drept loc de popas pentru că reprezenta un loc
de memorie pentru regalitatea maghiară în ceea ce privește suzeranitatea asupra
Moldovei, așezându-și tabăra aici la data de 14 decembrie.346 Ștefan cel Mare s-a ferit
să înceapă lupta în vreun loc de-a lungul acestui drum347, mărginindu-se doar la
ciocniri cu detașamentele trimise după provizii.348 În tabăra ungară se afla și Berindei,
pe care regele Mateia îl adusese cu sine cu scopul de a-l înscăuna domn în Moldova.349
Pe 15 decembrie 1467, oștenii lui Ștefan atacă târgul, lupta ținând toată noaptea, însuși
Matei Corvin fiind rănit în spate, lângă șira spinării, cu o săgeată.350 Această luptă a
însemnat punctul cel mai înalt al tensiunilor din relațiile Moldovei cu Ungaria.351
 Opt ani mai târziu avea loc bătălia de la Vaslui împotriva otomanilor finalizată cu
victoria oștilor lui Ștefan cel Mare. În urma acesteia regele polon a avut o anumită
atitudine, întrucât din soliile schimbate între el și sultan reiese că s-a produs o
înțelegere între aceștia, regele fiind de acord să nu-i mai ofere sprijin lui Ștefan.352
338
339
340
341
342
Ibidem.
343
344
345
Ibidem.
346
Ștefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, op. cit., p. 62-63.
347
Ibidem, p. 61.
348
349
Ibidem.
350
Ibidem, p. 57-58.
351
352
Cum trecuseră deja și opt ani de la bătălia de la Baia și amintirea înfrângerii nu mai
era la fel de vie în mintea ungurilor, domnul s-a orientat spre Matei Corvin353 în
vederea primirii ajutorului împotriva turcilor care ar fi putut ataca din nou. Astfel, la
12 iulie 1475, la Iași, prin intermediul unui act, Ștefan recunoaște că au apărut unele
neînțelegeri ,,între noi și majestatea sa și supușii noștri”, însă făgăduiește credință
,,veșnică împreună cu întreaga noastră țară majestății regale însăși și sfintei
coroane”.354 De asemenea, domnul se angaja ca în cazul în care vreun dușman al
coroanei ungare avea să atace să trimită oameni în ajutor, excepție făcând regele
Poloniei cu care înaintașii lui Ștefan au avut pace.355 Drept răspuns, Matei Corvin
eliberează și el un act la Buda la 15 august 1475, angajându-se să îi vină în ajutor ,,în
mod personal dacă va fi necesar”356, și să ofere, la nevoie, adăpost familiei sale în
Ungaria. Ștefan cel Mare nu ar fi consimțit să recunoască autoritatea coroanei ungare
dacă nu ar fi fost forțat de împrejurări.
 În 1476, sultanul însuși pornește cu o mare oaste spre Moldova, în Țara Românească
urmând a i se alătura oastea lui Laiotă, iar dinspre est atacau tătarii. 357 În conformitate
cu tratatul din 1475, Ștefan a cerut ajutorul lui Matei Corvin. Acesta, însă, era
preocupat de pregătirea nunții cu Beatrice, fiica lui Ferdinand de Sicilia, astfel încât
oastea trimisă spre Moldova sub comanda lui Ștefan Bathory ajunge după ce campania
se terminase iar sultanul trecuse Dunărea îndărăt.358
 În 1484, turcii cuceresc Chilia și Cetatea Albă, însă Matei Corvin nu-i putea veni în
ajutor, întrucât încheiase cu sultanul un tratat de pace pe timp de cinci ani. 359 După
cucerirea celor două cetăți, Matei Corvin s-a limitat numai la un protest pe lângă
sultanul Baiazid împotriva încălcării tratatului, iar când sultanul i-a transmis că această
pace nu includea și Moldova, regele ungar s-a grăbit să încheie alt tratat ce includea și
Moldova, lăsând pe dinafara cele două cetăți, lucru ce reprezenta recunoașterea
formală a faptului împlinit.360 Ștefan, dezamăgit de atitudinea regelui Ungariei, s-a
reorientat spre Polonia. Depune personal un omagiu feudal regelui Poloniei la
353
Ibidem.
354
Relațiile internaționale ale României în documente (1368-1900). Culegere selectivă de tratate, acorduri,
convenții și alte acte cu caracter internațional, Ion Ionașcu, Petre Bărbulescu, Gheorghe Gheorghe, București,
1971, p. 127.
355
Ibidem.
356
Ibidem, p. 130.
357
358
Ibidem.
359
Ibidem, p. 72.
360
Ibidem, p. 73.
Colomeea, în 1485,361 acesta din urmă angajându-se să apere Moldova în granițele
sale vechi, ceea ce presupunea recucerirea Chiliei și a Cetății Albe, și să nu încheie
vreo pace ce privea Moldova și granițele sale fără ca domnul să fie consultat în
prealabil.362 Regele polon nu și-a onorat însă angajamentul, încheind o pace cu
sultanul pe timp de doi ani, începând cu 1489, astfel încât Ștefan, nefiind resemnat cu
ocuparea sud-estului Moldovei de turci, s-a orientat din nou spre Matei Corvin, intrând
sub suzeranitatea acestuia și anulând în acest fel omagiul de la Colomeea. 363 Matei
Corvin cedează către Ștefan cetatea Ciceiului din ținutul Someșului și Cetatea de Baltă
care se afla pe Târnava Mică, acest gest venind ca o compensație pentru pierderea
Chiliei și a Cetății Albe, fiind și o garanție că domnul va păstra legături strânse cu
coroana ungară.364 În acest fel, Matei Corvin a asigurat bune raporturi între unguri și
domnul Moldovei până la sfârșitul vieții acestuia.
Moldova era împărțită în trei mari părți, mai exact Țara de jos, Țara de Sus și
Basarabia. Împreună totalizau 23 de ținuturi mai mici. După cucerirea basarabiei de către
turci, Moldova a mai rămas doar cu 19 ținuturi.
Țara de Jos era formată din 12 ținuturi. Primul, Ținutul Iașilor, unde se afla Iașul care
este străbătut de râul Bahlui, și care a devenit „scaunul țării”1 în timpul lui Ștefan cel Mare.
Voievodul a ridicat o biserică în cinstea Sfântului Nicolae care a fost ridicată între anii
14911492. Mai târziu voievodul Radu a împrejmuit târgul cu ziduri.
ALEXANDRU CEL BUN – POLITICA EXTERNA
- 2 Martie 1402→ se recunoaste vasal al Regelui polon Vladislav Jagiello
- 1 August 1404→ are loc depunerea juramantului de vasalitate la CAMENITA
- Octombrie 1407→ are loc reinnoirea juramantului , la LIOV
- 1408→ acorda un privilegiu comercial negustorilor lioveni + celor din partile Regatului Polono-
Lituanian (prima atestare documentara a orasului Iasi)
361
Constantin Rezachevici, Istoria popoarelor vecine și neamul românesc în Evul Mediu, Editura Albatros,
București, 1998, p. 102.
362
363
Constantin Rezachevici, op. cit., p. 102.
364
- 1410 → Batalia de la GRUNWALD – regele polon pune capat expansiunii teutonilor
- in afara ajutorului militar , Alexandru cel Bun a acordat regelui
polon 1000 de ruble (primea in schimb Colomeea si Pocutia)
- 1411 → reinnoirea tratatului de alianta , la Roman
- 1412 → conform TRATATULUI DE LA LUBLAU , dintre Polonia si Ungaria , daca Moldova nu va
contribui la actiunea impotriva turcilor va fi impartita intre cele doua mari puteri
- 1415 , 1419 → reinnoirea juramantului de credinta fata de regele polon
- 1420 → Alexandru cel Bun se confrunta cu asediul turcilor asupra Cetatii Albe si cere ajutorul
regelui
polon in repetate randuri ; reuseste sa respinga atacul turcilor
- 1422 → Batalia de la MARIENBURG – Moldova sprijina militar Polonia impotriva teutonilor
- s-a aflat in conflict cu domnul Tarii Romanesti Dan al II-lea
ANTIM IVIREANUL
1650 - 1716
- origine georgiana
- este luat de mic in captivitate de catre turci si eliberat ulterior
- 1690 → este adus in Tara Romaneasca de catre Constantin Brancoveanu
- 1691 → i se incredinteaza conducerea tipografiei din Bucuresti , unde se tiparesc 4 carti
- 1696 → este numit EGUMEN AL MANASTIRII SNAGOV; muta aici tiparul si tipareste carti in romana
si greaca
- 1701 – 1705 → activeaza din nou la Bucuresti unde tipareste alte carti de factura religioasa
- 1705 → ales EPISCOP DE VALCEA; continua si aici tiparirea de carti
- Februarie 1708 → instalat in functia de MITROPOLIT AL UNGROVLAHIEI
- 1716 → moare , ucis de ostasi turci
- a fost tipograf , redactor , editor , scriitor , creator de limbaj bisericesc
- a contribuit personal la 63 de tiparituri
- definitiveaza introducerea limbii romane in slujbele religioase

- este ctitorul Manastirii Antim
CONSTANTIN BRANCOVEANU – CTITORII
- ampla activitate de constructii religioase si laice
- imbina stilul neobizantin si ideile inovatoare ale renascentismului italian intr-un nou stil
characteristic → STILUL BRANCOVENESC – structuri clare , rationaliste
- exuberanta decorativa
- a sustinut financiar si diplomatic pregatirea tinerei generatii
- si-a asumat rolul de protector al scolilor si tiparelor
- 1694 → infiinteaza ACADEMIA DOMNEASCA DIN BUCURESTI (in cladirile de la Manastirea Sf. Sava)
- limba de predare era greaca veche
- au functionat Scolile de la Sf. Gheorghe Vechi si Coltea
- in cateva manastiri au luat fiinta biblioteci
- ctitoreste Biblioteca Manastirii Horezu
- se infiinteaza tipare la Snagov , Ramnicu Valcea si Targoviste prin stradania lui Antim Ivireanul
CTITORII
- o biserica in Ocna Sibiului si una in Fagaras
- a ctitorit Biserica Sf. Nicolae din Cartierul Galata , Constantinopol
- a ctitorit Biserica Sf. Gheorghe cel Nou , Bucuresti
- MANASTIREA HUREZI – cea mai importanta ctitorie
- inceputa in vara anului 1690
- Hramul SFINTII IMPARATI CONSTANTIN SI ELENA
- a mai ctitorit Manastirile Sambata de Sus si Polovragi
- 1702 → Palatul de la Mogosoaia
CONSTANTIN BRANCOVEANU – POLITICA EXTERNA
(1688 - 1714)
- tara nu a cunoscut razboiul in timpul domniei sale , desi era inconjurata de cele 3 mari imperii in
expnasiune (Otoman , Austriac , Rus)
- fiind foarte bogat , a cumparat bunavointa turcilor , platind regulat darile si mari sume de bani
sultanului si functionarilor otomani , ceea ce i-a adus supranumele de ‘’altin bey’’ (printul aurului)
- a tinut agenti si spioni in toata Europa ; astfel era informat mereu si mereu informa taberele rivale
- Imperiul Otoman si cel Austriac doreau sa atraga de partea fiecaruia Tara Romaneasca
- a evitat soarta Transilvaniei (cucerita si ocupata de austrieci) aliindu-se cu turcii
- a incercat sa limiteze influenta turcilor in Tara Romaneasca aliindu-se cu austriecii
- desi turcii erau constienti de jocul politic dirijat de Brancoveanu , acestia nu l-au eliminat , deoarece
aveau imense avantaje economice
- 1690 → Batalia de la ZARNESTI; in coalitie cu turcii , a atacat oastea imperiala aflata la hotarul sau
- 1699 → este confirmat pe viata in domnie
- 1711 → in urma campaniei incheiate cu succes impotriva rusilor , turcii isi schimba complet
atitudinea
fata de Brancoveanu
- Aprilie 1714 → este mazilit si dus cu toata familia la Constantinopol ; ii este confiscate averea , in
valoare de 12.000 de galbeni
- 15 August 1714 → este ucis impreuna cu cei 4 fii ai sai (Constantin , Stefan , Radu si Matei) si cu
Sfetnicul Ianache Vacarescu
CRONICILE SLAVO-ROMANE DIN SECOLUL XVI
- cronicile calugarilor MACARIE , EFTIMIE si AZARIE scot la iveala influenta bizantina din istoriografia
moldoveneasca a secolului XVI
- aceasta influenta a fost posibila datorita faptului ca autorii cronicilor romane s-au inspirat din
operele scriitorilor bizantini , au inserat in textele lor pasaje din scrierile bizantine
CRONICA LUI MACARIE
- a fost episcop de Roman ; cronica sa prezinta evenimentele petrecute in Moldova de la moartea

lui Stefan cel Mare (1504) pana la anul 1542
- a fost scrisa la dorinta Doamnei Elena (sotia lui Petru Rares) (conform lui Nicolae Iorga) si a avut ca
scop glorificarea lui Petru Rares (inspirat dupa Manasses)
CRONICA LUI EFTIMIE
- Egumen al Manastirii Neamt , Eftimie a continuat cronica lui Macarie

- Cronica lui Eftimie prezinta evenimentele petrecute de la a doua urcare pe tron a lui Petru Rares
(1541) pana la inceperea zidirii Manastirii Slatina (1554); a fost scrisa la porunca lui Alexandru
Lapusneanu si a avut ca scop ridicarea acestuia la nivelul marilor conducatori
- Eftimie a recurs la aceleasi procedee ca si Macarie
CRONICA LUI AZARIE
- ucenic al lui Macarie
- Cronica lui Azarie scoate la iveala evenimentele petrecute de la urcarea pe tron a lui Stefan Rares
(1551) pana la debutul primei domnii a lui Petru Schiopul (1574)
Avand in vedere aspectul formei si al titlului , cronicile monahilor moldoveni din secolul XVI , scrise in
slavona , se remarca prin aspectul lor imitativ , continand numeroase parti din lucrari bizantine.
CTITORII MOLDOVENESTI
GALATA – ctitorita intre 1582-1584 de Petru Shiopul
- aspectul unei fortarete
- tradeaza influentele muntene asupra arhitecturii moldovenesti
- inaintea ei a mai fost construita o manastire : Galata din Vale (s-a surpat)
- inchinata de Radu Mihnea Patriarhiei Constantinopolului
- HRAM : INALTAREA DOMNULUI
- fatada este separata in doua registre , separate de un brau median
- prima biserica din Moldova cu 2 turle!!
- in interior a fost ridicata si o casa domneasca
TREI IERARHI – ctitorita de Vasile Lupu in 1637-1639
- expresie a aspiratiei bizantine a domnului moldovean
- necropola domneasca
- HRAM : SFINTII TREI IERARHI
- 1645 – aici a fost uns Patriarhul Paisie al Constantionoplului
- respecta planul bisericilor moldovenesti din secolul XVI
- impartita in 2 registre de catre un brau torsada
- decorata cu o broderie din piatra (influente orientale)
- aici sunt inmormantati si Dimitrie Cantemir si Alexandru Ioan Cuza

GOLIA – ctitorita de Logofatul Ioan Golia intre 1650-1660
- aspect de fortareata medievala
- actuala Biserica este refacuta si terminata de Vasile Lupu
- combinatie a stilurilor baroc si bizantin
- inconjurata de un zid de aparare si turn la poarta
CETATUIA – ctitorita de Gheorghe Duca intre 1668-1672
- complex fortificat medieval
- aici a functionat o tiparnita cu litere grecesti
- inconjurata de ziduri
- 1670 – inchinata Patriarhiei Ierusalimului
- 1717 – asediata fara succes de austrieci
- Biserica are Hramul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel
- biserica are 2 turle
- in urma numeroaselor incendii si cutremure a ajuns intr-o stare deplorabila
CTITORIILE LUI ALEXANDRU CEL BUN
- Manastira Moldovita – construita la 500 m de actuala manastire
- s-a prabusit din cauza alunecarilor de teren
- Manastirea Bistrita – zidita inainte de 1407
- in stil bizantin
- aici a fost compus Pomelnicul de la Bistrita – scrisa de mai multe maini
- Icoana facatoare de minuni a Sfintei Ana
- inzestrata de Alexandru cel Bun cu sate si mosii
- Stefan cel Mare i-a adaugat un turn clopotnita si pictura interioara
- Petru Rares a renovat-o si a imprejmuit-o cu zid
- Alexandru Lapusneanu a renovat-o complet
CTITORIILE LUI STEFAN CEL MARE

1. Manastirea PUTNA
- in urma recuperarii Chiliei si Cetatii Albe in 1465 , indemnat de Mitropolitul Teofan I , Stefan
hotaraste zidirea unei Manastiri in stanga raului Putna in semn de multumire lui Dumnezeu
- Iulie 1466 → incepe constructia asezamantului monahal , incredintata unui arhitect pe nume
Teodor
- 3 Septembrie 1469 → Stefan asista la SFINTIREA Manastirii Putna oficiata de un sobor de 64 de
episcopi , preoti si diaconi
- i s-a dat hramul ADORMIREA MAICII DOMNULUI
- 1481 → sunt sfintite zidurile si turnul de paza
- 15 Martie 1484 → arde din temelii , in urma unui incendiu
2. Biserica de la PATRAUTI
- cea mai mica dintre toate ctitoriile sale
- construita in 1487
- i s-a dat hramul SFINTA CRUCE
3. Manastirea PATRAUTI
- construita in 1487
- manastire de maici , construita drept multumire pentru victoria in fata lui Petru Voda de la Scheia
- construita cu scopul de a fi spital pentru ostenii raniti
4. Biserica de la RAZBOIENI
- ridicata in 1496 de catre Stefan ca un MAUSOLEU in cinstea ostenilor moldoveni cazuti in lupta de
la Valea Alba – Razboieni
- i s-a dat hramul SFINTII ARHANGHELI MIHAIL SI GRAVIL
5. Manastirea NEAMT
- 14 Noiembrie 1497 → se zideste manastirea , ca multumita pentru victoria de la Codrii Cosminului
- ULTIMA biserica in PLAN TRICONC construita de Stefan
- hramul Manastirii este INALTAREA DOMNULUI
Alte ctitorii:
- Biserica ‘’Sf. Gheorghe’’ a Manastirii Voronet
- Biserica ‘’Sf. Nicolae’’ Iasi
- Biserica ‘’Sf. Nicolae’’ Dorohoi
- Biserica ‘’Sf. Nicolae ‘’ , Manastirea Popauti ( 1496 )
DIMITRIE CANTEMIR – POLITICA EXTERNA
- inscaunat de turci la Iasi → 1710
- Aprilie 1711 → TRATATUL DE LA LUTK; tratat secret intre Dimitrie Cantemir si Tarul Petru cel Mare
,
prin care Dimitrie Cantemir dorea sa elibereze Moldova de

sub
dominatia otomana
- 1710 - 1711 → se implica in razboiul ruso-turc , sustinandu-l pe Petru cel Mare , fara a pune insa
Moldova sub suzeranitatea Rusiei
- Iulie 1711 → Batalia de la STANILESTI (pe Prut); crestinii sunt invinsi de turci iar Cantemir fuge cu
familia in Rusia , unde devine consilierul intim al lui Petru cel Mare
- a realizat numeroase harti ale Rusiei , a scris ‘’Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor’’
- 1723 → moare in Rusia
DREPTUL DE CTITORIE
- conceptul medieval avea o acceptie foarte larga , desemnand un ansamblu complex de actiuni cu
finalitate religioasa - ctitorirea unui asezamant religios (cu binecuvantarea episcopului si
incuviintarea domnului) , sprijinirea cu bani , inzestrarea cu mosii , daruirea de obiecte liturgice
CONDITIILE PENTRU A DEVENI CTITOR
→ sa fie crestin
→ sa faca dovada detinerii de bunuri necesare suficiente pentru intemeierea si intretinerea fundatiei
→ sa primeasca incuviintarea domnului si a autoritatilor bisericesti
OBLIGATIILE CTITORULUI
→ dupa ridicarea edificiului , predarea efectiva a bunurilor fagaduite in actul de ctitorire si folosirea
lor in scopul fixat
→ grija fata de edificiu , decorarea acestuia (cu sculpturi sau picturi) si danii in obiecte liturgice , bani
, sate , mosii
DREPTURILE CTITORULUI
→ dreptul la inscrierea numelui pe pietrele si placile commemorative (pisanii)
→ dreptul de a li se realiza si pastra chipurile in tablourile picturii bisericii (tablouri votive)
→ dreptul de pomenire in cadrul serviciilor religioase (drept extins si asupra familiilor ctitorilor)
→ dreptul de a lua parte sub diferite forme la administrarea bunurilor fundationale
→ dreptul de a recomanda clerici pentru functiile religioase
→ dreptul de a primi alimente si ingrijire in caz de saracie sau boala
→ dreptul de a fi inmormantati in interiorul edificiilor
- erau considerati ctitori si cei care contribuiau la decorarea edificiului
- statutul de ctitor , la fel ca drepturile si obligatiile se mosteneau de catre urmasi
- titlul de ctitor se putea retrage cand cel in cauza nu isi respecta obligatiile luate
- existau ctitori de fapt (cei care sustineau material , cei care concepeau si puneau in practica
ridicarea si decorarea locasului) si ctitori de drept (membrii familiilor ctitorilor de drept , care nu
contribuiau cu nimic)
GHEORGHE STEFAN SI INCEPUTURILE RELATIILOR CU RUSIA
- ajuns domn intr-o conjunctura nefericita pentru Vasile Lupu (impotriva caruia a uneltit intens) , este
recunoscut de Poarta
- 1656 Primavara → trimite 2 solii
- catre Regele Carol Gustav al Suediei
- catre Tarul Aleksei Romanov
- proiectele celor 2 monarhi erau insa diferite de aspiratiile domnului Moldovei
- 1656 → TRATAT DE ALIANTA MOLDO-RUS (mediat de Bogdan Hmelnitki)
- tratatul nu avea consecinte politice , fiind mai mult un sondaj al situatiei politice din
Moldova
- implica Moldova alaturi de Tara Romaneasca si Transilvania in lupta dinastica polono-suedeza (de
partea suedezilor); aliatii sunt parasiti de partenerul suedez si zdrobiti de tatari
- astfel se inrautateste situatia fata de Poarta , care a interzis orice manifestare antipolona
- pentru a fi iertat , Gheorghe Stefan trimite o suma suplimentara de bani (suma este primita de
turci iar solul este spanzurat); domnul va fi chemat la Poarta in audienta , dar constient ca i se
pregatea moarte ia drumul pribegiei (1658)
- 1668 → moare in pribegie

GRIGORE URECHE
(1590 - 1647)
- a studiat la Lvov
- Logofat al III- lea (in timpul lui Miron Barnovschi)
- Mare Spatar (in timpul domniei lui Alexandru Ilias , impotriva caruia a complotat)
- Mare Vornic al Tarii de Jos ( in timpul lui Vasile Lupu)
- inspirit din Ioachim si Martin Bielski , de Simion Dascalul si Nestor Ureche
- ‘’LETOPISETUL TARII MOLDOVEI’’ (de la Dragos pana la Aron Voda)
→ paternitatea textului este intens discutata , unii sustin ca a avut si Simion Dascalul o contributie ,
altii ca Simion dascalul este chiar autorul iar altii il considera a utor pe Ureche
- printre argumente se numara unitatea lingvistica a operei , izvoarele pe baza carora aceasta a fost
scrisa
IANCU DE HUNEDOARA
- in tinerete s-a aflat in slujba unor familii nobiliare , precum si a despotului sarb Stefan Lazarevic
- casatorit cu Elisabeta Szilagyi , cu care are doi fii (Ladislau si MATIA)
- intra in serviciul lui Sigismund de Luxemburg , apoi in cel al Ducelui de Milano Fillipo Visconti
- capata experienta militara
- 1438 → numit BAN DE SEVERIN (de catre Albert al Austriei)
- dupa moartea lui Sigismund (1439) il sustine in lupta pentru tron pe Vladislav al III- lea Jagiello ;
acesta se casatoreste cu regina Elisabeta dar ea il incoroneaza pe fiul sau nou-nascut; intors in
Ungaria , Vladislav se incoroneaza si el : apare o ruptura intre cele doua parti , Ungaria se imparte in
doua.
- Septembrie 1440 → regele polon ocupa definitiv Tronul Ungariei iar Iancu este rasplatit pentru
sustinerea acordata si numit VOIEVOD AL TRANSILVANIEI
- 1441 Primavara → Voievod al Transilvaniei , Comite al Timisoarei si Ban de Severin
- a sprijinit taranimea libera , a adus sub ascultare nobilimea
- desi oastea sa numara si tarani , s-a bazat totusi pe mercenar
- 1442 Primavara → turcii (condusi de Mezid bei) incep sa prade S Transilvaniei
- 18 Martie 1442 → Batalia de la SANTIMBRU ; Iancu este invins si se retrage dar cu ajutor din toata
Transilvania revine si la :
- 22 Martie 1442 → ii invinge pe turci langa Sibiu ; in toamna il va ajuta pe Radu al II-lea sa obtina
tronul Tarii Romanesti
- riposta otomana : o armata de 80.000 de oameni condusa de Sehabeddin (beilerbeiul Rumeliei) este
trimisa cu scopul de a cuceri Tara Romaneasca
- Septembrie 1442 → Batalia de la IALOMITA (cursul superior al raului) ; Iancu invinge marea
armarta
otomana , in locuri muntoase si stramte
- 1 Ianuarie 1443 → Papa Eugeniu al IV- lea lanseaza apelul oficial pentru o noua cruciada
→ se declanseaza tratative diplomatice intre Burgundia , Venetia , Aragon ,Polonia
si Ungaria
→ Iancu este recomandat de succesele sale militare drept commandant
- Septembrie 1443 – Ianuarie 1444 → Iancu de Hunedoara conduce o cruciada la S de Dunare
→ numita si CAMPANIA CEA LUNGA , soldata cu numeroase

victorii
ale crestinilor
- 12 Iunie 1444 → inchierea unui TRATAT DE PACE cu turcii , la ADRIANOPOL
- Septembrie 1444 → o noua campanie; se trece Dunarea pe la Orsova
- 10 Noiembrie 1444 → oastea de 15-16.000 de crestini condusa de Iancu a fost infranta (de cei
80.000
de soldati otomani condusi de insusi Murad al II- lea) la VARNA
- 1445 → ostile lui Iancu si Vlad Dracul sustin o campanie de-a lungul Dunarii; recucersc Cetatea
Giurgiu
- 1446 → Iancu de Hunedoara este numit GUVERNATOR AL UNGARIEI
- 1447 vara → incheie pace cu Imperiul Otoman
- 1447 iarna → campanie in Tara Romaneasca; dupa ce il ucide pe Vlad Dracul isi adauga la titlul
obisnuit
si pe cel de ‘’voievod al partilor transalpine’’
- Februarie 1448 → o oaste transilvana patrunde in Moldova si il pune in scaun pe Petru al II-lea in
locul
lui Roman al II-lea ; acesta ii va ceda lui Iancu CHILIA
- 1448 toamna → initiaza o ultima campanie antiotomana; a cautat sa loveasca in directia

Macedoniei
- 17-19 Octombrie 1448 → Iancu este atras la Campia Mierlei si infrant de sultan datorita
superioritatii
numerice
- 1450 → tratat de alianta cu Bogdan al II- lea
- 20 Noiembrie 1451 → armistitiu incheiat intre Iancu si Sultan la ADRIANOPOL
- 1452 → renunta la functia de guvernator al Ungariei
- 1456 → il sprijina pe Vlad Tepes in ocuparea Tronului Tarii Romanesti
- Iulie 1456 → apara Cetatea Belgradului ; turcii sunt invinsi si pe apa si pe uscat
- cel mai stralucit moment din cariera militara a lui Iancu
- 11 August 1456 → Iancu de Hunedoara moare de ciuma
INSTAURAREA STAPANIRII HABSBURGICE IN TRANSILVANIA
- 1686 → armata austriaca intra in Transilvania
- 1687 → lui Mihail Apafi i se impune TRATATUL DE LA BLAJ (armatele austriece erau primate in tara
pentru ‘’iernat’’)
- 1688 → austriecii obtin declaratia prin care Transilvania renunta de buna voie la suzeranita-
tea otomana , acceptand protectia imparatului; Transilvania devine provincie a Imperiului
Habsburgic
- Decembrie 1691 → se stabileste statutul politico-juridic al Transilvaniei prin DIPLOMA

LEOPOLDINA
- este garantat dreptul celor 4 religii recepte (catolica , reformata , luterana si

unita-
riana)
- se mentin privilegiile sasilor si secuilor , precum si formele de organizare , fiind
condusa de un guvernator; imparatul detine titlul de principe
- darea fata de Curtea din Viena era de 112.000 de florini pe timp de pace si de
400.000 de florini pe timp de razboi
Diploma Leopoldina din 1691 = rol de constitutie pentru Transilvania
INTEMEIEREA MITROPOLIEI MOLDOVEI
- Petru Musat se adreseaza mitropolitului Haliciului (Polonia) cu rugamintea dea hirotoni doi ierarhi
moldoveni (pe Iosif si pe Meletie)
- domnul cere Patriarhiei de Constantinopol sa recunoasca pe Iosif ca Mitropolit al Sucevei (se
urmarea recunoasterea autoritatii religioase supreme)
- Patriarhia se impotriveste recunoasterii lui Iosif si hirotoneste ca Mitropolit pe grecul Teodosie
- 1391 → Petru Musat refuza sa il primeasca pe Teodosie in Moldova
- 1392 → Patriarhia are o noua tentativa , trimitand ca Mitropolit pe grecul Ieremia
→ Roman I il refuza pe acesta , silindu-l sa plece
→ asupra a toata Moldova este aruncata anatema
- Alexandru cel Bun trimite o solie la Constantinopol
- 26 Iulie 1401 → prin ‘’gramma’’ patriarhala data de Matei I , IOSIF MUSAT este recunoscut ca
Mitropolit al Moldovei , cu resedinta la Suceava
- 1415 → la porunca domnului sunt aduse de la Cetatea Alba la Suceava moastele Sf. Ioan cel Nou
- sunt infiintate ulterior Episcopiile de Roman si de Husi
INTEMEIEREA MITROPOLIEI TARII ROMANESTI
- a doua jumatate a sec. XIII → apare un ARHIEPISCOPAT bine organizat la VICINA , devenit ulterior
Mitropolie
- in urma cererilor inaintate de catre Domnul Nicolae Alexandru si de catre boierii sai , Ioan al V-lea
Paleologul si Patriarhul Calist au acceptat ca IACHINT , MITROPOLITUL DE VICINA sa treaca in
fruntea Bisericii din Tara Romaneasca
- Mai 1359 →este inaugurata oficial Mitropolia Tarii Romanesti (prin hotararea Patriarhului
Ecumenic si
a Sinodului sau) prin mutarea scaunului de la Vicina
- dependenta de Patriarhia de Constantinopol , noua eparhie urma sa fie condusa de catre ierarhi
numiti de Bizant
- sediul Mitropoliei Tarii Romanesti era la Curtea de Arges (care era si capitala tarii)
- domnul devine monarh civil si religios
- domnul era uns de mitropolit , care la randul sau trebuia sa fie recunoscut ca pastor al
credinciosilor de catre domn
MITROPOLIA SEVERINULUI
- 1370 → in urma inglobarii Banatului de Severin in hotarele Tarii Romanesti , pentru a impiedica
actiunea prozelitista catolica , ia fiinta A DOUA MITROPOLIE a Tarii Romanesti →

→ MITROPOLIA SEVERINULUI ; primul mitropolit a fost Antim , care a rezidat la Severin sau la
Manastirea Vodita
- dupa 1403 se revine la o singura mitropolie
Intemeierea Moldovei
- 1211 → asezarea CAVALERILOR TEUTONI in Tara Barsei
- 1225 → alungarea CAVALERILOR TEUTONI din Tara Barsei
- in diplomele regale maghiare si corespondenta papala apar primele mentiuni cu privire la romanii
de la E Carpatilor ; sunt pomeniti niste ‘’schismatici’’ , care se numesc ‘’valahi’’ , care se opun
catolicizarii si asculta de episcopii lor de rit rasaritean
- 1240 → frictiuni intre autohtonii romani si autoritatile catolice
- 1241 → are loc marea navala a mongolilor (tatari) din partile indepartate ale Asiei spre Europa
- GINGHIS HAN a pus pe picioare un imperiu si a incredintat ramura armatei (1.000.000 de oameni)
lui BATU-HAN ;
- 1241 → ei cuceresc Polonia si Ungaria , zdrobesc ostile feudale si ocupa spatiul romanesc
- tatarii erau indiferenti in chestiunile religioase ; luau romani in expeditiile lor si nu se asezau in zone
agglomerate
- izvoarele mentioneaza grupuri de populatii (brodnici , bolohoveni , barladnici)
- 1301 → stingerea dinastiei arpadiene ; lupte pentru succesiune ;
- coroana este dobandita de CAROL ROBERT DE ANJOU (urmas prin femei al vechilor regi , ramura a
marii dinastii capetiene); ii succede fiul sau LUDOVIC I
- 1342 → moare UZBEK , HANUL HOARDEI DE AUR ; rasturnarea raporturilor de forte
- 1345 → LUDOVIC I trimite la E de Carpati o oaste condusa de ANDREI LACKFFY (Voievodul

Transilvaniei)
se reiau luptele impotriva tatarilor
- 1344/1345 → are loc DESCALECATUL LUI DRAGOS ; o oaste din Transilvania trece Carpatii pe la
Oituz ;
Cronica tarii spune ca a trecut in 1342(?) ; pe raul Moldova s-a constituit un cnezat de
vale
- 1347 → nobilul roman din Maramures a trecut muntii pe la Oituz si a eliberat prin lupta teritoriul
dintre
Carpati si Siret , urcand spre N
- DRAGOS (1347 – 1354) ; este succedat de fiul sau SAS (1354 – 1363)
- 1359 → revolta autohtona a moldovenilor - Regele Ludovic trimite o oaste condusa de DRAGOS
- 1360 → Diploma care rasplateste pe DRAGOS pentru meritele militare accumulate in expeditia din
‘’tara noastra moldoveneasca’’ ; rascoala este innabusita iar Sas repus la conducere
DESCALECAT = TRANSFER DE FEUDALITATE DINSPRE MARAMURES SPRE MOLDOVA
- 1363 → un nobil roman pe nume BOGDAN , (fost voeivod de Maramures) , aflat in relatii incordate
cu
Regele Ungariei , trece muntii pe la CARLIBABA si DESCALECA in Moldova (conform
ARHIDIACON-ului IOAN DE LA TARNAVE)
CRONICA LUI IOAN DE LA TARNAVE = CERTIFICATUL DE NASTERE AL STATULUI MOLDOVENESC
- BOGDAN I (1363 – 1367) este succedat de fiul sau LATCU (1367 – 1375) , care face un prim gest
international si incearca unirea bisericii ortodoxe cu cea catolica ; infiintarea Episcopiei de la Siret
Intemeierea Tarii Romanesti
- DIPLOMA IOANITILOR (1247) mentioneaza cateva organisme politice locale : CNEZATELE LUI IOAN SI
FARCAS , VOIEVODATELE LUI LITOVOI SI SENESLAU.
- in secolul al IX lea , in vremea primului tarat bulgar , bulgarii stapaneau si teritorii la N de Dunare ;
stapanirea lor aici insa avea sa se incheie in secolul X , odata cu venirea ungurilor si pecenegilor.
- dupa 1186 , al doilea tarat bulgar isi intinde stapanirea la N de Dunare ; izbucnesc conflicte intre
bulgari si maghiari ; BELA al IV lea cucereste regiunile Belgrad si Branicevo , iar teritoriile de la Muntii
Banatului la Raul Olt intra sub stapanirea Regatului Maghiar ; aici va fi intemeiat la 1230 BANATUL DE
SEVERIN , care va fi ocupat in 1291 cu prilejul expeditiei Hanului tatar NOGAI.
- restrangerea drepturilor populatiei din TARA FAGARASULUI a dus la iscarea unor razvratiri urmate
de plecari masive la S de Dunare
- pentru unii descalecarea a insemnat mutarea scaunului voievodal de la N la S de Fagarasi
- este certa venirea unei populatii de peste munti sub semnul aceleiasi religii si etnii (fapt atestat de
piatra de mormant a lui Laurentius comes de Longo–Campo
- pe seama acestei treceri s-a pus ulterior mitul DESCALECATULUI LUI NEGRU-VODA pe la 1291; la
venirea sa teritoriul a fost luat in stapanire de la N → S si de la E → V
- la V s-a produs o inchinare a mai marilor locului iar in S si E a avut loc o colonizare
- 1330 → BASARAB , aliat al Tarului bulgar IVAN ALEXANDRU impotriva Regelui sarb STEFAN UROS al
III lea
- 1330 → Cronica Pictata de la Viena descrie conflictul dintre BASARAB si CAROL ROBERT (care a
pornit la indemnul unor nobili o campanie regala pentru scoaterea din scaun a domnului roman)
→ expeditia are ca rezultat cucerirea Severinului , unde regele maghiar instaleaza un ban
→ in ciuda faptului ca era toamna ungurii isi continua drumul spre Curtea de Arges
→ BASARAB ii trimite regelui o solie cu propuneri foarte generoase (cedarea Severinului ,
suma
mare de bani ca tribut anual , despagubiri de razboi si trimiterea ca ostatec a unui fiu)
→ regele face a doua greseala refuzand propunerea si dup ace intra pe teren parjolit decide
sa
se intoarca acasa
9 – 12 Noiembrie 1330 → pe drumul de intoarcere , ‘’intr-un loc crangos si paduros inchis cu dese
Intarituri’’ sunt atacati de luptatorii lui Basarab (la POSADA – ‘’trecatoare
in munti’’) ; prada de razboi a fost uriasa (cai , arme , vesminte , podoabe)
→ au murit multi ostasi , printer care si vicecancelarul purtator de sigiliu (*) al
regelui ; chiar regele era sa moara , dar a facut schimb de armura cu Desev
- aceasta victorie a insemnat obtinerea independentei de stat
- 24 Aprilie 1351 → ultimul document care aminteste de BASARAB
- urmasul sau la tron – NICOLAE ALEXANDRU a intemeiat MITROPOLIA TARII ROMANESTI , mutand
scaunul si titularul sau (IACHINT DE VICINA) de la Vicina la Curtea de Arges ; acest gest semnifica
desprinderea de Coroana Maghiara si de Biserica Catolica
INVATATURILE LUI NEAGOE BASARAB CATRE FIUL SAU
1518 - 1521
Prima Parte
- indemnul de a cinsti pe Dumnezeu neincetat , ziua si noaptea , de a-i multumi pentru toate cate le-a
primit
- indemnul de a fi milostiv tuturor oamenilor si gloatelor care ii vor fi date spre a le conduce; sa fie
drept
- indemnul de urma lui Hristos si de a se comporta conform normelor divine
- indemnul de a face si voia saracului , netrebnicului si bolnavului
- indemnul de a citi Sfintele Scripturi , de a-si pazi curate inima , gandul si mai ales trupul (pana la
varsta cuvenita)
- indemnul de a respecta poruncile Domnului
- indemnul de a nu cadea prada trufiei , orogliului , de a se pazi si lepada de eretici
- indemnul de a-si pastra cumpatul in orice situatie si de a nadajdui permanent in Dumnezeu

A Doua Parte
- indemnul de a cinsti sfintele icoane
- indemnul de a pastra credinta cea dreapta cu orice scop
- sa fie cumpatat in mancare si bautura si in toate cate face
- invataturile sunt presarate cu citate si pilde din Biblie si din Evanghelie si sunt adresate si celorlalti
conducatori de tara , precum si unor personaje importante ale vremii , catre doua slugi
ION NECULCE
(1672 - 1745)
- fiul Vistiernicului Neculce si al Catrinei Cantacuzino
- 1686 → se refugiaza la Bucuresti , fiind gazduit in casa Stolnicului Constantin Cantacuzino
- 1693 → reintors in Moldova , ocupa functiile de Postelnicel , Vataf de aprozi , Mare Aga , Mare
Sluger ,
Mare Spatar , Caimacam ; dupa ce se casatoreste cu o nepoate a Cantemirestilor va fi

sfetnicul
Lui Dimitrie Cantemir si Mare Spatar ; este numit si Hatman
- Iulie 1711 → participa in lupta de la Stanilesti ; pribegeste alaturi de domn
- 1720 → se intoarce in Moldova si este numit Mare Vornic al Tarii de Sus
- ‘’O SAMA DE CUVINTE’’ – pastrata datorita lui Ioasaf Luca
‘’LEGATURA’’ LUI MIHAI
- a fost data in 1595 , dupa plecarea lui Sinan-pasa
- masura administrativa a domnului cu privire la taranii serbi
- prin ea rumanii fugiti de pe mosiile unor boieri in alte locuri , sa nu mai fie reclamati , ci sa ramana
rumani ai proprietarilor locului pe care s-au adapostit
- masura a fost luata pentru a scuti fiscul de tulburari si de pierderi datorita cislei (impozit platit de un
sat intreg)
- multi oameni liberi au fost legati de pamant , fiind private astfel de libertate in favoare boierilor
- reactia taranilor nu a incetat sa apara , izbucnind astfel o serie de rascoale

LETOPISETUL CANTACUZINESC
- in a doua jumatate a sec. XVII
- numit asa ulterior , dupa numele familiei care l-a comnadat
- cea dintai cronica a Tarii Romanesti
- cuprinde istoria tarii de la 1290 (intemeiere) → 1688 (moartea lui SERBAN CANTACUZINO)
- se presupune ca autorul este unul dintre logofetii lui Cantacuzino → STOICA LUDESCU
- Ludescu a fost logofat si ispravnic
- N. Iorga , C. C. Giurescu , D. Onciul , Sextil Puscariu l-au acceptat ca autor pe Stoica Ludescu
‘’ISTORIILE DOMNILOR TARII ROMANESTI’’
- AUTOR → RADU POPESCU → (1655 - 1729)
→ stia latina , greaca si turca
→ 1675 → ajunge Logofat de Vistierie
→ 1680 → dupa uciderea tatalui sau ia drumul exilului (in Turcia si in Moldova)
→ i-a servit ca sol lui Constantin Brancoveanu si a detinut alte functii marunte dar
si cea de MARE VORNIC ; a complotat impotriva domnului
→ sub Constantin Mavrocordat ocupa succesiv funtiile de Mare Vornic , Mare Ban
Dupa ce comploteaza si impotriva sa se retrage la Brasov
→ 1724 → este tuns in monahism la Bucuresti , sub numele de RAFAIL
‘’ISTORIILE DOMNILOR TARII ROMANESTI’’
→ scrisa in 2 parti → PRIMA PARTE = ‘’CRONICA BALENILOR’’ (1290 → 1688)
LUPTA ANTIOTOMANA A LUI MIHAI VITEAZUL
- initial a dorit indepartarea dominatiei otomane
- creste efectivele unitatilor de mercenari
- constient de importanta informatiilor isi organizeaza un aparat administrativ foarte competent
- considerandu-se pregatit pentru a refuza pretentiile otomanilor , rupe legaturile cu Poarta
- 13 Noiembrie 1594 → uciderea creditorilor si negustorilor otomani = declaratie de razboi
- 16 Noiembrie 1594 → ataca Cetatea Giurgiu , dar nu reuseste sa o cucereasca
→ distruge Cetatea de Floci , Cetatea Harsovei si pe cea a Silistrei
- 14 – 16 Ianuarie 1595 → invinge si hartuieste detasamente de tatari si turci

→ trece Dunarea si poarta o victorie la Rusciuc , impotriva pasalelor
Hassan si Mustafa , care aveau porunca sa il dea jos din scaun
- obtine victorii la Braila , Cervena , Turtucaia si Nicopole
- 1 Mai 1595 → trimite la Alba-Iulia pe Mitropolitul Eftimie cu alti 2 episcopi si 12 boieri pentru
a incheia un trat de alianta (pentru a face fata turcilor) cu Sigismund Bathory
- 20 Mai 1595 → se inchie NU un simplu tratat de alianta ci unul INJOSITOR pentru MIihai (deoarece
devenea nu aliat ci supus al lui Sigismund si loctiitor al sau in Tara Romaneasca)
- Sigismund facea din Tara Romaneasca o simpla provincie stapanita de el
- erau satisfacute pretentiile oligarhiei boieresti
- 1595 vara → Poarta trimite o oaste spre Dunare , sub comanda lui Ferhat-pasa (in locul lui Sinan-
pasa)
→ ajunsi la Rusciuc , intre soldatii otomani apar nemultumiri (intretinute de Sinan)
→ Mihai ataca la Nicopole
→ in luna Iulie , Ferhat-pasa este inlocuit de octogenarul Sinan-pasa , care trece

Dunarea
pe la Giurgiu
- 13/23 August 1595 → retras intr-un loc favorabil , Mihai invinge avangarda otomana la Calugareni
→ constient de raportul defavorabil de forte , ordona retragerea spre Bucuresti,
apoi spre Targoviste ; este urmarit de Sinan-pasa , care ocupa fara sa lupte
Bucurestiul si Targovistea , unde incepe organizarea tarii ca provincie

otomana
- Mihai forteaza ostile otomane sa se retraga , cu sprijinul militar primit de la Sigismund , de la Stefan
Razvan , de la Ducele Toscanei
- 18 Octombrie → eliberarea Targovistei
- 22 Octombrie → eliberarea Bucurestilor
- 27 Octombrie → eliberarea Cetatii Giurgiu
- Noiembrie 1595 → teritoriul Tarii Romanesti cunoaste eliberarea de sub stapanirea otomana
→ Dunarea redevine hotarul de S al tarii
- Campania otomana din 1595 se incheie cu victoria romanilor
- in timpul conflictelor dintre otomani si habsburgi , Mihai ataca si jefuieste Cetatile Plevna , Vidin
- 1596 toamna → mai multe hoarde tataresti ataca si ard orasele Buzau , Bucuresti
→ Mihai respinge atacurile si ataca cetatile Turnu si Nicopole

- Mihai accepta sa duca tratative si sa incheie pace cu Poarta , motiv pentru care la inceputul anului
1597 primeste recunoasterea domniei din partea Sultanului
- Ianuarie 1597 → trimite solie (banul Mihalcea) la Imparatul Rudolf al II- lea pentru a obtine ajutoare
militare si materiale
→ solii se intorc cu promisiuni de la Imparat (care accepta sa suporte plata a 4000 de
osteni pe timp de 6 luni)
- Mai 1597 → Mihai incheie intelegeri cu Polonia
- Iulie 1597 → la Targoviste soseste o solie din partea Sultanului cu scrisori magulitoare pentru Mihai
si
Nicolae Patrascu (fiul sau); li se intarea domnia pe viata iar haraciul era redus la
jumatate
- Mihai a intreprins demersuri pentru a-i atrage si pe cazaci de partea sa
- 30 Mai / 9 Iunie 1598 → TRATATUL DE ALIANTA DE LA MANASTIREA DEALU (Targoviste)
- intre Tara Romaneasca si Imperiul Habsburgic
- printre prevederi se numarau : oferirea de catre Imparat a unui numar de
ostasi , armament si munitie ; oferirea pe vecie a Tarii Romanesti lui Mihai si
urmasilor lui si a unei cetati in Transilvania ; permisiunea negustorilor Tarii
Romanesti de a face negot in Transilvania; posibilitatea exercitarii religiei

proprii
- Tratatul inlocuia suzeranitatea (devenita tiranie) otomana cu cea a Imparatului
- Poarta urmarea orice fisura in sistemul de aliante al Tarii Romanesti
- CAMPANIA DIN 1598 → 28 Septembrie – Batalia de la Senadin este succedata de atacarea Vidinului
si
Cetatii Nicopole ; ostile lui Mihai ajung pana la Sofia
→ ostile domnului au fost sprijinite in lupta de populatia locala
→ Mihai se retrage in Tara Romaneasca
- 1598 → concomitent campaniei lui Mihai izbucneste rascoala bulgara
- 6 Octombrie 1598 → soseste la Targoviste o solie a turcilor prin care se cerea pacea
- cand Transilvania este cedata conducerii Cardinalului Andrei Bathory , Tara Romaneasca devine
inconjurata numai de dusmani : Moldova si Polonia , Imperiul Otoman , tatarii si Transilvania
MATEI BASARAB. ACTIVITATEA CULTURALA
- domn al Tarii Romanesti intre 1632 - 1654
- protector al culturii si sprijinitor al ortodoxiei
- INLOCUIREA limbii SLAVONE cu cea ROMANEASCA in viata oficiala , religioasa si civila
- a introdus PRIMA LEGISLATIE SCRISA : ‘’PRAVILA MICA’’ (de la Govora) – 1640
- ‘’INDREPTAREA LEGII’’ – 1652 , Targoviste
- organizarea unei armate de 40.000 ostasi
- a ridicat de la temelie 46 de biserici si a restaurat alte cateva , atat in tara cat si la Muntele Athos si
In Bulgaria
- Biserica Manastiri Arnota – ctitorita intre 1630-1633
- Catedrala Episcopala din Ramnicu Valcea
- Manastirea Caldarusani
- a restaurat:
- Manastirea Negru-Voda din Campulung
- Manastirea Brancoveni
- a infiintat doua tipografii in Tara Romaneasca , cu spijinul Mitropolitului Petru Movila al Kievului :
una la Manastirea Govora si una la Targoviste
UDRISTE NASTUREL
- il ajuta pe tatal sau la infiintarea celor 2 tipografii
- traduce din latina in slavona ‘’De Imitatio Christi’’
- a contribuit la schimbul de tiparituri romanesti intre Moldova , Transilvania si Tara Romaneasca
MIRON COSTIN
(1633 - 1691)
- al doilea dintre cei 11 fii ai Hatmanului Iancu Costin
- fuge cu tatal sau si cu Moise Movila din Moldova si primeste indigenatul polon in 1638
- a fost casatorit cu nepoata lui Simion Movila
- a studiat la Colegiul Iezuit din Bar

- 1653 → revine in Moldova si il sustine in lupta la tron pe Gheorghe Stefan
- 1657 → ajunge in Tara Romaneasca , la curtea lui Constantin Serban
- ocupa succesiv functiile de Sulger , Paharnic , Parcalab de Hotin , Mare Comis , Mare Vornic
al
Tarii de Sus , Mare Vornic al Tarii de Jos , Mare Logofat
- se reintoarce in Polonia dupa asediul Vienei
- se intoarce in Moldova si este numit Staroste la Putna de Constantin Cantemir
- era considerat cel mai bun vorbitor de limba latina al Moldovei in vremea respective
- 1675 → ‘’LETOPISETUL TARII MOLDOVEI (DE LA ARON VODA-NCOACE)” → este descrisa perioada
lui Mihai Viteazul , a Movilestilor , a lui Vasile Lupu si se incheie cu domnia lui Stefanita Lupu
- 1686 → ‘’DE NEAMUL MOLDOVENILOR’’ – istoria antica a poporului roman
- ‘’CRONICA POLONA – CRONICA TARILOR MOLDOVEI SI MUNTENIEI’’
- 1691 → Constantin Cantemir pune sa i se taie capul
MITROPOLITUL DOSOFTEI AL MOLDOVEI
1624 - 1693
- la nastere : DIMITRIE BARILA
- a invatat la Colegiul din Iasi si la Scoala Fratiei Ortodoxe din Lvov
- cunostea greaca , latina , slavona si polona
- calugarit la Probota sub numele de DOSOFTEI
- 1658 – 1660 → EPISCOP DE HUSI
- 1660 – 1661 → EPISCOP DE ROMAN
- 1671 – 1686 → MITROPOLIT AL MOLDOVEI (cu o intrerupere de 1 an)
- 1673 → PSALTIREA IN VERSURI
- 1686 → luat in exil in Polonia
- 1693 → moare in Polonia Mitropolitul Dosoftei
- a fost primul versificator al Psaltirii din tot Rasaritul
- primul traducator al operelor dramatice in romana
- unul dintre primii cunoscatori si traducatori de literatura patristica
- a tradus istoriile lui Herodot

MITROPOLITUL PETRU MOVILA AL KIEVULUI
- nascut in 1596 , fiul lui Simion Movila
- dupa moartea tatalui pribegeste cu mama si fratii sai prin Tara Romaneasca apoi se stabileste
definitiv in Polonia
- studiaza la Scoala Fratiei Ortodoxe din Lvov , unde invata limbile latina , greaca , slavona si polona
- 1625 → este calugarit la Lavra Pecerska
- 1627 → este ales EGUMEN AL LAVREI PECERSKA; ridica prestigiul cultural si spiritual al manastirii
- desfasoara o bogata activitate in tiparirea de carti religioase si pune bazele unei academii la Lavra
Pecerska
- 1633 → hirotonit arhiereu
- 1634 → este numit MITROPOLIT AL KIEVULUI , HALICIULUI SI A TOATA RUSIA
- cea mai importanta scriere : MARTURISIREA ORTODOXA
- organizeaza Sinodul de la Iasi (1642) , unde este studiata marturisirea sa
- 1643 → Sinodul de la Constantinopol aproba traducerea lucrarii Mitropolituluiin limba greaca
→ opera Mitropolitului Petru Movila al Kievului devine marturisirea ortodoxa a Bisericii

sobor-
nicesti si apostolesti a Rasaritului (a 3-a marturisire de credinta a Bisericii Ortodoxe ,

dupa
Simbolul Credintei si Dogmatica Sf. Ioan Damaschin)
- a sustinut si activitatea culturala din tarile romane , trimitand tipare si specialisti in folosirea
acestora
- 1 Ianuarie 1647 → moare si este inmormantat in Biserica de la Lavra Pecerska
MITROPOLITUL VARLAAM AL MOLDOVEI. VIATA SI ACTIVITATEA
1580 - 1657
- la nastere : VASILE MOTOC
- deprinde de tanar cunoasterea limbilor latina , slavona si greaca (la Schitul Zosim)
- urmeaza scoala la Manastirea Secu; este calugarit sub numele de Varlaam si urca in ierarhia
manastirii , ajungand sa fie numit egumen
- 1618 → traduce Scara Sf. Ioan Scararul
- sfetnic de baza la curtea lui Miron Barnovschi

- intors din misiunea diplomatica din Rusia , afla ca Miron Barnovschi a fost inlaturat si Mitropolitul
Anastasie Crimca a murit; se retrage la Secu
- autorul primelor versuri in limba romana
- autorul Cazaniei
- este chemat la Iasi si ocupa functia de MITROPOLIT AL MOLDOVEI (1632 - 1653)
- 1639 → se afla intre cei 3 candidati pentru ocuparea Scaunului Ecumenic al Constantinopolului (*)
- 1640 → infiinteaza prima tipografie din Moldova (Trei Ierarhi din Iasi)
→ infiinteaza prima scoala de grad inalt din Moldova
- 1641 → aducerea Moastelor Sf. Cuvioase Parascheva la Iasi
- 1642 → Sinodul de la Iasi – convocat pentru afurisirea propozitiilor calvine din marturisirea lui
Chiril Lukaris
- redacteaza ‘’RASPUNSUL IMPOTRIVA CATEHISMULUI CALVINESC’’
(prima scriere romaneasca de factura teologica)
- participa reprezentanti ai Bisericii din Rusia , de la Constantinopol
(Meletie Sirigul) , episcopii Moldovei in frunte cu Varlaam
- 1653 → se retrage la Secu
- 1657 → moare
MOLDOVA DE LA ALEXANDRU LAPUSNEANU LA IEREMIA MOVILA
Alexandru Lapusneanu
- fiul lui Bogdan al III-lea (cel Orb)
- pretendent polon , proclamat domn la Harlau , sub numele de Alexandru Voda
- se casatoreste cu Ruxandra Rares
- domnia este confirmata de Sultan , tributul creste
- domnia nu era una autoritara
- schimba sfatul domnesc aproape in totalitate
- supus Poloniei cat si Portii
- 1556 → oastea sa participa alaturi de cea a Tarii Romanesti la Campania din Transilvania , in urma
careia este inscaunat principele Ioan Sigismund Zapolya

MOVILESTII
- familie mentionata inca din secolul XV , inainte de Stefan cel Mare
- se spune ca intemeietorul familiei este aprodul Purice (legenda cu ajutorul dat lui Stefan de a se
urca pe cal , la Scheia)
- la mijlocul secolului XVI , ION MOVILA se casatoreste cu MARIA (din familia despotilor sarbi
Brancovici)
- acestia doi au avut TREI FII :
→ IEREMIA – ajuns domn pe tronul Moldovei
→ SIMION – ajuns domn si in Moldova si in Tara Romaneasca
→ GHEORGHE – ajuns Mitropolit la Suceava
IEREMIA MOVILA
- cu sprijinul unor nobili poloni , al unor mercenari si al Regelui Poloniei , ajunge pe tronul tarii
Moldovei in 1595
- 1600 → Mihai Viteazul intra in Moldova; Movilestii fug in Polonia si se reintorc dupa moartea
acestuia
- 1601 → Ieremia Movila reia tronul Moldovei
- 1606 → moare neasteptat; familia sa fuge in Polonia de frica fratelui sau SIMION
- fiii : CONSTANTIN , ALEXANDRU
SIMION MOVILA
- domn al Tarii Romanesti intre Octombrie 1600 - Iulie 1601 si August 1601 – August 1602
- Iulie 1606 → ii ia locul fratelui sau IEREMIA pe tronul Moldovei
- Septembrie 1607 → moare otravit de polonezi
- fiii : MIHAIL , MOISE , PETRU (viitorul Mitropolit al Kievului)
Dupa moartea lui Simion , intre sotia sa si cea a fratelui sau se isca o lupta pentru conducerea
Moldovei. Doamna Elisabeta (sotia lui Ieremia) si-a pus la domnie fiii succesiv cu cei ai Marghitei.
Doamna Elisabeta domneste in Moldova pana in 1616 , cand turco-tatarii il pun domn pe RADU
MIHNEA.
ORGANIZAREA ADMINISTRATIVA A MOLDOVEI
- Moldova era impartita in Tara de Sus si Tara de Jos
- acestea erau impartite la randul lor in TINUTURI si OCOLURI
- acestea erau conduse de catre un pracalab sau staroste

- Putna , Trotus , Bacau , Tecuci , Covurlui , Barlad , Falciu
- s-au format in si pe cursul raurilor dar si in jurul unor centre , cetati (Botosani , Dorohoi)
- tinuturile si-au modificat granitele dar si denumirile
- s-au format odata cu intemeierea statelor romanesti
ORGANIZAREA ADMINISTRATIVA A TARII ROMANESTI
- din punct de vedere administrativ , Tara Romaneasca era impartita in JUDETE , conduse de cate un
jude
- Arges , Muscel , Buzau , Ramnic , Prahova , Ilfov
- in Tara Romaneasca judetele s-au format de-a lungul raurilor
- s-au format concomitent cu intemeierea statelor romanesti
- si-au schimbat forma si numele
ORGANIZAREA PRINCIPATULUI TRANSILVANIA
- ocuparea integrala a Transilvaniei de catre maghiari a avut loc in timpul Regelui Bela al III-lea (sec.
XII)
- intre sec. XI – XIII Transilvania trece printr-un complicat si vast process de colonizare
- in sec. XII Transilvania era organizata sub forma unui voievodat (1176 – atestarea lui Leustachius)
- 1211 → sunt instalati in Cavalerii Teutoni
- 1224 → prin Diploma Andreanum , sasii primesc pamant si drepturi in Transilvania
- in sec. XIV sunt adusi si secuii
- in sec. XIV – XV , tarile sau voievodatele in care erau grupati romanii sunt reorganizate sub forma
unor districte romanesti; in aceeasi perioada , nobilii maghiari , sasii si secuii s-au organizat in stari ,
scaune
- in secolul XV se contureaza tot mai puternic pericolul ottoman
- sunt recrutati ostasi dintre taranii transilvaneni , de catre regalitatea maghiara
- 29 August 1526 → Turcii inving pe maghiari la MOHACS; Ungaria este transofrmata in pasalac ,
fapt
care influenteaza si soarta Transilvaniei
PRINCIPATUL TRANSILVANIEI
- 1541 → cele 3 stari privilegiate din Transilvania ii jura credinta lui Ioan Sigismund , recunoscand
suzeranitatea otomana in Transilvania
→ Principatul Transilvaniei este recunoscut de Imperiul Otoman ca stat independent , care
platea totusi Inaltei Porti un dar anual de 10.000 de ducati

- PRIMUL PRINCIPE al Transilvaniei : IOAN SIGISMUND
- 1599 → Mihai Viteazul supune Transilvania si o uneste cu Moldova si Tara Romaneasca
- 1699 → TRATATUL DE LA KARLOWITZ – Imperiul Otoman cedeaza Austriei Ungaria , Transilvania ,
Croatia
PETRU RARES . CTITORIILE
→ Manastirea PROBOTA – construita in 1530
- hramul SFANTUL NICOLAE
- pictata in interior si exterior
- ridicata la indemnul viitorului egumen si mitropolit Grigorie Rosca
- infrumusetata si intarita dupa moartea sa de catre sotia si fiii sai
→ Manastirea MOLDOVITA – ctitorita in 1532
- incojurata de ziduri si turnuri de aparare ; pare o mica fortareata
- hramul BUNAVESTIRE
- arhitectura imbina elemente de arta bizantina si gotica
- pictura interioara si exterioara (foarte bine pastrata); realizata de

Toma
→ PICTURA EXTERIOARA A VORONETULUI – cel mai reusit ansamblu al artei medievale romanesti
- Judecata de Apoi pe 4 registre
→ Biserica Sf. Dumitru din Harlau
→ infiinteaza o scoala cronicareasca
→ traducerea in limba romana a Evangheliilor
→ Manastirea RARAU – construita in 1538
- Hramul ADORMIREA MAICII DOMNULUI
PETRU RARES – POLITICA EXTERNA

- 20 Ianuarie 1527→ din dorinta factorilor politici ai Moldovei de a evita orice amestec din afara ,
este
ales la Harlau ca domn al Moldovei Petru Rares(fiu nelegitim al lui Stefan cel
Mare)
- Martie 1527 → TRATAT DE ALIANTA CU POLONIA
- Ianuarie – Februarie 1529 → intervine in Transilvania , unde invinge pe secui , sustinandu-l pe

Zapolya
- primeste cateva cetati
- 22 Iunie 1529→BATALIA DE FELDIOARA; invinge ostile lui Ferdinand de Habsburg (permitandu-I

astfel
lui Zapolya sa se impuna in aproape toata Transilvania)
- 3 Noiembrie → A DOUA CAMPANIE; Petru Rares ii invinge pe brasoveni si pe sighisoreni
- isi extinde stapanirea asupra Tarii Barsei , Brasovului , Sighisoarei , Meiasului si Bistritei
- August 1530 → cere de la Sigismund sa primeasca Pocutia
- 1530 toamna → cere Sultanului aprobarea de a ocupa Pocutia
- Decembrie 1530 → ocupa Pocutia (motivand ca Sultanul i-a dat acceptul)
- 1531 → campanie a lui Petru Rares in Polonia
- 22 August 1531→moldovenii sunt INFRANTI la OBERTYN (desi erau mai numerosi si mai bine
inarmati)
→ Pocutia este PIERDUTA
- 1532 → tributul fata de Poarta creste de la 8 la 10.000 de galbeni
- 4 Aprilie 1535 → TRATAT DE ALIANTA cu FERDINAND DE HABSBURG; la Iasi
→ domnul Moldovei devenea vasal
- a incercat in repetate randuri implicarea polonezilor si habsburgilor intr-un conflict antiotoman
- Sultanul initiaza o campanie turco-tataro-polona (peste 200.000 de ostasi) impotriva Moldovei
- August 1538 → accepta tratatul propus de poloni si renunta la Pocutia (la insistentele lui Zapolya si
Ferdinand de Habsburg)
- ii respinge pe tatari la Stefanesti , conducand o oaste de 60.000 de oameni (record)
- boierii paralizeaza initiativa domnului de a opune rezistenta
- 14 Septembrie 1538→Petru Rares ia calea pribegiei si se inchide in Cetatea Ciceului
- 15 Septembrie 1538→SOLIMAN MAGNIFICUL intra in Cetatea Sucevei si pune conditiile pacii , pe

care
boierii sunt nevoiti sa le accepte:

1. inlocuirea lui Petru Rares cu Stefan Lacusta
2. indeplinirea tuturor firmanelor Portii
3. prezentarea haraciului din 2 in 2 ani
4. paza personala a domnului efectuata de un corp de ieniceri
5. transformarea S Moldovei in raia turceasca (Raiaua Bender)
- 1540 → Petru Rares ajunge la Istanbul , unde cu mari sume de bani reuseste sa recapete domnia ,
respectand conditiile din 1538 + obligatia de a veni din 3 in 3 ani la Poarta
- Petru Rares nu se va mai intoarce la Poarta ; tributul va fi marit la 30.000 de galbeni
- 21 Februarie 1541 → incepe a doua domnie; ajunge la Suceava
- 1542 → se pregatea o noua campanie anitotomana , condusa de Ioachim al II-lea de Hohenzollern
- 1 Martie 1542 → Petru Rares incheie un TRATAT DE ALIANTA SECRET cu Ioachim al II-lea
(consimtind
la finantarea cruciadei)
- primeste aprobarea Sultanului pentru intreprinderea unei noi campanii in Transilvania
- 2 Septembrie 1546 → moare Petru Rares
REFORMELE LUI CONSTANTIN MAVROCORDAT
- 1730 - 1769
- 6 domnii in Tara Romaneasca
- 4 domnii in Moldova
- reformele au luat aspect de privilegii pentru intarirea boierimii
- 1734 → reformele incep cu scutirile acordate boierilor din Moldova
- Februarie 1741 → masuri complexe luate in Tara Romaneasca prin acordare unui hrisov domnesc ,
ce
prevedea un vast program de reofrme in cele mai importante domenii
Reforma Fiscala
- sunt scutite de dari manastirile , preotii si toti boierii
- pune capat solidaritatii fiscale in cadrul statului
- in ce priveste darile- se revine la sistemul lui Constantin Brancoveanu :
- darile multiple sunt desfiintate
- se introduce o taxa fixa , platita in 4 rate
- se desfiinteaza pogonaritul si vacaritul

- inlocuirea darilor in natura cu cele in bani
- masurile sunt adoptate si in Moldova
- se urmarea readucerea taranilor fugari in satele lor
Reforma Administrativa
- dregatorii sunt impartiti in mari , mijlocii si mici
- boierii primesc pentru prima data LEAFA in schimbul slujbei lor
- numirea ispravnicilor in tinuturi si judete ca sefi ai administratiei locale – pas inainte in
centralizarea statului
Reforma Judiciara – sunt numiti judecatori boieri
- toate deciziile domniei trebuiau sa fie precedate de un raport boieresc
Reforma Militara - fostii osteni devin tarani asezati pe mosii si platesc impozit
- din punct de vedere social , toti oamenii liberi trebuiau sa dea dijma si sa lucreze claca pentru
stapanul mosiei
- claca : 12 zile in Tara Romaneasca si 24 de zile in Moldova
- se interzicea a ridica la rang bisericesc persoane nestiutoare de carte
- 1742 → textul Reformelor din 1741 este publicat la Paris in Mercure de France (‘’Constitution’’)
- 1746 → desfiintarea rumaniei in Tara Romaneasca; taranii se puteau rascumpara (10 taleri)
- 1749 → desfiintare veciniei in Moldova
RELATIILE LUI MIRCEA CEL BATRAN CU UNGARIA , POLONIA SI IMPERIUL OTOMAN
- 1388 – 1389 → anexeaza Tarii Romanesti Fagarasul , Amlasul si Tara Severinului , fapt care creeaza
tensiuni in raporturile cu Ungaria
- 1390 → TRATAT DE ALIANTA cu Regele Poloniei Vladislav al II-lea Jagello; cele doua parti se
angajau
sa-si acorde ajutor ori de cate ori va fi nevoie in cazul unui eventual atac al Regelui Ungariei
- a fost prieten cu cnejii sarbi
- 1393 → Baiazid I Il Diram (Fulgerul) ajunge in Peninsula Balcanica si il supune pe Tarul Sisman
→ turcii ajung in vecinatatea nemijlocita a Tarii Romanesti
- 1394 primavara → Mircea trimite o oaste care sa alunge garnizoana turca instalata in apropiere de
granita sa
- ca raspuns , Baiazid organizeaza o campanie de pedepsire si porneste spre Tara Romaneasca in
fruntea unei osti ce numara 40.000 de turci , carora li se adaugau detasamente sarbesti
- 10 Octombrie 1394 → BATALIA DE LA ROVINE; Mircea ii INVINGE pe turci
- blocul moldo-polon il impune la conducere pe Vlad , rivalul lui Mircea (se pare ca s-a ajuns la o
impartire in doua a tarii)
- Martie 1395 → TRATATUL DE ALIANTA DE LA BRASOV; incheiat cu SIGISMUND DE LUXEMBURG
- plan de colaborare pentru izgonirea turcilor din Peninsula Balcanica
- tratatul continea o anumita forma de vasalitate , fara prestarea efectiva a omagiului
- instigat de Vlad (domnul Moldovei) , Baiazid trece din nou Dunarea cu o oaste puternica si prada
localitati in Banat , trecand si in Tara Romaneasca pe la Turnu Severin
- 17 Mai 1395 → BATALIA DE PE VALEA JIULUI; ostile romano-maghiare INVING ostile otomane
- 1396 → EXPEDITIE CRUCIATA IMPOTRIVA TURCILOR , initiata de Sigismund de Luxemburg
- participa cavaleri din Franta , Italia, Anglia si Germania
- ajunsi la Nicopole , unele capetenii apusene refuza planul conform caruia Mircea sa atace
primul
- 25 Septembrie 1396 → datorita unui plan bine pus la punct (presararea unui deal cu tepuse si
asteptarea cu oastea dupa acesta) cavaleria franceza a fost pusa in mare
dificultate si zdrobita; Mircea , alaturi de ceilalti cruciati ataca frontal

armata
otomana , dar sunt incercuiti prin lateral de catre sarbi
→ cruciatii au fost zdrobiti , au suferit pierderi catastrofale si au fost siliti sa

se
predea
- 1397 → Mircea isi consolideaza pozitia la carma Tarii Romanesti
- 1401 toamna → turcii ataca si jefuiesc cetati din Banat , Transilvania si Tara Romaneasca , dar
Mircea
ii urmareste si ii zdrobeste in Dobrogea
- 1403 → reinnoirea TRATATULUI cu Polonia
- il sustine in lupta pentru ocuparea tronului pe MUSA (1411-1413)
- MAHOMED I il inlatura de la domnie pe Musa si initiaza o expeditie de pedepsire a ocrotitorului

acestuia (Mircea cel Batran); sultanul cauta pacea
- 1415 → Mircea plateste pentru prima data HARACI turcilor
- 1416 → refuza plata haraciului si il sustine in lupta la tron pe MUSTAFA (este invins)
- 31 Ianuarie 1418 → moare Mircea cel Batran

SERBAN CANTACUZINO
1678 - 1688
- nascut in 1640; fiul lui Constantin Cantacuzino
- 1683 → insoteste cu oastea sa armata otomana la ASEDIUL VIENEI , alaturi de Domnul Moldovei si
Principele Transilvaniei
→ cronicile vremii spun ca tunurile sale trageau cu ghiulele umplute cu paie , pentru a nu face
rau crestinilor asediati
- a introdus porumbul in Tara Romaneasca
- a contribuit la infiintarea mai multor tiparnite
- lui i se datoreaza Biblia romaneasca de la Bucuresti (BIBLIA LUI SERBAN CANTACUZINO) (1688)
→ prima traducere in romana a tuturor textelor biblice
→ George Calinescu afirma ca aceasta reprezinta pentru romani ceea ce reprezentat Biblia lui Luther
pentru germani
- 1684 – 1688 → initiaza si realizeaza un joc politic ingenious , avand ca scop zadarnicirea tendintelor
expansioniste ale habsburgilor in Banat si ale polonezilor in Moldova
→ accepta transofrmarea tarii in raia , dorind in schimb de la turci acordarea ereditatii
Tronului
→ realizeaza contacte cu Rusia si Venetia
→ se crede ca pregatea un atac asupra Constantinopolului , cu suportul Vestului
- 2 Octombrie 1688 → trimite la Viena o solie pentru inchinarea tarii Imperiului Habsburgic
- a murit insa in mijlocul pregatirilor , fiind otravit de catre boierii sai care se temeau de planul anti-
otoman
SFATUL DOMNESC
- organ de conducere cu rolul de a-l asista pe domn in conducerea tarii (atat in Moldova cat si in Tara
Romaneasca)
- constituit in primul rand din stapanii de domenii (care indeplineau obligatia de consilium et
auxilium)
- la Sfat participau uneori si Mitropolitul si Episcopii tarii , iar in Moldova – uneori si fiii domnului
- principalele acte ale domniei nu aveau prea multa valoare daca lipsea consimtamantul nobililor
boieri din Sfat
- mentionarea lor ca martori sau atarnarea pecetilor lor de actele emise reprezentau incredintarea
data de fiecare dintre acestia ca era de acord cu prevederile actului respective
- desi hotararile se luau in numele tuturor boierilor (mari si mici ai tarii) , nu erau mentionati decat
boierii mari si principalii dregatori ; tot in Moldova se obisnuia ca boierii mai mari sa adauge la
consimtamantul dat si ‘’credinta’’ fiilor lor
- influenta in Sfatul Domnesc depindea in primul rand de cantitatea averii detinute
- numai boierilor cu multe domenii (avere consistenta) li se dadea titlul de ‘’jupan’’
- Sfatul Domnesc numara → in Moldova → 20 – 30 de boieri
→ in Tara Romaneasca → 10 – 15 boieri
- marea majoritate a dregatoriilor au aparut concomitent in Moldova si Tara Romaneasca
- in afara atributiilor de baza , date de dregatoria detinuta , fiecare dregator putea indeplini la
porunca domnului diverse alte sarcini (solie peste hotare , commandant de oaste , stranger de dari ,
judecata unor pricini)
DREGATORII PUBLICE
1.→ Banul – de la sfarsitul secolului XV
- origine avara , filiera slava , apoi maghiara , apoi in Tara Romaneasca
- cel mai de seama intre dregatorii din Tara Romaneasca
- singurul cu drept de a pronunta pedepsele capitale (in Oltenia)
- precedat de Banul de Severin
- dupa stabilirea sediului la Strehaia si apoi definitiv la Craiova , titularul functiei era marele
ban , caruia ii erau subordinate celelalte banii
2.→ Vornicul – conducatorul curtii domnesti
- devine dregatorul cu cele mai importante atributii judecatoresti in ambele tari
- din secolul XVI – in Moldova : functia se dubleaza →
- exista doi mari vornici : al Tarii de Sus si al Tarii de jos
- intaietatea vorniciei din Tara de Jos fata de cea din Tara de Sus pare sa aiba
legatura cu intaietatea Episcopului de Roman fata de cel de Radauti
3.→ Logofatul – conducatorul cancelariei domnesti
- se ingrijeste de redactarea hotararilor luate de domn si de Sfat
- in Moldova – indeplinea importante atributii judecatoresti si va deveni intaiul sezator
al divanului
- pastra sigiliul domnesc
- avea in subordine pisari , uricari , gramatici
4.→ Vistierul – se ingrijea de finantele tarii , tinand evidenta veniturilor si cheltuielilor
5.→ Spatarul – dregator important cu rol militar in Tara Romaneasca (conducatorul calarimii)
- purta spada domnului in timpul ceremoniilor
- in Tara Romaneasca era pe locul al patrulea , inaintea vistiernicului
- apar cu timpul 2 si chiar 3 spatari
6.→ Parcalabii – indeplineau atributii administrative si judecatoresti in zone restranse
- mai importanti in Moldova , deoarece existau mai multe cetati
- Stefan cel Mare a pus chiar cate 2 parcalabi la o cetate
- pe locul al treilea
7.→ Portarul – se ocupa de hotarnicii si de primirea solilor
- in Moldova : Marele Portar de Suceava
- atributiile sale militare au fost preluate din sec. XVI de catre
8.→ Hatman – atributii militare
DREGATORII DE CURTE
1.→ Postelnic – avea grija de camera de odihna a domnului
- dregatorul cel mai apropiat de persoana voievodului
- dregatorie duplata , chiar triplata din sec. XV
- cu timpul dobandeste sarcina de a-i introduce la domn pe cei veniti in audienta
2.→ Medelnicer – ii turna apa domnului pentru a se spala pe maini inainte de masa
- era ajutat de alti medelniceri care puneau si strangeau vesela
3.→ Paharnic – aproviziona cu vin pivnitele domnesti
- in Moldova era numit ‘’ceasnic’’
- existau si al doilea si al treilea; ei degustau vinul inaintea domnului pentru a nu fi

otravit
4.→ Stolnicul– raspundea de masa voievodului si de servirea acesteia si de aprovizionarea cu

alimente
5.→ Clucer – tinea cheia camarilor , depozitelor ori magaziilor de provizii ale Curtii
6.→ Pitar – pregatea painea pentru Curtea domneasca
7.→ Sluger – insarcinat cu aprovizionarea si distribuirea ratiilor de carne

8.→ Comis – raspunzator de grajdurile si caii domnesti
9.→ Setrar – responsabil cu corturile armatei in timp de razboi
10.→ Aga – comandantul pedestrasilor
Dintre dregatorii mentionati , in secolele XIV-XV apar in Sfatul Domnesc :
vornicul , logofatul , banul , spatarul , vistierul , paharnicul , postelnicul , stolnicul , comisul
- din secolul XVI , datorita influentei turcesti , Sfatul Domnesc → divan
- inlocuirile de dregatori erau foarte frecvente
STEFAN CEL MARE. POLITICA EXTERNA (pana la 1475)
- in UNGARIA → MATEI CORVIN
- in POLONIA → CAZIMIR AL IV-LEA JAGIELLO
- in IMPERIUL OTOMAN → MEHMED AL II-LEA CUCERITORUL
- 12 Aprilie 1457 → Stefan INVINGE pe SIRET oastea lui Petru Aron (acesta paraseste tara)
→ Stefan urca la tron , fiind uns de Mitropolitul Teoctist (dupa Pasti)
- 4 Aprilie 1459 → TRATATUL DE LA OVERCHELAUTI (cu Polonia)
- un an sau doi mai tarziu ataca Cetatea Chilia (fara succes) si este ranit la picior (pe toata viata)
- 1462 → in Campania de iarna cucereste Chilia
- Stefan se implica intr-o rascoala din Transilvania , motiv pentru care :
- 1467 toamna → MATIA CORVIN intra cu ostile in Moldova (prin S si se indreapta spre Suceava)
si arde orase si manastiri
- 15 Decembrie 1467 → BATALIA DE LA BAIA ; Stefan il invinge pe Matia
- Radu cel Frumos patrunde cu ostile Tarii Romanesti in Moldova , incercand recuperarea Chiliei
- 1470 → raspunsul lui Stefan vine sub forma campaniei distrugatoare din Tara Romaneasca
- aceasta campanie a reprezentat un act de ostilitate fata de Ungaria si Imperiul Otoman
- 1471 → secuii ii depun juramant de credinta lui Stefan
- 1473 primavara → OPRESTE PLATA TRIBUTRULUI fata de turci
- Iunie 1473 → apare cu titlul de IMPARAT (pe Evangheliarul de la Humor)
- 1473 toamna → Stefan cel Mare intra in Tara Romaneasca , arde capitala , il indeparteaza pe Radu
cel
Frumos si ii ia doamna si fiica
- 1474 toamna → oastea otomana condusa de SOLIMAN HADAMBUL se indreapta spre Moldova
- 10 Ianuarie 1475 → BATALIA DE LA VASLUI ; STEFAN INVINGE pe turci
- 1475 → incheie un TRATAT DE ALIANTA cu Regele Ungariei
STEFAN CEL MARE : POLITICA EXTERNA (1475-1504)
- 1476 → SULTANUL MEHMED AL II-LEA FATIH CUCERITORUL proclama razboiul sfant
- 1476 vara → turcii ajung in Moldova
- 26 Iulie 1476 → BATALIA DE LA RAZBOIENI; VICTORIE PENTRU TURCI; domnul dispare pentru
cateva
zile
→ are loc o repliere in urma careia Stefan porneste (cu ajutor polonez si unguresc)
spre N
in urmarirea turcilor; navele cu provizii trimise in ajutorul Sultanului sunt

scufundate
in urma unei furtuni
- August 1476 → Sultanul comanda retragerea (desi turcii reusisera sa inconjoare Neamtul si
Suceava)
- 1480 → PACE CU TURCII , contra unui HARACI de 6000 de galbeni
- 1481 → noul SULTAN BAIAZID AL II-LEA redeschide sistemul ofensiv fata de Moldova
- 1481 vara → BATALIA DE LA RAMNIC; STEFAN IL INVINGE PE BASARAB AL IV-LEA CEL TANAR
→ in urma acestei confruntari STEFAN OPRESTE PLATA TRIBUTULUI din nou
- 1484 → EXPEDITIA OTOMANA condusa de BAIAZID II
→ MOLDOVA PIERDE CHILIA SI CETATEA ALBA
- datorita unei erori de scriere (nementionare celor doua cetati pentru Moldova) Stefan rupe
legaturile cu Ungaria si se indreapta spre Polonia
- 6 Martie 1486 → STEFAN RESPINGE ATACUL TURCILOR de la SCHEIA; acestia erau condusi de Petru
Voda; insusi Stefan a cazut de pe cal si a ramas cateva ore intre ostenii morti
- 1486 → cere PACE de la TURCI si primeste CICEUL SI CETATEA DE BALTA
- 1497 → noul rege al Ungariei – IOAN ALBERT initiaza o campanie impotriva Moldovei (sub pretextul
eliberarii cetatilor de la mare
→ solii trimisi de Stefan la Lvov sunt arestati → declaratie de razboi
→ dupa asediul inutil al Sucevei , Ioan Albert se indreapta cu ostile si cavalerii spre Polonia
→ la CODRII COSMINULUI polonezilor li se intinde o ambuscada si sunt masacrati; STEFAN
INVINGE (desi a participat la batalie intr-o sanie , pentru ca era bolnav)

- Iulie 1499 → PACEA de la HARLAU; neatarnarea definitiva a Moldovei fata de Polonia
UNIREA CU BISERICA ROMEI
- biserica era un sprijin de baza al noii stapaniri – habsburgice
- era necesara atragerea la catolicism a ortodocsilor transilvaneni (majoritatea absoluta)
- preotilor ortodocsi li se promite egalitatea cu cei catolici iar Bisericii Ortodoxe ‘’tolerate’’
egalitatea cu celelalte confesiuni recepte
- 7 Octombrie 1698 →este semnat ACTUL DE UNIRE CU BISERICA ROMEI (de catre 38 de protopopi)
→pentru realizarea acestei uniri a insistat foarte mult noul Mitropolit Atanasie
Anghel
- 1699 → unirea este intarita printr-o noua DIPLOMA LEOPOLDINA
- 1701 → o noua DIPLOMA LEOPOLDINA prin care se extend beneficiile unirii si asupra mirenilor
VASILE LUPU – ACTIVITATEA CULTURALA
- a zidit Biserica Sfintii Trei Ierarhi din Iasi , langa care infiinteaza o academie si o tipografie
- a sustinut tiparirea de carti bisericesti
- Biserica Sfintii Trei Ierarhi – ctitorita intre 1637 - 1639
- necropola domneasca , reprezentare a asiratiei bizantine
- structuri forme traditionale , decoratie bogata
- 1641 – aducerea moastelor Sf. Cuvioase Parascheva
- arsa de cazaci pentru a-I lua aurul
- a ctitorit biserici si la Orhei si Chilia dar si in strainatate la Liov si in Moreea (Peloponezul de azi)
- 1640–CARTEA ROMANEASCA DE INVATATURA DE LA PRAVILELE IMPARATESTI SI DE LA ALTE

GIUDETE
- primul cod de legi tiparit in limba romana
- in timpul sau a avut loc Sinodul de la Iasi (1642)
- a sustinut introducerea limbii romane in cadrul Bisericii si al statului
- influenta mare asupra Patriarhiilor din Constantinopol , Alexandria si Ierusalim
- l-a pus Mitropolit la Alba-Iulia pe Ilie Iorest

VASILE LUPU – POLITICA EXTERNA
- origine albaneza , mama sa era romanca
- era foarte bogat ; si-a luat numele dupa imparatii bizantini
- ocupa tronul prin rascoala grecilor veniti in tara
- a inceput intrigile cu Matei Basarab , sprijinindu-se pe turci
- 1637 – intra in Muntenia pe motiv ca Matei Basarab nu voia sa plateasca jumatate din suma
cheltuita pentru uciderea lui Curt Celebi (necesara urcarii celor 2 pe tron)
- jefuieste si provoaca pagube pana la Ramnic , dar este invins la Teleajen si scos din tara
- 1639 – reuseste sa cumpere de la Sultan domnia pentru fiul sau Ioan
- intra din nou in Tara Romaneasca cu ajutor tataresc dar este invins si acum (desi s-a ales
cu titlul de ‘’Domn al Moldovei si al Tarii Romanesti)
- 1644 – dupa moartea fiului sau se impaca cu Domnul Tarii Romanesti si Transilvaniei
- 1646 – invazie a tatarilor in Moldova , apoi una a cazacilor (condusi de Bogdan Hmielnitki) ; Vasile
Lupu da in casatorie pe mezina sa Ruxandra pentru fiul acestuia – Timus
- Aprilie 1653 – Gheorghe Stefan intra in Moldova sustinut de ostile lui Matei Basarab si Gheorghe
Rakoczy ; Vasile Lupu fuge la Camenita
- Mai 1653 – Vasile Lupu se intoarce cu ostile ginerelui sau Timus si iese invingator in BATALIA DE
LA
POPRICANI
- fiind nemultumit doar cu recastigarea tronului il urmareste pe Gheorghe Stefan in
Muntenia ; este invins la Finta si pierde tronul definitiv
- fuge la cazaci , apoi la tatari , la Constantinopol , dupa care se reintoarce si incearca zadarnic sa
recastige tronul
- 1661 - moare

Stefan Cel Mare Batalii

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Stefan Cel Mare Batalii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Bătăliile lui Ștefan cel Mare cu turcii și tătarii

A fost un iscusit strateg, aplicând cu eficiență tactica pământului pârjoșit,

În perioada domniei lui Ștefan, oastea Moldovei a cunoscut un moment de apogeu,

Politica și sistemmul de alaințe antiotomane dezvoltat de Ștefan cel Mare, l-au

În ciuda proastei aprovizionări, din Țara Românească, Soliman Pașa a înaintat pe

Folosindu-se de vremea cețoasă și ploioasă, care îngreuna desfășurarea cavaleriei

Spahii din avangardă au fost primiți de moldoveni cu o ploaie de săgeți. Azapii și

La 25 iulie 1476, avangarda trupelor turcești ajunsese în apropiere de Cetatea Neamțului și de

 Cupșa, Ion, Ștefan cel Mare, Editura Militară, București, 1974.

Ctitoriile lui Ștefan cel Mare : Putna , Neamț și Războieni

În conştiinţa colectivă a poporului român s-a întipărit ideea că domnitorul Moldovean ar fi

"Izvoare istorice, care sa determine cu exactitate timpul si imprejurarile in care ea a luat

În incinta mănăstirii se află două biserici, două paraclise, turnul-clopotniță cu 11

În prezent, Mănăstirea Războieni are o obște de 26 de monahii și surori. Aici funcționează

Dieta Transilvaniei este un organism reprezentativ, asemănător în anumite privințe cu

Principalele atribuții ale organului reprezentativ al stării nobiliare constau în alegerea și

Perioada ulterioară domniei lui Matei Corvin (1490-1526), cunoscută şi ca epoca

La nivelul comitatului funcţionau de asemenea congregaţiile nobilimii, care se

Raporturile dintre stări şi autoritatea centrală în regatul ungar în perioada 1440-1514,

Până la instituirea principatului, Dieta nu pare să fi jucat un rol major în viaţa

După încorporarea Transilvaniei în Imperiul Habsburgic şi mai ales după Diploma

Discriminarea românilor și a confesiunii acestora

I. Dietă de la 1542 : Ungurul (Hungarus) acuzat de tâlhărie se poate apăra prin

Chemarea în fața justiției se facea in funcție de etnia și confesiunea făptuitorului ci nu în

materiale de istorie medie” , vol. I , 1956

1) Constantin C. Giurescu, Istoria României în date, Editura Enciclopedică,

Dreptul de ctitorie în spațiul românesc medieval

La baza tuturor ctitoriilor și reglementând construcția edificiilor religioase a stat un

În ceea ce privește spațiul românesc fenomenul ctitoriei se desfășoară după anumite

Reîntorcând discursul nostru la calitatea de ctitor putem distinge, analizând

Un moment important în evoluția dreptului de ctitorie în spațiul românesc a fost

În ceea ce privește semnificația și importanța acestui fenomen al ctitoriilor, există

Cu toate acestea, înțelegerea fenomenului ctitoricesc, în spațiul românesc, doar prin

În concluzie, ctitorirea poate fi înțeleasă ca fiind o înțelegere bilaterală cu caracter

Înființarea Mitropoliei Moldovei

Din punct de vedere diplomatic dar și militar, problema expansiunii în Transilvania se

Primele încercări, pe cale diplomatică, au fost făcute de împăratul Leopold I când

În contextul în care Șerban Cantacuzino promitea că se va răscula contra turcilor doar

Simțindu-se amenințat în stăpânirea sa după căderea Budei la 2 septembrie 1686 în

În condițiile prezenței austriece în Transilvania și situației dificile a Imperiului

 Gabriel Bădărău, Între pajuri și semilună (raporturi politice româno-habsburgice

Ioan Inochentie Micu Klein și lupta pentru drepturile românilor din

Obiectivele acțiunii lui Inochentie Micu

Plângerile, revendicările lui se înmulțesc mereu, se concentrează, se amplifică pe parcurs în

Guvernul la 12 iunie 1736, înaintând observațiile Dietei, informează Cancelaria aulică a

Acțiunea din exil

Prodan, David, Supplex Libellus Valachorum, Editura Enciclopedică, București, 1998.

Legătura lui Mihai Viteazul

Bineînțeles că populația a răspuns în mod negativ la impunerea măsurii. Prima răscoală

În consecință putem observa funcționarea și consecințele funcționării legăturii lui Mihai

Matia Corvin și Ștefan cel Mare

Fiind conștient de faptul că regalitatea maghiară va lua măsuri în urma pierderii

Represaliile desfășurate de Matia Corvin au început în data de 11 noiembrie, acesta

Schimbând traseul incursiunii, Matia Corvin nu a făcut decât să grăbească

Lupta de la Baia a reprezentat prima afirmare internațională a domnului moldovean,

Următoarea secvență în cadrul relațiilor moldo-ungare are loc după victoria

Alexandru I. Gonța, Studii de istorie medievală, Editura Dosoftei, Iași, 1998.

Letopisețul anonim al Moldovei, în volumul Ștefan cel Mare și Sfânt – Portret în

POLITICA EXTERNĂ A LUI DIMITRIE CANTEMIR

Dimitrie Cantemir a riscat, încercând să profite de conjunctura internaţională, pe care a

În evoluţia relaţiilor internaţionale Dimitrie Cantemir de asemenea aplică mişcarea circulară,

Referitor la protectoratul habsburgic, Dimitrie Cantemir a propus ca teritoriile unite de Mihai

În aceste condiţii istorice, Dimitrie Cantemir şi Moldova au devenit actori importanţi în