Buletinul Fortelor Navale

ROMÂNIA
MINISTERUL APĂRĂRII NAŢIONALE

STATUL MAJOR AL FORŢELOR NAVALE
BULETINUL
FORŢELOR NAVALE
NR. 19/2013
– SERIE NOUĂ –
CONSTANŢA
– 2014 –
COLEGIUL DE REDACŢIE
Preşedinte:
Comandor dr. Constantin CIOROBEA
Membri:
Contraamiral de flotilă dr. Dan HĂULICĂ
Contraamiral de flotilă prof. univ. dr. ing. Vergil CHIŢAC
Comandor dr. Constantin CIOROBEA
Comandor Gheorghe MUNTEANU
Comandor Adrian IORDACHE
Comandor dr. Vergil MORARU
Comandor dr. Gigi-Cristinel UCE
Comandor Daniel CĂPĂŢÎNĂ
Comandor Vasile NECULA
Comandor Vasile CHIRILĂ
Comandor Sorin CUCU
Redactor responsabil:
Locotenent-comandor Cornel-Marius ABAGIU
Tehnoredactare computerizată:
Pcc Elena GÂDEI
Responsabilitatea pentru conţinutul materialelor publicate revine în exclusivitate

autorilor, în conformitate cu prevederile Legii nr. 206 din 27.05.2004 privind buna
conduită în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare
Tehnoredactare realizată
la Şcoala de Aplicaţie a Forţelor Navale
TIPOGRAFIA DIRECŢIEI HIDROGRAFICE MARITIME
CONSTANŢA
B. _____ comanda___/2014
CUPRINS
GEOPOLITICĂ, GEOSTRATEGIE
PROIECTE PENTRU REALIZAREA TRANSPORTULUI ENERGETIC
CĂTRE EUROPA DIN REGIUNEA MĂRII CASPICE ........................................ 3
Căpitan-comandor ing. Florin RODEANU
CONFLICTELE ÎNGHEŢATE ŞI EFECTELE LOR ASUPRA
GEOPOLITICII MĂRII NEGRE ........................................................................... 14
Locotenent Daniel DROB
Aspirant George ANDRIU
NOI MUTAŢII PE HARTA GEOPOLITICĂ A EUROPEI ................................ 23
Comandor Marius DUICU
STABILITATE ŞI SECURITATE
ROLUL FORŢELOR NAVALE ROMÂNE ÎN APĂRAREA
INTERESELOR ŢĂRII ÎN BAZINUL MĂRII NEGRE LA ÎNCEPUTUL
MILENIULUI III ...................................................................................................... 33
Comandor Nicu DURNEA
SECURITATEA ŞI APĂRAREA CBRN ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ ............ 42
Maior Liviu IFRIM
CONCEPTE
TENDINŢE DE COMPLETARE A SPECTRULUI ACŢIONAL AL
FORŢELOR NAVALE SPECIFIC ZONEI DE OPERAŢII LITORALE ......... 51
Locotenent-comandor Valentin-Cătălin VLAD
LOGISTICĂ
METODE ŞI TEHNICI SPECIFICE PROCESULUI DE PLANIFICARE A
SPRIJINULUI LOGISTIC ÎN OPERAŢIILE DE STABILITATE ŞI DE
SPRIJIN...................................................................................................................... 59
Colonel Stan POPÎRLAN
OPINII
NECESITĂŢI ŞI ÎNTÂMPLĂRI ÎN LUPTA ARMATĂ ..................................... 66
Comandor dr. Gigi-Cristinel UCE
BINOMUL – PRESA ŞI RELAŢIILE PUBLICE – PE TIMPUL
MISIUNILOR INTERNAŢIONALE ALE FORŢELOR NAVALE 72
Locotenent-comandor ing. Mihai EGOROV
______________________________________________________________________________ 1
TINERE CONDEIE DIN ŞCOALA DE APLICAŢIE A FORŢELOR NAVALE
PRAFUL DE PUŞCĂ – DE LA AMUZAMENT LA ARMĂ SUPREMĂ ŞI
ÎNAPOI ....................................................................................................................... 75
Aspirant Florentin BĂNICĂ
PORTAVIONUL – PROIECTAREA PUTERII MARITIME LA
DISTANŢĂ ................................................................................................................ 85
Aspirant George ANDRIU
CUM AU SCHIMBAT SONARUL ŞI RADARUL RĂZBOIUL PE MARE ..... 97
Aspirant Alexandru-Alin PANAITE
Aspirant Cătălin-Nelson PĂTRĂŞCUŢ
2 ______________________________________________________________________________
PROIECTE PENTRU REALIZAREA TRANSPORTULUI ENERGETIC
CĂTRE EUROPA DIN REGIUNEA MĂRII CASPICE
Căpitan-comandor ing. Florin RODEANU,

Şef Secţie/Divizionul 150 rachete navale
1. Introducere
Gazele naturale constituie o sursă promiţătoare şi contemporană de energie

primară, cu efecte pozitive asupra mediului, atrăgând un interes deosebit. Cererea
prezentă de energie a diverselor economii este principala iniţiativă pentru noi
investiţii în sectorul gazelor şi se concentrează în prezent asupra transportului de gaze
naturale către pieţele de desfacere din Europa. Având o structură puternic
industrializată şi tendinţe de creştere, necesarul de energie în ţările europene este în
continuă creştere, iar în absenţa unei surse suplimentare de energie primară aceste
economii se vor confrunta cu o creştere continuă a cererii de gaze în viitorul apropiat.
În plus, pentru a asigura furnizarea de energie este necesară diversificarea surselor de
aprovizionare, ceea ce constituie un aspect delicat al politicilor energetice în Europa.
În acest sens, au fost iniţiate mai multe proiecte energetice, printre care amintesc de
Nabuco, cu participarea a cinci companii de profil, respectiv: BOTAS din Turcia,
Bulgargaz din Bulgaria, Transgaz din România, MOL din Ungaria şi OMV Erdgas
din Austria, cu scopul de a conecta şi valorifica rezervele promiţătoare de gaze
naturale din Zona Mării Caspice şi Orientul Mijlociu, cu pieţele europene.
Figura nr. 1. Traseul propus al conductei NABUCO
______________________________________________________________________________ 3
Buletinul Forţelor Navale nr. 19/2013 ____________________________________
2. Istoricul proiectului Nabuco
Cele cinci companii au semnat în data de 11 octombrie 2002, la Viena, un

acord de cooperare privind înfiinţarea unui „Consorţiu” în vederea efectuării unui
„Studiu de fezabilitate” privind crearea unei rute complet nouă de transport al gazelor
naturale din zonele de producţie mai sus menţionate, prin construirea unei conducte
pe teritoriul celor cinci ţări şi care să aibă ca punct de plecare graniţele Turciei cu
Georgia şi Iran, iar ca punct final nodul Baumgarten din Austria (nod important unde
sunt colectate gazele ruseşti care sunt tranzitate către vestul Europei. De asemenea, a
fost luată în calcul legarea la conducta de transport şi a altor surse de gaze disponibile
din zonă (Siria, Irak, Egipt).
Importanţa acestui proiect a fost recunoscută şi de către organismele
comunitare prin includerea de către Comisia Europeană a acestuia în programul Trans
European Networks/TEN pe lista de proiecte prioritare. Această includere presupunea
şi finanţarea de către Comisia Europeană a 50% din valoarea de realizare a studiului,
restul de fonduri necesare fiind asigurat din fondurile proprii ale celor cinci companii.
2.1. Pieţe ale conductei Nabuco

În jurul Europei există suficiente surse care să acopere creşterea preconizată a
cererii de gaze în Europa pentru următoarele decenii, dar în prezent nu există
suficiente posibilităţi de transport al acestor volume de gaze naturale către pieţele
gaziere europene.
De asemenea, datorită faptului că pentru anumite regiuni din partea centrală a
Europei de Vest şi Balcani distanţa de la Marea Caspică este mai scurtă decât faţă de
alte surse (în principal Rusia), s-a considerat că în acest sens Nabuco este un proiect
competitiv. Analiza de piaţă a dovedit aceste presupuneri.
Pentru a rezuma, se poate afirma că fezabilitatea proiectului Nabuco rezultă
din:
- caracterul competitiv din punct de vedere al costului şi implicit al tarifului
de transport previzionat, comparativ cu alte proiecte noi;
- siguranţa livrărilor, dată de marile câmpuri de gaze din zona Mării Caspice
şi din Orientul Mijlociu;
- diversitatea livrărilor pentru pieţele ţintă, faţă de sursele existente;
- faptul că partenerii Nabuco preiau cantităţi de gaze naturale pentru a acoperi
parţial cererea lor viitoare;
- creşterea constantă a necesarului de consum din ţările europene puternic
industrializate, pe fondul scăderii constante (pe termen mediu şi lung) a livrărilor de
gaze din zona Mării Nordului şi a deprecierii infrastructurii de transport a gazelor
ruseşti;
- costul ridicat de livrare a gazului natural lichefiat produs de ţările din
Maghreb (nordul Africii).
Întrucât până în prezent nu există un coridor de livrare între sursele avute în
vedere şi zonele ţintă de consum, Nabuco poate oferi o sursă de gaze naturale către
piaţa europeană şi astfel va juca un rol important în creşterea gradului de
4 ______________________________________________________________________________
________________________________________________________Geopolitică, geostrategie
competitivitate a pieţelor gaziere europene în promovarea procesului de liberalizare
al acestor pieţe, inclusiv în ţările în curs de aderare.
3. Proiectul Nabuco West
Nabuco West este o versiune revizuită a proiectului iniţial şi vizează

conectarea frontierei turco-bulgare de Austria. Obiectivul este de a livra către Europa
resursele de gaz existente în câmpul gazier Shah Deniz 2, situat în Azerbaidjan, fiind
o variantă scurtată a proiectului iniţial Nabuco, ce urma să pornească de la Erzurum,
Turcia şi să ajungă la Baumgarten în Austria. Noul Nabuco West are un traseu mai
scurt, ceea ce ar determina şi reducerea costurilor sale iniţiale.
Figura nr. 2. Traseul propus al conductei NABUCO West
Proiectul Nabuco beneficiază de susţinere din partea UE şi a Statelor Unite.

Nabuco a fost catalogat drept proiect strategic în cadrul reţelei trans-europene de
transport/TEN-T. Nabuco West este proiectat să înceapă de la frontiera turco-bulgară
şi să traverseze Bulgaria, România şi Ungaria până la Baumgarten, în Austria.
Lungimea totală a gazoductului Nabuco West este de 1.329 km, cu următoarele
distanţe în fiecare dintre ţările de tranzit menţionate mai jos:
- Bulgaria: 424 km;
- România: 475 km;
- Ungaria: 383 km;
- Austria: 47 km.
În România, conducta urma să treacă pe sub fluviul Dunărea şi să traverseze
teritoriul românesc dinspre partea de sud-vest către partea de nord-vest, punctul
iniţial de intrare fiind Portul Bechet, iar cel nord-vestic de ieşire fiind Nădlac.
______________________________________________________________________________ 5
Conducta traversează judeţele Dolj, Mehedinţi, Caraş-Severin, Timiş şi Arad.
Conducta traversează 11 situri protejate, două parcuri naţionale, trei rezervaţii
naturale şi 57 cursuri de apă. Pentru acest proiect contribuţia României stabilită iniţial
era de aproximativ 850 milioane €, plătibili în patru ani. Proiectul este dezvoltat de
consorţiul Nabuco Gas Pipeline International GmbH, fondat în anul 2004, la Viena.
Conducerea consorţiului este asigurată de Reinhard Mitschek, care provine din
compania austriacă OMV.
Principalii acţionari în proiect sunt:
- OMV (Austria);
- FGSZ (Ungaria);
- Transgaz (România);
- Bulgarian Energy Holding (Bulgaria);
- BOTAŞ (Turcia).
Nabuco West va avea o capacitate iniţială de livrare de 10 miliarde m3 pe an.
Fiind un proiect scalabil, capacitatea acestuia va ajunge într-o etapă ulterioară la
23 miliarde m3, ceea ce va răspunde unei prognozate creşteri a cererii de gaze
naturale în UE. Nabuco West va oferi 50% din capacitatea sa de transport către terţe
părţi, altele decât acţionarii.
Costurile proiectului Nabuco West nu au fost făcute publice, însă directorul
general al consorţiului, Reinhard Mitschek, a declarat la sfârşitul anului 2012 că
acestea ar fi cu mult sub 7,9 miliarde €, suma revizuită. Sursele de finanţare a
proiectului nu au fost decise încă dar, în calitatea sa de proiect comercial, Nabuco va
fi finanţat în proporţie de 30% de către partenerii din proiect, iar restul prin
intermediul unor instrumente financiare comerciale.
4. Proiectul South Stream şi TAP
Pentru a contracara proiectul, Rusia a demarat un proiect concurent, South

Stream, în care a încercat să atragă inclusiv o parte dintre partenerii Nabuco.
Proiectul South Stream, a fost lansat în anul 2007, dar acesta ocoleşte România şi nu
elimină dependenţa de gazele ruseşti. Acţionarii sunt grupul rus Gazprom şi ENI, din
Italia.
Un alt proiect concurent este Trans-Adriatic Pipeline/TAP, care ar presupune
transportul a 10 miliarde m3 de gaz caspic pe an de-a lungul unui traseu de 800 km,
cu începere de la Komotini, în apropiere de graniţa greco-turcă, trecând prin Grecia şi
Albania şi terminându-se la San Foca în Italia. Partenerii TAP sunt Statoil din
Norvegia, grupul elveţian EGL şi grupul german E.ON Ruhrgas.
Statoil este, de asemenea, partener la Shah Deniz II, alături de BP.
6 ______________________________________________________________________________
Figura nr. 3. Traseul propus pentru South Stream şi TAP
5. Eşecul proiectului Nabuco West
Azerbaidjanul a ales să-şi transporte gazul natural spre Europa prin conducta
TAP (Grecia, Albania, Italia) în detrimentul Nabuco West (Bulgaria, România,
Ungaria, Austria). Decizia nu e neapărat surprinzătoare, dar ea demonstrează câteva
lucruri pe care e bine să le ţinem minte: Rusia îşi menţine întâietatea în zona caspică,
UE a fost incapabilă să-şi promoveze interesele, SUA au renunţat să joace în acest
joc, democraţiile de faţadă din zonă (Azerbaidjan, Kazahstan, Georgia) sunt mai
aproape de Kremlin decât de Occident. Consecinţa pe termen scurt şi mediu pentru
ţări ca Bulgaria şi Ungaria este continuarea dependenţei faţă de gazele ruseşti.
România pierde un potenţial de afacere bun, dar, din fericire, are un prezent
mai liniştitor şi alternative pentru viitor.
Figura nr. 4. Traseul propus pentru proiectul TAP

______________________________________________________________________________ 7
5.1. Care sunt consecinţele pentru România?
- în primul rând, România pierde (prin Transgaz) o afacere cu potenţial bun.
România găzduia cea mai mare porţiune a conductei, ceea ce însemna şi câştiguri
proporţionale;
- România pierde ocazia de a se poziţiona şi mai apăsat ca jucător important
pe piaţa regională a energiei;
- eşecul Nabuco ar putea duce la o răceală în relaţiile cu Azerbaidjan, ceea ce
ar face şi mai improbabilă reuşita proiectului AGRI (care oricum e împotmolit);
- foarte posibil ca valoarea de piaţă a Transgaz (companie cu capital majoritar
de stat) să aibă de suferit;
- reuşita evidentă a Rusiei în blocarea Nabuco va da un impuls suplimentar
Kremlinului şi vectorilor săi în contestarea unor proiecte alternative la importul de
gaze ruseşti – adică exploatarea gazelor de şist şi exploatarea eventualelor rezerve din
Marea Neagră. Nu ar fi de mirare ca în perioada imediat următoare să vedem un nou
val de contestări la adresa celor două proiecte, mai ales pe dimensiunea de protecţie a
mediului;
- în privinţa aprovizionării cu gaze, România nu va suferi enorm din cauza
pierderii proiectului Nabuco West, şi asta pentru că are încă resurse proprii, plus cele
două proiecte mari (gazele de şist şi gazele din Marea Neagră) care, dacă se vor
dovedi viabile economic, vor alimenta piaţa internă. E indiscutabil că orice eşec în
sporirea alternativelor de furnizare e dureros, dar situaţia din România nu e disperată
ca în Ungaria sau Bulgaria, dependente în cel mai înalt grad de gazele ruseşti.
5.2. „Învăţămintele” trase după eşecul Nabuco West

Pentru început, trebuie spus că decizia consorţiului care gestionează gazul azer
(consorţiu format din compania britanică BP, compania norvegiană Statoil, compania
azeră Socar şi alţi acţionari mai mici) a luat în calcul oferta comercială făcută de cei
doi competitori – Nabuco West şi TAP. Dar dincolo de oferta comercială, decizia are
o mare încărcătură politică şi strategică. Nabuco West ar fi însemnat pentru Europa
Centrală şi de Est scăderea dependenţei de gazele ruse, în timp ce TAP nu avea o
astfel de semnificaţie. De aici a rezultat şi opoziţia acerbă a Rusiei faţă de Nabuco şi
susţinerea pentru TAP.
Cum a susţinut Rusia proiectul TAP? Un semn evident a fost retragerea
neaşteptată a Gazprom (compania de casă a Kremlinului, braţul său comercial în
industria gazelor) din licitaţia pentru compania greacă de gaze DESFA. Gazprom a
lăsat locul liber pentru – surpriză! – compania azeră de stat Socar. Oficiali greci au
declarat atunci că achiziţionarea DESFA de către Socar va însemna sprijin din partea
Azerbaidjan pentru TAP (care include şi Grecia).
O altă pârghie importantă pentru Rusia în procesul de distrugere a proiectului
Nabuco a fost compania britanică BP, care deţine pachetul majoritar de acţiuni în
consorţiul Shah Deniz. BP este acţionar (aproape 20%) în Rosneft, cea mai mare
companie rusă din domeniul petrolului, la rândul său un braţ economic al
Kremlinului.
8 ______________________________________________________________________________
Aşadar, eşecul Nabuco ne arată că Rusia şi-a păstrat aproape intacte
capacităţile de jucător principal în zona caspică. Cum simte că Occidentul se apropie
prea mult de aria sa de influentă, Kremlinul reacţionează. De data asta n-a mai
făcut-o în forţă, ca în Georgia (2008), ci mizând pe slăbiciunile evidente ale
„adversarului”.
Eşecul UE în privinţa Nabuco e evident. În pofida declaraţiilor diplomatice ale
reprezentanţilor concernului, a fost clară tot timpul reticenţa Bruxelles-ului în
asumarea proiectului, deşi ar fi fost o gură de aer pentru ţări aflate în evidentă
dificultate – Bulgaria, România, Ungaria. De ce a ezitat UE? Diferenţe de vederi între
statele membre, jocul pe cont propriu al Germaniei în relaţia cu Rusia, noncombatul
altor jucători, sunt multe posibile cauze.
Respingerea Nabuco de către azeri spune câteva lucruri şi despre politica SUA
în regiune. SUA şi-au diminuat enorm sprijinul faţă de Nabuco, fie din motive care
ţin de reorientarea pe alte zone, fie din cauza unui deficit de analiză. Cert e că SUA
nu au mai fost atât de vocale ca în trecut la Baku în sprijinul Nabuco. Un deficit de
implicare a SUA se poate constata însă în toată zona Mării Caspice, concomitent cu
reorientarea spre zona Asia–Pacific.
Pe scurt, eşecul Nabuco este simptomul unor poziţionări ale jucătorilor din
zona caspică. Dar va deveni şi cauza unor dezvoltări ulterioare în domeniul energetic
din zona Europei de Est.
6. Proiectul energetic AGRI
România a pierdut proiectul Nabuco, dar nu şi colaborarea cu Azerbaidjanul.

Proiectul interconectorului Azerbaijan-Georgia-România Interconnector/AGRI, care
presupune construcţia a două terminale de gaz natural lichefiat, unul la Constanţa şi
altul în Georgia, ar putea costa între 2 şi 5 miliarde €, cu o capacitate maximă de
8 miliarde m3 gaze pe an, costul final al proiectului va depinde şi de volumul de gaz
tranzitat. AGRI va fi alimentat cu gaze din Azerbaidjan, ce vor fi lichefiate în portul
georgian Batumi şi apoi transportate pe Marea Neagră pe vase, până la Constanţa şi
apoi delichefiate. Proiectul AGRI are sprijin politic, care s-a materializat prin
semnarea unor acorduri de către ministerele de energie din cele patru ţări membre ale
proiectului. AGRI este un proiect integrat care va aduce gaz din zona Mării Caspice
în România. La 24 ianuarie 2011 a fost înregistrată la Bucureşti şi compania de
proiect AGRI LNG Project Company, care are două obiective: să găsească surse de
finanţare pentru acest proiect şi să se ocupe cu realizarea studiului de fezabilitate.
Interconectorul AGRI (Azerbaijan-Georgia-România) este destinat transportului
gazelor naturale azere în România, în stare lichefiată. Proiectul prevede construirea a
două terminale de gaz natural lichefiat, unul pe litoralul georgian al Mării Negre şi
celălalt la Constanţa. Romgaz (România), Georgian Oil and Gas Corporation/GOGC,
State Oil Company of Azerbaijan Republic/SOCAR şi MVM (Ungaria) deţin câte
25% din capitalul social al societăţii AGRI LNG Project Company, compania de
proiect care va dezvolta această investiţie. Memorandumul de înţelegere pentru
______________________________________________________________________________ 9
proiectul AGRI a fost semnat la Bucureşti la 13 aprilie 2010. De asemenea,
Azerbaidjan, Georgia, România şi Ungaria au semnat la 14 septembrie 2010, la Baku,
Declaraţia privind proiectul AGRI.
Proiectul AGRI/Azerbaijan-Georgia-România Interconnector presupune ca
metanul extras din Azerbaidjan să fie transportat prin conducte până în porturile din
Georgia, încărcat pe vapor în stare lichidă şi trimis într-un nou terminal din
Constanţa. La noi, gazul lichefiat ar urma să fie transformat în vapori şi apoi va fi
transportat prin conducte până în casele românilor sau, şi mai departe, spre vestul
Europei.
7. Importanţa Forţelor Navale în asigurarea căilor de transport energetice
Din cele mai vechi timpuri, stăpânirea mărilor a reprezentat o condiţie pentru
obţinerea puterii şi influenţei. În pofida faptului că această concepţie a fost enunţată
încă de la sfârşitul secolului trecut, ea continuă să fie aplicabilă realităţilor geopolitice
actuale, conform cărora poziţionarea unui stat în apropierea unei mări continuă să
reprezinte un avantaj atât pentru dezvoltarea sa cât şi a regiunii învecinate.
Datorită aşezării/poziţiei sale geografice la intersecţia dintre Europa şi Asia,
între Rusia şi Orientul Mijlociu, legând direct Europa de Sud-Est de cea Occidentală
prin fluviul Dunărea, dar şi de Marea Mediterană, Marea Neagră reprezintă o regiune
de o deosebită importanţă pentru toţi actorii pretendenţi la poziţii de frunte în ierarhia
mondială precum: SUA, Rusia, sau statele membre ale UE. Datorită imensului
potenţial economic, militar, demografic precum şi rolului pe care această regiune îl
joacă ca element de legătură între Asia Centrală şi Orientul Mijlociu în jocul
intereselor politice şi economice globale, ne permite într-o oarecare măsură să
identificam principalele caracteristici politice şi de securitate ale Mării Negre cu
interesele atât ale statelor riverane, cât şi a statelor ce aspiră la o poziţie cât mai
favorabilă din punct de vedere geostrategic aproape de vârful piramidei.
Marea Neagră este un conector strategic, leagă comunitatea euroatlantică (în
calitate de furnizor de securitate şi consumator de energie) de arealul Orientul
Mijlociu–regiunea Caspică–Asia Centrală (în calitate de furnizor de energie şi
consumator de securitate). Constituie spaţiul de interferenţă a trei zone geopolitice şi
geostrategice considerate ca fiind zonele cu probleme sensibile privind securitatea şi
stabilitatea din Europa de Sud, Europa Răsăriteană şi Orientul Mijlociu, poarta de
ieşire la Oceanul Planetar pentru Ucraina, România, Bulgaria şi ţările
transcaucaziene.
Resursele zonei, deschiderile oferite şi poziţia sa transformă Marea Neagră
într-un adevărat areal strategic, prielnic extinderii unor cooperări militare (apariţia
iniţiativelor regionale). Prin extinderea zonei de responsabilitate a NATO în bazinul
Mării Negre, Alianţa exercită un control direct asupra zonelor de criză din Asia
Centrală şi are posibilitatea să supravegheze traseele resurselor energetice din spaţiul
caucazian şi al Mării Caspice.
10 _____________________________________________________________________________
În Marea Neagră se pot executa toate tipurile de operaţii maritime, şi acestea
sunt cele de prezenţă şi supraveghere, umanitare, de demonstrare a forţei, de evacuare
a noncombatanţilor, de protecţie a liniilor maritime de comunicaţii, cele de lovire a
forţelor maritime, aeriene şi terestre ale unui adversar şi operaţiile amfibii.
Aşa cum s-a mai menţionat, principalele elemente care determină creşterea
importanţei Mării Negre în contextul geopolitic de la începutul mileniului al III-lea
sunt realizarea celor două fluxuri strategice, primul fiind cel al energiei şi al doilea
fiind cel al securităţii. Puterea maritimă a statelor riverane influenţează şi ea
evoluţiile geopolitice din regiune şi elementul cel mai dinamic şi de forţă al acesteia
sunt forţele navale. În acest sens, România doreşte să-şi promoveze interesele navale
proprii, care sunt determinate de puterea maritimă, de ieşirea la mare şi ponderea
lungimii frontierelor maritime şi fluviale, de aprovizionarea cu materii prime externe
pe căile de comunicaţii maritime şi fluviale, de exploatarea subsolului marin şi
perspectivele de dezvoltare ale acesteia, de alte activităţi economice ce se desfăşoară
pe mare şi pe fluviu – transporturi navale, exploatarea resurselor mării, turism,
construcţii navale şi de promovarea şi cunoaşterea imaginii sale în lume prin
intermediul prezenţei drapelului naţional pe mările şi oceanele lumii, precum şi de
implicarea euroatlantică în regiunea extinsă a Mării Negre.
Interesele navale ale României constituie parte componentă a intereselor
naţionale, economice şi politico-militare ale statului. Acestea evoluează în timp, în
funcţie de puterea maritimă şi situaţia politică a statului. Apărarea intereselor navale
se realizează de către Forţele Navale, care trebuie să fie capabile să-şi proiecteze
puterea în marea liberă, în scopul apărării obiectivelor economice şi comunicaţiilor
navale şi oriunde interesele proprii sau cele ale Alianţei o cer.
În „Doctrina pentru Operaţii a Forţelor Navale”, se subliniază faptul că
România este interesată vital de păstrarea integrităţii sale teritoriale în limitele
graniţelor terestre, maritime şi fluviale, păstrării nealterate a ieşirii pe Dunăre la
Marea Neagră prin braţele Dunării, în principal, şi pe Canalul Dunăre–Marea Neagră,
asigurarea condiţiilor pentru impunerea şi păstrarea zonelor maritime de interes în
vederea exploatării economice şi desfăşurării nestânjenite a activităţilor în aceste
spaţii, asigurarea stabilităţii în zonă, asigurarea libertăţii de mişcare pe căile de
comunicaţii fluviale şi maritime, apărarea infrastructurii din spaţiul riveran, protecţia
mediului mării, fluviului şi deltei, precum şi participarea la acţiunile militare navale
ale aliaţilor şi partenerilor.
Forţele Navale ale României, în actuala organizare şi cu dotarea cunoscută, pot
participa la executarea unei operaţii întrunite de respingere a unei agresiuni din
direcţia mării şi să participe în cadrul grupărilor întrunite de forţe constituite de
Alianţă la operaţii de apărare colectivă şi de răspuns la crize. Au posibilitatea să joace
un rol important în geopolitica regiunii.
În anul 1998, Turcia a iniţiat Grupul de Cooperare Navală la Marea
Neagră/BLACKSEAFOR. După trei ani de muncă susţinută, pe 2 aprilie 2001, s-a
semnat acordul de constituire. Acest grup a fost gândit ca bază pentru formarea unei
forţe navale multinaţionale pontice. Scopul declarat, subliniat în acest acord, este
acela de a contribui la întărirea prieteniei, bunelor relaţii şi încrederii între statele
_____________________________________________________________________________ 11
riverane Mării Negre (Bulgaria, Federaţia Rusă, Georgia, România, Turcia şi
Ucraina) şi de a promova pacea şi stabilitatea prin intermediul cooperării şi
interoperabilităţii forţelor navale.
Principalele misiuni includ operaţii de căutare-salvare pe mare/SAR, asistenţă
umanitară/HA, luptă contra minelor/MCM, protecţia mediului, vizite reciproce în
porturi, alte misiuni ce trebuie convenite prin consensul participanţilor.
În cadrul BLACKSEAFOR, deciziile se adoptă prin consens, atât la nivelul
reuniunilor înalţilor reprezentanţi naţionali (miniştrii de externe/apărării, sau a
reprezentanţilor lor autorizaţi), cât şi în Comitetul comandanţilor forţelor navale din
Marea Neagră.
Activităţile desfăşurate până în prezent au demonstrat că BLACKSEAFOR
reprezintă o iniţiativă importantă pentru creşterea încrederii şi securităţii în zona
Mării Negre, spaţiu de tranzit dinspre Caucaz spre Europa Centrală şi de Vest,
precum şi un element viabil de susţinere a iniţiativelor politico-militare existente în
regiune.
Participarea la BLACKSEAFOR reprezintă unul dintre multele evenimente din
existenţa Forţelor Navale ale României şi este, totodată, un gest de diplomaţie
militară într-o zonă, cea a Mării Negre, extrem de capricioasă şi mediatizată în ultima
perioadă de timp, în contextul luptei antiteroriste, al extinderii NATO spre Est, al
scutului antirachetă american şi nu numai.
Operaţiunea BLACK SEA HARMONY/OBSH, la care au aderat şi Forţele
Navale Române, se doreşte a fi echivalentul Operaţiunii NATO ACTIVE
ENDEVOUR din Marea Mediterană şi vizează monitorizarea traficului în zona de
coastă şi semnalizarea autorităţilor portuare naţionale în privinţa navelor suspecte.
Operaţiunea BLACK SEA HARMONY, iniţiată de Turcia la 1 martie 2004, vizează:
securitatea maritimă, conducerea operaţiilor de supraveghere în ariile de jurisdicţie
navală şi aeriană, conform legislaţiei internaţionale; conducerea operaţiilor de
recunoaştere cu privire la navele suspecte; prezenţa forţelor navale pe rutele de trafic
al navelor comerciale; operaţiuni pentru sudul şi sud-estul Mării Negre, cu accent pe
zona strâmtorii Bosfor.
Viziunea statului român şi a Forţelor Navale asupra viitorului cooperării
regionale în domeniul securităţii navele are în vedere promovarea principiului
diviziunii muncii între iniţiativele regionale existente (BLACKSEAFOR şi BLACK
SEA HARMONY), în scopul prevenirii ameninţărilor asimetrice la adresa securităţii
în bazinul Mării Negre.
8. Concluzii
În acest moment, o importanţă deosebită pentru întreaga zonă o constituie

coridorul de resurse energetice din zona caspică, în care un rol important pentru
realizarea proiectelor îl au Turcia şi Federaţia Rusă. În regiunea caspică, statele
apărute după căderea URSS încearcă să-şi redefinească identitatea naţională prin
12 _____________________________________________________________________________
distanţarea de Moscova, în condiţiile inexistenţei unei încrederi reciproce între statele
din zonă.
Nabuco West ar fi însemnat pentru Europa Centrală şi de Est scăderea
dependenţei de gazele ruse, în timp ce TAP nu avea o astfel de semnificaţie. De aici a
rezultat şi opoziţia acerbă a Rusiei faţă de Nabuco şi susţinerea pentru TAP. Un alt
jucător important este Turcia, care după obţinerea unei consolidări economice,
politice şi militare în regiune se transformă dintr-un preţios aliat occidental, promotor
al intereselor occidentale în zonă, într-un pion activ, care are propria agendă
diplomatică, politică şi militară cu strânse relaţii în zona musulmană, care reuşeşte să
fructifice relaţiile cu marii săi vecini, în interes strict naţional.
Proiectul South Stream, varianta rusească lansată să contracareze proiectul
Nabuco, vizează construirea unei conducte de transport de gaze naturale din Rusia
către Bulgaria, prin Marea Neagră şi mai departe către Grecia, Italia şi Austria.
Analiştii consideră că South Stream, cu o capacitate anuală de transport de
30 miliarde m3 de gaze, este un mijloc prin care Rusia îşi poate creşte dominaţia
asupra livrărilor de gaze către Europa.
Bibliografie
1. Transgaz S.A. magistrala energiei http://www.transgaz.ro/nabucco.php
2. Wikipedia Nabuco West http://ro.wikipedia.org/wiki/Nabucco_(gazoduct)
3. Cristian Pantazi HotNews.ro http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-15073957-
culisele-esecului-nabucco-west-consecintele-pentru-romania.htm
4. FILIP, Adrian. PUTEREA NAVALĂ, componentă a geopoliticii maritime
universale; atlantism vs. eurasianism. Craiova: editura SITECH, 2013.
_____________________________________________________________________________ 13
CONFLICTELE ÎNGHEŢATE ŞI EFECTELE LOR ASUPRA
GEOPOLITICII MĂRII NEGRE
Locotenent Daniel DROB,

Aspirant George ANDRIU,
Divizionul Nave Speciale al Bazei Logistice Navale
1. Introducere
Bazinul Mării Negre şi zona adiacentă acestuia reprezintă de 200 de ani o

punte de legătură deosebit de importantă între Est şi Vest, o regiune a lumii care
datorită acestui specific a favorizat relaţiile de schimb economic. Poziţionată la
confluenţa a două religii, cea creştină şi cea islamică, dar şi între două mari familii de
popoare, slave şi turcice, deţine un spaţiu geopolitic important, caracterizat de o
izolare politică, având ca factori favorizanţi enclavizarea regiunii şi controlul strict al
tranzitului navelor prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele1.
Dacă se ia în calcul doar criteriul geografic, regiunea cuprinde cele şase state
riverane Mării Negre (România, Ucraina, Rusia, Georgia, Turcia şi Bulgaria). Totuşi,
termenul de „extins” face trimitere mai degrabă la aspecte de ordin
politico-economic decât geografice, astfel încât trebuie incluse ţări precum Republica
Moldova, Armenia, Azerbaidjan şi Grecia datorită importanţei lor politice,
economice şi strategice. Aşadar, regiunea extinsă a Mării Negre se întinde de la
Balcani până la Marea Caspică, devenind una din cele mai dinamice zone din
perioada de după Războiul Rece.
Sfârşitul Războiul Rece, prin prăbuşirea URSS, pune punct sistemului de sfere
de influenţă bipolar de dimensiuni mondiale, aducând un vid de putere deosebit de
important, ce s-a manifestat, în special, de-a lungul zonelor de graniţă ale
conflictului. Astfel, pe fondul distrugerii a puterii sovietice, zona adiacentă a Mării
Negre este martora formării de noi state într-un mediu caracterizat de puternice
accente naţionaliste. Aceste state şi-au stabilit graniţele conforme cu împărţirea
teritorială sovietică, care nu ţinea cont de structura etnică a populaţiei. Acest fapt a
determinat apariţia unor tendinţe separatiste, transformate în conflicte armate.
Intervenţia Rusiei ca mediator în calitate de continuatoare a URSS a avut ca rezultat
acutizarea lor şi transformarea acestora în conflicte îngheţate.
De asemenea, în ultimii ani intervenţia rusă este din ce în ce mai pronunţată,
acest fenomen avându-şi motivaţia în creşterea constantă din punct de economic, dar
şi datorită unei politici externe deosebit de abile. Reuşitele din aceste domenii au fost
complementate cu o creştere a puterii militare. Astfel, începând cu anul 2008, are loc
1
Datorită tratatului de la Montreux din 9 noiembrie 1936.
14 _____________________________________________________________________________
o reorganizare profundă a armatei, menită să reducă dimensiunea acesteia, dar
urmărindu-se eficientizarea, operaţionalizarea şi dotarea cu tehnică nouă. Planurile
pentru Flota din Marea Neagră sunt de dotare cu 18 nave noi de suprafaţă şi
submarine până în anul 20152.
Niciunul din teritoriile aflate în discuţie nu are ieşire directă la Marea Neagră,
iar în două dintre cazuri, nici statele din care fac parte aceste teritorii – Republica
Moldova şi Azerbaidjanul. Toate aceste conflicte au însă un impact imposibil de
neglijat asupra geopoliticii Mării Negre şi asupra relaţiilor politice şi economice care
se ţes în acest spaţiu şi între acest spaţiu şi restul lumii. Astfel, conflictele afectează
alianţele dintre statele din regiune, rutele conductelor de petrol şi gaze, generează
valuri de refugiaţi şi sunt, toate, legate de poziţia Rusiei ca actor cheie în zona Mării
Negre.
2. Definirea conceptului de conflict îngheţat
Conceptul de „conflict îngheţat” pare facil de definit: el se referă la conflicte

care nu au fost soluţionate, dar care nu se derulează în termeni de lupte armate, ci se
perpetuează o stare de fapt care nu este caracterizată nici de pace, nici de război3.
Analizată în amănunt, sintagma desemnează o situaţie conflictuală acută, dar fără
recurs la violenţa armată pe scară largă, din cauza epuizării reciproce a combatanţilor
în faza anterioară de conflict militar şi/sau a descurajării exercitate de prezenţa unei
puteri regionale sau a unei mari puteri din afara sistemului. Părţile se percep ca fiind,
în continuare, în situaţia de a avea scopuri incompatibile şi miza este de tip „joc cu
sumă nulă”. Prin urmare, principala preocupare a fiecăreia este de a acumula putere,
atât prin consolidare economică şi politică, la nivel intern, prin înarmare, cât şi prin
eventuale alianţe cu alte state şi de a-şi ameliora poziţia relativă faţă de adversari.
Rezolvarea finală a conflictului este amânată voluntar, în aşteptarea unei conjuncturi
favorabile când adversarul va fi convins sau constrâns să cedeze.4
3. Prezentarea conflictelor îngheţate
3.1. Conflictul din Transnistria

Conflictul din Transnistria este un conflict politic între Republica Moldova şi
autoproclamata Republica Moldovenească Nistreană cu privire la exercitarea
controlului asupra raioanelor aflate pe malul stâng al râului Nistru şi oraşul Tighina.
Conflictul a început în anul 1990, imediat după proclamarea independenţei Republicii
Moldoveneşti Nistrene.
2
http://rusnavy.com/news/navy/index.php?ELEMENT_ID=11583 accesat la data de 31.01.2014
3
LYNCH, Dov. Russian Peacekeeping Strategies towards the CIS: The Cases of Moldova, Georgia and Tajikistan,
London, RIIA and Macmillan: 2000, p 45.
4
CIOCULESCU, Şerban-Filip. Dileme strategice, politice şi juridice ale „Conflictelor îngheţate” din zona lărgită a
Mării Negre. În Infosfera, anul I, nr. 4/2009, p. 37.
_____________________________________________________________________________ 15
În anul 1991, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Declaraţia de
Independenţă a Republicii Moldova, al cărei teritoriu cuprindea şi raioanele din
stânga Nistrului. Parlamentul moldovenesc a cerut guvernului URSS „să înceapă
negocierile cu guvernul moldovenesc cu privire la ocupaţia ilegală a Republicii
Moldova şi retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul moldovenesc”.
După ce Moldova a primit statul de membru al ONU (2 martie 1992),
preşedintele moldovean, Mircea Snegur, a autorizat o intervenţie militară împotriva
forţelor rebele care atacaseră posturi de poliţie loiale Chişinăului de pe malul estic al
Nistrului. Rebelii, ajutaţi de trupele sovietice, şi-au consolidat controlul peste cea mai
mare parte din zona disputată.
La 21 iulie 1992, Republica Moldova şi Federaţia Rusă au semnat o Convenţie
cu privire la principiile reglementării paşnice a conflictului armat din zona nistreană a
Republicii Moldova. Chiar şi după încetarea focului, Rusia a continuat să ofere
regimului separatist sprijin militar, politic şi economic, permiţându-i să
supravieţuiască şi conferindu-i un anumit grad de autonomie faţă de Moldova.
Până la această dată negocierile nu au avut succes, principalele motive fiind
refuzul ambelor părţi de a se recunoaşte oficial, precum şi lipsa de interes în plan
internaţional.
3.2. Conflictul din Nagorno-Karabach

Regiunea Autonomă Karabahul de Munte sau Nagorno-Karabah a fost o
unitate administrativ-teritorială a RSS Azerbaidjan, în cadrul URSS. Populaţia sa era
majoritar armeană şi constituie în prezent Republica (de facto independentă) a
Karabahului de Munte.
Conflictul armeano-azer a fost primul conflict interetnic din spaţiul ex-URSS.
Începând cu finele anului 1987, populaţia din Nagorno-Karabah, sprijinită de
conaţionalii din Republica Sovietică Socialistă Armeană, a revendicat teritorii ce
făceau parte din teritoriul Armeniei istorice, dar erau oficial atribuite RSS
Azerbaidjan. Pe atunci, ambele state erau republici componente ale URSS, iar
frontierele ţineau cont predominant de motivaţii de natură economică. La 19 februarie
1988, majoritatea armeană din provincie a început manifestaţii în favoarea alipirii
regiunii la Armenia, iar în anul 1989 Sovietul Suprem al Armeniei a adoptat o lege de
anexare a acesteia. Imediat după pregătirea politică a urmat faza violentă a acestui
proces: tentativele azere de deportare a satelor armene limitrofe a aprins confruntarea
interetnică (februarie 1988) şi a dus la organizarea unităţilor armene de autoapărare
care au fuzionat mai târziu într-o veritabilă armată. Aceasta a sfârşit prin a elibera
aproape întreg teritoriul regiunii de trupele azere si a stabili un coridor de comunicare
cu Republica Armenia.
Până în anul 1992, armenii au ocupat teritoriile dintre Armenia şi Karabahul de
Sus în timp ce zvonuri contradictorii de ambele părţi au determinat populaţia azeră să
se refugieze în estul Azerbaidjanului. În total, aproximativ 20% din suprafaţa iniţială
a RSS Azerbaidjan au fost ocupate de trupe proarmene. Din cauza războiului,
Azerbaidjanul a pierdut peste 20.000 oameni – militari şi civili. Ca urmare a
16 _____________________________________________________________________________
conflictului, circa un milion refugiaţi din regiuni ocupate trăiesc în condiţii extrem de
mizere, neglijaţi şi marginalizaţi de autorităţile azere.
Cu toate că ONU a arătat un anumit interes faţă de conflict (Consiliul de
Securitate a adoptat patru rezoluţii – 822, 853, 873, 884 – cerând retragerea armatei
armene din teritoriile ocupate), de problema respectivă s-a ocupat o altă
instituţie – OSCE, prin grupul său special de la Minsk. Părţile implicate în conflict,
cu interese şi motivaţii atât de divergente, au sabotat constant ieşirea din acest
conflict îngheţat. Azerbaidjanul insistă să-şi menţină integritatea teritorială, iar
Armenia urmăreşte prezervarea unor teritorii cât mai întinse din teritoriul său istoric,
teritorii încă locuite de armeni, insistând asupra principiului autodeterminării
naţionale.
3.3. Conflictul din Abhazia

Conflictul georgiano-abhaz a fost unul dintre cele mai sângeroase şi atroce din
istoria post-sovietică. De-a lungul dominaţiei sovietice, abhazii au avut de suferit în
special pe plan cultural datorită închiderii unor şcoli abhaze şi introducerea unui
alfabet georgian. Numărul lor a scăzut dramatic în urma măsurilor luate de
conducerea sovietică şi a fluxului mare de georgieni, ruşi sau armeni aduşi pe
teritoriul Republicii Autonome Abhazia, devenind astfel minoritari. Ca urmare, au
existat o serie de neînţelegeri majore între abhazi şi georgieni, în anul 1957, respectiv
anul 1967, dar din cauza sistemului autoritar conflictele deschise au fost prevenite.
Tensiunile au continuat în octombrie 1978 în Tbilisi; în anul 1981 au avut loc o serie
de proteste împotriva „privilegiilor abhaziene”, georgienii acuzând politicile
îndreptate împotriva lor, precum şi lipsa de influenţă politică în Abhazia.
Pe data de 9 aprilie 1989, un grup de demonstranţi georgieni a susţinut în
Tbilisi suportul pentru independenţa Georgiei, iar în august 1990, Sovietul Suprem al
Abhaziei a proclamat Abhazia o republică unională totală şi, totodată desprinderea ei
de Georgia. Războiul din Abhazia, din august 1992, a fost declanşat ca urmare a
proclamării independenţei Abhaziei la 23 iulie 1992. Această decizie a venit ca
urmare a refuzului noii conduceri georgiene de a accepta rezoluţia preşedintelui
abhaz din iunie 1992, cu privire la o federaţie sau confederaţie.
În data de 14 august 1992, Garda Naţională georgiană împreună cu poliţia au
intervenit în Abhazia pentru a restabili ordinea. Trupele georgiene au ocupat în scurt
timp de la declanşarea războiului capitala Suhumi şi mare parte a Abhaziei. În
conflict a fost implicată şi Rusia, care prin iniţiativa preşedintelui Boris Elţîn a reuşit
să determine cele două părţi să semneze în septembrie un acord de încetare a focului.
Acordul a fost încălcat datorită refuzului conducerii Georgiei de a părăsi Abhazia,
fapt ce a determinat Rusia să intervină militar.
Un alt acord a fost elaborat în 27 iulie 1993, care prevedea retragerea trupelor
georgiene, demilitarizarea ambelor părţi şi întoarcerea la un guvern legal în Abhazia.
În decembrie 1993, s-a încheiat un acord important de încetarea a focului, care a fost
în mare parte respectat, deşi au mai existat câteva incidente în anul 1998.
De-a lungul războiului eforturile de mediere a conflictului au venit, în special,
din partea Rusiei şi a ONU, pentru ca odată cu înţelegerea asupra păcii din anul 1993,
_____________________________________________________________________________ 17
să li se alăture şi SUA, Franţa, Germania şi Marea Britanie. ONU a trimis în anul
1993, o misiune de observare care şi-a îndreptat atenţia asupra implementării
acordului de încetare a focului.
La 15 mai 1994, a fost semnat un acord final de încetare a focului, care a
determinat UNOMIG (Misiunea Organizaţiei Naţiunilor Unite din Georgia) să
desfăşoare observatorii săi pentru menţinerea păcii, în special în sudul Abhaziei.
Câteva luni mai târziu, Abhazia a adoptat o nouă constituţie, prin care îşi proclama
independenţa (4 noiembrie 1994).
3.4. Conflictul din Osetia de Sud

Spre sfârşitul anilor ’80, ca urmare a creşterii naţionalismului georgian şi
mişcării lor pentru independenţă, apare în anul 1988 Frontul Popular al Osetiei de
Sud, fiind o structură creată de Centrul Unional pentru a tempera şi contrabalansa
mişcarea de independenţă a Georgiei. Frontul cerea o autonomie mai mare a regiunii
cu scopul final de unificare cu Osetia de Nord rusească. Pe 11 decembrie 1990,
guvernul georgian a lichidat statutul Osetiei de Sud tensionând mai mult conflictul,
care a şi izbucnit direct în război pe data de 5 ianuarie 1991.
Pe 5 ianuarie 1991, forţele georgiene au intrat în capitala Osetiei de Sud.
Militanţii osetini au răspuns prin arderea şcolilor şi caselor georgiene din oraş, în
timp ce georgienii au atacat satele osetine. În februarie 1992, luptele au escaladat cu
implicarea directă a Rusiei. Majoritatea observatorilor independenţi au fost de acord
că militari ruşi de rang înalt au fost implicaţi în conflict, participând la instruirea
unităţilor militare osetine. Pentru a evita o confruntare directă cu Rusia, Georgia a
fost nevoită să accepte negocieri, pe 24 iunie 1992, şeful Consiliului de Stat al
Georgiei, Edward Şevarnadze, întâlnindu-se cu preşedintele Rusiei, Boris Elţîn. În
data de 14 iulie 1992 a fost semnat „Acordul de încetare a focului” de la Dagomiş.
Ca urmare a semnării acestui acord, a fost instituită o operaţie de menţinere a
păcii controlată de Comisia de Control Unită Rusia–Georgia–Osetia (de Sud şi de
Nord), ce avea sub dispoziţia sa patrule militare în acelaşi format. La 6 noiembrie
1992, OSCE a trimis o misiune în regiune cu scopul de a monitoriza operaţia de
menţinere a păcii.
Negocierile de reglementare a conflictului au început pe 30 noiembrie 1995,
Rusia şi OSCE căpătând statutul de mediatori. Cel mai mare succes al negocierilor a
fost consemnat în mai 1996, când cele două părţi au semnat „Memorandumul de
măsuri pentru obţinerea securităţii şi încrederii reciproce”.
Conflictul capătă noi dimensiuni în contextul debarcării influenţei americane în
regiunea Caucazului, aceasta având loc în noiembrie 2003, datorită „Revoluţiei
Trandafirilor”, o revoluţie finanţată şi susţinută politic de Statele Unite. Înlăturarea de
la putere a lui Edward Şevarnadze, un simbol al influenţei Rusiei, şi accederea la
putere a lui Mihail Sakaşvili, susţinut masiv de SUA, a înrăutăţit situaţia din zonă
adăugând la divergenţele de interese deja existente din regiune şi antagonismul
ruso-american.
La 26 ianuarie 2005, s-a prezentat în cadrul sesiunii Adunării Parlamentare a
Consiliului Europei viziunea Georgiei, de reglementare a conflictului, planul fiind
18 _____________________________________________________________________________
prezentat pe 27 octombrie 2005, la Viena, în cadrul Consiliului Permanent al OSCE.
La 6 decembrie, SUA şi OSCE şi-au exprimat suportul pentru acest plan, OSCE
adoptând unanim o rezoluţie în care sprijinea planul georgian. Conform acestui plan,
Osetia de Sud urma să facă parte din Georgia, având însă o autonomie destul de largă.
Incidentele din 3 septembrie (atacul asupra unui elicopter georgian) şi din 31
octombrie 2006 nu au dus la reapariţia confruntărilor, dar au tensionat situaţia. În data
de 12 noiembrie 2006, au avut loc în Osetia de Sud două alegeri rivale şi două
referendumuri simultane.
Din păcate, din primăvara 2008, de când Moscova a anunţat legături mai
strânse cu regiunile separatiste Abhazia şi Osetia de Sud, relaţiile Rusiei cu Georgia
s-au deteriorat semnificativ. Doborârea unei drone georgiene la 21 aprilie şi acuzaţiile
reciproce, plus decizia Moscovei de a trimite trupe suplimentare în Abhazia au adus
la o nervozitate maximă între aceste ţări încât, la 6 mai, ministrul georgian al
reintegrării a declarat că Georgia este „foarte aproape” de un război cu Rusia.
Această criză a dat naştere în 7 august 2008, la un război care implica Georgia
şi Rusia, împreună cu regiunile separatiste ale Georgiei, Osetia de Sud şi Abhazia. În
timpul nopţii de 7 spre 8 august 2008, Georgia a lansat o ofensivă militară pe scară
largă împotriva Osetiei de Sud, în încercarea de a recupera teritoriul. Rusia a
reacţionat prin desfăşurarea de unităţi ale Armatei a 58-a ruse şi trupe aeropurtate
ruse din Osetia de Sud şi lansarea de lovituri aeriene împotriva forţelor georgiene în
Osetia de Sud şi a obiectivelor militare şi logistice din Georgia corespunzătoare.
Rusia a susţinut aceste acţiuni ca fiind o intervenţie necesară umanitară şi de
impunerea a păcii. Forţele ruse şi osetine au luptat împotriva forţelor georgiene din
Osetia de Sud de-a lungul a patru zile, cea mai grea luptă având loc în Ţhinvali. Prin
intermediul medierii de către preşedinţia franceză a Uniunii Europene, părţile au
ajuns la un acord de încetare a focului la 12 august, semnat de Georgia, pe 15 august
la Tbilisi şi de către Rusia, pe 16 august la Moscova. La câteva săptămâni după
semnarea acordului de încetare a focului, Rusia a început retragerea trupelor sale din
Georgia. Forţele ruseşti au rămas staţionate în Abhazia şi Osetia de Sud în cadrul
acordurilor bilaterale cu guvernele din regiune.
4. Efectele conflictelor îngheţate asupra geopoliticii Mării Negre
În ciuda acestor conflicte, Europa continuă să accepte situaţia existentă,

considerând status-quoul din regiune ca fiind sustenabil. În fapt, orice instabilitate
regională poate afecta grav securitatea europeană, iar acceptarea situaţiei prezente
constituie un risc pe termen mediu şi lung.
În context, Uniunea Europeană totuşi a dezvoltat Politica Europeană de
Vecinătate, încă din anul 2004, cu intenţia de a-şi mări zona de influenţă în jurul
graniţelor, nu neapărat însă cu intenţia de a lansa invitaţii de aderare tuturor ţărilor
participante la acest proiect. La 7 mai 2009, zona est-europeană, inclusiv Moldova,
Armenia, Azerbaidjan şi Georgia, a fost inclusă în proiectul de Parteneriat Estic, cu
scopul creşterii cooperării politice şi economice. Această iniţiativă a fost bugetată cu
_____________________________________________________________________________ 19
600 milioane €, suma având ca scop în special programe pilot de dezvoltare regionala
precum şi ridicarea standardelor economice la un nivel cât mai apropiat Uniunii.
Politica Uniunii a cunoscut un relativ succes, Moldova semnând Acordul de
Asociere cu UE la 29 noiembrie 2013, în timp ce restul statelor implicate în conflicte
îngheţate sunt în stadiul avansat al tratativelor.
Viitorul este însă nesigur, deoarece UE cunoaşte o perioadă de scindări
profunde la nivelul politicilor economice pe un fond de euro-scepticism în creştere şi
a resimţirii efectelor crizei economice. Rusia în schimb cunoaşte o perioadă calmă
din punct de vedere macro-economic, cu o creştere lentă dar sigură a sectorului
financiar şi cu o înflorire a sistemului militar.
Un alt aspect deosebit de important este tactica de a-i recompensa prin măsuri
protecţioniste pe cei care duc o politică rusofilă. Acest aspect practic dublează prin
rafinamentul execuţiei sale relativ neinvazive politica de dezvoltare militară, fiind un
exemplu perfect de folosire a metodelor „soft power”.
În ultimul rând, nu este de neglijat nici faptul că în anul 2012, schimbul
economic UE-Rusia a fost de 250 miliarde €5, bilanţul fiind pozitiv în favoarea
ruşilor, datorită exportului de gaz şi energie.
Această situaţie va necesita acţiuni îndrăzneţe, o strategie mai nuanţată pentru
gestionarea relaţiilor cu Rusia, şi o abordare multilaterală, globală a securităţii.
Importanţa Caucazului de Sud în contextul geopoliticii europene şi globale a
constituit un subiect de discuţie în perioada ce a urmat sfârşitului Războiului Rece.
Armenia, Azerbaidjan şi Georgia au fost considerate „călcâiul lui Ahile” al Uniunii
Sovietice, în perioada când reprezentau graniţa dintre blocul comunist şi NATO.
Printre moştenirile fostei URSS se numără şi cele trei regiuni separatiste: Abhazia şi
Osetia de Sud desprinse din cadrul Georgiei, şi Nagorno-Karabah din Azerbaidjan.
Cele două regiuni georgiene au fost recunoscute de Rusia, Nicaragua, Venezuela şi
Nauru, în timp ce Nagorno-Karabah a rămas nerecunoscută, dar continuă să aibă
sprijinul Armeniei. Situaţia ambiguă a celor trei regiuni separatiste constituie o
ameninţare pe termen lung la adresa securităţii geopoliticii regionale, dar şi globale.
Datorită proximităţii este o ameninţare mai ales la adresa Uniunii Europene.
Spre deosebire de restul statelor din Europa, Federaţia Rusă este un beneficiar
al acestei stări de fapt. De asemenea, Rusia are o politică externă foarte agresivă,
folosind orice mijloc de a-şi întări statutul şi puterea în bazinul Mării Negre.
După dezmembrarea URSS, politica externă rusă în relaţie cu regiunea Mării
Negre s-a restructurat trecând de-a lungul celor 22 ani de istorie post-sovietică prin
patru faze:
- faza iniţială (1991-1994) caracterizată prin izbucnirea unor conflicte etnice
armate care în perioada sovietică fuseseră îngheţate; apare un nou status-quo
post-sovietic;
- faza cecenă înfăţişată de cele două războaie purtate de Federaţia Rusă în
Cecenia (1995-2002);
5
http://ec.europa.eu/trade/policy/countries-and-regions/countries/russia/ accesat la data de 30.01.2014
20 _____________________________________________________________________________
- faza de refacere (2003-2008) în care Rusia începe să fixeze acţiunile
prioritare pentru strategia sa regândită. În septembrie 2003, Preşedintele Vladimir
Putin definea regiune Marea Azov–Marea Neagră ca fiind de maxim interes strategic
pentru Rusia. De aceea, conducerea de la Moscova era obligată să asigure un sistem
de securitate eficient pentru rutele sale de transport din Marea Neagră;
- faza strategiei regionale active (august 2008-prezent) care a debutat odată
cu operaţia militară în Georgia, având ca scop sprijinirea republicilor separatiste
Abhazia şi Osetia de Sud. Noua strategie pentru regiunea Mării Negre coincide în
mare parte cu trăsătura principală a politicii externe ruse ataşată de principiile
realismului politic în care interesul naţional poate fi apărat doar prin achiziţia de
putere, singura care permite supravieţuirea statului într-un mediu internaţional
anarhic.
În viziunea geostrategică rusă, regiunea Mării Negre este văzută ca un proiect
strict regional, chiar dacă are aspecte globale şi oferă opţiuni globale pentru Rusia.
Conform acestei strategii, Rusia consideră că este mai îndreptăţită decât Uniunea
Europeană sau SUA atunci când vine vorba de asumarea rolului de lider în
problemele regiunii Mării Neagră, din motive legate de istorie, poziţie geografică,
economie şi politică. Cel mult Rusia ar accepta un leadership în comun cu Turcia. Cu
toate acestea, Occidentul percepe Rusia ca pe o putere exterioară, chiar dacă ea este
una dintre cele şase ţări din Marea Neagră.
Viziunea rusă concentrată pe interesul regional pe care îl are Marea Neagră
este cea care face diferenţa faţă de viziunile SUA şi a UE. Controlul în regiunea
Mării Negre este pentru Rusia ca o unealtă regională în atingerea obiectivelor în
celelalte regiuni precum Asia Centrală şi Orientul Mijlociu, sau un instrument global
atunci când luăm în discuţie securitatea energetică şi expansiunea pieţelor economice.
Regiunea Mării Negre este ca un poligon de teste pentru cele două curente
contemporane dominante: regionalizarea şi globalizarea. Cu alte cuvinte, în această
zonă se poate dezvolta un parteneriat regional sau, dimpotrivă, o altă arenă de
competiţie geostrategică, parte a jocului de sumă nulă practicat de Rusia şi de
Occident.
Din perspectiva securităţii regionale, Rusia se proclamă ca un susţinător al
status-quoului în regiunea Mării Negre. Cu toate acestea, pentru a-şi apăra interesele,
Rusia încurajează mişcările separatiste din zonă. Pentru a-şi demonstra bunele
intenţii, Moscova a luat parte la exerciţiile militare organizate în comun cu statele
NATO şi celelalte state din Marea Neagră. Aşa a fost cazul în operaţiile BLACK
SEA HARMONY şi ACTIVE ENDEAVOUR.
Rusia percepe ca pe o ameninţare la adresa intereselor sale din regiunea Mării
Negre o serie de evenimente precum decizia Turciei de a permite navelor americane
accesul nerestricţionat prin strâmtorile Dardanele şi Bosfor, încălcând astfel
Convenţia de la Montreux, semnată în anul 1936, în care erau prevăzute restricţii ale
traficului naval pentru statele fără acces la Marea Neagră. O altă preocupare pentru
Rusia este disputa sa cu Ucraina în cea ce priveşte strâmtoarea Kerci, care
nesoluţionată, poate duce la blocarea traficului navelor ruseşti din Marea Azov în
Marea Neagră. Îngrijorătoare pentru lideri ruşi este şi expansiunea bazelor militare
_____________________________________________________________________________ 21
americane din România şi Bulgaria, văzută ca o încălcare din partea SUA a Tratatului
Forţelor Convenţionale din Europa.
Rusia este conştientă că, pe termen lung, ar putea ajunge singurul stat
nemembru NATO din Marea Neagră, percepând NATO, Ucraina şi Georgia ca actori
care ameninţă status-quoul în regiune. Rusia percepe Turcia ca un posibil partener,
având în vedere că turcii vor să păstreze status-quoul în Marea Neagră. După
Războiul din Georgia, din anul 2008, Turcia are oportunitatea de a deveni un
mediator în zona Mării Negre, crescându-şi astfel importanţa în regiune. Cooperarea
Turciei cu Rusia poate fi una favorabilă şi la nivel economic, în special în sectorul
energiei, unde se pot negocia soluţii de comun acord, care în acest fel pot ajuta Turcia
să devină cel puţin parţial poarta energetică a Europei.
Trebuie concluzionat că Rusia nu poate agrea decât un format de securitate
regional atunci când vine vorba de politica sa externă în regiunea Mării Negre.
Bibliografie
1. CIOROIANU, Adrian. Geopolitica Matrioşkăi. Curtea Veche, 2009.
2. FAWN, Rock (ed.). Ideology and National Identity in Post-Communist
Foreign Policies, London and Portland, Frank Cass, 2004.
3. LYNCH, Dov. Russian Peacekeeping Strategies towards the CIS: The
Cases of Moldova, Georgia and Tajikistan. London: RIIA and Macmillan, 2000.
4. *** Institutul Ovidiu ŞINCAI, Transnistria. Evoluţia unui conflict îngheţat
şi perspective de soluţionare. Bucureşti: septembrie 2005.
5. *** C.I.A. World Factbook accesat la 30.01.2013
6. http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/actualele-dileme-ale-
strategiei-navale-ruse-regiunea-marii-negre, accesat la data de 12.08.2013
22 _____________________________________________________________________________
NOI MUTAŢII PE HARTA GEOPOLITICĂ A EUROPEI
Comandor Marius DUICU,

Statul Major al Forţelor Navale
1. Principalele programe de dezvoltare ale Armatei Ruse pentru următorii ani
În următorii opt ani guvernul rus este dispus să cheltuiască 500 miliarde €
pentru refacerea Armatei Ruse. Programul de reînzestrare a început deja din anul
2011.
Prioritatea numărul unu vor fi Forţele Aeriene, unde Rusia intenţionează să
construiască/cumpere 1.000 de avioane multirol, 600 de elicoptere şi 100 de avioane
de bombardament strategic. Prioritatea numărul doi o reprezintă Forţele Navale, apoi
rachete intercontinentale şi sisteme de apărare antirachetă.
Lista Forţelor Aeriene începe cu T-50 PAK FA. Ruşii susţin că aparatul lor
este mai uşor, mai rapid decât F-22 şi este singurul avion de generaţia a V-a ce se
poate compara cu Raptorul american. T-50 este cu până la 30% mai eficient, cu 2 t
mai uşor şi mult mai rapid decât F-22 (2.600 km/h faţă de 2.410 km/h). Avionul
rusesc are nevoie de realimentare la o distanţă de 4.300 km, în timp ce Raptorul la
doar 2.500 km; pista de decolare necesară pentru PAK FA este de 350 m, iar F-22 are
nevoie de 950 m.
Următorul pe listă este luptătorul „super-manevrabil” Su-35S. Viteza maximă
a lui Su-35S este de 2.500 km/h comparativ cu cea a lui F-35 care atinge doar
1.700 km/h. Avionul rusesc are nevoie de realimentare după o distanţă de 3.600 km,
iar omologul american după 2.200 km. Un singur aparat Su-35S poate lupta şi câştiga
contra 12 avioane ostile, cinci aparate pot lansa 60 rachete aer-aer.
Al treilea aparat pe listă este MIG 35. Noul radar instalat „Zhuk” îi permite să
depisteze ţinte pe o distanţă de 250 km, inclusiv piese de artilerie, divizii de tancuri,
elicoptere şi avioane ostile. Aparatul detectează 30 de ţinte şi poate doborî simultan
opt dintre acestea.
În timpul conflictului din anul 2008, ruşii au avut la dispoziţie un singur model
Su-34 capabil să lupte. Prototipul a fost considerat un erou al misiunilor desfăşurate
în spaţiul aerian al Osetiei de Sud. Ucraina, sub conducerea preşedintelui Viktor
Yuschenko, a vândut echipamente de apărare antiaeriană BUK-M1 ce erau conectate
la radarul de mare putere 36D6. Radarul era în căutare de avioane ruseşti şi le
intercepta cu rachete BUK. Su-34 a reuşit să creeze o interferenţă în radarul reţelei
BUK şi după numai trei zile de luptă, radarul 36D6 a fost dezactivat, iar Georgia
lăsată fără apărare antiaeriană.
_____________________________________________________________________________ 23
Figura nr. 1. „Fantoma Zburătoare” din războiul cu Georgia (2008)
Elicopterul Mi-28N supranumit „Vânătorul Nopţii” sau „Tancul Zburător” va

deţine postul de elicopter primar în Armata Rusă. Tunul din dotare 2A42 (30 mm)
poate să tragă 800 proiectile pe minut, iar Apache are 624 de lovituri pe minut. La
cam toate capitolele Mi-28N este peste AH-64, diferenţa făcând-o doar electronica.
Mi-28N poate desfăşura operaţiuni de atac chiar şi la altitudine de 5 m, proiectilul
tunului din dotarea acestuia penetrează armura de 15 mm şi poate lovi ţinte pe o rază
de 1,5 km.
Figura nr. 2. Elicopterul Mi-28N
24 _____________________________________________________________________________
Ka-52 ,,Aligatorul” va fi elicopterul de comandă pentru aviaţia şi infanteria
marinei. Ka-52 are capacitatea de a comanda grupuri de elicoptere Mi-28N. O altă
abilitate deosebită a „Aligatorului” este „Cercul Morţii”, o manevră prin care
elicopterul face o tură în jurul ţintei fără să oprească focul. Sistemul de rachete
denumit „Vortex” poate distruge 12 tancuri în doar trei minute. Pentru ţintele aeriene
va fi folosită racheta R-73. Tunul folosit este similar cu cel din dotarea Mi-28N
(2A42)
Proiectul Borei va fi noul submarin purtător de rachete balistice în Marina
Rusă. Obiectivul este ca până în anul 2020, opt exemplare să intre în dotarea Rusiei.
Un submarin din această clasă se află deja în dotare (Turi Dolgorukiy) şi tocmai a
testat noul model de rachetă „Mace”, deşi nava nu este încă operaţională. Reactorul
nuclear de nouă generaţie permite submarinului să se deplaseze la o adâncime de
480 m şi acesta poate rezista în imersiune timp de trei luni. Comparativ cu
submarinele mai vechi, nivelul sunetului produs de propulsie este de cinci ori mai
scăzut.
Mace este modelul de rachetă balistică instalată pe clasa Borei. La ultimul test,
racheta a confirmat că este gata pentru producţia de serie. Mace este de zece ori mai
manevrabilă decât modelele anterioare şi îşi poate schimba traiectoria în orice
moment dacă este necesar. Ruşii afirmă că racheta poate învinge orice scut american
aflat în uz la ora actuală. Distanţa pe apă dintre Rusia şi America este de 8.000 km.
Asta înseamnă că racheta poate lovi orice ţintă de pe teritoriul SUA sau China.
Corvetele Steregushchy. Până în anul 2020, Flota Rusă intenţionează să se
doteze cu minim şase noi corvete de acest tip, iar alte câteva vor fi exportate către
Algeria.
Preţul unei nave ajunge la suma de 3 miliarde €. Corveta va avea în dotare
următoarele sisteme de armamente: sistemul de rachete de croazieră Kalibr-NK (raza
de acţiune 130 km), patru sisteme rachete AA 3K96 Redut (16 rachete 9M96),
sistemul de rachete AA 9K38 Ig (opt rachete 9M39), instalaţia artileristică calibru
100 mm A-190-01, sistemul antiaerian Kashtan CIWS (poate doborî avioane ce
zboară la o altitudine până la 10 km), două instalaţii artileristice AK 630M, două
mitraliere 14,5 mm, două sisteme Paket-NK x 4 tuburi lanstorpilă calibru 330 mm
(opt torpile) şi două lansatoare de grenade DP-64 (240 lovituri). De asemenea, nava
poate ambarca la bord un elicopter tip Ka 27.
Sistemul de apărare S-400 „Triumph” şi S-500. Apărarea antiaeriană a
Moscovei şi Regiunii centrale industriale a Rusiei se dotează cu noi arme, mai ales
rachete sol-aer S-400, urmând ca în viitor să fie desfăşurate şi sisteme S-500, a
anunţat comandantul forţelor aeriene, Aleksandr Zelin, relatează RIA Novosti.
„Moscova şi regiunea centrală industrială au propriul sistem de apărare antiaeriană,
ce îşi îndeplineşte obiectivele şi care evoluează, dotându-se cu noi arme”, a spus el.
„Până în anul 2020, vom cumpăra o cantitate mare de sisteme S-400 Triumph.
Sistemele S-500 vor intra de asemenea în dotare”, a adăugat generalul. Sistemele
S-400 „Triumph” permit organizarea apărării eşalonate a anumitor puncte în faţa unui
atac aerian masiv. Viteza rachetelor atinge 4.800 m/s şi raza de acţiune este de
400 km la o altitudine de 30 km. Rusia va fabrica în curând o rachetă de apărare
_____________________________________________________________________________ 25
antiaeriană S-500, a anunţat generalul Aleksandr Zelin, comandantul aviaţiei militare
ruse. „Lucrările de cercetare sunt în curs. Vom fabrica în curând aceste rachete”, a
declarat generalul, fără a oferi alte detalii, citat de RIA Novosti. Rachetele sol-aer
S-500 urmează să înlocuiască rachetele S-400 Triumf, care permit organizarea unei
apărări eşalonate în faţa unui eventual atac aerian masiv. Viteza acestor rachete este
de până la 4.800 m/s, raza de acţiune de 400 km, iar altitudinea de 30 km. Rachetele
pot fi puse în poziţie de luptă în 5 până la 10 minute, potrivit RIA Novosti.
Sistemul mobil de lansare al rachetei Iskander. Pentru a face sistemul
Iskander să devină principala armă rusească împotriva sistemelor SM-3 americane,
Rusia a alocat în anul 2012 suma de 1,2 miliarde $ pentru perfecţionarea şi
modernizarea sistemului, cu scopul de a face inutil scutul antirachetă din Europa.
„Iskander-M este cu siguranţă una dintre cele mai eficiente arme din clasa sa,
iar în opinia noastră, este departe net superioară celor străine”, a declarat Dimitri
Medvedev la o reuniune cu privire la dezvoltarea industriei ruseşti de apărare. „Acest
sistem trebuie să devină centrul forţelor terestre”.
RIA Novosti scrie că Medvedev va aloca 24 miliarde ruble (peste 740 milioane
$ SUA) către 17 întreprinderi, pentru producţia de serie a sistemului Iskander-M.
Sistemul de rachete Iskander a fost adoptat de Armata Rusă în anul 2006. El se
produce în două versiuni: Iskander-M pentru dotarea internă şi Iskander-E pentru
export. Modernizarea întreprinderilor are ca scop scăderea timpului de înzestrare al
armatei proprii şi în acelaşi timp satisfacerea mai rapidă a cererilor de export. Cererea
de Iskander-E este destul de mare, dar piaţa internă rămâne o prioritate în prezent.
Modernizarea întreprinderilor va începe în anul 2014, imediat după ce majoritatea
contractelor cu Ministerul Apărării sunt îndeplinite.
Sistemul de rachete tactice Iskander a devenit o ultimă soluţie a Moscovei
împotriva scutului SUA instalat în Europa de Est, mutare pe care Rusia o consideră o
ameninţare la adresa securităţii acesteia. Experţii văd o instalare a acestor sisteme în
regiunea Kaliningrad. Tot în aceeaşi regiune a mai fost instalat un sistem radar ce
permite descoperirea tuturor ţintelor ce zboară peste Europa şi Atlantic.
TU-160 „Lebada Albă” este cel mai puternic avion strategic al Rusiei.
Avionul poate zbura fără să realimenteze 14.000 km şi transportă 40 t bombe/rachete.
La altitudinea de 15 km poate ajunge din Rusia pe continentul american în doar trei
ore şi poate să lanseze bombe de 1.500 kg.
26 _____________________________________________________________________________
Figura nr. 3. TU-160 „Lebada Albă”
T-90 „Tancul Zburator” este mândria Armatei Ruse. Tancul poate traversa
ape curgătoare cu adâncimi până la 5 m, şanţuri cu o lăţime de 3 m. Ruşii afirmă că
T-90 a învins Leopardul german la distanţă de 2,5 km (nu se specifică ce model de
Leopard a fost implicat).
Noua rachetă balistică intercontinentală RS-24 Yars va face parte din
arsenalul nuclear al Federaţiei Ruse. Raza de acţiune a rachetei este de 12.000 km.
Aceste rachete se află într-o continuă mişcare pe teritoriul Rusiei, tactica folosirii lor
făcând practic imposibilă localizarea acestora din satelit. Puterea focosului nuclear
este echivalentul a 67 de explozii nucleare de la Hiroshima (1945).
Până în anul 2020, Rusia îşi va reînnoi 70% din arsenalul său militar, iar restul
de 30% va fi modernizat.
Figura nr. 4. Noua rachetă balistică intercontinentală RS-24 Yars

_____________________________________________________________________________ 27
2. Revitalizarea şantierelor navale militare ale Rusiei din nordul Mării Negre.
Tendinţa flotei Mării Negre de a deveni cea mai redutabilă forţă strategică
din sud-estul Europei
Potrivit planului de înzestrare al Armatei Federaţiei Ruse, Flota Mării Negre

deja a primit sau urmează să primească în viitorul apropiat 20 de nave moderne
comparabile cu cele ale marinei militare a SUA (şase fregate din clasa Gorşkov, trei
fregate din clasa Krivak IV, o fregată din clasa Gromki, două nave amfibii de desant
din clasa Ivan Gren, şase submarine din clasa Lada şi două submarine din clasa
Varşavianca) şi ulterior chiar un portelicopter Mistral.
Ca o consecinţă a creşterii calitative înregistrată de Flota Rusă, este evident
faptul că în paralel cu bătăliile terestre dintre rebeli şi Armata Siriană, în Marea
Mediterană a avut loc un război psihologic, cu manevre strategice complexe, dus de
Flota Rusă cu scopul de a împiedica lansarea de lovituri aeriene şi cu rachete de către
Flota Americană asupra Armatei Naţionale Siriene. Această confruntare mută este
considerată un succes al Rusiei prima dată de la sfârşitul Războiului Rece, în
încercarea acesteia de a-şi redobândi statutul de mare putere globală. De asemenea,
acest succes permite grupării navale ruseşti, special destinată Mării Negre şi
Mediteranei să-şi consolideze poziţia în sectorul estic al Mării Mediterane.
Aplicaţia militară din Marea Neagră desfăşurată pe 28 martie 2013, din ordinul
preşedintelui Vladimir Putin, în care s-a exersat o operaţie de desant maritim şi
aerian, este un alt exemplu al forţei militare a Armatei Ruse care creşte pe zi ce trece
şi mai ales a flotei Mării Negre care a devenit cea mai redutabilă forţă strategică din
sud-estul Europei. Şi lucrurile nu se opresc aici pentru că, în ianuarie 2013, odată cu
vizita unei delegaţii a Centralei de stat a şantierelor navale, aparţinând complexului
militar-industrial al Rusiei, la şantierele navale de la Nikolaev din Ucraina,
vicepremierul rus Dimitri Rogozin a dezvăluit următorul salt strategic, prin care
Rusia are în vedere repunerea în funcţiune în cel mai scurt timp şi la randament
maxim a marilor şantiere navale de pe coasta Mării Negre. Cel mai probabil, acest
lucru va fi posibil prin preluarea de către ruşi a majorităţii acţiunilor la şantierele
navale de la Nikolaev.
După cum se cunoaşte, şantierul naval Nr. 444-Sud a fost specializat în epoca
sovietică pe construcţia de portavioane şi portelicoptere. În perioada 1962-1965, la
acest şantier naval au fost construite primele două portelicoptere uşoare sovietice din
clasa Moscova; în perioada 1975-1983, aici s-au construit patru portavioane uşoare
din clasa Kiev, cu un deplasament de 45.000 t; în perioada 1983-1988, s-au construit
cele două portavioane ale clasei Amiral Kuzneţov cu un deplasament de 61.000 t şi
s-a început construirea portavionului cu propulsie nucleară Ulianovsk, cu un
deplasament de 85.000 t, care lua la bord 70 aeronave şi care a fost sistată de Ucraina
în anul 1992.
Preluarea de către ruşi a acestor şantiere navale ucrainene, cu bogată experienţă
în realizarea de portavioane, în contextul în care SUA este obligată să scoată din
dotare 2-3 portavioane vechi în următorii 3-4 ani, fără a putea să le înlocuiască cu
altele noi, ar permite dotarea Forţelor Navale Ruse cu 4-5 portavioane şi
28 _____________________________________________________________________________
portelicoptere de ultimă generaţie. Acest fapt demonstrează că pentru prima dată
după destrămarea fostei URSS, Rusia încearcă să concureze cu SUA la obţinerea
supremaţiei pe toate mările şi oceanele lumii, adică, exact la acel capitol de proiectare
la mare distanţă a forţei militare care le-a permis americanilor să domine lumea până
acum.
Chestionat de presă în ianuarie 2013, cu privire la vizita unei delegaţii a
Centralei de stat a şantierelor navale aparţinând complexului militar-industrial al
Rusiei, la şantierele navale de la Nikolaev, dar şi în câteva porturi ruseşti la Marea
Neagră, vicepremierul rus Dimitri Rogozin a fost obligat să confirme că Rusia are în
vedere mari şantiere navale şi de reparaţii, precum şi extinderea porturilor
Novorossiysk şi Soci de pe coasta Mării Negre. O explicaţie ar fi că Rusia are nevoie
de o reţea de şantiere navale şi pentru reparaţii de nave, dublate de noi mari baze de
operare navale şi terestre la malul mării, întrucât Flota Rusă a Mării Negre urmează
să primească în viitorul apropiat 20 nave moderne (şase fregate din clasa Gorşkov,
trei fregate din clasa Krivak IV, o fregată din clasă Gromki, două nave amfibii de
desant din clasa Ivan Gren, şase submarine din clasa Lada şi două submarine din
clasa Varşavianca) şi ulterior chiar un portelicopter Mistral.
Aceste planuri sunt determinate de realizarea până în anul 2014 a gazoductului
South Stream care traversează Marea Neagră. Ruşii intenţionează ca o parte din
gazele lor aduse prin South Stream să alimenteze gazoductul Trans Adriatic, care va
porni din Grecia, prin Albania, pe sub Marea Adriatică (100 km între Vlore şi
Otranto) şi de acolo să ajungă în sudul Italiei.
În prezent, Rusia deţine portavionul Amiral Kuzneţov şi a comandat în Franţa
trei portelicoptere din clasa Mistral, din care ultimele două vor fi construite în mare
parte în şantierele navale ruse.
Explicaţia intenţiilor lui Dimitri Rogozin nu este completă, dacă ea nu are în
vedere şi şantierele navale de la Nikolaev, care nu se află în Peninsula Crimeea (baza
Flotei Ruse a Mării Negre), ci la gurile de vărsare ale Nistrului în Marea Neagră,
adică mult mai aproape de România. De fapt, oraşul Nikolaev (acum în Ucraina) are
din epoca sovietică nu mai puţin de trei şantiere navale (Oceanic, Nr. 445 şi Nr. 444).
Dintre acestea, Nr. 444-Sud a fost specializat în construcţia de portavioane şi
portelicoptere. În perioada 1962-1965, la acest şantier naval au fost construite primele
două portelicoptere sovietice, din clasa Moscova cu un deplasament de 17.500 t,
având la bord 18 elicoptere antisubmarin Ka-25. Ambele nave au fost în înzestrarea
Flotei Mării Negre până în anul 1991.
Începând din anul 1975, la Nicolaev-Sud s-au construit patru portavioane
uşoare din clasa Kiev, cu un deplasament de 45.000 t, având la bord 30 de aeronave
din care 12 avioane cu aterizare verticală Yak-36M/Yak-38, restul fiind elicoptere
Ka-27. Prima navă din această clasă a fost Kiev (1975–1993), repartizată Flotei
Nordului, a doua navă a fost Minsk (1978–1993), repartizată Flotei Pacificului, a treia
navă a fost Novorossiisk (1982–1993), repartizată tot Flotei Pacificului şi a patra
navă a fost Baku, care a intrat în înzestrarea Flotei Mării Negre din anul 1987 până în
anul 1991. Nava Baku dispunea de un radar 3D (Mars-Passat) cu aceleaşi
performanţe cu AN/SPY-1 al sistemului Aegis, de dirijare a actualelor rachete
_____________________________________________________________________________ 29
antibalistice americane. În locul avioanelor Yak-38, portavionul Baku era adaptat
pentru avioanele supersonice Yak-141. În anul 1995, portavionul Baku a fost retras
din serviciu sub numele de Amiral Gorşkov şi a fost cumpărat de India, care a apelat
tot la Rusia pentru modernizarea şi transformarea lui în portavionul Vikramaditya.
În anul 1983, şantierul naval de la Nicolaev-sud a lansat la apă primul din cele
două portavioane ale clasei Amiral Kuzneţov, botezat iniţial Riga, care a fost predat
Flotei Mării Negre în anul 1985 şi a devenit operaţional abia în anul 1990.
Portavionul are un deplasament de 61.000 t şi poate lua la bord 52 aeronave
(14 Su-33 sau 28 MiG-29K, 4 Su-25UTG, restul elicoptere Ka-27) şi este nava amiral
a Flotei Ruse.
Al doilea portavion din această clasă, Variag, deşi a fost lansat la apă în anul
1988, n-a intrat în înzestrarea Flotei Sovietice, ruginind până în anul 1998 prin
porturile Ucrainei. De acolo l-au cumpărat chinezii, care l-au adus în anul 2002 la
şantierele Dalian unde a fost refăcut şi modernizat, astfel că, în anul 2012,
portavionul a intrat în înzestrarea Marinei Chineze ca Liaoning.
Cea mai avansată navă proiectată vreodată în URSS şi în Rusia a fost
portavionul cu propulsie nucleară Ulianovsk, lung de 321 m, cu un deplasament de
85.000 t, care lua la bord 70 de aeronave (54 Su-27K şi/sau MiG-29K, 6 Yak-44
AWACS şi 10 elicoptere Ka-27). După ce chila a fost terminată în anul 1988,
lansarea la apă a fost programată pentru anul 1992. Numai că în ianuarie 1991 s-a
decis sistarea construcţiei, deşi suprastructura navei era realizată în proporţie de
20-40%. Ulterior, prin decizia guvernului Ucrainei din 4 februarie 1992, nava a fost
dată la topit. Nici cel de-al doilea portavion din această clasă, aflat şi el în prima fază
de construcţie, n-a avut altă soartă.
3. Concluzii
1. Potrivit Convenţiei de la Montreux, referitoare la strâmtorile Bosfor şi

Dardanele, Flotei Mării Negre, aparţinând unui stat riveran al acesteia, nu i se poate
impune nicio restricţie de durată şi de frecvenţă a intrării sau ieşirii şi nici de tonaj.
Portavioanele, portelicopterele şi crucişătoarele americane şi ale altor state NATO în
schimb nu au dreptul să intre în Marea Neagră. În aceste condiţii sunt evidente
intenţiile Rusiei privind dezvoltarea complexului militar strategic în nordul Mării
Negre, unde ar urma să se reia construcţia de portavioane şi portelicoptere destinate
atât Flotei Mării Negre, cât şi celorlalte flote ale Federaţiei Ruse.
2. UE şi FMI condiţionează acordarea unui credit de 10 miliarde € Ciprului, de
privatizarea administraţiilor portuare către marile state membre ale UE numai că
pentru redresarea economică, Ciprul are nevoie de 16-17 miliarde €, din care Rusia a
oferit deja 2,5 miliarde €. Autorităţile cipriote intenţionează ca restul sumei să-l ia de
la depozitele bancare, impunând o taxă pe aceste depozite. Cipru începe să exploateze
şi gazele naturale din platforma continentală a Mediteranei (aparţinând Greciei,
Ciprului şi Israelului). Compania rusă Gazprom este deja implicată în exploatarea
acestor zăcăminte estimate la 100 miliarde €.
30 _____________________________________________________________________________
3. În viziunea Rusiei, Marea Mediterană reprezintă un centru de exercitare a
influenţei prin forţă a SUA, sprijinită de alte state NATO. De aceea Rusia cere ca în
contrapartidă, Flotei Mării Negre să i se pună la dispoziţie una din bazele navale
cipriote. Nu este exclus ca în condiţiile crizei actuale şi a nevoilor financiare urgente
ale Ciprului, acest lucru să se realizeze într-o perioadă foarte apropiată. De asemenea,
se pare că din anul 2015, Flota Rusă a Mării Negre va dispune şi de propria bază
navală în Insulele Seychelles din Oceanul Indian, de unde poate ajunge rapid atât în
Golful Persic, cât şi în Marea Mediterană din Marea Roşie, prin canalul Suez.
4. Având în vedere faptul că intenţia autorităţilor ruse este ca Flota Rusă a
Mării Negre să devină una dintre cele mai active flote ale Federaţiei Ruse, care să
asigure proiecţia puterii navale ruse în Marea Mediterană, este de aşteptat ca procesul
de modernizare al acesteia să fie accelerat în următorii 5-10 ani. Acest lucru se va
concretiza prin intrarea în dotare, începând cel mai probabil cu anul 2014, a noi nave
de suprafaţă de tip fregată, corvetă, precum şi a unor submarine diesel electrice,
concomitent cu intensificarea procesului de instrucţie în cadrul tuturor componentelor
sale operaţionale.
5. Pentru a asigura facilităţile portuare impuse de programul de modernizare şi
înzestrare a Flotei Ruse a Mării Negre, ca urmare a evoluţiilor înregistrate în zona de
responsabilitate a acesteia – Marea Neagră şi Marea Mediterană, deşi programul de
dezvoltare a Bazei Navale NOVOROSSIISK este eşalonat până în anul 2020,
probabil termenul final va fi devansat pentru anul 2017.
6. Ce implicaţii decurg din întărirea fără precedent a Flotei Ruse a Mării
Negre pentru statele riverane Mării Negre luând în considerare construirea
gazoductului South Stream? Pentru Bulgaria, stat membru NATO şi UE, cea care a
permis construirea gazoductului pe teritoriul său? Dar pentru România care s-a opus
construirii acestuia? Oare ce misiuni i-au fost încredinţate puternicei flote a Mării
Negre, în zona Balcanilor de Vest?
Sunt întrebări pe baza cărora se pot face cu uşurinţă previziuni, cu atât mai
mult cu cât aceste transformări par să fie deosebit de rapide.
Bibliografie
1. COŞCODARU, Ion; PETRESCU, Stan. Centrele de putere ale lumii.
Bucureşti: Editura Ştiinţelor sociale şi Politice, 2003.
2. O lume transformată. În: Global Trends, JCOS 2011.
3. FRUNZETI, Teodor. Lumea 2007. În: Enciclopedie politică militară.
Bucureşti: Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2007.
4. MUREŞAN, Mircea; VĂDUVA, Gheorghe. Războiul viitorului, viitorul
războiului. Bucureşti: Editura Universităţii Naţionale de Apărare, 2004.
5. SOARE, Corneliu; ARSENIE, Valentin; STĂNCILĂ, Lucian. Lexicon
militar. Chişinău: Ediţia a II-a revăzută, Editura Saka, 1994.
6. www.nato.int
7. www.europa.eu
8. www.whitehouse.gov
_____________________________________________________________________________ 31
9. www.crisisgroup.org
10. www.modedpb.com
11. Publicaţia JANE’S DEFENCE Magazine, ediţiile 2012, 2013.
32 _____________________________________________________________________________
ROLUL FORŢELOR NAVALE ROMÂNE ÎN APĂRAREA INTERESELOR
ŢĂRII ÎN BAZINUL MĂRII NEGRE LA ÎNCEPUTUL MILENIULUI III
Comandor Nicu DURNEA,

Statul Major a Forţelor Navale
Zona Mării Negre, zonă de contact între Europa şi Asia, între Occident şi
Orient, şi lucru nu mai puţin important, punte de legătură între creştinism şi islamism,
reflectă la scară redusă întregul set de mutaţii, evoluţii şi tendinţe din domeniile
politic, economic şi social care se manifestă la scara întregului continent. Dispariţia
Tratatului de la Varşovia, dezmembrarea fostei Uniuni Sovietice, având ca efect,
printre altele, apariţia unor noi state în zonă şi a unor focare de conflict interetnic, au
dus la transformarea regiunii Mării Negre într-o zonă cu grad sporit de risc, marcată
în principal de disputele de natură politico-economică dintre riverani, dar şi de
preocuparea altor state, chiar neriverane, de a-şi revizui interesele în zonă.
Litoralul Mării Negre, în lungime de aproximativ 4.000 km este distribuit în
mod neuniform între cele şase state riverane: Turcia 34%, Ucraina 31%, Rusia 15%,
Georgia 14%, Bulgaria 7% şi România 6%. Nu numai în raport cu lungimea
litoralului deţinut, dar mai ales cu potenţialul economico-militar avut şi statutul pe
care naţiunea respectivă doreşte să îl aibă pe plan internaţional, puterea maritimă a
statelor riverane se reflectă în mod diferit în zonă, iar forţele navale ale acestora
acţionează cu un grad de intensitate diferit pentru promovarea şi apărarea intereselor
naţionale.
România, deşi are cea mai redusă porţiune de litoral, deţine un loc aparte în
rândul statelor riverane. Alături de importantele resurse oferite de platoul continental
al mării, ţara noastră are privilegiul de a controla principalele braţe de vărsare în mare
ale Dunării şi Canalul Dunăre–Marea Neagră, cale de legătură, prin canalul
Rin–Main cu Marea Nordului şi care asigură în acest fel desfăşurarea traficului naval
între ţările arabo-asiatice şi vest-europene.
Iată de ce, România, situată într-o poziţie geostrategică favorabilă, la
intersecţia a trei mari spaţii (european, slav şi asiatic), cu o legătură fluvială până la
Marea Nordului, cu o infrastructură navală şi petrolieră (rafinării, platforme de foraj
şi de extracţie) corespunzătoare şi cu importante infrastructuri maritime comerciale şi
forţe militare, poate juca un rol deosebit în noua arhitectură geopolitică şi strategică
euro-asiatică.
Situaţia geostrategică a ţării noastre, ţară continentală şi riverană a unei mări
închise, singurele căi de acces la Marea Mediterană şi Oceanul Planetar fiind
strâmtorile Bosfor şi Dardanele, şi posesoare a unui litoral de numai 245 km, fac să
existe unele orientări contraproductive privind interesele noastre pe mare şi fluviu
rezultând următoarele concluzii de moment:
_____________________________________________________________________________ 33
- lipsa unei viziuni maritime clare a României şi intereselor sale pe mare;
- o înţelegere greşită a rolului Forţelor Navale şi apariţia unor concepţii
dăunătoare în legătură cu dimensiunile şi destinaţia acesteia, reduse la apărarea apelor
teritoriale şi a litoralului.
Un element important în consolidarea statutului de actor maritim al României îl
constituie Forţele Navale. Numărul navelor, capabilităţile acestora, nivelul de
instruire a echipajelor şi capacitatea structurilor de comandă, precum şi participările
acestora la exerciţii şi misiuni navale comune, regionale şi internaţionale alături de
NATO au permis ca România să fie mai bine percepută pe plan mondial ca naţiune
maritimă.
Fără nicio îndoială că, prin acţiunile pe care le desfăşoară şi prin misiunile care
îi revin în timp de pace, în situaţii de criză şi pe timp de război, Forţele Navale sunt
angajate în promovarea şi apărarea intereselor naţionale în regiunea Mării Negre,
cum sunt:
- apărarea integrităţii teritoriale a României şi respingerea agresiunii dinspre
mare şi fluviu;
- asigurarea ieşirii la mare şi menţinerea libertăţii de navigaţie pe căile de
comunicaţii maritime şi fluviale;
- asigurarea exercitării drepturilor legitime ale României în zona sa
economică exclusivă;
- sprijinul politicii externe a statului român prin participarea la diverse
activităţi multinaţionale şi prezenţă pe mările şi oceanele lumii.
Interesele navale ale României constituie parte componentă a intereselor
naţionale, ele evoluând în timp, în funcţie de situaţia geopolitică regională şi
internaţională, de puterea politică, economică şi maritimă a ţării, de sistemul de
alianţe şi de situaţia politică a statului. Interesele navale se promovează prin căi
diferite: politice, diplomatice, economice, militare etc. şi se materializează prin
tratate, acorduri programe, proiecte şi iniţiative comune.
Trebuie însă precizate câteva aspecte privind promovarea intereselor maritime,
aspecte care influenţează decisiv capacitatea şi compunerea Forţelor Navale:
- promovarea intereselor maritime este o acţiune cu caracter continuu,
desfăşurată în timp de pace, criză sau război, şi care nu depinde de orientări politice
de moment;
- acţiunile destinate promovării intereselor naţionale la Marea Neagră în toate
cele patru medii: acvatic, aerian, terestru şi electromagnetic;
- desfăşurate la mari distanţe de litoral, îndeplinirea acestor acţiuni de
promovare a intereselor naţionale, necesită mijloace specializate, cu autonomie mare
şi capacitatea de a face faţă unor situaţii hidrometeorologice complexe;
- aceleaşi acţiuni necesită şi cooperarea cu celelalte categorii de forţe ale
Ministerului Apărării Naţionale, cu forţe ale celorlalte elemente ale Sistemului
Naţional de Apărare, cu instituţii şi organisme civile.
Acţiunile desfăşurate pentru promovarea intereselor naţionale în Marea Neagră
vor avea loc cu precădere în zona de operaţii de sud-est, şi în acest areal rolul
principal îl au, în speţă, Forţele Navale.
34 _____________________________________________________________________________
_________________________________________________ Stabilitate şi securitate
Zona de vest a bazinului Mării Negre este un spaţiu geografic unitar, cu o
structură specifică deosebit de complexă, care cuprinde teritoriul Dobrogei, spaţiul
aerian aferent şi apele teritoriale adiacente acestuia, precum şi spaţiul maritim în care
sunt incluse marea teritorială, zona contiguă şi marea liberă care acoperă platoul
continental românesc. Adăugând acestei zone întregul fluviu, de la Baziaş la vărsarea
în mare, determinăm dimensiunile Zonei de Operaţii a Forţelor Navale.
Ce sunt Forţele Navale? O definiţie ar putea fi:
„Categoria de forţe destinată să desfăşoare acţiuni militare întrunite,
independent sau în cooperare cu celelalte categorii de forţe, pentru apărarea
drepturilor suverane şi promovarea intereselor României la mare şi fluviu, atât în
timp de pace, cât şi în timp de război.”
Având o structură operaţională adecvată, cu forţe de supraveghere şi avertizare
timpurie, de reacţie imediată în caz de criză, cuprinzând forţe de reacţie imediată şi
forţele de descurajare şi de rezervă, Forţele Navale sunt apte să îndeplinească misiuni
în zona sa de responsabilitate care cuprinde Dobrogea, litoralul maritim, marea
teritorială, zona contiguă şi marea liberă care acoperă platoul continental românesc al
Mării Negre, fluviul Dunărea cu braţele şi canalele sale navigabile, în contextul
conceptului „Flotei inferioare”.1
Majoritatea Forţelor Navale sunt în compunerea forţelor de reacţie imediată în
caz de criză şi de descurajare, ceea ce va permite direcţionarea corespunzătoare a
fondurilor, eficientizarea procesului de instrucţie şi participarea cu unităţi de uscat şi
nave la operaţii în sprijinul păcii.
Forţele Navale sunt specializate şi pregătite să îndeplinească misiuni la pace, în
perioada de criză şi la război. O trecere în revistă a misiunilor la pace, în caz de criză
şi la război permite evaluarea rolului pe care aceste forţe îl au în apărarea intereselor
ţării la Marea Neagră.
Principala misiune a Forţelor Navale pe timp de pace este pregătirea pentru
luptă a forţelor, realizarea, menţinerea şi perfecţionarea capacităţii operaţionale şi de
luptă a structurilor de conducere şi de execuţie – folosind principiul la pace ca la
război, astfel încât acestea să fie în măsură în orice moment să treacă la îndeplinirea
misiunilor specifice ce le revin.
Totodată, Forţelor Navale le revin, pe timp de pace, alte misiuni, cum ar fi:
- planificarea şi executarea instruirii, antrenării şi dotării corespunzătoare cu
armament şi tehnică a marilor unităţi şi unităţilor din cadrul Forţei de Reacţie
Imediată;
- supravegherea aeronavală şi căutarea şi salvarea în Marea Neagră a navelor
şi aeronavelor aflate în pericol;
- cercetarea radio şi de radiolocaţie, observarea şi bruiajul radioelectronic;
- cercetarea hidrografică, amenajarea de navigaţie, editarea de hărţi maritime
şi rutiere fluviale;
- menţinerea păcii şi acţiuni umanitare în zone maritime în care statul român
îşi asumă responsabilitatea;
1
FILIP, Adrian. Puterea navală, componentă a geopoliticii maritime universale. pag. 183.
_____________________________________________________________________________ 35
- contribuţia la securitatea României;
- organizarea şi conducerea forţelor şi mijloacelor, la activităţi în cadrul
NATO, PfP şi UEO;
- participarea la apărarea aliaţilor săi, în cadrul NATO şi UE;
- sprijinul autorităţilor publice în situaţii de urgenţă.
Fără a intra într-o analiză de detaliu a tuturor tipurilor posibile de agresiune în
Zona de Operaţii de Sud-Est, pentru a prezenta misiunile Forţelor Navale la
campanie, se cuvine a face totuşi o succintă prezentare a celei mai periculoase şi
anume, agresiunea din direcţia mării/fluviului.
Gradul de periculozitate al acestei agresiuni, derivă în primul rând din
caracteristicile geografico-militare şi operative ale bazinului Mării Negre, ale
direcţiei mării, care pot asigura surprinderea la nivel operativ şi strategic pe durată
scurtă, cu consecinţe grave pentru integritatea teritorială şi suveranitatea naţională.
Agresiunea din direcţia mării/fluviului presupune angajarea concomitentă sau
succesivă a forţelor şi mijloacelor aparţinând tuturor categoriilor de forţe ale armatei
sau a cel puţin două dintre acestea – Forţele Navale şi Forţele Aeriene.
Apărarea împotriva unei agresiuni din direcţia mării/fluviului situează Forţele
Navale în cadrul dispozitivului strategic, în rândul forţelor care sunt angajate imediat.
În acest context se desprinde concluzia că România trebuie să dispună în această zonă
de Forţe Navale credibile, bine structurate, dotate cu nave moderne, cu tehnică de
luptă, armament şi mijloace de comunicaţii care să permită descurajarea oricărui
agresor (pentru realizarea unei viziuni de perspectivă – figura nr. 1).
Figura nr. 1. Evoluţia numărului de nave din dotarea Forţelor Navale

– o variantă generică –
36 _____________________________________________________________________________
Pentru îndeplinirea misiunilor, Forţele Navale trebuie să dispună de forţe şi
mijloace moderne de război electronic – la uscat sau pe mare (cercetare-avertizare
timpurie, contramăsuri electronice şi protecţie electronică) şi de aviaţie maritimă
proprie pentru cercetarea şi supravegherea permanentă a bazinului vestic al Mării
Negre.
Având în vedere ritmul rapid de desfăşurare a ostilităţilor şi necesitatea luării şi
punerii în aplicare în timp scurt a deciziilor şi planurilor de acţiune, se impune ca
Forţele Navale să aibă o structură organizatorică funcţională şi să fie dotată cu forţe şi
mijloace performante şi eficiente pentru cele patru medii de acţiune.
Acest aspect nu exclude faptul că pe timpul organizării şi desfăşurării
acţiunilor militare în Zona de Operaţii de Sud-Est, pentru succesul operaţiilor trebuie
să existe o cooperare neîntreruptă între Forţele Navale şi forţele celorlalte categorii de
forţe ale armatei.
În situaţii de criză politico-militară, de natură economico-socială şi pe timpul
dezastrelor, Forţele Navale îndeplinesc următoarele misiuni:
- întărirea observării şi supravegherii zonelor fluviale de frontieră, a mării
teritoriale, zonei contigue şi a zonei economice exclusive;
- întărirea pazei, apărării şi intervenţiei la obiectivele militare şi economice
din zona de responsabilitate, combaterea traficului ilegal cu armament şi muniţii,
droguri şi alte materiale cu grad ridicat de pericol;
- ridicarea graduală a capacităţii operaţionale a marilor unităţi şi unităţilor din
subordine;
- descurajarea şi interzicerea violării teritoriului României pe uscat şi în
marea teritorială, desfăşurate în scopul obţinerii de informaţii;
- interzicerea sau neutralizarea încercărilor de limitare a libertăţii de navigaţie
a navelor româneşti în apele naţionale şi marea liberă şi protecţia transporturilor
maritime şi fluviale;
- participarea la descoperirea, blocarea şi nimicirea elementelor
terorist-diversioniste şi intervenţia, la ordin, în sprijinul forţelor Ministerului de
Interne pentru restabilirea ordinii constituţionale, deblocarea şi apărarea unor
obiective politico-administrative sau economico-sociale controlate ilegal de grupări
extremiste sau paramilitare;
- evacuarea personalului de la platformele de foraj maritim;
- realizarea dispozitivului operativ de acoperire pe mare, la fluviu şi pe uscat
în Dobrogea;
- limitarea şi înlăturarea efectelor dezastrelor, salvarea, evacuarea şi protecţia
populaţiei şi a bunurilor materiale.
La război, Forţele Navale cu cele primite în subordine şi sprijin, în cooperare
cu celelalte categorii de forţe ale armatei, îndeplinesc următoarele misiuni:
- descoperirea şi lovirea graduală a grupărilor navale constituite din diferite
clase de nave;
- apărarea contra minelor, împotriva grupurilor de cercetare-diversiune şi
desantului aerian, a trecerilor permanente peste fluviul Dunărea;
_____________________________________________________________________________ 37
- apărarea comunicaţiilor maritime şi fluviale, a transporturilor comerciale, a
porturilor şi obiectivelor de la litoral, a grupurilor de platforme maritime de
foraj-extracţie a ţiţeiului de pe platoul continental românesc al Mării Negre;
- lovirea grupărilor de nave de luptă şi de desant în propriile baze şi porturi,
în raioanele de concentrare, pe timpul traversadei, în raioanele de debarcare, în scopul
interzicerii debarcării desantului maritim şi forţării fluviului Dunărea;
- sprijinul acţiunilor forţelor terestre care acţionează de-a lungul litoralului şi
fluviului;
- executarea de acţiuni militare ofensive pe comunicaţiile maritime ale
adversarului şi pentru eliberarea Dobrogei;
- organizarea şi conducerea tuturor forţelor din zonă pentru apărarea
litoralului şi teritoriului Dobrogei şi nimicirea grupărilor de forţe adverse pătrunse în
adâncime.
Forţele Navale desfăşoară atât acţiuni de luptă armată, cât şi acţiuni
nonviolente.
Aceste acţiuni se pot concretiza în:
- forme de luptă armată: lupte navale, lovituri sau bătălii navale şi operaţii;
- forme de acţiuni nonviolente: de menţinere a păcii, de prevenire a
conflictelor şi umanitare;
- forme asociate luptei şi acţiunilor nonviolente: deplasarea, staţionarea,
regruparea şi înlocuirea.
După forma de luptă, Forţele Navale desfăşoară operaţia de apărare şi operaţia
ofensivă prin procedee specifice (apărare pregătită din timp, apărare pregătită în
grabă, retragerea, apărarea în blocadă navală şi respectiv, de mică amploare, acţiuni
ofensive de lovire a comunicaţiilor adversarului – blocada navală, urmărirea,
străpungerea blocadei, în devans, concomitent sau ulterior nimicirii inamicului şi
eliberării teritoriului vremelnic ocupat de acesta).
Conducerea forţelor se realizează de către un Comandament al Forţelor Navale
şi de către structurile de comandă temporar constituite, la nivelul marilor unităţi şi
unităţi tactice.
Pentru conducerea acţiunilor, comandamentele se dispun în puncte de
comandă, terestre sau ambarcate pe nave, amenajate din timp de pace sau
neamenajate.
În zona economică exclusivă România îşi exercită drepturile, în conformitate
cu legislaţia sa internă, cu prevederile convenţiilor internaţionale la care este parte şi
ţinând seama de principiile şi normele dreptului internaţional, prin Forţele Navale şi
cele ale Gărzii de Coastă. Prin apărarea acestei zone, forţele navale îşi aduc o
contribuţie importantă în realizarea intereselor economice ale statului, care are aici
drepturi asupra resurselor biologice şi minerale. Forţele navale vor îndeplini în zonă
în principal misiuni de observare şi supraveghere, cu participarea mai multor genuri
de forţe, fiind utilizate cu precădere navele de suprafaţă.
În noul context geopolitic european, politica de securitate a României este
definită de integrarea sa deplină în structurile de apărare europene şi euroatlantice, de
diversificarea şi amplificarea raportului cu ţările occidentale şi, în plan subregional,
38 _____________________________________________________________________________
de consolidarea şi intensificarea cooperării cu vecinii. Forţele Navale contribuie activ
la îndeplinirea acestor obiective, întrebuinţând unele dintre metodele şi procedeele
specifice diplomaţiei navale, dezvoltând relaţii de cooperare şi colaborare cu flotele
statelor riverane, cu cele a statelor membre NATO din regiune, precum şi cu
structurile şi comandamentele aliate din sudul Europei.
Participarea activă la reuniunile anuale ale şefilor Statelor Majore ale
Marinelor Militare ale ţărilor riverane Mării Negre, dintre care cea din anul 1997 a
avut loc la Constanţa, a prilejuit atât întărirea relaţiilor dintre forţele navale ale
acestor ţări, cât şi dezvoltarea unor iniţiative comune ale riveranilor. Dintre acestea
cea mai importantă este constituirea grupului de cooperare navală BLACKSEAFOR,
cu scopul de a contribui la întărirea în continuare a prieteniei, bunelor relaţii şi a
încrederii reciproce între statele riverane Mării Negre, a păcii şi a stabilităţii în
regiune prin dezvoltarea cooperării şi interoperabilităţii dintre forţele lor maritime.
Grupul urmează să fie activat cel puţin o dată pe an pentru a se instrui şi desfăşura:
- operaţiuni de căutare-salvare;
- operaţii în scopuri umanitare;
- operaţii contra minelor maritime;
- acţiuni de protecţie a mediului;
- vizite în porturi.
De asemenea, în acest context, o importanţă majoră o are iniţierea şi
dezvoltarea în viitor a Operaţiei BLACK SEA HARMONY, iniţiativă aparţinând
Turciei (Turcia încearcă să utilizeze OBSH ca o modalitate de a aduce cooperarea
regională în sprijinul securităţii şi stabilităţii în Marea Neagră. Rusia participă cu
schimb de personal între ea şi Turcia şi implicit se realizează şi schimbul de
informaţii între acestea două. Ucraina a anunţat şi ea oficial intenţia de a participa).
Această iniţiativă este încă în curs de definitivare, reprezentanţii Forţelor Navale ale
României îşi aduc o contribuţie însemnată la stabilirea detaliilor finale ale acordului
de constituire.
Experţi din Forţelor Navale au participat şi participă cu regularitate la
negocierile privind încheierea acordurilor bilaterale cu statele riverane, atât pentru
promovarea măsurilor de creştere a încrederii şi securităţii în regiune, cât şi pentru
delimitarea diferitelor zone de interes juridic sau economic din Marea Neagră, prilej
cu care se apără interesele politice, economice şi de securitate ale României.
Un capitol important al contribuţiei Forţelor Navale la promovarea intereselor
României în zona Mării Negre îl constituie participarea intensă la exerciţii, seminarii,
ateliere de lucru şi activităţi comune cu marinele statelor membre NATO sau
partenere, organizate de către ţări riverane Mării Negre, cu forţe şi mijloace sau
ofiţeri de stat major pe deplin pregătiţi a se implica în domeniile abordate şi a
beneficia de schimbul de experienţă între participanţi.
În fiecare an numărul activităţilor, al unităţilor şi personalului executant a
crescut semnificativ, astfel, până la această dată, majoritatea navelor aparţinând
Forţelor Navale au participat la cel puţin un exerciţiu desfăşurat sub egida
parteneriatului sau în cadrul relaţiilor bilaterale. Un mare număr de activităţi cuprinse
în Programele de parteneriat şi la exerciţii la care au participat forţele subordonate
_____________________________________________________________________________ 39
Statului Major al Forţelor Navale au avut un caracter predominant practic:
antrenamente şi exerciţii tactice. Seminariile şi şedinţele de lucru, activităţi teoretice,
având ca tematică operaţiile navale, comunicaţiile şi procedee de lucru ale statelor
majore şi-au adus şi ele contribuţia la dezvoltarea relaţiilor de cooperare dintre
Forţele Navale şi la realizarea capacităţii de a lucra împreună, a ofiţerilor din statele
majore.
Intenţia conducerii Forţelor Navale este să destine activităţilor de parteneriat şi
la exerciţii multinaţionale din cadrul alianţei un număr important de nave. În prezent,
ca urmare a scăderii continue a fondurilor alocate modernizării, retehnologizării, a
necesităţii îndeplinirii obiectivelor de interoperabilitate şi a abordării într-o manieră
realistă a posibilităţilor de realizare a acestora, numărul navelor a fost redus, astfel
încât, la această dată, doar anumite nave participă la activităţile specifice enumerate
mai sus.
Tricolorul românesc, fie el pavilion de navă sau drapel al unei unităţi de uscat
din subordinea Statului Major al Forţelor Navale, a fluturat într-un număr mare de
ţări NATO/non NATO sau partenere.
Aceste activităţi au contribuit din plin la dezvoltarea relaţiilor de cooperare
dintre marinele militare, la o mai bună cunoaştere reciprocă şi aprecierea valorilor
promovate în relaţiile cu reprezentanţii statelor riverane.
Contribuţia forţelor navale la promovarea intereselor naţionale nu se limitează
la cele prezentate anterior. Forţele navale aduc o contribuţie importantă la procesul
educaţional al tineretului, dată fiind complexitatea tehnicii, aparaturii şi armamentului
pe care le deservesc pe timpul îndeplinirii atribuţiilor militare, contribuie la
bunăstarea economică a ţării prin asigurarea expertizei în domeniul oceanografic şi
hidrometeorologic şi prin lucrări submarine, participă la operaţiunile de
căutare-salvare pe mare cu mijloace specializate.
În concluzie, pentru România şi interesele sale la mare şi fluviu, forţele navale
au un rol deosebit de important date fiind:
- posibilităţile nelimitate de manifestare a ameninţărilor şi riscurilor la adresa
statului pe care le oferă spaţiul naval;
- dificultăţile de cercetare, supraveghere şi apărare a spaţiului naval;
- calităţile superioare ale forţelor navale în protecţia intereselor navale ale
statului, comparativ cu celelalte categorii de forţe:
• posibilităţi de acţiune la distanţe mari de litoral;
• putere mare de foc;
• posibilitatea de proiectare a forţei asupra uscatului.
Ca pentru orice stat riveran Forţele Navale trebuie să devină o necesitate vitală.
Interesele există şi se manifestă nu numai în domeniul militar, ci şi în cel economic,
ecologic, social şi umanitar. Creşterea cantităţii şi calităţii forţelor navale adecvate
intereselor României este dictată de actualul context geopolitic european şi zonal, de
mărirea intereselor pe care naţiunea noastră le are la mare şi fluviu. Existenţa unei
componente militare maritime şi fluviale credibile şi competitive implică însă nu
numai costuri mari, dar şi elaborarea unei strategii coerente menite să asigure
40 _____________________________________________________________________________
ritmicitatea refacerii şi funcţionalităţii elementelor acesteia pentru o perioadă de 20 la
30 de ani.
Orientările politice şi economice au dictat interesele României la o anumită
dată. Apare însă mai puţin evidentă prezenţa unei strategii navale derivată din acestea
şi implicit o politică navală, din care să rezulte o putere maritimă dimensionată
corespunzător intereselor statului român. Mai ales că la nivel mondial, din
evenimentele petrecute recent între marii actori se poate afirma că „pentru America
este mult mai important Orientul Mijlociu, decât Estul Europei, pentru Rusia Estul
Europei are o mare valoare strategică, în condiţiile în care vrea să paraziteze întreaga
Uniune Europeană. Sigur că în această situaţie România va trebui să-şi apere foarte
atent interesele în anii ce vor veni”2.
România este interesată de consolidarea relaţiilor de bună vecinătate, cu toate
statele din bazinul Mării Negre, în scopul asigurării stabilităţii şi securităţii maritime
regionale.
Bibliografie
1. Constituţia României. Bucureşti: 1991.
2. Punctul de vedere al Forţelor Navale privind oportunitatea şi utilitatea
participării navelor militare româneşti la grupul de cooperare navală
„BLACKSEAFOR”, Statul Major al Forţelor Navale. Constanţa: 1999.
3. ATANASIU, Traian. Misiunile Forţelor Navale, actualitate şi viitor. În
Marina Română, nr. 61 (3/1999).
4. ATANASIU, Traian. Cooperarea maritimă între ţările riverane. În Marina
Română, nr. 61(3/1999).
5. HANGANU, Marius. Apărarea comunicaţiilor maritime de către forţele
Flotei Maritime, în condiţiile geopolitice actuale. În Gândirea Militară Românească,
nr. 1/1998.
6. HANGANU, Marius; CRĂCIUN, Ion. Misiunile Forţelor Navale pe timp
de pace. În Gândirea Militară Românească, nr. 4/1997.
7. GRIGORESCU, Viorel. Întrebuinţarea flotelor maritime în conflictele
neconvenţionale de mică intensitate. În Gândirea Militară Românească, nr. 1/1998.
8. Manualul NATO, octombrie 1995, traducere din limba engleză. Bucureşti:
Editura AÎSM, 1996.
9. Doctrina Forţelor Navale, 2010.
2
Lumea – revistă de politică globală şi evenimente mondiale – nr. 2(239) 2013.
_____________________________________________________________________________ 41
SECURITATEA ŞI APĂRAREA CBRN ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
Maior Liviu IFRIM,

Comandantul Companiei apărare CBRN din Divizionul 150 rachete navale
(urmare din nr. 18/2013)
1. Planul de acţiune al Uniunii Europene în domeniul

securităţii şi apărării CBRN
1.1. Consideraţii generale

Pentru Uniunea Europeană/UE abordarea problematicii privind accesul
teroriştilor la materiale CBRN/chimice, biologice, radiologice şi nucleare este
considerată o prioritate esenţială. Acest lucru este confirmat de Strategia UE de
combatere a terorismului, adoptată de Consiliul European în data de 1 decembrie
2005, şi de Strategia UE de combatere a proliferării armelor de distrugere în masă şi a
vectorilor acestora/WMD, adoptată de Consiliul European în data de 12 decembrie
2003.
Nu există definiţii general acceptate în ceea ce priveşte materialele CBRN,
ameninţările sau incidentele cu astfel de materiale – de exemplu, documentele
anterioare ale UE de politică în domeniu se referă la incidente în domeniul CBRN,
fără să se precizeze care ar putea fi aceste incidente. O altă terminologie în domeniul
materialelor CBRN se referă la atacurile teroriste în care sunt utilizate mijloace
neconvenţionale – spre deosebire de mijloacele convenţionale, cum ar fi explozivii şi
armele. În context militar terminologia se referă, în principal, la utilizarea armelor
neconvenţionale sau a armelor de distrugere în masă/ADM.
În documentele actuale ale UE se utilizează o definiţie mai amplă a ameninţării
teroriste cu materiale CBRN: „Toate utilizările substanţelor şi materialelor chimice,
biologice, radiologice sau nucleare, în scopuri teroriste”. Această definiţie asigură o
abordare menită să identifice toate modalităţile posibile în care pot fi utilizate aceste
materiale de către terorişti şi este singura acceptabilă din punct de vedere al prevenirii
şi detectării, întrucât are în vedere toate riscurile posibile legate de aceste materiale.
Dacă se ia în considerare, în acest context, capacitatea de intervenţie şi de
reacţie se adoptă în mod inevitabil o abordare în care sunt avute în vedere toate
riscurile, întrucât este probabil ca, din punct de vedere al protecţiei civile şi al
sănătăţii, reacţia să fie aceeaşi, indiferent dacă incidentul cu materiale CBRN s-a
produs accidental sau intenţionat, dacă este cauzat sau nu de către om. Prin urmare,
pachetul de politică al UE în domeniul materialelor CBRN se bazează, în esenţă, pe o
abordare în care se ţine seama de toate riscurile, dar se pune un accent major pe
42 _____________________________________________________________________________
combaterea ameninţărilor teroriste, în special prin acţiuni preventive.
1.2. Evoluţii recente la nivel naţional şi al UE în domeniul CBRN

Politica în domeniul CBRN se întemeiază pe diferite măsuri, luate de statele
membre şi de UE.
1.2.1. Măsuri naţionale

Statele membre răspund în primul rând de multe domenii de activitate
prevăzute de actualul pachet de politică în domeniul CBRN. Statele membre răspund
de protejarea cetăţenilor lor împotriva ameninţărilor în domeniul CBRN prin diferite
măsuri şi prin implicarea unor autorităţi competente într-o mare varietate de domenii.
La locul unui incident primele care vor trebui să apară vor fi forţele poliţieneşti, de
protecţie civilă şi serviciile medicale, iar cu ajutorul ambulanţelor, spitalelor şi
pachetelor de măsuri pentru combaterea efectelor va trebui să se asigure asistenţa
medicală de urgenţă şi îngrijirea ulterioară. Se va face apel, de asemenea, la
organismele naţionale de investigaţie criminalistică pentru stabilirea cauzelor unui
incident şi pentru a-şi aduce contribuţia la identificarea autorilor unui atac intenţionat,
în cazul în care se produce. În ansamblu, multe state membre sunt relativ bine
pregătite pentru a face faţă unei ameninţări în domeniul CBRN şi toate au stabilit
propriile soluţii pentru o bună coordonare şi pentru a face faţă celorlalte provocări pe
care le reprezintă prevenirea, detectarea şi, în ultimă instanţă, contracararea la nivel
naţional a unui incident produs în domeniul CBRN.
1.2.2. Măsuri la nivelul Uniunii Europene

Consiliul European de la Gent, din anul 2001, a iniţiat primele măsuri pentru
combaterea ameninţării cu materiale CBRN la nivelul UE, urmate de adoptarea
Programului pentru îmbunătăţirea cooperării în Uniunea Europeană pentru prevenirea
şi limitarea consecinţelor ameninţărilor teroriste chimice, biologice, radiologice sau
nucleare din decembrie 2002.
Programul a fost înlocuit cu Programul de solidaritate al UE din 3 decembrie
2004 privind consecinţele ameninţărilor şi atacurilor teroriste, iniţiat de Consiliul şi
Comisia UE, care a extins, revizuit şi înlocuit Programul CBRN din anul 2002, ca
urmare a atacurilor din Madrid din 11 martie 2004. Elementele relevante ale
Programului de solidaritate au fost incluse în Strategia globală şi în Planul de acţiune
privind combaterea terorismului, stabilit în anul 2005, după atacurile din Londra.
În conformitate cu concluziile Consiliului JAI/Justiţie şi Afaceri Interne din
decembrie 2007 privind abordarea riscurilor CBRN, precum şi capacitatea de
intervenţie în cazul ameninţărilor biologice, Consiliul European a înfiinţat, în
februarie 2008, un Grup operativ în domeniul CBRN pentru pregătirea politicii
actuale în domeniul CBRN. În ianuarie 2009, Grupul operativ a dat publicităţii
raportul final care cuprinde 264 de recomandări separate, confirmând faptul că mai
sunt multe de realizat, dar şi consensul experţilor cu privire la identificarea unei
abordări optime a problemelor existente. Pe baza acestui raport Consiliul European a
adoptat, în iunie 2009, Planul de acţiune al UE în domeniul CBRN.
_____________________________________________________________________________ 43
1.2.3. Mecanismele UE de reacţie
Responsabilitatea reacţiei la incidentele CBRN revine statelor membre, însă la
nivelul UE au fost stabilite proceduri viabile pentru gestionarea crizei, precum şi
instrumente pentru sprijinirea statelor membre în cazul unei crize cu implicaţii
transfrontaliere. UE şi-a consolidat capacitatea de a asigura o abordare coordonată şi
sprijinul între statele membre în cazul în care se produce cu adevărat o catastrofă.
Această cooperare se desfăşoară pe baza Mecanismului comunitar de protecţie civilă.
Principalul rol al acestui mecanism este de a facilita cooperarea în intervenţiile pentru
asistenţă în materie de protecţie civilă în eventualitatea unor situaţii de urgenţă
majoră care pot necesita o reacţie rapidă.
Acordurile privind coordonarea situaţiilor de criză/CCA oferă o abordare
transversală a gestionării crizelor, fiind relevante atât pentru crizele externe, cât şi
pentru crizele din cadrul UE. Comisia contribuie la aceste acorduri prin propriul
sistem de gestionare a crizelor, ARGUS, care permite, între altele, un schimb imediat
de informaţii între sistemele de avertizare rapidă ale Comisiei, cum ar fi sistemul
ECURIE pentru urgenţe radiologice, Sistemul de avertizare timpurie şi reacţie/EWRS
pentru bolile transmisibile, sistemul RASBICHAT pentru ameninţări biologice şi
chimice la adresa sănătăţii, precum şi Centrul de monitorizare şi informare/MIC în
domeniul protecţiei civile. De asemenea, Comitetul pentru securitate sanitară deţine
un rol important în ceea ce priveşte contracararea ameninţărilor de natură sanitară, în
special din punct de vedere al pregătirii pentru intervenţie în situaţii de criză,
simulării unor evenimente CBRN, precum şi în ceea ce priveşte întocmirea unei liste
de agenţi patogeni şi substanţe chimice care constituie o ameninţare pentru sănătate,
iar Centrul european pentru prevenirea şi controlul bolilor/ECDC furnizează evaluări
ale riscului pentru bolile transmisibile şi incidentele biologice.
1.3. Planul de acţiune al UE în domeniul CBRN

Obiectivul general al noii politici propuse în domeniul CBRN este de a
diminua riscurile de incidente în domeniul CBRN şi daunele produse de astfel de
incidente, ale căror victime sunt cetăţenii UE, prin instituirea unui plan coerent şi de
priorităţi al UE în domeniul CBRN, la care să participe toţi factorii interesaţi, inclusiv
reprezentanţii industriei. Se va avea în vedere asigurarea coerenţei şi a
complementarităţii cu instrumentele comunitare relevante, al căror obiectiv este de a
reduce riscurile CBRN şi de a spori capacitatea de intervenţie în afara spaţiului UE,
dar şi cu dispoziţiile relevante din Tratatul Euratom (Tratatul de instituire a
Comunităţii Europene a Energiei Atomice – care contribuie la punerea în comun a
cunoştinţelor, a infrastructurilor şi a finanţărilor în domeniul energiei atomice,
garantând prin aceasta securitatea aprovizionării cu energie atomică în cadrul unui
control centralizat) şi din legislaţia secundară.
Acest obiectiv va fi atins prin concentrarea eforturilor şi resurselor asupra
reducerii la minim a posibilităţii de a se produce incidente CBRN, precum şi asupra
limitării consecinţelor acestora, în cazul în care s-ar produce astfel de incidente.
Unele dintre măsurile de bază pentru atingerea acestor obiective sunt următoarele:
- punerea în aplicare a unei abordări axate pe risc cu privire la securitatea
44 _____________________________________________________________________________
CBRN în UE. Acest lucru presupune valorificarea datelor rezultate din evaluarea
riscului, în vederea stabilirii unei priorităţi privind măsurile de securitate;
- măsuri de natură să asigure o bună protecţie a materialelor CBRN, precum
şi limitarea unei eventuale utilizări a materialelor respective în alte scopuri decât în
cele prevăzute;
- intensificarea schimbului de informaţii între statele membre cu privire la
problemele de securitate în domeniul CBRN, în vederea unei reacţii mai rapide la
ameninţările iminente;
- îmbunătăţirea, din punct de vedere al concepţiei şi utilizării, a sistemelor de
detecţie în cadrul UE;
- asigurarea instrumentelor necesare pe care autorităţile de intervenţie să le
poată utiliza pentru salvarea vieţilor şi limitarea pagubelor cauzate bunurilor proprii
în urma producerii unor incidente în domeniul CBRN.
Planul de acţiune al UE în domeniul CBRN nu constituie un instrument juridic.
Prin urmare, consecinţele juridice şi bugetare imediate pentru UE pot deriva numai
din eventualele instrumente juridice viitoare de punere în aplicare a Planului de
acţiune, care ar face obiectul unei evaluări prealabile separate a impactului, inclusiv
evaluarea impactului acestora asupra sectoarelor economice şi a mediilor de
cercetare, monitorizarea sistematică şi riguroasă pentru a se asigura compatibilitatea
cu Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.
Planul de acţiune prevede trei domenii principale de asigurare a securităţii în
domeniul CBRN, astfel:
- prevenirea – măsuri de natură să asigure că accesul neautorizat la
materialele CBRN vizate este extrem de dificil;
- detectarea – asigurarea capacităţii de detectare a materialelor CBRN, în
vederea prevenirii şi intervenţiei în caz de incidente cu materiale CBRN;
- pregătirea pentru intervenţie şi reacţie – capacitatea de a contracara în mod
eficient incidentele în care sunt folosite materiale CBRN, precum şi capacitatea de
redresare în cel mai scurt timp.
1.3.1. Prevenirea
Măsurile preventive reprezintă aspectul cheie al activităţii desfăşurate în cadrul
Planului de acţiune în domeniul CBRN. Acest lucru presupune ca eforturile să se
concentreze, pe baza unor procese bine fundamentate de evaluare a riscului, asupra
unui număr restrâns de aspecte vulnerabile care ar putea fi exploatate în scopuri
criminale. În consecinţă, stabilirea unor priorităţi privind materialele CBRN cu grad
de risc major ar trebui să constituie una dintre primele activităţi care ar trebui
întreprinse în cadrul Planului de acţiune în domeniul CBRN, pe baza unei evaluări
detaliate a riscului. Aceasta va fi o condiţie preliminară pentru multe măsuri
ulterioare care vizează în mod expres materialele CBRN cu grad major de risc.
1.3.2. Detectarea
Capacitatea de detectare constituie un element suplimentar indispensabil al
prevenirii. De asemenea, detectarea este esenţială pentru asigurarea unei reacţii
_____________________________________________________________________________ 45
adecvate în cazul unui incident cu materiale CBRN, întrucât fără detectare este
imposibil să se stabilească materialele care au fost utilizate în incidentul respectiv.
Într-o UE fără frontiere interne, sistemele de detectare ar trebui instalate şi utilizate
atât la frontierele externe, cât şi în interiorul fiecărui stat membru. Un sistem de
detectare corespunzător şi imediat poate salva mii de vieţi şi poate oferi cadrul
necesar pentru o reacţie adecvată.
1.3.3. Pregătirea pentru intervenţie şi reacţie

Referitor la acest aspect, vor fi întreprinse, în continuare, activităţi pentru
consolidarea măsurilor existente, în special cu privire la incidente criminale în care
sunt utilizate materiale CBRN. Se va acorda o atenţie specială planificării în situaţii
de urgenţă în domeniul CBRN, consolidării capacităţii de intervenţie prin măsuri de
combatere, intensificării fluxurilor de informaţii, dezvoltării unor instrumente de
modelare, precum şi ameliorării capacităţii de investigaţie criminalistică.
1.3.4. Acţiuni orizontale

Acţiunile orizontale prevăzute de Planul de acţiune în domeniul CBRN se
axează pe cooperarea internaţională, comunicarea cu publicul, instrumentele de
informare, pregătirea profesională, securitatea personalului, cercetarea şi incriminarea
actelor comise cu materiale CBRN.
1.3.5. Structuri existente

Procesul de punere în aplicare a Planului de acţiune s-a întemeiat pe structurile
existente la nivelul UE şi statelor membre.
În domeniul protecţiei civile au fost întreprinse acţiuni pentru sporirea
capacităţii de intervenţie în caz de incidente CBRN, în cadrul Mecanismului
comunitar de protecţie civilă şi al Instrumentului financiar de protecţie civilă. În
cadrul acestor acţiuni sunt prevăzute ateliere, formare profesională (cel puţin o dată
pe an), schimb de experţi, exerciţii de simulare, crearea de scenarii şi evaluarea
capacităţii de acţiune. Sunt necesare măsuri noi pentru creşterea capacităţii de reacţie
a UE la incidente CBRN, în special printr-o mai mare disponibilitate a modulelor de
protecţie civilă şi explorarea cerinţelor de noi tipuri de module, precum şi a
posibilităţii de a pune la dispoziţie în avans module-cheie în eventualitatea unor
evenimente majore cu impact public. Diferitele direcţii de acţiune prevăzute de
Mecanism vor fi armonizate prin lansarea unui Program de redresare al UE în
domeniul CBRN, care să regrupeze toate activităţile în domeniul protecţiei civile
stabilite de Planul de acţiune al UE în domeniul CBRN şi să asigure o mai mare
contribuţie a Mecanismului de protecţie civilă la punerea în aplicare globală a
planului de acţiune.
În domeniul sanitar a fost creat deja un cadru amplu de acţiune. Comitetul pentru
securitate sanitară şi mecanismele existente privind schimbul de informaţii, cum ar fi
EWRS, RAS BICHAT şi RASFF vor avea un rol important în punerea în aplicare a
măsurilor sanitare prevăzute de planul de acţiune.
46 _____________________________________________________________________________
1.3.6. Grupul consultativ în domeniul CBRN
Având în vedere că Grupul operativ în domeniul CBRN a avut un rol
indispensabil în crearea actualului pachet de politică în domeniul CBRN, Comisia
colaborează în continuare cu membrii Grupului operativ în cadrul etapei de punere în
aplicare, prin instituirea şi coordonarea unui Grup consultativ în domeniul CBRN.
Subgrupele care se ocupă de chestiuni legate de materialele chimice, biologice,
radiologice/nucleare se întrunesc de două ori pe an pentru a discuta punerea în
practică a planului de acţiune, precum şi a rapoartelor primite de la grupurile de lucru
pe probleme specifice. Ulterior, aceste subgrupuri pot prezenta Grupului consultativ
general rapoarte în care sunt abordate toate problemele orizontale, iar acesta se va
reuni o dată sau de două ori pe an, în funcţie de cerinţe. În mod normal, trebuie să se
asigure schimbul de informaţii şi coordonarea cu structurile existente, cum ar fi
grupurile de lucru relevante ale Consiliului, Comitetul pentru securitate sanitară şi
grupurile înfiinţate în temeiul Tratatului Euratom.
1.3.7. Sprijinul financiar

Principalele instrumente financiare de care dispune Comisia pentru a sprijini
punerea în aplicare a pachetului de politică actuală sunt programele financiare
existente, în special programul specific privind „Prevenirea, pregătirea pentru
intervenţie şi gestionarea consecinţelor actelor de terorism şi a altor riscuri în materie
de securitate”, precum şi programul specific privind „Prevenirea şi combaterea
criminalităţii”. Aceste programe specifice se vor desfăşura până în decembrie 2013.
Programele anuale de lucru ale celor două programe financiare vor menţiona sumele
disponibile pentru punerea în execuţie a pachetului actual de politică. În perioada
2010-2013 s-au alocat fonduri în valoare de aproximativ 100 milioane € pentru
sprijinirea punerii în aplicare a Planului de acţiune în domeniul CBRN.
Una dintre modalităţile specifice de utilizare a fondurilor disponibile pentru
punerea în aplicare a Planului de acţiune în domeniul CBRN ar putea fi acordarea de
garanturi unui singur stat membru sau unui grup de state membre, astfel încât acestea
să poată institui şi pune în aplicare acţiuni specifice. În mod normal, acest concept
poate fi pus în practică numai dacă acesta respectă competenţele care le revin statelor
membre şi Comisiei, şi numai în conformitate cu normele financiare aplicabile.
Planul de acţiune al UE în domeniul CBRN va fi revizuit în anul 2013. Această
perioadă ar trebui să fie suficient de mare pentru a se obţine progrese semnificative şi
să se respecte calendarul prevăzut de programele financiare care stau la baza punerii
acestuia în aplicare. Până atunci, vor avea loc cu regularitate raportări şi monitorizări
ale punerii în aplicare prin colaborarea continuă cu Grupul consultativ menţionat
anterior, inclusiv raportări către grupurile de lucru ale Consiliului, cu atribuţii în
domeniul CBRN.
1.3.8. Relaţii externe

În prezent, partea cea mai importantă din politica UE în domeniul relaţiilor
externe legate de ameninţarea CBRN o reprezintă Strategia Uniunii Europene de
combatere a proliferării armelor de distrugere în masă, cunoscută, de asemenea, drept
_____________________________________________________________________________ 47
Strategia Uniunii Europene în domeniul WMD, adoptată în decembrie 2003. Această
strategie a fost actualizată şi revizuită în decembrie 2008, rezultatul fiind adoptarea
de către Consiliu a „Noilor linii de acţiune ale UE privind combaterea armelor de
distrugere în masă şi a vectorilor acestora”. Împreună cu instrumentele comunitare
relevante, în special Instrumentul de stabilitate, aceste noi linii de acţiune şi actualul
pachet de măsuri ale UE în domeniul CBRN vor avea un efect de susţinere reciprocă
în vederea reducerii riscurilor legate de materialele CBRN. În ceea ce o priveşte,
Comisia va asigura o abordare consecventă şi coordonată a punerii acestora în
aplicare. În martie 2009, Comisia a prezentat o comunicare cu privire la poziţia sa în
ceea ce priveşte neproliferarea armelor nucleare şi căile posibile de consolidare a
neproliferării, în special din perspectiva dispoziţiilor din Tratatul Euratom privind
securitatea nucleară.
Prin Instrumentul de stabilitate Comisia sprijină ţările terţe să dezvolte activităţi
de formare şi de asistenţă privind atenuarea riscului de incidente cu materiale chimice,
biologice, radiologice şi nucleare şi pregătirea pentru intervenţie în cazul producerii
unor astfel de incidente. Asistenţa UE se extinde progresiv de la ţările din fosta Uniune
Sovietică la noile regiuni care constituie un motiv de preocupare, inclusiv Asia de
Sud-Est, Orientul Mijlociu şi zone din Africa, în special în domeniul nuclear şi
biologic. Punerea în aplicare a Rezoluţiei 1540 a Consiliului de Securitate al ONU va fi
intensificată în continuare prin sprijinirea Agenţiei Internaţionale pentru Energie
Atomică/IAEA, implicarea foştilor savanţi în domeniul armelor de distrugere în
masă/WMD, combaterea traficului cu materiale nucleare, inclusiv prin lupta împotriva
practicilor financiare frauduloase, precum şi prin contribuţia la o mai mare eficientizare
a sistemelor de controale la export şi monitorizare a frontierelor. „Centrele de excelenţă
în domeniul CBRN” regionale vor avea un rol esenţial în schimbul celor mai bune
practici, susţinerea capacităţii instituţionale şi schimbul de experienţă la nivelul UE cu
regiunile-cheie. Beneficiind în perioada 2007-2013 de aproximativ 300 milioane €,
Instrumentul de stabilitate va acţiona pentru a institui la nivel mondial o cultură a
siguranţei şi securităţii în domeniul CBRN.
Într-o perspectivă mai generală, eforturile pentru combaterea terorismului sunt
parte integrantă din multe acorduri de cooperare existente ori în curs de negociere,
încheiate între UE şi ţările terţe. În anul 2002, Consiliul a decis că în toate acordurile
cu ţările terţe ar trebui introdusă o clauză-standard privind combaterea terorismului. În
plus, din noiembrie 2003 au fost introduse clauze privind armele de distrugere în masă
în toate acordurile mixte, noi sau reînnoite, care în prezent acoperă aproape 100 ţări.
Colaborarea privind aspectele CBRN cu partenerii strategici, cum ar fi SUA, poate fi
dezvoltată în continuare, de asemenea, pe baza pachetului actual de politică în
domeniu.
2. Întărirea securităţii CBRN în Uniunea Europeană
Riscurile chimice, biologice, radiologice şi nucleare dau o nouă dimensiune

eventualelor atacuri teroriste, accidente, catastrofe naturale şi/sau pandemii din cauza
48 _____________________________________________________________________________
aspectului lor transnaţional şi provocării unui mare număr de victime. O reacţie
adecvată la un astfel de pericol nu include doar programe de intervenţie post
eveniment, ci trebuie prevăzută mult mai devreme, în cadrul etapelor de manipulare a
materialelor CBRN, depozitare adecvată, acces limitat şi control etc.
În cadrul sesiunii plenare a Parlamentului European din 14 decembrie 2010,
acesta a dezbătut şi adoptat o Rezoluţie cu privire la consolidarea securităţii chimice,
biologice, radiologice şi nucleare în UE – un Plan de acţiune al UE în domeniul
CBRN. Această rezoluţie vine să completeze Planul de acţiune al UE în domeniul
CBRN prezentat de Comisie în iunie 2009 şi adoptat de Consiliu în noiembrie 2009.
Planul de acţiune al UE în domeniul CBRN a fost pus în aplicare în perioada
2010-2012.
Rezoluţia este pe deplin de acord cu obiectivul Planului de acţiune al UE în
domeniul CBRN adoptat – acesta ar trebui să asigure interacţiunea eficientă între
demersurile naţionale şi cele ale UE pentru a aborda riscurile CBRN şi a elabora
reacţia necesară. Totuşi, Rezoluţia consideră că Planul de acţiune al UE în domeniul
CBRN adoptat este lipsit de forţă şi coerenţă în ceea ce priveşte anumite aspecte. De
asemenea, aceasta subliniază necesitatea unei abordări transversale şi transfrontaliere
în domeniul materialelor CBRN; prin urmare, este necesară definirea de obiective şi
acţiuni măsurabile în fiecare dintre cele trei secţiuni ale Planului de acţiune.
Pentru a înţelege impactul Planului de acţiune al UE adoptat, este importantă
compararea sa cu versiunea anterioară prezentată Consiliului de Comisie în iunie
2009. Modificările introduse de Consiliu scad forţa Planului de acţiune şi conferă un
caracter mai puţin constrângător măsurilor prevăzute, precum şi monitorizării şi
controlului implementării sale. În schimb, Planul de acţiune ar trebui să consolideze
rolul normativ şi de reglementare al Comisiei Europene, să preconizeze crearea unui
mecanism european specializat de reacţie la crize, care să coordoneze capacităţile
civile şi militare, pentru a asigura existenţa unei capacităţi de reacţie rapidă a UE în
caz de dezastru CBRN.
Având în vedere faptul că accidentele sau atacurile CBRN reprezintă
ameninţări serioase la adresa securităţii locuitorilor UE şi pot perturba infrastructurile
vitale şi funcţionarea normală a societăţilor în unul sau mai multe state membre,
indiferent de frontiere, Parlamentul European a solicitat Comisiei şi Consiliului să
revizuiască şi să consolideze rapid Planul de acţiune în domeniul CBRN în
conformitate cu recomandările formulate în cadrul prezentului raport şi să garanteze
implementarea rapidă a acestui plan.
3. Concluzii
Protejarea populaţiei UE de ameninţarea terorismului şi a altor acte criminale

reprezintă o prioritate absolută pentru organizaţie. După cum rezultă din
evenimentele care se produc peste tot în lume, teroriştii sunt interesaţi în permanenţă
să achiziţioneze materiale chimice, biologice, radiologice şi nucleare. UE este
angajată să ia măsurile prin care să asigure că astfel de ameninţări neconvenţionale nu
_____________________________________________________________________________ 49
se concretizează. Planul de acţiune al UE în domeniul CBRN reprezintă o contribuţie
majoră la respectarea acestui angajament.
Proliferarea continuă şi diseminarea necontrolată a tehnologiilor şi materialelor
nucleare sau radioactive, existenţa pe teritoriul diverselor state a mijloacelor de
distrugere în masă chimice, biologice, radiologice şi nucleare/CBRN, posibilitatea
realizării unor dispozitive de dispersie radiologică (bomba murdară), existenţa unor
obiective industriale cu risc CBRN pe teritoriul naţional sau pe teritoriul altor state,
posibilitatea desfăşurării unor activităţi teroriste care să includă mijloace CBRN,
creşterea riscului producerii unor evenimente CBRN ca urmare a manifestării unor
dezastre naturale, constituie o serie de factori de ameninţare directă la adresa
populaţiei, teritoriului şi a factorilor de mediu, cu efecte socio-economice majore pe
termen mediu şi lung.
Accidentele sau atacurile CBRN reprezintă ameninţări serioase la adresa
securităţii locuitorilor Uniunii Europene şi pot perturba infrastructurile vitale şi
funcţionarea normală a societăţilor în unul sau mai multe state, indiferent de
frontiere.
Bibliografie
1. http://www.europarl.europa.eu
2. http://www.europeana.ro
3. http://eur-lex.europa.eu
4. http://arts.org.ro
5. Buletin informativ al Ministerului Administraţiei şi Internelor –
Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă. Bucureşti: 7 martie, 2012.
6. Revista Alarma, nr. 3/2010.
50 _____________________________________________________________________________
TENDINŢE DE COMPLETARE A SPECTRULUI ACŢIONAL
AL FORŢELOR NAVALE SPECIFIC ZONEI DE OPERAŢII DE LITORAL
Locotenent-comandor Valentin-Cătălin VLAD,

Comandant navă/Divizionul 50 Corvete
1. Introducere
Schimbările dramatice produse în ultimii ani în mediul de securitate

internaţional au determinat reanalizarea situaţiei la nivel regional şi global, fiind
identificate astfel, noi ameninţări şi provocări mult mai complexe şi mai provocatoare
din punct de vedere doctrinar, procedural, acţional şi al alocării resurselor materiale,
umane şi financiare.
În acest sens, s-a conturat nevoia redimensionării şi adaptării forţelor navale la
noile cerinţe şi provocări impuse de evoluţia mediului de securitate actual, fapt ce a
determinat mutarea zonei de interes dinspre marea liberă către zonele litorale, acolo
unde a fost identificat centrul de greutate al ameninţărilor simetrice şi asimetrice
prezente.
În consecinţă, pentru a se alinia noilor provocări şi ameninţări la adresa
securităţii globale şi implicit a celei maritime, principalele forţe navale la nivel
mondial au optat pentru completarea spectrului acţional tradiţional specific mării
libere cu cel specific zonei, mult mai complexe şi mai solicitante, ce presupune
integrarea procedurală şi acţională a tuturor componentelor forţelor armate.
În contrast cu vastele zone oceanice şi maritime denumite „ape albastre”,
regiunile litorale sunt frecvent caracterizate de spaţii maritime şi aeriene bine definite
şi delimitate, deţinute sau ocupate de aliaţi, adversari sau neutri, spaţii în care aceşti
actori principali îşi exercită dreptul la jurisdicţie conform reglementărilor
internaţionale.
De asemenea, conform conceptelor maritime deja existente, zona de operaţii de
litoral este înţeleasă ca fiind aria maritimă adiacentă coastei (liniei de coastă)
compusă din spaţiul maritim cuprins între marea liberă şi ţărm, respectiv porţiunea
terestră asupra căreia se poate acţiona direct de pe mare.
Deşi, în ceea ce priveşte operarea în zonele de litoral tradiţia există, ea fiind
oarecum impusă de caracteristicile fizico-geografice ale multor state, forţele navale
americane şi cele britanice sunt oarecum pionierii formulării unor concepte în
adevăratul sens al cuvântului în ceea ce priveşte adaptarea forţelor navale la
specificul zonelor litorale.
_____________________________________________________________________________ 51
2. Conceptul britanic de acţiune în zona de operaţii de litoral
Analiza pertinentă a situaţiei şi provocărilor existente în mediul de securitate

actual a permis Marinei Regale Britanice să identifice ca foarte probabilă
intensificarea acţiunilor forţelor navale în zonele de operaţii de la litoral, drept pentru
care în anul 2010 a iniţiat un nou concept de transformare şi adaptare a forţelor sale
navale la noile tendinţe.
Acest nou concept se vrea a fi realizat în jurul nucleului impus de strategia
navală britanică actuală, ce presupune o prezenţă navală înaintată activă, şi va veni în
completarea acesteia prin creşterea eficienţei acţionale în zonele de operaţii de la
litoral.
Mediul litoral este considerat cel puţin la fel de provocator şi periculos ca şi
celelalte medii, fiind mult mai complex şi variat datorită situării lui la convergenţa
spaţiului maritim cu cel terestru prin integrarea zonei maritime, litoralului, estuarelor,
lacurilor şi zonei lagunare, fiecare dintre acestea prezentând caracteristici diferite.
Forţele adverse pot angaja în zonele litorale vedete de atac rapide, mijloace
aeriene teleghidate/UAV, scafandri, mini-submarine, instalaţii mobile de atac cu
racheta şi artileria, aviaţia de vânătoare şi nu în ultimul rând, forţele navale
convenţionale – distrugătoare, fregate, corvete, puitoare şi vânătoare de mine.
Principalele cerinţe avute în vedere în cadrul procesului de transformare a
forţelor navale britanice au fost:
- realizarea cercetării şi recunoaşterii în sprijinul proiecţiei forţelor amfibii şi
pentru operaţii speciale;
- descoperirea, clasificarea şi distrugerea forţelor inamice;
- asigurarea protecţiei convoaielor;
- asigurarea protecţiei acţiunilor proprii;
- asigurarea sprijinului de comandă, comunicaţii, logistic şi cu foc propriu şi
al forţei întrunite;
- protecţia comunicaţiilor maritime, a infrastructurii, instalaţiilor şi
facilităţilor maritime şi portuare.
Pentru ca procesul de transformare a forţelor navale să fie unul cât mai viabil,
au fost luate ca model experienţele forţelor navale ale Israelului, Norvegiei, Italiei,
Suediei, Greciei, Turciei, Finlandei şi Malaeziei, state ce sunt recunoscute ca având o
adevărată tradiţie în ducerea acţiunilor în zonele de operaţii de la litoral.
În urma acestei analize a reieşit faptul că pentru a creşte eficienţa acţională în
cadrul operaţiilor de la litoral este necesar ca forţele navale să se bazeze în continuare
pe componenta navală tradiţională completată cu o componentă specializată proiecţiei
forţei în zona litorală constituită în Grupul de Operaţii de Litoral/LOG.
LOG va fi în măsură să acţioneze în cadrul unei grupări navale complete sau
independent, cu sau fără elemente ale unui grup tactic singular sau ale unei coaliţii de
forţe, în funcţie de mediul de ameninţare, dimensiunea zonei de operaţii/AOO sau de
obiectivele avute în vedere.
Abordarea britanică este considerată a fi una foarte completă din punct de
vedere al completării forţelor navale cu o componentă specializată în lupta de la
52 _____________________________________________________________________________
_______________________________________________________________________Concepte
litoral, ea urmărind în principal completarea abordării americane asupra mediului de
operaţii de la litoral, considerată a fi „superficială”.
Astfel, Marina Regală a pornit de la premiza că numai introducerea unei clase
de nave specializate în lupta litorală va constitui o rezolvare simplistă a problemelor
cu care se confruntă forţele navale în cadrul operaţiilor de la litoral, drept pentru care
este mult mai indicată înfiinţarea unei componente specializate compusă din nave de
luptă cu capabilităţi de luptă la litoral/LCS, ambarcaţiuni rapide de interdicţie,
ambarcaţiuni rapide pe chilă rigidă/RHIB, vedete de sprijin cu foc, vedete pe perne de
aer, vedete de debarcare şi sprijin logistic, capabilităţi de comandă şi control/C2 şi
sprijin logistic şi vehicule dirijate în toate cele trei medii – aerian, suprafaţă şi
submarin.
Această nouă componentă va trebui să susţină conceptul maritim britanic de
acţiune multinivel bazat pe viteză, reducerea amprentei electromagnetice,
manevrabilitate, flexibilitate şi adaptabilitate la condiţiile acţiunii în ape puţin adânci
specifice zonelor de operaţii de la litoral.
Un alt aspect deosebit de important luat în considerare a avut ca punct de
plecare îngrijorarea referitoare la pericolul de mine, mult mai prezent în zonele
litorale, drept pentru care s-a acordat o atenţie deosebită modernizării forţelor de
luptă contra minelor, eliminarea pericolului de mine constituind una dintre acţiunile
în care LOG se va baza foarte mult pe sprijinul şi protecţia forţele navale tradiţionale.
Elementul central al noului LOG va fi reprezentat de nava britanică de luptă la
litoral, destinată să execute recunoaşterea, distrugerea forţelor adverse, securizarea şi
interzicerea utilizării spaţiului maritim de interes, sprijinul abordajelor ostile şi
comunicaţiile între ambarcaţiunile mici ce acţionează în cadrul componentei LOG.
În esenţă, noua clasă de nave va avea drept caracteristici principale
flexibilitatea, modularitatea, interschimbabilitatea şi reducerea amprentei radar. În
acest sens constructiv nava va fi capabilă să primească la bord o gamă largă de
sisteme de armament şi senzori ce vor putea fi modernizate sau chiar schimbate cu
altele mai performante, considerându-se faptul că navele vor trebui să se menţină în
serviciul activ până spre anul 2060.
Având drept modele navele specializate în lupta litorală deţinute de alte forţe
navale (clasa Hamina, clasa Skojld, clasa Austal, clasa Visby) şi considerând
capabilităţile şi cerinţele impuse de strategia navală britanică în limitele impuse de
alocarea bugetară, în anul 2010 a fost iniţiat în parteneriat BAE Systems şi Ministerul
Apărării Britanic conceptul denumit Nava de luptă multirol – Tip 26 (Global Combat
Ship/GCS). Conceptul va fi supus aprobării în anul 2013.
Aceasta va fi o fregată multirol proiectată pentru a susţine programul Marinei
Regale de luptă în zonele litorale, ea urmând a fi centrul de greutate în jurul căreia se
va formula şi conduce strategia maritimă britanică viitoare, în condiţiile în care încă
din anul 2008 a fost anulată construcţia a două distrugătoare Tip 45 datorită
constrângerilor bugetare.
_____________________________________________________________________________ 53
Figura nr. 1. Fregata multirol Tip 26
Figura nr. 2. Nava de luptă clasa HAMINA
Fregata Tip 26 va dispune în principal de:

- sisteme de armament moderne;
- instalaţii artileristice calibru 127 mm, 30 mm şi 20 mm;
- rachete navă-navă/navă-aer;
- torpile;
- un elicopter greu (Chinook);
- una-două ambarcaţiuni rapide cu chilă rigidă (RHIB);
- ECM;
- autonomie: 1.500 Mm;
- viteză: 26 Nd.
54 _____________________________________________________________________________
_______________________________________________________________________Concepte
3. Conceptul american de acţiune în zona de operaţii de litoral
Conceptul american presupune în principal evitarea expunerii trupelor proprii

încă din faza incipientă conflictului, drept pentru care s-a insistat asupra dezvoltării
unor clase de nave noi cu capabilităţi extinse de executare a misiunilor specifice
sprijinului operaţiilor de la litoral.
În acest sens, viziunea americană asupra conducerii luptei în zonele de la litoral
se deosebeşte fundamental de cea britanică însăşi prin faptul că nu presupune
modificări conceptuale substanţiale asupra ducerii luptei navale, ci se axează pe
integrarea în serviciul actual al forţelor navale americane a unor noi clase de
distrugătoare – DD(X) şi nave de luptă la litoral – LCS, denumite Viitoarele forţe
combatante de suprafaţă.
Figura nr. 3. Nava de luptă la litoral clasa AUSTAL (LCS)
Figura nr. 4. Distrugătorul DDG-1000 ZUMWALT (DDX)

_____________________________________________________________________________ 55
Aceste noi nave au ca principală destinaţie asigurarea complementarităţii
forţelor navale tradiţionale în sprijinul proiecţiei forţei dinspre mare, conform
principiului proiecţiei în profunzime, în condiţiile specializării în lupta litorală de
suprafaţă/SUW, antisubmarină/ASW şi antimină/MCM. De asemenea, operarea lor se
va înscrie perfect în limitările impuse de restricţiile bugetare actuale.
Până la această dată în serviciul marinei americane au fost comandate şi se află
în diferite stadii de exploatare, recepţionare şi construcţie opt nave de luptă la litoral.
Ele sunt nave mici, mono sau multi-corp, rapide, manevrabile, cu amprente
electromagnetice reduse, capabile să acţioneze în principal pentru facilitarea
accesului forţelor proprii sau aliate în zonele de operaţii de la litoral.
Principalele misiuni ale LCS sunt:
- lupta la suprafaţă/ASUW împotriva ambarcaţiunilor mici ale inamicului;
- lupta antimină/MCM – cu ajutorul vehiculelor telecomandate/ROV;
- lupta antisubmarină/ASW;
- culegerea de informaţii, supravegherea şi recunoaşterea/ISR;
- intercepţia maritimă;
- sprijinul forţelor speciale;
- sprijinul logistic pentru transport personal şi materiale.
Dotarea LCS permite acesteia să desfăşoare acţiuni militare prin intermediul
multiplilor senzori şi a vehiculelor telecomandate organice în aer, la suprafaţă şi sub
apă. Una din principalele capabilităţi deţinute permite LCS să ducă eficient lupta
antisubmarină în apele puţin adânci din apropierea coastei.
Începând cu anul 2008, marina americană a luat decizia de a construi două
nave de luptă de suprafaţă multirol tip distrugător din clasa DDG-1000
Zumwalt/DD(X).
Forţele Navale americane au susţinut achiziţia acestei noi clase de
distrugătoare multirol cu capabilităţi extinse de executare a atacului la litoral în
sprijinul exercitării dominaţiei litorale totale necesare proiecţiei forţei dinspre mare.
Justificarea nevoii unei astfel de nave cu capabilităţi extinse de executare a
acţiunilor militare din marea liberă asupra zonei de la litoral a fost formulată de fostul
Comandant al Marinei Americane, amiral Roughead, conform căruia „DDG-1000 va
furniza o prezenţă înaintată independentă şi descurajantă, perfect integrabilă în
contextul acţiunilor întrunite, specifice forţelor expediţionare”.
Proprietăţile tactice ce impun distrugătoarele Zumwalt constau în reducerea
amprentei radar (comparabilă cu cea a unei bărci de pescuit), mărirea preciziei
executării loviturilor, extinderea spaţiului de angajare cu până la 400%, reducerea
nivelului de zgomot (comparabil cu cel al submarinelor din clasa Los Angeles),
extinderea capabilităţilor de executare a atacului la litoral şi de acţiune în siguranţă în
ape puţin adânci (mine, submarine) şi nu în ultimul rând în controlul automat al
avariilor de la bord.
În ceea ce priveşte caracteristicile tehnico-tactice, distrugătorul DDG-1000 va
dispune de:
- două instalaţii artileristice calibru 155 mm;
- două instalaţii artileristice calibru 57 mm;
56 _____________________________________________________________________________
_______________________________________________________________________Concepte
- instalaţii verticale de lansare:
• rachete navă-litoral;
• rachete navă-aer;
• rachete navă-navă;
• racheto-torpile.
- două elicoptere;
- trei UAV;
- autonomie: 1000 Mm;
- viteză: >30 Nd.
4. Concluzii
Evoluţia rapidă a mediului de securitate maritimă justifică pe deplin

preocuparea şi atenţia deosebită acordată de forţele navale provocărilor şi cerinţelor
specifice zonei de operaţii litorale, preocupări în urma cărora au rezultat noi concepte
şi strategii navale de acţiune.
Analizând cele două concepte dezvoltate de forţele navale britanice şi
americane se poate spune că pregătirea forţelor navale în vederea ducerii acţiunilor
specifice sau nespecifice luptei armate, desfăşurate în sprijinul operaţiilor de la litoral
nu implică o revoluţionare doctrinară sau conceptuală, ci mai degrabă o dezvoltare a
capabilităţilor tradiţional deţinute şi o adaptare a funcţiilor luptei navale la cerinţele
operaţiilor expediţionare desfăşurate în zona litorală.
Mai mult decât atât, succesul acţiunilor forţelor navale desfăşurate în această
zonă specifică de operaţii este condiţionat în mare măsură de înţelegerea
caracteristicilor, limitărilor şi caracteristicilor zonei de operaţii de la litoral, precum şi
de integrarea operaţională a forţelor navale în cadrul întrunit.
Din punct de vedere al înzestrării cu noi clase de nave se constată că tendinţele
actuale sunt centrate către achiziţia de noi clase de nave de dimensiuni mici şi medii,
capabile să execute proiecţia vectorială în toate cele trei medii – suprafaţă, aer şi sub
apă, în cooperare şi în sprijinul direct al operaţiilor de la litoral în condiţiile
controlului emisiilor electromagnetice.
Totodată, apariţia noilor distrugătoare americane din clasa Zumwalt
specializate în executarea sprijinului naval cu foc la litoral cu artileria şi rachetele de
la bord completează spectrul acţional al navelor specializate în lupta litorală (LCS), al
forţelor navale de suprafaţă tradiţionale, submarinelor şi mijloacelor aeriene organice
în sprijinul proiecţiei forţei dinspre mare.
Specificul acţiunilor desfăşurate de forţele navale în zona de operaţii de litoral
este reprezentat de faptul că atât în ofensivă, cât şi în defensivă, acţiunile forţelor
navale se înscriu pe deplin în cadrul conceptelor viitoare de proiecţie a forţei dinspre
sau înspre mare.
_____________________________________________________________________________ 57
Bibliografie
1. CORBETT, Julian S. Some principles of maritime strategy. New York:
1911.
2. TRITTEN, James J. Developing Naval Doctrine ... From the Sea. JFQ,
Autumn: 1995.
3. MILAN, Vego. Joint Operational Warfare. Rhode Island: United States
Naval War College, 2007.
4. HUGHES, Wayne. Fleet Tactics: Theory and Practice. Annapolis: Naval
Institute Press, 1986.
5. AAP-6: NATO Glossary of Terms and Definitions, NSA, 2003.
6. AAP-15: NATO Glossary of Abbreviations Used in NATO, NSA, 2003.
7. MOD, British Maritime Doctrine. 2011.
8. US NAVY, A cooperative strategy for 21st century Seapower, 2007.
9. US NAVY, Naval Doctrine Publication 1, Naval Warfare, 2010.
10. http://www.globalsecurity.org/
11. http://www.ndu.edu/
12. http://www.nato.int/
13. http://www.naval-technology.com/
14. http://www.navytimes/
15. http://www.usni.org/
16. http://www.navy.mil/
58 _____________________________________________________________________________
METODE ŞI TEHNICI SPECIFICE PROCESULUI DE PLANIFICARE
A SPRIJINULUI LOGISTIC
ÎN OPERAŢIILE DE STABILITATE ŞI DE SPRIJIN
Colonel Stan POPÎRLAN,

Şef Secţie/Statul Major al Forţelor Navale
Ultimele conflicte desfăşurate la nivel internaţional, în acest început de secol şi

mileniu, au demonstrat faptul că fizionomia acţiunilor militare s-a schimbat în mod
radical, ceea ce impune în plan structural, conceptual şi acţional o nouă abordare a
ansamblului de activităţi subsumate sprijinului logistic, reprezentat de modalitatea
practică de susţinere a forţelor participante în cadrul operaţiilor de stabilitate şi de
sprijin.
Operaţiile de stabilitate şi de sprijin conduse de NATO şi/sau UE, la
începutul celui de-al doilea deceniu al acestui secol, au demonstrat importanţa
realizării/menţinerii coeziunii forţei prin impactul pe care îl are asupra abilităţii
comandantului de a implementa concepţiile operaţiilor. Din punct de vedere
doctrinar, acest proces se desfăşoară pe baza unei duble subordonări, autorităţile
naţionale, cele ale NATO şi/sau UE având o responsabilitate comună în ceea ce
priveşte desfăşurarea procesului menţionat.
Ca urmare, naţiunile trebuie să asigure individual sau prin aranjamente de
cooperare bilaterale resursele logistice necesare operaţiilor de stabilitate şi de
sprijin, în folosul trupelor proprii. Operaţiile de stabilitate şi de sprijin sunt
influenţate de disponibilitatea naţiunii gazdă, care deţine ultima decizie în aprobarea,
coordonarea şi controlul mişcării pe teritoriul său, pe baza înţelegerilor reciproce
dintre naţiuni şi care poate asigura sprijinul esenţial facilitării procesului.
Sprijinul logistic reprezintă elementul amplificator al puterii acţiunilor
militare şi se realizează prin planificarea, organizarea, coordonarea, comanda şi
controlul activităţilor de aprovizionare, mişcare şi transport, mentenanţă, sprijin
medical, infrastructură, servicii de campanie, finanţare şi politici bugetare,
contractare, cât şi a celor specifice domeniilor conexe, în scopul îndeplinirii
misiunilor forţelor angajate în operaţii întrunite şi implicit în operaţiile de
stabilitate şi de sprijin.
Planificarea sprijinului logistic, indiferent de forma acţiunilor de luptă,
„reprezintă o activitate complexă, un proces intelectual elaborat şi realizat de modulul
logistic pentru asigurarea unui grad de suport logistic optim, în vederea îndeplinirii
misiunilor unei mari unităţi tactice, şi este o secvenţă a planificării operaţiei, aflată
_____________________________________________________________________________ 59
într-o relaţie de interdependenţă cu planificarea operaţiei, desfăşurându-se
concomitent cu activitatea celorlalte compartimente ale statului major”.1
La un contingent naţional naval participant în cadrul operaţiilor de
stabilitate şi de sprijin, comandantul acestuia va conduce nemijlocit planificarea
simultană şi a operaţiilor de sprijin logistic. El se va asigura că schema de manevră şi
planul de sprijin cu foc pot fi susţinute din punct de vedere al sprijinului logistic. Dacă
există anumite restricţii, comandantul va evalua riscurile şi, dacă este necesar, va stabili
noi priorităţi sau va modifica planul tactic pentru a elimina sau reduce efectele acestor
restricţii. Implicarea în evaluarea situaţiei sprijinului logistic de către personalul
modulului logistic este la fel de importantă pentru îndeplinirea misiuni ca şi implicarea
comandanţilor.
Pentru îndeplinirea misiunilor deduse de către comandantul contingentului
naţional naval, modulul logistic trebuie să identifice, pe timpul planificării sprijinului
logistic, toate resursele necesare îndeplinirii acestor misiuni. În acest sens,
personalul modulului logistic va trebui: să cunoască intenţia şi priorităţile
comandantului; să ţină sub observaţie acţiunile de luptă; să anticipeze necesităţile; să
execute operaţiunile de rutină în timpul pauzelor operative pentru a face
reaprovizionarea cu carburanţi-lubrifianţi şi muniţii, precum şi efectuarea reparaţiilor;
să depisteze, să imobilizeze şi să distrugă inamicul din zona de operaţii.
Este necesar ca pentru „planificarea sprijinului logistic al unei operaţii, modulul
logistic să identifice, împreună cu celelalte compartimente ale statului major, următoarele
aspecte: elementele fundamentale ale planificării operaţiei; centrele de greutate ale
acţiunilor de luptă; punctele decisive – zona de interes; abordările directe şi indirecte ale
inamicului; direcţiile de efort; punctele critice probabile ale acţiunilor de luptă; secvenţele
acţiunii şi succesiunea acestora; manevrele ce se vor impune a fi executate; ratele de
consum pentru toate clasele de materiale; forţele şi mijloacele logistice necesare; costurile
financiare; ritmul previzional al operaţiei; momentele de pauză operativă; ruperile de
ritm; dispersarea prin manevre şi reconcentrarea forţelor; timpul logistic necesar;
activităţile de sprijin logistic specifice fiecărei faze a acţiunii (operaţiei)”.2
Activitatea de sprijin logistic a contingentului naţional naval trebuie să ţină
seama de: concentrarea efortului logistic pentru crearea centrului de greutate
determinat sau menţinerea sprijinului logistic maxim al forţelor destinate pentru
eforturi majore; analizarea, din punct de vedere al sprijinului logistic, a tuturor
punctelor decisive identificate şi evidenţierea resurselor logistice la dispoziţie;
„analiza, din punct de vedere al sprijinului logistic, a momentului în care forţele
pot ajunge în punctele critice şi identificarea posibilităţilor de evitare a ajungerii
în aceste puncte (criza logistică); realizarea cursivităţii în acordarea sprijinului
logistic, în funcţie de secvenţele operaţiei şi determinarea necesarului de forţe,
mijloace şi materiale; estimarea costurilor, consumurilor şi pierderilor în forţe şi
mijloace”.3
1
SMG/PF-4, Doctrina pentru sprijinul logistic al operaţiilor întrunite. Editura Bucureşti, 2008, p. 27;
2
L-2, Manualul conducerii sprijinului logistic in operaţiile întrunite. Bucureşti: 2007, p. 11.
3
Col. ANDRONIC Benone. Sprijinul logistic al grupărilor de forţe, Editura Universităţii Naţionale de Apărare
„Carol I”, Bucureşti, 2002, p. 122.
60 _____________________________________________________________________________
____________________________________________________________ Logistică
Planificarea sprijinului logistic la nivelul unui contingent naţional naval
se realizează pentru: generarea, respectiv regenerarea forţelor; mişcarea/deplasarea
în zona de operaţii, precum şi transportul tehnicii şi materialelor necesare
completării stocurilor de materiale ale contingentului naţional naval.
Planificatorii sprijinului logistic ai contigentului naţional naval participant în
operaţiile de stabilitate şi de sprijin trebuie să identifice problemele esenţiale, specifice
planului de operaţii, având în vedere considerentele speciale privind planificarea sprijinului
logistic astfel: asigurarea cu materiale şi cu prestării de servicii esenţiale; blocajele care
pot apărea în circulaţia pe axele de reaprovizionare, evacuare şi reparare; planificarea
şi coordonarea mişcării; reaprovizionarea cu carburanţi-lubrifianţi şi muniţii, precum şi
cu alte materiale.
Scopul planificării sprijinului logistic este de a elabora planul de sprijin
logistic şi ordinul de sprijin logistic, destinate să genereze suportul logistic necesar
contingentului naţional naval pentru ducerea operaţiei.
Planul de sprijin logistic şi ordinul de sprijin logistic trebuie să asigure:
concentrarea sprijinului logistic pe direcţiile de efort; definitivarea clară a activităţilor
de sprijin logistic care conduc la obţinerea succesului şi realizarea unităţii de efort a
tuturor componentelor modului logistic. Totodată, aceste documente trebuie să
constituie baza pentru planurile de sprijin logistic al contingent naţional naval, să
fie flexibile pentru a permite păstrarea libertăţii de acţiune, chiar şi în condiţiile
desfăşurării acţiunilor de luptă des schimbătoare.
Pentru pregătirea din punct de vedere a sprijinului logistic al operaţiilor de
stabilitate şi de sprijin al contingentului naţional naval, şeful modulului logistic
împreună cu subordonaţii săi vor trebui să desfăşoare următoarele activităţi:
planificarea sprijinului logistic; organizarea acţiunilor formaţiunilor subordonate,
precum şi coordonarea acţiunilor şi controlul activităţilor desfăşurate de subordonaţi.
Planificarea sprijinului logistic al operaţiilor de stabilitate şi de sprijin al
contingentului naţional naval reprezintă un proces complex şi continuu, la care
trebuie să participe întregul personal din cadrul modulului logistic. Acest proces
constituie o secvenţă a planificării operaţiilor de stabilitate şi de sprijin desfăşurate
de către modulul logistic al contingentului naţional naval şi se execută concomitent
cu activitatea celorlalte compartimente ale statului major al contingentului naţional
naval.
Planificarea sprijinului logistic a contingentului naţional naval participant la
operaţiile de stabilitate şi de sprijin se desfăşoară în şase faze: cunoaşterea situaţiei;
aprecierea şi evaluarea opţiunilor; orientarea personalului din subordine implicat în
planificarea sprijinului logistic; elaborarea concepţiei sprijinului logistic şi a planului de
sprijin logistic; execuţia, evaluarea şi revederea planului de sprijin logistic; tranziţia.
Iniţierea procesului de planificare a sprijinului logistic s-ar putea declanşa în
două situaţii: ca urmare a orientării făcute de comandantul contingentului naţional
naval (ofiţerul secund) şi a primirii ordinului de acţiune şi a ordinului de sprijin logistic
de la eşalonul superior, sau numai după orientarea făcută de comandant (ofiţerul secund)
dacă planificarea se declanşează în mod deliberat.
_____________________________________________________________________________ 61
Din orientarea făcută de comandantul contingentului naţional naval (ofiţerul
secund), şeful modulului logistic reţine „problemele referitoare la: evaluarea situaţiei
(posibilităţi de acţiune ale inamicului); centrul de greutate al acţiunii inamicului;
posibile puncte critice; forţele şi mijloacele de întărire şi cele puse la dispoziţie;
concepţia eşalonului superior/intenţia comandantului în funcţie de misiunile
contingentului naţional naval; liniile de despărţire cu vecinii; îndrumările pentru
planificare (când trebuie să fie gata de luptă); concepţia în care se pregăteşte şi prezintă
raportul de documentare etc.; măsurile urgente care trebuie luate pentru sprijinul logistic
al trupelor ”4.
Pe timpul orientării făcute de comandantul contingentului naţional naval (ofiţerul
secund), şeful modulului logistic este obligat să prezinte acestuia o serie de informaţii de
natură logistică, pentru a putea analiza: eventualele nevoi imediate de creştere a
nivelului de operativitate sau redislocare; resursele financiare ce trebuie asigurate
după o estimare iniţială; nevoile imediate de sprijin logistic; riscurile care trebuie
asumate.
Analiza comună a misiunii, în cadrul şedinţei comandantului cu şefii
microstructurilor care participă la această activitate, cuprinde prezentarea tuturor
aspectelor importante ale misiunii şi se finalizează cu ghidul pentru declanşarea
procesului de planificare. Comandantul prezintă elementele esenţiale ale ordinului de
acţiune, riscurile probabile şi, în detaliu, misiunea însuşită.
Şeful modulului logistic va prezenta implicaţiile şi măsurile de primă urgenţă
specifice, şi anume: situaţia sprijinului logistic la data primirii misiunii; implicaţiile şi
măsurile de primă urgenţă specifice; situaţia sprijinului logistic al inamicului, în măsura
în care aceasta este cunoscută; intenţii; posibilităţi; estimarea iniţială a structurii
sistemului logistic necesar – structura modului logistic de sprijin; unitatea şi subunităţile
de sprijin logistic disponibile; estimarea nevoilor suplimentare de forţe de sprijin
logistic necesare; propuneri privind ghidul necesar declanşării procesului de
planificare, precum şi concluzii.
Documentul final al acestei faze îl reprezintă ghidul comandantului pentru
declanşarea procesului de planificare pe baza ordinului de acţiune al eşalonului
superior. Ghidul, în forma redactată, constituie fructificarea şedinţei de analiză a
misiunii.
Comandantul contingentului naţional naval este responsabil pentru
coordonarea activităţilor de însuşire corectă a misiunii de către statul major, sub
îndrumarea ofiţerului secund, în vederea luării din timp a deciziilor necesare
declanşării procesului de elaborare a planificării.
Planificarea sprijinului logistic are drept scop să stabilească modalitatea de
asigurare a contingentului naţional naval participant la operaţiile de stabilitate şi de
sprijin cu tot ceea ce acestea are nevoie pentru îndeplinirea misiunii şi să identifice
toate resursele logistice disponibile acestui scop. Finalitatea procesului îl constituie
elaborarea planului de sprijin logistic şi a ordinul de sprijin logistic. Aceste documente
de conducere a sprijinului logistic al contingentului naţional naval participant la
4
L-2, Manualul conducerii sprijinului logistic în operaţiile întrunite. Bucureşti: 2007, p. 12.
62 _____________________________________________________________________________
____________________________________________________________ Logistică
operaţiile de stabilitate şi de sprijin se întocmesc având la bază: planul distribuirii
resurselor, planul transporturilor ce cuprinde planificarea transporturilor şi
programul transporturilor, planul mentenanţei, planul asigurării medicale operaţionale
şi planul de activitate al modulului logistic.
Planul de sprijin logistic este documentul de bază pentru conducerea
sprijinului logistic al contingentului naţional naval participant în cadrul operaţiilor de
stabilitate şi de sprijin şi are drept scop, ca parte componentă a planului de operaţii,
iniţierea şi realizarea furnizării sprijinului logistic; din planul de sprijin logistic
derivă ordinul de sprijin logistic.
Planul de sprijin logistic se întocmeşte pe baza concepţiei privind desfăşurarea
operaţiei, concepţiei logistice a eşalonului superior, deciziei comandantului
contingentului naţional naval şi estimărilor logistice.
La elaborarea lui este necesară analiza următoarelor elemente: consumurile
zilnice şi pierderile estimate; existentul în sursele de aprovizionare puse la
dispoziţie; planificarea aprovizionării şi transporturilor pe timpul pregătirii şi
ducerii operaţiei de stabilitate şi de sprijin; planificarea mentenanţei se va efectua
în funcţie de criteriile de standardizare existente, forţele şi mijloacele
specializate proprii, precum şi cele identificate în zona de responsabilitate
logistică; planificarea asistenţei medicale presupune evacuarea, spitalizarea,
tratamentul şi recuperarea răniţilor şi bolnavilor; planificarea resurselor logistice
şi estimarea costurilor pentru stabilirea necesarului de fonduri pentru achiziţii,
rechiziţii şi prestări servicii; asigurarea căilor de comunicaţie în vederea alegerii,
recunoaşterii axelor de aprovizionare-evacuare navale şi menţinerii viabilităţii
acestora; organizarea comunicaţiilor şi a sistemului de informatică pentru logistică.
Pe baza concepţiei operaţiei aprobate de către eşalonul superior, şeful
modulului logistic face eventuale modificări în plan şi îl supune aprobării
comandantului contingentului naţional naval.
Pe parcursul elaborării planului de sprijin logistic, în funcţie de situaţia
concretă şi timpul la dispoziţie, se transmit formaţiunilor de logistică
subordonate ordine preliminare pentru ca să poată organiza la timp activităţile
necesare îndeplinirii misiunilor specifice; potrivit evoluţiei acţiunilor militare
şi datelor obţinute din punct de vedere al evaluării logistice proprii şi ale
eşalonului superior, planul de sprijin logistic este actualizat şi validat.
*
* *
Organizarea, planificarea şi desfăşurarea sprijinului logistic al
contingentului naţional naval participant în cadrul operaţiilor de stabilitate şi de
sprijin au o importanţă deosebită în vederea asigurării forţelor proprii angajate
cu tot ceea ce le este necesar pentru susţinerea ritmurilor preliminate ale
operaţiilor, pe perioadele estimate şi la intensitatea dorită.
Datorită complexităţii şi diversităţii acestor operaţii, sprijinul logistic al
contingentului naţional naval diferă foarte mult de la misiune la misiune şi în
funcţie de condiţiile concrete. Şeful modului de sprijin logistic trebuie să
prezinte comandantului contingentului naţional naval concepţii de sprijin logistic
_____________________________________________________________________________ 63
originale care să răspundă nevoilor specifice şi să asigure flexibilitatea necesară
pentru a face faţă situaţiilor des schimbătoare.
În contextul concepţiei Alianţei, coerenţa şi calitatea sprijinului logistic
joacă, în mod evident, un rol esenţial. Cu toate că noile abordări ale proceselor din
logistica armatelor moderne acreditează din ce în ce mai mult importanţa soluţiilor
logistice multinaţionale, evoluţiile şi estimările actuale conferă Elementului de
Sprijin Naţional/NSE (National Support Element) un rol deosebit pe termen
mediu în arhitectura sprijinului logistic la nivelul teatrului de operaţii.
Deosebirile de doctrină, nivelul stocurilor, mobilitatea, interoperabilitatea,
limitele resurselor şi de infrastructură naţionale etc., reprezintă probleme specifice
operaţiilor de stabilitate şi de sprijin în asigurarea sprijinului logistic.
Integrarea sprijinului logistic al contingentului naţional naval trebuie
realizată cu forţele ţărilor partenere participante la operaţiile de stabilitate şi de
sprijin, precum şi cu unele organizaţii neguvernamentale.
Sprijinul logistic al contingentului naţional naval participant în cadrul
operaţiilor de stabilitate şi de sprijin, cum ar fi operaţia de impunere a păcii, este
similar sprijinului logistic acordat acestuia pentru lupta armată.
Comandantul contingentului naţional naval participant în operaţiile de
stabilitate şi de sprijin poartă responsabilitatea furnizării de resurse logistice
necesare îndeplinirii misiunilor, iar autorităţile organismului internaţional,
reprezentat de comandantul eşalonului respectiv, au autoritate asupra resurselor
logistice, pentru utilizarea acestora în mod eficient.
Controlul deplasărilor, utilizarea porturilor şi aerodromurilor, căile de
comunicaţie din zona de responsabilitate şi funcţiile specifice de aprovizionare sunt
probleme decisive care trebuie coordonate la nivel superior celui al forţelor
naţionale.
Sprijinul medical, unele categorii de materiale necesare aprovizionării
contingentului naţional naval participant în operaţiile de stabilitate şi de sprijin,
precum şi transportul acestora, pot fi asigurate de naţiunea gazdă.
Comandantul grupării multinaţionale trebuie să coordoneze utilizarea unor
elemente de infrastructură/autostrăzi, căi ferate, porturi şi aerodromuri.
Ofiţerii responsabili cu relaţiile militari-civili trebuie să-i sprijine pe
comandanţii contingentelor navale în identificarea şi coordonarea nevoilor de
resurse, instalaţii şi sprijin local.
Când partenerii din alianţă/coaliţie utilizează echipament şi tehnică similare,
reaprovizionarea, întreţinerea sau alte operaţii de sprijin se pot planifica şi executa
fără a ţine cont de apartenenţa naţională, în toate situaţiile urgente şi ori de câte ori
este posibil.
Apreciem că revederea acestor aspecte, dar şi a altora de acest gen, pot
contribui substanţial la îmbunătăţirea activităţii de sprijin logistic al contingentelor
naţionale navale care acţionează în afara teritoriului naţional, prin creşterea calităţii
actului de conducere a sprijinului logistic al structurilor navale care vor
participa, în viitor, la operaţiile de stabilitate şi de sprijin sub comanda NATO
şi/sau UE.
64 _____________________________________________________________________________
____________________________________________________________ Logistică
Bibliografie
1. *** Doctrina Armatei României. Bucureşti: 2007.
2. ***L-2, Manualul conducerii sprijinului logistic in operaţiile întrunite.
Bucureşti: 2007.
3. ***S.M.G./P.F.-4, Doctrina pentru sprijinul logistic al operaţiilor întrunite.
Bucureşti: 2008.
4. ***F.N.-1, Doctrina Forţelor Navale. Bucureşti: 2010.
5. ***F.N.-13.1, Manualul de logistică al Forţelor Maritime Multinaţionale.
Vol. 2. Bucureşti: 2010;
6. *** Legea nr. 121 din 15.06.2011, privind participarea forţelor armate la
misiuni şi operaţii în afara teritoriului statului român, publicată în M.O. nr. 427/2011.
7. *** Manualul de planificare a operaţiilor. Bucureşti: 2011.
8. ANDRONIC, Benone. Sprijinul logistic al grupărilor de forţe. Bucureşti:
Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 2002.
9. CHIORCEA, Ion. Participarea Forţelor Navale ale României la executarea
operaţiilor militare maritime de stabilitate. Bucureşti: Editura Universitatea Naţională
de Apărare „Carol I”, 2006. Teză de doctorat.
10.CRĂCIUN, Ioan. Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor.
Bucureşti: Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 2006, p. 121-122.
11.BOZGAN, Dorel. Consideraţii şi definiri ale operaţiilor. Iulie 2013,
http://safn.ro/publicaţii /bfn/BFN 12_10, pdf, p. 133.
_____________________________________________________________________________ 65
NECESITĂŢI ŞI ÎNTÂMPLĂRI ÎN LUPTA ARMATĂ
Comandor dr. Gigi-Cristinel UCE,

Şeful serviciului instrucţie la Statul Major al Forţelor Navale
Elaborarea logicii luptei armate a ridicat în mod inerent o serie de probleme

teoretico-filozofice, cum ar fi cele ale cauzalităţii, repetabilităţii, legalităţii,
determinismului, finalităţii. Modul de rezolvare a acestor probleme de către
teoreticieni militari a fost influenţat de concepţia lor despre ordinea universală şi
valorile naturii umane şi, în legătură cu acestea, de concepţia asupra necesităţii şi
întâmplării, categorii filozofice nemijlocit legate de „ordine” şi „dezordine”.
Cunoscut fiind rolul pe care-l joacă necesitatea şi întâmplarea în
fundamentarea cauzalităţii, repetabilităţii, legalităţii, determinismului şi finalităţii ca
momente ale ordinii existente în lupta armată, este necesar să le examinăm din
perspectiva pe care o deschide evoluţia actuală a ştiinţei şi artei militare, considerând
mai ales, legătura cu automatizarea procesului de conducere în luptă a forţelor şi
mijloacelor.
Într-o concepţie mecanicistă despre cauzalitate se porneşte de la ideea
necesităţii tuturor schimbărilor şi evenimentelor. În această perspectivă, admiterea
caracterului întâmplător al unui eveniment natural apare ca o încălcare a gândirii
cauzale. Cauzalitatea fiind identificată cu necesitatea, întâmplarea fiind exclusă din
sfera fenomenelor obiective şi atribuită ignoranţei factorului uman, necunoaşterii de
către acesta a cauzelor care, odată cunoscute, ar permite previziuni infailibile asupra
viitorului, ne mai lăsând loc pentru manifestarea întâmplării, a imprevizibilului.
Acesta a fost mediul în care gânditori militari ca Jomini, Lloyd, Bϋlow s-au
străduit să elaboreze teoria militară. Ei au urmărit să pună în evidenţă numai
necesitatea pură şi să argumenteze ştiinţa militară, asemănător geometriei euclidiene
şi mecanicii clasice, ca un sistem de axiome, legi şi principii neschimbătoare, valabile
pentru toate timpurile şi toate conflictele armate.
Faţă de scopurile propuse, rezultatele la care au ajuns aceşti gânditori s-au
dovedit a nu le îndreptăţi aşteptările. Oglindind dificultăţile întâmpinate în încercarea
de a elabora ştiinţa militară după metodologia pe care epoca sa o consacrase, Jomini,
scria: Dacă în special strategia poate fi supusă unor norme dogmatice, care se
apropie de axiomele ştiinţei pozitive, nu se poate manifesta acelaşi lucru în
ansamblul operaţiilor de război. În special lupta armată scapă oricărei combinaţii
ştiinţifice, pentru a oferi acte cu totul dramatice, în care calităţile personale,
inspiraţiile de moment şi o mie de alte cauze…într-un cuvânt tot ceea ce se poate
chema metafizica războiului, influenţează enorm aceste rezultate.1
1
Preciese de l’art de la guerre. Cap. VII.
66 _____________________________________________________________________________
______________________________________________________________ Opinii
Această „metafizică” a războiului de care vorbeşte Jomini rezultă din faptul că
în lupta armată necesitatea nu se manifestă atât de pur ca în mecanică, unde fusese
relativ uşor pusă în evidenţă. În lupta armată, necesitatea se împleteşte la tot pasul cu
întâmplarea, a cărei prevedere este dificilă şi presupune o gândire ajunsă la un înalt
grad de subtilitate şi elasticitate.
Fiind de ordinul individualului, deci opusă generalului şi survenind adesea ca
urmare a unor mici modificări în condiţii, întâmplarea prezintă o probabilitate de
repetare foarte mică. Ea apare ca ceva ce nu concordă cu aşteptările noastre, ca ceva
imprevizibil. Cu toate acestea, rolul ei în procesele obiective, mai ales în procesele
complexe, este adesea foarte mare. După cum arăta H. Poicarè, întâmplarea,
reprezentând o diferenţă mică în cauze, provoacă adesea o diferenţă disproporţional
de mare în efecte.
Istoria războaielor oferă exemple dintre cele mai diverse asupra consecinţelor
pe care le pot avea mici modificări în condiţii asupra deznodământului unor războaie.
Celebra „Invincibila Armada”, cu ajutorul căreia Filip al II-lea îşi propusese să
cucerească, în anul 1588, Anglia şi despre care se credea că nu-i va putea rezista
niciuna din flotele vremii, a fost nimicită, în Canalul Mânecii, de o furtună violentă,
iar ce a mai scăpat, de către flota engleză. Iată cum un factor exterior raportului de
forţe dintre cele două flote ale vremii, a putut determina soarta unui război şi în
consecinţă, trecerea supremaţiei maritime din mâna Spaniei în cea a Angliei.
În războaiele şi conflictele moderne rolul întâmplării nu s-a redus, ci a îmbrăcat
alte forme. Putem aminti consecinţele pe care le-a avut o defecţiune întâmplătoare la
motorul unui avion asupra sfârşitului uneia dintre marile bătălii navale ale celui de-al
Doilea Război Mondial, în care au fost scufundate portavioanele japoneze Soriu,
Hiriu şi Acaciu. Aşteptându-se la atacul flotei americane, comandantul flotei
japoneze a trimis în cercetare, pe direcţii diferite, şapte avioane. Cel de-al şaptelea
avion, suferind o defecţiune tehnică la motor, a decolat cu o întârziere de o jumătate
de oră. Avioanele care decolaseră înainte, au raportat că nu au descoperit nave
americane, pe baza acestor informaţii comandantul flotei japoneze a dat ordinul de
pregătire a aviaţiei să execute o lovitură (având armamentul principal – bombele)
asupra lucrărilor şi amenajărilor defensive de pe insula Midway.
La înapoierea avionului ce a decolat cu întârziere şi raportarea de către acesta
că pe direcţia sa de cercetare se află principalele forţe navale americane, era prea
târziu pentru comandantul flotei japoneze să revină asupra ordinului dat. Înarmate cu
bombe, în vederea distrugerii lucrărilor de la litoral şi nu cu torpile pentru atacul
navelor, a făcut ca eficienţa aviaţiei japoneze împotriva portavioanelor americane să
încline balanţa spre partea americană.
Principalul impediment în rezolvarea teoretică a problemei care există între
factorii repetabili şi irepetabili în cadrul conflictelor armate îl reprezintă concepţia că
necesitatea şi întâmplarea se află, una faţă de alta, în raport de excluziune reciprocă.
În aceste condiţii, teoreticienii militari din secolele trecute nu puteau da un răspuns cu
certitudine şi lipsit de echivoc la întrebarea dacă în cadrul conflictelor armate avem
de-a face cu fenomene necesare, repetabile sau numai fenomene întâmplătoare,
nerepetabile şi imprevizibile. Cu toate că fiecare dintre ei era călăuzit de dorinţa de a
_____________________________________________________________________________ 67
pune în evidenţă logica conflictelor, niciunul nu se putea decide să afirme că în acest
domeniu acţionează necesitatea, că există repetabilitate, legi şi deci se poate întemeia
o ştiinţă militară. În mod empiric puteau afirma existenţa unor principii al căror
număr este foarte mic şi care în practică sunt contrazise la tot pasul.
Spre exemplificare, mareşalul Mamont, care a scris o lucrare specială
principiilor generale ale luptei armate, ajungea la concluzia: Principiile generale
pentru conducerea unei lupte sunt foarte puţine, iar aplicarea lor dă naştere la o
serie de combinaţii care nici nu se pot prevedea şi nici nu se pot supune în reguli.
Până la urmă s-a impus punctul de vedere, acceptat de majoritatea
teoreticienilor militari fără prea mult entuziasm, că în domeniul luptei armate nu
putem avea de-a face cu o ştiinţă, ci numai cu o artă – un unicat, un lucru irepetabil.
Neexistând legi generale după care să se conducă lupta, nu rămâne decât a se lăsa
totul în seama artei comandantului, a aptitudinilor şi talentului său.
Clausewitz, care a fost un bun cunoscător al aspectelor filozofice din domeniul
militar şi conştient de greutatea sarcinii la care s-a angajat în încercarea de a constitui
o teorie a războiului, scria: Marile dificultăţi pe care o asemenea construcţie
filozofică a artei războiului le prezintă şi numeroasele încercări ratate întreprinse în
acest scop au făcut pe cei mai mulţi să afirme că o asemenea teorie nu e posibilă,
căci este vorba de lucruri pe care nicio lege permanentă nu le poate cuprinde. Am fi
de acord cu această părere şi am abandona orice încercare de a elabora o teorie,
dacă nu aş fi izbutit să fac evidente un întreg număr de teze fără nicio dificultate: că
apărarea este forma mai puternică cu scop negativ, atacul – cea mai slabă cu efect
pozitiv; că marile rezultate determină şi pe cele mici; că efectele strategice pot fi prin
urmare transmise în anumite puncte de efort; …că izbânda nu constă numai din
cucerirea câmpului de bătaie, ci în distrugerea forţei armate inamice atât din punct
de vedere fizic, cât şi moral… că orice atac slăbeşte în înaintare.2
Dacă vom depăşi faza acestor constatări ajungem, după Clausewitz, la
concluzia că arta războiului nu are de-a face cu absolutul, cu deplina certitudine că în
război se înfruntă forţe vii care nu pot fi tratate cu legile severe ale necesităţii
absolute, că întâmplarea va găsi pretutindeni un teren favorabil atât în probleme
importante, cât şi în cele mărunte.
Existenţa unor elemente care nu se pot lua în calcul nu exclude din punctul de
vedere al lui Clausewitz, orice fel de previziune asupra desfăşurării războiului, ci
numai previziunile absolute. Cercetarea condiţiilor celor doi beligeranţi: …vor
furniza datele necesare previziunii elementelor ulterioare, necunoscute precis, dar
posibile. Plecând de la caracterul, dispozitivele şi situaţia adversarului, fiecare
dintre beligeranţi va căuta să stabilească după legile probabilităţii cum va acţiona
adversarul şi, în raport de acesta, va decide asupra propriilor sale acţiuni.3
Prevederea, pe baza calculului probabilităţilor, a modului cum vor acţiona
părţile pe câmpul de luptă nu va putea merge până la stabilirea legilor luptei armate,
întrucât în principiu: Teoria conducerii războiului nu poate folosi noţiunea de lege în
2
Carl von Clausewitz. Despre război, p. LXXIX.
3
Carl von Clausewitz. Despre război, p.11.
68 _____________________________________________________________________________
______________________________________________________________ Opinii
legătură cu acţiunea, fiindcă variaţia şi diversitatea fenomenelor nu oferă o
determinare cu caracter destul de universal pentru a i se putea da numele de lege.4
Dând legii sensul de certitudine absolută, de determinare univocă, Clausewitz
denumeşte mărimile deduse cu ajutorul calculului probabilităţilor metodă sau mod de
a proceda, ales din mai multe posibile, sau metodologie. După cum scria el,
metodologia tinde să stabilească un adevăr mijlociu a cărui aplicare constantă şi
uniformă capătă curând ceva din caracterul unei îndemânări mecanice care, până la
urmă, îşi îndeplineşte precis rolul aproape fără a-şi da seama.5
În legătură cu prezentarea concepţiilor lui Clausewitz asupra probabilităţii şi
legii se impun unele consideraţii suplimentare. În timpul său, conceptul de lege era
sinonim cu ceea ce înţelegem astăzi prin legi dinamice. Acestea se întemeiază pe
necesitatea pură şi permit să se facă previziuni asupra comportamentului fiecărui
fenomen individual care intră în clasa de obiecte considerate. Necunoscându-se alte
legi, legile dinamice erau considerate ca singurele posibile; orice îndepărtare de ele
fiind apreciată ca o abatere de la ştiinţă.
Influenţa idealismului, care rupea necesitatea de întâmplare, considerând lumea
fenomenelor un haos de întâmplări, iar necesitatea o categorie apriorică a intelectului,
care ordonează cu ajutorul ei lumea fenomenelor, se făcea resimţită la Clausewitz mai
ales atunci când trata raportul dintre lumea fenomenelor şi voinţa comandantului. El
absolutiza întâmplarea în război, proclamând războiul drept „imperiul întâmplării”.
Războiul – scria el – este domeniul întâmplării. În niciunul din sectoarele activităţii
omeneşti nu trebuie să i se acorde acestui intrus un loc mai mare, pentru că niciunul
din ele nu vine atât de continuu în contact cu el – sub toate raporturile. El măreşte
incertitudinea tuturor situaţiilor şi tulbură evoluţia evenimentelor.6
Concepţia sa despre posibilitate, întâmplare şi necesitate în război l-a făcut pe
Clausewitz să şovăie un timp în faţa întrebării dacă poate fi vorba de o ştiinţă sau
numai artă a războiului. Definind ştiinţă tot ce are drept scop simpla cunoaştere, ca
matematica sau astronomia, iar artă tot ce are drept scop putinţa de a crea, ca de pildă
arhitectura, el considera că dat fiind rolul creator al comandantului în război, aici
trebuie să optăm pentru artă.
Ideile lui Clausewitz despre caracterul pur întâmplător, imprevizibil al
acţiunilor de luptă şi despre rolul personalităţii militare continuă să persiste şi astăzi
în gândirea militară modernă. Astfel, drept motto al unui articol publicat în revista
L'armèe, consacrat rolului mijloacelor moderne în luarea deciziei, servesc cuvintele
generalului Charles de Gaulle: acţiunea de luptă este întotdeauna întâmplătoare, cu
alte cuvinte ea prezintă întotdeauna într-o manieră imprevizibilă, variază la infinit,
n-are niciodată precedent. De aceea, pregătită prin reflecţie, prin muncă, prin
studiu, acţiunea şefului depinde în ultimă instanţă de personalitatea sa. Ceea ce va
face sau nu va face este ceea ce va rezulta…din creiere şi caractere.7.
Dacă ştiinţa şi filozofia din timpul lui Clausewitz nu erau pregătite să accepte
4
Ibidem, p. 91.
5
Carl von Clausewitz. Despre război, p. .91.
6
Ibidem, p. 35.
7
Commander en guerre nucleaire. În: revista L'armèe, nr. 81, octombrie 1968, p. 46.
_____________________________________________________________________________ 69
conceptele necesităţii şi întâmplării, calculul probabilităţilor şi determinismul
statistic, astăzi ele sunt indispensabile ştiinţei militare, care a reuşit să pună în
evidenţă, cu ajutorul lor, legi acolo unde se părea că domneşte jocul hazardului şi al
întâmplării, ca de exemplu în termodinamică, în mecanica cuantică, în sociologie, în
psihologie etc. Dezvoltarea pe care a luat-o în prezent calculul probabilităţilor
permite să se pună la dispoziţie tuturor ştiinţelor un impresionant set de modele
matematice în vederea descoperirii necesităţii în masa fenomenelor întâmplătoare,
sub forma unor medii statistice.
Adaptarea tehnicii de calcul moderne pune gândirea militară în faţa necesităţii
de a reconsidera, într-o viziune nouă, concepţia cu privire la locul şi rolul întâmplării
în lupta armată şi gestionarea conflictelor.
Întâmplării obiective continuă să i se opună, în mod tacit, voinţa
comandantului, capacităţile lui organizatorice şi de comandă, în ideea că prin
organizarea cât mai temeinică şi în detaliu a acţiunilor de luptă s-ar reuşi să se
prevină întâmplarea. Se consideră, în continuare, că din moment ce s-ar accepta
întâmplarea în teatrul de acţiuni militare s-ar deschide o poartă pentru justificări,
pentru a trece lipsa de prevedere, incapacitatea sau lipsa de răspundere pe seama
întâmplării obiective.
În accepţie personală, pot considera că factorii externi implicaţi în generarea
întâmplării au suferit modificări majore atât la nivel de structură, cât şi la nivel de
substanţă, astfel:
- raioanele acţiunilor de luptă ale grupărilor de forţe au devenit sisteme mai
deschise ca în trecut, fiind posibile interacţiuni între acestea şi orice punct de pe glob.
Evoluţia sistemelor de rachete balistice, a aviaţiei strategice, dar şi platformelor
utilizate de marinele moderne ne duc la concluzia că orice punct de pe glob poate fi
lovit „de dincolo de orizont”;
- deţinerea loviturii nucleare trebuie considerată un factor extern de
destabilizare întâmplătoare a sistemului şi dispozitivului de luptă decis pe timpul
procesului de planificare;
- lipsa contactului fizic dintre forţele aflate în conflict este din ce în ce mai
evidentă, fiecare dintre actori încercând să rezolve situaţia în favoarea sa prin
destabilizarea sistemului logistic advers, lovituri punctuale în punctele decisive sau
chiar centre de greutate, limitarea la resursele de reaprovizionare etc.;
- complexitatea tot mai mare a sistemelor de luptă şi lovire şi dependenţa
acestora de energia electrică şi electronica tot mai avansată fac ca vulnerabilitatea lor
la loviturile „inteligente” din aer, de pe mare sau de pe uscat să determine întâmplări
fericite sau nefericite în evoluţia ulterioară a luptei armate;
- lipsa informaţiei poate duce la un comportament întâmplător, la luarea unor
măsuri şi decizii întâmplătoare, care nu au nicio legătură cu realitatea din raioanele de
ducere a acţiunilor de luptă.
Ca o contrabalansare la incertitudinea ce domneşte cu privire la valoarea în
perspectivă a deciziei iniţiale s-a născut principiul conducerii neîntrerupte a forţelor
pe timpul luptei. În esenţa sa conducerea înseamnă luarea de noi decizii ori de câte
ori condiţiile o cer. Aceste decizii sunt determinate fie de apariţia pe timpul
70 _____________________________________________________________________________
______________________________________________________________ Opinii
desfăşurării luptei a unor grupări de forţe inamice despre a căror existenţă nu s-au
analizat datele de planificare a luptei sau fie chiar corectarea hotărârii iniţiale care nu
s-a dovedit a fi cea mai bună, cu toate că analiza situaţiei iniţiale şi a factorilor au fost
făcute corect.
În efortul de a stăpâni întâmplătorul, neprevăzutul, care acţionează asupra
sistemului ca un factor dezorganizator, prin gândirea noastră adăugăm la tehnicile şi
metodele existente (tacticile de luptă) noi soluţii, metode şi teorii, prin prisma
experienţei comandanţilor şi ofiţerilor de stat major sau prin prisma lecţiilor
identificate pe parcursul exerciţiilor sau chiar a acţiunilor reale duse.
Pe baza prelucrării şi a memorării informaţiei, sistemele cu autoreglare şi-au
creat funcţii cu ajutorul cărora sunt capabile să dea răspunsuri complexe la acţiunile
repetabile, stabile, necesare, esenţiale, legice din acest mediu destul de complex.
Nefiind vulnerabile faţă de astfel de acţiuni, ca urmare a procesului de adaptare, ele
rămân vulnerabile în special faţă de acţiunile din mediu care cunosc o mică
probabilitate de repetare, faţă de acţiunile întâmplătoare, neaşteptate. De aceea
trebuie să se întreprindă a selecţie a acţiunilor repetabile şi a celor nerepetabile şi să
fie analizate în mod deosebit.
Dacă transpunem lucrurile la realităţile luptei va deveni evident că nu acţiunile
de rutină, tacticile şi armamentul cunoscute vor ridica cele mai mari greutăţi în faţa
decidenţilor, ci acele tactici, acţiuni neobişnuite şi noile armamente utilizate de
inamic despre care informaţiile deţinute sunt sumare, sau chiar inexistente, iar analiza
lor în cadrul procesului de planificare a acţiunilor de luptă este necorespunzătoare.
Sistemele militare sunt prin definiţie complexe, complexitatea lor rezultând din
numărul mare de componente umane din care sunt formate (care se deosebesc între ei
prin interese individuale, trăsături de caracter şi temperament, grad de instruire, moral
şi experienţă de luptă) şi relaţiile dintre aceştia. Componenţii acestor sisteme
operează, folosind în acest scop sisteme de armament şi platforme foarte diferite,
utilizează un limbaj de stat major diferit ce nu pot fi cuantificate permanent.
Pentru aceste considerente, preponderent în cadrul sistemelor militare nu este
determinismul şi legile dinamice, rezultate din necesitate şi esenţă pură, ci
determinismul şi legile statice generate de dialectica necesităţii şi întâmplării.
_____________________________________________________________________________ 71
BINOMUL – PRESA ŞI RELAŢIILE PUBLICE – PE TIMPUL
MISIUNILOR INTERNAŢIONALE ALE FORŢELOR NAVALE
Locotenent-comandor ing. Mihai EGOROV,

Grupul Mass-Media al Forţelor Navale
Este bine cunoscut faptul că într-o accepţiune largă, presa are rolul de a
informa publicul cu privire la acţiunile desfăşurate de o persoană sau de o organizaţie
pentru că trăim într-un univers organizaţional. Pe de altă parte, relaţiile publice
reprezintă tocmai acea modalitate prin care o organizaţie „se deschide” în faţa
actorilor mediatici, fiind astfel o tehnologie de comunicare mediatică.
Comunic ofensiv, deci exist (încă)! a fost crezul după care m-am ghidat şi am
acţionat ca ofiţer de relaţii publice şi presă al fregatei Regele Ferdinand la Operaţia
EU NAVFOR ATALANTA 2012. Astfel, principala prioritate în mediatizarea
activităţii fregatei a fost reflectarea acesteia în presă şi mai ales reflectarea primei
prezenţe româneşti la o operaţie antipiraterie pe site-ul oficial al operaţiei.
Pe timpul participării la Operaţia EU NAVFOR ATALANTA politica de
informare publică promovată de la nivelul fregatei la nivelul comenzii grupării navale
CTF 465 (din care a făcut parte şi fregata românească) şi a comenzii operaţiei a fost
una activă, informaţiile de presă – corespondenţe text, audio, foto, video –
adresându-se tuturor categoriilor de audienţe atât naţionale, cât şi internaţionale, şi
s-au regăsit apoi în principalele mijloace de comunicare din zona de operaţii. Astfel,
pe site-ul oficial al operaţiei, www.eunavfor.eu, am reuşit să promovăm opt articole
despre activităţile executate de navă – cele mai multe despre o navă participantă la
EU NAVFOR ATALANTA, care nu aveau legătură cu vizite formale sau informale
la bord), informaţiile fiind apoi preluate de agenţii de ştiri din zona de operaţii –
www.maritimesecurity.asia; www.navaltoday.com; www.allafrica.com;
www.maritimeupdates.com; www.turkishnavy.net; www.marsecreview.com,
www.oceanprotectionservices.com etc., dar şi de publicaţii din străinătate (ex. Stars
and Stripes sau revista Centrului NMIOTC din Creta).
Nu aş fi putut realiza acest lucru fără sprijinul ofiţerului român din cadrul OHQ
Northwood, locotenent-comandorul Valentin Gavrilă, care a fost de multe ori liantul
între ORP navă şi purtătorul de cuvânt al Operaţiei EU NAVFOR ATALANTA,
locotenent-comandorul Jacqueline Sherriff. Fără sprijinul celor doi, la care trebuie
să-l adaug şi pe cel al locotenentului Valerio Magliola, ofiţerul de relaţii publice al
grupării navale a EU NAVFOR, procesul de avizare a materialelor trimise în ţară sau
promovate pentru apariţia pe site-ul oficial al operaţiei, avizare făcută de
contraamiralii Enrico Credendino, comandantul grupării navale a EU NAVFOR şi
Duncan Potts, comandantul Operaţiei EU NAVFOR, ar fi fost mult întârziată.
72 _____________________________________________________________________________
______________________________________________________________ Opinii
Chiar dacă provocarea mare a fost aceea de a face vizibilă activitatea navei pe
site-ul Operaţiei EU NAVFOR ATALANTA, n-am neglijat însă nici comunicarea pe
plan naţional a activităţilor navei. Politica de informare publică pe plan naţional a fost
una activă, transmiţându-se prin canalele oficiale către mass-media civilă şi militară
peste 35 corespondenţe text şi foto, nouă corespondenţe audio, şi aproape
23 corespondenţe video pentru realizarea de materiale precum şi pentru actualizarea
site-ului www.navy.ro.
Evident, efortul de mediatizare a fost unul individual, dar n-aş fi putut face
prea mult fără sprijinul factorilor de răspundere din comanda navei, şi fără sprijinul
multor structuri din cadrul Forţelor Navale.
Atunci când dorinţa de a asigura vizibilitatea acţiunilor desfăşurate de navă în
cadrul Operaţiei ATALANTA, prin promovarea lor în presa internă şi internaţională, se
îmbină cu pasiune pentru lucrul bine făcut şi beneficiezi şi de ajutorul tehnicii,
rezultatele sunt pozitive. Cu siguranţă a fost o experienţă extrem de utilă, se puteau face
probabil mai multe lucruri de promovare şi prezenţa unei echipe de doi jurnalişti militari
putea acoperi mai bine acţiunile desfăşurate de navă prin produse mediatice.
Participarea fregatei Regele Ferdinand în premieră la Operaţia antipiraterie EU
NAVFOR ATALANTA 2012 a adus pe lângă atâtea misiuni executate pentru prima
dată, încă o premieră pentru Forţele Navale Române, prin prezenţa a două echipe de
jurnalişti români la bordul navei pe timpul unei misiuni internaţionale.
Prezenţa jurnaliştilor civili a impus o înţelegere corectă a solicitărilor acestora,
o armonizare a acestor solicitări cu misiunile navei astfel încât câştigul să fie de
ambele părţi, iar relatările lor să fie corecte şi complete pe măsura efortului
echipajului fregatei de a-şi îndeplini misiunile. Iar profesionalismul şi pasiunea lor
pentru profesie a făcut ca reportajele lor să fie deosebite.
Astfel, în perioada 14-29 (30) noiembrie 2012, la bordul navei s-au aflat
Nicolae Melinescu de la Televiziunea Română, Denisa Morariu şi Liviu Dochiţa de la
emisiunea „În premieră” de pe Antena 3. Au fost două săptămâni intense atât pentru
jurnalişti, cât şi pentru echipaj, două săptămâni în care am învăţat să „convieţuim”
împreună, am învăţat unii de la ceilalţi să fim şi să rămânem profesionişti, am învăţat
să ne respectăm, să ducem lucrurile şi solicitările la maxim respectând însă toate
regulile jocului şi măsurile de siguranţă impuse de acţiunile desfăşurate. Au fost două
săptămâni în care am învăţat şi am încercat să fim constanţi corecţi unii cu ceilalţi,
două săptămâni în care am pus multă pasiune în ceea ce am făcut, în care ne-am
ignorat, ne-am supărat şi ne-am bucurat împreună de reuşita unei misiuni, de un cadru
bun de filmare, de o discuţie informală sau de un interviu reuşit, au fost două
săptămâni în care s-au legat şi s-au dezlegat prietenii între jurnalişti şi membrii
echipajului, au fost două săptămâni în care am parcurs împreună mulţi kilometri pe
punţile navei încercând să vedem cât mai mult din viaţa la bordul unei nave militare,
dar să cuprindem şi toată gama de acţiuni contrapirateriei desfăşurate în această
perioadă, au fost două săptămâni în care am acţionat la bordul elicopterului Puma
Naval şi am participat la misiuni cu RHIB-ul, au fost două săptămâni în care am
încercat împreună să ne integrăm cât mai bine în echipaj şi în spiritul Ferdinand, au
_____________________________________________________________________________ 73
fost două săptămâni aglomerate, două săptămâni în care ne-am demonstrat limitele şi
poate uneori ne-am impresionat reciproc, în care poate am simulat şi ne-am disimulat
stările şi frustrările, două săptămâni în care am râs şi am plâns împreună.
Totodată, au fost două săptămâni în care am avut de depăşit multe momente de
cumpănă, în care am avut de trecut peste prejudecăţi, în care ne-am schimbat
planurile de zeci de ori, în care ne-am sprijinit atunci când ne-am înţeles reciproc. Şi,
au fost două săptămâni în care am învăţat să ne spunem sincer, „mulţumesc”.
La bordul navei cei trei jurnalişti au participat la toate activităţile desfăşurate
de fregată pe timpul celei de-a treia patrulări între Dar Es Salaam şi Djibouti, au
parcurs programul de instrucţie de vitalitate şi salvarea oamenilor pe mare, au avut
parte de un botez marinăresc şi mai ales au avut ocazia să-şi găsească subiectele şi
personajele necesare poveştilor lor jurnalistice. Nici timpul fizic şi nici zona de
interes pentru subiectele urmărite nu le-au permis jurnaliştilor să stea de vorbă cu toţi
membrii echipajului, dar cu toţii au avut rolul lor la crearea unor subiecte şi a unor
reportaje interesante.
Reportajele realizate de cele două echipe de jurnalişti civili, fundamental
diferite ca şi concepţie, au urmărit şi au redat profesionist, în maniere proprii,
mândria echipajului fregatei Regele Ferdinand de a fi participat la această misiune,
capacitatea României de a-şi proiecta forţa unde o cer interesele sale de securitate şi
povestea unor oameni normali care fac lucruri de excepţie la bordul fregatei. Cineva
spunea că este important ca după ce pleci dintr-un loc, acolo să fie mai bine decât era
înainte să vii tu. E greu de spus dacă prezenţa jurnaliştilor la bordul navei a produs
schimbări fundamentale, dar, cu siguranţă această experienţă a schimbat ceva în noi,
în marinarii de la bordul fregatei Regele Ferdinand şi ne-a făcut să conştientizăm mai
mult şansa şi mândria de a fi participat la această misiune, să ne respectăm partenerii
de dialog, să ne valorizăm poate mai mult, să găsim timp să privim şi în interiorul
nostru, să renunţăm să impresionăm când nu este cazul şi poate să încercăm să fim
mai deschişi şi mai sinceri.
Reflectarea activităţii fregatei Regele Ferdinand în cadrul Operaţiei EU
NAVFOR ATALANTA pe site-ul oficial al operaţiei şi în presă, precum şi
gestionarea relaţiei dintre cei trei jurnalişti civili prezenţi la bord şi echipajul navei au
fost două aspecte importante din planul de mediatizare al activităţii Forţelor Navale,
au implicat eforturi susţinute, au implicat nopţi albe, sprijin din partea echipei de
comandă a navei şi a echipajului în ansamblul său, voinţa de a-i pune în valoare pe
cei din echipaj care au muncit foarte mult pe timpul misiunii şi nu de puţine ori un pic
de şansă, fără de care multe din reuşitele mediatizării misiunii ar fi foarte greu sau
imposibil de realizat.
Participarea fregatei Regele Ferdinand la Operaţia EU NAVFOR ATALANTA
2012 n-a fost o misiune uşoară în fiecare moment al ei, dar a fost o misiune frumoasă
şi cu o mediatizare pe măsură, iar binomul – presa şi relaţiile publice – pe timpul
misiunilor internaţionale ale Forţelor Navale a funcţionat foarte bine.
74 _____________________________________________________________________________
PRAFUL DE PUŞCĂ – DE LA AMUZAMENT LA ARMĂ SUPREMĂ ŞI
ÎNAPOI
Aspirant Florentin BĂNICĂ,

Divizionul 50 corvete
1. Scurt istoric
Există în istoria artei războiului numeroase relatări despre arme teribile care au
făcut ca la un moment dat, în istorie, balanţa să încline de o parte sau de alta.
Folosirea focului în scopuri militare este la fel de veche ca şi arta războiului.
Bizantinii cunoşteau deja în anul 671 un amestec exploziv de colofoniu (răşină
de conifere din care este îndepărtată prin încălzire terpentina), sulf şi salpetru (nitraţi
de amoniu, bariu, natriu sau potasiu), cunoscut în istorie ca focul grecesc, descoperit
de Kallinikos din Heliopolis, fiind considerat un predecesor al prafului de puşcă.
Această substanţă inflamabilă ardea şi în apă, fiind o armă de temut, iar în
apărarea Constantinopolului a fost folosit mai ales în luptele navale contra
musulmanilor.
În China sunt amintite în timpul Dinastiei Song (960-1279), prin anul 1044, o
serie de incendii provocate de amestecuri de salpetru, consemnate în Wu Jing Zong
Yao (o culegere de tehnici militare).
Alte urme istorice din secolul al XI-lea sunt cele din Siria, unde este de
asemenea amintită folosirea în războaie a amestecurilor explosive cu salpetru
purificat.
2. Primele menţiuni ale prafului de puşcă
În jurul anului 900, alchimiştii chinezi au avut parte de o surpriză de proporţii

când au introdus în foc un amestec de azotat de potasiu, mangal şi sulf. Rezultatul a
fost un miros insuportabil, un zgomot asurzitor, un nor alb de fum şi o expansiune
puternică şi rapidă de gaze fierbinţi. Curând s-a descoperit că, dacă această pulbere
era aprinsă într-un recipient, gazele rezultate puteau să propulseze un obiect cu o
forţă considerabilă prin deschizătura recipientului respectiv, aruncându-l la o distanţă
destul de mare. Chinezii au folosit această descoperire sub forma „artificiilor” şi ca
metodă de semnalizare.
_____________________________________________________________________________ 75
3. De la amuzament la supremaţia în luptă
Potenţialul letal al prafului de puşcă a fost pus în practică de ingeniozitatea

europenilor, luând forma tunurilor de asediu şi a bombelor aruncate prin procedee
mecanice, deşi pulberea nu a apărut dintr-o dată, ci după mai multe secole de
perfecţionare continuă. Astfel, praful de puşcă a apărut în Europa abia în secolul al
XIII-lea.
În jurul anilor 1400, se stabiliseră componentele de bază, dar nu se găsise încă
raportul corect în urma căruia să rezulte o pulbere productivă ca exploziv şi pentru
armele de foc.
Pe măsură ce praful de puşcă a început să fie mai bine cunoscut, iar calitatea
lui a fost îmbunătăţită, a devenit o substanţă foarte puternică, iar dacă era folosită o
cantitate prea mare, explozia putea spulbera chiar arma cu care se trăgea.
Cu siguranţă, armele de foc au apărut datorită existenţei prafului negru de
puşcă, iar odată cu acestea arta războiului s-a schimbat pentru totdeauna. Odată cu
praful de puşcă, tunurile au luat locul greoaielor catapulte, fiind mult mai precis, cu o
distanţă de tragere, o forţă şi o cadenţă superioare.
Strămoşul tunului a fost lancea de foc, un tub de bambus găurit, lung de peste
un metru, înfăşurat puternic cu sfoară şi ataşat la o greutate lungă cu care se putea
ţinti. Când era aprins fitilul care ieşea prin partea frontală, lancea arunca foc, gaze şi
proiectile, asemenea artificiilor moderne. Acest tip de arme era folosit în China în
secolul al XII-lea, răspândindu-se apoi în Orientul Mijlociu.
Tunurile au fost inventate după aducerea prafului de puşcă chinezesc în Europa
şi au fost folosite până pe la mijlocul secolului al XIX-lea, când au fost înlocuite cu
tunurile cu clapă de încărcare.
4. Începuturile utilizări prafului de puşcă în marină
În scurt timp, tunurile au devenit indispensabile în bătăliile navale, astfel că

urcarea pe puntea vasului inamic a devenit, din faza iniţială a unei bătălii, cea finală.
Aceasta a fost prima dintre multele schimbări pe care avea să le aducă praful de puşcă
bătăliilor navale.
După ce mai întâi manevra pentru a obţine o poziţie avantajoasă şi bombarda
nava inamică pentru a-i distruge catargele şi parâmele, astfel încât acesta să nu se mai
poată deplasa, nava care ataca îşi îndrepta tunurile către echipajul de pe punte şi spre
carena de lemn, apoi o incendia, înroşind obuzele într-un cuptor şi proiectându-le în
aşa fel încât să se înfigă în bordurile navei inamice.
Treptat – îndeosebi în secolele al XV-lea şi al XVI-lea – spaniolii, portughezii,
englezii şi olandezii au învăţat să construiască nave mai mari şi mai solide, cu
plasarea mai eficientă a catargelor şi velelor. La acea dată se răspândise şi folosirea
prafului de puşcă şi în curând pe navele din nordul şi sudul Europei au început să se
monteze tunuri. Pe o galeră aceste tunuri masive puteau fi montate doar pe prova şi
pupa, deoarece în borduri erau plasaţi vâslaşii; curând, a devenit astfel evident că
76 _____________________________________________________________________________
_____________________Tinere condeie din Şcoala de Aplicaţie a Forţelor Navale
navele cu vele puteau fi dotate cu mult mai multe tunuri. Acestea erau atât de calibru
mic, putând fi rotite şi utilizate împotriva echipajelor navelor inamice, cât şi de
calibru mare, care confereau, pentru prima dată în războaiele navale, o armă eficientă
împotriva navelor.
5. Primele schimbări aduse de praful de puşcă în tactica navală
La 900 ani de la focul grecesc, portughezii au iniţiat utilizarea armelor în largul

mării.
Pentru a putea executa atacul cu tunurile, s-a trecut de la manevrarea navei
pentru abordaj şi folosirea podurilor şi parâmelor pentru a trece pe nava inamică, la
încercarea de a păstra distanţa şi a profita de avantajul adus de praful de puşcă.
Praful de puşcă a adus supremaţia pe mare şi în încercarea de a captura navele
inamice, folosindu-se pistoale primitive şi flinte pentru a nimici cât mai mulţi
adversari înainte de iniţierea luptei corp la corp.
În Bătălia de la Malabar din anul 1501, Vasco da Gama a distrus flota arabă
folosind artileria şi o tactică de război în linie. Navele au fost dispuse în linie, la o
distanţă de 100-150 m una de cealaltă şi au navigat paralel cu navele inamice,
deschizând focul cu tunurile dintr-un bord. Aceasta se numeşte „linie de şir” şi avea
să devină, în secolul următor, o tactică clasică a bătăliilor navale. Folosirea prafului
de puşcă s-a răspândit treptat şi pe navele din vestul Europei, unde s-a început
montarea tunurilor.
Noile descoperiri şi trecerea de la propulsia cu vâsle la propulsia cu vele, odată
cu descoperirea prafului de puşcă, au adus cu sine şi dezavantaje. Spre exemplu, în
Bătălia de la Preveza, dintre Flota otomană şi Alianţa Creştină, lipsa vântului nu a
fost în favoarea lui Doria. Uriaşa navă veneţiană Galeone di Venezia, cu armele ei
masive, a fost adăpostită la patru mile de ţărm şi la 10 km de Sessola.
În bătălia de la Lepanto, tunurile au jucat un rol important în ceea ce s-a
dovedit a fi ultima mare bătălie navală în care lupta s-a dat între galere, fiind decisive
în obţinerea victoriei de către Liga Sfântă, după cinci ore de luptă efectivă. La
Lepanto, în anul 1571, lupta s-a dat între o flotă a Imperiului otoman şi una
combinată, formată din flote veneţiene, papale şi spaniole, existând peste 200 galere
de fiecare parte.
_____________________________________________________________________________ 77
Figura nr. 1. Bătălia de la Lepanto – 1571
Figura nr. 2. Bătălia de la Lepanto: Liga Sfântă – stânga, Imperiul otoman – dreapta
78 _____________________________________________________________________________
La capătul nordic, în apropierea coastei, se aflau 53 galere veneţiene, conduse
de Agustino Barbarigo. Urmau, în centru, 62 galere sub comanda lui Don Juan şi, în
flancul drept, 53 galere conduse de amiralul Andrea Doria. O divizie de rezervă era
staţionată în spatele acestuia. Pe măsură ce flota creştină ocolea capul Scrofa, turcii
au încercat o manevră de învăluire, profitând de superioritatea lor numerică, dar şi de
faptul că amiralul Andrea Doria nu se integrase la timp în dispozitivul gândit de Don
Juan. Amiralul turc Uluch Ali a profitat de golul produs în liniile creştine şi s-a
strecurat între galerele amiralului Doria şi centrul dispozitivului creştin.
Bătălia de la Lepanto a durat doar cinci ore, durata unei bătălii fiind un alt
lucru care se schimba odată cu descoperirea prafului negru. Navele creştine, în
inferioritate numerică, s-au aşezat în semicerc, atacând spre miazăzi. Bătălia a fost
crâncenă, în zona de centru, unde se aflau comandanţii, lupta desfăşurându-se până la
sosirea forţelor de rezervă creştine, care au învins rezistenţa turcă. Agustino
Barbarigo a fost ucis de o săgeată, dar veneţienii au rezistat eroic asaltului otoman.
Un semn că vremurile se schimbau şi odată cu ele şi tactica de luptă, a apărut
încă din timpul pregătirilor bătăliei, atunci când comandantul şef spaniol a pus să fie
tăiat berbecul de la prova propriului vas, alţi căpitani subordonaţi din flota sa
urmându-i exemplul. În timpul desfăşurării evenimentelor, flotele s-au apropiat şi au
atacat la început cu tunurile, însă rezultatul a fost decis de luptele corp la corp, extrem
de sângeroase, purtate pe punţile navelor abordate. În acel moment puterea şi
eficacitatea tot mai mari a combinaţiei dintre modelul tradiţional de galeră şi noua
tehnologie a prafului de puşcă aveau cheia succesului, aducând victoria celor ce se
foloseau de secretul prafului negru.
Conform noilor tactici de luptă scenariul ideal ar fi: două flote inamice
înaintează în formaţie de şir şi luptă în linii paralele, tunurile lor lovind continuu şi
puternic una în cealaltă, profitând de avantajul vremii (să fie în vânt), apoi se încearcă
o manevră de a tăia direcţia inamicului perpendicular, mărind şansele de a lovi
inamicul şi micşorându-le pe cele de a fi lovit. Deoarece armamentul era dispus în
borduri, navele prin prova cărora se trecea erau în imposibilitatea de a executa foc,
devenind ţinte sigure. În felul acesta flota care deţinea navele cu viteză şi
manevrabilitate mai mare reuşea cu uşurinţă să distrugă flota inamică, menţinându-se
cât mai mult în prova acestora şi distrugând navele una câte una.
Figura nr. 3. Scenariul ideal pentru un atac în linie de şir

_____________________________________________________________________________ 79
Adevăratul indicator al tendinţelor viitoare au fost însă bătăliile ce au avut loc
după sosirea exploratorilor portughezi şi a coloniştilor făuritori de imperii în Oceanul
Indian, în primele decenii ale aceluiaşi secol. Navele portugheze combinaseră
calităţile superioare ale navigaţiei cu puterea prafului de puşcă pentru a curăţa
oceanul de duşmani, şi astfel au inaugurat o eră în care marile puteri navale aveau să
fie navele cu vele din Atlantic, nu cele cu vâsle caracteristice regiunii mediteraneene.
La data de 04 aprilie 1585, în timpul asediului spaniol din Antwerp, un pod
fortificat numit Puente Farnesio a fost construit de către spanioli pe râul Scheldt, în
scopul de a proteja oraşul de orice atac inamic. Cu scopul de a rupe podul, olandezii
au proiectat patru nave, umplute cu o cantitate mare de praf de puşcă şi pietre. Trei
dintre nave nu au ajuns la ţintă, dar una de 800 t s-a ciocnit de podul Puente Farnesio.
Aceasta nu a explodat imediat, lucru care a dat timp unor spanioli curioşi să se urce la
bord. Apoi, o explozie devastatoare a ucis 800 spanioli, aruncându-le cadavrele,
pietre şi bucăţi din metal la mai mulţi kilometri distanţă. Un mic tsunami a avut loc în
râul Scheldt, pământul a fost zguduit pe o distanţă de mai mulţi kilometri în jur şi un
nor mare, întunecat a acoperit zona. Explozia a fost simţită până la 35 km, în oraşul
Gent, unde ferestrele au fost sparte.
Cea mai mare forţă navală
spaniolă alcătuită vreodată, pentru a
lupta împotriva flotei engleze pentru
câştigarea supremaţiei în exploatarea
bogăţiilor Lumii Noi, a înregistrat
totodată şi cea mai mare înfrângere
din istoria luptelor navale europene.
Invincibila Armada era numele flotei
care în anul 1588 a fost trimisă de
regele Filip al II-lea al Spaniei
pentru a invada şi a cuceri insulele
britanice şi, implicit, comorile
incomensurabile ale Americilor.
Iniţial, navele engleze s-au
menţinut la distanţa de tragere,
supunând pe spanioli unui ucigător
tir de artilerie. Tunurile englezeşti
erau de calibru mai mare, dar
superioritatea lor evidentă consta în
afetul mobil, care le conferea o
cadenţă şi un unghi de tragere net
superioare. Apoi, la sfaturile lui Sir
William Drake, bătrân lup de mare,
englezii au încărcat cu praf de puşcă,
catran şi ulei opt nave mici, le-au dat Figura nr. 4. Bătălia dintre flota britanică
foc şi le-au îndreptat către flota şi Invincibila Armada
spaniolă care era masată în port.
80 _____________________________________________________________________________
Operaţia de salvare a spaniolilor cuprinşi de panică s-a făcut în dezordine,
navele intrând în coliziune. În final, spaniolii au dorit să profite de superioritatea
numerică şi forţa infanteriei de la bordul navelor şi au încercat să-i atragă pe englezi
într-o luptă clasică, navă contra navă şi om contra om. Nu au reuşit acest lucru şi în
faţa tirului puternic şi rapid al artileriei de bord engleze au suferit pierderi serioase.
Inventarea prafului de puşcă a adus cu sine şi un nou tip de navă. Nava
predominantă a secolului al XVI-lea a fost galionul, o navă de război cu trei catarge,
propulsată în totalitate de forţa vântului, cu tunuri montate pe punţi, care trăgeau prin
saborduri cu balamale, relativ etanşe, mai degrabă decât de pe punţi înalte de la prova
şi de la pupa. Galionul marchează, de asemenea, o diferenţă între navele comerciale
şi navele de război, ce a fost neclară în zilele galerelor. În aceeaşi perioadă, armele
navale au trecut la încărcarea prin partea din faţă a tunului din motive de simplitate.
Odată cu observarea avantajelor aduse de folosirea tunurilor s-au modernizat şi
navele pe care erau montate acestea, încercându-se o amplasare cât mai eficientă a
armamentului. Nava engleză Suveranul Mărilor a stabilit modelul pentru corăbiile
din lemn pentru următorii 200 ani, cu armamentul principal dispus în borduri pe trei
(şi rareori patru) punţi, cu armele mari pe puntea inferioară şi armele mai mici şi mai
uşoare pe punţile mijlocii şi superioare. Nava era propulsată de o serie de vele
pătrate.
Bătăliile navale din acea vreme
erau încă dominate de tactica
urmăririi în formaţie de front şi
abordaj, dar Bătălia de la Gabbard, la
16 ani după lansarea navei Suveranul
Mărilor, a făcut introducerea
formaţiei de şir, lupta bord în bord,
care a triumfat până la sfârşitul
secolului al XX-lea. Avantajul unei
tactici de folosire a tunurilor s-a văzut
în această bătălie navală unde, flota
engleză a avut 100 nave, iar olandezii
98. La data de 2 iunie 1653, olandezii
au atacat, dar au fost respinşi pentru
că englezii s-au folosit de linia de şir,
făcându-i pe olandezi să plătească un
preţ mare pentru încercarea de
abordaj. Flota olandeză, formată din Figura nr. 5. Harta bătăliei de la Gabbard
nave uşoare, a fost grav avariată şi a pierdut două nave.
La 3 iunie, Tromp a decis să încerce din nou un atac direct, deşi navele sale au
rămas practic fără muniţie. O acalmie bruscă însă a făcut din navele sale ţinte sigure
pentru tunurile superioare engleze. Flota engleză i-a urmărit pe olandezi până seara
târziu, capturându-le mai multe nave. La sfârşitul bătăliei olandezii au pierdut
17 nave, dintre care şase au fost scufundate şi 11 capturate. Englezii nu au pierdut
nici o navă. Practic aceasta a fost cea mai mare înfrângere din istoria maritimă
_____________________________________________________________________________ 81
olandeză, cu excepţia Bătăliei de la Lowestoft, strategic înfrângerea fiind
dezastruoasă. Victoria a însemnat extinderea controlului englez asupra Canalului
Englez care a fost extins şi în Marea Nordului.
Numărul minim de tunuri necesare pentru o navă de război pentru a face parte
din această categorie a navelor de linie a crescut de la 30 în anul 1650, la 50 până la
74 în anul 1800 şi, în final la 80 în anul 1840.
La sfârşitul secolului al XVII-lea, noile state în curs de centralizare din Europa
au stabilit un control asupra violenţei organizate, iar nava de război a fost o expresie
palpabilă a acestui control. Mulţumită avantajului adus de folosirea artileriei, pirateria
a fost practic eliminată din apele europene şi navele civile care aveau dreptul să atace
navele inamice au fost strict reglementate. Până la sfârşitul secolului al XIX-lea nicio
altă putere din afara Europei nu a construit nave mari de război.
De-a lungul acestei perioade, nava incendiatoare, o navă încărcată cu
explozibil, uleiuri şi păcură, a fost de departe cea mai periculoasă navă plutitoare,
fiind curios că nu s-a acordat mai multă atenţie acestor arme modeste, dar mortale.
Numai apariţia navelor de război din metal inaugura fenomenul de distrugere a unei
nave aproape instantaneu, prin folosirea tunurilor, a torpilelor sau a minelor marine.
6. Renunţarea la praful de puşcă
S-a renunţat la praful de puşcă din următoarele motive:

- putere de explozie relativ redusă în raport cu explozibilii descoperiţi ulterior;
- prin gazele inflamabile rezultate pot lua naştere incendii necontrolate;
- la ardere (explozie) se produce o mare cantitate de fum prin sărurile de
potasiu rezultate;
- la depozitare şi manipulare se produce prin frecarea reciprocă a granulelor
un curent electrostatic, care dacă are condiţii de temperatură şi de cantitate
îndestulătoare poate conduce la explozie;
- are o mare higroscopicitate, ceea ce poate diminua capacitatea explozivă.
În principiu, cu toate îmbunătăţirile aduse în epoca modernă, praful de puşcă
n-ar fi putut să depăşească niciodată impedimentele reprezentate de faptul că
producea 40% gaze de explozie şi 60% particule solide dispersate care uzau ţevile
armelor, astfel încât acestea nu puteau fi păstrate curate şi exista oricând pericolul să
ia foc.
Toate aceste dezavantaje au dus la utilizarea tot mai largă a dinamitei, în prima
jumătate a secolului al XIX-lea, fiind introdusă treptat utilizarea nitroglicerinei şi
dinamitei.
Praful de puşcă a adus nu numai avantaje, ci şi o serie de dezavantaje cum ar fi
exploziile subite ale navelor şi depozitelor sau exploziile devastatoare produse de un
simplu proiectil inamic nimerit într-una dintre magazii, vulnerabilităţi care uneori
puteau schimba soarta bătăliei.
82 _____________________________________________________________________________
7. Exemple de catastrofe produse de praful de puşcă
1. La data de 16 februarie 1646, 80 de butoaie (57,2 t) cu praf de puşcă s-au

aprins accidental de la o scânteie în timpul bătăliei de Torrington în Războiul Civil
englez, distrugând biserica în care se afla magazia şi ucigând mai mulţi gardieni şi un
număr mare de prizonieri care făceau parte din parlament şi care au fost ţinuţi acolo.
Explozia a încheiat în mod eficient lupta, aducând victoria pentru parlamentari, dar a
fost foarte aproape să-l ucidă pe comandantul parlamentar, Sir Thomas Fairfax. De
asemenea au fost cauzate daune mari în oraş.
2. Aproximativ 40 t de praf de puşcă au explodat pe 12 octombrie 1654,
distrugând mare parte din oraşul olandez Delft. Peste o sută de persoane au fost ucise
şi alte mii au fost rănite.
3. La 26 septembrie 1687, celebrul şi până atunci intactul monument grecesc,
Parthenonul, a fost distrus atunci când un buncăr otoman de muniţie, din interior, a
fost lovit de un mortier veneţian. Au fost ucişi în explozie 300 de soldaţi turci.
4. În 1769, Bastionul San Nazaro în Brescia, Italia, a fost lovit de fulger.
Incendiile produse au aprins 90 t de praf de puşcă, iar explozia ulterioară a demolat o
şesime din oraş şi a ucis 3.000 oameni.
5. Dezastrul de la Leiden a avut loc pe 12 ianuarie 1807, după-amiaza, în
timpul ocupaţiei franceze.
O navă care a trecut de la Haarlem spre Delft a avut 17.760 kg praf de puşcă la
bord. A explodat chiar în centrul Leidenului, în Steenschuur.
Dezastrul a provocat 151 morţi şi 2.000 răniţi. Aproximativ 220 case au fost
complet distruse. Chiar şi în cele mai îndepărtate districte din Leiden ferestrele au
fost sparte şi ţiglele aruncate de pe casă.
Explozia s-a auzit până la Haga şi, potrivit unor surse incerte, chiar din
Friesland (nordul Olandei). Cauza dezastrului nu este cunoscută. Se pretinde că acest
lucru a fost din cauza neglijenţei bucătarului navei.
6. La data de 26 august 1810, în Almeida, Portugalia, în timpul Războiului
Peninsular a războaielor napoleoniene, forţele franceze comandate de Marshall André
Masséna au asediat garnizoana comandată de generalul de brigadă britanic William
Cox. Un proiectil a lovit vechiul castel, care era folosit ca magazie principală pentru
praful de puşcă. Iniţial aceasta a aprins aproximativ 4.000 încărcături pregătite, care,
la rândul lor au aprins 68.000 kg pulbere neagră şi 1.000.000 cartuşe de muschetă.
Explozia care a urmat a ucis 600 oameni şi a rănit 300. Castelul a fost distrus şi
secţiuni din zidul de apărare au fost avariate. În imposibilitatea de a răspunde la
canonada franceză, fără praf de puşcă, generalul Cox a fost nevoit să capituleze în
ziua următoare cu supravieţuitorii exploziei şi 100 tunuri.
7. La 30 decembrie 1848, în Multan, în timpul celui de-al Doilea Război
Anglo-Sikh, un proiectil de la un mortier a lovit o moschee din oraş, care fusese
transformată într-o magazie ce stoca 180.000 kg praf de puşcă. A rezultat o explozie
extraordinară care a zguduit pământul pe o distanţă de mulţi kilometri, şi a întunecat
aerul cu fum şi fragmente.
8. La data de 04 aprilie 1856, otomanii au depozitat o cantitate mare de praf de
_____________________________________________________________________________ 83
puşcă în palat şi în biserica adiacentă, care erau, de asemenea, pline de oameni. În
acea perioadă se considera că sunetul clopotelor ar putea preveni formarea de furtuni.
Din păcate un fulger a lovit praful de puşcă, declanşând o explozie uriaşă, care a ucis
4.000 oameni.
9. Statele Unite doreau independenţa Cubei faţă de Spania în vederea viitoarei
anexări a insulei.
În Războiul hispano-american a fost scufundată nava USS Maine, după o
explozie produsă pe 15 februarie 1898, în portul Havana.
Au existat mai multe explicaţii alternative privind cauzele exploziei, dar cea
mai plauzibilă este că USS Maine a fost proiectat incorect, deoarece sala de cazane a
navei era chiar lângă sala de stocare a prafului de puşcă şi că o supraîncălzire a sălii
cazanelor a încălzit şi peretele din metal adiacent, ceea ce a făcut ca praful de puşcă
să explodeze.
8. Înapoi la origini
Este cert faptul că praful de puşcă a condus omenirea la metode moderne de

distrugere şi a aprins scânteia interesului pentru chimie. Ironia este că această
invenţie a parcurs un ciclu complet, iar în prezent a ajuns să fie folosită la fel cum o
utilizau chinezii la început: pentru semnalizare şi pentru confecţionarea artificiilor.
9. Urmaşii prafului de puşcă
Odată cu modernizarea prafului de puşcă s-a încercat şi îmbunătăţirea

armamentului, ducând printre altele la apariţia ţevii ghintuite.
Armele cu ţeava ghintuită s-au folosit pe scară largă începând cu anul 1800.
Aceste arme au început să tragă la sute de metri, îmbunătăţind mult precizia
tragerilor.
În timpul Primului Război Mondial, progresul s-a accentuat odată cu
inventarea mitralierelor, care produceau mii de morţi. Tunurile navelor de război
şi-au îmbunătăţit precizia, putând trage la mare distanţă.
10. În concluzie…
Deşi în ziua de azi praful de puşcă nu mai are acelaşi răsunet care aducea
groază în inimile celor care îi auzeau explozia, ci aduce bucurie prin utilizarea lui la
confecţionarea artificiilor, nu trebuie pierdut din vedere că acesta a fost la vremea sa
cel mai de temut avantaj al inamicului oricărui marinar.
Fiind nu doar deschizătorul de drumuri pentru tot ceea ce înseamnă astăzi
armamentul naval, ci şi un important factor în schimbare a tacticilor de luptă atât pe
mare, cât şi pe uscat, putem spune că acesta nu a schimbat arta războiului, ci a
reconstruit-o din temelie.
84 _____________________________________________________________________________
PORTAVIONUL – PROIECTAREA PUTERII MARITIME LA DISTANŢĂ
Aspirant George ANDRIU,

Divizionul nave speciale al Bazei Logistice Navale
1. Introducere
Portavionul este o navă militară de luptă construită special pentru a permite

gararea, decolarea şi aterizarea avioanelor de luptă, care constituie armamentul lor
principal, îndeplinind pentru aceasta rolul de aerodrom mobil, asigurându-le astfel
condiţiile necesare pentru ducerea acţiunilor militare1. Portavioanele acţionează în
grupuri tactice independente sau însoţesc forţe de suprafaţă, putând escorta convoaie,
fiind înzestrate şi cu artilerie de bord (tunuri şi tunuri antiaeriene).
În funcţie de mărime şi capabilităţile de luptă, categoriile principale ale acestui
tip de navă sunt:
- portavioane grele (de luptă), cu deplasament până la 85.000 t, putând lua la
bord 150-200 avioane de vânătoare, torpiloare şi bombardiere (în picaj şi în zbor
orizontal), fiind destinate exclusiv acţiunilor de luptă;
- portavioane uşoare, cu deplasament până la 25.000 t, putând lua la bord în
jur de 100 de avioane destinate descoperirii aeriene şi sprijinirii acţiunilor forţelor de
suprafaţă;
- portavioane de escortă, destinate siguranţei aeriene a convoaielor de
debarcare, putând lua la bord în jur de 50 avioane;
- portavioane cu destinaţie multiplă, având ambarcate avioane şi elicoptere,
putând executa misiuni de lovire şi de apărare antiaeriană.
Principalul atu al portavioanelor, din punct de vedere tactic, este capacitatea
forţelor navale de a desfăşura vectori aerieni, practic oriunde în zona de ducere a
acţiunilor militare, dând astfel posibilitatea unei nave de a planifica, organiza şi
desfăşura acţiuni de luptă în toate mediile.
Evoluţia acestei redutabile arme a fost strâns legată de dezvoltarea aviaţiei,
portavioanele evoluând de la crucişătoare modificate la nave de luptă cu sisteme de
propulsie nucleare, cu o autonomie aproape nelimitată, care au ambarcate la bord
avioane de vânătoare, de bombardament, elicoptere, precum şi ultimele generaţii de
senzori şi armamente. Astfel, din punct de vedere al puterii de foc şi a sistemelor de
apărare, portavionul este practic invincibil.
Ca o descriere succintă a rolului pe care acest tip de navă îl are în cadrul
războiului modern, portavionul este de regulă nava amiral sau nava comandant a unei
1
Dicţionarul explicativ al limbii romane. Ed. 2009
_____________________________________________________________________________ 85
grupări în cadrul marinelor militare de pe glob, având capacitatea de a mări
exponenţial raza de acţiune a armatelor care îl deţin.
Figura nr. 1. Ţări care deţin portavioane: SUA, Rusia, Franţa,

Marea Britanie, Italia, Spania, Brazilia, China, India, Thailanda
Ţări care au deţinut portavioane: Australia, Canada, Argentina, Japonia, Olanda
2. Istoric
2.1. Începuturile – 1806-1918

Prima folosire a unei nave pentru operaţiuni aeriene a avut loc în anul 1806,
când de la bordul fregatei HMS Pallas au fost lansate zmeie spre Franţa. Acestea
aveau legate de ele pamflete destinate împotriva lui Napoleon Bonaparte.
În anul 1849, nava austriacă Vulcan a lansat de la bordul ei baloane cu aer cald,
cu scopul de a bombarda Veneţia. Deşi operaţiunea a fost un eşec din cauza vântului
potrivnic, o bombă a reuşit să atingă ţinta. Ideea de surprindere a adversarului cu
ajutorul acestor tehnologii inovatoare, considerate de ultimă generaţie în acea
perioadă, a determinat majoritatea puterilor maritime ale vremii să dezvolte şi să
folosească în luptă acest concept, chiar şi după descoperirea avionului şi dezvoltarea
hidroavioanelor. După Primul Război Mondial locul baloanelor a fost luat de
hidroavioane.
După dezvoltarea hidroavioanelor, marinele militare britanică, americană şi
japoneză şi-au transformat unele nave civile mari astfel încât acestea să aibă
capabilităţi de depozitare, alimentare şi mentenanţă. Prima navă de acest tip a fost
HMS Hermes, iar prima acţiune militară reuşită a acestei tehnologii a avut loc în
septembrie 1914, în timpul Bătăliei de la Tsingato, avioanele fiind lansate de către
nava Wakamiya, a Marinei Imperiale Japoneze.
86 _____________________________________________________________________________
Primele experimente cu avioane clasice au avut loc încă din anul 1910, acestea
însă limitându-se la aterizări sau decolări, posibilităţile tehnologiei din acea perioadă
nefiind capabile să permită un zbor complet, în special pe o navă în mişcare, această
încercare fiind reuşită în anul 1918.
HMS Ark Royal a fost prima navă specializată în folosirea aviaţiei, dar e
discutabil rangul ei de portavion. A fost proiectată iniţial ca navă comercială, fiind
modificată pentru a servi drept bază avioanelor.
Figura nr. 2. Nava HMS Ark Royal
Din aceeaşi serie pilot de portavioane a făcut parte şi HMS Furious, care spre
deosebire de navele precedente a suferit în timpul serviciului său patru modificări
structurale majore, fiind în permanenţă îmbunătăţită, în funcţie de dezvoltarea
tehnologică, fiind astfel proiectul pilot al portavioanelor moderne.
Figura nr. 3. Nava HMS Furious
2.2. Dezvoltarea portavioanelor şi începutul folosirii în luptă – 1914-1945

În urma Tratatului Naval de la Washington, distrugătoarele şi crucişătoarele,
principalele mijloace navale de luptă ale perioadei, au fost supuse unor limitări de
deplasament de 27.000 t. Tratatul nu prevedea însă limitări pentru portavioane, astfel,
multe din proiectele aflate deja în desfăşurare s-au transformat pentru a putea folosi
avioane în luptă. Începutul perioadei interbelice aduce mari dezvoltări în domeniu,
prima din acestea fiind puntea de lansare plată ce acoperea întreaga navă, concept
implementat navei HMS Argus, în septembrie 1918.
Următorul pas a fost proiectarea unei nave ce va avea scopul clar de portavion.
Construcţia acestei nave, HMS Hermes, a început în anul 1918, dar Marea Britanie a
fost devansată de Japonia, aceasta din urmă lansând la apă nava Hosho în anul 1922.
_____________________________________________________________________________ 87
Figura nr. 4. Nava Hosho
În anul 1924, nava HMS Hermes prezintă deja aproape toate caracteristicile
unui portavion modern, cea mai importantă dezvoltare fiind turnul de control şi
puntea de comandă din bordul tribord. Până la sfârşitul anilor ’30, portavioanele nu
au mai cunoscut modificări structurale considerabile, atenţia cercetătorilor fiind
îndreptată către dezvoltarea avioanelor. Acestea şi-au dezvoltat capabilităţi de luptă
contra navelor, prin folosirea torpilelor, dar specializări stricte, separându-se în
diverse categorii: avioane de recunoaştere, de vânătoare, sau de escortare. Pentru
economie de spaţiu avioanele erau mai mici decât cele care erau lansate de pe piste
clasice, aveau un singur motor şi aripi pliabile.
În perioada premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial, portavioanele
s-au dezvoltat în mai multe categorii, specializându-se în escortarea convoaielor
civile (unele nave civile având la bord un număr mic de avioane pentru autoapărare),
escortarea convoaielor militare şi protecţia graniţelor maritime proprii şi portavioane
mari, acestea fiind proiectate pentru ofensivă. Pe timpul desfăşurării celei de-a doua
conflagraţii mondiale, domeniul acesta nu a cunoscut dezvoltării structurale,
modificările apărând numai la nivelul tacticii folosirii în luptă.
2.3. Portavioanele moderne – 1945-2013

Principala direcţie de dezvoltare a portavioanelor postbelice a fost modificarea
acestora pentru folosirea avioanelor cu reacţie, superioare avioanelor cu motoare cu
ardere internă. Deşi s-a încercat modificarea pistei de aterizare, prin adăugarea unui
strat de cauciuc, rezolvarea acestei probleme a venit prin modificarea avioanelor.
Următorul element în evoluţia portavioanelor a fost pista înclinată.
Figura nr. 5. Portavion cu pistă înclinată
88 _____________________________________________________________________________
Înainte de dezvoltarea acestui tip de pistă, acestea erau dispuse pe axul
longitudinal al navei, iar avioanele erau garate la prova, în spatele unui perete
retractabil. Ciocnirea cu acest perete însemna daune importante la bord. În urma
folosirii acestei inovaţii, în cazul unei aterizări eşuate, era necesară doar o accelerare
a motoarelor pentru decolarea rapidă a avionului, evitând astfel pagubele umane şi
materiale.
Prima navă proiectată cu acest tip de pistă a fost HMS Ark Royal, în anul 1955.
Anii ’50-’60 au adus ultimele modificări mari ale structurii şi funcţionării unui
portavion, principalele schimbări ce au survenit ulterior afectând sistemul de
propulsie, de armament şi senzorii.
Astfel, în această perioadă au fost dezvoltate sistemele optice de aterizare.
Aceste sisteme oferă pilotului repere şi informaţii clare pentru aterizare, prin lumini şi
semnale clare, multe dintre ele comune cu sistemele civile.
O altă inovaţie a acestui tip de navă au fost invenţiile ce asigurau decolarea şi
aterizarea avioanelor. Astfel, în anul 1950, se începe folosirea catapultelor cu abur,
asigurat de boilerele navei. O altă inovaţie folosită pentru ajutarea navelor la decolare
a fost rampa înclinată, sau rampa de „ski”, ce permitea aeronavelor o decolare mai
rapidă prin rularea pe un plan înclinat.
Figura nr. 6. Rampă înclinată la bordul HMS Invincible
La sfârşitul anilor ’50, odată cu creşterea deplasamentului navelor, dar şi cu

împărţirea lumii în sistemul bipolar al Războiului Rece, motoarele cu ardere internă
devin nepotrivite pentru nevoile unui portavion deoarece nu aveau autonomia
necesară, iar combustibilul era costisitor. Astfel, SUA, începe dezvoltarea unui
program nuclear ce urmărea propulsarea navelor cu ajutorul energiei nucleare. În
anul 1962, nava USS Enterprise devine primul portavion cu propulsie nucleară,
sistem ce va fi implementat la toate portavioanele americane. Altă ţară care foloseşte
sisteme de propulsie nucleară la portavioane este Franţa, pe nava Charles du Gaulle.
_____________________________________________________________________________ 89
3. Evoluţia tacticii folosirii în luptă
Deşi folosirea unor nave ca platforme pentru lansarea unor operaţii aeriene a
început încă din anul 1806, mijloacele de luptă pe calea aerului (baloanele cu aer
cald) erau nesigure, fiindcă depindeau de factorul meteorologic. Astfel, până la
inventarea avionului, baloanele lansate de pe nave erau folosite ca posturi de
observare înaintate.
Apariţia avionului a schimbat încet regulile războiului naval, pe măsură ce
tehnologiile au evoluat. Fiind arme ce aparţineau avangardei tehnologice, aveau un
caracter preponderent experimental. Elementul de surprindere, precum şi lipsa
mijloacelor de combatere antiaeriene, au adus reuşita primelor acţiuni militare, încă
din Primul Război Mondial. Misiunile principale ale unui portavion erau de a
surprinde forţele terestre inamice prin desfăşurarea avioanelor în apropierea acestora
şi bombardamentul rapid. De asemenea, tandemul avion-navă putea observa, în lipsa
existenţei altor mijloace de detecţie, foarte bine şi rapid zonele de interes din punct de
vedere militar sau zonele de desfăşurare a acţiunilor. Un dezavantaj al acestui concept
nou era lipsa puterii de foc a avioanelor, fapt ce le făcea vulnerabile în special în
mediul naval.
Perioada interbelică aduce schimbări majore prin evoluţia avioanelor, dar şi
prin evoluţia climatului geopolitic. Astfel, alături de distrugătoare, cuirasate şi
crucişătoare, apar portavioanele, versatile prin raza mare de acţiune, dar încă
sensibile datorită lipsei de mijloace de autoapărare, incomparabil mai mici decât a
navelor deja consacrate.
Un pas important în dezvoltarea folosirii portavioanelor a fost dezvoltarea
posibilităţilor de luptă antinavă a avioanelor. De asemenea, specializarea avioanelor,
în mod deosebit a celor de cercetare, oferea navei capacitatea de a duce lupta cu
avioane dotate cu torpile la o distanţă mai mare decât bătaia maximă a inamicului.
Cel de-al Doilea Război Mondial aduce în prim-plan importanţa
portavioanelor, în special în zona Pacificului.
În partea europeană a conflictului, portavioanele au cunoscut o folosire
exclusivă a aliaţilor, Germania neavând nici un portavion capabil de luptă, preferând
să îşi dezvolte navele de linie şi submarinele. În prima parte a războiului, Germania a
deţinut supremaţia, reuşind să-şi impună rapid controlul asupra liniilor de
aprovizionare.
Dezavantajul folosirii cu preponderenţă a submarinelor în cadrul acţiunilor
militare este absenţa altor mijloace de intervenţie şi sensibilitatea la dezvoltarea
mijloacelor de luptă antisubmarin. Astfel, pe parcursul războiului, trupele aliate au
dotat şi navele civile cu avioane, reuşind să supravegheze şi să descopere uşor
eventualele submarine, reducând astfel timpul de cercetare al distrugătoarelor şi
crescându-le eficienţa.
Puşi în faţa unei schimbări rapide a caracteristicilor câmpului de luptă, marina
militară a Axei, nu a avut resursele umane şi materiale necesare să continue lupta,
cedând astfel supremaţia pe mare. Prin acest fapt, avansarea Aliaţilor a fost facilă,
fără ameninţări asupra liniilor de aprovizionare.
90 _____________________________________________________________________________
Frontul pacific al războiului cunoaşte o folosire intensă a portavioanelor,
acestea fiind centrul de greutate al ambelor tabere.
Atacul de pe 7 decembrie 1941, asupra bazei navale americane de la Pearl
Harbour, este un exemplu al avantajelor folosirii în luptă a portavioanelor. În cadrul
acestui atac o grupare navală a Japoniei a fost capabilă să producă un atac devastator
şi neaşteptat la mii de km de teritoriul naţional. Prin precizie şi rapiditate avioanele
japoneze au distrus atât un obiectiv important, cât şi posibilitatea inamicului de a
contraataca eficient. De asemenea, impactul psihologic a fost imens, deoarece,
teoretic, forţele japoneze aveau capacitatea şi mobilitatea necesară de a desfăşura
forţe pe o rază mare a teritoriului american.
Un alt moment crucial al războiului naval din Pacific a fost Bătălia de la Marea
Coralilor. Aceasta a rămas în istorie ca prima bătălie de portavioane, unică la acea
dată prin faptul că navele nu manevrau în poziţie de atac una spre cealaltă, ci
trimiteau avioanele, restul navelor având ca scop protejarea portavioanelor şi
interzicerea desantării japoneze. Un alt element inovativ în războiul naval fost
creşterea vitezei desfăşurării luptelor, comprimând astfel timpul de decizie al
comandanţilor, şi evidenţiind importanţa unui sistem bun de comunicaţii. Deşi a fost
o victorie tactică a Japoniei, din punct de vedere strategic victoria a fost americană,
deoarece a slăbit foarte tare posibilităţile aeriene ale inamicului pentru bătălia
decisivă ce s-a desfăşurat la Midway.
Ultima bătălie a portavioanelor a fost cea din Marea Filipinelor din perioada
19-20 iunie 1944, fiind şi cea mai mare din istorie. După pierderea a trei din cele
cinci portavioane de mari dimensiuni, marina japoneză s-a retras pentru a evita un
dezastru. Pentru a evidenţia importanţa portavioanelor în acel conflict, majoritatea
tacticienilor consideră ca acel moment a reprezentat distrugerea marinei Japoniei,
implicit pierderea războiului, aceştia nemaifiind capabili de a constitui o grupare de
portavioane, pierzându-le pe cele rămase în hărţuirea forţelor americane din lunile
următoare.
După cel de-al Doilea Război Mondial, datorită apariţiei lumii bipolare a
Războiului Rece, luptele între portavioane au devenit aproape imposibile, portavionul
suferind o schimbare a rolului său. Astfel, devine un mijloc de a proiecta puterea unei
armate pe distanţe de dimensiuni continentale, dar tocmai datorită mărimii şi puterii
unei astfel de nave nu a prezentat un interes în desfăşurarea conflictului
sovieto-american, de altfel URSS nedezvoltându-şi portavioanele în detrimentul
submarinelor balistice. Astfel, portavioanele au fost folosite în perioada interbelică în
conflictele regionale auxiliare Războiului Rece, cum ar fi cel din Vietnam sau
Coreea.
După căderea cortinei de fier SUA umple vidul de putere aflat la marginea
zonei exsovietice de influenţă, folosindu-se de portavioane, ca unul din principalele
puncte de comandă în cadrul conflictelor, sau ca o instrument de demonstraţie şi
descurajare în zonele de interes.
_____________________________________________________________________________ 91
4. Situaţia actuală şi tendinţe de evoluţie
4.1. Situaţia actuală

La ora actuală există 31 de portavioane în dotarea a 10 ţări, 19 dintre acestea
aparţin SUA Datorită dezvoltării fireşti armă – contraarmă, după cel de-al Doilea
Război Mondial portavioanele şi-au dezvoltat măsuri de protecţie antirachete, prin
dezvoltarea sistemelor de apărare apropiate şi cele de război electronic, atât la bordul
lor, cât şi al avioanelor din dotare. Datorită mărimii lor, armele sub apă pot reprezenta
foarte rar un pericol real asupra acestor nave.
Figura nr. 7. Portavioanele existente în prezent
Totuşi, datorită importanţei, uneori strategică, a portavioanelor, cât şi a

costurilor imense investite în construcţia şi dotarea lor, portavioanele se angajează în
luptă numai în cadrul unor formaţii navale.
Aceste formaţii sunt alcătuite, de regulă din una-două fregate, una-două nave
de desant, unul-două distrugătoare, vânătoare de mine, două-trei submarine şi diverse
nave de suport logistic, portavionul ocupând poziţia centrală, restul navelor având
scopul protejării sale. Acest tip de formaţie a fost folosit încă din cel de-al Doilea
Război Mondial, singura diferenţă fiind existenţa mai multor portavioane în cadrul
aceleaşi grupări.
92 _____________________________________________________________________________
Figura nr. 8. Grupare navală a USS Abraham Lincoln în anul 2002
Deşi formaţia descrisă mai sus e de obicei standardul tacticii militare navale, în
momentul actual există o diferenţă notabilă în cazul Rusiei, portavionul Amiral
Kuzneţov fiind construit să ducă acţiuni militare independent, fiind dotat cu sisteme
de armament mult mai puternice şi mai numeroase decât un portavion normal. Totuşi,
datorită evoluţiei sistemelor balistice şi antisubmarin, portavionul rusesc a început să
efectueze în ultimul deceniu manevre în comun cu nave menite să îl protejeze în
timpul luptei.
O altă diferenţă de structură a grupării de portavioane este întâlnită în cadrul
marinei Statelor Unite, care are în dotarea grupărilor sale două portavioane, unul
principal, şi unul mai mic, acesta din urmă având scopul de a ambarca un număr de
avioane care să suplimenteze în caz de pierderi direcţia principală de atac, şi foarte
rar de a desfăşura acţiuni de luptă.
4.2. Tendinţe de evoluţie

În ciuda dezvoltării tehnologiei antibalistice, racheta rămâne în continuare
principala ameninţare la adresa navelor de suprafaţă, inclusiv a portavionului. De
aceea la nivelul tactic, formaţia descrisă mai sus rămâne optimă pe câmpul de luptă.
Din punct de vedere structural, a fost atins, de asemenea, un stadiu optim
deoarece navele de dimensiuni mai mari necesită instalaţii şi amenajări portuare şi
logistice unice, aducând astfel costuri prea mari pentru ca existenţa acestora să fie
rentabilă.
Deşi mulţi specialişti ai războiului naval au contestat păstrarea portavionul
după sfârşitul Războiului Rece, dezvoltarea capabilităţilor militare navele din Asia şi
Rusia, corelat cu dezvoltarea unor multitudini de conflicte în raza de acţiune a
avioanelor moderne, au păstrat acest tip de ducere a acţiunilor militare în actualitate.
Astfel, ţările ce deţin portavioane au planuri de dezvoltare a acestui tip de navă, iar
Australia şi Japonia în acest moment construiesc primele lor portelicoptere,
previziunile fiind îndreptate spre o lărgire a numărului statelor ce deţin portavioane.
_____________________________________________________________________________ 93
În momentul actual, în lume sunt sub construcţie şase portavioane confirmate,
iar despre existenţa unuia din China se presupune a fi în stare incipientă, fapt
demonstrat de instalaţiile portuare şi şantierele militare existente.
Figura nr. 9. Portavioane aflate în construcţie
Un aspect important al viitorului acestui tip de navă este faptul că din cele şase
portavioane aflate în construcţie, cinci aparţin unei noi clase (INS Vikramaditya fiind
din clasa Amiral Kuzneţov). De asemenea, Rusia, Franţa şi China au planuri, în
diferite stadii de analiză, proiectare şi execuţie a unor noi clase de portavioane în
următoarele două decenii, listă la care adăugăm Japonia şi Australia, ţări ce au
posibilitatea de a construi acest tip de nave.
94 _____________________________________________________________________________
5. Concluzii
Posibilitatea de a lansa avioane de pe nave a transformat radical ideea de

război, aducând în prim-plan posibilităţi multiple prin mărirea zonelor de acţiune a
aviaţiei unei ţări, şi creşterea rapidităţii şi elementului de surprindere din cadrul
ducerii acţiunilor militare.
Deşi portavionul a intrat relativ recent în istoria militară a umanităţii, gradul de
inovaţie adus, precum şi eficacitatea demonstrată, au făcut din acesta, în doar 30 ani
de la prima folosire în luptă, să ajungă cea mai puternică armă a războiului pe mare.
De asemenea, ultimele bătălii navale de anvergură au avut portavioanele în
rolul principal, acestea stabilind soarta celui de-al Doilea Război Mondial în Pacific,
şi participând activ la câştigarea sa în Europa.
Figura nr. 10. Principalele portavioane existente în momentul actual
Dezvoltarea rachetei navale, precum şi Războiul Rece, au schimbat rolul

portavionului în tactica navală. Acesta s-a transformat dintr-o forţă activă pe mare în
cadrul unor lupte de dimensiuni mari, într-o proiectare a puterii unei ţări în zone de
conflict regionale, comandant al unei grupări special constituite în jurul său.
La momentul actual, portavionul este un tip de navă ce şi-a atins optimul
structural. Posibilităţile de evoluţie şi dezvoltare sunt mari, deoarece este una din
_____________________________________________________________________________ 95
primele forţe de reacţie, acest statut oferindu-i o atenţie deosebită, fapt demonstrat de
planurile de înzestrare ale Marinelor Militare importante la nivel global.
Bibliografie
1. Black, Jeremy World War Two: A Military History. Routledge (2003).
2. Nordeen, Lon, Air Warfare in the Missile Age, (1985).
3. MURPHY, Justin D. Military Aircraft, Origins to 1918, ABC-CLIO, 2005.
4. FRIEDMAN, Norman. U.S. Aircraft Carriers. An Illustrated Design
History. Naval Institute Press, 1983.
5. STURTIVANT, Ray. British Naval Aviation, The Fleet Air Arm, 1917-
1990. London: Arm & Armour Press (1990).
96 _____________________________________________________________________________
CUM AU SCHIMBAT SONARUL ŞI RADARUL RĂZBOIUL PE MARE
Aspirant Alexandru-Alin PANAITE

Aspirant Cătălin-Nelson PĂTRĂŞCUŢ,
Cursul de bază, Şcoala de Aplicaţie a Forţelor Navale
1. Sonarul
Sonarul este un sistem care foloseşte proprietăţile propagării sunetului în apă,

pentru a detecta şi localiza obiectele submersate sau pentru a măsura distanţele
subacvatice. Iniţial, dispozitivul a fost folosit, în timpul Primului Război Mondial, de
către marina militară, pentru reperarea submarinelor şi a minelor, pentru ghidarea
torpilelor pe sub apă către ţinte, ulterior utilizarea lor extinzându-se la măsurarea
adâncimilor pentru navigaţia maritimă şi fluvială, la pescuitul comercial, la detectarea
bancurilor de peşti, pentru siguranţa scufundărilor şi pentru stabilirea comunicaţiilor
pe mare. Sonarul emite un impuls sonor şi măsoară timpul de întoarcere al ecoului,
din adâncul apei (viteza de propagare a sunetului în apa mării fiind de aproximativ
1500 m/s), date care sunt redate apoi de către operatori, prin intermediul unui
monitor.
Termenul SONAR este acronimul de la SOund, NAvigation and Ranging,
denumire folosită, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, de către americani.
Britanicii denumesc acelaşi dispozitiv ASDICS, care provine de la titulatura de
Anti-Submarine Detection Investigation Committee/Comitetul de Investigare şi
detecţie antisubmarină.
Înainte de inventarea sonarului, la începutul secolului al XIX-lea, cercetătorul
Daniel Colloden s-a folosit de un clopot subacvatic pentru a calcula viteza sunetului
în lacul Geneva, din Elveţia. În anul 1906, constructorul de nave Lewis Nixon
concepe şi el un dispozitiv, similar sonarului, pentru a detecta aisbergurile.
Fizicianului francez Paul Langevin îi revine meritul de a fi realizat primul sonar (în
anul 1915, la trei ani după naufragiul Titanicului) pentru detectarea aisbergurilor şi a
submarinelor, denumindu-l Ecolocaţie pentru detectarea aparatelor submersibile,
valorificând proprietăţile piezo-electrice ale cuarţului (piezo-electricitatea este
caracteristica unor cristale de a se polariza electric). Principiul a fost preluat de
majoritatea modelelor de sonar moderne.
În momentul de faţă există mai multe categorii de sonare:
- sonarele active;
- sonarele pasive;
- sonarele de tip multifascicul.
Sonarele active acţionează prin crearea unui impuls ultrasonor, pentru ca, mai
apoi, să poată capta ecourile acestuia. În general, sonarele active, care acţionează la
_____________________________________________________________________________ 97
mare distanţă, folosesc frecvenţe joase, cele mai joase ducând la declanşarea unui
sunet de tip BA-OANG. Cu cât frecvenţa este mai scăzută, cu atât distanţa de detecţie
este mai mare. În practică, sonarele active de foarte joasă frecvenţă nu coboară totuşi
sub 3 kHz, ceea ce înseamnă posibilitatea unor măsurători pe o distanţă de câteva zeci
de km. Pot interveni însă o serie de dificultăţi, pentru că apa nu este un mediu
omogen, iar propagarea sunetului poate fi perturbată de relieful subacvatic, de
plancton, de animalele marine etc. Alţi parametri care pot influenţa funcţionarea unui
sonar sunt temperatura şi presiunea apei (uneori, în mai mică măsură, şi salinitatea
apei).
Sonarele pasive „ascultă”, fără a transmite sunete, aceste dispozitive fiind
folosite, cu precădere, de către armată şi, uneori, în scopuri de cercetare. Sonarele
pasive sunt prevăzute cu impresionante baze de date sonice, din care un sistem
computerizat selectează (identifică) diverse amprente (viteza unei nave, tipul de
armament de la bord, sunetele emise de elicele vapoarelor etc.).
Pe lângă dispozitivele active şi pasive, mai există şi sonarele de tip
multifascicul, care sunt prevăzute cu un transductor extrem de performant, capabil să
scaneze o arie foarte mare, la stânga şi la dreapta, într-un interval de 60°. Distanţa şi
unghiul fiecărui canal pot fi folosite pentru măsurarea distanţei şi a adâncimii. Mai
mult, cercetătorii au ajuns la concluzia că poate fi cuantificată nu doar durata ecoului,
ci şi amplitudinea acestuia, pentru a determina, în ultimă instanţă, care este gradul de
propagare a oceanului, dar şi forma şi adâncimea acestuia. Din motive ce ţin de
eficienţă şi cutume, sistemele de tip multifocal sunt montate, tradiţional, pe carena
vaselor (în exterior, sub linia de plutire), de aceea ele sunt mai eficiente în zilele
senine, fără vânt sau ploaie, deoarece, când vasul se înclină foarte mult, va duce la
formarea multor valuri şi bule în apa mării, care vor interfera cu mecanismele de
ecolocaţie.
Progresul tehnologic a permis dezvoltarea dispozitivelor de scanare la
adâncimi mari, prin detectorul de adâncime, de scanare rapidă, de scanare laterală şi
dispozitivul WPESS (Within-Pulseectronic-Sector-Scanning/scanare sectorială în
puls). Cele mai moderne şi performante sonare, dotate şi cu GPS, afişează pe display
imagini din adâncul apei, peştii, coordonatele, direcţia şi viteza de deplasare a celui
care foloseşte dispozitivul. Utilizate în scopuri de cercetare, sonarele oferă informaţii
legate de estimarea biomasei din oceane, măsurarea valurilor, a vitezei apei, a
curenţilor, măsurarea topografică a adâncului oceanelor etc.
Două evenimente au determinat importanţa detectării obiectelor subacvatice în
istoria maritimă:
- sinistrul produs de coliziunea navei HMS Titanic de un aisberg în cursul
singurului ei voiaj pe 25 Aprilie 1912;
- pierderile majore suferite de Aliaţi datorate atacurilor U-boaturilor nemţeşti
asupra convoaielor de-a lungul Primului Război Mondial.
Ca răspuns la descoperirea pericolelor de navigaţie subacvatice şi a inamicului
aflat în imersiune primul traductor subacvatic dezvoltat cu succes a fost o placă
circulară electrodinamică condusă de un curent cu o frecvenţă de 540 Hz, concepută
şi realizată de Reginald A. Fessenden, în timpul în care acesta lucra pentru compania
98 _____________________________________________________________________________
Submarine Signal în Boston, Massachusetts. Lucrul la acest nou sistem a început în
cursul anului 1912 şi invenţia a fost brevetată şi premiată în anul 1913. Eficacitatea
noului sistem şi utilizarea undelor acustice a fost demonstrată la scurt timp când în
anul 1914 s-a reuşit detecţia unui aisberg de la o distanţă de 3,2 km pe coasta
Newfoundland, Canada. Lucrul la ceea ce a fost numit mai târziu Oscilatorul tip
Fessenden, a continuat până în anul 1931 prin creşterea frecvenţei când s-a ajuns
până la 1.000 Hz.
Nevoile din Primul Război Mondial produse de pericolul submarin, numit în
acea perioadă o armă de slăbire a puterii navale, o imagine primordială a ameninţării
asimetrice din zilele noastre, au stimulat necesitatea descoperirii inamicului
„invizibil”. Capacitatea de camuflare a submarinelor, accentuată şi de vizibilitatea
scăzută în apele oceanului au produs schimbări majore în tacticile de luptă navale
de-a lungul secolului al XX-lea şi chiar şi astăzi. Cum singura energie capabilă să
străpungă straturile de apă pe distanţe apreciabil mari o reprezintă sunetul, cercetările
privind dezvoltarea utilizării undelor acustice s-a amplificat ca reacţie a contracarării
ameninţărilor subacvatice.
Cel mai important sistem dezvoltat în timpul Primului Război Mondial a fost
rezultatul unui efort realizat de marinele Marii Britanii şi Franţei, un sistem ultrasonic
numit ASDIC/Allied Submarine Detection Investigation Committee. Cercetări
similare s-au desfăşurat şi în Italia, dar cu precădere în Statele Unite. În anul 1918,
fizicianul francez Paul Langevin a reuşit să demonstreze importanţa primului sistem
ultrasonic produs de ASDIC, cu o putere în frecvenţa de 38 kHz, care oferea
posibilitatea descoperirii obiectelor imersate în distanţă şi azimut.
Primul sistem ASDIC montat la bordul unei nave, permis şi de arhitectura
navală prin construcţia unui bulb care permitea utilizarea acestuia şi în marş, a fost în
anul 1919. În cursul următorului deceniu, ASDIC a dezvoltat sisteme care au fost
incluse în construcţia distrugătoarelor utilizate în luptă într-un mediul cu totul nou, şi
anume lupta antisubmarin/ASW – Anti Submarine Warfare. Perioada interbelică a
reprezentat de asemenea un moment de dezvoltare importantă a luptei ASW.
Descoperirile făcute prin utilizarea primelor sisteme şi anume separarea apei în
straturi datorată nivelului salinităţii, a temperaturii apei, curenţilor sau naturii
fundului, sau a faptului că în mediul subacvatic frecvenţele cu amplitudini mari sunt
atenuate mult mai repede decât cele la frecvenţe mici, au dus la modernizarea
sistemelor prin utilizarea unor frecvenţe între 14-22 kHz, care la finalul celui de-al
Doilea Război Mondial au reuşit să fie stabilizate până la 20 kHz.
O altă descoperire majoră în evoluţia detecţiei subacvatice a fost Sonarul QA,
realizat de către Laboratorul de Cercetare Naval al SUA/US Naval Research
Laboratory. Sonarul QA a devenit astfel primul sistem montat la bordul unei nave a
marinei SUA operand la frecvenţe de 15-20 kHz. Până în anul 1933 marina SUA
avea acest sistem montat la bordul a 8 distrugătoare.
Denumirea de „sonar” pentru un astfel de sistem a fost acordată prima oară de
către directorul Harvard Underwater Sound Laboratory, F.V. Ted Hunt, în anul 1942,
termenul fiind folosit pentru a defini noţiunea de „sistem navigabil pentru
determinarea relevmentelor şi distanţelor prin sunet”. Toate sonarele utilizare în
_____________________________________________________________________________ 99
cursul celui de-al Doilea Război Mondial erau traductoare plate incluse în aparate
sferice sau în formă lacrimară, care erau lăsate, sau după caz, ridicate de sub chilă
mecanic, fiind de asemenea orientate manual şi în azimut. Sistemele automate au fost
dezvoltate mai târziu, între anii 1940 şi 1960 ca urmare a evoluţiei tehnologiilor
submarine.
Tehnologia sonarului activ a avut parte de o dezvoltare într-un ritm agresiv şi
în cursul Războiului Rece. Dezvoltarea majoră a submarinelor, diversificarea
misiunilor acestora, precum şi dezvoltarea sistemelor de armament, a torpilelor şi
rachetelor purtate de acestea, cu rază medie şi lungă de acţiune au dus şi la
necesitatea descoperirii timpurii a ameninţării subacvatice, prin creşterea razelor de
descoperire a sonarelor şi a diversificării platformelor purtătoare şi implicit la
schimbării tacticilor de luptă.
Principala armă antisubmarin a britanicilor în perioada interbelică fusese
reprezentată de navele de patrulare dotate cu detectoare ecometrice (cu sunet), tunuri
de calibru redus şi grenade submarine. Royal Navy, la fel ca majoritatea flotelor
vremii, nu a pus în discuţie, în deceniile al treilea şi al patrulea, războiul
antisubmarin, considerându-l un subiect tactic de o importanţă periferică. Războiul
submarin fără restricţii fusese scos în afara legii prin tratatul de la Versailles.
Războiul antisubmarin era considerat mai degrabă o acţiune „defensivă”, mulţi dintre
ofiţerii de marină considerând lupta antisubmarin la fel de plicticoasă şi lipsită de
glorie ca deminarea apelor. Din acest motiv, distrugătoarele de mare viteză aveau la
bord şi grenade antisubmarin, dar se aştepta ca asemenea nave să fie folosite mai
degrabă în acţiuni combinate ale flotelor şi nu în acţiuni de patrulare a apelor de
coastă. Din aceste motive, echipajele distrugătoarelor erau slab pregătite în ceea ce
priveşte lupta împotriva submarinelor.
Dezvoltarea sonarului, (cunoscut şi cu numele de ASDIC), a fost crucială
pentru luptele din Atlantic într-un mod similar cu importanţa dezvoltării radarului
pentru victoria în bătălia aeriană pentru Anglia. Acronimul ASDIC este considerat ca
derivând de la Anti-Submarine Detection Investigation Committee sau Allied
Submarine Detection Investigation Committee, sau cel puţin aceasta a fost explicaţia
oficială, atunci când existenţa sistemului a devenit publică. Se pare că aceasta a fost o
explicaţie construită după producerea sistemului antisubmarin, nicio urmă a vreunui
asemenea Comitet negăsindu-se în arhivele Amiralităţii. Mult mai plauzibilă pare
explicaţia conform căreia, în timpul cercetărilor secrete pentru dezvoltarea acestei noi
arme, oamenii de ştiinţă au fost sfătuiţi să folosească denumiri codificate pentru a
împiedica spionii inamici să strângă orice fel de informaţie folositoare. Astfel,
cercetările cu privire la propagarea sunetului (ultrasunetelor) au ajuns să fie denumite
ca ASD/Anti Submarine Detection (detectare antisubmarin). Faptul că sunetele se
transmit foarte eficient prin apă era bine cunoscut încă din timpul Primului Război
Mondial, perioadă în care s-au folosit microfoane plasate sub apă pentru „ascultarea”
submarinelor. Erau recepţionate nu doar sunetele produse de submarine, dar şi alte
zgomote şi ecouri, dar acesta a fost începutul detectării direcţionale a ţintelor
submarine cu ajutorul sunetului. Dispozitivul ASDIC era un traductor plasat într-o
cupolă plasată sub navă, din care erau emise serii de pulsaţii sonore direcţionate, care
100 ____________________________________________________________________________
erau reflectate de obstacolele submarine aflate la cel mult 3.000 de yarzi (aproximativ
2.750 m). Ecoul recepţionat era interpretat de operatori, care trebuiau să fie foarte
experimentaţi pentru a face deosebirea dintre semnalul unui submarin şi cel al unui
banc de peşti. ASDIC era eficient numai în cazul în care nava purtătoare se deplasa
cu viteză redusă, însă la viteze mai mari de 15 Nd (27,8 km/oră) zgomotul produs de
navă la deplasarea prin apă estompa toate ecourile submarine. Când era detectat un
submarin inamic, un distrugător sau un alt tip de navă de escortă se deplasa deasupra
ţintei şi lansa grenade de adâncime, reglate să explodeze la adâncimi bine stabilite.
Pentru ca încărcăturile explozive submarine să fie eficiente, ele trebuiau să fie
detonate la cel mult şase metri de corpul submersibilului vizat.
La începutul luptei antisubmarin, britanicii au avut o serie de dezavantaje,
dintre care multe erau legate nu doar de imperfecţiunea sistemului. Exerciţiile
fuseseră făcute cu unul sau două echipaje ale unor distrugătoare, care urmăreau o
ţintă a cărei poziţie de plecare era cunoscută pe lumina zilei, vânătoarea
desfăşurându-se în ape calme. Submarinele germane se puteau scufunda mult mai
adânc decât cele britanice sau americane, sub adâncimea maximă de detonare a
primelor grenade submarine britanice. Mai important, primele sonare nu puteau
cerceta apele aflate imediat sub ele, operatorul pierzând semnalul reflectat de
submarin în etapele finale ale atacului, când submarinul era manevrat extrem de
rapid, pentru a scăpa de vânători. Primele dispozitive ASDIC erau de asemenea foarte
sensibile la exploziile submarine, astfel încât, dacă primul atac cu grenade submarine
rata ţinta, era foarte greu pentru operatorul sonarului să mai restabilească legătura cu
ţinta.
Credinţa că ASDIC rezolvase problema luptei antisubmarin, acutele probleme
bugetare ale deceniului al patrulea, caracterizat printr-o profundă criză economică şi
presiunile exercitate pentru modernizarea altor arme, au făcut să fie cheltuiţi foarte
puţini bani pentru navele şi dispozitivele de luptă antisubmarin. Cea mai mare parte a
banilor şi cei mai buni ofiţeri au fost destinaţi flotei de suprafaţă. În plus, britanicii
s-au aşteptat, la fel ca în Primul Război Mondial, ca submarinele germane să se
limiteze la acţiuni în regiunile de coastă şi la ameninţarea căilor de acces spre
porturile maritime. Ca urmare, Marina Regală Britanică nu dispunea la începutul
războiului de suficient de multe nave de escortă cu rază mare de acţiune pentru
protejarea transporturilor transoceanice şi, în mod evident, nu dispunea nici de ofiţeri
experimentaţi în lupta antisubmarin în largul oceanului.
2. Radarul
2.1. Definiţie şi principii

Radarul reprezintă acronimul expresiei RAdio Detection And Ranging, care
înseamnă detecţia şi estimarea distanţei prin unde radio. Printr-un astfel de sistem se
pot determina distanţa şi viteza unor obiecte, precum cea a avioanelor, a vapoarelor şi
a autovehiculelor. Se foloseşte de asemenea în astronautică, în meteorologie,
geologie, medicină etc.
____________________________________________________________________________ 101
Radarul funcţionează pe un principiu destul de asemănător celui folosit de
lilieci pentru a evita coliziunile cu diferite obiecte în timpul zborului, deoarece ei
zboară în peşteri întunecate, în beznă cu viteze mari. Este adevărat, radarul unui liliac
nu foloseşte unde electromagnetice, dar principiul de bază este acelaşi cu al radarului
modern, cu un semnal scurt, urmărirea ţintei prin estimare DOPPLER, funcţia de
detecţie a terenului şi măsurători fine bazate pe principiul monopuls. Astfel, putem
spune că războiul electronic a apărut cu mult timp în urmă.
Radarul a jucat un rol crucial în conflictul armat şi a avut un rol decisiv în
victoria forţelor aliate, comparabil cu efectele bombei atomice de la Hiroshima şi
Nagasaki. În această perioadă diverse echipe de cercetători au lucrat independent şi,
în privinţa îmbunătăţirii echipamentului radar, au existat diverse soluţii descoperite în
paralel pentru a monitoriza zona de coastă.
2.2. Primele experimente şi descoperiri

Radarul a fost inventat înaintea sonarului (echivalentul acustic folosit în
marină), care a fost dezvoltat după catastrofa Titanicului din anul 1912.
Conceptele fundamentale ale radarului se bazează pe legile reflexiei undei
radio, care sunt inerente în ecuaţiile ce determină comportamentul undelor
electromagnetice, prezentate pentru prima dată de fizicianul britanic James Clerk
Maxwell în anul 1864.
Aceste principii au fost în premieră demonstrate în anul 1886 în cadrul
experimentelor făcute de fizicianul german Heinrich Hertz. Inginerul german
Christian Huelsmeyer (1881-1957) a fost primul care a propus folosirea ecourilor
radio într-un dispozitiv de detectare, folosit pentru evitarea coliziunilor în navigaţia
pe mare.
Ideea teledetecţiei, aceea de a repera un obiect la distanţă, îi aparţine
inginerului Christian Hulsmeyer, un inventator german care a realizat în anul 1904 un
precursor al radarului – telemobiloskop – valorificând legile electromagnetismului
elaborate de Maxwell şi undele hertziene (unde radio). Preocuparea pentru un
asemenea aparat se leagă de faptul că unul dintre bunii săi prieteni şi-a pierdut viaţa
în urma ciocnirii dintre două nave şi atunci s-a gândit să găsească o soluţie prin care
obstacolele pe mare (mai ales în condiţii de ceaţă) să fie identificate cu ajutorul
undelor radio. Telemobiloskop a fost şi brevetat, dar autorităţile nu au fost interesate
de producerea aparatului, aşa ca a fost dat uitării.
În anul 1917, remarcabilul om de ştiinţă şi inventator Nikola Tesla publica un
articol în revista The Electrical Experimenter, în care propune şi explică principiul de
funcţionare a unui aparat de reperare a obstacolelor la distanţă – un radar cu unde
continue. Tot el a avut ideea de a ataşa aparatului un ecran de control radar, care să
indice imaginea ţintei.
În anii 1920-1930, mai multe descoperiri din domeniul electronicii au făcut
posibilă dezvoltarea unui sistem radar operaţional, preocupările fiind cu atât mai
intense în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, din motive de tehnică şi de
strategie militară. Un dispozitiv similar a fost propus în anul 1922 de inventatorul
italian Guglielmo Marconi.
102 ____________________________________________________________________________
În Germania, Hans Hollmann, specialist în electronică, construieşte un aparat
similar celui al lui Hulsmeyer, căruia îi adaugă un emiţător, reuşind să localizeze, cu
ajutorul acestuia, o navă de război rusească, aflată la 8 km distanţă. Cu acelaşi sistem
se puteau repera avioane aflate la 500 m altitudine şi până la 28 km distanţă. Aceste
reuşite au atras atenţia comandamentului militar german, care a decis să construiască
o reţea de radare terestre. În anul 1933, când Hitler a preluat puterea în Germania,
marina militară germană a început cercetările în ceea ce numeau ei Funkmesstechnik,
sau tehnologie de măsurare radio la distanţă.
Cercetările în Rusia au început în anul 1934, dar au fost oarecum încetinite de
neînţelegerile dintre autorităţi. Totuşi, unul din primele dispozitive a reprezentat un
succes, cu o rază de detecţie a aparatelor de zbor de 70 km.
Primul sistem radar a fost realizat în anul 1935 de fizicianul britanic Sir Robert
Watson Watt (1892-1973). Fizicianul Watson-Watt a primit un post în cadrul
Ministerului Aviaţiei şi al Producţiei de Aeronave, acordându-i-se mână liberă pentru
construirea radarului. În anul 1935 reuşise să creeze un radar ce putea detecta un
avion de la o distanţă de 65 km. Doi ani mai târziu, Marea Britanie beneficia de o
reţea de posturi de radar ce protejau coasta.
În anul 1935, sir Robert Watson-Watt a demonstrat cu succes detectarea unui
aparat de zbor folosind un dispozitiv radio în timpul aşa numitului experiment
Daventry. În acelaşi an, s-a primit ordinul dezvoltării la scară largă a radarului, după
ce s-a conştientizat că locatoarele sonice (care la momentul respectiv erau singura
metodă de a detecta bombardierele) nu puteau oferi un timp de reacţie adecvat.
Acesta a fost începutul primei reţele operaţionale de radar din lume, numită Chain
Home/CH. În anul 1937, CH a devenit operaţională, mult înainte de izbucnirea
războiului. Bombardierele puteau fi detectate de la mai bine de 150 km distanţă.
În anul 1935, o navă franceză a fost echipată cu un sistem de evitare a
coliziunilor, de manufactură proprie. Un dispozitiv radar la sol, numit bariera
electronică/barrage electronique a fost testat în anul 1936 şi folosit în primele zile ale
celui de-al Doilea Război Mondial.
Fizicianul Henry Boot (1917-1983) şi biofizicianul John T. Randall
(1905-1984) au inventat un tub electronic numit magnetron cu cavitate rezonantă.
Acest tub este capabil de a genera vibraţii radio de înaltă frecvenţă cu o mare
cantitate de energie, permiţând astfel dezvoltarea radarului de microunde care
operează în banda de lungime de undă scurtă de mai puţin de un cm, utilizând laserul.
Radarul de microundă, numit şi LIDAR/LIght Detection And Ranging, adică
detectarea şi calcularea distanţei luminii, este folosit în zilele noastre în comunicaţii şi
la măsurarea poluării atmosferice.
Astfel, până în anul 1939, Marea Britanie, Franţa, Germania, Ungaria, Italia,
Japonia, Olanda, Rusia, Elveţia şi USA aveau în inventar sisteme radar mai mult sau
mai puţin rudimentare, dar operaţionale.
____________________________________________________________________________ 103
3. Luptele navale
3.1. Al Doilea Război Mondial

Încă din timpul Primului Război Mondial supravegherea inamicului
presupunea staţionarea unui om pe câmp, care privea printr-un binoclu şi raporta prin
telefon comandantului său ceea ce vedea.
Radarul a schimbat radical atât războiul defensiv, cât şi pe cel ofensiv. A fost
prima modalitate automatizată de cercetare a inamicului.
Radarul a schimbat, de asemenea, şi faţa războiului maritim. În timpul celui
de-al Doilea Război Mondial submarinele germane torpilau navele britanice şi
americane care traversau Atlanticul; dar odată echipate cu radar, avioanele puteau
repera şi bombarda submarinele.
Dat fiind faptul că radarele au facilitat descoperirea inamicilor, a trebuit
îmbunătăţită şi capacitatea de camuflare. Astfel au apărut materiale care au permis
dezvoltarea în timp a „avioanelor invizibile”
3.1.1 Bătălia pentru Anglia

În timpul „Bătăliei” din al Doilea Război Mondial, piloţii de vânătoare
britanici au salvat ţara în urma câştigării luptei aeriene cu germanii. Aşa cum declara
primul-ministru Winston Churchill: Niciodată un grup atât de mare de oameni nu i-a
fost îndatorat unui grup atât de mic.
În timpul „Bătăliei pentru Anglia” (1939-1941) un succes semnificativ a fost
atribuit reţelei Chain Home (o reţea de radare de-a lungul coastei Angliei) care
detecta raidurile aeriene şi oferea informaţii pentru a dirija avioanele de intercepţie
către bombardierele care atacau. Rapoartele de detecţie erau transmise telefonic către
camere de filtrare care coordonau eforturile puţinelor interceptoare disponibile şi
astfel compuneau un multiplicator de forţă formidabil. CH nu a fost niciodată
înţeleasă de germani şi nu s-a încercat în mod serios bruierea sau distrugerea
întregului sistem.
Iniţial, radarul avea un neajuns. Undele electromagnetice, emise sub forma
unei unde continue, detectau prezenţa unui obiect, dar nu-i puteau determina poziţia
exactă. Apoi, în anul 1936, s-a înregistrat un progres prin construirea radarului cu
impulsuri. În acest caz, semnalele erau trimise cu intermitenţă ritmică, astfel
putându-se măsura distanţa dintre ecourile recepţionate pentru a se determina viteza
şi direcţia ţintei. În anul 1939, s-a făcut un nou pas înainte, cu o semnificaţie
deosebită: a fost pus la punct un emiţător cu microunde de mare putere, al cărui
avantaj major a adus Marii Britanii primul loc în acest domeniu; consta în precizia
informaţiilor furnizate, indiferent de condiţiile atmosferice. Acesta emitea o rază
scurtă foarte focalizată. Un alt avantaj era că semnalul putea fi receptat de antene de
dimensiuni mai mici, astfel încât radarul putea fi instalat pe avioane.
Avantajele de ordin practic erau numeroase. Acest aparat le-a permis
britanicilor să-şi lanseze avioanele cu multă precizie în lupta cu forţele aeriene
germane, într-o asemenea măsură încât nemţii s-au văzut nevoiţi să zboare numai pe
timp de noapte. În acest timp, britanicii îşi instalaseră deja mici radare cu microunde
104 ____________________________________________________________________________
pe avioane, permiţându-le piloţilor de vânătoare să localizeze şi să atace
bombardierele germane chiar şi noaptea. Radarul ajuta, de asemenea, la detectarea şi
distrugerea rachetelor V1 şi V2 – bombe teleghidate lansate de germani asupra
Angliei.
Sistemele radio avansate, dezvoltate în anii 1930, au jucat un rol important în
anul 1939 în Bătălia Marii Britanii, o luptă aeriană din august până în octombrie
1940, în care Luftwaffe al lui Adolf Hitler a pierdut câştigarea controlului aerian
asupra Angliei. Deşi germanii aveau sistemele de radar proprii, pe parcursul
războiului britanicii au reuşit să menţină superioritatea tehnică.
Implicaţia radarului este rezumată la faptul că britanicii deţineau un sistem
foarte performant de radar pe două niveluri, în felul acesta Marea Britanie câştigând
războiul informatic. Chiar dacă la începutul luptei se confruntau 2.000 de avioane
germane cu 700 de avioane britanice, radarul a anulat superioritatea germană, iar
pierderile germane în „Bătălia pentru Anglia” au fost mari datorită bombardierelor
care erau ţinte facile pentru aviaţia engleză. Pentru fiecare aparat britanic doborât,
germanii pierdeau două.
O descoperire extrem de importantă şi influentă în lupta pe mare, determinată
de existenţa radarului, au fost dipolii reflectorizanţi.
La 27 februarie 1942, a avut loc un raid pentru a captura părţile esenţiale ale
unui radar german Wurzburg, localizat lângă Bruneval, Normandia. Piesele au fost
studiate şi s-a arătat că dispozitivul putea funcţiona numai într-o plajă îngustă de
frecvenţe. Mai multe misiuni de recunoaştere au arătat că toate radarele germane
operau în nu mai mult de trei seturi de frecvenţe majore, şi astfel erau predispuse
bruiajului. Prima utilizare în practică a dipolilor reflectorizanţi (fâşii de aluminiu
tăiate precis la un sfert din lungimea de undă a radarului) a avut loc în anul 1943,
când oraşul Hamburg a fost supus unui bombardament devastator.
Ecranele radar au fost umplute cu reflecţii cauzate de aceşti dipoli şi apărarea
antiaeriană a fost, practic, complet orbită. Dipolul reflectorizant (supranumit fereastră
de către Forţele Aeriene Regale, sau Duppel în germană) a fost descoperit
independent de către englezi şi germani, însă niciuna dintre părţi nu a fost conştientă
de importanţa descoperirii. Germanii erau conştienţi de vulnerabilitatea lor, dar s-au
dovedit incapabili de a-şi regla radarele într-un timp rezonabil şi sperau că dacă se
abţin de la folosirea Duppel vor putea menţine secretul.
3.1.2. Pearl Harbour

La 7 decembrie 1941, forţele japoneze au atacat flota americană la Pearl
Harbour, Hawaii. Atacul a avariat grav mare parte din navele de război ale SUA şi a
dus la intrarea celor două ţări în război. Scopurile iniţiale ale liderilor japonezi erau
neutralizarea marinei americane, preluarea şi controlul zonelor bogate în resurse
naturale şi crearea de baze militare strategice pentru apărarea Imperiului Japoniei din
Asia şi Pacific. Pentru îndeplinirea acestor scopuri, armatele japoneze au ocupat
Filipinele, Thailanda, Singapore, Indiile Orientale Olandeze, Insula Wake, Insula
Gilbert, New Britain şi Guam. Împreună cu SUA în război erau şi restul Puterilor
Aliate, printre care Regatul Unit, Australia şi Olanda, atacate şi ele de Japonia.
____________________________________________________________________________ 105
Aici radarul a ratat o oportunitate de a schimba în mod semnificativ istoria. A
existat un sistem iniţial construit pe un deal al insulei Hawai, din Pacific, în apropiere
de Pearl Harbour. Operatorii radarului chiar au detectat escadrilele de atac japoneze şi
au raportat observaţia, dar nici unul din superiori nu i-au crezut, deoarece erau
catalogaţi ca lipsiţi de experienţă. Dacă rapoartele ar fi fost urmate de acţiunea
militară, atunci întregul atac ar fi fost dejucat.
3.1.3. Bătălia navală de la Guadalcanal

Bătălia navală de la Guadalcanal a fost bătălia decisivă în Campania din
Guadalcanal, în care s-au înfruntat Forţele Aliate şi Armata Imperială Japoneză în
zona Insulelor Solomon, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Confruntările
aeriene şi navale au durat patru zile, între 12 şi 15 noiembrie 1942.
În toiul nopţii radarele câtorva nave americane au detectat navele japoneze, dar
au avut probleme cu sistemele de comunicaţii şi nu au putut să-i transmită informaţia
amiralului Callaghan. Problemele erau cauzate de lipsa de experienţă a echipajelor
care nu erau obişnuite să lucreze ca o unitate navală şi de lipsa de disciplină în ceea
ce priveşte procedurile de comunicare şi de echipamentele radio.
Un mesaj a fost transmis şi recepţionat, dar nu a ajuns la comandant la timp
pentru a putea fi procesat şi folosit, pentru că radarul era încă ignorat şi încă nu era
apreciată capacitatea acestuia de a furniza informaţii exacte cu privire la
autenticitatea obiectului detectat şi la distanţa faţă de acesta. Amiralul Callaghan a
pierdut timp încercând să pună cap la cap informaţiile indicate de radar, referitoare la
poziţii şi distanţe, cu ceea ce putea să vadă pe mare; în condiţiile din noaptea
respectivă nu putea să vadă prea mult. La acel moment amiralul Callaghan conducea
bătălia de pe punte şi nu dintr-un centru de operaţii, iar operatorii radar transmiteau
informaţiile de pe nave care nici măcar nu se aflau în câmpul său vizual. Analiza
acestei bătălii şi a celor care i-au urmat a dus la apariţia centrelor de operaţii pe nave
la mijlocul anului 1943.
Din nou radarul ar fi putut avea un rol determinant şi o implicare masivă în
deznodământul luptei.
3.1.4. Bătălia Atlanticului

„Bătălia Atlanticului” a fost cea mai lungă campanie militară continuă a celui
de-al Doilea Război Mondial, începând în anul 1939 şi terminându-se odată cu
capitularea Germaniei Naziste în anul 1945. În septembrie 1939, cel de-al Treilea
Reich dispunea de 56 submarine, dintre care 22 puteau lupta în Atlantic.
Momentul de maximă intensitate a luptelor a fost atins de la mijlocul anului
1940 până la sfârşitul anului 1943. Campania a opus navele de suprafaţă şi
U-boaturile (submarinele Marinei Germane). Marina Regală Britanică, Marina
Regală Canadiană şi mai târziu Marina Statelor Unite asigurau securitatea
convoaielor aliate, care transportau materiale de primă necesitate din America de
Nord şi de Sud spre Regatul Unit şi Uniunea Sovietică. Submarinelor germane li s-au
adăugat cele italiene, după ce Italia a intrat în război în iunie 1940.
106 ____________________________________________________________________________
Numele de „Bătălia Atlanticului”, consacrat de Winston Churchill în anul
1941, este folosit oarecum impropriu pentru o campanie care a început în prima zi a
conflictului european şi a durat aproape şase ani, a implicat mii de nave şi s-a întins
pe sute de mile marine într-o succesiune de peste 100 bătălii ale convoaielor şi peste
1.000 lupte între navele independente.
Avantajul tactic s-a aflat de o parte sau de alta, în funcţie de dezvoltarea noilor
arme şi tactici de luptă. Britanicii şi aliaţii lor au câştigat treptat controlul asupra
traficului naval, obligând flota de suprafaţă a Germaniei să se retragă în locaţii sigure
până în anul 1941 şi învingând flota de submarine într-o lungă serie a bătăliilor
convoaielor între martie şi mai 1943.
Victoria în „Bătălia Atlanticului” a fost cucerită de Aliaţi în numai două luni.
Au fost mai mulţi factori care au dus la acest rezultat, dar în principal a fost vorba de
câştigarea războiului tehnologic (electronic) şi creşterea resurselor aliate.
Spaţiul din mijlocul Atlanticului, care nu fusese acoperit până în acel moment
de avioanele aliate, a început să fie patrulat de avioanele cu rază medie de acţiune
B-24 Liberator. În primăvara anului 1943, britanicii au fabricat un radar care opera în
lungimile de undă centrimetrice, suficient de compact pentru a fi montat pe avioanele
de patrulare înarmate cu grenade antisubmarin. Acest nou tip de radar a îmbunătăţit
mult detectarea ţintelor şi a făcut nefolositor sistemul german Metox. Acoperirea
aeriană a fost îmbunătăţită odată cu introducerea în cadrul patrulelor a portavioanelor
mici britanice, iar mai târziu a marilor portavioane de escortă americane. Avioanele
americane îmbarcate pe portavioane de tip Grumman Wildcat au asigurat acoperirea
aeriană eficientă în timpul traversării Atlanticului.
Spargerea codurilor navale germane le-a permis convoaielor aliate să evite de
multe ori „haitele de submarine”, să vâneze submersibilele a căror poziţie fusese
descoperită de radare sau de către decriptorii britanici.
În câştigarea „Bătăliei Atlanticului”, un rol important l-au avut producţia
americană de nave atât militare, cât şi civile, ritmul lansării la apă a acestora fiind
practic mult mai mare decât cel al scufundării lor de către submarinele germane,
precum şi introducerea şi folosirea corectă în luptă a radarului de către forţele aliate,
ceea ce a dus la victoria în „războiul de uzură al tonajului”. În anul 1945, în dotarea
marinei germane a intrat o nouă generaţie de submarine performante, prea târziu însă
pentru a mai schimba soarta războiului.
Tehnologia invizibilităţii faţă de radar (stealth) a fost inventată în anul 1940,
când submarinele germane sufereau pierderi majore, deoarece erau detectate de
radarele avioanelor în momentul în care ieşeau din imersiune. Tehnicienii au
descoperit că un amestec de grafit şi cauciuc slăbeşte considerabil reflexiile radar
dacă este aplicat ca Schornsternfeger pe toată suprafaţa submarinului. Dar această
metodă funcţiona numai când submarinele erau scoase din apă. Odată ce
îmbrăcămintea antireflectorizantă se uda cu apa de mare, stratul de apă şi de sare
reflecta semnalele radar. În timpul războiului au fost folosite frecvenţe ale spectrului
electromagnetic din ce în ce mai ridicate.
Magnetronul era inima radarului de bombardament american H2S, care opera
la 3 GHz. Ecranul său de indicare a poziţiei în plan arăta o hartă a terenului de
____________________________________________________________________________ 107
dedesubt la o rezoluţie până atunci nemaiîntâlnită. Acest tip de magnetron nu era
cunoscut în Germania, iar frecvenţa de 3 GHz era mult peste plaja de frecvenţe a
interceptoarelor şi dispozitivelor de avertizare nemţeşti. De fapt, o întrevedere între
conducătorii militari ai lui Hitler şi câţiva cercetători a dus la concluzia că frecvenţa
de 800 MHz era suficientă şi că era îndoielnic că frecvenţele de peste 1 GHz se
puteau propaga prin atmosferă. Catalogat strict secret, radarul H2S nu trebuia folosit
deasupra Germaniei de teama că avionul ar fi putut fi doborât, magnetronul putând
ajunge în mâini ostile.
Dar în primăvara anului 1943, un bombardier a fost doborât lângă Rotterdam,
iar radarul sau H2S şi magnetronul au reprezentat o mare surpriză pentru germani.
Eforturi semnificative au fost depuse în vederea reparării, studierii şi reproducerii
dispozitivului, dar numai câteva exemple din ce numeau ei Rotterdamgerat au devenit
operaţionale până la sfârşitul războiului.
În ansamblu, în „Bătălia Atlanticului” radarul a avut un rol decisiv, putând fi
considerată într-un mod obiectiv invenţia care a dirijat forţele aliate către victorie.
3.2. După cel de-al Doilea Război Mondial

După pierderea războiului, Germania a fost exclusă din dezvoltările ulterioare
ale radarului. Până în anul 1950, orice cercetare în domeniul radarului a fost interzisă.
Mulţi cercetători au emigrat, urmându-i pe Wernher Von Braun şi pe alţii.
Radarul a fost păstrat strict secret în timpul celui de-al Doilea Război Mondial
şi abia în anul 1946 a fost publicat faptul că un dispozitiv american a măsurat cu
succes distanţa până la Lună, fiind vorba de aproximativ 770.000 km. Mai târziu a
ieşit la lumină că un dispozitiv unguresc deja făcuse acelaşi lucru în anul 1944.
Printre ideile dezvoltate după anul 1945 amintim tehnologia antenelor „phased
array” şi conceptul radarului multistatic.
3.3. Războiul Rece (1945-1989)

În Războiul din Vietnam (1961-1975) s-au folosit pentru prima dată rachete
antiradar/ARM – care erau transportate de F105 Thunderchief supranumit Thud sau
Wild Weasel (nevăstuica sălbatică). În momentul în care un receptor de radar din
interiorul avionului detecta semnalul unui radar de la sol care ghida rachetele,
sistemul de ghidaj al rachetei ARM era informat şi după stabilirea unei soluţii de
tragere, racheta era ghidată către radarul de la sol pe care îl distrugea.
3.4. Furtuna în Deşert (1991)

Principala misiune a forţelor de coaliţie era suprimarea apărării antiaeriene
SEAD inamice, în vederea respingerii forţelor irakiene care ocupaseră Kuwaitul.
Aceste misiuni SEAD foloseau toate măsurile de luptă electronică pentru a deschide
drumul bombardierelor şi forţelor terestre.
AGM-88E, racheta care face parte din arsenalul american, are o viteză de
croazieră de 2.200 km/h, sau poate străbate 36 km într-un minut, o rază de 100 km şi
mai este cunoscută sub denumirea de racheta HARM/High speed Anti-Radiation
Missile.
108 ____________________________________________________________________________
Până acum au fost construite peste 88.000 rachete AGM-88, ultimele variante
având încorporat şi un sistem de navigaţie bazat pe GPS. La ce îi trebuie sistem de
ghidare prin satelit unei rachete care teoretic se duce glonţ după emisia radarului
inamic?! Iată şi de ce. Racheta poate fi detectată sau dimpotrivă, radarul inamic poate
fi oprit atunci când inamicul ştie că poate fi luat ca ţintă cu o HARM, şi astfel racheta
pierde ţinta şi nu mai are ce să lovească, pentru simplul motiv că nu prea mai are
după ce să se ghideze. Aşa că americanii au perfecţionat războiul electronic, şi astfel
noile variante pot să atace un radar inamic cu condiţia să i se ştie locaţia precisă,
locaţie care poate fi aflată prin mijloace mai clasice, „ochiul şi timpanul”, sau
dimpotrivă, atunci când un avion aliat este luat drept ţintă de respectivul radar, se
localizează prin GPS poziţia exactă, se stochează, iar mai apoi informaţia este
transmisă către avionul care are una sau mai multe HARM, avion care la rândul lui
încarcă în memoria rachetei coordonatele exacte ale sit-ului de distrus şi chiar dacă
respectivul radar îşi opreşte activitatea, o face în zadar, HARM-ul bazându-se pe
sistemul GPS de navigaţie cu ţinta deja achiziţionată.
ALARM/Air-Launched Anti-Radar Missile este destinată distrugerii bazelor
terestre de apărare dotate cu radare, dar şi distrugerii radarelor de suprafaţă – mediul
aerian de detectare a rachetelor. Această rachetă a intrat în calcule în anul 1990 în
Războiul din Golf şi s-a dovedit a fi foarte eficientă. Principiul de funcţionare este
acelaşi, inamicul chiar dacă opreşte transmisia radar este în continuare o ţintă pentru
rachetă pentru că fusese deja achiziţionată. Este dotată cu paraşută care se deschide la
apropierea de ţintă şi chiar dacă ţinta este distrusă înainte de a fi atinsă de rachetă,
aceasta nu îşi opreşte cursul, ci dimpotrivă, loveşte în acelaşi loc.
4. Radarul OTH
Primul prototip de radar OTH/Over The Horizon a fost un real succes, având
separate transmiţătorul de receptor, oferind o deschidere a unui arc de cerc cu
valoarea de 60º pe distanţe de la 900 la 3.300 km. Ulterior, ruşii au descoperit radarul
cu 180º vizibilitate datorită unor receptori adăugaţi.
Sovieticii, de asemenea, au studiat sistemele OTH începând cu anii 1950.
Primul experiment s-a numit VEYER şi a avut loc în anul 1949. Următorul lor proiect
s-a numit DUGA 2 şi a fost pus la punct pe coasta Mării Negre, în apropiere de
Odessa. Acesta a fost considerat un succes în anul 1971 într-un exerciţiu de urmărire
a rachetelor lansate din estul Oceanului Pacific împotriva localităţii Novaya Zemlya
(separă Marea Barents de Marea Kara în nordul Rusiei). Acesta a fost urmat de un
nou sistem operaţional cunoscut ca Steel Yard în anul 1976, aproape de Cernobîl,
după care a fost implementat şi în SUA.
Cea mai recentă completare în reţeaua Jindalee a radarelor a fost descoperită de
Departamentul australian al apărării în anul 1998 şi s-a finalizat în anii 2000. Era
operat de unitatea de supraveghere şi forţele aeriene australiene. Jindalee este un
radar multistatic (receptor multiplu) folosind OTH B, cu o rază suficientă pentru a
____________________________________________________________________________ 109
contracara posibilităţile de distrugere a reţelei. Bătaia oficială a radarului este de
3.000 km, dar a fost capabil să detecteze rachetele lansate de chinezi de la 5.500 km.
În anul 1990, în Franţa, a apărut radarul numit Nostradamus, dar a intrat în
serviciul armatei franceze în anul 2005 şi este capabil să detecteze fiecare mişcare
aeriană pe o rază de mai bine de 1.000 km.
5. Concluzii
Chiar dacă radarele nu sunt la fel de impresionante ca tancurile de 50 t, fiecare

radar în parte a adus o contribuţie comparabilă cu o navă de luptă sau poate chiar mai
consistentă. Radarul a fost şi va rămâne indiscutabil „arma” care a avut un cuvânt
greu de spus în istorie şi în configuraţia actuală a graniţelor, şi se numără fără
îndoială printre cele mai importante arme care au schimbat cursul evenimentelor de-a
lungul războaielor purtate pe mare sau pe uscat.
Bibliografie
1. Angela D’Amico and Richard Pittenger A Brief History of Active Sonar.
2. Naval weapons of the world from 1880 to today: ASW weapons and mines,
ASW weapons (2008). Retrieved, 18 november 2009 from
www.navweaps.com/weapons/WAMUS–ASW. htm.
3. http://www.2012en.ro/2012/01-bătălia-atlanticului/1939-1945
4. http://www.roportal.ro/articole/atacul-de-la-pearl-harbour-3964.htm
5. http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/mitul-pearl-harbour-
atac-genial-posib.dezastru
6. http://ro.wikipedia.org/wiki/B%C4%83t%C4%83lia
naval%C4%83delaGuadalcanal
7. http://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiulRece
8. http://www.radartutorial.eu/04history/lu04.ro.html
9. http://www.rumania.military.ro/tag/radare-navale-moderne
110 ____________________________________________________________________________
ÎN ATENŢIA AUTORILOR ARTICOLELOR
Responsabilitatea pentru conţinutul materialelor publicate revine în exclusivitate

autorilor, în conformitate cu prevederile Legii nr. 206 din 27.05.2004 privind buna
conduită în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare
Articolele vor avea un caracter ştiinţific, bazat pe o temeinică documentare din

partea autorului.
Textele trimise redacţiei spre publicare vor fi însoţite de înregistrarea lor pe
suport magnetic şi vor conţine maximum opt pagini. Articolele ce conţin informaţii
cu caracter militar se trimit în format electronic pe adresa Şcolii de Aplicaţie a
Forţelor Navale de pe MILNET (rdeFN-ScAplic@milnet.local) cu menţiunea
„pentru redactorul responsabil al Buletinului Forţelor Navale”, iar cele de interes
public prin e-mail la adresa safn@navy.ro.
Redacţia îşi rezervă dreptul de a corecta stilul şi gramatica manuscriselor şi de
a interveni asupra dimensiunii acestora, dar nu va recurge la schimbări majore atât în
forma, cât şi în fondul articolului, fără a consulta autorul.
Am aprecia în mod deosebit solicitudinea autorilor articolelor dacă aceştia ar
respecta următoarele norme de redactare:
- textele vor fi redactate în Microsoft Office Word, cu font Times New
Roman, mărimea 14, spaţiate la un rând, utilizând opţiunea justify;
- desenele, schiţele, graficele şi imaginile vor fi în format JPEG, JPG sau
GIF;
- manuscrisele vor respecta normele academice, utilizându-se ortografia
Dicţionarului Ortografic, Ortoepic şi Morfologic al Limbii Române (Editura Univers
Enciclopedic, 2005);
- elementele obligatorii ale referinţei bibliografice pentru monografie
(publicaţie neperiodică, respectiv publicaţie care apare într-un singur volum sau
într-un număr limitat de volume) şi punctuaţia corespunzătoare, conform
SR ISO 690:1996 sunt următoarele: autor persoană fizică (NUMELE, Prenumele) sau
autor colectiv (organizaţie). Titlul lucrării. Ediţia. Informaţii asupra publicării în
ordinea: Locul: Editor, An. ISBN.
- elementele obligatorii ale referinţelor bibliografice pentru articole din
reviste sunt următoarele: autor (NUMELE, Prenumele). Titlul. În: (In:) Titlul revistei,
localizare în cadrul revistei, astfel: an, desemnarea fasciculei: volum, parte, numărul
revistei, paginaţia articolului.
Mulţumindu-vă pentru înţelegere, aşteptăm în continuare cu interes şi speranţă
articolele Dumneavoastră!
Redacţia
____________________________________________________________________________ 111
– PAGINĂ ALBĂ –
112 ____________________________________________________________________________

Buletinul Fortelor Navale

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Buletinul Fortelor Navale

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ROMÂNIA

MINISTERUL APĂRĂRII NAŢIONALE

Responsabilitatea pentru conţinutul materialelor publicate revine în exclusivitate

TIPOGRAFIA DIRECŢIEI HIDROGRAFICE MARITIME

Căpitan-comandor ing. Florin RODEANU,

Gazele naturale constituie o sursă promiţătoare şi contemporană de energie

Figura nr. 1. Traseul propus al conductei NABUCO

Cele cinci companii au semnat în data de 11 octombrie 2002, la Viena, un

2.1. Pieţe ale conductei Nabuco

3. Proiectul Nabuco West

Nabuco West este o versiune revizuită a proiectului iniţial şi vizează

Figura nr. 2. Traseul propus al conductei NABUCO West

Proiectul Nabuco beneficiază de susţinere din partea UE şi a Statelor Unite.

4. Proiectul South Stream şi TAP

Pentru a contracara proiectul, Rusia a demarat un proiect concurent, South

Figura nr. 3. Traseul propus pentru South Stream şi TAP

5. Eşecul proiectului Nabuco West

Figura nr. 4. Traseul propus pentru proiectul TAP

5.2. „Învăţămintele” trase după eşecul Nabuco West

6. Proiectul energetic AGRI

România a pierdut proiectul Nabuco, dar nu şi colaborarea cu Azerbaidjanul.

7. Importanţa Forţelor Navale în asigurarea căilor de transport energetice

În acest moment, o importanţă deosebită pentru întreaga zonă o constituie

Locotenent Daniel DROB,

Bazinul Mării Negre şi zona adiacentă acestuia reprezintă de 200 de ani o

2. Definirea conceptului de conflict îngheţat

Conceptul de „conflict îngheţat” pare facil de definit: el se referă la conflicte

3. Prezentarea conflictelor îngheţate

3.1. Conflictul din Transnistria

3.2. Conflictul din Nagorno-Karabach

3.3. Conflictul din Abhazia

3.4. Conflictul din Osetia de Sud

4. Efectele conflictelor îngheţate asupra geopoliticii Mării Negre

În ciuda acestor conflicte, Europa continuă să accepte situaţia existentă,

Comandor Marius DUICU,

1. Principalele programe de dezvoltare ale Armatei Ruse pentru următorii ani

Figura nr. 1. „Fantoma Zburătoare” din războiul cu Georgia (2008)

Elicopterul Mi-28N supranumit „Vânătorul Nopţii” sau „Tancul Zburător” va

Figura nr. 2. Elicopterul Mi-28N

Figura nr. 3. TU-160 „Lebada Albă”

Figura nr. 4. Noua rachetă balistică intercontinentală RS-24 Yars

Potrivit planului de înzestrare al Armatei Federaţiei Ruse, Flota Mării Negre

1. Potrivit Convenţiei de la Montreux, referitoare la strâmtorile Bosfor şi

Comandor Nicu DURNEA,

Figura nr. 1. Evoluţia numărului de nave din dotarea Forţelor Navale

Maior Liviu IFRIM,

(urmare din nr. 18/2013)

1. Planul de acţiune al Uniunii Europene în domeniul

1.1. Consideraţii generale

1.2. Evoluţii recente la nivel naţional şi al UE în domeniul CBRN

1.2.1. Măsuri naţionale

1.2.2. Măsuri la nivelul Uniunii Europene

1.3. Planul de acţiune al UE în domeniul CBRN

1.3.3. Pregătirea pentru intervenţie şi reacţie

1.3.4. Acţiuni orizontale

1.3.5. Structuri existente

1.3.7. Sprijinul financiar

1.3.8. Relaţii externe

2. Întărirea securităţii CBRN în Uniunea Europeană

Riscurile chimice, biologice, radiologice şi nucleare dau o nouă dimensiune

Protejarea populaţiei UE de ameninţarea terorismului şi a altor acte criminale

Locotenent-comandor Valentin-Cătălin VLAD,

Schimbările dramatice produse în ultimii ani în mediul de securitate