SINTEZA

DREPT CIVIL. TEORIA OBLIGATIILOR

 CAP.I. NOŢIUNEA, CLASIFICAREA
ŞI IZVOARELE OBLIGAŢIILOR
OBIECTIVE:

- Informarea şi introducerea studentului în problematica acestei

instituţii a raporturilor obligaţionale ale subiectelor raporturilor
juridice licite sau ilicite.
- Lămurirea înţelesului unor termeni vizaţi în materia
răspunderii civile.
- Clasificarea obligaţiilor în funcţie de criteriile des întâlnite în
practica judiciară.

CONCEPTE :

- obligaţie
- raport juridic obligaţional
- obiectul raportului juridic de obligaţie
- delict
- prejudiciu

I. NOŢIUNEA DE OBLIGAŢIE

1. Definiţie

Privită în sens larg, obligaţia constă în raportul juridic

ce are o latură activă – dreptul de creanţă – ce aparţine
creditorului cât şi o latură pasivă, respectiv datoria – ce
incumbă debitorului.
În sens restrâns, desemnează numai latura pasivă a
raportului juridic, respectiv acea datorie ce incumbă
debitorului.
Obligaţia reprezintă acel raport juridic ce cuprinde atât
dreptul subiectului activ – creditorul, de a cere – subiectului
pasiv – debitorul, de a da, a face sau a nu face ceva, în caz
contrar existând posibilitatea apelării la constrângere de către
stat.
Raportat la persoana creditorului, raportul de obligaţie
este un drept de creanţă, iar din punctul de vedere al
debitorului, acest raport apare ca o datorie.

2. Elementele raportului juridic de obligaţie

Structural, raportul de obligaţie, ca orice raport juridic,

civil, cuprinde trei elemente: subiectele, conţinutul, obiectul.
Subiectele raportului juridic de obligaţie pot fi atât
persoane fizice cât şi juridice inclusiv statul.
Subiectul activ este denumit creditor, subiectul pasiv
este denumit debitor.
Este posibil ca acelaşi subiect să aibă dublă calitate
respectiv creditor pentru o anumită prestaţie dar şi debitor al
altei prestaţii.
Într-un contract de vânzare-cumpărare atât vânzătorul
cât şi cumpărătorul au astfel de calităţi duble.
În examinarea diferitelor categorii de obligaţii speciale
subiectele poartă denumiri diferite: vânzător – cumpărător,
donator – donatar etc.
Conţinutul raportului juridic de obligaţie se referă la
drepturile aparţinând creditorului dar şi la obligaţia aferentă
acestui drept a debitorului.
Dreptul de creanţă se include în activul patrimoniului
iar obligaţia corelativă este cuprinsă în pasivul acestuia.
După cum se ştie, drepturile reale împreună cu
drepturile de creanţă, reprezintă clasificarea principală a
drepturilor cu caracter patrimonial.
Dreptul real se deosebeşte de cel de creanţă prin
caracterul său absolut în condiţiile în care dreptul de creanţă
este un drept relativ.
 Din această diferenţiere decurg deosebirile privind
determinarea subiectelor, natura îndatoririlor subiectului pasiv,
etc.
Obiectul raportului juridic de obligaţie este conceput ca
acea acţiune sau abstenţiune la care este obligat subiectul pasiv
(debitorul) şi îndreptăţit subiectul activ (creditorul).
Ea poate fi o prestaţie pozitivă – a da, a face ceva, sau o
abţinere – de a nu face ceva, care altfel ar fi putut fi efectuată
de subiectul pasiv.
Este necesar a se preciza exact noţiunea de „a da” care
nu se referă la „a preda” ci înseamnă a constitui sau transmite
un drept real.
Astfel: obligaţia vânzătorului de a transmite
cumpărătorului dreptul de proprietate a lucrului vândut, este o
obligaţie de „a da” şi nu trebuie confundată cu obligaţia de a
preda lucrul vândut, aceasta constituind o obligaţie de „a face”.
În general, obligaţia de a „a da” este executată chiar
prin încheierea contractului fiind urmată de obligaţia de a face
(la ceea ce s-a obligat).
Aceasta nu exclude existenţa unor obligaţii de „a da”
care să fie distinctă de momentul încheierii contractului. (ex.
părţile convin ca transferul proprietăţii să opereze la un
moment ulterior perfectării convenţiei sau în ipoteza vânzării
unor bunuri de gen când se ia în considerare momentul
individualizării bunului).

II. CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR

1. Criterii de clasificare

Clasificarea obligaţiilor se poate face în baza mai

multor criterii.
Doctrina şi practica judiciară au statuat ca principale
criterii următoarele:
 - izvorul obligaţiei;
- obiectul obligaţiei;
- opozabilitatea obligaţiei.
Toate aceste criterii şi fiecare dintre ele sunt aplicabile
tuturor obligaţiilor reprezentând puncte de vedere deosebite ce
nu se exclud reciproc şi în baza cărora poate fi examinată (şi
clasificată), fiecare obligaţie.
O obligaţie, de exemplu, poate fi clasificată din punctul
de vedere al obiectului ca fiind una de „a da” iar din punctul de
vedere al sancţiunii, ca o obligaţie civilă.
Clasificarea în baza criteriilor menţionate anterior este
deosebit de importantă, reflectându-se în reguli speciale
aplicabile diferitelor categorii.

2. Clasificarea obligaţiilor după izvoare

Deşi se va discuta ulterior – în extenso – acest subiect,

este de reţinut, de principiu, faptul că din acest criteriu,
obligaţiile pot fi născute din:
- contracte;
- acte juridice unilaterale;
- fapte ilicite cauzatoare de prejudicii (delicte şi
cvasidelicte);
- îmbogăţirea fără justă cauză;
- gerarea de către o anumită persoană a intereselor altei
persoane (gestiunea de afaceri);
- plata unei prestaţii nedatorate (plata nedatorată).
Se remarcă faptul că primele două categorii sunt
născute prin acte juridice, iar următoarele sunt născute din
fapte juridice.
 3. Clasificarea obligaţiilor după obiectul lor

Prin raportare la obiect şi având în vedere natura

prestaţiei datorate de subiectul pasiv putem avea mai multe
astfel de clasificări:
a) - obligaţii de a da;
- obligaţii de a face;
- obligaţii de a nu face.
b) - obligaţii pozitive (de a da şi de a face);
- obligaţii negative (de a nu face).
Pornind de la acelaşi criteriu, al obiectului obligaţiei, se
mai face şi o altă clasificare:
- obligaţii determinate sau de rezultat, în cadrul cărora
această obligaţie este precizată concret atât asupra obiectului
cât şi al scopului urmărit, subiectul pasiv obligându-se ca
efectuând o anumită activitate să conducă la un rezultat strict
stabilit prin convenţie (ex. vânzătorul trebuie să transfere
dreptul de proprietate asupra unui anumit lucru);
- obligaţii de prudenţă şi diligenţă, sau altfel denumite,
obligaţii de mijloace.
Caracteristic acestor obligaţii este faptul că debitorul îşi
asumă o obligaţie care nu este precizată de la început în sensul
de a atinge un anumit rezultat ci are numai obligaţia de a
depune toată diligenţa (stăruinţa) necesară pentru ca rezultatul
dorit să se realizeze.
Neatingerea rezultatului prevăzut nu presupune, din
start, lipsa de diligenţă a debitorului care să ducă la concluzia
că acesta nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată, creditorului
revenindu-i sarcina să facă dovada culpei, care în această
situaţie, nu este prezumată spre deosebire de obligaţiile
determinate sau de rezultat unde operează prezumţia de culpă.
 4. Clasificarea obligaţiilor după sancţiunea juridică

Urmând regulile general aplicabile oricărui raport

juridic, şi raportul de obligaţie are elementul indispensabil al
sancţiunii în sensul că neîndeplinirea de bună voie a obligaţiei
asumate de debitor dă dreptul creditorului obligaţiei
neexecutate să obţină îndeplinirea prin executare silită a
acesteia – acesta fiind, de altfel, principalul aspect ce
deosebeşte obligaţiile în general de obligaţiile juridice.
Din acest punct de vedere, obligaţiile juridice se
deosebesc de obligaţiile morale ce nu se impun prin forţa de
constrângere a statului ci prin elemente ce ţin de convingerile
intime, de sentimentul de ruşine, de influenţa opiniei publice.
În privinţa sancţiunii statale ce însoţeşte obligaţiile
juridice, este de menţionat faptul că unele din aceste obligaţii
se bucură de o apărare integrală prin intermediul acestei
sancţiuni iar altele nu beneficiază decât în parte de un astfel de
mijloc de constrângere.
Astfel, putem avea:
- obligaţii civile, care se bucură integral de sancţiunea
prevăzută de lege întrucât subiectul activ al acestor obligaţii
poate apela la organele statului în scopul obţinerii prin
constrângere a executării obligaţiiei asumate de debitor.
Aceste obligaţii se mai numesc şi obligaţii civile
perfecte, în această categorie intrând marea majoritate a
obligaţiilor juridice.
- obligaţii naturale sau obligaţii civile imperfecte.
Spre deosebire de obligaţiile civile, acestea nu se
bucură de apărarea şi integralitatea sancţiunii.
Însă, ele nu trebuie confundate cu obligaţiile morale,
deoarece au caracteristic faptul că nu se mai poate cere
executarea silită, dar, din momentul în care au fost executate nu
se mai poate pretinde restituirea prestaţiei.
 Practic sunt obligaţii juridice degradate în parte, nu mai
au aceeaşi forţă juridică deşi nu mai sunt simple precepte
morale (ex. Art. 20 al.1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la
prescripţia extinctivă prevede expres: „debitorul care a executat
obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris,
nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data
executării nu se ştia că termenul prestaţiei fusese împlinit”).
O dispoziţie asemănătoare, întâlnim şi în Codul civil, în
art. 1092 al.2: „repetiţiunea nu este admisă în privinţa
obligaţiilor naturale, care au fost achitate de bună voie”.

5. Clasificarea obligaţiilor după opozabilitatea lor

Acest criteriu de clasificare are în vedere persoanele

cărora le sunt opozabile obligaţiile şi în acest caz avem
următoarele obligaţii:
- obligaţii obişnuite;
- obligaţii reale;
- obligaţii opozabile terţilor.
- Obligaţiile obişnuite reprezintă regula, ele fiind
opozabile numai părţilor convenţiei pe când obligaţiile reale şi
obligaţiile opozabile terţilor, reprezintă excepţia întrucât se
caracterizează printr-o opozabilitate mai largă, situându-se la
limita dintre drepturile de creanţă şi drepturile reale.
- Obligaţiile reale (propter rem) constituie un accesoriu
al unui drept real. (ex. Obligaţiile prevăzute pentru deţinătorii
de terenuri agricole de a asigura cultivarea acestora şi protecţia
solului).
- Obligaţiile opozabile terţilor (scriptae in rem) sunt atât
de strâns legate de posesia lucrului încât creditorul nu poate
obţine satisfacerea dreptului său decât, dacă, posesorul actual al
lucrului va fi obligat să respecte acest drept deşi nu a participat
la formarea (constituirea) raportului obligaţional. (ex. obligaţia
locatorului de a asigura folosinţa lucrului închiriat – noul
proprietar, deşi nu a fost parte în convenţia ce generează
obligaţia, va fi obligat să respecte drepturile locatarului,
drepturi născute în relaţiile cu proprietarul anterior).

III. IZVOARELE OBLIGAŢIILOR

1. Noţiune

Izvorul de obligaţie este acel fapt juridic (în sensul larg)

ce dă naştere unui raport juridic obligaţional.
Aceste fapte juridice dau naştere atât unor drepturi
subiective – drepturi de creanţă – cât şi obligaţiilor corelative
acestor drepturi, care nu pot şi nu trebuie confundate cu
izvoarele dreptului – norme juridice – de generală aplicaţie dar
neparticularizate la anumite subiecte de drept, în timp ce
izvoarele obligaţiilor, în aplicarea normelor juridice generale,
stabilesc între anumite subiecte (determinate) raporturi juridice
concrete de obligaţie.

2. Clasificarea izvoarelor obligaţiilor potrivit

Codului Civil

Acest tip de clasificare prezintă unele inconveniente pe

care le vom arăta în continuare fiind caracterizat prin
imprecizie şi lipsă de rigurozitate ştiinţifică.
Potrivit codului civil izvoarele obligaţiilor sunt:
- contractul;
- cvasicontractul;
- delictul;
- cvasidelictul;
- legea.
Contractul este un acord de voinţă a două sau mai multe
părţi prin care se constituie, modifică sau stinge un raport
juridic de obligaţii (art. 942 Cod civil).
 Cvasicontractul nu are o definiţie riguroasă, explicaţiile
existente în cod făcând referire la „un fapt licit şi voluntar din
care se naşte o obligaţie către alte persoane sau obligaţii
reciproce între părţi (art. 986 Cod civil)”.
În această categorie sunt amintite:
- gestiunea de afaceri (gestiunea intereselor altuia);
- plata lucrului nedatorat (plata nedatorată).
Gestiunea de afaceri constă în fapta unei persoane care
fără a primi mandat din partea altei persoane, administrează
interesele acesteia din urmă, fapt din care se nasc unele
obligaţii reciproce, aşa cum prevăd art. 986-991 Cod civil.
Plata lucrului nedatorat se întâlneşte atunci când o
persoană plăteşte alteia o datorie inexistentă sau care nu cade în
sarcina sa ceea ce duce la restituire, art. 992-997 Cod civil.
Din aceste definiţii rezultă cu claritate faptul că
asemănarea sau apropierea de contractul propriu-zis este destul
de ambiguă, în astfel de cazuri analizate mai sus neexistând un
acord de voinţă care să creeze anumite obligaţii.
Delictele şi cvasidelictele (art. 998-999 Cod civil) sunt
în realitate fapte ilicite ce produc prejudicii unei alte persoane
obligând pe cel care le-a cauzat la reparare.
Distincţia dintre cele două instituţii juridice constă în
faptul că delictul este o faptă săvârşită cu intenţie, pe când
cvasidelictul este o faptă ilicită săvârşită din neglijenţă sau
imprudenţă.
În ambele cazuri se impune repararea integrală a
prejudiciului produs.
Legea este izvor de obligaţie în măsura în care
generează direct şi nemijlocit obligaţii civile fără intervenţia
unui fapt juridic anterior naşterii acestor obligaţii (ex.
obligaţiile ce revin din starea de vecinătate a două imobile cu
privire la servituţi sau grăniţuire).
Imperfecţiunile acestui mod de clasificare constau în:
faptul că se întemeiază pe categorii de izvoare inexacte sau
inutile (cvasicontractele şi cvasidelictele); clasificarea este
incompletă în sensul că se impune ca izvor de obligaţii şi
îmbogăţirea fără justă cauză în detrimentul altei persoane.
Nu este, de asemenea, amintit ca izvor de obligaţii actul
juridic unilateral care nu este cuprins în Codul civil.
Unii autori au procedat la o altă clasificare a izvoarelor
obligaţiilor reducându-le la două categorii.
- actele juridice;
- faptele juridice în sens restrâns.
Prin act juridic civil trebuie înţeleasă acea manifestare
de voinţă cu intenţia de a produce anumite efecte juridice,
efecte care se pot produce numai dacă a existat o asemenea
intenţie.
În această categorie se includ:
- contractul;
- actul juridic unilateral dacă generează un angajament
juridic.
Faptele juridice, în înţeles restrâns, sunt acele fapte
(licite sau ilicite) săvârşite fără intenţia de a produce efecte
juridice, efecte ce se produc totuşi în virtutea legii, independent
de voinţa celor care le-au săvârşit.
În această categorie se includ:
- gestiunea intereselor altuia;
- plata lucrului nedatorat;
- îmbogăţirea fără justă cauză;
- delictul civil.
SUBIECTE:

- Dezvoltaţi problema elementelor raportului juridic de

obligaţie
- Arătaţi care sunt criteriile după care se clasifică obligaţiile
civile şi descrieţi fiecare tip de obligaţie în parte.
- Precizaţi ce sunt izvoarele legale ale obligaţiilor.

ÎNTREBĂRI:

1. Conţinutul raportului juridic de obligaţie se referă la:

a) acea acţiune sau abstentaţiune la care este obligat subiectul
pasiv (debitorul);
b) drepturile aparţinând creditorului dar şi la obligaţia aferentă
acestui drept a debitorului;
c) o prestaţie pozitivă – a da, a face ceva, sau o abţinere – de a
nu face ceva.
Răspuns: b

2. Dreptul real se deosebeşte de cel de creanţă prin:

a) subiectele ce compun aceste drepturi;
b) caracterul sau absolut, în condiţiile în care dreptul de creanţă
este un drept relativ.
c) includerea acestuia în activul patrimonial al creditorului.
Răspuns: b

3. Clasificarea obligaţiilor după obiectul lor se poate face in

următoarele exemple:
a) obligaţii materiale sau obligaţii civile imperfecte;
b) obligaţii de a da, de a face şi de a nu face;
c) obligaţii obişnuite, reale şi opozabile terţilor.
Răspuns: b

4. Potrivit Codului civil, izvoarele obligaţiilor se clasifică în:

a) acte şi fapte juridice licite şi ilicite;
b) contracte, delicte, legea;
c) faptele juridice în sens restrâns.
Răspuns: b

5. Noţiunea de obligaţie defineşte:

a) drepturile de creanţă ale creditorului în raport de izvorul care
dă naştere obligaţiilor respective;
b) raportul juridic ce are o latură activă – dreptul de creanţă –
ce aparţine creditorului cât şi o latură pasivă, respectiv –
datoria –ce incumbă debitorului;
c) raportul de obligaţie, ca orice raport juridic, civil, care
cuprinde trei elemente: subiectele, conţinutul, obiectul.
Răspuns: b
 CAP.II
ACTUL JURIDIC CIVIL CA IZVOR DE
OBLIGAŢII

OBIECTIVE:

- Dezvoltarea teoriei generale a contractului civil în contextul

în care acesta reprezintă principalul izvor al răspunderii civile
contractuale.
- Prezentarea consideraţiilor generale cu privire la rolul,
funcţiile şi evoluţia contractului civil.
- Explicarea factorului esenţial al unui contract civil reprezentat
de acordul de voinţă al părţilor cu intenţia de a produce efecte
juridice.
- Efectuarea unei clasificări a contractelor civile după criteriile
stabilite de doctrina juridică şi practica judiciară.

CONCEPTE:

- act juridic
- contract civil
- voinţa juridcă
- forţa obligatorie
- contract solemn
- contract cu titlu oneros
- contract sinalagmatic
I. TEORIA GENERALĂ A CONTRACTULUI
CIVIL

A. Noţiunea de contract

În cadrul acestei discipline (dreptul civil) am definit şi

dezbătut actul juridic civil în care am statuat că un element
esenţial al acestuia este contractul.
Trebuie să precizăm totuşi că între contract pe de o parte,
şi act juridic, pe de altă parte, există deosebiri de substanţă,
deoarece genul îl reprezintă actul juridic civil iar specia este
oferită de contract.
Potrivit acestei distincţii se poate afirma că orice contract
este un act juridic, dar nu orice act juridic este un contract.
Actul juridic poate fi unilateral sau multilateral, la fel şi
contractul poate fi unilateral sau multilateral, legea civilă
definind atât actul juridic cât şi contractul, mai puţin actul
unilateral.
Codul civil prin art. 942 defineşte contractul ca fiind
acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau
stinge între dânşii un raport juridic.
În legislaţia noastră, termenul de contract este echivalent,
sinonim, cu acela de convenţie, putem da ca exemplu Titlul III
din codul civil denumit „Despre contracte sau convenţii”.
Literatura de specialitate, uneori, face şi o distincţie între
contract şi convenţie, considerând contractul drept o specie a
convenţiei (vezi Cod civil francez art. 1101).
Indiferent de interpretările date, conchidem că atât
contractul cât şi convenţia au aceeaşi semnificaţie, ceea ce face
ca obligaţiile născute din acordul de voinţă pot fi declarate
deopotrivă, obligaţii contractuale sau obligaţii convenţionale.
În afara definiţiei cuprinsă în art. 942 Cod civil, doctrina
a impus o definiţie mai concretă contractului civil ca fiind un
acord de voinţă realizat între două sau mai multe persoane
pentru a crea un raport juridic, a modifica sau stinge un raport
juridic preexistent.

B. Consideraţii generale cu privire la rolul, funcţiile şi

evoluţia contractului

Dreptul civil este dominat de două instituţii

fundamentale:
- instituţia dreptului de proprietate;
- instituţia contractului.
Contractul – ca instituţie juridică de drept civil – a
cunoscut o evoluţie paralelă cu aceea a dreptului de proprietate
fiind născut din nevoile schimbului de activităţi şi, în primul
rând, a schimbului de mărfuri.
Contractul a apărut în societatea omenească atât în
domeniul circulaţiei dar şi în cel al producţiei, el fiind
instrumentul juridic prin care se înfăptuiesc aceste două
importante componente ale activităţii economice.
De asemenea, contractul, este amplu folosit în raporturile
cele mai diverse, la care iau parte persoanele fizice în calitatea
pe care o pot avea de vânzători, cumpărători, locatori, locatari,
împrumutători, împrumutaţi, etc.
Conturarea evoluţiei contractului - ca izvor de obligaţii –
a fost definitivă în mod special prin dezvoltarea intervenţiei
statului în viaţa economică, deoarece legiferarea era exclusiv
atributul său.
Ulterior, în perioada modernă, sfârşitul sec. XVIII şi sec.
XIX, activitatea economică este aproape pe deplin lăsată în
voia iniţiativei particulare care a folosit contractul ca principal
instrument juridic legitim în raporturile dintre persoanele care
îl încheie.
 C. Voinţa juridică şi limitele acesteia în contract

a) Voinţa juridică. Factorul esenţial al unui contract este

acordul de voinţă al părţilor, respectiv voinţa lor juridică, care
poate fi definită ca întâlnirea concordantă a două sau mai multe
voinţe individuale, cu intenţia părţilor de a produce efecte
juridice.
Alături de cauza actului juridic voinţa juridică alcătuieşte
consimţământul care reprezintă una din condiţiile de validitate
ale oricărei convenţii (art. 948 Cod civil).
În principiu, nici un contract nu se poate forma cât timp
voinţele care concurează la formarea sa nu s-au pus de acord
chiar dacă încheierea unui contract este liberă vorbind despre
principiul libertăţii de voinţă în materia contractelor care în
afara faptului că este necesară dar şi suficientă pentru a da
contractului o existenţă juridică.
Principiul libertăţii de voinţă are următoarele caractere:
- fundamentul forţei obligatorii a contractului îl constituie
voinţa părţilor;
- orice contract este just şi legitim dacă este rezultatul
voinţei părţilor;
- acest principiu asigură deplina libertate contractuală,
atât în ceea ce priveşte libertăţile de fond, respectiv de a
introduce tot felul de clauze, cât şi în ceea ce priveşte libertăţile
de formă;
- contractele au putere de lege între părţile contractante
conform regulei pacta sunt servanda.
b) Un alt principiu care guvernează încheierea
contractelor este principiul libertăţii contractuale, conform
căruia persoanele sunt libere, prin simpla lor voinţă, să încheie
orice fel de contracte şi să creeze orice fel de obligaţii, cu
condiţia de a nu se aduce atingerea ordinii publice şi bunelor
moravuri.
 Art. 5 Cod civil, precizează că nu se poate deroga prin
convenţie de la legile care interesează ordinea publică, bunele
moravuri şi normele moralei chiar dacă nu au primit o
consacrare expresă printr-un text de lege.
Art. 968 Cod civil, completează prevederile art. 5
precizând: „cauza este nelicită când este prohibită de legi, când
este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice.”

D. Limitele libertăţii de a contracta

Libertatea de a contracta face parte din conţinutul

capacităţii civile a persoanelor fizice şi juridice.
Dreptul de a încheia acte juridice am observat că este
consacrat în art. 5 Cod civil cu îngrădirile legate de ordinea
publică şi bunele moravuri.
Principiul libertăţii contractuale se completează cu
principiul forţei obligatorii a contractului prevăzut în art. 969
Cod civil, prin care se dispune: convenţiile legal făcute au
putere de lege între părţile contractante, principiu care
călăuzeşte întreaga activitate contractuală atât în materie civilă
cât şi comercială, administrativă, de dreptul muncii sau dreptul
familiei precum şi în relaţiile comerciale sau diplomatice
internaţionale.
Din interpretarea acestor prevederi, de altfel imperative,
ale codului civil, denotă că libertatea contractuală este
recunoscută tuturor subiectelor de drept civil, cu respectarea
următoarelor limite generale şi legale: ordinea publică şi bunele
moravuri.
a) Ordinea publică, este o noţiune dificil de precizat,
deoarece în primul rând se poate înţelege ca totalitatea
reglementărilor care alcătuiesc dreptul public.
În altă ordine de idei, ordinea publică poate fi considerată
că ar cuprinde toate dispoziţiile imperative ale dreptului public
şi dreptului privat prin care se apără instituţiile şi valorile de
bază ale societăţii.
Ordinea publică poate fi în acelaşi timp ordine politică,
ordine economică sau ordine socială.
b) Bunele moravuri: desemnează totalitatea regulilor de
conduită care s-au conturat în conştiinţa societăţii a căror
respectare s-a impus cu necesitate, printr-o experienţă şi
practică îndelungată.
În practica judiciară au fost considerate contrar bunelor
moravuri contractele prin care a fost nesocotit respectul datorat
persoanei umane, cele prin care o parte sau ambele părţi
contractante au urmărit realizarea unui câştig imoral sau acela
contrar moralei sexuale.

II. CLASIFICAREA CONTRACTELOR

Categoria juridică pe care o cuprindem sub denumirea de
contract are o sferă foarte bogată ea înglobând o varietate
deosebită de specii de contracte.
Având un caracter de maximă generalitate, aceste specii
de contracte, a fost necesar să se plece de la particularităţile şi
celelalte laturi specifice şi s-a definit în teoria şi practica
dreptului o categorie juridică a contractului ca izvor de
obligaţii.
Între această categorie generală – al cărei conţinut este
concretizat în însăşi definiţia dată contractului – şi diferitele
specii de contracte, s-a interpus o anumită clasificare,
întemeiată pe diferite criterii generale, clasificare ce ne poate
permite o justă caracterizare a fiecărei specii particulare de
contract.
Clasificarea ne dă putinţa să înţelegem, că în fond, toate
nenumăratele contracte speciale se încadrează în diferite tipuri
ale căror caracteristici pot fi exprimate succint, dar cuprinzător
în denumirile date acestor tipuri.
 Fiecare din clasificările rezultate prezintă însemnătate
pentru stabilirea regimului juridic aplicabil speciilor de
contracte ce se subsumează fiecărui tip.
În literatura juridică de specialitate au fost concretizate
mai multe criterii de clasificare a contractelor dintre care
amintim următoarele:

1. Clasificarea contractelor după modul de formare

Potrivit acestui criteriu avem trei tipuri de contracte:
a) contracte consensuale;
b) contracte solemne;
c) contracte reale.
a) Contractele consensuale sunt acele contracte care se
încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor fără nici o
formalitate.
Dacă părţile însoţesc acordul lor de voinţă cu un înscris,
o fac nu numai pentru validitatea contractului, ci pentru a-i
asigura un mijloc de probă eficient (ad validitatem şi ad
probationem).
Din această categorie fac parte: contractul de vânzare-
cumpărare, contractul de mandat, de închiriere etc.
b) Contractele solemne sunt acelea pentru a căror
încheiere valabilă se cere respectarea unei anumite forme, care,
ca regulă, este forma autentică.
Nerespectarea formei solemne atrage nulitatea absolută a
contractului.
Sunt contracte solemne: donaţia, contractul de ipotecă,
vânzarea cumpărarea de terenuri.
c) Contractele reale, se caracterizează prin aceea că
pentru formarea lor nu este suficientă simpla manifestare de
voinţă a părţilor, ci trebuie să aibă loc şi remiterea materială a
lucrului.
 Doctrina juridică include în această categorie:
împrumutul de consumaţie, comodatul, depozitul, contractul de
gaj, contractul de transport.

2. Clasificarea contractelor după conţinutul lor

a) contractele sinalagmatice (bilaterale)
b) contractele unilaterale.
a) Contractele sinalagmatice (bilaterale) se
caracterizează prin caracterul reciproc şi interdependent al
obligaţiilor părţilor.
Art. 943 Cod civil prevede: contractul este bilateral sau
sinalagmatic când părţile se obligă reciproc una către alta.
Fiecare parte are concomitent calitatea de creditor cât şi
cea de debitor, obligaţia ce revine uneia dintre părţi îşi are
cauza juridică în obligaţia reciprocă a celeilalte părţi. Prototipul
contractelor sinalagmatice este contractul de vânzare-
cumpărare, vânzătorul obligându-se să transfere dreptul de
proprietate şi să predea lucrul vândut, iar cumpărătorul se
obligă reciproc să primească lucrul şi să plătească preţul
convenit.
b) Contractele unilaterale sunt acelea care dau naştere
la obligaţii în sarcina numai a uneia din părţi.
În acest sens, art. 944 Cod civil, prevede: „contractul este
unilateral când una sau mai multe persoane se obligă către una
sau mai multe persoane, fără ca acestea din urmă să se oblige”.
Nu trebuie să confundăm contractul unilateral cu actul
juridic unilateral. Când vorbim de contracte unilaterale avem în
vedere faptul că obligaţia contractuală cade numai în sarcina
uneia dintre părţile contractante.
În schimb, la actele juridice unilaterale, caracteristica
esenţială este aceea că nu sunt rodul unui acord de voinţă ci
sunt rezultatul manifestării unilaterale a unei singure voinţe.
 Fac parte din această categorie: Contractul de împrumut,
contractul de gaj, contractul de depozit gratuit, contractul de
donaţie etc.

3. Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părţi

Fac parte din această clasificare:
a) contracte cu titlu oneros:
- contracte comutative;
- contracte aleatorii.
b) contracte cu titlu gratuit:
- liberalităţile;
- contracte dezinteresate.
a) Contractele cu titlu oneros sunt prevăzute în art. 945
Cod civil: contractul oneros este acela în care fiecare parte
voieşte a-şi procura un avantaj.
Mai complet putem defini acest contract ca fiind acela
în care fiecare parte urmăreşte un folos, o contraprestaţie, în
schimbul aceleia pe care o face ori se obligă să o facă, în
favoarea celeilalte părţi.
Fac parte din această categorie: contractul de vânzare
cumpărare, locaţiunea, schimbul, antrepriza, contractul de rentă
viageră.
Trebuie să precizăm că nu trebuie să confundăm
contractele sinalagmatice cu contractele oneroase.
Este adevărat că orice contract sinalagmatic este cu titlu
oneros, deoarece reciproceitatea şi interdependenţa obligaţiilor
care determină caracterul sinalagmatic al unui contract, atrage
întotdeauna reciprocitatea avantajelor procurate de contract.
Şi reciproca este valabilă în sensul că nu orice contract cu
titlu oneros este sinalagmatic, la care adăugăm că şi un contract
unilateral poate fi cu titlu oneros, cum este cazul contractului
de împrumut cu dobândă, deoarece ambele părţi au un avantaj.
 La rândul lor contractele cu titlu oneros se împart în:
- contracte comutative – în care existenţa şi întinderea
prestaţiilor datorate de către părţi sunt certe şi pot fi
apreciate chiar la momentul încheierii contractului
(art. 947 Cod civil);
- contracte aleatorii – sunt acele contracte în care
existenţa sau întinderea prestaţiilor părţilor sau numai
ale uneia dintre ele depinde de un eveniment incert.
b) Contractele cu titlu gratuit sunt definite de art. 946
Cod civil care prevede: „Contractul gratuit sau de binefacere
este acela în care una din părţi voieşte a procura, fără
echivalent, un avantaj celeilalte”.
Fac parte din această categorie: donaţia, depozitul,
mandatul, comodatul, etc.
Aceste contracte la rândul lor se împart în:
- liberalităţi care sunt acelea prin care una din părţi
transmite un drept din patrimoniul său în patrimoniul celeilalte
părţi, una din părţi însărcinându-se, iar cealaltă îmbogăţindu-se
– contractul de donaţie.
- contractele dezinteresate, prin care una din părţi se
obligă să facă un serviciu fără a se însărăci pe sine şi nici în
scopul îmbogăţirii celeilalte părţi (comodatul, mandatul gratuit,
depozitul gratuit).

4. Clasificarea contractelor după efectele produse

Această clasificare cuprinde:
a) contracte constitutive sau translative de drepturi
reale;
b) contracte generatoare de drepturi de creanţă;
c) contracte declarative de drepturi.
a) Contractele constitutive sau translative de drepturi
reale sunt acele contracte prin care se operează transmiterea
drepturilor reale, cum ar fi dreptul de proprietate, dreptul de
uzufruct, dreptul de uz, dreptul de superficie, dreptul de
servitute.
b) Contractele generatoare de drepturi de creanţă,
dau naştere numai unor drepturi de creanţă, numărul lor fiind
nelimitat.
d) Contractele declarative de drepturi, consfinţesc
între părţi, situaţii juridice preexistente, ele având
efecte nu numai pentru viitor dar şi efecte retroactive,
deci anterioare încheierii lor. Este cazul contractului
de tranzacţie prin care se pune capăt sau se
preîntâmpină un litigiu între părţi, sau contractul de
împărţeală prin care se pune capăt unei coproprietăţi
sau indiviziuni.

5. Clasificarea contractelor după modul de executare

Avem următoarele tipuri de contracte:
a) contracte cu executare dintr-o dată;
b) contracte cu executare succesivă.
a) Contractele cu executare dintr-o dată sunt acelea în
care părţile au obligaţia să execute prestaţiile ce şi le datorează
una celeilalte în unul şi acelaşi moment, care de regulă este cel
al încheierii contractului (contractul de vânzare-cumpărare);
b) Contractele cu executare succesivă, sunt acelea în
care obligaţia ambelor părţi, sau cel puţin, a uneia dintre ele,
trebuie executată treptat într-o anumită perioadă de timp.
Ex. Contractul de închiriere, contractul de locaţiune,
contractul de întreţinere.

6. Clasificarea contractelor după cum sunt sau nu

nominalizate în legislaţia civilă

Fac parte din această clasificare:

a) contracte numite;
b) contracte nenumite.
 a) Contractele numite sunt acelea regelementate prin
dispoziţii exprese ale codului civil şi a altor legi civile, având o
denumire prevăzută de lege.
Intră în această categorie vânzarea-cumpărarea,
locaţiunea, mandatul, depozitul, etc.
b) Contractele nenumite sunt acelea nereglementate
expres de lege şi lipsite de o denumire legală.
Ele sunt rodul voinţei părţilor, apar ca figuri juridice
distincte, fiind necesar a fi încheiate cu respectarea principiilor
care guvernează această materie (ordinea publică, bunele
moravuri). Ex. contractul de întreţinere.

7. Clasificarea contractelor după unele corelaţii

existente între ele

Avem în această categorie:

a) contracte principale;
b) contracte accesorii.
a) Contracte principale sunt acelea care au o existenţă
de sine stătătoare şi a căror soartă nu este legată de aceea a
altor contracte.
Majoritatea contractelor sunt contracte principale cum ar
fi vânzarea-cumpărarea, locaţiunea, împrumutul, etc.
b) Contractele accesorii însoţesc unele contracte
principale, de a căror soartă depind cum ar fi contractul de gaj
şi contractul de ipotecă.
Ceea ce este accesoriu în cazul acestor contracte nu este
contractul ci obligaţiile care se nasc din el, ca de exemplu,
obligaţia fidejusorului de a garanta datoria altcuiva.
 8. Clasificarea contractelor după modul în care se
expune voinţa părţilor în contracte

unde avem:
a) contracte negociate;
b) contracte de adeziune;
c) contracte forţate.
a) Contractele negociate sunt acelea în care toate
condiţiile şi clauzele lor, natura şi întinderea prestaţiilor, la care
părţile se obligă sunt rezultatul negocierii libere.
b) Contractele de adeziune sunt acelea al căror conţinut
este prestabilit în întregime de către una dintre părţi.
Cealaltă parte nu are posibilitatea să le discute, ci este
liberă să le accepte sau nu.
Dacă le acceptă aceasta aderă pur şi simplu la contract
cum ar fi contractul de asigurare, abonamentul telefonic,
contractul de livrare a apei, gazului, electricităţii, etc.
c) Contracte forţate sunt acele contracte pe care suntem
obligaţi prin lege să le încheiem, iar, de principiu, conţinutul
lor este stabilit tot prin lege, cum este cazul contractului de
asigurare de răspundere civilă (RCA.).

SUBIECTE:

- Efectuaţi o clasificare a contractelor civile după scopul

urmărit de părţi şi precizaţi temeiul legal care însoţesc aceste
clasificări.
- Precizaţi în ce constă libertatea de a contracta ca principiu al
răspunderii civile contractuale precum şi care sunt limitele
libertăţii de a contracta.
- Care sunt caracterele juridice ale principiului libertăţii voinţei
în contractele civile.
ÎNTREBĂRI:

1. Instituţiile fundamentale ale raportului civil sunt:

a) libertatea de a contracta, exprimarea liberă a voinţei de a
contracta;
b) instituţia dreptului de proprietate şi instituţia contractului;
c) drepturile reale şi drepturile de creanţă.
Răspuns: b

2. Caracterele principiului libertăţii de voinţă sunt:

a) respectarea ordinii publice, a bunelor moravuri şi a
obiceiului local;
b) fundamentul forţei obligatorii a voinţei părţilor de a
contracta;
c) pentru încheierea contractului se impune respectarea unei
anumite forme.

3. Voinţa juridică de a contracta poate fi definită:

a) o exprimare neechivocă a condiţiilor pe care fiecare parte
doreşte să le instituie în contract;
b) o întâlnire concordantă a două sau mai multe voinţe
individuale, cu intenţia părţilor de a produce efecte juridice;
c) adaptare a acesteia la exigenţele pe care legiuitorul le-a
impus prin actele normative ce reglementează materia
contractelor civile.
Răspuns: b

4. Contractul civil poate fi definit ca:

a) o convenţie lăsată la îndemâna părţilor care fixează limitele
de a contracta;
b) un acord de voinţă realizat între două sau mai multe
persoane pentru a crea un raport juridic, a modifica sau stinge
un raport juridic preexistent;
c) o înţelegere ulterioară întemeiată între creditor şi debitor
pentru a reglementa situaţiile create anterior între ei prin
derularea unor activităţi sau prestaţii.
Răspuns: b

5. După modul de formare, contractele civile sunt:

a) contracte cu titlu oneros, contracte comutative şi contracte
aleatorii;
b) contracte consensuale, contracte solemne şi contracte reale;
c) contracte cu executare dintr-o dată şi contracte cu executare
succesivă.
Răspuns: b
 CAP.III
ACTUL JURIDIC UNILATERAL
CA IZVOR DE OBLIGAŢII

OBIECTIVE:

- Stabilirea locului actelor juridice unilaterale (contracte

unilaterale) în cadrul răspunderii civile contractuale în general
şi în ramura dreptului civil.
- Definirea actului juridic unilateral, stabilirea caracterelor lui
juridice, exemplificări de acte juridice unilaterale.
- Lămurirea mecanismelor de formare a actului juridic
unilateral
- Plasarea problematicii actului juridic unilateral în dreptul
comparat.

CONCEPTE:

- liberalităţi
- contract de donaţie
- angajament unilateral
- oferta de a contracta

I. NOŢIUNE
În dreptul civil român şi din alte state, s-a pus permanent
problema dacă actul juridic unilateral poate constitui, poate fi
considerat izvor de obligaţii civile.
Răspunsurile au fost diferite deoarece legislaţia civilă
tace în ceea ce priveşte această controversă iar doctrina a avut
atât adepţi cât şi adversari.
Cei care au fost de partea acestei interpretări care să dea
actului civil caracterele unui izvor de obligaţii au argumentat că
atunci când o persoană, în mod liber, îşi asumă o obligaţie, fără
a fi necesar consimţământul unei alte persoane, putem aprecia
că actul juridic civil să naştere la obligaţii civile.
Originile şi evoluţia acestei teorii le putem găsi începând
cu dreptul roman până în timpurile actuale.
Unele instituţii create de jurişti romani au influenţat în
mod hotărâtor evoluţia dreptului în acest sens pornind de la
efectele juridice ale voinţei unilaterale iar altele s-au abătut de
la teorie izolând-o.
Dreptul roman a considerat că nici măcar convenţia
(conventio, pactum, placitum) nu este, în principiu, izvor de
obligaţii, iar pentru a deveni un contract cu forţă obligatorie
trebuia să îmbrace o anumită solemnitate juridică.
Totuşi, dreptul roman, a statuat că o persoană se putea
obliga, prin voinţa sa unilaterală în anumite situaţii:
- promisiunea făcută unei divinităţi (votum) care era
valabilă fără a fi necesară existenţa vreunei condiţii de formă,
fiind suficientă şi necesară numai deplina capacitate a celui
care se obligă să înstrăineze în acel mod bunurile.
- promisiunea publică de recompensă făcută în favoarea
celui care aducea promitentului un obiect pierdut sau îi preda
un sclav fugit de pe teritoriul său.
Promisiunea putea fi făcută şi de către stat.
Regula generală în dreptul roman era că numai contractul
putea fi izvor de obligaţii, regulă la care s-au adăugat şi aceste
excepţii considerând în anumite situaţii actul juridic civil ca un
contract civil unilateral.
II. TEORIA ANGAJAMENTULUI UNILATERAL
Începând cu sec. XIX în Germania, prin Kuntze şi Siegel,
a fost lansată teoria angajamentului unilateral care considera
promisiunea ca sursă de obligaţii civile susţinând că actul
unilateral poate crea o obligaţie civilă în sarcina autorului său,
acceptarea din partea beneficiarului dreptului fiind necesară
numai pentru executarea obligaţiei, iar nu pentru însăşi
naşterea ei.
Conform acestei teorii, obligaţia asumată printr-un act
unilateral a fost descompusă în două elemente acceptând ca
premisă faptul că cel ce vrea să se oblige că intenţiona crearea
unui dublu raport.
În primul rând acesta s-ar obliga faţă de sine însuşi să-şi
ţină cuvântul, asumându-şi obligaţia negativă de a nu face
nimic care să zădărnicească acest cuvânt, respectiv de a nu-şi
revoca angajamentul.
În al doilea rând, se obliga faţă de terţ, să-şi execute
promisiunea.
Prima obligaţie era considerată, concepută atât în
legătură cu o persoană determinată cât şi cu una nedeterminată,
în timp ce a doua obligaţie era în mod cert faţă de o persoană
determinată.
Cele două obligaţii puteau fi distincte, autonome, prima
putând exista independent de cea de a doua.
La origini teoria angajamentului unilateral, fără a nega
rolul esenţial al contractului ca izvor de obligaţii, punea în
lumină faptul că, pe lângă contract, trebuie să se admită că şi
voinţa unilaterală poate crea o obligaţie în sarcina autorului
actului având în vedere pe de o parte principiul autonomiei de
voinţă, iar pe de altă parte utilitatea practică a acestei teorii.
Această teorie a cunoscut trei forme de evoluţie.
 Unii autori au susţinut că actul unilateral este sursa
oricărei obligaţii civile, cu excepţia celor care izvorăsc din
lege.
Alţi autori au considerat că, alături de contract, actul
unilateral poate fi un izvor neîngrădit de obligaţii, ceea ce
înseamnă că va fi obligatorie orice manifestare de voinţă
unilaterală care exprimă intenţia autorului de a se obliga
juridic.
S-a mai susţinut că actul unilateral nu este o sursă de
obligaţii generală, ci are caracter excepţional, fiind justificată
de necesitatea garantării securităţii circuitului civil.
Aceste forme de evoluţie au avut ca justificare lipsa unui
text care să prevadă expres că actul unilateral poate fi izvor de
obligaţii.

III. EXISTENŢA PROBLEMEI ÎN

DREPTUL COMPARAT
Codul civil german adoptat la 1 ianuarie 1990, este prima
reglementare modernă care a consacrat teoria angajamentului
unilateral, ca izvor de obligaţii, cu aplicaţie specială asupra
ofertei publice de recompensă.
Potrivit acestei legislaţii, pentru naşterea sau modificarea
conţinutului unei obligaţii, este necesară încheierea unui
contract, acesta reprezentând principalul izvor de obligaţii
civile, dar codul civil german, recunoaşte, în anumite limite
(art. 305) şi actului unilateral această vocaţie.
Potrivit acestei teorii oferta este obligatorie pentru
ofertant din momentul în care a ajuns la destinatar şi până la
stingerea ei.
În principiu, oferta este irevocabilă, ea dând naştere unui
raport de încredere din care rezultă obligaţia de diligenţă a
ofertantului.
 Încălcarea acestei obligaţii atrage răspunderea
ofertantului.
Codul civil italian adoptat în 1942 reglementând
obligaţiile în Cartea IV, stabileşte, în principiu, că obligaţiile se
nasc din contract, din faptul ilicit, precum şi din orice alte fapte
sau acte juridice.
Problema actului unilateral ca izvor de obligaţii civile
este controversată în doctrina franceză, în condiţiile în care
Codul civil francez nu prevede expres o asemenea sursă de
obligaţii civile.
În schimb jurisprudenţa franceză s-a raliat teoriei actului
juridic unilateral ca izvor de obligaţii creând o practică în acest
sens.
Dreptul englez nu cunoaşte instituţia actului unilateral ca
izvor de obligaţii civile.
Dreptul privat român a apreciat că actul juridic unilateral
este un angajament unilateral potrivit principiilor dreptului
civil român.
Angajamentul unilateral a fost definit ca un act prin care
o persoană (debitor) se obligă faţă de un terţ (creditor) printr-o
manifestare de voinţă, fără a fi necesară o acceptare din partea
creditorului pentru naşterea valabilă a obligaţiei.
Deşi Codul civil român nu prevede expres că obligaţiile
se pot crea şi printr-o manifestare unilaterală de voinţă, lipsa de
reglementare nu poate constitui un obstacol în calea admiterii
angajamentului unilateral, alături de contract, ca izvor de
obligaţii.
Doctrina şi jurisprudenţa românească, în această materie,
au completat instituţiile codului civil cu noi figuri juridice ori
de câte ori viaţa a impus soluţii noi, în măsura în care acestea
nu erau contrare sau străine spiritului codului civil.
Răspunderea civilă delictuală pentru fapta lucrului este,
practic, o creaţie a jurisprudenţei şi doctrinei juridice, prin
interpretarea art. 1000 alin.1 Cod civil.
 De asemenea, îmbogăţirea fără justă cauză este un izvor
de obligaţii reglementat de codul civil, de origine pretoriană.
Angajamentul unilateral poate fi, şi este, un izvor de
obligaţii civile distinct de contract datorită sferei de aplicaţie a
angajamentului unilateral care este mult mai restrânsă decât a
contractului.
Întrucât s-a admis teoria potrivit căreia actul unilateral
poate fi izvor de obligaţii civile au fost ridicate şi anumite
opoziţii în ceea ce priveşte faptul dacă teoria angajamentului
unilateral poate fi admisă fără nici o condiţionare, ori dacă
există anumite limite şi care sunt acestea.
La această chestiune s-au dat mai multe interpretări
actului juridic unilateral fiind considerat izvor de obligaţii
numai în cazurile expres prevăzute de lege.
Aceasta ar însemna că angajamentele unilaterale ar fi
limitate ca număr şi s-ar putea susţine că temeiul unei obligaţii
este un act unilateral, în afara cazurilor consacrate prin lege.
Actul juridic unilateral este un izvor general de obligaţii,
alături de contract. Aceasta ar însemna că, în funcţie de
mecanismul de formare, raportul obligaţional poate avea ca
izvor fie contractul fie actul unilateral.
Actul juridic unilateral este un izvor de obligaţii subsidiar
contractului, fără a fi însă limitat la cazurile prevăzute de lege
expres sau implicit.
Aceasta înseamnă că există nu numai angajamente
numite dar şi nenumite şi că se stabileşte o ierarhie între cele
două categorii de acte juridice (contract şi act unilateral) din
punctul de vedere al efectului lor creator de obligaţii.
Această soluţie intermediară este mult mai adecvată în
sensul că angajamentul unilateral rămâne un act excepţional.
 IV. MECANISMELE DE FORMARE A
ACTULUI UNILATERAL
În principiu angajamentul unilateral are acelaşi mecanism
de formare ca şi actele unilaterale care nu sunt izvor de
obligaţii civile, dar caracterul lui subsidiar sau excepţional
poate să inducă o anumită susceptibilitate instanţelor
judecătoreşti, de unde tendinţa unei mai mari exigenţe în
verificarea condiţiilor de valabilitate.
Deşi mecanismul de formare este acelaşi, se poate totuşi
distinge, în funcţie de modul în care se cristalizează în timp
voinţa juridică, între angajamentul unilateral instantaneu şi
angajamentul unilateral progresiv.
În general, actul unilateral ca izvor de obligaţii este
săvârşit ca o manifestare de voinţă instantanee, aceasta
presupunând o manifestare de voinţă punctuală, sub forma unei
declaraţii, eventual constatată printr-un înscris, prin care
autorul actului îşi asumă o obligaţie în raport cu un beneficiar.
În schimb, în cazul angajamentului unilateral progresiv
nu este posibilă stabilirea cu certitudine a momentului în care
autorul acestuia şi-a asumat obligaţia, aceasta rezultând
implicit dintr-un comportament care durează în timp.

V. OFERTA DE A CONTRACTA
Emiterea unei oferte de a contracta este apreciată ca un
act unilateral ce produce efecte juridice.
Deşi în practică oferta este cel puţin tot atât de frecventă
cât contractul, natura ei juridică a fost viu disputată şi a creat
două probleme majore:
- dacă oferta este un fapt sau un act juridic;
- care este forţa juridică a ofertei, dacă poate fi
revocabilă sau irevocabilă.
 În general, legislaţiile nu conţin prevederi exprese
privind natura juridică a ofertei, în cel mai bun caz, succint
această forţă juridică a ofertei a generat mai multe puncte de
vedere.
S-a apreciat că oferta de a contracta este un act juridic
unilateral, teză susţinută în special de autorii care aderă la
teoria actului unilateral ca izvor de obligaţii.
În acest caz, accentul cade pe elementul subiectiv al
ofertei, ca manifestare de voinţă a unei persoane.
Într-o altă ipostază s-a apreciat că oferta de a contracta
este un fapt juridic licit, iar retractarea abuzivă a ofertei atrage
răspunderea ofertantului pentru prejudiciul cauzat, accentul
punându-se pe elementul obiectiv al ofertei.
În ceea ce priveşte forţa obligatorie a ofertei de a
contracta se pot desprinde trei tipuri de soluţii:
- până în momentul acceptării de către destinatar,
ofertantul este liber să revoce oferta, situaţie existentă
în sistemul juridic anglo-american;
- oferta este obligatorie şi irevocabilă, situaţie întâlnită
în sistemul de drept german;
- oferta poate să fie revocată numai în anumite condiţii,
situaţie întâlnită în sistemul de drept francez.
O concepţie dualistă asupra ofertei a fost cuprinsă în
Convenţia de la Viena din 11 Aprilie 1980 asupra vânzării
internaţionale de mărfuri ratificată de România prin legea nr.
24/1991.
Astfel, potrivit art. 14, propunerea de a încheia un
contract adresată uneia sau mai multor persoane, determinate
constituie ofertă dacă este suficient de precisă şi denotă voinţa
autorului ei de a se angaja în caz de acceptare.
O propunere adresată unor persoane nedeterminate este
considerată numai ca o invitaţie la ofertă, în afară de cazul în
care persoana care a făcut propunerea nu a indicat în mod clar
contrariu.
 În ce priveşte forţa obligatorie a ofertei, art. 15 şi 16 par
că reflectă concepţia mixtă cu privire la ofertă, predominantă în
sistemul de drept romanic, şi anume:
- oferta chiar dacă este irevocabilă, poate fi retractată,
dacă retractarea ajunge la destinatar înainte sau în
acelaşi timp cu oferta;
- în principiu, o ofertă poate fi revocată până la
încheierea contractului, dacă revocarea soseşte la
destinatar înainte ca acesta să fi expediat acceptarea.
Cu toate acestea, oferta nu poate fi revocată în două
situaţii:
a) dacă prevede, prin fixarea unui termen determinat
pentru acceptare sau în orice alt fel, că este
irevocabilă;
b) dacă era rezonabil pentru destinatar să considere oferta
ca irevocabilă şi dacă a acţionat în consecinţă.
Codul civil român nu cuprinde o reglementare generală a
ofertei, ci doar a ofertei de plată (art. 1114-1121 Cod civil).
În schimb art. 37 Cod comercial, prevede că „până ce
contractul nu este perfect, propunerea şi acceptarea sunt
irevocabile”.
Cu toate acestea, potrivit art. 38 Cod comercial, „în
contractele unilaterale propunerea este obligatorie îndată ce
ajunge la cunoştinţa părţii căreia este făcută”.

SUBIECTE:

- Clasificaţi noţiunea de act juridic unilateral pornind de la

premisele sale istorice până în timpurile moderne.
- Explicaţi conceptul de angajament unilateral existent în
literatura europeană şi românească.
- În ce constă oferta de a contracta şi cum poate fi definită ea ca
un act juridic unilateral?
ÎNTREBĂRI:

1. Forţa obligatorie a ofertei de a contracta constă:

a) în faptul că este obligatorie numai pentru destinatarul ei care
trebuie să o accepte;
b) în faptul că este obligatorie şi irevocabilă până în momentul
acceptării de către destinatar;
c) în faptul că poate fi revocată oricând.
Răspuns: b

2. Reprezintă contract juridic unilateral:

a) actul juridic civil care reprezintă manifestarea de voinţă a
unei singure persoane;
b) actul juridic care reprezintă voinţa concomitentă a două
persoane dintre care doar una se obligă;
c)purga.
Răspuns: b

3. Dreptul privat român a apreciat că actul juridic unilateral

este:
a) o convenţie prin care numai o parte îşi poate exprima
consimţământul, cealaltă doar îl acceptă;
b) un angajament unilateral potrivit principiilor dreptului civil
român;
c) un obstacol în calea admiterii angajamentului unilateral,
alături de contract ca izvor de obligaţii.
Răspuns: b

4. În dreptul englez, instituţia actului juridic unilateral ca izvor

de obligaţii este definită ca:
a) o obligaţie ce se naşte dintr-un contract, dintr-un fapt ilicit,
precum şi din orice acte sau fapte juridice;
b) nu cunoaşte această instituţie a actului juridic unilateral ca
izvor de obligaţii civile;
c) o obligaţie ce se naşte ca urmare a întâlnirii concomitente a
voinţei părţilor dintr-un contract consensual.
Răspuns: b

5. În general, mecanismul de formare a actului unilateral ca

izvor de obligaţii este săvârşit ca:
a) o acceptare condiţionată a subiectului pasiv dintr-un
asemenea act;
b) o manifestare de voinţă punctuală, sub forma unei declaraţii
prin care autorul îşi asumă o obligaţie în raport cu un
beneficiar;
c) o obligaţie subsidiară contractului, fără a fi însă limitată la
cazurile prevăzute de lege expres sau implicit.
Răspuns: b
 CAP.IV.
RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ

OBIECTIVE:

- precizarea cazurilor în care răspunderea civilă

delictuală este o răspundere directă sau indirectă.;
- stabilirea principiilor şi regulilor care operează în
domeniul răspunderii civile delictuale.
- definirea noţiunii de delict şi cvasidelict şi împrejurările
avute în vedere de legiuitor în care a cestea se produc şi care
sunt efectele producerii lor.

TERMENI:

- prejudiciu, delict, cvasidelict, răspundere civilă

delictuală, răspundere directă, răspundere indirectă, caracter
solidar, raport de cauzalitate, sancţiunea, pedeapsă, făptuitor.

RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ

Noţiune

Răspunderea civilă delictuală este o formă a răspunderii

civile care intervine atunci când printr-o faptă păgubitoare se
încalcă o obligaţie instituită prin lege, spre deosebire de
răspunderea contractuală care provine din nerespectarea unei
obligaţii prevăzute în contractul încheiat de părţi.
În principiu răspunderea civilă delictuală este o
răspundere directă, pentru fapta proprie dar se poate manifesta
şi ca răspundere indirectă - numai în cazurile expres prevăzute
de lege.
 În dreptul nostru civil sunt consacrate următoarele cazuri
în care răspunderea civilă delictuală este indirectă şi anume:
a) răspunderea pentru fapta altuia care la rândul ei
cunoaşte patru ipostaze distincte:
- răspunderea părinţilor pentru faptele păgubitoare
săvârşite de copiii lor minori;
- răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru
pagubele pricinuite de elevii şi ucenicii aflaţi în subordinea lor;
- răspunderea comitenţilor pentru faptele ilicite
păgubitoare ale prepuşilor lor;
b) răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin acţiunea
lucrurilor sau animalelor ce avem în pază.
Ca răspundere directă, răspunderea civilă delictuală este
în toate cazurile subiectivă, întemeindu-se pe culpa celui
chemat să răspundă.
Ca răspundere indirectă, în unele ipoteze (răspunderea
părinţilor pentru faptele copiilor şi răspunderea institutorilor şi
artizanilor), răspunderea civilă delictuală este subiectivă,
întemeindu-se pe o culpă prezumată de lege până la proba
contrară.
În alte ipoteze (răspunderea comitenţilor) ca şi în cazul
răspunderii pentru lucruri şi animale, răspunderea civilă
delictuală are caracter obiectiv, întemeindu-se pe ideea de
cauzalitate.
Răspunderea civilă delictuală prezintă o serie de trăsături
specifice în comparaţie cu răspunderea civilă contractuală.
Normele legale ce reglementează răspunderea civilă
delictuală constituie dreptul comun în materia răspunderii
civile.
Tot ceea ce nu este răspundere contractuală este supus
normelor cu caracter general ale răspunderii civile delictuale.
Subiect pasiv al răspunderii civile delictuale poate fi atât
persoana fizică cât şi persoana juridică, iar în unele cazuri,
chiar statul.
 Răspunderea directă este o formă a răspunderii civile
delictuale, ce are ca temei obiectiv fapta ilicită cauzatoare de
prejudicii săvârşită de însăşi persoana în sarcina căreia se naşte
obligaţia la reparaţie, iar ca temei subiectiv, culpa acelei
persoane.
Răspunderea directă este o răspundere pentru fapta
proprie.
Răspunderea indirectă este tot o formă a răspunderii
civile delictuale ce are ca temei obiectiv fapta ilicită a
persoanelor pentru care cel îndatorat la reparaţiune este obligat,
potrivit legii, să răspundă, sau acţiunea păgubitoare a lucrurilor
ori animalelor aflate în paza acestuia.
Răspunderea indirectă este o răspundere pentru fapta
altuia sau, după caz, pentru lucruri sau animale.
Ea intervine numai în situaţiile expres reglementate de
lege.
Cu excepţia răspunderii părinţilor şi, respectiv, a
răspunderii institutorilor şi artizanilor, răspunderea indirectă
este o răspundere fără culpă obiectivă.
Răspunderea civilă delictuală este reglementată în
art.998-1003 cod civil, care sintetizează un număr redus de
principii ce corespund tuturor cerinţelor de etică şi echitate
socială, principiul răspunderii civile pentru faptele ilicite
cauzatoare de prejudicii.
Răspunderea pentru fapta proprie este reglementată în
art.998-999 cod civil, iar prin art.1000-1002 cod civil se
instituie răspunderea unor categorii de persoane pentru
prejudiciile cauzate de lucruri ori animale, precum şi
răspunderea proprietarului pentru prejudiciile produse prin vina
unor construcţii care-i aparţin.
Prin art.1003 cod civil se concretizează caracterul solidar
al persoanelor răspunzătoare.
Alături de dispoziţiile cuprinse în codul civil, în dreptul
nostru civil există şi alte norme juridice prin care se poate
angaja răspunderea civilă delictuală, respectiv în domeniul
aerian, domeniul energiei nucleare, contenciosului
administrativ, norme cu caracter special, care se aplică în mod
derogatoriu pentru aceste domenii.
Aceste texte de lege nu-şi propun să descrie şi să
enumere în mod concret fapte ilicite ce pot atrage răspunderea
civilă, acest rol revenindu-i practicii şi doctrinei judiciare.
Fapta ilicită care dă naştere raportului juridic de
răspundere poartă denumirea de „delict civil” ceea ce face ca
răspunderea pentru această faptă să se mai numească şi
răspundere civilă delictuală.
Fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu declanşează o
răspundere civilă delictuală al cărei conţinut îl constituie
obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat.
Codul civil distinge între delictul civil, care este o faptă
ilicită săvârşită cu intenţie (art.998) şi cvasidelict, care este o
faptă săvârşită prin imprudenţă sau neglijenţă (art.999).
În literatura noastră juridică mai veche s-a afirmat că
distincţia dintre delict şi cvasidelict este relativă la un element
psihic:
- delict, când există intenţie păgubitoare şi
- cvasidelict, când paguba respectivă este corelativă cu o
imprudenţă, o nebăgare de seamă sau chiar o nepricepere a
agentului cu privire la limitele dreptului său obiectiv, ceea ce
din punct de vedere al elementului de imputabilitate, adică de
conştiinţă, corespunde mai mult cu o culpă presupusă decât cu
o culpă reală.
Deoarece consecinţele celor două fapte ilicite sunt
aceleaşi, respectiv repararea integrală a prejudiciului de către
autorul faptei prejudiciabile această grupare este inutilă.
În schimb, desemnarea răspunderii civile prin sintagma
răspundere delictuală este deplin consacrată în terminologia
juridică.
 Principiile şi regulile răspunderii civile delictuale sunt
aplicabile în toate situaţiile în care unei persoane i s-a cauzat un
prejudiciu printr-o faptă ilicită extracontractuală.
Fapta ilicită extra-contractuală este acea conduită prin
care se încalcă obligaţia de a nu aduce atingere drepturilor şi
intereselor legitime ale celorlalte persoane cât şi neexecutarea
lato-sensu a obligaţiilor născute dintr-o faptă ilicită şi dintr-un
act juridic unilateral.
Literatura şi practica judiciară consideră că răspunderea
civilă delictuală este o sancţiune civilă care se aplică în cazul
săvârşirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, prin urmare
având un caracter reparator, fără a fi în acelaşi timp o pedeapsă.
Specificul pedepselor este caracterul lor strict personal,
prin care se urmăreşte o restrângere sau interzicerea de drepturi
şi prin care, uneori făptuitorul este obligat la anumite prestaţii
(amenzi penale sau contravenţionale).
Ca urmare a acestui caracter, pedepsele, indiferent de
natura lor, nu pot fi aplicate şi executate decât în timpul vieţii
celui care a săvârşit fapta cum este cazul atât la amendă, cât şi
la pedeapsa privativă de libertate, care nu se pot aplica şi
executa decât în timpul vieţii condamnatului.
Spre deosebire de pedeapsă, răspunderea civilă delictuală
privită ca o sancţiune civilă, se aplică nu în considerarea
persoanei care a săvârşit fapta ilicită, ci în considerarea
patrimoniului său.
În caz de deces al făptuitorului, obligaţia de dezdăunare
se va transmite moştenitorilor săi, ceea ce demonstrează că
răspunderea delictuală nu are caracterul unei pedepse (care nu
se poate transmite moştenitorilor celui care a cauzat prejudiciul
prin fapta ilicită).
Chiar dacă răspunderea civilă este o sancţiune fără
caracter de pedeapsă, nimic nu se opune ca această sancţiune
civilă să fie asociată cu o pedeapsă.
 Este cazul în care fapta ilicită este în acelaşi timp o
infracţiune sau o abatere administrativă, situaţie în care alături
de pedeapsa penală prevăzută de lege sau de sancţiunea
administrativă aplicată, făptuitorului i se va aplica şi sancţiunea
civilă a obligării la plata despăgubirilor.
Chiar dacă se aplică cele două sancţiuni, pedeapsa penală
şi sancţiunea civilă, acestea nu se confundă, nu îşi pierd
individualitatea şi nici nu îşi modifică natura juridică.
Se poate observa că, deşi unul din principiile
fundamentale ale răspunderii juridice este acela că fiecare este
răspunzător de propria lui faptă, necesităţi de ordin obiectiv,
deduse din necesitatea ocrotirii unor persoane împotriva
prejudiciilor pe care le-ar suferi fără a avea vreo vină, au impus
extinderea răspunderii civile delictuale dincolo de limitele
faptei proprii.
Toate aceste răspunderi speciale, pentru a atrage
recuperarea prejudiciului este necesar să îndeplinească pe lângă
condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale şi unele
condiţii speciale.
Această grupare a condiţiilor speciale pe structura
condiţiilor generale are drept rezultat o adaptare a condiţiilor
generale la specificul fiecărui fel de răspundere precum şi o
completare a condiţiilor specifice, care singure nu ar fi
suficiente să angajeze răspunderea în cazurile specifice.

Subiecte pentru pregătire în vederea evaluării finale:

1. Notiunea şi felurile răspunderii civile delictuale;
2. Precizarea cazurilor în care răspunderea civilă
delictuală este o răspundere directă sau indirectă;
3. Principiile şi regulile care operează în domeniul
răspunderii civile delictuale;
4. Delictul şi cvasidelictul. Noţiunea şi împrejurările
avute în vedere de legiuitor în care a cestea se produc şi care
sunt efectele producerii lor.
 CAP.V
EFECTELE CONTRACTULUI ÎNTRE PĂRŢI

OBIECTIVE
- Examinarea efectelor contractului prin abordarea unor aspecte
de ordin general.
- Interpretarea contractului ca o primă şi importantă operaţie cu
scopul stabilirii efectelor acestuia între părţile contractante.
- Explicarea principiului forţei obligatorii a contractului între
părţi şi teoriile adiacente problematicii pusă în discuţie.
- Stabilirea regulilor de interpretare a contractelor din punct de
vedere legal (cod civil).

CONCEPTE:

- obligativitatea contractului
- interpretarea contactului
- obligaţia de loialitate
- buna credinţă
- teoria impreviziunii

I. CONSIDERAŢII PRELIMINARE
Orice contract este făcut cu scopul de a produce efecte
juridice, respectiv pentru a naşte, modifica, transmite sau stinge
raporturi juridice obligaţionale.
Examinarea efectelor contractului implică abordarea unor
aspecte de ordin general, astfel:
a) stabilirea cuprinsului contractului prin interpretarea
corectă a clauzelor sale, permiţând determinarea exactă a
conţinutului obligaţiilor asumate de părţi;
b) obligativitatea contractului privită sub două aspecte:
- al raporturilor dintre părţile contractante;
 - al raporturilor cu alte persoane care nu sunt părţi în
contract.
c) Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice,
efecte derivate din interdependenţa obligaţiilor generale ale
acestor contracte care sunt:
- principiul executării concomitente a obligaţiilor
reciproce;
- excepţia de neexecutare a contractului;
- rezoluţiunea şi rezilierea contractului;
- riscul contractului.

II. INTERPRETAREA CONTRACTULUI

1. Noţiune.

Încheind un contract părţile urmăresc să obţină, fiecare o

contraprestaţie în schimbul a ceea ce se obligă şi pentru a şti
cum să se execute obligaţiile asumate este necesar ca fiecare
clauză contractuală şi întreg contractul să fie corect interpretat.
Interpretarea contractului este operaţia prin care se
determină înţelesul exact al clauzelor sale, prin cercetarea
manifestării de voinţă a părţilor în strânsă corelaţie cu voinţa
lor internă.
Interpretarea contractului apare în strânsă legătură cu
operaţia de calificare juridică a contractului, ca un prim rezultat
al interpretării, operaţia continuând în sensul că încadrarea
juridică a contractului într-o anumită categorie, atrage după
sine efecte juridice proprii, care pot constitui şi ele obiect de
interpretare.
 2. Reguli de interpretare a contractelor.

Interpretarea contractelor se poate face după mai multe

criterii sau reguli dintre care o parte le găsim în lege iar o altă
parte în doctrină şi jurisprudenţă.
Codul civil în art. 970, 977, 985 cuprinde asemenea
reguli pe care doctrina le-a împărţit în reguli de interpretare
generală şi reguli de interpretare specială.
Caracteristicile acestor reguli constau în aceea că ele nu
sunt imperative, ci de recomandare, sunt subsidiare şi au
caracter subiectiv.
a) Reguli de interpretare generală a contractului.
Art. 977 din Codul civil precizează că interpretarea
contractelor se face după intenţia comună a părţilor
contractante iar nu după sensul literal al termenilor ceea ce
denotă că voinţa părţilor are prioritate în încheierea
contractului.
Art. 970 din Codul civil prevede că efectele contractului
expres arătate în lege sau alte efecte, obligă nu numai la ceea ce
este expres stipulat într-însele, dar la toate urmările, ce
echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa.
Acest text de lege este aplicabil şi în cazul când clauzele
contractuale sunt formulate incomplet.
Art. 971 din Codul civil are în compunerea sa dispoziţii
de interpretare a contractului conform cărora clauzele obişnuite
într-un contract se subînţeleg deşi nu sunt exprese într-însul.
b) Reguli de interpretare specială a contractelor.
Art. 982 Cod civil prevede: toate clauzele convenţiilor se
interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce
rezultă din actul întreg, ceea ce mai direct spus înseamnă
interpretarea coordonată a clauzelor contractului.
Când în contract se întâlnesc clauze îndoielnice care sunt
susceptibile de mai multe înţelesuri, sau confuze, al căror
înţeles este greu de desluşit, se aplică mai multe reguli în
funcţie de clauza ce se va interpreta astfel:
Art. 978 Cod civil cuprinde dispoziţii referitoare la
principiul potrivit căruia când o clauză este primitoare de două
înţelesuri se va interpreta în sensul ce poate avea un efect şi nu
în acela care ar duce la înlăturarea ei, deoarece orice clauză
contractuală este înscrisă de părţi pentru a avea un efect.
Art. 979 Cod civil face referire la termenii susceptibili de
două înţelesuri care se vor interpreta în sensul care rezultă din
natura contractului.
Art. 980 Cod civil face precizarea la clauzele îndoielnice
care se vor interpreta după obiceiul locului unde s-a încheiat
contractul.
Art. 983 Cod civil cuprinde referiri la faptul că atunci
când există îndoială, clauzele se interpretează în favoarea celui
care se obligă, adică a debitorului.
Art. 984 Cod civil: oricât de generali ar fi termenii unui
contract, acesta are ca obiect numai prestaţiile la care părţile s-
au obligat.
Art. 985 Cod civil, atunci când în contract se dă un
exemplu pentru explicarea mai bine a obligaţiilor, nu se
restrânge numărul şi întinderea acestora la exemplul dat.

III. PRINCIPIUL FORŢEI OBLIGATORII

A CONTRACTULUI
1. Consideraţii preliminare

S-a statuat în doctrină, că prin efectele obligatorii ale

contractului se înţelege că raporturile de creanţă generate de
contract sunt obligatorii pentru debitor.
Dacă acesta nu înţelege să-şi execute de bunăvoie
obligaţiile, creditorul este îndreptăţit să se prevaleze de forţa
obligatorie a angajamentului luat de debitor şi să treacă la
executarea silită a acestuia.

2. Forţa obligatorie a contractului între părţi.

A. Forţa obligatorie a contractului între părţi are

următoarele consecinţe:
a) obligaţia părţilor de a executa întocmai contractul
adică de a executa prestaţiile la care s-au îndatorat, executarea
trebuind să aibă loc la termenele şi în condiţiile stabilite în
contract;
b) executarea cu bună-credinţă a contractului.
Art. 970 Cod civil prevede: convenţiile trebuie executate
cu bună credinţă, ceea ce implică două obligaţii pentru părţi în
executarea obligaţiilor cu buna credinţă:
- obligaţia de loialitate care reprezintă îndatorirea părţilor
de a se informa reciproc, pe toată durata contractului;
- obligaţia de cooperare, care constă în îndatorirea părţilor
de a facilita executarea contractului pentru a se asigura
echilibrul prestaţiilor.
c) irevocabilitatea contractului prin voinţa unei părţi.
Acest principiu exprimă ideea că un contract nu poate fi
revocat decât prin acordul părţilor – simetria în contracte.
Aceasta este regula şi, prin excepţie de la ea, contractul
poate fi desfăcut prin voinţa unei singure părţi, numai pentru
cauzele autorizate de lege.
Regula simetriei în contracte se regăseşte în art. 969
alin.2 Cod civil, care prevede: contractele se pot revoca prin
consimţământ mutual adică simetric vorbind, încheierea
contractului se face prin consensul părţilor la fel şi desfiinţarea
lui.
 De la acest principiu nu sunt excluse unele excepţii când
este posibilă denunţarea unilaterală a contractului, excepţii care
este necesar să fie prevăzute în mod expres de lege sau în
contract, găsindu-ne în prezenţa unor asimetrii care sunt tot
atâtea excepţii de la regula simetriei.

a) revocarea contractului prin consimţământ mutual.

Reprezintă o aplicare a principiului consacrat de art. 969 alin.1
Cod civil care de fapt este un nou contract care se naşte în
urma desfacerii contractului anterior.
În principiu revocarea contractului produce efecte numai
pentru viitor, operând ca o reziliere amiabilă.
b) revocarea unilaterală a contractului este posibilă în
cauze anume prevăzute de lege, adică art. 969 alin.2 Cod civil.
c) rezilierea forţată a contractelor. Încetarea contractului
pentru viitor poate avea loc şi forţat, împotriva voinţei unei
persoane cum ar fi cazul contractelor încheiate în considerarea
calităţilor unei anumite persoane (intuituu personae).

3. Corelaţia dintre forţa obligatorie a contractului şi

forţa legii.

Conform art. 969 Cod civil, contractul este legea

părţilor, dar numai în situaţia în care este valabil încheiat.
Dacă părţile la încheierea contractului nu respectă
dispoziţiile imperative ale legii, acel contract este nul fiind
lipsit de efecte juridice.
Contractul nu poate deroga de la legea imperativă,
legiuitorul putând interveni în contracte şi prin norme
imperative putându-le modifica sau lipsi de efecte.
Totuşi această corelaţie dintre puterea obligatorie a
contractelor şi puterea legii face o delimitare succintă a celor
două izvoare de obligaţii, contractul deosebindu-se de lege prin
următoarele aspecte:
 - contractul obligă numai părţile şi avânzii cauză ai lor,
spre deosebire de lege care conţine reguli de conduită cu
caracter general, abstract şi impersonal, reguli obligatorii
pentru terţii subiecţi de drept;
- contractul, specie a actului juridic civil, reglementează
raportul juridic civil concret, adică legăturile în care părţile
intră în limitele cadrului juridic oferit de dreptul obiectiv, în
timp ce legea reglementează raportul civil abstract;
- contractul fiind opera voinţei comune a părţilor (art. 977
Cod civil) înglobează voinţa acestora, în timp ce legea exprimă
voinţa de stat, voinţa electoratului, exprimată de puterea
legislativă;
- contractul este opera părţilor care pot fi persoane fizice
sau juridice, pe când legea este opera unui organ de stat,
Parlamentul;
- contractul poate fi modificat prin voinţa părţilor în timp
ce legea nu poate fi modificat decât de autoritatea legislativă
care a elaborat-o.
Legiuitorul mai poate interveni în contracte atunci când
adoptă o lege nouă care în principiu nu alterează contractele în
curs dar acest principiu nefiind absolut, permite şi două
excepţii de ordine publică ce pot fi impuse prin norme
imperative în două direcţii: durata contractului şi executarea
prestaţiilor.
În durata contractului legiuitorul poate interveni şi a
făcut-o în ultimii ani când prin lege a prelungit cu 5 ani durata
contractelor de închiriere pentru chiriaşii din locuinţele
naţionalizate (Lg. 112/1996) sau a imobilelor redobândite de
foştii proprietari (Lg. 10/1997 şi OUG nr. 40/1999).
În modificarea modalităţilor de executare a contractelor
legiuitorul poate interveni prin moratoriu legal care este un
termen acordat debitorilor, având ca efect amânarea generală a
executării unei obligaţii.
 Este o măsură cu caracter temporar în situaţii de criză
economică şi s-a aplicat în 1933 prin legea conversiunii
datoriilor agricole şi urbane pe o perioadă de 15 ani.

4. Teoria impreviziunii.
Impreviziunea constă în paguba pe care o suferă una din
părţile contractante ca urmare a dezechilibrului grav de valoare
ce apare între prestaţiile lor, în cursul executării contractului
determinat de creşterea considerabilă şi imprevizibilă a
preţurilor.
Originea acestei teorii se află în dreptul roman unde se
arată că omnis conventio intelligitur sic stantibus expresie ce
desemna că toate convenţiile sunt considerate valabile dacă
împrejurările în care au fost încheiate rămân neschimbate.
Multă vreme, legislaţia, jurisprudenţa şi doctrina juridică
au respectat principiul forţei obligatorii a contractelor, a
stabilităţii acestora, chiar şi în condiţiile în care de la data
încheierii şi până la data executării lor, au survenit împrejurări
economice neprevăzute care au rupt echilibrul prestaţiilor
reciproce avut în vedere la încheierea contractelor.
În practica revizuirii contractelor sunt prevăzute trei
forme de revizuire şi anume:
a) Revizuirea convenţională a contractelor, realizată prin
clauze contractuale de revizuire, care pot fi:
- clauze rebus sic stantibus, expresie prin care părţile
contractante prevăd că fiecare dintre ele va putea invoca
revizuirea contractului în caz de schimbare a circumstanţelor
economice;
- clauzele de variaţie automatică care au ca tipar clauza de
indexare, prin care, în obligaţiile pecuniare, suma datorată va
varia în funcţie de variaţia indicelui ales.
 Revizuirea convenţională a contractelor are la bază
principiul libertăţii de voinţă în materie contractuală, libertate
de voinţă care trebuie să fie exprimată, de asemenea, în limitele
normelor legale cu caracter imperativ.
b) Revizuirea legală a contractelor, la care s-a recurs în
unele cazuri în vederea prelungirii contractelor de închiriere a
locuinţelor, pentru reevaluarea datoriilor alimentare şi a
rentelor viagere depreciate etc.
Revizuirea legală are în vedere criteriul interesului general,
obştesc, care trebuie să primeze în raport cu interesele
particulare.
c) Revizuirea judiciară a contractelor, admisă în practica
judiciară mai ales în privinţa obligaţiilor pecuniare succesive.
Domeniul de aplicare al impreviziunii este cel al
contractelor cu titlu oneros afectate de modalitatea termenului
precum şi contractelor cu executare succesivă, aceasta
deoarece, executarea lor durează în timp şi, pe parcursul
derulării lor pot apărea împrejurări care nu au fost şi nu puteau
fi prevăzute de cocontractanţi.

5. Forţa obligatorie a contractelor şi principiul

libertăţii şi egalităţii părţilor.
În literatura de specialitate s-a statuat că forţa
obligatorie a contractelor faţă de părţile contractante, avânzii
lor cauză şi instanţa de judecată este o consecinţă a principiului
libertăţii şi egalităţii părţilor contractante, principiu care, în
condiţiile sistemului nostru naţional de drept, trebuie să-şi
găsească deplina sa înfăptuire.
În principiul forţei obligatorii a contractelor îşi au
sorgintea două importante principii, respectiv : irevocabilitatea
contractelor şi principiul relativităţii efectelor contractului.
 6. Corelaţia dintre principiul forţei obligatorii şi
principiul relativităţii contractului.
Deşi consacrat în art. 973 Cod civil, principiul
relativităţii efectelor actului juridic, nu este decât o consecinţă
a lui pacta sunt servanda care chiar dacă nu a fost consacrat
legal, existenţa lui poate fi dedusă din principiul forţei
obligatorii a contractului.

Cele două principii menţionate se deosebesc prin:

- dacă între părţi, contractul este o realitate absolută (forţa
obligatorie) faţă de terţi nu prezintă decât o realitate relativă
(principiul relativităţii);
- principiul forţei obligatorii impune părţilor, în principal,
executarea contractului, în timp ce principiul relativităţii
impune terţilor, respectarea contractului acesta fiindu-le
opozabil.

7. Precizări finale în legătură cu regulile de interpretare

a contractului.
După expunerea, mai sus, a regulilor de interpretare,
interpretul trebuie să pornească de la premisa că acestea
alcătuiesc un tot indisponibil şi că deci trebuie aplicate
împreună, în îmbinarea pe care clauzele fiecărui contract o
impun.
În acelaşi timp, nu trebuie pierdut din vedere că ele
reprezintă numai un număr de directive logice generale, care
îndrumă conduita interpretului în opera de descifrare a
înţelesului exact al contractului.
Pornind de la aceste directive, interpretul are putinţa de a
examina, în toate amănuntele, clauzele contractuale, spre a
obţine o cât mai corectă lămurire a sensului lor real.
SUBIECTE:
- Precizaţi regulile generale de interpretare a contractului civil
precum şi a regulilor speciale.
- Precizaţi consecinţele pe care le creează forţa obligatorie a
contractului între părţi.
- Delimitaţi succint izvoarele de obligaţii (lege, contract)
precum şi a corelaţiei între puterea obligatorie a contractului şi
puterea legii.
- Care este corelaţia între principiul forţei obligatorii şi
principiul relativităţii contractului.
ÎNTREBĂRI:

1 Într-un contract clauzele îndoielnice se pot interpreta:

a)în sensul care reiese din natura contractului sau ele pot
produce un efect;
b)de către tribunalul arbitral interjudeţean;
c)de către părţi fără intervenţia unei instanţe.
Răspuns: a)

2. Într-un contract:
a)oricât de generali ar fi termenii întrebuinţaţi de părţi, obiectul
contractului se reduce numai la lucrurile la care se pare că
părţile şi-au propus a contracta;
b)partea interesată poate dovedi că voinţa reală este alta decât
cea exteriorizată prin cuvinte, dar această probă se poate face
numai cu elemente intrinseci contractului;
c)terţii pot dovedi voinţa părţilor exteriorizată la momentul
încheierii contractului.
Răspuns: a)
3. Interpretarea contractului este:
a) obligativitatea acestuia privitor sub aspectul raporturilor
dintre părţile contractante şi al raporturilor cu alte persoane
care nu sunt părţi în contract;
b) operaţia prin care se determină înţelesul exact al clauzelor
sale, prin cercetarea manifestării de voinţă a părţilor în strânsă
corelaţie cu voinţa lor internă;
c) obligaţia părţilor de a executa întocmai contractul adică de a
efectua prestaţiile la care s-au îndatorat în termenele şi
condiţiile stabilite prin contract.
Răspuns: b)

4. Executarea cu bună credinţă a contractului înseamnă:

a) oricât de generali ar fi termenii unui contract, acesta are ca
obiect numai prestaţiile la care părţile s-au obligat;
b) obligaţia de loialitate ca o îndatorire a părţilor de a se facilita
executarea contractului;
c) revocarea contractului prin consimţământ mutual conform
principiului înscris în art. 969 al. 1 Cod civil.
Răspuns: b)

5. Conform teoriei inproviziunii, inproviziunea constă în:

a) irevocabilitatea contractului prin voinţa unei părţi;
b) paguba pe care o suportă una dintre părţile contractante ca
urmare a dezechilibrului grav de valoare între prestaţiile lor în
cursul executării contractului din motive imprevizibile;
c) modificarea modalităţilor de executare a contractelor făcută
de legiuitor prin moratoriu legal.
Răspuns: b)
 CAP.VI.
EFECTELE CONTRACTULUI FAŢĂ DE TERŢI

OBIECTIVE:

- Lămurirea principiului relativităţii efectelor contractului în

raport cu părţile afectate de acest act juridic;
- Precizarea efectelor contractului faţă de succesorii părţilor,
enumerarea şi definirea acestora;
- Lămurirea relativităţii efectelor contractului prin intermediul
noţiunii de opozabilitate;
- Discutarea excepţiilor de la principiul relativităţii efectelor
contractului şi clasificarea acestora în excepţii aparente şi reale.

CONCEPTE:

- părţile contractului
- terţii faţă de contract
- avânzii cauză
- succesorii universali
- creditorii chirografari
- opozabilitate

I. PRINCIPIUL RELATIVITĂŢII EFECTELOR

CONTRACTULUI
Conform acestui principiu, un contract valabil încheiat
produce efecte numai între părţile contractante, neputând da
naştere la drepturi şi obligaţii în sarcina altor persoane, actul
juridic astfel încheiat neputând nici să vatăme şi nici să profite
altor persoane (res alios acta aliis neque nocere, neque
prodesse potest).
 În principiu, persoanele străine de contract nu pot fi
obligate la plata creanţelor generate de un contract la care
acestea nu au participat, după cum aceste creanţe nu pot fi
executate în profitul celor străini de contract.
În acest sens sunt şi prevederile art. 973 Cod civil care
prevăd: „convenţiile n-au efect decât între părţile contractante”
text care la rândul lui consacră principiul relativităţii efectelor
contractului ce rezultă indirect, din principiul forţei obligatorii
a contractului, statuat de art. 969 Cod civil „convenţiile legal
făcute au putere de lege între părţile contractante”.

II. DEFINIREA NOŢIUNILOR DE PĂRŢI,

TERŢI ŞI AVÂNZI CAUZĂ
În compunerea principiului relativităţii efectelor
contractului întâlnim mai multe categorii de persoane care
poartă denumirea de părţi, terţi sau avânzi cauză şi întrucât,
contractul îşi produce efecte numai între părţi, nu are nici un
efect faţă de terţi.
A. Părţile contractante. Sunt persoanele fizice sau
juridice care au încheiat contractul direct sau prin reprezentant.
Contractul îşi produce efectele sale faţă de părţile
contractante în temeiul clauzelor pe care şi le-au asumat şi care
generează, unilateral sau reciproc, drepturi şi obligaţii
corelative.
Exemplul cel mai elocvent îl întâlnim în cadrul
contractelor de vânzare cumpărare în care părţile (vânzătorul şi
cumpărătorul) beneficiază de efectele sale.
Orice altă persoană este străină, terţă persoană, faţă de
contract, inclusiv mandatarii care au fost împuterniciţi să
încheie contractul în numele şi pe seama părţilor contractante,
ei fiind totuşi, părţi în contractele de mandat care sunt în afara
contractului de vânzare cumpărare.
 B. Terţii. Sunt persoanele străine de contract în sens
restrâns, şi în sens larg, străine de o situaţie juridică.
Terţii (penitus extranei) sunt persoane străine de contract
deoarece nu au participat direct sau prin reprezentant la
încheierea acestuia, deci terţul este o persoană care nu are
calitatea de parte.
Această categorie largă a terţilor comportă o delimitare a
sa în două subcategorii.
a) terţi prin absenţa consimţământului;
b) terţi prin natura consimţământului dat.
a) Terţii prin absenţa consimţământului sunt aceia care au
existat la momentul încheierii contractului dar ei nu şi-
au exprimat o voinţă cu intenţia de a-şi asuma efectele
obligatorii ale contractului, fie că nu au consimţit sub
titlu personal la încheierea actului, fie că nu aveau
aptitudinea de a contracta.
b) Terţii prin natura consimţământului dat sunt acei care
au drept caracteristică lipsa consimţământului de a fi
parte într-un contract.
O altă subclasificare a terţilor se referă la:
a) terţii propriu-zişi şi
b) succesorii în drepturi ai terţilor (avânzii cauză).
a) Terţii propriu-zişi sunt persoane complet străine de
contract faţă de care contractul nu produce nici un efect.
b) Succesorii în drepturi ai terţilor (avânzii cauză) sunt
acei terţi faţă de care contractul îşi produce efectele cu
toate că nu şi-au dat consimţământul la încheierea lui,
datorită legăturii în care se află cu părţile fiind o
categorie intermediară de persoane.
Având cauză este o noţiune generică prin care se
desemnează o persoană ce deţine toate sau o parte din
drepturile sale de la o altă persoană numită autor (actor) şi care,
cu privire la acele drepturi ia locul autorului, având aceeaşi
poziţie ca acesta din urmă.
III. EFECTELE CONTRACTULUI FAŢĂ DE
SUCCESORII PĂRŢILOR
Orice parte a contractului, ca subiect de drepturi
obiective şi de obligaţii, în caz de deces, transmite pe cale
succesorală activul şi pasivul său patrimonial persoanelor care
au vocaţie succesorală.
În temeiul legii civile române, succesorii acestei părţi
sunt următorii: succesori universali şi succesori cu titlu
universal la care se adaugă şi succesorii cu titlu particular
inclusiv creditorii chirografari.
A. Succesorii universali reprezintă acea categorie de
persoane care au vocaţia de a dobândi patrimoniul autorului în
mod integral şi nefracţionat prin atribuire de cote părţi şi altor
succesori.
B. Succesorii cu titlu universal sunt acele persoane care
datorită faptului că sunt mai mulţi de unul ca în cazul
succesorilor universali, dobândesc o fracţiune, o cotă parte din
patrimoniul autorului lor.
C. Succesorii cu titlu particular sunt o categorie aparte
de succesibili care dobândesc doar unul sau mai multe drepturi
determinate şi nu unul sau mai multe elemente ale unui
patrimoniu ce a aparţinut unui autor determinat.
D. Creditorii chirografari sunt definiţi ca acea categorie
de creditori care au ca singură garanţie a realizării drepturilor
lor de creanţă, întreg patrimoniul debitorilor lor, ce constituie
gajul general, drept consacrat în art. 1718 Cod civil.
Fiecare din această categorie de succesori prezintă
particularităţi specifice şi se bucură de anumite drepturi şi
prerogative.
În categoria succesorilor universali intră succesorii legali
unici adică descendenţii, ascendenţii şi colateralii, legatarul
universal desemnat prin testament, persoana juridică
dobânditoare a întregului patrimoniu prin fuziune, absorbţie
sau comasare.
În categoria succesorilor cu titlu universal intră succesorii
legali şi legatarii care moştenesc o fracţiune din patrimoniul lui
de cujus (cel care a murit) cât şi persoana juridică ce
dobândeşte o cotă parte din patrimoniul altei persoane juridice.
Atât succesorii universali cât şi cei cu titlu universal
alcătuiesc aceeaşi categorie de avânzi cauză, deosebirea fiind
numai de ordin cantitativ, respectiv întinderea vocaţiei, la tot
sau la o cotă parte din patrimoniu, ei fiind, continuatorii
personalităţii autorului lor, având vocaţie atât la activul cât şi la
pasivul succesoral.
Ca urmare a acestui fapt, drepturile şi obligaţiile născute
din contractele încheiate de autorul lor se transmit succesorilor
universali sau cu titlu universal, însuşindu-şi toate efectele pe
care le-au încheiat părţile afară de cazul când părţile au stipulat
în contract că efectele contractului nu se vor transmite
succesorilor.
În categoria succesorilor cu titlu particular intră
cumpărătorul unui bun, legatarul cu titlu particular, donatorul,
cesionarul unei creanţe etc.
Succesorii cu titlu particular nu sunt continuatorii
personalităţii autorului lor, contractele încheiate de autor nici
nu le poate folosi şi nici păgubi, ci le rămân complet
indiferente.
Referitor la creditorii chirografari se face afirmaţia că,
gajul general nu presupune fixarea garanţiei pe un anumit bun
şi prin urmare, mărirea sau micşorarea patrimoniului
debitorului este opozabilă acestora care au posibilitatea de a
urmări numai acele bunuri care se află în patrimoniu la data
când creanţa a devenit exigibilă.
În teoria juridică există păreri pro şi contra, dacă aceşti
creditori chirografari sunt sau nu succesori cu titlu universal
sau cu titlu particular.
 Răspunsurile la această problemă au diferit şi diferă în
funcţie de cei care le susţin sau infirmă precum şi de statele
care aderă la una sau la alta din opinii.

IV. OPOZABILITATEA
În raport cu părţile contractului, cu terţii şi cu avânzii
cauză, opozabilitatea reprezintă o relativitate a efectelor
contractului care în sens larg prin opozabilitate înţelegem acel
contract care produce efecte numai între aceste persoane.
Afirmând că un contract este opozabil părţilor, afirmăm
că el produce efecte juridice, iar invers, a afirma că un contract
produce efecte juridice este acelaşi lucru cu a spune că este
opozabil.
În ceea ce priveşte subiectul activ al opozabilităţii, acesta
este persoana care participă, în calitate de parte, la un raport
juridic de drept material sau procesual, iar subiectul pasiv este
persoana sau persoanele care nu au luat parte la acel raport
juridic, ignorându-i existenţa şi care poartă denumirea de terţ,
şi are totuşi, în materia opozabilităţii, terţul nu este o persoană
cu totul străină de un raport juridic, ci o persoană care, într-o
anumită măsură, are legătură cu respectivul raport, în sensul că
efectele juridice derivate din acest raport se răsfrâng în mod
indirect şi asupra sa, deşi nu a participat nici personal şi nici
prin reprezentant la încheierea raportului juridic în cauză.
Atunci când efectele unui raport juridic se răsfrâng, în
mod indirect, asupra oricăror alte persoane, decât cele care au
participat la încheierea lui, suntem în prezenţa unei
opozabilităţi virtuale, deci a unui subiect virtual al
opozabilităţii, iar atunci când aceste persoane sunt afectate
direct de efectele raportului juridic respectiv, suntem în
prezenţa unei opozabilităţi concrete, efective, şi deci a unui
subiect concret al opozabilităţii.
 V. OPOZABILITATEA CONTRACTULUI
FAŢĂ DE TERŢI
Principiul relativităţii efectelor contractului dă naştere la
drepturi şi obligaţii în sarcina părţilor, iar în unele cazuri a
avânzilor cauză şi din acest aspect, orice contract privit ca o
realitate socială, creând o situaţie juridică trebuie respectat de
toate persoanele, chiar dacă nu au participat la încheierea lui,
respectiv, este opozabil tuturor, inclusiv terţilor.
Contractul fiind opozabil oricărei persoane, acesta poate
fi invocat de părţi faţă de oricine, dar aceasta nu înseamnă că
terţele persoane devin obligate prin acel contract, ci numai că
situaţiile juridice create trebuie să fie respectate de către fiecare
persoană.
Faţă de terţii propriu-zişi, opozabilitatea nu se confundă
cu relativitatea efectelor contractului.
Opozabilitatea constă în obligaţia tuturor persoanelor de
a respecta situaţia juridică creată prin contract, şi prin urmare
terţele persoane nu devin obligate prin contract, ci trebuie să
respecte situaţiile juridice create, respectiv datorate de către
fiecare persoană, drepturilor legale dobândite de ceilalţi.
Între opozabilitatea contractului şi relativitatea acestuia
există anumite distincţii care trebuie avute în vedere,
prezentând o deosebită importanţă practică, deoarece se produc
consecinţe juridice în ce priveşte răspunderea civilă, în ceea ce
priveşte proba şi în ceea ce priveşte raporturile dintre părţi.
În cadrul răspunderii civile, în caz de neexecutare a
contractului, executarea cu întârziere sau executarea
necorespunzătoare, se va angaja răspunderea contractuală, iar
în situaţia în care o terţă persoană aduce atingere unui drept
dobândit prin contract se va angaja răspunderea delictuală, pe
temeiul faptei ilicite cauzatoare de prejudicii (art. 998 Cod
civil).
 În ceea ce priveşte proba, în caz de litigiu între părţi
aceasta se va face conform normelor referitoare la actele
juridice (art. 1191 Cod civil) pe când terţii pot dovedi
conţinutul contractului prin orice mijloc de probă, inclusiv
martori şi prezumţii, fiind pentru ei un simplu fapt juridic.

VI. EXCEPŢIILE DE LA PRINCIPIUL

RELATIVITĂŢII EFECTELOR CONTRACTULUI
Excepţiile de la principiul relativităţii efectelor
contractului sunt acele situaţii juridice în care efectele sale se
produc faţă de alte persoane care nu au calitatea de părţi
contractante sau de succesori în drepturi ai părţilor.
În legătură cu aceste excepţii se pune problema de a şti,
dacă este posibil ca o persoană care nu a fost parte în contract,
să fie obligată prin acesta, răspunsul fiind negativ deoarece
nimeni nu poate fi obligat printr-un contract la care nu a luat
parte, în caz contrar s-ar produce o gravă încălcare a libertăţii
persoanelor.
Însă, dacă o persoană total străină de contract, dobândeşte
drepturi prin acel contract, excepţiile devin admisibile, care
nu pot şi nu trebuie confundate cu opozabilitatea
contractului faţă de terţi.
Excepţiile de la principiul relativităţii efectelor
contractului sunt de două feluri: aparente şi reale (veritabile).
Exemplul clasic de excepţie aparentă este promisiunea
faptei altuia la care se mai adaugă şi altele cum ar fi contractul
colectiv de muncă şi acţiunile directe.
Singura excepţie veritabilă (reală) de la principiul
relativităţii efectelor contractului este stipulaţia pentru altul,
deoarece o terţă persoană, străină de contract, devine creditor
prin acordul de voinţă al părţilor contractante.
 VII. PROMISIUNEA FAPTEI ALTUIA
Regula, în dreptul civil, este aceea că nu se poate promite
fapta altuia, deoarece un terţ nu poate fi obligat printr-un
contract la care nu şi-a exprimat consimţământul, adică la care
nu a participat.
De la această regulă sunt şi unele abateri cum ar fi faptul
că există contracte prin care numai aparent se promite fapta
altuia deoarece, în realitate, se promite propria faptă.
Aceste contracte se numesc convenţii de porte-fort sau,
promisiunea faptei altuia.
Promisiunea faptei altuia este un contract sau o clauză
într-un contract prin care o persoană – debitorul – se obligă faţă
de creditor, să determine pe o terţă persoană să-şi asume un
anume angajament juridic în folosul creditorului din contract.
Este numai o excepţie aparentă de la principiul
relativităţii efectelor contractului.
Promisiunea faptei altuia este un contract perfect valabil,
deoarece debitorul promite fapta lui proprie şi în nici un caz
fapta altei persoane.
Terţa persoană rămâne străină de contract şi prin urmare
nu are nici o obligaţie ca urmare a încheierii contractului între
promitentul debitor şi creditorul promisiunii.
Obligaţia debitorului este o obligaţie de a face, respectiv
de a depune toate diligenţele pentru a determina o altă persoană
să încheie sau să ratifice un contract.
Această convenţie de porte-fort are aplicaţii practice în
materia contractului de mandat (art. 1546 Cod civil) şi în cazul
înstrăinării unui bun indiviz, aparţinând mai multor persoane,
când coproprietarul înstrăinător, vânzând cota sa din
proprietate, se angajează să determine pe ceilalţi coproprietari
să-şi înstrăineze şi ei cota lor, către acelaşi cumpărător.
 VIII. CONTRACTUL ÎN FAVOAREA
UNEI TERŢE PERSOANE (STIPULAŢIA
PENTRU ALTUL)
Stipulaţia pentru altul este un contract prin care o
persoană numită promitent se obligă faţă de altă persoană
numită stipulant să execute o anumită prestaţie în folosul unei
terţe persoane, numită beneficiar, care nu participă şi nici nu
este reprezentată la încheierea contractului.
Dând naştere unui drept subiectiv în folosul unei
persoane care devine creditor al promitentului, deşi nu este
parte în contract, stipulaţia pentru altul constituind o excepţie
de la principiul relativităţii efectelor contractului.
Pentru a fi valabilă, stipulaţia pentru altul trebuie să
îndeplinească condiţiile de validitate ale oricărui contract, să
cuprindă o clauză în temeiul căreia terţul beneficiar să
dobândească, în mod direct, prin voinţa părţilor contractante,
un drept de sine stătător împotriva promitentului, să determine
în prezent, ori să indice suficiente elemente pentru a se putea
determina în viitor persoana beneficiarului.
Aplicaţiile practice mai frecvente ale stipulaţiei pentru
altul sunt: contractele de transport de mărfuri în care destinatar
este o persoană, alta decât expeditorul sau cărăuşul, contractele
de asigurare a vieţii şi cele de asigurare de răspundere civilă
donaţiile cu sarcini în folosul unei terţe persoane.
Principalul efect al stipulaţiei pentru altul îl constituie
crearea, prin voinţa comună a stipulantului şi promitentului, a
unui drept direct în folosul beneficiarului, fără a fi necesară nici
o acceptare din partea acestuia, beneficiarul fiind însă
îndreptăţit să refuze acest drept sau să renunţe expres la
dreptul de a-l refuza, confirmându-l astfel.
În raporturile dintre stipulant şi promitent , obligaţiile pe
care şi le-au asumat unul faţă de celălalt îşi produc efectele lor
obişnuite.
 Stipulantul are însă şi calitatea de creditor al stipulaţiei
pentru altul, în sensul că el poate pretinde promitentului să-şi
execute prestaţia faţă de terţul beneficiar, iar în caz de
neexecutare poate invoca excepţia de neexecutare, poate cere
executarea silită sau poate cere rezoluţia contractului cu
restituirea prestaţiei pe care a săvârşit-o promitentului şi, dacă e
cazul, daune interese.
În raporturile dintre terţul beneficiar şi promitent,
beneficiarul devine creditorul promitentului din chiar
momentul încheierii contractului şi în mod direct, fără ca
dreptul său să fi trecut vreun moment prin patrimoniul
stipulantului.
În calitatea sa de creditor, beneficiarul poate pretinde
promitentului executarea prestaţiei stipulate în favoarea sa şi
daune interese în caz de neexecutare, dar el nu poate cere
rezoluţia contractului deoarece nu este parte în contract şi nu
poate avea nici un interes în desfiinţarea acestuia.
La rândul său, promitentul poate opune terţului beneficiar
toate excepţiile pe care le-ar putea opune stipulantului cum ar fi
propria sa incapacitate, vicii de consimţământ, cauze de
nulitate absolută etc., inclusiv excepţia de neexecutare a
obligaţiilor stipulantului pentru promitent în considerarea
cărora promitentul şi-a asumat obligaţia în favoarea
beneficiarului.
Între stipulant şi beneficiar, stipulaţia pentru altul nu dă
naştere nici unui raport juridic de obligaţie.
Dacă stipulantul era un debitor al beneficiarului,
executarea prestaţiei stipulate în folosul acestuia va putea avea
valoarea unei plăţi, stingând datoria.
Putem conchide că stipulaţia pentru altul este un contract
de sine stătător, cu efecte proprii, care şi-a câştigat o existenţă
stabilă, cu o calificare proprie în dreptul nostru civil.
SUBIECTE:

- Precizaţi ce se înţelege şi cum se manifestă principiul

relativităţii efectelor contractului.
- Definiţi noţiunile de părţi, terţi şi avânzii cauza şi
exemplificaţi-le.
- În ce constă opozabilitatea faţă de terţi?

ÎNTREBĂRI:

1. În cazul stipulaţiei pentru altul, terţul beneficiar

dobândeşte dreptul din momentul:
a) încheierii contractului între stipulant şi promitent;
b) în care terţul a acceptat dreptul stipulat în folosul său;
c) în care promitentul execută obligaţia faţă de terţ.
Răspuns: a)

2. În cazul stipulaţiei pentru altul:

a) terţul beneficiar intră în concurs cu creditorii stipulantului
pentru satisfacerea dreptului stipulat în folosul său;
b) terţul beneficiar are acţiune directă împotriva promitentului
pentru satisfacerea dreptului său;
c) terţul beneficiar are un drept de preferinţă în faţă altor
persoane care pretind acest drept.
Răspuns: b)

3. Dreptul născut din contractul în folosul unei terţe

persoane:
a) aparţine stipulantului;
b) aparţine terţului beneficiar;
c) se naşte direct şi nemijlocit în patrimoniul terţului beneficiar.
Răspuns: b)
4. Terţii faţă de un contract civil sunt:
a) rudele de gradul I, II şi III ale părţilor contractului;
b) persoane străine de contract care nu au participat direct sau
prin reprezentanţi la încheierea acestuia;
c) persoanele care intră în raporturi juridice ulterioare cu părţile
contractului cu privire la efectele acestuia.
Răspuns: b)

5. Creditorii chirografari ai părţilor sunt:

a) creditorii care au constituit un privilegiu de executare prin
gaj, ipotecă sau drept de retenţie;
b)creditorii care au ca singură garanţie a realizării drepturilor
lor de creanţă patrimoniul debitorilor lor, ce constituie gajul
general;
creditorii mai bine situaţi din punctul de vedere al cuantumului
creanţei lor faţă de patrimoniul debitorului.
Răspuns: b)
 CAP.VII
EFECTELE SPECIFICE ALE
CONTRACTELOR SINALAGMATICE

OBIECTIVE:

- Precizarea noţiunii de efecte specifice ale contractelor

sinalagmatice, importanţa practică a cestor efecte şi ce valoare
au ele în rezolvarea litigiilor patrimoniale.
- Determinarea înţelesului şi contribuţiei efectelor specifice ale
contractelor sinalagmatice în contextul răspunderii civile
contractuale.
- Definirea şi înţelesul noţiunii de:
- excepţie de neexecutare a contractului;
- rezoluţiune (reziliere) a contractului;
- risc al contractului.
- Perceperea caracteristicii reciprocităţii şi interdependenţei
obligaţiilor ce decurg din efectele specifice ale contractelor
sinalagmatice.

CONCEPTE:

- excepţia de neexecutare a contractului

- rezoluţiunea contractului
- rezilierea contractului
- riscul contractului
- pact comisoriu
- clauză penală
- clauză de neagravare
 I. CONSIDERAŢII GENERALE
Ceea ce defineşte contractele sinalagmatice de celelalte
forme ale contractelor este tocmai trăsătura lor caracteristică ce
constă în caracterul reciproc şi interdependent al obligaţiilor
asumate, fiecare dintre părţi având concomitent, faţă de cealaltă
parte, atât calitatea de debitor cât şi pe aceea de creditor,
obligaţia ce revine unei părţi avându-şi cauza juridică imediată
în obligaţia corelativă a celeilalte părţi.
Din această caracteristică a reciprocităţii şi
interdependenţei obligaţiilor, decurg şi anumite efecte specifice
ale contractelor sinalagmatice pe care le vom dezvolta în
continuare.
a) o primă situaţie este aceea în care, deşi una dintre părţi
nu şi-a executat propria obligaţie, pretinde totuşi celeilalte părţi
să-şi execute pe a sa, aceasta din urmă putând invoca în
apărarea şi exonerarea sa de răspundere contractuală, excepţia
de neexecutare a contractului.
b) o a doua situaţie o întâlnim atunci când dacă una dintre
părţi nu-şi execută în mod culpabil obligaţiile, cealaltă parte
poate să ceară în justiţie rezoluţiunea (rezilierea) contractului.
c) a treia situaţie se referă la faptul că, dacă o parte se află
în imposibilitate de a executa contractul acesta încetează,
punându-se şi problema suportării riscului contractului.
Aceste trei situaţii: excepţia de neexecutare a
contractului, rezoluţiunea (rezilierea) contractului şi riscul
contractului reprezintă efectele specifice ale contractelor
sinalagmatice, care la rândul lor pot fi interpretate că reprezintă
o abatere de la principiul forţei obligatorii a contractului pentru
părţile ce l-au încheiat, dar de fapt ele se întemeiază tocmai pe
acest caracter al obligativităţii contractului.
 II. EXCEPŢIA DE NEEXECUTARE A
CONTRACTULUI
În literatura de specialitate excepţia de neexecutare a
contractului (exceptio non adimpleti contractus) a fost definită
ca fiind mijlocul juridic prin intermediul căruia, una din părţile
contractului sinalagmatic refuză să-şi execute propriile obligaţii
pe motiv că cealaltă parte contractantă îi solicită acest lucru
fără ca aceasta din urmă să îşi fi executat propriile obligaţii.
Prin invocarea acestei excepţii, partea care o invocă,
obţine fără intervenţia instanţei o suspendare a propriei
obligaţii, până în momentul în care cealaltă parte îşi va
îndeplini propriile obligaţii.
Imediat ce această parte îşi va executa obligaţia sa,
efectul suspensiv al excepţiei de neexecutare va înceta.
Această excepţie este o sancţiune specifică a faptului că
partea care pretinde executarea obligaţiei trebuie să-şi
îndeplinească ea însăşi obligaţiile ce-i incumbă.
Temeiul juridic deşi nu este expres reglementat în codul
civil, are totuşi mai multe referiri la aplicaţiile sale şi în acelaşi
timp acest temei constă în principiul reciprocităţii şi
interdependenţei obligaţiilor părţilor ceea ce implică
simultaneitatea de executare a acestei obligaţii.
Exemplu: într-un contract de vânzare-cumpărare,
cumpărătorul, conform art. 1362 Cod civil poate refuza plata
preţului, dacă vânzătorul nu predă lucrul, precum şi în situaţia
în care există pericol de evicţiune. (art. 1364 Cod civil).
Pentru a se invoca excepţia de neexecutare a contractului,
trebuie îndeplinite mai multe condiţii, dintre care:
a) obligaţiile reciproce şi interdependente ale părţilor să-
şi aibă temeiul în acelaşi contract.
Dacă un cumpărător va refuza plata preţului pe motiv că
vânzătorul îi datorează o sumă de bani pe care i-a împrumutat-
o nu poate fi primită ca o excepţie de neexecutare a
contractului, întrucât este vorba de un alt contract care este un
contract de împrumut cu alt obiect şi cauză.
b) să existe o neexecutare, chiar parţială, dar suficient de
importanţă, din partea celuilalt cocontractant.
În situaţia în care partea neexecutată din contract a fost
considerată cauza esenţială a acestuia, atunci partea care nu
este în culpă poate cere chiar desfiinţarea contractului prin
rezoluţiune.
c) neexecutarea să nu se datoreze faptei înseşi a celui ce
invocă excepţia, faptă ce l-a împiedicat pe celălalt să-şi execute
obligaţia.
Dacă cel ce invocă excepţia de neexecutare a contractului
a împiedicat-o pe cealaltă parte să-şi execute obligaţia, aceasta
săvârşeşte un abuz de drept a cărui sancţiune ar putea fi refuzul
ocrotirii dreptului care s-a născut din contractul respectiv.
d) părţile să nu fi convenit un termen de executare a
uneia dintre obligaţiile reciproce, prin urmare părţile să nu fi
renunţat la simultaneitatea executării obligaţiilor.
Excepţia de neexecutare a contractului creează şi anumite
efecte cum ar fi aceea că dă naştere la suspendarea (provizorie)
a executării prestaţiei celui care o invocă, contractul rămânând
temporar neexecutat.
În acest caz, partea îndrituită să refuze executarea
obligaţiei sale, nu poate fi obligată să plătească daune –
interese moratorii pe motiv de întârziere în executarea
prestaţiilor.
Excepţia de neexecutare a contractului permite autorului
său să facă presiune asupra partenerului său contractual pentru
a obţine executarea obligaţiei dar ea nu rezolvă problema
neexecutării în mod definitiv.
Excepţia de neexecutare a contractului nu poate fi
confundată cu dreptul de retenţie deoarece mecanismele lor
juridice sunt diferite.
 Dreptul de retenţie se aplică nu numai aşa-ziselor
contracte sinalagmatice imperfecte, ci şi unor raporturi juridice
născute independent de existenţa oricărui contract.

III. REZOLUŢIUNEA CONTRACTELOR

Termenul de rezoluţiune este expres utilizat în cuprinsul
dispoziţiilor art. 1320, 1365, 1366 şi 1368 Cod civil iar în alte
texte sunt folosiţi termeni pentru a desemna rezoluţiunea cum
ar fi: art. 1021 Cod civil, utilizează termenul de desfiinţare a
contractului, art. 1320 Cod civil şi 1365 Cod civil, în loc de
rezoluţiune folosesc termenul de stricarea vânzării sau a
contractului.
Spre deosebire de posibilitatea invocării excepţiei de
neexecutare a contractului, rezoluţiunea prezintă importanţă
pentru desfiinţarea contractului, în timp ce în cazul invocării
excepţiei partea care a invocat-o rămâne legată de contract, iar
dacă cealaltă parte îşi execută obligaţiile, atunci şi partea care
s-a prevalat de excepţia de neexecutare va trebui să-şi execute
propriile obligaţii.
Dacă partea căreia i s-a opus excepţia nu procedează la
executarea obligaţiei sale, atunci cealaltă parte are interesul de
a desfiinţa contractul prin rezoluţiune.
În urma acestor explicaţii putem defini rezoluţiunea ca o
sancţiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic,
constând în desfiinţarea reciprocă a acestuia şi repunerea
părţilor în situaţia avută anterior încheierii contractului
Rezoluţiunea contractelor sinalagmatice este posibilă
numai în cazul contractelor cu executare dintr-o dată (uno ictu)
nu şi celorlalte, cu precizarea că se aplică primelor indiferent
dacă sunt cu titlu oneros sau gratuit, comutative sau aleatorii.
În acelaşi timp rezoluţiunea nu se aplică unor contracte
sinalagmatice cum ar fi: contractul de rentă viageră, contractul
de joc şi prinsoare, contractul de împărţeală.
 După cum am precizat mai sus, temeiul juridic al
rezoluţiunii contractelor sinalagmatice se găseşte în lege
exemplificând prevederile art. 1020 Cod civil, unde
rezoluţiunea este arătată ca un efect sau al unei condiţii sau
unei clauze rezolutorii tacite, părţile căzând de acord în
momentul încheierii contractului ca în situaţia în care una din
ele nu-şi îndeplineşte obligaţiile, contractul să fie rezolvit,
situaţie care îşi are izvorul în contract.
Unii autori apreciază că rezoluţiunea este o sancţiune
civilă garanţie a respectării contractului, de natură a contribui
la executarea întocmai a obligaţiilor contractuale.
Alte opinii fac referire la faptul că prevederile art. 1020
Cod civil, reprezintă o aplicaţie a teoriei cauzei, fundamentul
rezoluţiunii găsindu-se în lipsirea unei obligaţii de cauză;
rezoluţiunea rezidă în ideea de voinţă prezumată a părţilor;
temeiul juridic al rezoluţiunii s-ar găsi în ideea de echitate şi de
bună credinţă; rezoluţiunea se fundamentează pe ideea de
reparare a prejudiciului cauzat prin neexecutarea obligaţiei
asumate; rezoluţiunea se explică prin faptul că obligaţia unei
părţi contractante este cauza juridică a obligaţiei celeilalte părţi,
temeiul juridic constituindu-l interdependenţa şi reciprocitatea
obligaţiilor.
Rezoluţiunea este de două feluri: judiciară şi
convenţională.
A. Rezoluţiunea judiciară. Este prevăzută în art. 1020 şi
1021 Cod civil care prevăd: condiţia rezolutorie este înţeleasă
totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una din
părţi nu îndeplineşte angajamentul său iar art. 1021 prevede că
într-acest caz contractul nu este desfiinţat de drept.
Partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a executat are
alegerea sau să silească pe cealaltă parte a executa convenţia,
când este posibil, sau să-i ceară desfiinţarea cu daune interese.
Desfiinţarea trebuie să se ceară înaintea justiţiei, care,
după circumstanţe, poate acorda un termen părţii acţionate.
 Rezultă că menţiunea cuprinsă în art. 1021 Cod civil,
diferenţiază rezoluţiunea judiciară de rezoluţiunea
convenţională, aceasta din urmă operând numai în temeiul unui
pact comisoriu expres.
Rezoluţiunea judiciară este regula, excepţia constituind-o
cea convenţională.
Rezoluţiunea se aplică tuturor contractelor cu titlu oneros
sau cu titlu gratuit şi poate fi introdusă numai de partea care a
executat obligaţiile contractului sau este pe cale să le execute.
De asemenea, rezoluţiunea se poate aplica şi contractelor
aleatorii, în cazul contractului de rentă viageră rezoluţiunea
poate fi cerută numai de către debirentier (în afara situaţiilor în
care nu s-a stipulat un pact comisoriu expres sau debirentierul
refuză să prezinte garanţiile cerute când poate fi cerută şi de
credirentier), iar în cazul contractului de întreţinere, care este
un contract nenumit, se aplică normele comune privitoare la
rezoluţiune.
Pentru a se putea admite rezoluţiunea judiciară trebuie
îndeplinite anumite condiţii:
a) una din părţi să nu-şi fi executat obligaţiile sale (total
sau parţial);
b) neexecutarea să fie imputabilă părţii care nu şi-a
îndeplinit obligaţia;
c) debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în
întârziere, în condiţiile prevăzute de lege.
B. Rezoluţiunea convenţională a contractului. Pactele
comisorii exprese.
Clauzele contractuale exprese prin care părţile prevăd
rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea obligaţiilor uneia
din ele se numesc pacte comisorii.
Prin astfel de clauze, părţile, prin voinţa lor expresă,
înlocuiesc rezoluţiunea judiciară cu o clauză rezolutorie
convenţională.
 Aceste pacte comisorii exprese prezintă avantaje faţă de
rezoluţiunea judiciară prin evitarea de cheltuieli procesuale,
înlăturarea incertitudinii ce rezultă din puterea de apreciere a
judecătorului etc.
În funcţie de intensitatea efectului pe care îl produc,
pactele comisorii exprese sunt de patru feluri sau grade:
1. Pactul comisoriu expres de gradul I este clauza
contractuală prin care părţile prevăd că, în cazul în care una
dintre ele nu execută prestaţiile ce le datorează, contractul se
desfiinţează.
2. Pactul comisoriu expres de gradul II este clauza prin
care părţile convin ca în situaţia în care o parte nu-şi execută
obligaţiile cealaltă parte are dreptul să desfiinţeze contractul pe
cale unilaterală.
3. Pactul comisoriu expres de gradul III este clauza prin
care se prevede că, în cazul în care una din părţi nu-şi execută
obligaţiile sale, contractul se consideră rezolvit de drept.
4. Pactul comisoriu expres de gradul IV este clauza
contractuală prin care părţile prevăd că, în cazul neexecutării
obligaţiei, contractul se desfiinţează de plin drept, fără somaţie
sau punere în întârziere şi fără intervenţia instanţei de judecată.
În cazul pactelor comisorii exprese singurul în drept a
face aprecieri dacă este cazul să aplice rezoluţiunea este
creditorul.
Înscrierea în contract a unui pact comisoriu nu înlătură
facultatea acestuia de a cere executarea silită a contractului şi
de a nu cere rezoluţiunea.
Debitorul care nu şi-a executat obligaţia nu are dreptul de
a pretinde rezoluţiunea contractului, chiar dacă în cuprinsul lui
a fost înserat un pact comisoriu expres chiar de gradul IV.
Pactele comisorii creează anumite corelaţii cu alte
instituţii juridice cum ar fi: clauza penală, clauza de arvună,
clauzele de agravare a răspunderii civile contractuale.
 Clauza penală este acea clauză înserată în contract de
părţi prin care se permite evaluarea anticipată a daunelor –
interese.
Pactele comisorii nu exclud clauza penală şi nici
viceversa.
Arvuna este reglementată în Codul civil în art. 1297-1298
şi funcţionează ca şi o clauză penală prin care părţile evaluează
anticipat despăgubirile ce creditorul le poate pretinde în caz de
neexecutare a contractului.
Clauzele de agravare sunt acele convenţii prin care se
amplifică răspunderea, pactele comisorii neexcluzând aceste
clauze.
Indiferent că este judiciară sau convenţională,
rezoluţiunea produce acelaşi principal efect şi anume
desfiinţarea contractului atât pentru trecut (ex tunc) cât şi
pentru viitor (ex nunc), efecte care se pot produce atât între
părţi cât şi faţă de terţi.
Între părţi, rezoluţiunea contractului are ca efect
repunerea în situaţia anterioară încheierii contractului
(restitutio in integrum) restituindu-şi fiecare ceea ce şi-au
prestat în temeiul contractului desfiinţat.
Faţă de terţi, rezoluţiunea contractului are ca efect
desfiinţarea tuturor drepturilor consimţite în favoarea lor de
dobânditorul bunului care a format obiectul contractului
rezolvit.
Repunerea părţilor în situaţia anterioară momentului
încheierii contractului nu este posibilă decât dacă se
desfiinţează şi contractele subsecvente, încheiate între părţi şi
terţi.
 IV. REZILIEREA CONTRACTELOR
SINALAGMATICE

Desfiinţarea contractelor sinalagmatice cu executare

succesivă pentru motivul că una dintre părţi nu-şi îndeplineşte
obligaţiile asumate se numeşte reziliere, mai complet spus,
rezoluţiunea contractului cu executare succesivă se numeşte
reziliere.
Rezoluţiunea desfiinţează contractul cu efect retroactiv
iar rezilierea face să înceteze numai pentru viitor contractul.
Exemplu: Contractul de închiriere.
Rezoluţiunea şi nulitatea se aseamănă prin faptul că
desfiinţează actul juridic pentru viitor, aceleaşi efecte
producându-se între părţi cât şi faţă de terţi, în ambele situaţii
regimul juridic al dobânditorului de bună credinţă este acelaşi.
Între ele există şi deosebiri care constau în faptul că
rezoluţiunea este o cauză de ineficacitate a contractelor
sinalagmatice, pe când nulitatea se aplică tuturor actelor
juridice civile; cauza rezoluţiunii constă în neexecutarea
culpabilă a obligaţiilor de către una din părţi, iar nulitatea se
datorează nerespectării condiţiilor de validitate prevăzute de
normele legale în vigoare.
Rezilierea se pronunţă de către instanţa judecătorească în
aceleaşi condiţii ca şi rezoluţia unui contract sinalagmatic cu
executare imediată.
Contractul reziliat va înceta să mai producă efecte în
viitor, dar efectele produse până la data rezilierii rămân
neatinse, părţile nu vor trebui repuse în situaţia anterioară, ci
vor păstra fiecare prestaţiile ce li s-au efectuat în temeiul
contractului, încetând doar pentru viitor săvârşirea ori primirea
unor asemenea prestaţii.
Exemplu: Contractul de întreţinere, chiar dacă iniţial a
fost respins, se poate porni o nouă acţiune ulterior.
 Rezilierea unui contract sinalagmatic poate fi şi forţată,
când are loc încetarea pentru viitor, independent de voinţa
părţilor, a efectelor unui contract legal încheiat, ca urmare a
dispariţiei unui element esenţial din structura sa.
Astfel, dispariţia obiectului la care se referă contractul
face să înceteze, pentru viitor, efectele unui contract de
închiriere dacă dispare clădirea sau obiectul închiriat.

V. RISCURILE CONTRACTULUI

Riscul contractului este în strânsă legătură cu

imposibilitatea fortuită de executare, problemă care se pune în
situaţia când una din părţi este împiedicată să-şi execute
obligaţia sa independent de orice culpă, respectiv de un caz de
forţă majoră sau un caz fortuit, deci, cine va suporta riscul
contractului.
În principiu când o obligaţie contractuală nu mai poate fi
executată datorită unui eveniment de forţă majoră, datoria se
stinge, debitorul fiind liberat de executare.
Problema suportării riscurilor contractului se pune în
cazul contractelor sinalagmatice.
Exemplu: dacă după încheierea contractului de vânzare-
cumpărare, vânzătorul nu-şi mai poate executa obligaţia de
predare a lucrului, deoarece acesta a pierit dintr-un caz de forţă
majoră, se pune problema cine va suporta riscul contractului.
Putem observa, după modul cum a fost pusă problema,
deosebirea dintre rezoluţiunea sau rezilierea contractului şi
riscul contractului.
Rezoluţiunea sau rezilierea presupun o neexecutare a
contractului imputabilă uneia dintre părţi, pe când riscul
contractului apare ca o consecinţă a neexecutării contractului
sinalagmatic, ca urmare a unei cauze independente de orice
culpă a vreuneia dintre părţi.
 Imposibilitatea fortuită de executare fiind independentă
de voinţa părţilor, nu se pune nici problema unei acţiuni în
despăgubiri.
Jurisprudenţa admite regula că riscul contractului este
suportat de debitorul obligaţiei imposibile de executat,
respectiv de partea a cărei obligaţie, datorită forţei majore nu
mai poate fi executată conform principiului res perit debitori.
Ca urmare a acestui principiu neexecutarea obligaţiei
uneia din părţi lipseşte de suport juridic obligaţia celeilalte
care, astfel, nu va mai trebui executată.
În cadrul contractelor sinalagmatice translative de
proprietate se pune problema atât a riscului pieirii fortuite a
lucrului, cât şi problema riscurilor imposibilităţii de executare a
contractului.
Regula consacrată în legislaţie este că în cazul acestor
contracte, riscul îl suportă acea parte care avea calitatea de
proprietar al lucrului la momentul pieirii fortuite a acestuia,
aplicându-se regula res perit domino.
Suportarea riscurilor contractelor sinalagmatice
translative de proprietate va putea fi analizată în mai multe
ipoteze:
- ipoteza contractelor consensuale pure şi simple prin
care se transmite dreptul de proprietate asupra unui bun cert;
- ipoteza contractelor în care transmiterea proprietăţii are
loc ulterior momentului încheierii contractului;
- ipoteza contractelor în care transferul proprietăţii este
afectat de o condiţie.

SUBIECTE:

- Definiţi şi explicaţi noţiunea de neexecutare a contractului

civil.
- Definiţi şi explicaţi noţiunea de rezoluţiune (rezilierea) a
contractelor civile.
- Definiţi şi explicaţi noţiunea de risc al contractului.
ÎNTREBĂRI:

1. Pentru a se putea invoca excepţia de neexecutare a

contractului trebuie îndeplinite şi condiţiile:
a) obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temei în acelaşi
contract;
b) punerea în întârziere;
c) neexecutarea să fie totală, nu şi parţială, chiar dacă ar fi
importantă.
Răspuns: a)

2. În cazul contractelor translative de proprietate, riscul este

suportat de:
a) debitorul obligaţiei imposibil de executat;
b) dobânditorul bunului ce are calitatea de proprietar;
c) transmiţătorul lucrului, dacă proprietatea se transmisese şi el
fusese pus în întârziere cu privire la executarea obligaţiei de
predare.
Răspuns: c)

3. Rezoluţiunea:
a) produce efecte ex nunc;
b) produce efecte ex tunc;
c)priveşte contractele sinalagmatice cu executare succesivă.
Răspuns: b)

4. În cazul rezoluţiunii judiciare:

a) punerea în întârziere a debitorului nu este obligatorie în toate
cazurile;
b) instanţa are obligaţia să acorde debitorului un termen de
graţie pentru a-şi executa obligaţia;
c)neexecutarea obligaţiilor de către una din părţile contractului
poate să fie fortuită.
Răspuns: b)
5. Constituie condiţii pentru admisibilitatea rezoluţiunii
judiciare:
a) una din părţi să nu-şi fi executat obligaţiile ce-i revin;
b) neexecutarea să fie cauza unei imposibilităţi naturale;
c) debitorul obligaţiei neexecutate să fie falit.
Răspuns: a)
 CAP.VIII.
SIMULAŢIA

OBIECTIVE:

- Precizarea locului şi rolului operaţiunii juridice a simulaţiei în

încheierea unui act juridic aparent cu scopul acoperirii fictive a
unui act secret şi real.
- Descoperirea şi explicarea condiţiilor necesare pentru a ne
situa în prezenţa unei simulaţii.
- Precizarea formelor sub care se manifestă simulaţia.
- Urmărirea efectelor simulaţiei în practica de zi cu zi a acestei
operaţii juridice.

CONCEPTE:

- act public, fictiv, aparent

- act secret, real, deghizat, contraînscrisul
- simulaţie
- interpunere de persoane

I. NOŢIUNE
Simulaţia este o operaţie juridică ce constă în încheierea
unui act juridic aparent, menit să dea impresia creării unei
situaţii juridice diferite de cea reală, şi încheierea concomitentă
a unui alt act juridic, secret, precizând adevăratele raporturi
juridice pe care părţile înţeleg să le stabilească în realitate.
Din definiţia dată în dicţionarul de drept civil, simulaţia
se abate de la principiul relativităţii efectelor contractului prin
care se stabileşte că drepturile şi obligaţiile născute din
contract, aparţin sau, după caz, incumbă, numai părţilor
contractante.
 Am stabilit în temele precedente că principiul relativităţii
efectelor contractului nu contrazice ideea opozabilităţii faţă de
terţi a contractului.
Excepţia de la opozabilitatea faţă de terţi a contractului
înseamnă că, în anumite împrejurări şi condiţii, o terţă persoană
este îndreptăţită să nu ţină seama, să ignore, să poată respinge,
acele situaţii juridice care au fost create prin anumite contracte,
de către părţile contractante prin voinţa lor contractuală.
O asemenea situaţie care poate face inopozabil faţă de
terţi un anumit contract este simulaţia.
Doctrina juridică civilă a avut, constant, o preocupare
faţă de definirea şi explicarea simulaţiei dând numeroase
interpretări din care a reieşit ideea că simulaţia este o operaţie
juridică complexă ce constă în încheierea şi existenţa
concomitentă, între aceleaşi părţi contractante, a două
contracte: unul aparent sau public, prin care se creează o
situaţie juridică aparentă, contrară realităţii şi altul secret, care
dă naştere situaţiei juridice reale dintre părţi, anihilând sau
modificând efectele produse în aparenţă în temeiul contractului
public.
Contractului public, aparent, care are rolul de a disimula
voinţa reală a părţilor i se mai spune şi ostensibil, iar contractul
secret, care exprimă adevărata voinţă a părţilor poartă
denumirea de contra-înscris (contre-lettre).
De asemenea, actul public se mai numeşte şi act
deghizant, iar contra-înscrisul se mai numeşte şi act deghizat,
care nu pot fi confundate cu operaţiunea juridică (negotium) cu
înscrisul constatator (instrumentum).
Simulaţia este reglementată în art. 1175 Cod civil, care
prevede că „actul secret, care modifică un act public, nu poate
avea putere decât între părţile contractante şi succesorii lor
universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect în
contra altor persoane.”
 II. CONDIŢII
Pentru a ne afla în prezenţa unei simulaţii sunt necesare a
exista unele condiţii care să delimiteze această operaţie juridică
de altele asemănătoare şi anume:
a) este necesar ca actul secret – contraînscrisul – să se fi
încheiat concomitent sau, eventual, înainte de încheierea
contractului aparent;
b) ambele acte juridice (aparent - fictiv şi secret - real) să
fi fost încheiate între aceleaşi părţi;
c) contraînscrisul să fie un act secret (necunoscut de
terţi).
Aceste condiţii precizează că în cadrul apariţiei juridice a
simulaţiei, voinţa reală a părţilor nu este reflectată în contractul
public, ci în contractul secret (contra-înscris).
Dacă părţile încheie mai întâi un contract aparent, iar
ulterior încheie un contract secret, prin care anihilează sau
modifică efectele primului, nu mai avem de-a face cu o
simulaţie, ambele contracte corespunzând şi exprimând voinţa
reală a părţilor, aşa cum exista ea la momentul încheierii
fiecăruia dintre cele două contracte.
Contractul secret încheiat ulterior, urmăreşte să revoce
sau să modifice contractul aparent, care, şi el, la rândul lui, a
corespuns voinţei reale a părţilor din momentul încheierii sale.
Simulaţia, în principiu, nu constituie, prin ea însăşi, o
cauză de nulitate a vreuneia din cele două acte încheiate dar,
când urmăreşte un scop ilicit (de ex. fraudarea legii ori a
intereselor statului) simulaţia atrage nulitatea întregii operaţii,
atât a actului aparent cât şi a celui secret cum ar fi:
- donaţiile deghizate între soţi, sunt nule;
- donaţiile prin persoană interpusă în favoarea unor
incapabili de a primi cu titlu gratuit;
- actele simulate în frauda fiscului, etc.
 În celelalte cazuri, simulaţia (licită) este valabilă, fiind
sancţionată doar cu inopozabilitatea actului secret împotriva
terţilor în categoria cărora intră, în materie de simulaţie:
- succesorii cu titlu particular;
- creditorii chirografari, care s-au întemeiat, cu bună-
credinţă, pe actul aparent.

III. FORMELE SIMULAŢIEI

În funcţie de elementul asupra căruia poartă aparenţa
înşelătoare creată, simulaţia poate îmbrăca mai multe forme,
motiv pentru care vom analiza pe cele mai importante şi mai
frecvent întâlnite în practica judiciară.
a) Contractul aparent şi public este fictiv;
b) Contractul deghizat adică actul public deghizează
actul secret;
c) Simulaţia prin interpunere de persoane;
d) Încheierea actului aparent şi public prin frauda la
lege.
Fiecare din aceste forme are particularităţile sale juridice
a) Fictivitatea actului aparent în public.
Scopul acestui contract constă în disimularea totală a
realităţii, creându-se numai aparent existenţa unui contract,
care, în realitate, nu s-a încheiat, nu există.
Părţile stabilesc în actul secret că actul public nu produce
nici un fel de efect juridic, adică, actul secret prevede că actul
public nu are nici o valoare şi nu a intervenit între ele, această
formă a fost considerată de doctrină ca o simulaţie absolută.
Părţile încheie actul public numai pentru că au un interes
să se creadă că între ele s-a născut pe această cale un raport
juridic, dar în secret, se înţeleg ca actul juridic respectiv să nu
producă nici un fel de efecte juridice.
Ex. un debitor, care doreşte să scoată de sub urmărirea
creditorilor săi un anumit bun, simulează încheierea cu o
anumită persoană a unui contract de înstrăinare a acestui bun,
contract care este complet anihilat de contra-înscrisul încheiat
de aceleaşi părţi, prin care acestea mărturisesc inexistenţa în
realitate a înstrăinării, singurul scop al operaţiunii fiind acela
de a crea aparenţa ieşirii din patrimoniul debitorului a bunurilor
în cauză.
b) Contractul deghizat.
Actul public deghizând actul secret este întâlnit atunci
când părţile încheie un anumit contract care dă naştere
adevăratelor raporturi juridice dintre ele, contract care îmbracă
însă, forma unui alt contract.
Sunt cele mai frecvente contracte întâlnite în practica
judiciară, scopul lor fiind de a ascunde adevărata natură, cauză
sau element esenţial al contractului real şi secret astfel:
- natura contractului – deşi în realitate se încheie un
contract de donaţie, actul juridic, aparent, este de vânzare
cumpărare şi trebuie să fie făcut prin înscris autentic
- cauza contractului – de pildă, o vânzare care ascunde o
donaţie bazată nu pe o intenţie de liberalitate, ci pe o contra-
prestaţie cu caracter ilicit, anume traiul în concubinaj
- un element esenţial al contractului: preţul – părţile
pentru a eluda dispoziţiile privitoare la taxele de timbru ce se
percep pentru întocmirea unor acte, se înţeleg ca în actul
public, autentificat, să se treacă un preţ mai mic decât în actul
real.
În cazul contractului deghizat, părţile încheie un anumit
contract care dă naştere adevăratelor raporturi juridice dintre
ele, contract care îmbracă însă, forma unui al contract.
Fiind în prezenţa a două acte, pentru a se realiza
simulaţia acestea vor trebui să fie valabil încheiate.
Astfel, actul secret va fi considerat valid dacă întruneşte
toate condiţiile de fond sau formă cerute de lege.
De asemenea actul aparent, ostensibil, trebuie să
întrunească la rândul său toate condiţiile materiale şi formele
proprii lui.
 Aceste condiţii sunt în principiu, cele comune tuturor
actelor juridice civile: capacitate, consimţământ, obiect licit şi
posibil, cauză reală şi licită, prevăzute în art. 948-968 Cod
civil.
Deghizarea poate fi totală sau parţială.
- deghizarea este totală când se urmăreşte a se ascunde
însăşi natura actului secret, ceea ce înseamnă că în actul public
se indică un anumit contract, iar în actul secret se arată
adevăratul contract încheiat între părţi, stabilindu-se raporturile
reale dintre acestea;
- deghizarea este parţială, când părţile prin actul public
limitează sau ascund clauzele sau efectele actului secret, cum
este cazul în care părţile stipulează în actul public alt preţ decât
cel real.
c) Simulaţia prin interpunere de persoane.
Această formă de simulaţie este cunoscută şi sub
denumirea de convenţie de prétè-nome (împrumut de nume),
contractul aparent încheindu-se între anumite persoane şi va fi
însoţit de încheierea unui contra-înscris prin care se precizează,
că beneficiarul contractului este o altă persoană.
Caracteristic acestei forme a simulaţiei este faptul că
ambele părţi din contractul aparent urmăresc, în mod conştient,
ca efectele să se producă faţă de o terţă persoană căreia i se
asigură anonimatul tocmai prin simularea persoanei.
Ex. Cazul unui contract de donaţie, în care ca donator
apare o persoană interpusă, pentru că, datorită unei incapacităţi
legale, adevăratul donator nu poate primi donaţia de la donator.
Ex. Adevăratul cumpărător al unui imobil este trecut în
actul real şi secret, iar în actul aparent şi public, autentificat,
este trecut un alt cumpărător.
Nu putem confunda simulaţia prin interpunere de
persoane cu un contract încheiat prin reprezentare, deoarece
subiectul care apare în contractul public ca beneficiar aparent
nu a acţionat, în acest contract, ca un reprezentant al
adevăratului beneficiar, ci el încheie contractul aparent în nume
propriu, la fel şi în contractul de mandat.
d) Încheierea actului aparent şi public prin fraudă la lege.
În acest caz, prin simulaţie, părţile urmăresc evitarea
aplicării unor legi sau ocolirea prevederilor prohibitive ale
legii, prin încheierea unor contracte.
Ex. O persoană fiind trimisă în judecată pentru viol, în
stare de arest şi fiind condamnată de prima instanţă, declară
recurs şi cere să i se dea posibilitatea să se căsătorească cu
victima, care face aceeaşi declaraţie.
De multe ori, în vederea încheierii actului de căsătorie,
infractorul este pus în libertate, şi până la următorul termen de
judecată prezintă certificatul de căsătorie, act care îl absolvă de
pedeapsa penală.
Există şi cazuri de simulaţie licită, care sunt o excepţie de
la regulile dezvoltate mai sus.
Ex. O persoană animată de bună intenţie, dorind să facă o
liberalitate, păstrându-şi, însă, anonimatul, realizează această
intenţie făcând, de exemplu, o donaţie prin interpunere de
persoane.
Aici suntem în prezenţa unei simulaţii care, în ea însăşi
nu are nimic ilicit şi ca atare nu atrage o reparaţie judiciară,
aspecte care pot fi întâlnite şi la celelalte forme ale simulaţiei.

IV. EFECTELE SIMULAŢIEI

Ca regulă generală, simulaţia nu viciază contractul real,
nefiind prin ea însăşi, o cauză de nulitate a acestuia, cu excepţia
cazului când prin actul real şi secret se aduce atingerea
intereselor generale şi ordinii publice sancţionate cu nulitate
absolută.
O altă regulă este aceea că actul secret, real, este
inopozabil terţilor.
 La stabilirea efectelor pe care le produce simulaţia
trebuie avute în vedere cele trei grupuri de raporturi:
a) dintre părţile care au încheiat contractul;
b) dintre aceste părţi şi terţi;
c) dintre terţi (între ei).
a) Efectele simulaţiei între părţile contractante – potrivit
art. 1175 Cod civil, actul secret, care modifică un act public, nu
poate avea putere decât între părţile contractante şi succesorii
lor universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect în
contra altor persoane, ca excepţie succesorilor universali şi cu
titlu universal ai părţilor.
Între părţile contractante şi succesorii lor universali sau
cu titlu universal, produce efecte actul secret, care exprimă
adevăratele raporturi juridice voite de părţi şi care poate fi
invocat, de către oricare dintre ele, împotriva aparenţei create
prin actul public simulat.
b) Efectele simulaţiei faţă de terţi – în noţiunea de terţi,
în afara persoanelor străine de contract, pe care le numim
adevăraţii terţi (penitus extranei) mai sunt terţi succesorii lor
cu titlu particular şi creditorii chirografari ai părţilor şi ţinând
cont că prin simulaţie se creează o aparenţă deosebită faţă de
situaţia reală, ar fi nedrept ca aceştia să fie lipsiţi de
consecinţele actelor pe care le-au încheiat cu bună credinţă şi
cu încredere totală.
De aceea, principiul care domină efectele simulaţiei faţă
de terţi este acela că lor nu le poate fi opusă situaţia juridică
consacrată prin contra-înscrisul secret al părţilor, ci numai
situaţia juridică astfel cum rezultă din contractul public,
aparent, deşi acesta nu corespunde realităţii.
Deşi nu produce nici un efect împotriva lor, actul secret,
poate fi totuşi invocat de ei când efectele pe care le-ar produce
ar fi în favoarea lor.
c) Efectele simulaţiei în raporturile dintre terţi.
 Problema se pune numai în situaţia în care există un
conflict între terţi, în sensul că unii au interesul să invoce actul
aparent iar alţii actul secret.
În vederea rezolvării unui asemenea conflict trebuie
cercetat faptul dacă terţii au fost, ori nu, de bună credinţă,
ştiind că în favoarea lor operează prezumţia de bună credinţă,
pe care o pot invoca (bona fides praesumitur), dar care poate fi
răsturnată, în cazul în care se dovedeşte că au avut cunoştinţă
de existenţa actului secret.

V. ACŢIUNEA ÎN SIMULAŢIE
În doctrină s-a statuat că acţiunea în simulaţie este acea
acţiune prin care se cere instanţei de judecată să constate
existenţa şi conţinutul actului secret, cu scopul de a înlătura
actul aparent sau acele clauze ale sale care anihilează sau
maschează actul real.
De fapt nu se urmăreşte desfiinţarea actului secret, ci
doar menţinerea acestuia în vederea producerii efectelor pentru
care a fost încheiat.
Acţiunea în simulaţie se poate, însă, dubla cu o acţiune în
nulitate dacă s-au încălcat dispoziţii imperative ale legii.
Acţiunea în simulaţie este o acţiune în constatare, care
poate fi exercitată pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie,
fiind imprescriptibilă.
Competenţa în soluţionarea acţiunii aparţine instanţelor
de judecată şi poate fi introdusă de orice persoană interesată,
interes care diferă de la o categorie la alta de persoane.

VI. PROBA SIMULAŢIEI

Pentru realizarea tuturor efectelor urmărite prin
exercitarea acţiunii în simulaţie, trebuie să se facă dovada
existenţei actului secret şi a unui interes legitim.
 Proba simulaţiei se face în mod diferit, după cum actul
secret este invocat de către una din părţi, de succesori sau de o
terţă persoană.
Între părţile contractante, proba simulaţiei se poate face
numai potrivit normelor de drept comun privitoare la dovada
actelor juridice.
Aceleaşi reguli se aplică şi succesorilor, dar numai în
situaţia în care le-au fost fraudate interesele, caz în care şi ei
vor face parte din categoria terţilor propriu-zişi.
Prin act secret trebuie să se înţeleagă convenţia părţilor în
sens de negotium, iar nu înscrisul doveditor, instrumentum.
Proba cu martori, în principiu, nu este permisă, cu
excepţiile stabilite de lege, astfel:
- când actul secret a fost încheiat prin fraudă sau
consimţământul uneia din părţi a fost viciat;
- când părţile au un început de dovadă scrisă;
- când părţile au fost în imposibilitatea de a-şi
preconstitui un înscris;
- în cazul unei simulaţii ilicite pentru a se eluda legea
sau interesele statului;
- imposibilitatea conservării probei scrise;
- când actul public este fictiv.

SUBIECTE:

- În ce constă şi cum se defineşte acţiunea în simulaţie?

- În ce constă şi cum se administrează probele în cazul
simulaţiei?
- Care sunt condiţiile de bază care definesc simulaţia?
- Daţi exemple care definesc formele simulaţiei.
ÎNTREBĂRI:

1. Constituie forme ale simulaţiei:

a) contractul fictiv, prin interpunere de persoane;
b) contractul aparent;
c) contractul autentic.
Răspuns: a)

2. Terţi, în materia simulaţiei, sunt:

a) succesorii universali şi cu titlu universal;
b) creditorii chirografari sau cu titlu particular;
c) succesorii testamentari.
Răspuns: b)

3. În materia simulaţiei:
a) actul secret (în sens de negotium) poate fi încheiat şi ulterior
actului public (în sens de negotium);
b) succesorul cu titlu particular al uneia dintre părţi face parte
din categoria terţilor numai dacă prin actul secret i s-a încălcat
un drept propriu;
c)dacă există un conflict între terţi, vor avea câştig de cauză
acei terţi care cu bună credinţă se întemeiază pe actul aparent.
Răspuns: c)

4. În materia simulaţiei:
a) dacă există un conflict între terţi, vor avea câştig de cauză
acei terţi care invocă actul secret;
b) terţii, indiferent că au fost de bună ori de rea credinţă, sunt
îndreptăţiţi să invoce în beneficiul lor şi împotriva părţilor,
efectele actului secret;
c) admiterea acţiunii în simulaţie nu realizează contractul secret
dacă, la încheierea acestuia, nu au fost respectate toate
condiţiile de validitate.
Răspuns: c)
5. În materia simulaţiei:
a) părţile simulaţiei nu pot opune terţilor de bună credinţă
contractul secret;
b) sunt îndreptăţiţi să exercite acţiunea în simulaţie numai terţii
de bună credinţă;
c) declararea în actul autentic notarial a unui preţ al vânzării
mai mare decât cel real, atrage nulitatea absolută atât a
contractului public cât şi a celui secret.
Răspuns: a)
 CAP.IX
RĂSPUNDEREA CIVILĂ

OBIECTIVE:

- Definirea noţiunii de răspundere civilă cu cele două forme ale

acesteia: răspunderea civilă delictuală ca specie şi răspunderea
civilă contractuală ca gen.
- Fundamentarea asemănărilor şi deosebirilor între cele două
forme ale răspunderii civile.
- Stabilirea locului şi importanţei răspunderii civile în cadrul
răspunderii juridice.
- Fixarea în contextul răspunderii civile a principiilor acestei
forme a răspunderii juridice.

CONCEPTE:

- răspundere civilă
- răspundere juridică
- repararea integrală a prejudiciului
- repararea în natură a prejudiciului
- funcţia preventiv - educativă
- funcţia reparatorie

I. NOŢIUNE
Ca formă a răspunderii juridice, răspunderea civilă
reprezintă raportul de obligaţie în temeiul căruia cel care a
păgubit pe altul este ţinut să repare prejudiciul suferit de
victimă.
II. FORME ALE RĂSPUNDERII CIVILE
Codul civil român reglementează două forme ale
răspunderii civile şi anume:
- răspunderea civilă delictuală;
- răspunderea civilă contractuală.

A. ASEMĂNĂRI ŞI DEOSEBIRI ÎNTRE CELE

DOUĂ FORME ALE RĂSPUNDERII CIVILE

Ambele forme ale răspunderii civile au anumite puncte

de interferenţă în privinţa condiţiilor şi modalităţilor de
realizare şi finalităţii lor dar, totodată, se caracterizează şi prin
particularităţi specifice, având domenii de aplicare distincte.
Deşi ambele răspunderi au ca temei obiectiv fapta ilicită,
angajarea lor implică împrejurări de fapt diferite.
În cazul răspunderii delictuale se cere ca prin conduita
ilicită să se nesocotească obligaţia generală de a nu păgubi pe
altul, obligaţie legală ce revine oricărui membru al societăţii,
pe când în cazul răspunderii contractuale se cere nesocotirea
unor obligaţii izvorâte dintr-un contract preexistent între
victimă şi făptuitor.
Normele juridice care cârmuiesc răspunderea delictuală
constituie dreptul comun în materia răspunderii civile iar
reglementările incidente în domeniul răspunderii civile
contractuale dobândesc caracterul unor norme speciale.
Cele două forme ale răspunderii civile se deosebesc şi
prin modul de stabilire a întinderii obligaţiei de reparaţiune.
În cazul răspunderii contractuale, întinderea acestei
obligaţii se stabileşte pe baza clauzelor contractului, prin care
părţile pot conveni să mărească sau să restrângă cuantumul
despăgubirilor.
 Părţile pot stipula în contract, pentru ipoteza nerespectării
obligaţiilor asumate, sancţiuni care sunt străine răspunderii
civile delictuale, cum ar fi clauze penale, a căror stipulare este
chiar obligatorie în unele contracte comerciale.
Pe de altă parte, în raporturile civile contractuale dintre
persoanele fizice este admisă înserarea unei clauze de
neresponsabilitate sau de limitare a răspunderii debitorului.
Cel care răspunde delictual, este ţinut să repare atât
daunele previzibile, cât şi daunele care erau imprevizibile în
momentul săvârşirii faptei ilicite.
Această obligaţie revine făptuitorului, indiferent dacă el a
acţionat cu intenţie sau numai din imprudenţă sau neglijenţă.
Situaţia debitorului contractual care nu-şi îndeplineşte
obligaţiile asumate este, însă mai uşoară deoarece legea, în
privinţa acestuia, stabileşte că este obligat să repare dauna
efectivă şi folosul nerealizat, precizând totodată că el nu
răspunde faţă de creditor pentru daunele imprevizibile la
încheierea contractului, decât în cazul în care a acţionat cu
intenţie.
Legea creează, în schimb, debitorului contractual o
situaţie mai dificilă decât celui care răspunde delictual, sub
raportul stabilirii culpei lui în sensul că debitorul care nu-şi
respectă obligaţiile contractuale este considerat în culpă, în
virtutea unei prezumţii legale care poate fi combătută numai
prin dovedirea forţei majore sau a cazului fortuit, a culpei
creditorului sau a faptei de neînlăturat a unui terţ.
În cazul răspunderii delictuale pentru fapta proprie,
victima trebuie să dovedească culpa făptuitorului.
Criteriul de apreciere a culpei este, de asemenea, diferit
la cele două forme de răspundere civilă.
Culpa debitorului contractual se apreciază luându-se ca
etalon tipul abstract al bunului gospodar, adică comportarea
unei persoane de capacitate mijlocie.
 În domeniul răspunderii delictuale, criteriul de apreciere
al culpei este, însă, mai sever întrucât orice activitate
individuală sau colectivă trebuie săvârşită în aşa fel încât să nu
pricinuiască altuia o pagubă.
Potrivit acestui criteriu, cea mai uşoară culpă este
suficientă pentru angajarea răspunderii.
O particularitate a răspunderii contractuale este aceea că,
sub aspect procedural, angajarea ei este condiţionată (în regulă
generală) de punerea prealabilă a debitorului în întârziere,
formalitate care în cazul răspunderii delictuale nu este
necesară.
În domeniul răspunderii contractuale solidaritatea există
numai în măsura în care a fost consimţită de părţi sau prevăzută
printr-o dispoziţie expresă a legii.
Obligaţia delictuală este însă solidară ori de câte ori
izvorăşte dintr-un delict la săvârşirea căruia au participat mai
multe persoane.

III. LOCUL ŞI IMPORTANŢA

RĂSPUNDERII CIVILE ÎN CADRUL
RĂSPUNDERII JURIDICE
Răspunderea civilă este una dintre cele mai importante
manifestări concrete ale răspunderii juridice, ocupând locul
central în dreptul civil şi implicit al dreptului în totalitatea sa,
ajungându-se la această problemă a răspunderii în dreptul
public şi în dreptul privat, în domeniul persoanelor sau a
familiei ca şi în acela al bunurilor.
Literatura de specialitate, răspunderea civilă a fost
definită şi explicată pornind de la considerentul protejării şi
apărării drepturilor indivizilor şi corelativ a obligaţiei de
respectare a acestor drepturi de către ceilalţi.
Importanţa teoretică şi practică a răspunderii civile constă
şi în gradul mare de generalitate a principiilor şi normelor sale
consacrate în art. 998-1003 Cod civil, principii largi şi
corespunzătoare prin care orice activitate prejudiciabilă intră
sub incidenţa acestora şi, în orice situaţie în care lipseşte o
reglementare expresă specială se va recurge la aceste texte.

IV. PRINCIPIILE RĂSPUNDERII CIVILE

Doctrina de specialitate a apreciat în decursul timpului că
cele mai importante principii ale răspunderii civile sunt:
a) Principiul reparării integrale a prejudiciului;
b) Principiul reparării în natură a prejudiciului;
c) Principiul legalităţii;
d) Principiul reparării prompte a prejudiciului;

1. Principiul reparării integrale a prejudiciului

Prin repararea integrală a prejudiciului se înţelege

înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale unui fapt ilicit,
în scopul repunerii victimei în situaţia anterioară (restitutio in
integrum).
O altă caracterizare a acestui prejudiciu o găsim în
literatura de specialitate mai veche unde se arată că prin
repararea integrală a prejudiciului se înţelege înlăturarea
consecinţelor dăunătoare ale unui fapt ilicit şi culpabil, fie ele
patrimoniale sau nepatrimoniale, adică repararea în întregime a
prejudiciului în scopul restabilirii pe cât posibil a situaţiei
anterioare producerii acestuia.
În acest sens s-a statuat de către practica judecătorească,
în lipsa unor reglementări exprese ale legii, că despăgubirile
acordate victimei trebuie să constituie o justă şi integrală
reparaţie a pagubei cauzată prin fapta ilicită a autorului.
 2. Principiul reparării în natură a prejudiciului

Atât în materia răspunderii civile delictuale cât şi în

materia răspunderii civile contractuale, acest principiu,
prevalează faţă de repararea prin echivalent a prejudiciului.
Repararea în natură a prejudiciului constă dintr-o
activitate sau operaţiei materială, concretizată în restituirea
bunurilor însuşite pe nedrept, înlocuirea bunului distrus cu
altul, remedierea stricăciunilor, distrugerea sau ridicarea
lucrărilor făcute cu încălcarea unui drept, etc., putând consta şi
dintr-o operaţie juridică cum ar fi ignorarea de către instanţă a
faptului revocării intempestive a unei oferte de a contracta şi
constatarea prin hotărâre că acel contract a fost încheiat în
momentul acceptării.
În Codul civil nu există o prevedere expresă care să
consacre obligaţia reparării în natură a prejudiciului ci doar în
practica judecătorească ce a impus definitiv acest principiu prin
soluţiile frecvent pronunţate scoţând în evidenţă avantajele care
le are repararea în natură în raport cu repararea prin echivalent
bănesc.
Repararea în natură mai poate fi făcută prin restituire,
înlocuire sau prin anularea totală sau parţială a unui înscris.

3. Principiul legalităţii.

Este un principiu general al dreptului care nu are o

accepţiune şi o practică deosebită faţă de primele două, iar
principiul răspunderii bazată pe culpă (vinovăţie) nu este
specific răspunderii civile el stând la baza întregii răspunderi
juridice, indiferent de forma ei.
 4. Principiul reparării promte a prejudiciului
În privinţa principiului reparării prompte a prejudiciului,
el este absorbit şi înglobat în principiul reparării integrale a
prejudiciului.

V. FUNCŢIILE RĂSPUNDERII CIVILE

Răspunderea civilă îndeplineşte două funcţii importante:
a) funcţia preventiv-educativă;
b) funcţia reparatorie.
Între aceste două funcţii există o strânsă legătură, una
presupunând-o pe cealaltă, rezultând din însăşi esenţa şi
finalitatea răspunderii civile.
a) Funcţia preventiv-educativă – Răspunderea civilă
îndeplineşte o importantă funcţie educativă prin influenţa pe
care o exercită asupra conştiinţei oamenilor, ea având un scop
educativ şi, implicit preventiv, deoarece insuflă o teamă pe care
eventuala obligativitate la reparaţii o poate provoca, în
conştiinţa acestora, prin aceasta contribuind la diminuarea
faptelor ilicite păgubitoare.
b) Funcţia reparatorie – Esenţa răspunderii civile
constă în ideea de reparare a unui prejudiciu, afirmându-se că
răspunderea civilă este o funcţie reparatorie.
Aceasta rezultă din prevederile art. 998-999 Cod civil
unde se arată că cel care cauzează altuia un prejudiciu este
obligat a-l repara, precum şi din toate celelalte norme juridice
ale instituţiei răspunderii civile.
Răspunderea civilă este un mijloc eficient de apărare şi
de restabilire a drepturilor subiective şi intereselor legitime ale
unei persoane, care presupune angajarea răspunderii autorului
acestuia ori de câte ori s-a cauzat un prejudiciu.
Din momentul în care s-au adus prejudicii unei persoane,
va fi angajată răspunderea făptuitorului, existând pentru acesta
obligaţia de reparare a prejudiciului, răspunderea fiind un
mijloc de apărare a dreptului de proprietate, atunci când un
astfel de drept este încălcat.
Cu toate că răspunderea civilă se manifestă sub aceste
două forme ale sale (delictuală şi contractuală) pe care
asemănările şi deosebirile dintre ele le apropie şi, respectiv, le
îndepărtează una de alta, ea rămâne în principal o instituţie
juridică unitară atât prin finalitatea sa care este restabilirea
situaţiei patrimoniale anterioare a victimei, cât şi prin
semnificaţia politico-juridică pe care o are, exprimând
întotdeauna condamnarea socială a conduitei ilicite.
Unitatea acestei instituţii rezultă şi din caracterul unitar al
sistemului de norme juridice care o consacră.

SUBIECTE:

- Precizaţi în ce constă asemănările dintre răspunderea civilă

delictuală şi răspunderea civilă contractuală.
- Precizaţi în ce constă deosebirile dintre răspunderea civilă
delictuală şi răspunderea civilă contractuală.
- Precizaţi şi definiţi principiile răspunderii civile în general şi
exemplificaţi.
- Care sunt funcţiile răspunderii civile?

ÎNTREBĂRI:

1. Executarea în natură a obligaţiilor poate fi cumulată

întotdeauna cu:
a) daunele interese – moratorii;
b) daunele interese – compensatorii;
c) daunele cominatorii.
Răspuns: a)
2. Care sunt formele răspunderii civile?
a) răspunderea bazată pe culpă a debitorului şi răspunderea
solidară a membrilor de familie ai debitorului;
b) răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă
contractuală;
c) răspunderea bazată pe un contract translativ de drepturi
patrimoniale şi cea bazată pe un contract translativ de drepturi
personale nepatrimoniale
Răspuns: b)

3. Principiile răspunderii civile sunt:

a) principiul solidarităţii pasive şi cel al solidarităţii active a
subiectelor raportului juridic obligaţional;
b) principiul respectării integrale, al reparării în natură a
prejudiciului legalităţii şi reparării prompte a prejudiciului;
c) principiul compensării datoriilor reciproce ale părţilor
născute din diferite acte sau fapte juridice independente.
Răspuns: b)

4. Principiul reparării în întregime a prejudiciului presupune:

a) repararea prin acte succesive ale debitorului care au o strânsă
legătură cu prejudiciul încercat de creditor;
b) restabilirea, pe cât posibil, a situaţiei anterioare producerii
acestuia;
c) acordarea unor despăgubiri în natură de acelaşi gen sau
specie cu cele avute iniţial de creditor.
Răspuns: b)

5. Funcţiile răspunderii civil sunt:

a) echivalenţa şi interdependenţa prestaţiilor;
b) preventiv – educativ şi reparatorie;
c) de stimulare a interesului debitorului în a-şi executa de bună
voie obligaţia.
Răspuns: b)
 CAP.X
RĂSPUNDEEA CIVILĂ CONRACTUALĂ
OBIECTIVE:

- Precizarea condiţiilor care determină angajarea răspunderii

civile contractuale.
- Precizarea conţinutului răspunderii civile contractuale şi în ce
condiţii poate fi executată.
- Stabilirea formelor de reparare a prejudiciului în cazul
răspunderii civile contractuale.

CONCEPTE:

- răspundere juridică civilă contractuală

- fapta ilicită
- prejudiciu
- raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu
- punerea în întârziere a debitorului
- daune interese
- daune interese compensatorii, moratorii

I. NOŢIUNE
Răspunderea civilă contractuală este o formă a
răspunderii civile care decurge din neexecutarea întocmai a
unor obligaţii contractuale şi care constă în repararea de către
debitor, în natură sau prin echivalent, a prejudiciului cauzat
astfel creditorului.
Răspunderea civilă contractuală îşi are izvorul în legea
civilă (art. 969 al.1 Cod civil) unde există prevederea despre
contracte care au forţă obligatorie între părţile sale, ceea ce
înseamnă că ele trebuie să execute în natură obligaţiile asumate
şi la termenele asumate, neputând să desfiinţeze contractul
decât în cazurile prevăzute de lege.
Neexecutarea voluntară a obligaţiilor asumate de către
debitor, dă dreptul creditorului de a cere instanţelor de judecată
obligarea acestuia la executare, inclusiv la executarea silită.
În situaţia în care debitorul nu-şi execută obligaţia
asumată prin contract şi nici nu se realizează executarea silită,
creditorul poate obţine executarea prin echivalent, angajându-
se prin urmare, răspunderea civilă a debitorului, datorită
neexecutării în sens larg a obligaţiilor născute din contract,
respectiv răspunderea civilă contractuală.
Art. 1073 Cod civil, precizează: „creditorul are dreptul de
a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, şi în caz contrar are
dreptul la dezdăunări”, ceea ce înseamnă că se angajează
răspunderea contractuală a debitorului, care va fi obligat să-i
plătească creditorului sume de bani cu titlu de despăgubire
pentru a-i repara prejudiciul cauzat, despăgubiri definite de
lege ca daune – interese.
Literatura de specialitate a definit răspunderea civilă
contractuală ca fiind obligaţia debitorului de a repara
prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea,
executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiilor
sale contractuale.
În Codul civil numai răspunderea civilă delictuală este
reglementată în mod distinct (art. 998-1003) răspunderea
contractuală fiind tratată alături de despăgubiri, la materia
efectelor obligaţiilor.
Efectul comun al oricărei obligaţii civile de a-l pune pe
debitor în necesitatea juridică de a-şi îndeplini prestaţia, iar
raportul obligaţional este stins îndată ce prestaţia a fost
achitată.
În strânsă legătură cu acest articol sunt şi prevederile art.
1083 Cod civil, potrivit cărora nu poate fi loc la daune interese
când, din o forţă majoră sau din un caz fortuit, debitorul a fost
poprit de a da sau a face aceea la care se obligase, sau a făcut
aceea ce îi era poprit.
Normele juridice referitoare la răspunderea civilă
contractuală sunt de două feluri: norme aplicabile în general
răspunderii contractuale şi norme specifice fiecărui contract
(vânzare-cumpărare etc.).

II. CONDIŢIILE RĂSPUNDERII

CONTRACTUALE
Pentru a ne afla în prezenţa unei răspunderi civile
contractuale este necesar ca între părţile litigante să existe o
legătură contractuală, să existe un contract valabil încheiat între
aceştia.
Neexistenţa contractului care reprezintă premisa majoră
a răspunderii contractuale va conduce la aplicarea răspunderii
de drept comun adică răspunderea civilă delictuală.
Dacă există, totuşi, un contract, pentru a fi antrenată
răspunderea civilă contractuală mai sunt necesare de îndeplinit
şi alte condiţii ale răspunderii juridice şi în special a
răspunderii civile cum ar fi:
- existenţa unei fapte ilicite;
- existenţa unui prejudiciu;
- existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită
şi prejudiciu;
- vinovăţia (culpa) debitorului.
Se poate afirma existenţa răspunderii contractuale atunci
când suntem în prezenţa unor împrejurări care contribuie la
naşterea acestei răspunderi, chiar dacă acordarea de daune
interese nu este încă posibilă.
La primele patru condiţii generale tuturor formelor de
răspundere juridică, inclusiv celei contractuale, mai sunt
necesare şi unele condiţii speciale cerute pentru acordarea
daunelor-interese cum ar fi:
- punerea în întârziere a debitorului;
- inexistenţa unei clauze de neresponsabilitate.

III. FAPTA ILICITĂ

Fapta debitorului este calificată ca fiind prejudiciabilă
când neexecutarea sau executarea defectuoasă ori tardivă a
obligaţiei a cauzat un prejudiciu creditorului altfel nu există un
temei legal pentru promovarea unei acţiuni în răspundere
contractuală.
Fapta ilicită săvârşită de debitor constând aşa cum am
mai arătat în neexecutarea obligaţiilor din contractul încheiat,
în sens larg, respectiv neexecutarea totală sau parţială,
executarea necorespunzătoare ori cu întârziere, altfel spus,
fapta ilicită a debitorului constă în nerespectarea dreptului de
creanţă al creditorului prin nerespectarea obligaţiilor
contractuale.
A. Neexecutarea obligaţiei
În caz de neexecutare totală, răspunderea contractuală se
va angaja cu certitudine, debitorul fiind obligat să repare
întregul prejudiciu cauzat.
În unele situaţii chiar şi o executare parţială poate fi
considerată o neexecutare totală dacă obiectul obligaţiei este
indivizibil sau când se referă la neexecutarea unei obligaţii
accesorii ce a fost considerată o clauză esenţială a unui
contract.
Neexecutarea este apreciată ca fiind culpabilă şi atunci
când deşi este posibilă, debitorul cu rea credinţă refuză să o
îndeplinească.
Neexecutarea este considerată neculpabilă în caz de
imposibilitate materială de executare cum ar fi când distrugerea
bunului vândut s-a produs ca urmare a unei catastrofe naturale
etc.
Această împărţire a neexecutării în culpabilă şi
neculpabilă are relevanţă în privinţa obligaţiilor de rezultat şi a
celor de mijloace.
În cazul obligaţiilor de rezultat, răspunderea debitorului
este angajată prin simplul fapt material al neobţinerii
rezultatului urmărit prin contract, creditorul putând face dovada
numai a neatingerii rezultatului, culpa debitorului neconstituind
o condiţie necesară a răspunderii sale.
Pentru obligaţiile de mijloace, răspunderea pentru
neexecutare se angajează numai în cazul în care debitorul nu a
depus diligenţa la care s-a îndatorat.
B. Executarea necorespunzătoare
Constă în executarea acesteia de către debitor cu
nerespectarea condiţiilor de calitate determinate, fie prin
înserarea în contract a unor clauze specifice, fie prin
standardele uzuale.
Asemenea prestaţii necorespunzătoare sunt relativ
frecvente în contractele de vânzare-cumpărare şi în cele de
prestări de servicii.
În cazul neexecutării şi executării necorespunzătoare a
obligaţiilor contractuale, despăgubirile în bani la care are
dreptul creditorul se numesc daune–interese compensatorii.
C. Executarea cu întârziere
Această executare contractuală cu depăşirea termenelor
convenite are repercusiuni asupra răspunderii civile
contractuale a debitorului deoarece despăgubirile pe care le
datorează creditorului, în situaţia în care i-a provocat un
prejudiciu, se numesc daune-interese moratorii.
Executarea cu întârziere a obligaţiilor contractuale
creează două situaţii distincte pentru creditor, astfel:
- dacă termenul de executare a fost prevăzut ca esenţial în
contract, creditorul poate refuza primirea prestaţiei, deoarece
nu mai prezintă interes pentru el şi se consideră obligaţia
neexecutată;
- în cazul în care creditorul primeşte prestaţia, indiferent
dacă termenul de executare a fost prevăzut esenţial sau
neesenţial, el va avea dreptul numai la plata de daune-interese
moratorii.

IV. PREJUDICIUL
Art. 1082 Cod civil dispune că „debitorul este osândit de
se cuvine, la plata de daune-interese sau pentru neexecutarea
obligaţiei sau pentru întârzierea executării, ” text care creează
fundamentul acordării de despăgubiri creditorului dacă există
un prejudiciu.
Dacă nu există prejudiciu, acţiunea creditorului va fi
respinsă ca fiind lipsită de interes.
De aici, definim prejudiciul ca fiind acea pierdere suferită
de creditor care constă în consecinţele dăunătoare de natură
patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării de către
debitor a dreptului de creanţă al creditorului său contractual.
Sarcina probei existenţei prejudiciului aparţine
creditorului, cu excepţia situaţiilor în care întinderea
prejudiciului este stabilită de lege ca în cazul obligaţiilor care
au drept obiectiv sume de bani, unde legea fixează drept
despăgubire dobânda legală.
De precizat că prejudiciul este urmarea faptei ilicite a
debitorului care constă în neexecutarea, executarea
necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei asumate prin
contract.
Pentru a putea fi reparat prejudiciul suferit de creditor
mai sunt necesare şi alte condiţii suplimentare care se referă la
faptul că trebuie să fie cert, putând fi stabilită întinderea lui, să
fie sigur, atât în privinţa existenţei sale, dar şi în privinţa
posibilităţii de a fi stabilit, adică de a fi constatat şi evaluat în
bani.
Sunt certe prejudiciile prezente dar şi cele viitoare care
este sigur că se vor produce.
Prejudiciile viitoare şi eventuale nu sunt certe, deoarece
producerea lor nu este sigură, ele vor deveni certe numai după
ce s-au produs sau este sigur că se vor produce.
De asemenea, prejudiciul trebuie să fie previzibil spre
deosebire de răspunderea civilă delictuală unde poate fi şi
imprevizibil.

V. RAPORTUL DE CAUZALITATE
DINTRE FAPTA ILICITĂ ŞI PREJUDICIU
Această condiţie rezultă din prevederile art. 1086 Cod
civil care dispune că „daunele interese nu trebuie să cuprindă
decât ceea ce este o consecinţă directă şi necesară a
neexecutării obligaţiei”.
Din această prevede deducem că necesitatea existenţei
unei relaţii cauzale directe între prejudiciu şi neexecutarea
contractului.
Existenţa raportului de cauzalitate în materie contractuală
este prezumată de lege, prezumţie cu caracter relativ dedusă şi
din dispoziţiile finale ale art. 1082 Cod civil care prevede că
„debitorul este îndatorat la plata de daune-interese, în afară de
cazul în care .... neexecutarea ... provine dintr-o cauză străină
care nu-i este imputabilă” iar potrivit art. 1083 Cod civil,
debitorul nu poate fi obligat la plata de daune interese atunci
când neexecutarea prestaţiei se datorează forţei majore sau
cazului fortuit.
În baza acestei prezumţii, numită şi prezumţie de
responsabilitate, creditorul nu trebuie să dovedească legătura
de cauzalitate dintre fapta debitorului şi prejudiciu.
 Debitorul poate însă răsturna prezumţia de cauzalitate,
dovedind că prejudiciul suferit de creditor provine dintr-o
cauză ce nu îi este imputabilă, astfel excluzându-se legătura de
cauzalitate dintre fapta debitorului şi prejudiciu, ceea ce îl
exonerează de răspundere.
La obligaţiile de rezultat fapta prejudiciabilă este dedusă
din însăşi nerealizarea rezultatului promis, în timp ce la
obligaţiile de mijloace, culpa debitorului va trebui dovedită de
creditor.

VI. VINOVĂŢIA DEBITORULUI

Creditorul pentru a putea cere despăgubiri de la debitor,
este necesar ca neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau
cu întârziere a obligaţiei să-i fie imputabilă, respectiv debitorul
să fi avut o vină atunci când nu şi-a executat obligaţia asumată.
Suntem în prezenţa laturii subiective a faptei debitorului,
interesând atitudinea acestuia pentru faptă şi urmările ei,
deoarece în dreptul nostru civil, răspunderea are la bază vina
celui care a săvârşit fapta prejudiciabilă.
Condiţia culpei debitorului rezultă din interpretarea art.
1080, 1082-1083 Cod civil.
Conform art. 1082 Cod civil – debitorul va fi obligat la
plata despăgubirilor nu numai atunci când acţionează cu
intenţia de a-l păgubi pe creditor, dar şi atunci când îi produce
acestuia un prejudiciu acţionând din culpă, prin urmare ori de
câte ori nu-şi execută obligaţia din vina sa.
Tot din interpretarea acestui articol se deduce faptul că în
sarcina debitorului operează o prezumţie de vină, ceea ce face
să se spună că în materie contractuală vina debitorului este
prezumată.
În cazul răspunderii civile contractuale, nu există
deosebire de efecte între cazul fortuit şi forţa majoră aşa cum
există în cazul răspunderii civile delictuale pentru fapta
lucrului.
În noţiunea de cauză străină care nu-i este imputabilă
debitorului., prevăzută de art. 1082 Cod civil, se admite că intră
şi vina creditorului, şi vina unei terţe persoane, pentru care
debitorul nu este ţinut a răspunde.

VII. DAUNELE INTERESE

Sunt acele despăgubiri băneşti la plata cărora debitorul
este obligat prin hotărâre judecătorească, în scopul reparării
prejudiciilor cauzate creditorului prin neexecutarea obligaţiilor
sale contractuale sau prin executarea lor defectuoasă ori cu
întârziere.
Daunele interese sunt de două feluri:
- daune interese compensatorii;
- daune interese moratorii.
a. Daunele interese compensatorii sunt acelea care
indemnizează pe creditor pentru pagubele cauzate prin
neexecutarea (totală sau parţială) a obligaţiei, ori prin
executarea ei necorespunzătoare.
Acestea trebuie să reprezinte echivalentul bănesc al
reparării integrale a prejudiciului cauzat creditorului, asigurând
repararea acestuia în situaţia patrimonială în care s-ar fi aflat
dacă obligaţia debitorului ar fi fost executată întocmai.
b. Daunele interese moratorii, îl indemnizează pe
creditor pentru pagubele cauzate de debitor prin simpla
întârziere a executării obligaţiei asumate prin contractul în care
este parte îndatorată.
Daunele interese moratorii nu înlocuiesc executarea în
natură a obligaţiei şi, ca atare, se pot cumula cu acestea, după
cum se pot cumula şi cu daune interese compensatorii, când
debitorul nu execută în natură şi nici cu întârziere.
 Daunele interese moratorii, ca şi cele compensatorii, pot
fi evaluate anticipat şi stabilite printr-o clauză penală accesorie
contractului.
Daunele interese se stabilesc întotdeauna într-o sumă de
bani, reprezentând o reparare prin echivalent a prejudiciului,
ele putând fi stabilite printr-o sumă globală sau sub forma unor
prestaţii periodice, în raport de natura şi particularităţile
prejudiciului cauzat creditorului şi de modul cel mai adecvat de
reparare a acestuia.
c. Daunele previzibile sunt prejudicii suferite de creditor
datorită neexecutării unei obligaţii contractuale a debitorului
care au fost prevăzute sau care puteau fi prevăzute la data
încheierii contractului.

VIII. PUNEREA ÎN ÎNTÂRZIERE A

DEBITORULUI
Reprezintă manifestarea de voinţă formală, prin care
creditorul încunoştinţează pe debitor că obligaţia sa a ajuns la
scadenţă şi îl invită să şi-o execute.
Punerea în întârziere se face, de obicei, printr-o notificare
scrisă adresată prin intermediul executorului judecătoresc,
părţile putând conveni însă să se facă în oricare altă formă, sau
ca ea să nu mai fie necesară, debitorul urmând a fi pus în
întârziere prin simpla împlinire a termenului de executare.
Aceleaşi efecte le produce şi o cerere de chemare în
judecată a debitorului chiar introdusă la o instanţă
necompetentă.
Dacă legea sau contractul nu prevăd altfel, simpla
împlinire a termenului nu are efectul unei puneri în întârziere
putându-se presupune că atâta timp cât nu se cere executarea
creanţei sale, creditorul nu este prejudiciat de întârziere şi că el
a acordat tacit, o prorogare a termenului.
 Punerea în întârziere nu este aplicabilă decât în domeniul
obligaţiilor contractuale, creditorul unei obligaţii din delict nu
este ţinut să pună pe debitor în întârziere.
Punerea în întârziere produce următoarele efecte:
a) din momentul ei debitorul datorează daune-interese
moratorii şi (sau) compensatorii;
b) din acest moment încep să curgă dobânzile pentru
sumele de bani datorate;
c) riscurile pieirii fortuite a lucrului trec asupra
debitorului afară dacă debitorul dovedeşte că lucrul ar fi pierit
şi la creditor dacă i l-ar fi predat.

SUBIECTE
- În ce constă vinovăţia debitorului?
- Cum se defineşte răspunderea civilă contractuală în contextul
răspunderii civile?
- Definiţi şi explicaţi raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită
şi prejudiciu.
- Cum pot fi obţinute daunele interese de către creditor şi care
sunt acestea?

ÎNTREBĂRI
1. Punerea în întârziere a debitorului se poate face:
a) prin notificare, prin intermediul executorului judecătoresc;
b) prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire;
c) prin fax sau e-mail.
Răspuns: a)

2. Debitorul unei obligaţii contractuale:

a) răspunde atât pentru prejudiciile directe, cât şi pentru cele
indirecte cauzate de neexecutarea cu intenţie (dol) a obligaţiei;
b) trebuie să acopere pierderea efectiv suferită de creditor,
chiar dacă aceasta a fost imprevizibilă la momentul încheierii
contractului;
c) trebuie să acopere câştigul, previzibil la momentul încheierii
contractului, pe care creditorul nu l-a putut realiza datorită
neexecutării culpabile a obligaţiilor contractuale.
Răspuns: c)

3. Când debitorul unei obligaţii contractuale nu-şi îndeplineşte

obligaţiile şi este obligat la daune interese:
a) el trebuie să acopere atât damnum emergens, cât şi lucrum
cessans, când prejudiciul a fost previzibil la momentul
încheierii contractului;
b) el trebuie să acopere atât prejudiciul previzibil, cât şi pe cel
imprevizibil, indiferent de forma de vinovăţie cu care nu îşi
execută obligaţiile;
c) el trebuie să acopere paguba efectiv suferită şi previzibilă
sau imprevizibilă, când executarea nu îi este imputabilă.
Răspuns: a)

4. Debitorul unei obligaţii născute dintr-un contract bilateral,

obligaţie care devine imposibil de executat:
a) ca regulă generală, nu mai poate pretinde executarea
obligaţiei ce revenea celeilalte părţi contractante;
b) suportă riscul contractului în toate cazurile;
c)este ţinut să plătească despăgubiri către cocontractant.
Răspuns: a)

5. Clauza penală:
a) este acea clauză în temeiul căreia operează rezoluţiunea
(rezilierea) convenţională a contractului sinalagmatic;
b) are ca scop determinarea anticipată a cuantumului
despăgubirilor ce vor fi plătite de debitor în caz de neexecutare
sau executare necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiei
asumate;
c) poate fi prevăzută numai pentru obligaţii contractuale.
Răspuns: b)
 CAP.XI
TRASMITEREA OBLIGAŢIILOR

OBIECTIVE:

- Definirea transmiterii obligaţiilor în natura răspunderii civile

contractuale.
- Determinarea modurilor prin care se efectuează o transmitere
a obligaţiilor de la o parte la alta în cadrul raportului juridic
obligaţional.
- Lămurirea înţelesului de cesiune de creanţă.
- Lămurirea înţelesului de subrogaţie în drepturile creditorului
prin plata creanţei.

CONCEPTE:

- cesiune de creanţă
- subrogaţie
- poprire
- cedent, cesionar, beneficiar
- cauţiune
- codebitor

I. CONSIDERATII GENERALE
Transmiterea obligaţiilor este definită ca o modificare a
raporturilor juridice de obligaţie prin transferarea drepturilor
creditorului asupra unei alte persoane, care devine creditor în
locul lui, ori pin transferarea obligaţiilor debitorului asupra
altei persoane care devine debitor în locul său.
Creanţa face parte din activul patrimonial al creditorului,
iar datoria face parte din pasivul patrimonial al debitorului.
 Cunoscând că patrimoniul unei persoane poate forma
obiectul unei transmisiuni universale sau cu titlu universal,
atunci şi elementele sale, creanţe, datorii, alături de drepturile
reale, pot forma obiectul unei transmisiuni universale sau cu
titlu universal.
Transmiterea dreptului de creanţă şi a datoriei care
alcătuiesc laturile raportului obligaţional, poate avea loc şi între
vii sau mortis causa.
Transmiterea obligaţiei prin acte între vii reprezintă acea
operaţie juridică în temeiul căreia, prin acordul părţilor sau în
virtutea legii, creanţa sau debitul, se transmite de la părţi la o
altă persoană.

II. MODURI DE TRANSMITERE A

OBLIGAŢIILOR
În dreptul nostru civil este reglementată expres numai
transmiterea laturii active a raportului obligaţional.
Ca moduri de transmitere a obligaţiilor sunt cunoscute:
- cesiunea de creanţă;
- subrogaţia în drepturile creditorului prin plata
creanţei;
- poprirea.

III. CESIUNEA DE CREANŢĂ

A. Noţiune
Cesiunea de creanţă constituie un mijloc specific de
transmitere a obligaţiilor constând în acordul de voinţe
(contractual) prin care creditorul (numit cedent) transmite în
mod voluntar, cu titlu oneros sau gratuit, dreptul său de creanţă
unei alte persoane (numită cesionar) care va deveni astfel
creditor (numit debitor cedat).
Cesiunea de creanţă îşi realizează efectul translativ în
raporturile dintre cedent şi cesionar, din chiar momentul
încheierii acordului lor de voinţă.
Creanţa în cauză, supusă cesiunii, nu suferă nici-o
schimbare, păstrându-şi natura juridică, civilă sau comercială,
garanţiile care o însoţeau, iar dacă aceasta constă într-o sumă
de bani, va produce aceleaşi dobânzi.
Cesiunea de creanţă este reglementată în materia
contractului de vânzare-cumpărare (art. 1391-1398 si 1402-
1404 Cod civil) şi are în vedere numai cesiunea de creanţă cu
titlu oneros.
Atunci când cesiunea de creanţă se face prin acte între vii
cu titlu oneros, ea echivalează cu o vânzare sau se poate face şi
printr-un alt contract cum este cel de schimb.
Dacă se efectuează prin acte între vii cu titlu gratuit poate
fi şi printr-un contract de donaţie.

B. Caractere juridice
a) Când se efectuează printr-un act cu titlu oneros, fiind o
adevărată vânzare-cumpărare a drepturilor de creanţă, aceasta
se constituie ca un contract sinalagmatic, deoarece prin
încheierea sa dă naştere la obligaţii reciproce între părţile
contractante.
b) Când se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor
fără îndeplinirea vreunei formalităţi, cesiunea de creanţă este
un contract consensual.
c) În cazul în care cesiunea de creanţă se realizează cu
titlu gratuit prin intermediul unei donaţii, aceasta are un
caracter solemn, şi se cere forma unui act autentic.
 C. Condiţiile cesiunii de creanţă
Fiind un contract, şi cesiunea de creanţă trebuie să
îndeplinească toate condiţiile de validitate ale contractului,
adică condiţiile de fond şi formă specifice acestora.
Dintre condiţiile de fond ale cesiunii de creanţă sunt de
amintit:
- capacitatea (juridică) de exerciţiu a părţilor;
- consimţământul (liber exprimat) al părţilor;
- obiectul cesiunii de creanţă (licit);
- cauza cesiunii de creanţă.
Dintre condiţiile de formă ale cesiunii de creanţă
amintim:
- forma autentică;
- să cuprindă elementele esenţiale: obiectul şi preţul.

D. Formalităţi cerute pentru asigurarea opozabilităţii

cesiunii de creanţă
Pentru valabilitatea cesiunii de creanţă nu este necesar
consimţământul debitorului cedat, dar pentru ca aceasta să fie
opozabilă terţilor din care face parte şi debitorul cedat trebuie
îndeplinite anumite formalităţi de publicitate.
Art. 1393 Cod civil prevede că „cesionarul nu poate
opune dreptul său la o a treia persoană, decât după ce a
notificat debitorului cesiunea” ceea ce înseamnă că cesiunea de
creanţă trebuie mai întâi notificată şi apoi acceptată.
Notificarea înseamnă comunicarea faptului cesiunii
nicidecum a actului cesiunii, adică existenţa faptului juridic
care a operat cesiunea şi substanţa convenţiei.
Prin notificarea făcută de cedent sau cesionar debitorului
cedat, se aduce la cunoştinţă persoana noului creditor şi
clauzele esenţiale ale contractului de cesiune.
Acceptarea din partea debitorului cedat (art. 1393 Cod
civil) are semnificaţia că acesta a luat la cunoştinţă despre
cesiune adică de schimbarea creditorului său iniţial în sensul că
a ştiut de existenţa cesiunii de creanţă, care se face printr-un act
autentic.
Dacă acceptarea se face printr-un act sub semnătură
privată, ea nu va fi opozabilă celorlalţi terţi, fiind opozabilă
numai debitorului, care nu va putea face plata cedentului în
detrimentul cesionarului, fără a se supune riscului de a mai
plăti încă o dată.
Acceptarea autentică poate fi făcută şi de un mandatar al
debitorului cu procură autentică, fiind valabilă chiar daca nu
este cunoscută de cedent sau cesionar, fiind în acest caz
opozabilă nu numai debitorului cedat dar şi terţilor.

E. Efectele cesiunii de creanţă

Contractul prin care s-a cesionat o creanţă produce efecte
generale şi efecte speciale între părţile sale.
a) efectul general, al cesiunii de creanţă este transmiterea
dreptului de creanţă de la cedent la cesionar în schimbul
preţului stipulat sau cu titlu gratuit;
b) efectele speciale, ale cesiunii de creanţă se analizează
pe de o parte între cedent şi cesionar, iar pe de altă parte faţă de
terţi;
- între părţi, cesiunea de creanţă transferă dreptul de
creanţă din patrimoniul cedentului în patrimoniul cesionarului;
- faţă de terţi, cesiunea produce efecte numai din
momentul notificării prin intermediul executorului judecătoresc
sau din momentul acceptării de către debitorul cedat prin
înscris autentic.
Terţi în materia cesiunii de creanţă sunt: debitorul cedat,
cesionarii ulteriori şi succesivi ai aceleaşi creanţe creditorii
cedentului, care pot popri creanţa în mâinile debitorului cedat,
creditorul cedentului popritor (care au poprit creanţa în mâinile
debitorului cedat).
Până la notificarea sau acceptarea cesiunii de creanţă,
debitorul cedat poate plăti în mod valabil cedentului.
 Dacă cedentul a făcut cesiunea, debitorul cedat se va
putea apăra în faţa cesionarului prin invocarea chitanţei
liberatoare, chiar cu dată posterioară cesiunii, dar cu dată
anterioară notificării sau acceptării.
În cazul în care cedentul a înstrăinat creanţa la mai mulţi
cesionari, între aceştia se naşte un conflict care va fi soluţionat
conform regulii qui prior tempore potior iure (cine este mai
întâi în timp va fi mai puternic în drept).
Până la îndeplinirea formalităţilor de publicitate,
creditorii chirografari sunt consideraţi terţi, putând urmări
creanţa cedentului care face parte din gajul lor general, astfel că
cesiunea nu le este opozabilă.
În cazul cesiunii de creanţă se pot ivi şi dificultăţi de
punere în aplicare a acesteia datorită unor drepturi ce ar putea fi
încălcate unor categorii de persoane.
Rezolvarea acestor complicaţii se face printr-o operaţiune
juridică denumită retract litigios.

F. Retractul litigios – este o manifestare unilaterală de

voinţă prin care debitorul unui drept litigios, care a fost
transmis de către creditor unei alte persoane printr-o cesiune de
creanţă cu titlu oneros, poate să stingă litigiul şi totodată
obligaţia sa, oferind cesionarului, noul său creditor, suma cu
care el a plătit efectiv cedentului creanţa respectivă, împreună
cu cheltuielile cumpărării şi cu dobânzile efectuate de la data
plăţii cesiunii.
Legea recunoaşte debitorului cedat această posibilitate în
scopul de a zădărnici tentativa de speculă a cesionarului, care
altfel, ar fi îndreptăţit să urmărească şi să încaseze întreaga
valoare nominală a creanţei, chiar dacă a cumpărat-o la un preţ
inferior.
 IV. SUBROGAŢIA ÎN DREPTURILE
CREDITORULUI PRIN PLATA
CREANŢEI

1. Noţiune

Această modalitate de transmitere a obligaţiilor mai

poartă denumirea şi de subrogaţie reală, legală sau personală.
Prin subrogaţia în drepturile creditorului prin plata
creanţei înţelegem substituirea persoanei creditorului unui
raport juridic de obligaţie de către o altă persoană care plătind
creditorului iniţial datoria debitorului, devine creditor al
acestuia din urmă, preluând toate drepturile celui pe care îl
plăteşte.
În principiu datoria este stinsă în sensul că creditorul îşi
primeşte tot ce era în drept a pretinde, terţul plătitor care
voieşte să fie asigurat că va fi despăgubit pentru plata efectuată,
poate cere creditorului să fie subrogat în drepturile acestuia
afară numai dacă ar fi înţeles să lucreze animus donandi în
privinţa debitorului.

2. Felurile subrogaţiei
Subrogaţia solventului (cel care a plătit în drepturile
creditorului se poate face:
- în temeiul legii – subrogaţie legală;
- în temeiul convenţiei părţilor – subrogaţie
convenţională
La rândul ei subrogaţia convenţională poate fi:
- consimţită de creditorul plătit;
- consimţită de debitor.
 A. Subrogaţia legală
Art. 1108 Cod civil, prevede patru cazuri în care
subrogaţia se face fără să mai fie nevoie de a fi cerută sau
acordată.
a) subrogaţia în folosul celui care, fiind el însuşi creditor,
plăteşte altui creditor, ce are preferinţă.
Este cazul unui creditor chirografar care plăteşte creanţa
unui creditor ipotecar, substituindu-se în toate drepturile
creditorului plătit.
Acesta va beneficia de subrogaţia legală numai în cazul în
care creditorul plătit este într-o situaţie juridică mai bună.
b) subrogaţia în folosul aceluia care, dobândind un imobil
plăteşte creditorilor căror acest imobil este ipotecat.
Este cazul în care dobânditorul unui imobil ipotecat,
plăteşte pe creditorii care au un drept de ipotecă asupra acelui
imobil, pentru a împiedica scoaterea lui la vânzare de către
creditorii ipotecari.
Cumpărătorul are ipotecă asupra propriului imobil, cu
rangul de preferinţă al creditorilor plătiţi.
c) subrogaţia în folosul aceluia care, fiind obligat cu alţii
sau pentru alţii la plata datoriei, are interes de a o face (are
interes să plătească).
În dreptul nostru civil sunt obligaţi împreună cu altul:
- codebitorii solidari;
- codebitorii obligaţiilor indivizibile;
- fidejusorii între ei.
Sunt obligaţi pentru altul, adică pentru debitorul
principal:
- fidejusorii;
- cauţiunea reală, care constituie o ipotecă pentru un
bun al său pentru a garanta o datorie a debitorului;
- terţul detentor al unui imobil ipotecat pentru
garantarea datoriei debitorului, care plăteşte pe
creditorii înscrişi asupra imobilului, terţul dobândind
 imobilul ipotecat fie de la debitori, fie de la cauţiunea
reală.
d) subrogaţia în folosul moştenitorului sub beneficiu de
inventar, care a plătit din propriul său patrimoniu datoriile
succesiunii.
Acceptând moştenirea sub beneficiu de inventar,
moştenitorul nu va răspunde de datoriile moştenirii decât în
limitele activului acesteia.

B. Subrogaţia convenţională
Subrogaţia convenţională îşi are izvorul în acordul de
voinţă dintre terţul care plăteşte şi creditorul plătit sau debitorul
obligaţiei, care poate fi consimţită de creditor sau de debitor.
1. Subrogaţia consimţită de creditor are loc prin
acordul de voinţă expres ce intervine între creditor şi cel care
plăteşte datoria debitorului, în chiar momentul plăţii, căci, dacă
acordul ar interveni anterior plăţii, s-ar realiza o cesiune de
creanţă, iar un acord intervenit ulterior n-ar mai putea produce
nici un efect, creanţa fiind deja stinsă prin plată.
Prin acordul lor de voinţă, creditorul accipiens subrogă pe
terţul solvens în toate drepturile sale, care, astfel, nu se sting, ci
se transmit neschimbate celui care a devenit creditor prin
subrogaţie.
2. Subrogaţia consimţită de debitor are loc prin acordul
de voinţă care intervine între debitor şi un terţ, de la care
debitorul împrumută spre a face plata creditorului, subrogând
pe terţul împrumutător în drepturile creditorului său iniţial.
Pentru ca această subrogaţie să fie valabilă, legea cere ca
în contractul de împrumut încheiat între debitor şi terţ să se
precizeze expres că împrumutul s-a făcut pentru a plăti
creditorului, iar în chitanţa eliberată de creditor să se precizeze
expres să plata s-a făcut cu banii împrumutaţi.
 De asemenea, se cere ca ambele aceste acte să fie făcute
în formă autentică pentru a-l împiedica pe debitor să modifice
în mod fraudulos ordinea de preferinţă a creditorilor săi.

C. Efectele subrogaţiei
Indiferent că este legală sau convenţională, efectul
principal al subrogaţiei, subrogatul (solvens) ia locul
creditorului pe care l-a plătit şi poate exercita toate drepturile şi
acţiunile acestuia împotriva debitorului, bucurându-se de toate
garanţiile care însoţeau creanţa respectivă.
El dobândeşte, de asemenea, şi o acţiune proprie contra
debitorului, izvorâtă, după caz, din mandat sau din gestiunea de
afaceri, prin care poate obţine nu numai ceea ce a plătit
creditorului iniţial, dar şi eventualele cheltuieli sau daune
încercate cu această ocazie.

V. CESIUNEA DE DATORIE
1. Noţiune
Cesiunea de datorie înseamnă transmiterea obligaţiei ce
revine debitorului de către o altă persoană, care să devină
debitor în locul celui iniţial.
Nefiind reglementată de lege, cesiunea de datorie, se
poate realiza doar în mod indirect, printr-o novaţie de
schimbare de debitor, printr-o delegaţie perfectă sau printr-o
stipulaţie pentru altul, care sunt veritabile contracte civile.
 VI. CESIUNEA DE DREPTURI
LITIGIOASE
Este o varietate a cesiunii de creanţă având ca obiect una
sau mai multe creanţe care fac obiectul unui litigiu în curs.

Principala particularitate a acestei cesiuni o constituie

dreptul debitorului cedat de a face un retract litigios, care este
sinonimă cu o vânzare de drepturi litigioase.

VII. CESIUNEA DE DREPTURI

SUCCESORALE
Este o varietate a cesiunii de creanţă având ca obiect
drepturile succesorale ale cedentului.
Dacă actul de cesiune nu specifică obiectele cuprinse în
moştenire, cedentul nu garantează cesionarului decât calitatea
sa de moştenitor.
În aceste cazuri cesiunea de drepturi succesorale produce
efecte între părţi pe data deschiderii succesiunii.

SUBIECTE:

- În ce constă vinovăţia debitorului?

- Cum se defineşte răspunderea civilă contractuală în contextul
răspunderii civile?
- Definiţi şi explicaţi raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită
şi prejudiciu.
- Cum pot fi obţinute daunele interese de către creditor şi care
sunt acestea?
ÎNTREBĂRI:

1. Ca moduri de transmitere a obligaţiilor sunt cunoscute:

a) plata prin echivalent a prestaţiilor datorate creditorului;
b) cesiunea de creanţă, subrogarea în drepturile creditorului
prin plata creanţei, poprirea;
c) stipulaţia pentru altul şi gestiunea de afaceri.
Răspuns: b)

2. Transmitere obligaţiilor este definită ca o:

a) preluare integrală a drepturilor şi obligaţiilor în cazul
moştenirii legale sau testamentare de către moştenitorii cu
vocaţie la moştenire;
b) modificare a raporturilor juridice de obligaţie prin
transformarea drepturilor creditorului asupra unei alte persoane
care devine creditor în locul lui;
c) o novaţie de creditor în cadrul unui raport juridic de
obligaţie delictuală.
Răspuns: b)

3. Cesiunea de creanţă constituie:

a) un mod şi o posibilitate a debitorului de a se debarasa de
obligaţiile ce le are faţă de creditor;
b) un mijloc specific de transmitere a obligaţiilor constând în
acordul de voinţă (contractual) prin care creditorul, numit
cedent, transmite în mod voluntar, cu titlu oneros sau gratuit,
dreptul său de creanţă unei alte persoane, cesionar care va
deveni creditor (debitor cedent);
c) substituirea persoanei creditorului unui raport juridic de
obligaţie către o altă persoană care plătind creditorului iniţial
datoria debitorului, devine creditor al acestuia din urmă,
preluând toate drepturile celui pe care îl plăteşte.
Răspuns: b)
4. Subrogaţia poate fi de mai multe feluri :
a) naturală, reală, absolută ţi perfectă ;
b) legală şi convenţională ;
c) totală sau parţială în funcţie de acordul părţilor
Răspuns: b)

5. Subrogaţia convenţională presupune să fie :

a) dispusă prinr-o hotărâre judecătorească definitivă şi
irevocabilă ;
b) consimţită de creditor şi/sau consimţită de debitor;
c) acceptată explicit, tacit sau implicit de către terţi faţă de
contractul ce a creat obligaţiile părţilor.
Răspuns: b)
 CAP.XII.
TRANSFORMAREA OBLIGAŢIILOR
OBIECTIVE:
- Definirea noţiunii de transformare a obligaţiilor şi locul în
cadrul circulaţiei obligaţiilor civile.
- Perceperea modurilor de transformare a obligaţiilor prin
schimbarea unuia din elementele raportului obligaţional
- Descrierea şi aprofundarea celor două moduri specifice de
transformare a obligaţiilor: novaţia şi delegaţia.
- Lămurirea condiţiilor de admisibilitate şi a efectelor produse
de novaţie şi delegaţie ca moduri de transformare a obligaţiilor
civile.

CONCEPTE:
- novaţie
- delegaţie
- transformarea obligaţiei
- novaţie obiectivă, subiectivă
- delegaţie perfectă, imperfectă

I. NOŢIUNE
Prin transformarea obligaţiei înţelegem acea operaţie
juridică prin intermediul căreia, ca urmare a acordului de
voinţă al părţilor raportului obligaţional, se produce o
schimbare a unuia din elementele acestui raport, respectiv
subiecte, obiect sau cauză.
Transformarea raportului juridic obligaţional iniţial are
în principiu, ca efect stingerea raportului obligaţional existent
şi înlocuirea acestuia cu altul care prezintă un element nou.
De exemplu, un debitor doreşte să înlocuiască obiectul
prestaţiei sale cu un altul pe care îl are la dispoziţie, caz în care
va conveni cu creditorul, înainte ca datoria să ajungă la
scadenţă, o schimbare a obiectului obligaţiei.
 II. MODURI DE TRANSFORMARE A
OBLIGAŢIILOR
Ca moduri de transformare a obligaţiilor, codul nostru
civil, reglementează două moduri juridice:
- novaţia;
- delegaţia.
Novaţia şi delegaţia perfectă sunt în acelaşi timp şi
mijloace de stingere a unei obligaţii şi dă naştere concomitent
alteia care o înlocuieşte pe cea veche.
Numai delegaţia imperfectă transformă o obligaţie fără
stingerea şi înlocuirea ei cu alta.

III. NOVAŢIA

1. Noţiune
Novaţia este un mijloc de stingere a unei obligaţii,
constând în înlocuirea ei, prin voinţa părţilor, cu o altă
obligaţie, diferită.
Această nouă obligaţie trebuie să se deosebească de cea
veche, altfel nu ar exista novaţie.
Novaţia este reglementată împreună cu delegaţia de art.
1128-1137 Cod civil.
De remarcat că, întotdeauna novaţia este rezultatul unei
convenţii, legiuitorul neprevăzând nici un caz în care aceasta
operează în drept.
Ceea ce este specific novaţiei este faptul că stingerea
obligaţiei vechi nu duce la încetarea efectelor sale, ci numai la
transformarea ei într-o altă obligaţie, vechea obligaţie este
transformată nu modificată, rezultatul fiind un nou raport
obligaţional.
 2. Felurile novaţiei
În raport cu elementele obligaţiei existente care se
transformă, novaţia este de două feluri:
a) novaţie obiectivă;
b) novaţie subiectivă.
a) Novaţia obiectivă (mutata causa debendi) se produce
între creditorul şi debitorul iniţial prin schimbarea obiectului,
cauzei sau modalităţilor obligaţiei iniţiale.
La novaţia prin schimbarea obiectului, creditorul şi
debitorul raportului obligaţional iniţial nu se schimbă, având
loc doar o transformare a obiectului obligaţiei.
De exemplu, schimbarea obiectului poate interveni în
cazul în care părţile convin ca în locul unei sume de bani, să se
execute o altă prestaţie.
La novaţia prin schimbarea cauzei, subiectele raportului
obligaţional iniţial rămân neschimbate, ca de altfel şi obiectul
obligaţiei, ceea ce se schimbă fiind cauza obligaţiei.
Aceasta poate interveni atunci când, de exemplu,
cumpărătorul unui bun convine cu vânzătorul să păstreze suma
datorată ca preţ al bunului, cu titlu de împrumut.
Cu toate că debitorul este aceeaşi persoană şi pentru
aceeaşi sumă, obligaţia are o altă cauză şi anume contractul de
împrumut, dând naştere unei alte obligaţii.
La novaţia prin schimbarea modalităţilor, aceasta se
transformă dintr-o obligaţie pură şi simplă, într-o obligaţie
condiţională.
Schimbarea termenului nu are nici un efect , deoarece el
vizează numai executarea obligaţiei.
b) Novaţia subiectivă este aceea care se realizează prin
schimbarea creditorului sau a debitorului iniţial.
Novaţia prin schimbare de debitor are loc atunci când
un terţ se obligă faţă de creditor să plătească datoria, fără a cere
consimţământul debitorului iniţial (art. 1131 Cod civil).
 O astfel de novaţie operează pe cale de expromisiune,
adică o promisiune de plata din partea aceluia care se substituie
altuia sau exclude pe vechiul debitor.
Novaţia prin schimbare de creditor are loc prin
substituirea creditorului iniţial cu un nou creditor (terţă
persoană) indicată de creditorul iniţial.
În acest caz, debitorul va fi eliberat de creditorul iniţial,
fiind obligat faţă de noul creditor, ca efect al novaţiei.
Novaţia se deosebeşte atât de cesiunea de creanţă cât şi
de subrogaţia în drepturile creditorului plătit, deoarece cu toate
că şi în cazul acestora se schimbă persoana creditorului,
obligaţia iniţială rămâne aceeaşi, transmiţându-se la noul
creditor, împreună cu toate garanţiile şi accesoriile sale.

3. Condiţiile novaţiei
Realizarea novaţiei presupune mai multe condiţii,
astfel:
a) Existenţa unei obligaţii valabile care urmează să se
stingă.
O obligaţie lovită de nulitate absolută nu poate fi
novată.
Nulitatea relativă nu împiedică însă novaţia, căci
intenţia de a nova implică confirmarea obligaţiei anulabile,
dacă partea cunoştea cauza de anulabilitate.
O obligaţie imperfectă, neînzestrată cu acţiune în
justiţie, poate fi novată, transformându-se astfel într-o obligaţie
perfectă, înzestrată cu acţiune.
b) Naşterea unei noi obligaţii valabile.
Dacă noua obligaţie nu se poate naşte valabil, cea veche
nu se stinge şi, deci, novaţia nu operează.
Rezoluţia noii novaţii, deşi o desfiinţează retroactiv, nu
duce totuşi la reînvierea vechii obligaţii, care s-a stins definitiv
şi irevocabil prin acceptarea novaţiei.
 c) Existenţa unui element nou care deosebeşte obligaţia
nouă de cea veche.
Acest element nou poate privi:
- persoana creditorului (prin schimbarea de creditor)
- persoana debitorului (prin schimbarea de debitor)
- obiectul obligaţiei (prin schimbare de obiect)
- cauza obligaţiei
- adăugarea sau suprimarea unei clauze sau condiţii
- modificarea termenului de executare a obligaţiei
vechi şi naşterea concomitentă a unei obligaţii noi, diferite.
d) Exprimarea intenţiei comune a părţilor de a nova.
Novaţia fiind un veritabil contract, necesită realizarea
acordului de voinţă al părţilor, atât asupra stingerii obligaţiei
vechi, cât şi asupra naşterii obligaţiei noi care i se substituie.
e) Existenţa capacităţii de a nova.
Creditorul (cedentul) trebuie să aibă capacitatea juridică
de a dispune (căci vechea lui creanţă se stinge) iar debitorul
(cedat) trebuie să aibă capacitatea de a se obliga (căci în sarcina
lui se naşte o nouă obligaţie).

4. Efectele novaţiei.
Novaţia produce următoarele efecte:
a) Stingerea obligaţiei vechi, împreună cu toate
accesoriile sale (garanţiile reale, garanţiile personale,
solidaritatea pasivă, acţiunile în justiţie etc.).
Garanţiile se pot păstra , dacă cei care le-au constituit
consimt ca ele să servească şi pentru garantarea noii obligaţii,
adică dacă aceste garanţii sunt şi ele novate cu respectarea
condiţiilor menţionate mai sus, precum şi a condiţiilor de
validitate specifice actului de constituire a garanţiei respective.
Dacă creditorul a condiţionat novaţia de menţinerea
aceloraşi garanţii (sau a unora dintre ele) lipsa
consimţământului garanţilor respectivi (fidejusori, codebitori
solidari etc.) împiedică realizarea novaţiei şi deci, vechea
obligaţie nu se stinge.
b) Naşterea unei noi obligaţii, concomitent cu stingerea
celei vechi şi condiţionat de aceasta.
Noua obligaţie are întotdeauna caracter contractual, ea
rezultând din voinţa părţilor.
Fiind o obligaţie nouă, ea este supusă unui nou termen
de prescripţie extinctivă, care începe să curgă de la naşterea
novaţiei noi.
Novaţia este o instituţie juridică de sine stătătoare care
se deosebeşte de alte instituţii juridice cu care poate prezenta
asemănări cum ar fi cesiunea de creanţă prin schimbare de
creditor, de debitor, de obiect sau de cauză.

IV. DELEGAŢIA

1. Noţiune
Delegaţia este un act juridic prin care o persoană,
numită delegant, însărcinează o altă persoană, numită delegat,
să execute o anumită prestaţie în favoarea unei terţe persoane,
numită delegatar, cu consimţământul acesteia.
De cele mai multe ori, delegantul fiind creditor al
delegatului şi debitor al delegatarului, delegaţia simplifică
raporturile juridice dintre părţi, făcând ca dintr-o singură plată,
de la delegat la delegator, să se stingă două obligaţii: aceea a
delegatului faţă de delegant şi aceea a delegantului faţă de
delegatar.

2. Interesul delegaţiei
Delegaţia poate prezenta interes practic, din mai multe
motive, astfel:
a) prin delegaţie se poate realiza o liberalitate când
delegatul se obligă să plătească o datorie a delegantului către
delegatar.
 b) prin delegaţie se poate realiza un împrumut, când
delegantul care doreşte să predea delegatarului o sumă pe care
nu o are, dă delegaţie unei persoane ca delegat să predea suma
delegatarului.
c) prin delegaţie se poate realiza o garanţie personală,
când delegantul aduce pe delegat, care devine şi el obligat faţă
de delegatar, fără ca obligaţia delegantului să înceteze.
În ceea ce priveşte consimţământul persoanelor care
participă la delegaţie, acesta nu trebuie să fie obligatoriu
simultan, cum este, de exemplu, situaţia acceptării ofertei, care
poate avea loc în urma ofertei, dar înainte de retractarea ei.

3. Felurile delegaţiei
Delegaţia este de două feluri:
- delegaţie perfectă;
- delegaţie imperfectă.
a) Delegaţia este perfectă, atunci când delegatarul
acceptă pe delegat ca debitor al său, în locul delegantului, pe
care îl eliberează, cele două obligaţii preexistente fiind astfel
novate, prin schimbare de debitor şi, respectiv, prin schimbare
de creditor, într-o singură obligaţie.
Dacă părţile n-au convenit altfel, delegantul garantează
delegatarului existenţa şi valabilitatea creanţei sale împotriva
delegatului, ca o condiţie a novaţiei precum şi solvabilitatea
prezentă, dar nu şi cea viitoare, a delegatului.
Odată cu acceptarea de către delegatar a delegaţiei
perfecte, vechea sa creanţă faţă de delegant se stinge, cu toate
accesoriile ei, întocmai ca la novaţie.
b) Delegaţia este imperfectă, atunci când delegatarul
acceptă pe delegat ca debitor al său, alături de delegant, pe care
nu îl eliberează, păstrându-şi dreptul de a-l urmări, în cazul în
care delegatul n-ar executa obligaţia. Spre deosebire însă de
fidejusor, care este obligat subsidiar, delegantul rămânând
obligat principal, alături, dar independent, de delegat.
 Cu alte cuvinte, delegaţia imperfectă există atunci când
delegatarul nu acceptă liberarea delegantului, acesta rămânând
mai departe obligat alături de noul debitor.
Un nou raport de obligaţie este alăturat celui anterior,
care continuă să subziste ca o adevărată garanţie a noii
obligaţii.
Creditorul anterior, care continuă să subziste ca o
adevărată garanţie a noii obligaţii, creditorul delegatar putând
urmări, la alegerea sa, pe oricare din cei doi debitori.
Aşadar, după cum delegaţia este perfectă sau
imperfectă, delegantul este sau nu descărcat de obligaţia sa de
către delegatar.
Din convenţia părţilor trebuie să rezulte clar dacă
creditorul a înţeles a primi pe debitorul delegat alături de
delegant, în care caz el va avea doi codebitori sau dacă l-a
primit în locul delegantului înţelegând a-l descărca pe acesta.
În raport cu voinţa părţilor, delegaţia reprezintă, după
caz, un mod de stingere, de transmitere sau de transformare a
obligaţiilor.

4. Efectele delegaţiei
Efectele delegaţiei sunt diferite supă cum delegaţia este
perfectă sau imperfectă.
În cazul delegaţiei perfecte, aceasta stinge obligaţia
veche şi o înlocuieşte cu una nouă, obligaţia delegantului se
stinge şi este înlocuită cu obligaţia delegatului, urmare a
acestui fapt, debitorul iniţial nu va mai putea fi creditor pentru
plata obligaţiei.
De asemenea, insolvabilitatea delegantului va fi
suportată de către creditor, care în principiu, nu se mai poate
întoarce împotriva delegantului.
Există totuşi două situaţii în care obligaţia delegantului
subzistă faţă de delegatar şi anume:
 a) când delegatarul şi-a rezervat expres dreptul de a
urmări pe delegant în caz de insolvabilitate a delegatarului, caz
în care, delegantul oferă delegatarului consimţământul unei
persoane solvabile, care va deveni insolvabilă după încheierea
delegaţiei.
b) când delegatul este insolvabil în momentul
delegaţiei, situaţie în care delegatarul se poate întoarce
împotriva delegantului indiferent dacă şi-a rezervat sau nu
acest drept în cuprinsul delegaţiei, fiind suficient să dovedească
insolvabilitatea delegatului la momentul încheierii delegaţiei.
Raportul dintre creditorul delegatar şi delegat este un
raport nou de obligaţie, care nu va beneficia de garanţiile vechii
creanţe, care s-a transformat într-un raport nou cu efecte
specifice.
În cazul delegaţiei imperfecte aceasta adaugă un nou
raport obligaţional la cel preexistent, delegatarul având doi
debitori, delegantul şi delegatarul, putând urmări la alegerea sa
pe oricare dintre ei sau pe amândoi pentru realizarea creanţei,
deoarece nu există beneficiu de discuţiune.

5. Deosebiri între delegaţie şi alte operaţii juridice

a) Delegaţia se deosebeşte de mandat, deoarece
delegantul se obligă singur ca debitor al delegatarului, în timp
ce mandatarul nu se obligă personal. La mandat, efectele
contractului încheiat de mandatar se produc direct în persoana
mandantului.
b) Delegaţia se deosebeşte de novaţie deoarece nu
presupune existenţa unei obligaţii anterioare, obligaţia
imperfectă fiind lipsită de efect novator.
c) Delegaţia imperfectă se deosebeşte de fidejusiune,
deoarece fidejusorul este obligat subsidiar, pe când delegantul
rămâne obligat principal alături de delegat.
d) Delegaţia se deosebeşte de stipulaţia pentru altul,
deoarece la delegaţie este necesar consimţământul celor trei
participanţi, pe când stipulaţia este un contract care se încheie
între stipulant şi promitent.
e) Delegaţia se deosebeşte de cesiunea de creanţă,
deoarece la delegaţie este necesar consimţământul debitorului,
în cesiunea de creanţă se realizează numai prin acordul de
voinţă dintre cedent şi cesionar.

SUBIECTE:

- Precizaţi care sunt modurile prevăzute în Codul civil, doctrină

şi practica judiciară de transformare a obligaţiilor.
- De câte feluri este novaţia şi care sunt condiţiile acesteia?
- Ce se înţelege prin delegaţie, de câte feluri este şi ce efecte
produce?
- Precizaţi deosebirile dintre delegaţie şi alte operaţii juridice.

ÎNTREBĂRI:

1. Constituie moduri de transformare a obligaţiilor:

a) cazul fortuit;
b) delegaţia şi novaţia;
c) darea în plată şi confuziunea.
Răspuns: b)

2. Novaţia:
a) operează chiar dacă una din părţi este un minor de 17 ani;
b) poate fi prezumată de instanţă;
c) are ca efect stingerea garanţiilor şi accesoriilor care însoţeau
vechea obligaţie.
Răspuns: c)

3. În raport cu elementele obligaţiei existente care se

transformă, novaţia este:
a) absolută şi imperfectă ;
b) obiectivă şi subiectivă ;
c) negatorie şi confesorie.
Răspuns: b)

4. Elementele novaţiei care deosebeşte obligaţia nouă de cea

veche poate privi:
a) raporturile de natură obligaţională izvorâte dintr-un contract
imposibil de executat;
b) persoana creditorului, a debitorului , obiectul obligaţiei şi
cauza acestuia;
c) natura şi întinderea prejudiciului cauzat creditorului prin
fapta culpabilă a debitorului.
Răspuns: b)

5. Delegaţia este de mai multe feluri:

a) personală, directă şi convenţională;
b) perfectă şi imperfectă;
c) cauzată prin voinţa creditorului, cauzată prin efectul legi.
Răspuns: b)
 CAP.XIII
GARANŢIILE PERSONALE
- FIDEJUSIUNEA -

OBIECTIVE:

- Stabilirea importanţei şi locului fidejusiunii în cadrul

garanţiilor obligaţiilor civile.
- Dezvoltare şi implementarea felurilor fidejusiunii.
- Lămurirea efectelor fidejusiunii.
- Modurile de stingere a fidejusiunii.

CONCEPTE:

- fidejusor
- solidaritate
- indivizibilitate
- beneficiu de discuţiune
- beneficiu de diviziune
- creditor evins

I. NOŢIUNE
Garanţiile personale sunt mijloace juridice de garantare a
obligaţiilor prin care una sau mai multe persoane se angajează
printr-un contract accesoriu încheiat cu creditorul, să plătească
acestuia datoria debitorului în cazul în care acesta nu o va plăti
el însuşi.
Sunt garanţii personale: fidejusiunea şi alte garanţii
personale reglementate de legi speciale care se întemeiază pe
ideea de fidejusiune cum ar fi:
- garanţia constituită de o terţă persoană pentru
acoperirea pagubelor ce ar fi cauzate altei persoane;
- solidaritatea;
 - indivizibilitatea etc.
Fidejusiunea este un contract accesoriu, unilateral,
consensual şi cu titlu gratuit, prin intermediul căruia o persoană
numită fidejusor se obligă faţă de un creditor să execute ea
obligaţia unui debitor al acestuia, în cazul în care debitorul n-ar
executa-o el însuşi.
Debitorul mai trebuie să participe la contractul de
fidejusiune care se încheie numai între fidejusor şi creditor, el
putând fi în raporturi juridice prealabile sau stabilite ad-hoc cu
debitorul a cărui obligaţie o garantează, faţă de debitor
fidejusiunea putând avea fie caracter gratuit, fie caracter
oneros.
Prin fidejusiune poate fi garantată orice obligaţie valabilă
chiar şi obligaţiile strict personale, caz în care fidejusorul se
oferă să nu execute, ci să plătească despăgubirile datorate de
debitor în caz de neexecutare.
Fidejusiunea este singura garanţie personală reglementată
de codul civil român, termenul de fidejusiune fiind folosit
alături de termenul de cauţiune.
Faţă de raportul care leagă pe debitor cu creditorul,
fidejusorul este un terţ a cărui obligaţie se suprapune deasupra
obligaţiei principale a debitorului.

II. FELURILE FIDEJUSIUNII

Fidejusiunea este de trei feluri:

- convenţională;
- legală;
- judecătorească.

1. Fidejusiunea este convenţională când părţile raportului

obligaţional, debitorul şi creditorul, cad de acord asupra
necesităţii aducerii unui garant de către debitor.
 2. Fidejusiunea este legală atunci când părţile printr-un
text de lege (art. 1675 Cod civil) debitorul este obligat să aducă
un fidejusor pentru garantarea obligaţiilor care îi revin.
3. Fidejusiunea este judecătorească, când într-o cauză
litigioasă instanţa judecătorească dispune aducerea unui
fidejusor.

III. CARACTERELE JURIDICE ALE

FIDEJUSIUNII

Contractul de fidejusiune are următoarele caractere

juridice:
1. Este un contract accesoriu faţă de obligaţia principală a
debitorului, acesta fiind principalul caracter al fidejusiunii
deoarece creează mai multe consecinţe juridice:
- fidejusiunea urmează soarta obligaţiei principale;
- întinderea fidejusiunii nu poate fi mai mare decât
datoria debitorului şi nu poate fi oneroasă.;
- fidejusiunea nedeterminată a unei obligaţii principale se
întinde la toate accesoriile datoriei.
2. Este un contract consensual în sensul că simplul acord
de voinţă al părţilor este suficient pentru încheierea sa valabilă.
3. Este un contract esenţialmente unilateral dând naştere
la obligaţii numai în sarcina fidejusorului, nefiind supus regulii
multiplului exemplar.
4. Este un contract cu titlu gratuit, fidejusorul neurmărind
să obţină un echivalent de la creditorul cu care a încheiat
convenţia în schimbul obligaţiei sale.
IV. FIDEJUSORUL

Fidejusorul este o persoană care printr-un contract de

fidejusiune încheiat cu un creditor se obligă să garanteze
acestuia o anumită creanţă, executând el obligaţia în cazul în
care debitorul principal n-ar executa-o el însuşi.
Fidejusorul trebuie să îndeplinească anumite condiţii
pentru valabilitatea contractului de fidejusiune:
- fidejusorul trebuie să aibă capacitate deplină de
exerciţiu;
- fidejusorul trebuie să fie o persoană solvabilă;
- fidejusorul să aibă domiciliul în raza de competenţă
teritorială a tribunalului unde trebuie executată
obligaţia.

V. OBLIGAŢII CARE POT FI GARANTATE

În principiu, pot fi garantate orice fel de obligaţii chiar şi

cele în nume personal, în mod obişnuit garantându-se
obligaţiile băneşti.
Pot fi garantate atât obligaţiile existente, cele viitoare şi
chiar cele eventuale în afara celor naturale care nu pot fi
garantate.
Obligaţia fidejusorului poate fi garantată de un alt
fidejusor.

VI. EFECTELE FIDEJUSIUNII

Efectele pe care le poate produce contractul de

fidejusiune pot fi analizate din punctul de vedere al raporturilor
dintre:
- fidejusor şi creditor;
- fidejusor şi debitorul principal;
- fidejusori între ei.
 A. Raporturile dintre fidejusor şi creditor
Aceste raporturi izvorăsc direct şi nemijlocit din
contractul încheiat între creditor şi fidejusor, debitorul nefiind
parte în acest contract.
Principiul care domină aceste raporturi este acela că în
caz de neexecutare din partea debitorului, creditorul poate
urmări direct pe fidejusor, pentru realizarea creanţei sale, fără o
prealabilă umărire a debitorului principal.
Obligaţia fidejusorului fiind una accesorie şi subsidiară,
acesta poate opune creditorului toate excepţiile de ordin
general şi personale specifice raportului juridic de fidejusiune,
precum şi două excepţii specifice:
- beneficiul de discuţiune;
- beneficiul de diviziune.
a) Beneficiul de discuţiune este o excepţie pe care o
poate pune creditorului urmăritor un fidejusor sau un terţ
dobânditor al imobilului ipotecat, cerând creditorului să
urmărească mai întâi bunurile debitorului principal, respectiv
celelalte imobile ipotecate pentru garantarea aceleaşi creanţe şi
care se află încă în posesia debitorului, şi abia apoi, dacă va
mai fi nevoie, să urmărească şi bunurile fidejusorului respectiv
ale posesorului actual al imobilului ipotecat.
Beneficiul de discuţiune trebuie să fie invocat înainte de
a se intra în dezbaterea fondului, fidejusorul, sau deţinătorul
imobilului, fiind obligat totodată să indice bunurile debitorului
principal care pot fi urmărite (acestea neputând fi bunuri aflate
în litigiu, gajate sau ipotecate şi altor creditori cu rang
privilegiat) şi să avanseze cheltuielile necesare pentru
urmărirea acestora.
La fidejusiunea judecătoreasă, fidejusorul nu poate
invoca beneficiul de discuţiune.
b) Beneficiul de diviziune
Reprezintă o excepţie, pe care o poate opune creditorului
urmăritor acela dintre fidejusorii care garantează creanţa sa,
împotriva căruia s-a îndreptat în exclusivitate urmărirea, şi prin
efectul căreia creditorul va fi obligat să-şi dividă acţiunea
împotriva tuturor cofidejusorilor care garantează aceeaşi
creanţă, fiecare urmând să răspundă numai de partea de datorie
care îi revine.
Prin această excepţie, fidejusorul urmărit face să înceteze
solidaritatea dintre cofidejusori care rezultă direct din lege.
Dacă însă solidaritatea dintre cofidejusori a fost expres
stipulată prin însuşi contractul de fidejusiune, nici unul dintre
cofidejusorii solidari, chiar urmărit în exclusivitate, nu va mai
putea invoca beneficiul de diviziune, la care se consideră că a
renunţat anticipat, prin contract.
B. Raporturile dintre fidejusor şi debitorul principal
Dacă fidejusorul şi-a executat obligaţia pe care a angajat-
o pentru a-l elibera pe debitor de datorie, sau a garantat cu sau
fără acordul acestuia, fidejusorul are un drept de regres
împotriva debitorului pentru a obţine restituirea prestaţiei.
Fidejusorul este în situaţia de a recupera de la debitor
suma plătită, la care se pot adăuga şi cheltuielile pe care le-a
făcut după ce a notificat debitorului începerea urmăririi de către
creditor, dobânzi la sumele plătite din ziua în care a notificat
debitorului că a făcut plata, precum şi daune interese.
Temeiul regresului care este de esenţa fidejusoiunii, îl
constituie, de regulă, subrogaţia legală în drepturile creditorului
plătit pe care le găsim în prevederile art. 1108 pct.3 şi 1670
Cod civil.
Regresul se poate întemeia şi pe mandat sau gestiunea de
afaceri, după cum fidejusorul a garantat la cerere sau din
proprie iniţiativă.
În cazul în care un fidejusor a garantat mai mulţi debitori
care erau ţinuţi solidar pentru întreaga sumă şi aceeaşi datorie,
va putea recupera ceea ce a plătit de la oricare dintre debitori,
păstrându-se regula solidarităţii.
 Dacă însă fidejusorul a garantat mai mulţi debitori ai
aceluiaşi creditor, care nu sunt obligaţi solidar, atunci el nu-şi
va putea exercita regresul împotriva unuia dintre aceştia pentru
stat, deoarece nu a garantat o singură obligaţie, ci mai multe
obligaţii distincte.
Art. 1670 din Codul civil cuprinde prevederea prin care
fidejusorul poate pierde dreptul la orice regres împotriva
debitorului principal dacă:
- a plătit fără să fi fost urmărit şi fără să fi înştiinţat pe
debitor, iar acesta dovedeşte că ar fi avut mijloace de stingere a
datoriei, precum compensaţia, prescripţia, etc.
- nu l-a înştiinţat pe debitor despre efectuarea plăţii, iar
acesta a plătit a doua oară.
C. Raporturile dintre fidejusori
Dacă mai mulţi fidejusori au garantat pentru unul şi
acelaşi debitor, fidejusorul care a plătit are o acţiune în regres
divizibilă împotriva celorlaţi fidejusori dar numai în cazurile
expres prevăzute de lege (art. 1673 şi 1674 Cod civil) cum
sunt:
- fidejusorul care a plătit a fost urmărit în judecată de
către creditor;
- când debitorul este în stare de faliment sau
insolvabilitate;
- când debitorul s-a îndatorat să-l elibereze de datorie
într-un anumit termen, care a expirat;
- când datoria principală a ajuns la scadenţă, etc.
Această acţiune este divizibilă, fiecare fidejusor neputând
fi urmărit decât pentru partea ce trebuie să contribuie.
În raporturile dintre fidejusori, dacă unul a plătit mai
mult decât partea sa, acesta are dreptul să se întoarcă împotriva
celorlalţi fidejusori cu regres.
VII. STINGEREA FIDEJUSIUNII

Fidejusiunea se poate stinge:

- pe cale directă;
- pe cale indirectă.
A. Fidejusiunea se poate stinge în mod direct,
independent de soarta obligaţiei principale, aplicându-se
modurile generale de stingere a obligaţiilor prevăzute în art.
1679 Cod civil, cum sunt:
- remiterea de fidejusiune;
- confuziunea intervenită între patrimoniul creditorului şi
cel al fidejusorului.
Confuziunea între patrimoniul debitorului principal şi cel
al fidejusorului nu stinge fidejusiunea (art. 1680 Cod civil).
- compensaţia opusă de fidejusor creditorului, etc.
B. Fidejusiunea se poate stinge în mod indirect, ca
urmare a stingerii obligaţiei principale (art. 1681 Cod civil).
Nu se stinge fidejusiunea când plata a fost făcută nu de
către debitor, ci de către un terţ care se subrogă în drepturile
creditorului plătit.
În cazul dării în plată, fidejusiunea se stinge chiar dacă
ulterior creditorul este evins de acel lucru (art. 1683 Cod civil).
Novaţia stinge fidejusiunea deoarece vechiul angajament
la care era alipită obligaţia fidejusorului, se stinge odată cu
aceasta.
Prescripţia stinge fidejusiunea, căci prescriindu-se
acţiunea principală se prescrie şi acţiunea pe care creditorul o
avea contra fidejusorului.
Fidejusiunea se poate, însă, stinge şi printr-un mod
specific, independent de soarta obligaţiei principale, când din
culpa creditorului, fidejusorul nu ar mai avea posibilitatea prin
plata datoriei principale, să dobândească privilegiile şi ipotecile
de care beneficia creditorul.
 Cauţiunea este liberată de câte ori creditorul, prin fapta
sau neglijenţa sa, cauzează pierderea unei siguranţe reale
speciale care însoţea creanţa sa.
Liberarea cauţiunii se produce fiindcă creditorul nu va
mai putea transmite fidejusorului creanţei sale cu garanţiile
speciale care o însoţeau.
De aceste moduri specifice pot beneficia numai
cauţiunile propriu-zise, terţul dobânditor al bunului grevat
neputând invoca o asemenea excepţie.

VIII: APLICAŢII ALE FIDEJUSIUNII

Fidejusiunea îşi găseşte aplicarea în cazul garanţiilor

cerute persoanelor care îndeplinesc funcţia de gestionar, pentru
acoperirea prejudiciilor pe care aceste persoane le-ar cauza în
gestionarea bunurilor încredinţate, garanţii prevăzute de Legea
nr. 22/1969 modificată prin Legea nr. 54/1994.
În afară de garanţia în numerar, obligatorie pentru toate
tipurile de gestiune, este necesară şi constituirea unor garanţii
suplimentare care pot consta în obligaţii asumate de terţi faţă
de unitate de a acoperi pagubele ce s-ar cauza de gestionar, fie
integral, fie pentru o sumă determinată.
În acest caz ne aflăm în prezenţa unei aplicaţii a
contractului de fidejusiune datorită trăsăturilor specifice ale
acestui tip de garanţie, care sunt:
- obligativitatea formei scrise a contractului de
garanţie;
- garanţiile reciproce între gestionari sunt interzise;
- garanţiile suplimentare se constituie înainte de
încredinţarea gestiunii;
- o persoană nu poate garanta pentru mai mulţi
gestionari, etc.
 Practica judiciară a făcut numeroase aplicaţii ale
fidejusiunii în funcţie de cazurile concrete supuse spre
soluţionare instanţelor de judecată.

SUBIECTE:

- Precizaţi care sunt caracterele juridice ale fidejusiunii şi de

câte feluri este.
- În ce constă analiza efectelor pe care le poate produce
contractul de fidejusiune?
- Ce este beneficiul de discusiune, dar beneficiul de diviziune?
- Cum se realizează stingerea fidejusiunii?

ÎNTREBĂRI:

1. Contractul de fidejusiune este un contract:

a) accesoriu, unilateral, cu titlu gratuit;
b) solemn;
c) consensual.
Răspuns: a)

2. O persoană poate fi fidejusor:

a) chiar în lipsa unei dispoziţii a debitorului;
b) chiar şi cu cunoştinţa debitorului principal;
c) numai pentru garantarea obligaţiei debitorului principal nu şi
pentru cea a fidejusorului acestuia.
Răspuns: a)

3. Dacă fidejusorul a devenit insolvabil:

a) trebuie obligatoriu adus un altul;
debitorul nu este obligat să aducă un alt fidejusor, atunci când
cel insolvabil a fost stabilit la cererea b) creditorului printr-o
convenţie;
c) debitorul nu poate fi obligat să aducă un alt fidejusor.
Răspuns: b)
4. Fidejusorul nu poate invoca beneficiul de discuţiune:
a) când a renunţat la el sau dacă s-a obligat solitar cu debitorul
principal;
b) când s-a făcut garant pentru un fidejusor numit de instanţă,
dar, în acest caz, neputând opune beneficiul de discuţiune decât
faţă de fidejusorul judecătoresc, nu şi faţă de debitorul
principal;
c) când s-a efectuat o novaţie.
Răspuns: a)

5. Beneficiul de diviziune nu poate fi invocat:

a) dacă fidejusorul a renunţat la el;
b) dacă prin convenţie nu s-a prevăzut expres această clauză;
c) dacă unul dintre fidejusori a cerut beneficiul de discuţiune,
iar în urma acestuia, debitorul a fost găsit insolvabil.
Răspuns: a)
 CAP.XIV
GARANŢIILE REALE

OBIECTIVE:

- Determinare noţiunii juridice a garanţiilor reale şi ce conferă

acestea creditorului contractual.
- Care sunt garanţiile reale?
- Cum se definesc:
- Contractul de gaj;
- Contractul de ipotecă;
- Privilegiile;
- Drepturile de retenţie?
- În ce condiţii operează contractul de gaj sau cel de ipotecă?
- Clasificarea privilegiilor.

CONCEPTE:

- gaj
- ipotecă
- privilegiu
- drept de retenţie
- garanţie reală
- gaj cu sau fără deposedare

I. NOŢIUNE
Sunt mijloace juridice de garantare a obligaţiilor prin
afectarea unui bun al debitorului sau, excepţional, chiar al altei
persoane în vederea asigurării executării obligaţiei asumate.
Bunul constituit drept garanţie reală este sustras de la
urmărirea aceloraşi creditori chirografari, fiind destinat
urmăririi şi satisfacerii cu prioritate a creanţei garantate.
 Garanţia reală conferă creditorului garantat un drept de
preferinţă, în temeiul căruia, în cadrul executării silite, valoarea
bunului va asigura mai întâi, satisfacerea integrală a
creditorului garantat şi numai ceea ce prisoseşte va putea servi
satisfacerea celorlalţi creditori, precum şi un drept de urmărire,
în temeiul căruia, creditorul va putea urmări bunul în mâinile
oricui s-ar afla, în măsura necesară satisfacerii creanţei
garantate.
Garanţiile reale sunt drepturi reale accesorii constituite,
de regulă, de către debitor, asupra unor bunuri individual
determinate, care conferă creditorului un drept de preferinţă şi
de urmărire asupra acestora.
Este cazul ipotecii, gajului şi al privilegiilor reale.
O formă de garanţie reală, dar imperfectă este dreptul de
retenţie, deşi nu conferă retentorului atributul dreptului de
urmărire, specific oricărui drept real accesoriu.
În unele ramuri de drept există forme specifice de
garantarea obligaţiilor, cum este în dreptul comerţului
internaţional, dreptul maritim, dreptul aerian, dreptul
comercial.

II. CONTRACTUL DE GAJ

1. Noţiune

Este un contract accesoriu prin care debitorul remite

creditorului său un bun mobil pentru garantarea datoriei.
În temeiul acestui contract, creditorul are dreptul să reţină
bunul în posesie până la plata datoriei, iar în caz de neplată, să
se despăgubească cu preferinţă faţă de ceilalţi creditori, din
preţul rezultat prin valorificarea acelui bun.
Termenul de gaj desemnează atât contractul de gaj cât şi
dreptul real de gaj născut din acest contract precum şi însuşi
bunul care constituie obiectul acestui drept.
 Contractul de gaj este un contract accesoriu, pentru că
presupune o obligaţie principală pe care o garantează, el
urmând soarta acesteia cât priveşte existenţa şi stingerea sa,
unilateral, deoarece creează obligaţii numai în sarcina
creditorului gajist, anume, de a păstra bunul şi de a-l restitui
după ce este plătit real, întrucât nu ia naştere decât prin
remiterea bunului dat în gaj.

2. Felurile gajului

Alături de gajul cu deposedare de bun, este îngăduită, în

anumite cazuri, constituirea gajului fără deposedare, formă în
care bunurile gajate rămân în posesia debitorului.
În această formă, contractul de gaj este un contract
consensual, remiterea bunului nemaiconstituind o condiţie de
existenţă a contractului.
Contractul de gaj poate fi civil sau comercial după
natura, civilă sau comercială, a contractului.

3. Formare şi folosire

De regulă, orice obligaţie poate fi garantată prin

constituirea unui gaj care poate fi format din mărfuri, produse
ale solului prinse încă de rădăcini precum şi celelalte bunuri
mobile de folosinţă îndelungată, sume de bani (garanţii în
numerar) titluri de credit, în general orice bun mobil, corporal
sau incorporal, cu condiţia să se afle în circuitul civil.
Contractul de gaj este frecvent folosit în comerţ datorită
faptului că facilitează creditul fără ca (în cazul gajului fără
deposedare) să aducă vreo stânjenire în circulaţia bunurilor
date în gaj.
Contractul de gaj se formează cu respectarea condiţiilor
generale de validitate ale contractelor.
 4. Condiţii

Cel care constituie gajul trebuie să fie proprietar al

bunului dat în gaj şi să aibă capacitatea deplină de exerciţiu.
Contractul de gaj este valabil în cazul bunurilor care sunt
date în gaj dar nu erau proprietatea celui care gajează, cu
condiţia ca creditorul să fie de bună credinţă.
În cazul gajului cu deposedare, formarea contractului este
subordonată remiterii bunului.
Gajarea bunurilor mobile corporale se face prin remiterea
lor efectivă către creditor sau către o persoană aleasă de părţi
ori prin remiterea lor nominală, constând în transmiterea către
creditor a unui titlu ce reprezintă marfa, cu clauza dării ei în gaj
în acest sesn, art. 480 Cod comercial dispunând: Creditorul este
presupus că are în posesiunea sa lucrurile date în gaj când ele
se află în magazinele sale sau ale comisionarului său, în navele
sale, la vamă sau într-un depozit public, dacă înainte de sosirea
lor este în posesia conosamentului sau a unui alt asemenea
document.
Gajarea bunurilor mobile incorporale (creanţe, titluri de
credit etc.) se face astfel:
a) Gajul asupra cambiei şi a titlurilor la ordin, prin gir
cu clauza „valoarea în garanţie”, sau altă clauză, din care să
rezulte că transmiterea s-a făcut cu titlu de gaj iar nu în scopul
transferării titlului de credit.
Aceste titluri se pot da în gaj şi prin redactarea separat a
unui act, însoţit de remiterea titlului, procedura constituirii
gajului prin gir nefiind obligatorie.
b) Gajul asupra creanţelor şi drepturilor incorporale
netransmisibile prin gir se constituie printr-o cesiune, cu
menţiunea că cesiunea se face cu titlu de gaj.
c) Gajul asupra acţiunilor şi obligaţiunilor nominative ale
societăţilor comerciale se constituie printr-un înscris în
registrele societăţii, cu menţiunea „pentru cauză de garanţie”.
 Gajarea titlurilor la purtător se poate face prin simpla
remitere a lor în mâinile creditorului, caz în care, de regulă, se
întocmeşte şi un înscris.
În cazul gajului fără deposedare bunurile gajate rămân în
posesia debitorului.
d) Gajul constituit asupra produselor solului, prinse încă
de rădăcini sau chiar culese, precum şi asupra materiilor prime
industriale, în stare de fabricaţie sau chiar fabricate şi aflate în
fabrici sau în depozite, se consideră constituit prin simplul
efect al convenţiei, de la data actului, care va indica numărul,
natura, calitatea şi locul unde se află gajul, fără a se lua posesia
debitorului sau a celui care constituie gajul.
Debitorul, cu consimţământul creditorului, are
posibilitatea să înlocuiască bunurile fungibile date în gaj cu
altele de aceeaşi cantitate, specie şi valoare.
În ceea ce priveşte forma de încheiere, potrivit Codului
civil, contractul de gaj se încheie numai prin act scris, cu
specificarea sumei datorate şi a bunurilor date în gaj.

5. Drepturi şi obligaţii ale creditorului gajist

Creditorul gajist are următoarele drepturi:

a) să reţină bunul, în cazul gajului cu deposedare, până la
achitarea integrală a datoriei, el neavând însă dreptul să se
folosească de bunul dat în gaj.
Dreptul de a păstra bunul implică obligaţia creditorului
de a face actele necesare pentru conservarea lui.
Creditorul răspunde, după regulile de drept comun, de
pierderea ori deteriorarea bunului gajat, dacă aceasta s-a produs
din culpa sa.
b) să revendice bunul, în temeiul dreptului real de gaj, în
mâna oricui s-ar găsi.
c) să fie plătit din valoarea bunului primit în gaj, cu
preferinţă înaintea celorlalţi creditori.
 Acest drept ia naştere în cazul neplăţii la termen a întregii
datorii pentru care s-a constituit gajul şi se realizează prin
vânzarea pe baza autorizării justiţiei, în modurile prevăzute de
lege.
Codul civil prevede şi posibilitatea pentru creditorul
gajist de a cere instanţei să-i aprobe să reţină bunul în contul
creanţei, pe baza unei expertize judiciare de evaluare a valorii
bunului.
Contractul de gaj se stinge ca o consecinţă a stingerii ori
desfiinţării obligaţiei principale sau prin modurile obişnuite.
Plata parţială a datoriei nu stinge însă, parţial, gajul, acesta
fiind indivizibil.

III. IPOTECA

1. Noţiune
Ipoteca este o garanţie reală imobiliară constând într-un
drept real accesoriu asupra unui bun imobil determinat al
debitorului, drept care, fără a-l deposeda pe debitor de bunul
ipotecat, conferă creditorului ipotecar neplătit la scadenţă,
dreptul de urmărire a imobilului în mâinile oricui s-ar afla,
dreptul de a cere scoaterea imobilului la vânzare silită şi
dreptul de a fi plătit cu preferinţă din preţul astfel realizat.
Dreptul real de ipotecă nu conferă creditorului nici
posesia nici folosinţa şi nici dispoziţia asupra bunului ipotecat,
nefiind deci un dezmembrământ al proprietăţii.
Ipoteca este, în principiu, indivizibilă, toate bunurile
ipotecate şi fiecare dintre ele, în întregime, garantând întreaga
creanţă şi fiecare fracţiune a acesteia.
Creditorul poate însă renunţa la indivizibilitatea ipotecii,
acceptând o realizare parţială.
 2. Condiţii

Proprietarul imobilului trebuie să aibă deplină capacitate

de exerciţiu.
Proprietarul sub condiţie poate consimţi la constituirea
unei ipoteci supuse aceleiaşi modalităţi.
Ipoteca constituită de un proprietar aparent al imobilului va
fi, totuşi, valabilă faţă de terţii de bună credinţă.

3. Constituire

Potrivit principiului specialităţii ipotecii, aceasta se

constituie asupra unor imobile determinate şi pentru garantarea
unor creanţe determinate.
Nu se pot constitui ipoteci generale, asupra tuturor
imobilelor fără identificarea fiecăruia, şi nici ipoteci asupra
bunurilor viitoare.
Ipoteca asupra unui bun indivizibil se poate constitui
valabil cu consimţământul tuturor coproprietarilor, în caz
contrar ea nu va putea produce efecte decât dacă imobilul va
cădea, la partaj, în lotul celui care a consimţit la constituirea ei.

4. Clasificare

După izvorul lor, ipotecile se clasifică în ipoteci:

- legale;
- convenţionale.
a) Ipotecile legale iau naştere direct în temeiul legii, când
sunt întrunite condiţiile necesare, indiferent de voinţa părţilor.
Astfel sunt:
- ipoteca legală a statului asupra imobilelor funcţionarilor
însărcinaţi cu mânuirea banilor publici;
 - ipoteca legală a legatarului cu titlu particular, asupra
imobilelor succesorale deţinute de erezii testatorului sau de
orice altă persoană obligată a plăti legatul;
- ipoteca legală rezultată din degenerarea unui privilegiu
imobiliar neînscris în termenul legal, etc.
Toate ipotecile legale sunt în dreptul nostru, supuse
principiului specialităţii ipotecii şi sunt supuse publicităţii prin
inscripţia ipotecară care se poate face şi fără consimţământul
debitorului, la simpla cerere a creditorului ipotecar.
b) Ipotecile convenţionale iau naştere din acordul de
voinţă al părţilor, prin încheierea unui contract de ipotecă.
Într-o serie de cazuri, legea prevede obligativitatea
pentru debitor, de a garanta executarea obligaţiei sale printr-o
ipotecă convenţională, care, totuşi, îşi păstrează caracterul
convenţional.

5. Condiţii

Toate ipotecile convenţionale se constituie valabil prin

respectarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege:
- capacitatea de a contracta şi înstrăina;
- calitatea de proprietar a celui care consimte la
constituirea ipotecii;
- determinarea exactă a bunului ipotecat şi a creanţei
garantate;
- încheierea contractului în formă autentică;
- luarea unei inscripţii ipotecare.
 6. Efecte
Ipoteca produce următoarele efecte:
A. Faţă de debitorul proprietar al bunului ipotecat
Până la scadenţa creanţei debitorul păstrează toate
atributele dreptului său de proprietate cu excepţia ipotecii
însoţite de indisponibilizarea bunului, care îngrădeşte dreptul
de dispoziţie juridică.
După scadenţă, din momentul comandamentului transcris,
dreptul debitorului de a face acte de dispoziţie şi de
administrare încetează, imobilul putând fi lăsat debitorului sau
încredinţat altui conservator.
B. Faţă de creditorul ipotecar
Ipoteca conferă acestuia, la scadenţă, dreptul de a se trece
la realizarea ipotecii, recunoscându-i un drept de urmărire a
bunului în mâinile oricărui deţinător şi un drept de preferinţă
pentru plata integrală a creanţei sale din preţul astfel obţinut la
vânzarea silită a imobilului, cu excepţia creanţelor privilegiate
înscrise la timp, care sunt preferate creanţei ipotecare.
C. Faţă de terţi, inclusiv ceilalţi creditori ai aceluiaşi
debitor
Ipoteca are efectul de a impune acestora să sufere
consecinţele exercitării de către creditorul ipotecar a dreptului
său de urmărire şi a dreptului de preferinţă.
Aceia dintre terţi care se bucură de un privilegiu sau de o
ipotecă asupra aceluiaşi imobil vor fi satisfăcuţi potrivit ordinii
legale de preferinţă sau potrivit rangului ipotecilor ce le deţin
Terţul deţinător al bunului ipotecat, atunci când este
urmărit de creditorul ipotecar, poate adopta următoarele
atitudini:
- plata datoriei garantată, beneficiind de plată ale
debitorul iniţial;
- delăsarea imobilului ipotecat;
 - ridicarea excepţiei de garanţie pentru evicţiune a
creditorului faţă de detentorul imobilului, dacă este cazul, sau a
beneficiului de discuţiune, dacă datoria este garantată şi de alte
ipoteci.
Ipoteca se stinge potrivit legii prin stingerea obligaţiei pe
care o garantează, prin renunţarea creditorului la ipotecă, prin
pierderea totală a bunului ipotecat, etc.

IV. PRIVILEGIILE
1. Noţiune

Privilegiul este un drept izvorât dintr-o prevedere a legii,

care conferă unui creditor, în temeiul calităţii creanţei sale,
garanţia realizării acesteia, cu prioritate faţă de creanţele altor
creditori ai aceluiaşi debitor.

2. Clasificare

În raport de întinderea privilegiilor asupra bunurilor

debitorului, deosebim:
A. Privilegii generale, care poartă asupra tuturor
bunurilor (mobile sau imobile) ale debitorului.
Singurul privilegiu general reglementat de lege este acela
potrivit căruia cheltuielile de judecată sunt privilegiate atât
asupra mobilelor cât şi asupra imobilelor, în privinţa tuturor
creditorilor în interesul cărora au fost făcute.
B. Privilegii asupra mobilelor, care pot fi generale sau
speciale.
Astfel sunt privilegiate asupra tuturor bunurilor mobile
ale debitorului:
- creanţa drepturilor băneşti cuvenite salariaţilor în
temeiul contractului de muncă şi a sumelor datorate autorilor
cu titlu de remuneraţie de autor;
 - creanţa cheltuielilor de înmormântare a debitorului;
- creanţa cheltuielilor bolii celei de pe urmă a
debitorului.
C. Privilegii speciale asupra imobilelor, care poartă
asupra unor bunuri imobile determinate şi conferă creditorului
privilegiat nu numai dreptul de preferinţă, ci şi dreptul de
urmărire, fiind astfel, adevărate ipoteci privilegiate care pot fi:
- privilegiul vânzătorului asupra imobilului vândut,
pentru creanţa de plată a preţului.
Dacă înainte de a fi plătit integral preţul,
cumpărătorul a revândut bunul, creanţa primului vânzător va fi
preferată creanţei celui de al doilea vânzător.
- privilegiul copărtaşilor asupra bunurilor imobile
partajate, pentru garantarea sumelor cu care au rămas datori
unul altuia cu ocazia împărţirii etc.

V. DREPTUL DE RETENŢIE
Este dreptul creditorului de a reţine un bun aflat în
detenţia sa şi care aparţine debitorului său atât timp cât acesta
nu-i plăteşte tot ceea ce îi datorează în legătură cu acel bun.
Legea acordă un drept de retenţie:
- vânzătorului, asupra bunului vândut până la plata
preţului;
- vânzătorului, asupra mărfii, nepredate, dacă
cumpărătorul este declarat în stare de faliment;
- depozitarului, asupra bunurilor depozitate, până la
plata cheltuielilor ocazionate de conservarea acelor bunuri;
- locatarului, asupra bunului închiriat, până la plata
despăgubirilor ce-i sunt datorate de proprietar conform legii.
Dreptul de retenţie este recunoscut şi în alte cazuri, în
principiu, oricărui deţinător al unui bun, până la achitarea
datoriei de către proprietarul bunului, cu singura condiţie ca
datoria să se fi născut în legătură cu acel bun, adică să fi fost
determinată de păstrarea, întreţinerea şi îmbunătăţirea bunului
respectiv.
Dreptul de retenţie constituie o garanţie pentru creditor în
sensul că el poate fi opus oricărui ce reclama bunul, astfel încât
debitorul va fi constrâns să plătească datoria pentru a obţine
restituirea bunului.
Dreptul de retenţie nu conferă un drept de urmărire a
bunului în mâna altei persoane.
În momentul când creditorul nu mai are detenţia bunului,
dreptul de retenţie încetează.
Creditorul nu are dreptul de a se folosi de bunul reţinut şi
nici de a încasa veniturile ce, eventual, le-ar produce acel bun.

SUBIECTE:

- Definiţi noţiunea de garanţie reală.

- Explicaţi formele de garanţie reală şi definiţi fiecare din
acestea.
- În ce constă contractul de gaj?
- În ce constă contractul de ipotecă?
- Care sunt efectele produse de gaj şi de ipotecă?

ÎNTREBĂRI:

1. Contractul de gaj:
a) este întotdeauna real, presupunând remiterea lucrului către
creditor;
b) poate fi consensual şi unilateral;
c) este un contract nenumit.
Răspuns: b)

2. Dreptul de retenţie:
a) conferă prerogativa urmăririi bunului în posesia oricărei
persoane s-ar afla;
b) este indivizibil şi conferă o simplă detenţie precară;
c) nu se poate invoca când bunul este proprietatea exclusivă a
debitorului.
Răspuns: b)

3. În cazul gajului cu deposedare:

a) debitorul este obligat să restituie creditorului toate
cheltuielile necesare şi utile făcute pentru conservarea bunului
dat în gaj;
b) creditorul are dreptul să se folosească de lucrul dat în gaj;
c) creditorul poate garanta o datorie a sa cu bunul luat de el în
gaj de la debitor.
Răspuns: a)

4. Pot fi ipotecate:
a) imobilele aflate în circuitul civil şi accesoriile lor;
b) bunuri mobile aflate în circuitul civil;
c) uzufurtul asupra bunurilor imobile.
Răspuns: c)

5. Ipoteca convenţională:
a) se poate constitui numai prin act autentic;
b) trebuie să prevadă în conţinutul ei, fără însă a interveni vreo
sancţiune, suma pentru care este constituită ipoteca;
c) nu priveşte îmbunătăţirile survenite ulterior constituirii
ipotecii asupra imobilului.
Răspuns: a)
Grile pentru examen
DREPT CIVIL ANUL II
OBLIGAŢII RESPONSABILITATEA

1. În caz de plată nedatorată:

a) accipiensul de rea credinţă datorează dobânzi din
ziua introducerii acţiunii în restituire;
b) accipiensul de rea credinţă datorează dobânzi din
ziua plăţii;
c) accipiensul de buna credinţă datorează dobânzi de
la data încasării sumelor.
Răspuns: b)

2. Cheltuielile făcute de o persoană cu privire la un bun

pe care îl crede al său:
a) se restituie de la adevăratul proprietar în temeiul
gestiunii de afaceri;
b) se restituie de la adevăratul proprietar în temeiul
plăţii lucrului nedatorat;
c) se restituie de la adevăratul proprietar în temeiul
îmbogăţirii fără justă cauză.
Răspuns: c)

3. Constituie condiţii ale gestiunii de afaceri:

a) gerantul să acţioneze exclusiv în interesul altei
persoane;
b) gerantul trebuie să acţioneze cu intenţia de a gera
interesele altuia;
c) gestiunea să aibă ca obiect exclusiv acte de
conservare.
Răspuns: b)
4. Gestiunea de afaceri este utilă geratului:
a) dacă prin operaţiunile săvârşite de gerant s-a evitat
o pierdere patrimonială în dauna geratului, chiar
dacă ulterior bunul gestionat a pierit din cauză de
forţă majoră;
b) dacă prin operaţiunile săvârşite de gerant s-a evitat
o pierdere patrimonială în dauna geratului, dar
numai dacă bunul nu a pierit ulterior din caz fortuit
sau din cauză de forţă majoră;
c) în raport de momentul în care operaţiunea a ajuns
la cunoştinţa geratului.
Răspuns: a)

5. Poate avea calitatea de gerat:

a) minorul neemancipat;
b) persoana decedată;
c) persoana cu capacitate de exerciţiu deplină.
Răspuns: c)

6. Poate avea calitatea de gerant:

a) minorul sub 14 ani;
b) persoana decedată;
c) persoana cu capacitate de exerciţiu deplină.
Răspuns: c)
7. Termenul gestiunii de afaceri îl poate constitui:
a) voinţa unilaterală a unei persoane;
b) cazul fortuit;
c) acordul de voinţă a două persoane.
Răspuns: a)
8. Constituie condiţii ale gestiunii de afaceri:
a) actele de gestiune să fie efectuate cu intenţia de a-
l obliga pe gerat la restituirea cheltuielilor
ocazionate de îndeplinirea lor;
b) geratul să aibă cunoştinţă de operaţia pe care
gerantul o săvârşeşte în interesul său;
c) geratul să îşi fi dat acordul tacit cu privire la
operaţiunile gestiunii.
Răspuns: a)

9. Gerantul:
a) poate abandona efectuarea actelor de gestiune
oricând şi necondiţionat;
b) nu poate abandona efectuarea actelor de gestiune,
chiar dacă continuarea gestiunii ar fi
prejudiciabilă pentru el;
c) poate abandona efectuarea actelor de gestiune,
dacă gerantul a murit, moştenitorii săi nu sunt în
măsură să preia gestiunea, iar aceasta nu este
prejudiciabilă pentru gerant.
Răspuns: c)

10. Gerantul răspunde pentru obligaţiile asumate faţă de

terţi:
a) numai dacă gestiunea a fost utilă geratului;
b) chiar dacă gestiunea nu a fost utilă geratului;
c) numai dacă gerantul le-a adus la cunoştiinţă
terţilor calitatea în care acţionează.
Răspuns: b)
11. Gerantul răspunde pentru prejudiciile cauzate
geratului:
a) cu intenţie, atunci când fără intervenţia sa
prejudiciul s-ar fi produs;
b) din culpă, atunci când fără intervenţia sa
prejudiciul s-ar fi produs;
c) cu intenţie, atunci când fără intervenţia sa
prejudiciul nu s-ar fi produs.
Răspuns: a)

12. Geratul trebuie să-l despăgubească pe gerant pentru:

a) cheltuielile utile;
b) cheltuielile voluptorii;
c) cheltuielile neceasare, chiar dacă nu au fost utile
pentru gerat.
Răspuns: a)

13. Geratul este obligat:

a) faţă de terţi, pentru obligaţiile încheiate în numele
său de gerant;
b) faţă de terţi, pentru obligaţiile încheiate de gerant
în nume personal, chiar dacă nu au fost utile
gestiunii, dar gerantul a ratificat ulterior
gestiunea;
c) să restituie cheltuielile utile geratului făcute de
acesta dar numai în limita avantajelor obţinute de
gerat.
Răspuns: a)

14. Îmbogăţirea fără justă cauză poate lua naştere prin:

a) caz fortuit, forţă majoră, fapta unui terţ;
b) acordul de voinţă a mai multor persoane;
 c) prin efectul legii.
Răspuns: a)

15. Poate cere restituirea prestaţiei în temeiul plăţii

lucrului nedatorat:
a) cel care plăteşte în temeiul unui contract nul;
b) cel care plăteşte în temeiul unui contract anulabil;
c) cel care plăteşte în temeiul unei obligaţii civile
imperfecte.
Răspuns: a)

16. Solventul poate cere restituirea plăţii făcute

accipientului:
a) numai dacă s-a aflat în eroare când a făcut plata;
b) chair dacă cu bună ştiinţă, a plătit ştiind că
obligaţia era lovită de nulitate absolută;
c) chiar dacă, neaflându-se în eroare, a plătit ştiind
că obligaţia era lovită de nulitate relativă.
Răspuns: b)

17. În cazul în care s-a făcut o plată nedatorată:

a) accipientul este obligat să restituie întotdeauna
bunul primit sau contravaloarea acestuia, chiar
dacă bunul a pierit în mod fortuit;
b) solventul este obligat să restituie accipientului
cheltuielile utile şi necesare făcute cu bunul dat ca
plată, indiferent de buna sau reaua credinţă a
accipientului;
c) creditorii chirografari ai solventului nu pot
exercita acţiunea în restituirea plăţii nedatorate, pe
calea unei acţiuni oblice.
Răspuns: b)
18. Accipientul care a primit o plată nedatorată:
a) este obligat să restituie lucrul şi fructele produse
de acesta, indiferent dacă a fost de bună sau rea
credinţă;
b) este obligat să restituie valoarea lucrului din
momentul cererii de restituire, dacă bunul a pierit
fortuit şi dacă a fost de bună credinţă;
c) este obligat să restituie valoarea lucrului din
momentul efectuării plăţii, dacă a înstrăinat bunul
şi dacă a fost de crea credinţă.
Răspuns: a)

19. Accipientul care a primit o plată nedatorată:

a) dacă a fost de bună credinţă şi bunul a pierit
fortuit, va fi exonerat de obligaţia de restituire a
fruntelor, dar nu şi de restituire a bunului;
b) dacă a fost de bună credinţă şi a înstrăinat bunul
va fi obligat să restituie numai preţul primit şi nu
valoarea lui;
c) dacă a fost de rea credinţă este liberat de obligaţia
de restituire, dacă bunul a pierit în mod fortuit.
Răspuns: b)

20. Termenul de prescripţie al acţiunii în restituirea plăţii

nedatorate:
a) curge de la momentul efectuării plăţii;
b) curge de la momentul când solvensul trebuia să
cunoască împrejurarea că plata a fost nedatorată;
c) este de 6 luni.
Răspuns: b)
21. Nu există obligaţia de restituire a plăţii nedatorate:
a) când plata s-a făcut în temeiul unui contract nul
pentru cauză imorală;
b) când plata s-a făcut în temeiul unui contract
anulabil pentru viciu de consimţământ;
c) când plata a fost efectuată în temeiul unui contract
rezolubil.
Răspuns: a)

22. Are drept la actio de in rem verso:

a) o parte contractantă împotriva celeilate părţi
pentru a o determina să-şi execute obligaţiile
contractuale;
b) proprietarul unui bun individual determinat
împotriva celui la care se află bunul;
c) cel care nu are alt mijloc juridic pentru
recuperarea pierderii suferite prin micşorarea
patrimoniului său.
Răspuns: c)

23. Au valoare de adevăr afirmaţiile:

a) acţiunea izvorâtă dintr-un contract exclude actio
de in rem verso;
b) actio de in rem verso exclude acţiunea în
revendicare;
c) reclamantul poate să aleagă între a introduce actio
de in rem verso şi acţiunea derivând din
răspunderea civilă delictuală.
Răspuns: a)
24. Cel care şi-a mărit patrimoniul fără vreun temei
legitim, micşorându-se astfel patrimoniul unei alte
persoane:
a) este obligat să restituie bunul sau valoarea cu care
s-a micşorat patrimoniul celeilalte persoane, la
momentul intentării acţiunii;
b) este obligat să restituie bunul sau valoarea cu care
s-a mărit patrimoniul, iar această mărire trebuie
apreciată la momentul în care a avut loc creşterea
valorii patrimoniului;
c) nu este obligat să restituie bunul cu care s-a mărit
patrimoniul, dacă acest bun a pierit fortuit până în
momentul intentării acţiunii.
Răspuns: c)

25. Raportul juridic la care dă naştere îmbogăţirea fără

justă cauză poate avea izvorul:
a) într-un fapt juridic, în sens larg, sau act juridic
unilateral;
b) într-un fapt juridic ilicit, stricto sensu;
c) într-un fapt juridic licit, stricto sensu.
Răspuns: b)

26. Dacă victima unei fapte ilicite, pentru care s-a angajat
răspunderea civilă delictuală, este beneficiara unei
asigurări de persoane, atunci pentru prejudiciul suferit
de victimă:
a) se poate cumula suma primită de victimă de la
asigurator cu despăgubirea datorată de autorul
prejudiciului;
 b) autorul prejudiciului poate fi obligat numai la
acoperirea diferenţei dintre indemnizaţia de
asigurare şi prejudiciu;
c) autorul faptei ilicite nu mai poate fi obligat la vreo
despăgubire, când şi el are calitatea de asigurat.
Răspuns: a)

27. În cazul răspunderii civile delictuale, se acoperă:

a) atât paguba efectivă, cât şi câştigul nerealizat,
numai dacă acestea au fost previzibile;
b) numai prejudiciul previzibil;
c) şi prejudiciul imprevizibil.
Răspuns: c)

28. Autorul unei fapte ilicite, poate răspunde în baza art.

998 şi 999 Cod civil, dacă a săvârşit fapta:
a) cu intenţie indirectă, din imprudenţă, din
neglijenţă;
b) din eroare, dol sau violenţă;
c) din omisiune.
Răspuns: a)

29. Răspund civil pentru faptele ilicite săvârşite:

a) persoanele puse sub interdicţie judecătorească,
dacă se probează că au avut discernământul la
data şi în raport cu fapta săvârşită;
b) minorii sub 16 ani numai dacă se probează că au
avut discernământ;
c) numai minorii peste 16 ani.
Răspuns: a)
30. Răspunderea prevăzută de art. 1000 al.2 Cod civil se
poate aplica:
a) părintelui care a recunoscut pe copilul său ce avea
situaţia de copil din afara căsătoriei sau
adoptatorul;
b) persoanele fizice, altele decât părinţii sau
adoptatorii, investite cu drepturi şi îndatoriri
părinteşti;
c) persoanele juridice, altele decât părinţii sau
adoptatorii, investite cu drepturi şi îndatoriri
părinteşti.
Răspuns: a)

31. Pentru a fi declanşată răspunderea părinţilor pentru

fapta copiilor lor minori trebuie îndeplinite şi
condiţiile:
a) copilul să fie minor şi să existe un raport de
cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
b) copilul să fi avut discernământ în raport cu fapta
săvârşită la data săvârşirii ei;
c) copilul să aibă domiciliul sau locuinţa oriunde.
Răspuns: a)

32. Când sunt îndeplinite toate condiţiile generale şi

speciale de răspundere a părinţilor pentru fapta ilicită
a copilului lor minor victima are următoarele opţiuni
pentru acoperirea prejudiciului:
a) să pretindă despăgubiri de la minor;
b) să pretindă despăgubiri de la ambii părinţi, care
răspund proporţional cu culpa lor, în temeiul art.
1000 al.2 Cod civil;
 c) să cheme în judecată pentru despăgubiri in solidar,
pe ambii părinţi, împreună cu minorul, în temeiul
art. 1000 al.2 Cod civil, coroborat cu art. 10003
Cod civil.
Răspuns: c)

33. Dacă mai mulţi prepuşi ai unor comitenţi diferiţi au

săvârşit împreună o faptă ilicită prejudiciabilă:
a) victima poate să ceară oricăruia dintre prepuşi să
acopere prejudiciul în totalitate;
b) victima poate chema pe comitenţii prepuşilor să
acopere prejudiciul, comitenţii răspunzând, în
acest caz, solidar;
c) fiecare comitent răspunde ca garant faţă de
victimă proporţional cu contribuţia prepusului său.
Răspuns: c)

34. În baza art. 1001 Cod civil se poate angaja

răspunderea paznicului juridic pentru prejudiciile
cauzate de:
a) animalele sălbatice aflate în stare de libertate,
dacă victima dovedeşte că paguba s-a produs din
cauză că gestionarul nu şi-a îndeplinit obligaţiile
ce-i reveneau în gestionarea vânatului;
b) animalele sălbatice din rezervaţie şi din parcuri de
vânătoare închise, dar numai când pagubele sunt
produse în interiorul acestor parcuri sau rezervaţii;
c) animalele domestice.
Răspuns: c)
35. Deţine paza juridică a lucrului şi răspunde în temeiul
art. 1000 al.1 Cod civil:
a) posesorul de bună sau de rea credinţă;
b) elevul care ia lecţii de conducere, utilizând în
acest scop, autoturismul proprietate a şcolii de
şoferi;
c) ucenicii în timpul lor liber.
Răspuns: a)

36. Lucrurile prevăzute de art. 1000 al.1 Cod civil, ce pot

cauza prejudicii unei persoane, pot fi:
a) bunuri însufleţite sau neînsufleţite;
b) numai bunuri având un dinamism propriu sau
periculoase;
c) numai bunuri aflate în staţionare sau în mişcare.
Răspuns: c)

37. Atrage aplicarea regulilor răspunderii civile delictuale:

a) când una dintre părţile unui contract, nemulţumită
că cealaltă parte contractantă nu-şi îndeplineşte
obligaţiile asumate prin contract, o loveşte pe
aceasta cauzându-i o vătămare corporală;
b) reziliază contractul din proprie iniţiativă fără să-l
înştiinţeze pe cocontractant;
c) refuză să regularizeze cu partenerul obligaţiile
asumate de fiecare în parte.
Răspuns: a)

38. În temeiul art. 1000 al.2 Cod civil, poate fi obligat la

repararea prejudiciului cauzat:
a) adoptatorul pentru faptele săvârşite de adoptatul
minor;
 b) tutorele pentru faptele săvârşite de minorul pe
care îl are în tutelă;
c) părintele pentru faptele copilului său, dar numai
dacă filiaţia este din căsătorie.
Răspuns: a)

39. Subrogaţia în drepturile creditorului este de drept:

a) în folosul celui care, fiind el însuşi creditor,
plăteşte altui creditor al debitorului său, ce are
preferinţă;
b) când debitorul, primind plata sa de la o altă
persoană, dă acestei persoane drepturile, acţiunile
sau ipotecile sale, în contra debitorului;
c) în folosul aceluia care plăteşte creditorilor unui
debitor fără încunoştiinţarea acestuia.
Răspuns: a)

40. Subrogaţia în drepturile creditorilor este de drept:

a) în folosul moştenitorului beneficiar, care a plătit
din starea sa datoriile succesiunii;
b) în folosul aceluia care, deşi nu era obligat solidar
cu alţi debitori sau pentru alţi debitori la plata
datoriei, are interes să facă această plată;
c) numai în contra debitorilor, nu şi împotriva
fidejusorilor.
Răspuns: a)

41. Subrogaţia în drepturile creditorului, făcută de debitor,

în favoarea persoanei de la care se împrumută pentru
a-şi plăti datoria este valabilă în condiţiile:
a) actul de împrumut să fie autentificat;
 b) chitanţa de plată a datoriei poate fi un înscris sub
semnătură privată;
c) împrumutul şi achiziţionarea plăţii să se facă în
acelaşi timp.
Răspuns: a)

42. Există subrogaţia convenţională în drepturile

creditorului:
a) când creditorul, primind plata sa de la o altă
persoană lasă să se înţeleagă tacit că dă acestei
persoane drepturile şi acţiunile sale împotriva
debitorului;
b) când o persoană neinteresată plăteşte datoria, iar
ulterior fostul creditor, încredinţează acestei
persoane drepturile şi acţiunile sale împotriva
debitorului;
c) când creditorul, primind plata sa de la o altă
persoană dă expres şi în acelaşi timp cu plata,
acestei persoane, drepturile şi acţiunile sale
împotriva debitorului.
Răspuns: c)

43. Când o altă persoană a plătit o parte din datoria

debitorului şi a intervenit subrogaţia legală sau
convenţională în drepturile creditorului:
a) fostul creditor pierde orice privilegiu deţinut
anterior, el rămânând un simplu creditor
chirografar pentru partea de datorie neachitată;
b) subrogatul câştigă toate drepturile şi acţiunile
deţinute de creditor cu privire la întreaga datorie;
c) creditorul poate exercita, pentru partea sa din
datorie ce a mai rămas de plătit, aceleaşi drepturi
 ce exercită şi subrogatul, pentru partea plătită,
împotriva debitorului.
Răspuns: c)

44. În cazul în care în cursul procesului inculpatul

decedează:
a) acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului
penal încetează de drept;
b) acţiunea civilă se judecă în continuare,
introducându-se în cauză moştenitorii inculpatului
care au acceptat succesiunea;
c) acţiunea civilă nu mai poate continua la instanţa
penală.
Răspuns: b)

45. Transmiterea unei creanţe se poate face:

a) numai printr-un contract cu titlu oneros;
b) printr-un contract de schimb sau de donaţie;
c) printr-un contract de mandat sau de comision.
Răspuns: b)

46. C are o creanţă împotriva lui D. C vinde creanţa sa

terţului T. Au valoarea de adevăr afirmaţiile:
a) dacă D acceptă cesiunea de creanţă el poate
invoca împotriva cesionarului compensaţia pe
care o putea invoca împotriva cedentului anterior
acceptării;
b) dacă cesiunea a devenit opozabilă debitorului prin
notificare fără ca acesta să fi acceptat cesiunea,
pentru creanţele dobândite de debitor împotriva
cedentului anterior notificării, debitorul poate
opune compensaţia numai cedentului;
 c) dacă cesiunea a devenit opozabilă debitorului prin
notificare, D poate opune compensaţia lui T
pentru creanţe dobândite de D împotriva lui T,
chiar anterior notificării.
Răspuns: c)

47. Cesiunea de creanţă:

a) este valabilă numai dacă există consimţământul
debitorului cedat;
b) este valabilă numai dacă debitorul cedat a luat
cunoştinţă de ea;
c) poate avea ca obiect o pensie de întreţinere.
Răspuns: a)

48. Cesiunea de creanţă:

a) produce efecte între părţi din momentul realizării
acordului de voinţă;
b) produce efecte faţă de terţi numai din momentul
notificării făcute prin intermediul executorilor
judecătoreşti;
c) naşte în sarcina cedentului obligaţia de a răspunde
de drept de solvabilitatea debitorului cedat.
Răspuns: a)

49. Cedentul:
a) răspunde de existenţa creanţei şi a accesoriilor
sale la momentul cesiunii;
b) răspunde de drept de solvabilitatea debitorului
cedat;
c) răspunde de toate sarcinile creanţei.
Răspuns: a)
50. Constituie moduri de transmitere a obligaţiilor:
a) delegaţia;
b) subrogaţia şi cesiunea de creanţă;
c) compensaţia.
Răspuns: b)

51. Constituie moduri de transformare a obligaţiilor:

a) novaţia, delegaţia;
b) darea în plată;
c) subrogaţia.
Răspuns: a)

52. Ca efect al cesiunii de creanţă:

a) cesionarul devine creditor pentru valoarea
nominală a creanţei;
b) debitorul cedat nu mai poate plăti valabil
cedentului creanţa chiar dacă cesiunea nu
devenise opozabilă în ceea ce îl priveşte;
c) compensaţia care a operat deja faţă de cedent,
înainte de data cesiunii este rezolvită şi nu mai
poate fi invocată împotriva cesionarului,
indiferent de modul cum cesiunea a devenit
opozabilă debitorului cedat.
Răspuns: a)

53. Terţii în materia cesiunii de creanţă sunt:

a) debitorul cedat, creditorii cedentului;
b) creditorii chirografari ai debitorului cedat;
c) terţul poprit.
Răspuns: a)
54. Faţă de terţi, alţii decât debitorul cedat, cesiunea de
creanţă poate produce efecte:
a) din momentul notificării făcute prin intermediul
unei scrisori recomandate;
b) din momentul acceptării de către debitorul cedat,
acceptare făcută prin înscris autentic;
c) din momentul acceptării de către debitorul cedat,
acceptare făcută prin înscris sub semnătură
privată.
Răspuns: b)

55. Cedentul:
a) dacă s-a obligat prin contractul de cesiune să
garanteze solvabilitatea debitorului, legea
prezumă că garantarea priveşte atât solvabilitatea
actuală, cât şi cea viitoare a debitorului;
b) răspunde de drept faţă de cesionar numai în
limitele valorii nominale a creanţei;
c) dacă s-a obligat să garanteze solvabilitatea
viitoare a debitorului cedat, răspunde, în toate
cazurile.
Răspuns: a)

56. Pentru a fi valabilă subrogaţia convenţională

consimţită de creditor sunt necesare şi următoarele
condiţii:
a) creditorul să primească plata de la debitor
personal;
b) creditorul să tranfere persoanei care a plătit
drepturile, acţiunile, privilegiile sau ipotecile sale,
în contra debitorului;
 c) subrogaţia să fie făcută în acelaşi timp cu plata,
putând fi expresă sau tacită, iar chitanţa
doveditoare să aibă dată certă.
Răspuns: b)

57. Pentru a fi valabilă subrogaţia convenţională

consimţită de debitor sunt necesare şi următoarele
condiţii:
a) acceptarea plăţii de către creditor;
b) plata să se efectueze de o altă persoană decât
debitorul;
c) actul constatator al subrogaţiei să fie încheiat sub
formă autentică.
Răspuns: c)

58. Stingerea unei obligaţii existente prin înlocuirea

acesteia cu o nouă obligaţie constituie:
a) darea în plată;
b) delegaţie;
c) novaţie.
Răspuns: c)

59. Când un terţ se angajează faţă de creditor să plătească

datoria fără ca, pentru aceasta, să se ceară concursul
debitorului iniţial, are loc:
a) o novaţie subiectivă prin schimbare de creditor;
b) o novaţie subiectivă prin schimbare de debitor;
c) o subrogaţie convenţională în drepturile
creditorului.
Răspuns: b)
60. Când părţile convin ca în locul unei sume de bani
datorate să se execute o altă prestaţie, se realizează:
a) o dare în plată;
b) o novaţie obiectivă prin schimbarea obiectului
raportului juridic obligaţional;
c) o novaţie subiectivă.
Răspuns: b)

61. Novaţia este obiectivă când, în cadrul raportului

juridic obligaţional, se schimbă:
a) creditorul;
b) obiectul şi cauza;
c) debitorul.
Răspuns: b)

62. În cazul novaţiei:

a) obligaţia iniţială se stinge şi se transformă într-o
nouă obligaţie, care conţine un element nou faţă
de vechea obligaţie;
b) nu se impune ca părţile contractante să aibă
capacitate deplină de exerciţiu;
c) noul raport juridic obligaţional ce ia naştere între
părţi poate fi de natură contractuală sau delictuală.
Răspuns: a)

63. Se poate realiza o novaţie valabilă:

a) chiar dacă obligaţia iniţială este lovită de nulitate
absolută însă noua obligaţie este valabilă;
b) în cazul în care o obligaţie comercială este
transformată în una civilă;
 c) chiar dacă noua obligaţie este nulă relativ, dar în
termenul general de prescripţie partea interesată
nu a introdus acţiune în anulare.
Răspuns: c)

64. Convenţia prin care un debitor aduce creditorului său

angajamentul unui al doilea debitor, alături de el sau
în locul lui, poartă numele de:
a) subrogaţie în drepturile debitorului;
b) delegaţie;
c) novaţie subiectivă prin schimbare de debitor.
Răspuns: b)

65. Poartă denumirea de delegant:

a) persoana care se obligă alături de debitor sau în
locul acestuia;
b) debitorul care face delegaţia;
c) creditorul care acceptă delegaţia.
Răspuns: b)

66. În cazul delegaţiei perfecte:

a) obligaţia delegantului faţă de delegator se stinge,
în toate cazurile;
b) obligaţia delegantului faţă de delegator subzistă
dacă delegatul este insolvabil în momentul
delegaţiei;
c) noul raport obligaţional iniţial.
Răspuns: b)
67. Cel care a furat un lucru:
a) este obligat să restituie valoarea lui dacă a pierdut
acel lucru;
b) nu este obligat să restituie valoarea lui, dacă
restituirea lucrului a devenit imposibilă datorită
unui caz fortuit sau de forţă majoră şi dacă
dovedeşte că lucrul respectiv ar fi pierit şi dacă se
afla la proprietar;
c) este obligat să procure păgubitului un alt lucru de
aceeaşi valoare.
Răspuns: a)

68. În materia răspunderii civile delictuale, este supusă

reparaţiunii:
a) numai prejudiciul previzibil;
b) şi prejudiciul moral;
c) şi prejudiciul eventual.
Răspuns: b)

69. În materia răspunderii civile delictuale, lipsa

discernământului:
a) exclude vinovăţia numai în cazul răspunderii
pentru fapta proprie;
b) se prezumă, până la proba contrară, în cazul
minorilor în vârstă de până la 14 ani;
c) este sinonimă cu absenţa factorului volitiv.
Răspuns: b)
70. În jurisprudenţă s-a admis că este esenţială existenţa
vinovăţiei persoanei pentru a căeri faptă prejudiciabilă
se răspunde pe teren delictual pentru angajarea
răspunderii:
a) comitenţilor, în temeiul art. 1000 al.3 Cod civil;
b) institutorilor, în temeiul art. 1000 al.4 Cod civil;
c) părinţilor, în temeiul art. 1000 al.1 Cod civil.
Răspuns: a)

71. Cât priveşte repararea prejudiciului în materia

răspunderii civile delictuale:
a) se repară atât prejudiciul previzibil cât şi cel
imprevizibil;
b) se repară numai paguba efectivă, nu şi câştigul
nerealizat;
c) este obligatorie recurgerea la calea procedurii
juridicare.
Răspuns: a)

72. Răspunderea părinţilor pentru fapta ilicită şi

prejudiciabilă a copilului lor:
a) revine, în cazul copilului adoptat, atât
adoptatorilor, cât şi părinţilor fireşti;
b) nu poate fi angajată dacă ulterior săvârşirii faptei
prejudiciabile copilul a devenit major;
c) se angajează indiferent dacă minorul a acţionat
sau nu cu discernământ.
Răspuns: c)
73. În materia răspunderii comitentului pentru fapta
prepusului:
a) raportul de prepuşenie trebuie să existe la data
exercitării acţiunii de despăgubire;
b) dacă între fapta prepusului şi funcţiile încredinţate
acestuia de către comitent nu există nici o
legătură, atunci răspunderea comitentului nu poate
fi angajată;
c) vinovăţia prepusului se prezumă.
Răspuns: b)

74. În materia răspunderii comitentului pentru fapta

prepusului:
a) victima nu trebuie să dovedească vinovăţia
prepusului;
b) comitentul este îndreptăţit să recupereze integral
de la prepusul său despăgubirile plătite victimei;
c) regresul comitentului plătitor trebuie fundamentat
pe actul juridic din care a izvorât raportul de
prepuşenie.
Răspuns: b)

75. În materia răspunderii comitentului pentru fapta

prepusului:
a) se repară numai paguba efectivă, nu şi beneficiul
nerealizat;
b) vinovăţia prepusului se prezumă;
c) raportul de prepuşenie trebuie să existe la data
săvârşirii faptei ilicite.
Răspuns: c)
76. Răspunderea institutorului pentru fapta elevului în
temeiul art. 1000 al.4 Cod civil:
a) se fundamentează pe neîndeplinirea sau
îndeplinirea necorespunzătoare de către institutor
a îndatoririi de supraveghere a elevului;
b) poate fi angajată şi pentru prejudiciul suferit chiar
de elevul respectiv;
c) este o răspundere obiectivă.
Răspuns: a)

77. Răspunderea institutorului pentru fapta elevului, pe

temeiul art. 1000 al.4 Cod civil:
a) se fundamentează pe neîndeplinirea sau
îndeplinirea necorespunzătoare de către institutor
a îndatoririi de supraveghere a elevului;
b) poate fi angajată şi pentru prejudiciul suferit de
institutor;
c) se angajează şi atunci când fapta afost săvârşită de
un elev major.
Răspuns: a)

78. În materia răspunderii pentru prejudiciile cauzate de

animale:
a) culpa concurentă a unui terţ exonerează total de
răspundere;
b) cazul fortuit nu exonerează de răspundere;
c) răspunderea revine, în toate cazurile,
proprietarului.
Răspuns: b)
79. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale
reglementată de art. 1001 Cod civil, nu poate fi
angajată împotriva:
a) celui care deţine paza juridică a unui animal
sălbatic;
b) detentorului precar al animalului;
c) proprietarului animalului, dacă prejudiciul a fost
cauzat de animal după ce proprietarul a fost
deposedat de el în mod nelegitim.
Răspuns: c)
80. În materia răspunderii pentru prejudiciile cauzate de
lucruri în general - art. 1000 Cod civil:
a) cazul fortuit nu exonerează de răspundere;
b) răspunderea revine, în toate cazurile,
proprietarului;
c) culpa concurentă a unui terţ exonerează total de
răspundere.
Răspuns: a)
81. Plata poate fi făcută:
a) de orice persoană interesată;
b) de codebitor sau de fidejusor;
c) de orice persoană neinteresată.
Răspuns: a)
82. Plata poate fi făcută:
a) de orice persoană, chiar în cazul obligaţiilor de a
face intuitu personae;
b) de orice persoană neinteresată, în numele ei
propriu, fără a se subroga în drepturile creditorului.
Răspuns: b)
83. Plata poate fi făcută:
a) creditorului sau împuternicitului său;
b) celui ce nu are împuternicire pentru creditor;
c) oricărei persoane.
Răspuns: a)
84. Obligaţia contractuală se stinge prin plată:
a) când plata constă în executarea întocmai a
obligaţiei asumate;
b) când creditorul primeşte un alt lucru decât acela
care i se datorează, dacă valoarea acestuia este
mai mare;
c) în cazul în care creditorul acceptă o altă prestaţie
decât cea datorată.
Răspuns: a)

85. Principiul indivizibilităţii plăţii suferă excepţii în

cazul:
a) decesului debitorului care lasă mai mulţi
moştenitori chiar când obligaţia este indivizibililă;
b) când instanţa acordă debitorului un termen de
graţie şi dispune eşalonarea plăţii;
c) plăţii efectuate de terţi sub beneficiu de
discuţiune.
Răspuns: b)

86. Când obiectul plăţii este un lucru cert şi determinat iar

părţile nu au stabilit locul la care ea trebuie efectuată
plata se va face:
a) la domiciliul debitorului;
b) la domiciliul creditorului;
c) în locul unde se găsea obiectul obligaţiei la
momentul încheierii contractului.
Răspuns: c)

87. Plata este portabilă când se face:

a) la domiciliul debitorului;
b) la domiciliul creditorului;
 c) la locul unde se găsea obiectul obligaţiei la
momentul încheierii contractului.
Răspuns: b)

88. Când nu s-a arătat prin convenţie şi nu este vorba de

un lucru cert şi determinat, plata se face:
a) la domiciliul debitorului;
b) la domiciliul creditorului;
c) la locul unde se găsea obiectul obligaţiei la
momentul încheierii contractului.
Răspuns: a)

89. Cheltuielile pentru efectuarea plăţii sunt în sarcina:

a) debitorului;
b) creditorului;
c) creditorului, când s-a stipulat astfel prin contract.
Răspuns: c)

90. Daunele cominatorii nu se aplică:

a) obligaţiilor drept obiect sume de bani;
b) contractelor unilaterale;
c) prestaţiilor executate necorespunzător.
Răspuns: a)

91. prin întârziere a debitorului se poate face:

a) Punerea în prin notificare, prin intermediul
executorului judecătoresc;
b) prin scrisoare recomandată cu confirmare de
primire;
c) fax sau e-mail.
 Răspuns: a)

92. Debitorul este de drept în întârziere:

a) în cazul încălcării obligaţiilor de a nu face;
b) în cazul încălcării obligaţiilor de a face;
c) când obligaţia, prin natura sa, putea fi îndeplinită
într-un termen nelimitat.
Răspuns: a)

93. Debitorul este de drept în întârziere:

a) în cazul obligaţiilor continue;
b) când a fost notificat;
c) când nu şi-a realizat obligaţia.
Răspuns: a)

94. Punerea în întârziere a debitorului este necesară:

a) numai pentru neexecutarea unor obligaţii
contractuale;
b) pentru neexecutarea unor obligaţii
extracontractuale;
c) în cazul obligaţiilor de a nu face.
Răspuns: a)

95. Obligaţia este lichidă când:

a) poate fi îndeplinită prin executare silită;
b) este determinată;
c) are o existenţă reală.
Răspuns: b)
96. Constituie efecte ale punerii în întârziere:
a) de la data punerii în întârziere debitorul datorează
creditorului daune – interese moratorii sau
compensatorii;
b) de la data punerii în întârziere creditorul poate
conveni cu debitorul stingerea plăţii;
c) preluarea datoriilor debitorului de către un terţ.
Răspuns: a)

97. Creditorii chirografari sunt acei creditori care:

a) au o garanţie reală pentru creanţa lor;
b) au numai un drept de gaj general asupra bunurilor
debitorilor lor;
c) nu pot intenta acţiunea revocatorie sau pauliană.
Răspuns: b)

98. În sensul Codului civil, noţiunea de „plată” în materia

obligaţiilor, semnifică:
a) remiterea unei sume de bani, exclusiv;
b) executarea voluntară a obligaţiei de către debitorul
ei;
c) executarea silită a obligaţiei de către debitorul ei.
Răspuns: b)

99. În cazul obligaţiilor de a da:

a) când obiectul plăţii nu constă într-o sumă de bani
sau în bunuri comsuptibile, transmiterea sau
constituirea unui drept real asupra unui bun se
poate face numai de proprietarul capabil de a
înstrăina lucrul dat în plată;
 b) când plata are ca obiect o sumă de bani, dacă ea
este făcută de o persoană ce nu avea calitatea de
proprietar, aceasta poate cere restituirea indiferent
de buna sau reaua credinţă a creditorului;
c) când plata are ca obiect bunuri fungibile, debitorul
poate face plata şi înainte de termen.
Răspuns: a)

100. Debitorul:
a) îl poate sili pe creditor să primească o parte din
datorie, dar numai în cazul datoriei divizibile (o
sumă de bani);
b) nu îl poate sili pe creditor să primească o parte din
datorie;
c) poate cere restituirea plăţii atunci când, din eroare,
şi-a îndeplinit o obligaţie naturală.
Răspuns: b)

101. Imputaţia plăţii poate fi făcută:

a) numai prin acordul părţilor;
b) numai de debitor;
c) de creditor conform dispoziţiilor legii.
Răspuns: c)

102. Dacă datoria este un lucru determinat numai prin

specia sa:
a) debitorul se poate libera numai dând bunuri de cea
mai bună specie;
b) debitorul se poate libera numai dând bunuri de cea
mai rea specie;
 c) debitorul nu se poate libera, dând bunuri de cea
mai bună specie.
Răspuns: c)

103. În cazul în care debitorul nu şi-a achitat plata:

a) instanţa poate acorda debitorului un termen de
graţie;
b) instanţa este obligată să acorde un termen de
graţie dacă debitorul cere aceasta;
c) instanţa nu poate dispune eşalonarea plăţii
înăuntrul unui termen de graţie.
Răspuns: a)

104. Debitorul care face o plată:

a) când are o obligaţie exigibilă şi una neexigibilă
poate imputa plata asupra obligaţiei nescadente;
b) când are o creanţă producătoare de dobânzi şi
datorează suma împrumutată şi dobânzi, poate
face imputaţia asupra capitalului dacă creditorul
consimte la aceasta;
c) când are o creanţă producătoare de dobânzi şi
datorează şi suma împrumutată plus dobânzi, face
imputaţia cu prioritate asupra dobânzilor, în mod
obligatoriu, chiar dacă ar exista convenţie
contrară.
Răspuns: b)
105. Imputaţia plăţii făcută de creditor:
a) este obligatorie pentru debitor;
b) nu este obligatorie pentru debitor;
c) poate fi contestată de către debitor dacă creditorul
l-a surprins sau l-a indus în eroare prin
manoperele pe care le-a făcut.
 Răspuns: c)

106. Când nici una dintre părţi nu a făcut imputaţia

plata se impută astfel:
a) dacă o datorie este scadentă şi alta nescadentă,
plata se impută asupra celei pe care debitorul are
mai mare interes să o stingă;
b) dacă toate datoriile sunt scadente şi deopotrivă de
oneroase, imputaţia se va face asupra celei mai
vechi dintre ele;
c) dacă toate datoriile au ajuns la scadenţă şi au
aceeaşi vechime, dar nu sunt deopotrivă de
oneroase, imputaţia se face proporţional asupra
fiecăreia dintre ele.
Răspuns: b)

107. Debitorul se consideră absolut liberat de plată:

a) când creditorul remite debitorului titlul constatator
al creanţei care este un înscris sub semnătură
privată;
b) când creditorul remite debitorului titlul constatator
al creanţei care este un înscris autentic;
c) când creditorul remite debitorului tiltul constatator
al creanţei care este o hotărâre judecătorească
investită cu formulă executorie.
Răspuns: a)
108. Oferta reală de plată urmată de consemnaţiune:
a) liberează pe debitor de plata datoriei;
b) trebuie, în mod obligatoriu, să fie autorizată de
instanţă;
c) strămută riscurile în privinţa obiectului plăţii în
sarcina creditorilor.
 Răspuns: a)

109. Oferta de plată poate fi făcută:

a) la locul ce s-a hotărât pentru plată sau
creditorului personal;
b) numai la domiciliul creditorului;
c) la domiciliul debitorului.
Răspuns: a)

110. Oferta de plată poate fi făcută:

a) numai prin executor judecătoresc, de o persoană
capabilă de a plăti sau reprezentantului
creditorului;
b) dacă termenul s-a împlinit şi nu a fost stipulat în
favoarea debitorului;
c) pentru datorii incerte, neexigibile şi nelichide.
Răspuns: a)

111. Cheltuielile determinate de ofertele reale de plată şi

ale consemnaţiunii sunt în sarcina:
a) debitorului;
b) creditorului;
c) statului.
Răspuns: b)

112. Executarea în natură a obligaţiilor poate fi

cumulată întotdeauna cu:
a) daunele interese – moratorii;
b) daunele interese – compensatorii;
c) daunele cominatorii.
 Răspuns: a)

113. Dacă consemnaţiunea plăţii nu a fost constatată

printr-o hotărâre judecătorească şi nu a fost „primită”
de creditor:
a) debitorul poate lua înapoi suma depusă;
b) creditorii sau fidejusorii sunt liberaţi, dacă
debitorul ia înapoi suma depusă;
c) terţii pot cere consemnaţiunea plăţii.
Răspuns: a)

114. Dacă debitorul a obţinut o hotărâre judecătorească

definită prin care ofertele sau consemnaţiunile s-au
declarat valabile:
a) debitorul nu mai poate să-şi retragă suma depusă,
nici chiar cu consimţământul creditorului;
b) creditorul care a consimţit ca debitorul să-şi
retragă consemnaţiunea, pierde dreptul de
privilegii sau ipoteci ce avea pentru plata creanţei
sale;
c) codebitorii şi fidejusorii nu sunt liberaţi dacă
debitorul îşi retrage suma consemnată, chiar cu
consimţământul creditorului.
Răspuns: b)

115. Debitorul va fi obligat la plata despăgubirilor

pentru neexecutarea obligaţiilor:
a) numai dacă este de rea-credinţă;
b) chiar dacă este de bună-credinţă;
 c) atâta timp cât justifică existenţa unei cauze
străine, neimputabile.
Răspuns: b)

116. De la data consemnării bunului sau sumei de bani

la dispoziţia creditorului în cazul procedurii ofertei
reale urmată de consemnaţiune:
a) pentru debitor încetează obligaţia de a mai plăti
daune moratorii;
b) riscul debitorului încetează cu efect retroactiv;
c) obligaţia de a plăti daune interese compensatorii şi
moratorii pentru neexecutarea obligaţiei la termen.
Răspuns: a)

117. Sunt permise în sistemul de drept românesc:

a) convenţiile de nerăspundere a debitorului pentru
neexecutarea obligaţiilor, atunci când se datorează
intenţiei acestuia;
b) convenţiile de limitare a răspunderii debitorului
pentru neexecutarea obligaţiilor când este datorită
neglijenţei sale;
c) convenţiile prin care debitorul nu îşi asumă
obligaţia de a răspunde pentru neexecutarea
obligaţiei.
Răspunc: b)

118. Debitorul unei obligaţii contractuale:

a) răspunde atât pentru prejudiciile directe, cât şi
pentru cele indirecte cauzate de neexecutarea cu
intenţie (dol) a obligaţiei;
 b) trebuie să acopere pierderea efectiv suferită de
creditor, chiar dacă aceasta a fost imprevizibilă la
momentul încheierii contractului;
c) trebuie să acopere câştigul, previzibil la momentul
încheierii contractului, pe care creditorul nu l-a
putut realiza datorită neexecutării culpabile a
obligaţiilor contractuale.
Răspuns: c)

119. Când debitorul unei obligaţii contractuale nu-şi

îndeplineşte obligaţiile şi este obligat la daune
interese:
a) el trebuie să acopere atât damnum emergens, cât
şi lucrum cessans, când prejudiciul a fost
previzibil la momentul încheierii contractului;
b) el trebuie să acopere atât prejudiciul previzibil, cât
şi pe cel imprevizibil, indiferent de forma de
vinovăţie cu care nu îşi execută obligaţiile;
c) el trebuie să acopere paguba efectiv suferită şi
previzibilă sau imprevizibilă, când executarea nu
îi este imputabilă.
Răspuns: a)

120. În cazul existenţei într-un contract a unei clauze

penale în favoarea creditorului:
a) instanţa de judecată are dreptul să-i reducă
cuantumul atunci când cuantumul suferit de
creditor este mai mic decât cuantumul clauzei
penale;
b) creditorul în caz de neexecutare, este obligat, după
ce obligaţia a devenit exigibilă, să ceară întâi
executarea în natură a obligaţiei şi apoi, dacă
 aceasta nu este posibilă, să ceară îndeplinirea
clauzei penale;
c) creditorul poate cere îndeplinirea clauzei penale
sau a obligaţiei principale, după ce aceasta a
devenit exigibilă.
Răspuns: c)

121. În cazul obligaţiei asumată cu clauză penală:

a) dacă această clauză penală a fost prevăzută pentru
întârzierea la executare, creditorul va putea cere
atât executarea în natură, cât şi clauza penală;
b) în caz de executare parţială a obligaţiei cuantumul
clauzei penale nu poate fi micşorat, nici chiar de
instanţă;
c) când clauza penală a fost prevăzută pentru
neexecutare, clauza poate fi cumulată cu
executarea în natură.
Răspuns: a)

122. În executarea unei obligaţii, debitorul trebuie să se

comporte:
a) la fel cum se comportă cu oricare lucru ori
afacerea sa;
b) ca un bun proprietar;
c) ca un bonus pater familias, numai dacă se prevede
expres în lege.
Răspuns: b)

123. Creditorul:
a) poate cere autorizarea instanţei de a distruge ceea
ce s-a făcut, încălcându-se obligaţia de a nu face,
neputând cere şi daune interese;
 b) poate cere autorizarea instanţei de a aduce la
îndeplinire el, pe cheltuiala debitorului, obligaţia
de a face, neîndeplinită de către debitor;
c) poate cere autorizarea instanţei de a continua el
obligaţia debitorului pe cheltuiala acestuia şi
daune interese.
Răspuns: b)

124. Oricare dintre creditorii chirografari ai

debitorului:
a) nu pot să ceară luarea unor măsuri conservatorii
asupra patrimoniului debitorului;
b) nu pot cere executarea silită asupra bunurilor
debitorului;
c) pot să intenteze acţiune oblică sau acţiune
pauliană în cazurile şi în condiţiile legii sau
măsuri conservatorii inclusiv executarea silită a
patrimoniului debitorului.
Răspuns: c)

125. Creditorul:
a) poate intenta acţiune în declararea simulaţiei unor
acte încheiate de debitorul lor, numai dacă
debitorul este insolvabil sau este pe cale a deveni
insolvabil;
b) poate face o cerere de efectuare a înregistrării în
cartea funciară a dreptului real dobândit de
debitorul său, când acesta neglijează efectuarea
acestei înscrieri;
c) nu poate interveni în procesele debitorului său cu
privire la bunuri din patrimoniul acestuia.
Răspuns: b)
126. Pe calea acţiunii oblice, creditorul:
a) poate să facă acte de dispoziţie sau de
administrare pentru debitor;
b) se poate substitui debitorului în administrarea
patrimoniului său;
c) nu poate intenta acele acţiuni care privesc drepturi
patrimoniale ale debitorului, care au însă un obiect
neurmăribil.
Răspuns: c)

127. Când creditorul câştigă procesul prin care a pornit

acţiunea oblică:
a) bunul asupra căruia purta dreptul ce era ameninţat
cu pierderea trece în patrimoniul creditorului;
b) bunul asupra căruia purta dreptul ce era ameninţat
cu pierderea este readus în patrimoniul
debitorului, creditorul care a introdus acţiunea
având un drept preferenţial cu privire la acest bun,
pentru satisfacerea creanţei sale;
c) bunul asupra căruia purta dreptul ce era ameninţat
cu pierderea este readus în patrimoniul debitorului
el servind la asigurarea gajului general al tuturor
creditorilor chirografari.
Răspuns: c)

128. Prin intermediul acţiunii revocatorii (pauliene),

creditorul:
a) poate ataca actul debitorului său care refuză să
accepte o ofertă de donaţie;
b) poate ataca un act cu titlu gratuit al debitorului,
numai dacă terţul este complice la fraudă;
 c) poate ataca un act încheiat de debitorul său în
frauda sa, chiar dacă nu şi-a cauzat sau şi-a mărit
o stare de insolvabilitate.
Răspuns: b)
129. În urma înfiinţării unei popriri de către creditorul
popritor (A) asupra sumelor cuvenite debitorului său
(B) sume datorate de terţul poprit (C), atunci:
a) plata făcută de C lui B este valabilă în privinţa lui
A;
b) A, în virtutea dreptului său nu îl poate obliga pe C
să plătească din nou, dacă C a plătit lui B;
c) C are dreptul de regres împotriva lui B pentru
suma plătită lui, dacă a fost obligat ulterior să
plătească suma poprită lui A.
Răspuns: c)

130. Dreptul de gaj general al creditorului chirografar:

a) include creanţele şi obligaţiile existente în
patrimoniul debitorului la momentul asumării
obligaţiei;
b) include totalitatea bunurilor mobile şi imobile ale
debitorului împreună cu garanţiile reale date de
acesta pentru garantarea executării obligaţiei;
c) include bunuri mobile prezente şi viitoare ale
debitorului.
d) Răspuns: c)

131. Compensaţia unor datorii reciproce nu operează:

a) când creanţa este sesizabilă;
b) când se pretinde restituirea unor bunuri fungibile
care au fost date în depozit şi au fost consumate
de depozitar;
c) când se solicită restituirea unui bun dat pe drept
de către proprietar.
 Răspuns: a)

132. Termenul de graţie:

a) împiedică compensaţia;
b) determină inaplicabilitatea dispoziţiilor privitoare
la compensaţie;
c) nu poate fi acordat în cazul în care părţile au
prevăzut în contract pacte comisorii de gradul III
sau IV.
Răspuns: c)

133. Compensaţia legală operează cu îndeplinirea şi a

următoarelor condiţii:
a) între părţi să existe obligaţii reciproce care să îşi
aibă izvorul în acelaşi fapt juridic – lato sensu;
b) creanţele să aibă ca obiect sume de bani sau o
cantitate oarecare de bunuri fungibile, chiar dacă
nu ar fi de aceeaşi specie;
c) creanţele reciproce ce urmează a se compensa să
fie certe, lichide şi exigibile.
Răspuns: c)

134. Operaţiunea prin care debitorul execută către

creditorul său, cu consimţământul acestuia, dat în
momentul executării, o altă prestaţie decât aceea la
care s-a obligat, constituie:
a) o compensaţie convenţională sau o remitere de
datorie;
b) o novaţie prin schimbare de obiect;
c) o dare în plată.
Răspuns: c)
135. Instanţa judecătorească poate dispune
compensarea unor datorii reciproce:
a) chiar dacă creanţele nu au ca obiect bunuri
fungibile;
b) numai dacă sunt îndeplinite condiţiile compensării
legale, mai puţin condiţia lichidităţii creanţelor;
c) prin hotărâre judecătorească efectele compensaţiei
producându-se de la data introducerii acţiunii.
Răspuns: a)

136. Compensaţia legală:

a) operează de drept şi necondiţionat, chiar când cele
două datorii nu sunt platnice în acelaşi loc;
b) operează chiar dacă unul din cei doi creditori
reciproci între care a operat compensaţia legală, a
acceptat plata făcută de celălalt;
c) operează de drept, în puterea legii chiar când
debitorii n-ar şti nimic despre aceasta.
Răspuns: c)

137. Cel care a plătit o datorie stinsă, de drept, prin

compensaţie:
a) beneficiază de privilegiile şi ipotecile care
garantau creanţa renăscută prin rezolvarea
compensaţiei, întrucât se aplică cu prioritate
principiul efectuării plăţii faţă de principiul
compensării legale;
b) nu mai poate beneficia de privilegiile şi ipotecile
care garantau creanţa renăscută prin rezolvarea
 compensaţiei, dacă ştia că datoria fusese stinsă
prin compensaţie;
c) poate beneficia de privilegiile şi ipotecile care
garantau creanţa renăscută prin rezolvarea
compensaţiei, afară de cazul în care există o cauză
evidentă ce l-a făcut să cunoască creanţa care
trebuia să compenseze datoria sa.
Răspuns: b)

138. Novaţia:
a) este un mod de stingere a obligaţiei;
b) este un mod de transformare a obligaţiei dând
naştere la un raport juridic obligaţional de natură
contractuală;
c) este un mod de plată a datoriei scadente.
Răspuns: b)

139. În cazul unei obligaţii indivizibile, dacă operează

confuziunea între calitatea de creditor şi unul dintre
debitorii solidari:
a) raportul juridic obligaţional se va stinge împreună
cu toate garanţiile şi accesoriile sale;
b) creanţa nu se va stinge decât pentru partea
debitorului solidar în persoana căruia a operat
confuziunea şi nu profită decât în aceeaşi măsură
celorlalţi codebitori şi fidejusorilor acestora;
c) raportul juridic obligaţional va rămâne
neschimbat, întrucât creditorul poate urmări pe
oricare debitor pentru întreaga datorie.
Răspuns: b)
140. Constituie manifestări de voinţă incompatibile cu
stingerea prin compensaţie, a datoriilor reciproce:
a) acceptarea de către unul dintre cei doi creditori
reciproci între care a operat compensaţia legală a
plăţii făcută de celălalt;
b) refuzul de acceptare de către debitor a cesiunii de
creanţă pe care o face creditorul său unui cesionar;
c) când unul dintre cei doi creditori reciproci între
care a operat compensaţia legală nu-l urmăreşte pe
celălalt chiar dacă nu-i opune compensaţia.
Răspuns: a)

141. Constituie moduri de stingere a obligaţiilor care

duc la realizarea creanţei creditorului:
a) darea în plată şi compensaţia;
b) remiterea de datorie;
c) delegaţia.
Răspuns: a)

142. Confuziunea ce operează între calitatea de creditor

şi debitor:
a) are ca efect stingerea raportului juridic
obligaţional şi liberează garanţiile obligaţiei
principale;
b) nu liberează garanţiile şi accesoriile obligaţiei
principale;
c) nu poate înceta atunci când încetează cauza care a
provocat-o.
Răspuns: a)
143. Constituie moduri de transformare a obligaţiilor:
a) cazul fortuit;
b) delegaţia şi novaţia;
c) darea în plată şi confuziunea.
Răspuns: b)

144. Operaţiunea pe care părţile unui raport juridic

obligaţional se înţeleg ca în locul prestaţiei asumate,
debitorul să execute o altă prestaţie constituie:
a) delegaţie sau remitere de datorie;
b) novaţie prin schimbare de cauză;
c) dare în plată.
Răspuns: c)

145. Remiterea de datorie:

a) nu poate fi refuzată de debitor;
b) este un act juridic unilateral;
c) făcută prin acte intervivos constituie o donaţie
indirectă şi este supusă regulilor de fond ale
donaţiei.
Răspuns: a)

146. Novaţia:
a) operează chiar dacă una din părţi este un minor de
17 ani;
b) poate fi prezumată de instanţă;
c) are ca efect stingerea garanţiilor şi accesoriilor
care însoţeau vechea obligaţie.
Răspuns: c)
147. Creditorul C eliberează debitorului său D o
chitanţă fictivă prin care recunoaşte faptul efectuării
plăţii de către D, deşi în realitate aceasta nu s-a făcut.
D acceptă chitanţa. Convenţia astfel încheiată:
a) este anulabilă;
b) este nulă;
c) reprezintă un legal de liberaţiune.
Răspuns: b)

148. Remiterea de datorie făcută în folosul unuia dintre

codebitorii solidari:
a) liberează pe toţi ceilalţi codebitori;
b) nu liberează pe ceilalţi codebitori dacă creditorul
şi-a rezervat anume drepturile sale în contra
acestora din urmă, în acest caz, creditorul putând
să ceară plata întregii datorii de la aceştia;
c) are ca efect liberarea în parte a garanţiilor ce
însoţesc întreaga datorie.
Răspuns: c)

149. Constituie o prezumţie iuris tantum de liberare a

debitorului următoarele acte făcute de creditor:
a) remiterea voluntară a titlului original constatator
al creanţei care este un înscris autentic, făcută
debitorului;
b) remiterea voluntară a titlului original constatator
al creanţei care este un înscris sub semnătură
privată, făcută debitorului;
c) remiterea voluntară a unei chitanţe semnată de
creditor în favoarea debitorului.
 Răspuns: a)

150. Cazul fortuit sau forţa majoră stinge obligaţia de

restituire sau predare a unui lucru cert şi determinat:
a) numai dacă au intervenit anterior punerii în
întârziere a debitorului;
b) dacă au intervenit după punerea în întârziere,
dbitorul dovedeşte că lucrul ar fi pierit şi dacă ar fi
fost predat creditorului, chiar dacă debitorul îşi
asumase riscul pierii fortuite;
c) numai dacă sunt probate de către debitor.
Răspuns: c)

151. Când o obligaţie este contractată sub condiţie

suspensivă şi aceasta s-a îndeplinit:
a) dacă obiectul s-a deteriorat fără culpa debitorului,
creditorul are dreptul să ceară desfiinţarea
obligaţiei sau să ia lucrul în starea în care se
găseşte;
b) dacă obiectul s-a deteriorat din culpa debitorului,
creditorul este obligat să-l ia în starea în care se
găseşte putând cere o scădere de preţ;
c) dacă obiectul a pierit, în întregul său, fără greşeala
debitorului, debitorul este obligat să procure un alt
obiect.
Răspuns: c)

152. Au valoare de adevăr următoarele afirmaţii:

a) obiectul unei obligaţii este indivizibil atunci când
răspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiei este
solidară;
 b) când obiectul unei obligaţii este divizibil, dacă
sunt mai mulţi debitori, răspunderea este solidară;
c) când obiectul unei obligaţii este indivizibil, dacă
debitorul a decedat, moştenitorii săi vor răspunde
solidar.
Răspuns: c)

153. Obligaţiile cu subiecte multiple pot fi:

a) divizibile;
b) certe, lichide şi exigibile;
c) conjuncte, solidare şi indivizibile.
Răspuns: c)

154. Din punctul de vedere al efectelor pe care le

produce termenul poate fi:
a) cert sau incert;
b) suspensiv sau extinctiv;
c) în favoarea debitorului sau a creditorului.
Răspuns: b)

155. Termenul suspensiv:

a) afectează existenţa obligaţiei;
b) afectează exigibilitatea obligaţiei;
c) marchează momentul stingerii obligaţiei.
Răspuns: b)

156. Termenul de graţie:

a) este un termen legal, facultativ;
b) este un termen judiciar;
c) poate fi acordat de inastanţă în favoarea
debitorului sau a creditorului.
Răspuns: b)
157. Dacă debitorul execută plata mai înainte de
împlinirea termenului suspensiv:
a) el face o plată nedatorată şi este îndreptăţit să
ceară restituirea ei;
b) el face o plată valabilă şi obligaţia se stinge;
c) el poate cere compensarea ei.
Răspuns: b)
158. Termenul de graţie:
a) poate fi acordat în materie comercială;
b) împiedică executarea silită pe durata sa;
c) împiedică compensaţia.
Răspuns: b)
159. Au valoare de adevăr afirmaţiile:
a) obligaţia asumată sub condiţie potestativă simplă
din partea debitorului este valabilă, cu excepţia
contractului de donaţie;
b) obligaţia asumată sub condiţie pur potestativă
rezolutorie din partea debitorului este nulă;
c) obligaţia asumată sub condiţie suspensivă pur
potestativă din partea debitorului nu este nulă.
Răspuns: a)
160. După cauza de care depinde realizarea sau
nerealizarea evenimentului, condiţia poate fi:
a) suspensivă sau rezolutorie;
b) cauzală, potestativă sau mixtă;
c) pozitvă sau negativă.
Răspuns: b)

161. În cadrul raporturilor juridice obligaţionale cu

pluralitate de subiecte, regula o constituie:
a) divizibilitatea drepturilor şi obligaţiilor;
b) indivizibilitatea drepturilor şi obligaţiilor;
c) solidaritatea drepturilor şi obligaţiilor;
 Răspuns: a)

162. Constituie caracteristici ale obligaţiilor conjuncte:

a) dacă sunt mai mulţi debitori, insolvabilitatea
unuia dintre ei este suportată de către ceilalţi
debitori;
b) dacă sunt mai mulţi creditori, fiecare poate urmări
pe debitor numai pentru partea sa de creanţă;
c) punerea în întârziere a debitorului sau întreruperea
prescripţiei efectuată de unul dintre creditori,
profită şi celorlalţi creditori.
Răspuns: b)

163. În cazul solidarităţii active:

a) unul dintre creditori poate face o remitere de
datorie cu privire la întreaga creanţă, chiar fără a
avea consimţământul celorlalţi creditori;
b) creditorul este îndreptăţit să ceară oricărui
codebitor executarea integrală a prestaţiei care
formează obiectul obligaţiei;
c) dacă un creditor pune în întârziere pe debitor,
efectele punerii în întârziere profită şi celorlalţi
creditori.
Răspuns: c)

164. Fidejusiunea este valabilă:

a) când este dată pentru garantarea unei obligaţii
asumate de un minor;
b) numai când este făcută cu „ştirea” sau
consimţământul debitorului principal;
c) dacă este făcută de unul dintre creditorii
privilegiaţi.
 Răspuns: a)

165. Contractul de fidejusiune este un contract:

a) accesoriu, unilateral, cu titlu gratuit;
b) solemn;
c) consensual.
Răspuns: a)

166. Fidejusiunea:
a) poate fi tacită;
b) nu poate fi extinsă peste limitele în care s-a
contractat;
c) este nulă total când este făcută în condiţii mai
oneroase.
Răspuns: b)

167. O persoană poate fi fidejusor:

a) chiar în lipsa unei dispoziţii a debitorului;
b) chiar şi cu cunoştinţa debitorului principal;
c) numai pentru garantarea obligaţiei debitorului
principal nu şi pentru cea a fidejusorului acestuia.
Răspuns: a)

168. Fidejusorul ce garantează în mod nedeterminat

executarea unei obligaţii principale, răspunde:
a) de toate accesoriile datoriei şi de cheltuielile de
judecată ori notificare făcute de creditor;
b) de beneficiul nerealizat;
c) în mod solidar cu debitorul creanţei.
Răspuns: a)
169. Dacă debitorul are obligaţia de a aduce un
fidejusor, acesta:
a) trebuie să fie o persoană solvabilă şi capabilă de a
contracta;
b) trebuie să aibă domiciliul în raza teritorială a
judecătoriei unde trebuie executată obligaţia;
c) trebuie să aibă încuviinţarea instanţei.
Răspuns: a)

170. Dacă fidejusorul a devenit insolvabil:

a) trebuie obligatoriu adus un altul;
b) debitorul nu este obligat să aducă un alt fidejusor,
atunci când cel insolvabil a fost stabilit la cererea
creditorului printr-o convenţie;
c) debitorul nu poate fi obligat să aducă un alt
fidejusor.
Răspuns: b)

171. Solvabilitatea unui garant se apreciază:

a) numai după bunurile mobile şi imobile,
întotdeauna;
b) după bunurile mobile sau imobile când datoria
este mică sau afacerea este comercială;
c) numai după bunurile imobile ce pot fi ipotecate,
chiar dacă cu privire la ele ar exista litigii, dacă
datoria garantată nu este mică sau afacerea nu este
comercială.
Răspuns: b)

172. Pot fi garantate prin fidejusiure:

 a) obligaţiile intuitu personae, existente, viitoare şi
eventuale;
b) obligaţiile izvorâte din cvasidelicte;
c) obligaţiile izvorâte din cvasicontracte.
Răspuns: a)

173. Fidejusorul nu poate invoca beneficiul de

discuţiune:
a) când a renunţat la el sau dacă s-a obligat solitar cu
debitorul principal;
b) când s-a făcut garant pentru un fidejusor numit de
instanţă, dar, în acest caz, neputând opune
beneficiul de discuţiune decât faţă de fidejusorul
judecătoresc, nu şi faţă de debitorul principal;
c) când s-a efectuat o novaţie.
Răspuns: a)

174. În caz de neexecutare a obligaţiei de către

debitorul principal:
a) creditorul poate să-l urmărească direct pe
fidejusor pentru executarea creanţei;
b) creditorul poate să-l urmărească pe fidejusor, dar
numai după ce l-a urmărit pe debitorul principal;
c) creditorul nu poate să-l urmărească direct pe
fidejusor.
Răspuns: a)

175. Fidejusorul care invocă beneficiul de discuţiune:

 a) trebuie să avanseze cheltuielile necesare urmăririi
acestor bunuri;
b) nu este obligat să suporte cheltuielile necesare
urmăririi acestor bunuri;
c) este obligat să suporte cheltuielile de judecată.
Răspuns: a)

176. Atunci când fidejusorul invocă beneficiul de

discuţiune el nu se poate prevala, în arătarea bunurilor
urmăribile ale debitorului principal, de următoarele:
a) bunurile litigioase, ipotecate pentru plata datoriei
aflate în afara teritoriului jurisdicţional al instanţei
în care trebuie să facă plata;
b) un drept de preemţiune în realizarea obligaţiei;
c) bunurile intrate în masa succesorală a defunctului
debitor.
Răspuns: a)

177. Beneficiul de diviziune nu poate fi invocat:

a) dacă fidejusorul a renunţat la el;
b) dacă prin convenţie nu s-a prevăzut expres această
clauză;
c) dacă unul dintre fidejusori a cerut beneficiul de
discuţiune, iar în urma acestuia, debitorul a fost
găsit insolvabil.
Răspuns: a)
178. Riscul insolvabilităţii unuia dintre fidejusorii
aceluiaşi creditor şi pentru aceeaşi datorie este
suportat de:
a) ceilalţi fidejusori solvabili;
b) toţi fidejusorii solvabili, dacă nesolvabilitatea
aceluia a intervenit până la momentul când unul
sau unii dintre fidejusori obţinuseră diviziunea
datoriei;
c) creditor şi ceilalţi fidejusori solvabili.
Răspuns: b)

179. Beneficiul de diviziune poate fi invocat când:

a) mai multe persoane au garantat unul şi acelaşi
creditor pentru mai multe datorii;
b) o persoană a garantat mai mulţi creditori pentru
aceeaşi datorie;
c) mai multe persoane au garantat unul şi acelaşi
creditor pentru una şi aceeaşi datorie.
Răspuns: c)

180. Când aceeaşi datorie de 4 milioane de lei pentru

unul şi acelaşi creditor este garantată de 4 fidejusori,
atunci:
a) creditorul se poate îndrepta împotriva oricăruia
dintre fidejusori pentru plata întregii datorii;
b) dacă nici unul dintre fidejusori nu cere beneficiul
de diviziune şi înainte de a-l obţine, doi dintre
ceilalţi fidejusori refuză a-şi executa obligaţia,
riscul cade asupra creditorului;
 c) dacă unul dintre fidejusori cere anularea
contractelor de fidejusiune, beneficiază şi
celorlalţi.
Răspuns: a)

181. Dacă fidejusorul a plătit datoria, el se poate regresa

împotriva debitorului:
a) numai când a garantat cu consimţământul
acestuia;
b) la descărcarea de obligaţie din partea creditorului
pe baza unei notificări;
c) în temeiul subrogaţiei legale în dreptul
creditorului plătit.
Răspuns: c)

182. Fidejusorul care a plătit în locul debitorului are

dreptul de la acesta şi la:
a) daune cominatorii şi moratorii;
b) dobânda pentru suma plătită, din ziua efectuării
plăţii, chiar dacă datoria nu producea dobândă;
c) daune-interese, când sunt îndeplinite condiţiile.
Răspuns: c)

183. Dacă fidejusorul care a plătit întreaga datorie,

garantase pentru mai mulţi debitori ce erau ţinuţi
solidar pentru una şi aceeaşi datorie:
a) fidejusorul beneficiază şi el de solidaritatea
debitorilor;
b) fidejusorul trebuie să-şi dividă acţiunea în regres
împotriva fiecărui debitor pentru partea sa;
 c) debitorii pot invoca beneficiul de diviziune.
Răspuns: a)

184. Fidejusorul pierde dreptul de regres împotriva

debitorului principal dacă:
a) a plătit datoria fără să fi fost urmărit şi fără să fi
fost înştiinţat pe debitor;
b) a fost urmărit direct de către creditor şi nu s-a
opus;
c) nu a înştiinţat pe debitor despre efectuarea plăţii,
astfel încât acesta din urmă a plătit a doua oară.
Răspuns: c)

185. Contractul de ipotecă este un contract:

a) real;
b) consensual;
c) solemn.
Răspuns: c)

186. Dreptul de retenţie:

a) conferă prerogativa urmăririi bunului în posesia
oricărei persoane s-ar afla;
b) este indivizibil şi conferă o simplă detenţie
precară;
c) nu se poate invoca când bunul este proprietatea
exclusivă a debitorului.
Răspuns: b)
187. Contractul de gaj:
a) este întotdeauna real, presupunând remiterea
lucrului către creditor;
b) poate fi consensual şi unilateral;
c) este un contract nenumit.
Răspuns: b)

188. În caz de neplată a datoriei garantată cu gaj:

a) creditorul are dreptul să păstreze în contul datoriei
bunul gajat dacă valoarea acestuia nu este mai
mare decât datoria, chiar fără intervenţia instanţei;
b) creditorul nu poate să dispună de gaj fără
autorizarea instanţei;
c) creditorul îşi poate apropia bunul gajat sau poate
dispune de el, fără autorizarea instanţei, dacă s-a
stipulat astfel în contractul de gaj.
Răspuns: b)

189. În cazul unei datorii garantate cu gaj:

a) gajul este divizibil numai când datoria este
divizibilă între moştenitorii debitorului;
b) moştenitorul debitorului ce şi-a plătit partea sa din
datorie poate cere restituirea părţii sale din gaj;
c) moştenitorul creditorului care şi-a primit partea sa
de datorie nu poate restitui amanetul dacă ceilalţi
moştenitori nu şi-au primit partea lor din datorie.
Răspuns: c)

190. În cazul gajului cu deposedare:

a) debitorul este obligat să restituie creditorului toate
cheltuielile necesare şi utile făcute pentru
conservarea bunului dat în gaj;
 b) creditorul are dreptul să se folosească de lucrul dat
în gaj;
c) creditorul poate garanta o datorie a sa cu bunul
luat de el în gaj de la debitor.
Răspuns: a)

191. Pot fi ipotecate:

a) imobilele aflate în circuitul civil şi accesoriile lor;
b) bunuri mobile aflate în circuitul civil;
c) uzufurtul asupra bunurilor imobile.
Răspuns: c)

192. Dacă acelaşi debitor a făcut o altă datorie către

acelaşi creditor după predarea lucrului gajat, şi o
asemenea datorie a devenit exigibilă înainte de plata
primei datorii:
a) creditorul poate fi obligat să restituie lucrul gajat
după plata acestei a doua datorie;
b) creditorul poate fi obligat să restituie bunul gajat
numai după ce s-au plătit ambele datorii;
c) creditorul poate fi obligat să restituie lucrul gajat
după efectuarea plăţii celei de a doua datorie,
numai dacă s-a stipulat cu ocazia contractării
acesteia că gajul îi este subordonat acestei datorii.
Răspuns: b)

193. Ipoteca convenţională:

a) se poate constitui numai prin act autentic;
b) trebuie să prevadă în conţinutul ei, fără însă a
interveni vreo sancţiune, suma pentru care este
constituită ipoteca;
 c) nu priveşte îmbunătăţirile survenite ulterior
constituirii ipotecii asupra imobilului.
Răspuns: a)

194. Dobânditorul unui imobil ipotecat se poate apăra

împotriva creditorului ipotecar în următoarele moduri:
a) poate cere creditorului să urmărească mai întâi
bunurile imobile ipotecate, dacă au mai rămas
aflate în proprietatea debitorului;
b) poate abandona imobilul în mâna creditorului
chiar dacă este obligat personal la plata datoriei;
c) poate recurge la procedura purgei făcând o ofertă
creditorului de a-i plăti datoriile.
Răspuns: a)

195. În caz de concurs între privilegiile imobiliare şi

ipoteci se acordă preferinta:
a) ipotecilor;
b) privilegiilor;
c) gajului.
Răspuns: b)

196. Constituie mijloace juridice de care poate

beneficia creditorul pentru garantarea executării
obligaţiilor debitorului său:
a) clauza penală inclusă în contract;
b) arvuna;
c) fidejusiunea, privilegiile, dreptul de retenţie,
ipoteca.
Răspuns: c)
197. Dreptul de retenţie:
a) este un drept real perfect;
b) conferă prerogativa urmăririi lucrului în mâna
oricărei persoane s-ar afla;
c) este epozabil şi faţă de terţii străini de raportul
juridic care l-a generat şi poate fi opus creditorilor
chirografari ai titularului lucrului.
Răspuns: c)

198. Constituie garanţie personală:

a) gajul;
b) fidejusiunea;
c) dreptul de retenţie.
Răspuns: b)

199. Dreptul de retenţie:

a) se poate invoca pe cale principală;
b) se poate invoca pe cale de excepţie;
c) nu poate fi invocat pe calea unei contestaţii la
executare.
Răspuns: b)

200. În cazul gajului cu deposedare:

a) remiterea lucrului gajat se poate face numai
creditorului;
b) remiterea lucrului gajat se poate face unui terţ ales
de părţi;
c) debitorul rămâne în continuare ţinut de obligaţia
de conservare a bunului gajat.
Răspuns: b)
201. În cazul în care pentru o datorie s-a remis drept
gaj o creanţă ce produce dobânzi, atunci:
a) dacă şi datoria produce dobânzi, creditorul trebuie
să ţină seama de dobânzile produse de creanţă şi
să le scadă cu preferinţă din dobânzile produse de
datoria principală;
b) dacă şi datoria produce dobânzi, creditorul trebuie
să ţină seama de dobânzile produse de creanţă şi
să le scadă cu preferinţă din datoria principală;
c) dacă datoria nu produce dobânzi, dobânzile
creanţei gajate nu se impută asupra datoriei
principale.
Răspuns: a.)

202. Dreptul de ipotecă:

a) se stinge parţial, dacă a fost plătită mai mult din
jumătatea datoriei;
b) se stinge dacă a intervenit partajul bunului
ipotecat şi imobilul respectiv a trecut în lotul altui
copărtaş decât cel care a constituit ipoteca;
c) are ca efect indisponibilizarea imobilului ipotecat,
acesta nemaiputând fi înstrăinat de către
constituitorul ipotecii.
Răspuns: c)
 CURSUL 1
NOŢIUNEA, CLASIFICAREA ŞI IZVOARELE
OBLIGAŢIILOR

Obiectivele cursului 1
- Informarea şi introducerea studentului în problematica
acestei instituţii a raporturilor obligaţionale ale subiectelor
raporturilor juridice licite sau ilicite.
- Lămurirea înţelesului unor termeni vizaţi în materia
răspunderii civile.
- Clasificarea obligaţiilor în funcţie de criteriile des
întâlnite în practica judiciară.

Termeni cheie: obligaţie, raport juridic obligaţional,

obiectul raportului juridic de obligaţie,
delict, prejudiciu.

Notiţe curs – Cursul 1

I. Noţiunea de obligaţie
1. Definiţie
Privită în sens larg, obligaţia constă în raportul juridic ce
are o latură activă – dreptul de creanţă – ce aparţine
creditorului cât şi o latură pasivă, respectiv datoria – ce
incumbă debitorului.
În sens restrâns, desemnează numai latura pasivă a
raportului juridic, respectiv acea datorie ce incumbă
debitorului.
Obligaţia reprezintă acel raport juridic ce cuprinde
dreptul subiectului activ – creditorul, de a cere – subiectului
pasiv – debitorul, de a da, a face sau a nu face ceva, în caz
contrar existând posibilitatea apelării la constrângere de către
stat.
Raportat la persoana creditorului, raportul de obligaţie
este un drept de creanţă, iar din punctul de vedere al
debitorului, acest raport apare ca o datorie.
2. Elementele raportului juridic de obligaţie
Structural, raportul de obligaţie, ca orice raport juridic,
civil, cuprinde trei elemente: subiectele, conţinutul, obiectul.
Subiectele raportului juridic de obligaţie pot fi atât
persoane fizice cât şi juridice inclusiv statul.
Subiectul activ este denumit creditor, subiectul pasiv este
denumit debitor.
Este posibil ca acelaşi subiect să aibă dublă calitate
respectiv creditor pentru o anumită prestaţie dar şi debitor al
altei prestaţii.
Într-un contract de vânzare-cumpărare atât vânzătorul cât
şi cumpărătorul au astfel de calităţi duble.
În examinarea diferitelor categorii de obligaţii speciale
subiectele poartă denumiri diferite: vânzător – cumpărător,
donator – donatar etc.
Conţinutul raportului juridic de obligaţie se referă la
drepturile aparţinând creditorului dar şi la obligaţia aferentă
acestui drept a debitorului.
Dreptul de creanţă se include în activul patrimoniului iar
obligaţia corelativă este cuprinsă în pasivul acestuia.
După cum se ştie, drepturile reale împreună cu drepturile
de creanţă, reprezintă clasificarea principală a drepturilor cu
caracter patrimonial.
Dreptul real se deosebeşte de cel de creanţă prin
caracterul său absolut în condiţiile în care dreptul de creanţă
este un drept relativ.
Din această diferenţiere decurg deosebirile privind
determinarea subiectelor, natura îndatoririlor subiectului pasiv,
etc.
 Obiectul raportului juridic de obligaţie este conceput ca
acea acţiune sau abstenţiune la care este obligat subiectul pasiv
(debitorul) şi îndreptăţit subiectul activ (creditorul).
Ea poate fi o prestaţie pozitivă – a da, a face ceva, sau o
abţinere – de a nu face ceva, care altfel ar fi putut fi efectuată
de subiectul pasiv.
Este necesar a se preciza exact noţiunea de „a da” care nu
se referă la „a preda” ci înseamnă a constitui sau transmite un
drept real.
Astfel: obligaţia vânzătorului de a transmite
cumpărătorului dreptul de proprietate a lucrului vândut, este o
obligaţie de „a da” şi nu trebuie confundată cu obligaţia de a
preda lucrul vândut, aceasta constituind o obligaţie de „a face”.
În general, obligaţia de a „a da” este executată chiar prin
încheierea contractului fiind urmată de obligaţia de a face (la
ceea ce s-a obligat).
Aceasta nu exclude existenţa unor obligaţii de „a da” care
să fie distinctă de momentul încheierii contractului. (ex. părţile
convin ca transferul proprietăţii să opereze la un moment
ulterior perfectării convenţiei sau în ipoteza vânzării unor
bunuri de gen când se ia în considerare momentul
individualizării bunului).
II. Clasificarea obligaţiilor
1. Criterii de clasificare
Clasificarea obligaţiilor se poate face în baza mai multor
criterii.
Doctrina şi practica judiciară au statuat ca principale
criterii următoarele:
- izvorul obligaţiei;
- obiectul obligaţiei;
- opozabilitatea obligaţiei.
Toate aceste criterii şi fiecare dintre ele sunt aplicabile
tuturor obligaţiilor reprezentând puncte de vedere deosebite ce
nu se exclud reciproc şi în baza cărora poate fi examinată (şi
clasificată), fiecare obligaţie.
O obligaţie, de exemplu, poate fi clasificată din punctul
de vedere al obiectului ca fiind una de „a da” iar din punctul de
vedere al sancţiunii, ca o obligaţie civilă.
Clasificarea în baza criteriilor menţionate anterior este
deosebit de importantă, reflectându-se în reguli speciale
aplicabile iferitelor categorii.
2. Clasificarea obligaţiilor după izvoare
Deşi se va discuta ulterior – în extenso – acest subiect,
este de reţinut, de principiu, faptul că din acest criteriu,
obligaţiile pot fi născute din:
- contracte;
- acte juridice unilaterale;
- fapte ilicite cauzatoare de prejudicii (delicte şi
cvasidelicte);
- îmbogăţirea fără justă cauză;
- gerarea de către o anumită persoană a intereselor altei
persoane;
- plata unei prestaţii nedatorate (plata nedatorată).
Se remarcă faptul că primele două categorii sunt născute
prin acte juridice, iar următoarele sunt născute din fapte
juridice.
3. Clasificarea obligaţiilor după obiectul lor
Prin raportare la obiect şi având în vedere natura
prestaţiei datorate de subiectul pasiv putem avea mai multe
astfel de clasificări:
a) - obligaţii de a da;
- obligaţii de a face;
- obligaţii de a nu face.
b) - obligaţii pozitive (de a da şi de a face);
- obligaţii negative (de a nu face).
Pornind de la acelaşi criteriu, al obiectului obligaţiei, se
mai face şi o altă clasificare:
 - obligaţii determinate sau de rezultat, în cadrul cărora
această obligaţie este precizată concret atât asupra obiectului
cât şi al scopului urmărit, subiectul pasiv obligându-se ca
efectuând o anumită activitate să conducă la un rezultat strict
stabilit prin convenţie (ex. vânzătorul trebuie să transfere
dreptul de proprietate asupra unui anumit lucru);
- obligaţii de prudenţă şi diligenţă, sau altfel denumite,
obligaţii de mijloace.
Caracteristic acestor obligaţii este faptul că debitorul îşi
asumă o obligaţie care nu este precizată de la început în sensul
de a atinge un anumit rezultat ci are numai obligaţia de a
depune toată diligenţa (stăruinţa) necesară pentru ca rezultatul
dorit să se realizeze.
Neatingerea rezultatului prevăzut nu presupune, din start,
lipsa de diligenţă a debitorului care să ducă la concluzia că
acesta nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată, creditorului
revenindu-i sarcina să facă dovada culpei, care în această
situaţie, nu este prezumată spre deosebire de obligaţiile
determinate sau de rezultat unde operează prezumţia de culpă.
4. Clasificarea obligaţiilor după sancţiunea juridică
Urmând regulile general aplicabile oricărui raport juridic,
şi raportul de obligaţie are elementul indispensabil al sancţiunii
în sensul că neîndeplinirea de bună voie a obligaţiei asumate de
debitor dă dreptul creditorului obligaţiei neexecutate să obţină
îndeplinirea prin executare silită a acesteia – acesta fiind, de
altfel, principalul aspect ce deosebeşte obligaţiile în general de
obligaţiile juridice.
Din acest punct de vedere, obligaţiile juridice se
deosebesc de obligaţiile morale ce nu se impun prin forţa de
constrângere a statului ci prin elemente ce ţin de convingerile
intime, de sentimentul de ruşine, de influenţa opiniei publice.
În privinţa sancţiunii statale ce însoţeşte obligaţiile
juridice, este de menţionat faptul că unele din aceste obligaţii
se bucură de o apărare integrală prin intermediul acestei
sancţiuni iar altele nu beneficiază decât în parte de un astfel de
mijloc de constrângere.
Astfel, putem avea:
- obligaţii civile, care se bucură integral de sancţiunea
prevăzută de lege întrucât subiectul activ al acestor obligaţii
poate apela la organele statului în scopul obţinerii prin
constrângere a executării obligaţiei asumate de debitor.
Aceste obligaţii se mai numesc şi obligaţii civile perfecte,
în această categorie intrând marea majoritate a obligaţiilor
juridice.
- obligaţii naturale sau obligaţii civile imperfecte.
Spre deosebire de obligaţiile civile, acestea nu se bucură
de apărarea şi integralitatea sancţiunii.
Însă, ele nu trebuie confundate cu obligaţiile morale,
deoarece au caracteristic faptul că nu se mai poate cere
executarea silită, dar, din momentul în care au fost executate nu
se mai poate pretinde restituirea prestaţiei.
Practic sunt obligaţii juridice degradate în parte, nu mai
au aceeaşi forţă juridică deşi nu mai sunt simple precepte
morale (ex. Art. 20 al.1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la
prescripţia extinctivă prevede expres: „debitorul care a executat
obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris,
nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data
executării nu se ştia că termenul prestaţiei fusese împlinit”).
O dispoziţie asemănătoare, întâlnim şi în Codul civil, în
art. 1092 al.2: „repetiţiunea nu este admisă în privinţa
obligaţiilor naturale, care au fost achitate de bună voie”.
5. Clasificarea obligaţiilor după opozabilitatea lor
Acest criteriu de clasificare are în vedere persoanele
cărora le sunt opozabile obligaţiile şi în acest caz avem
următoarele obligaţii:
- obligaţii obişnuite;
- obligaţii reale;
- obligaţii opozabile terţilor.
 - Obligaţiile obişnuite reprezintă regula, ele fiind
opozabile numai părţilor convenţiei pe când obligaţiile reale şi
obligaţiile opozabile terţilor, reprezintă excepţia întrucât se
caracterizează printr-o opozabilitate mai largă, situându-se la
limita dintre drepturile de creanţă şi drepturile reale.
- Obligaţiile reale (propter rem) constituie un accesoriu al
unui drept real. (ex. obligaţiile prevăzute pentru deţinătorii de
terenuri agricole de a asigura cultivarea acestora şi protecţia
solului).
- Obligaţiile opozabile terţilor (scriptae in rem) sunt atât
de strâns legate de posesia lucrului încât creditorul nu poate
obţine satisfacerea dreptului său decât, dacă, posesorul actual
al lucrului va fi obligat să respecte acest drept deşi nu a
participat la formarea (constituirea) raportului obligaţional.
(ex. obligaţia locatorului de a asigura folosinţa lucrului
închiriat – noul proprietar, deşi nu a fost parte în convenţia ce
generează obligaţia, va fi obligat să respecte drepturile
locatarului, drepturi născute în relaţiile cu proprietarul
anterior).

III. Izvoarele obligaţiilor

Noţiune
Izvorul de obligaţie este acel fapt juridic (în sensul larg)
ce dă naştere unui raport juridic obligaţional.
Aceste fapte juridice dau naştere atât unor drepturi
subiective – drepturi de creanţă – cât şi obligaţiilor corelative
acestor drepturi, care nu pot şi nu trebuie confundate cu
izvoarele dreptului – norme juridice – de generală aplicaţie dar
neparticularizate la anumite subiecte de drept, în timp ce
izvoarele obligaţiilor, în aplicarea normelor juridice generale,
stabilesc între anumite subiecte (determinate) raporturi juridice
concrete de obligaţie.
1. Clasificarea izvoarelor obligaţiilor potrivit
Codului Civil
 Acest tip de clasificare prezintă unele inconveniente pe
care le vom arăta în continuare fiind caracterizat prin
imprecizie şi lipsă de rigurozitate ştiinţifică.
Potrivit codului civil izvoarele obligaţiilor sunt:
- contractul;
- cvasicontractul;
- delictul;
- cvasidelictul;
- legea.
Contractul este un acord de voinţă a două sau mai multe
părţi prin care se constituie, modifică sau stinge un raport
juridic de obligaţii (art. 942 Cod civil).
Cvasicontractul nu are o definiţie riguroasă, explicaţiile
existente în cod făcând referire la „un fapt licit şi voluntar din
care se naşte o obligaţie către alte persoane sau obligaţii
reciproce între părţi (art. 986 Cod civil)”.
În această categorie sunt amintite:
- gestiunea de afaceri (gestiunea intereselor altuia);
- plata lucrului nedatorat (plata nedatorată).
Gestiunea de afaceri constă în fapta unei persoane care
fără a primi mandat din partea altei persoane, administrează
interesele acesteia din urmă, fapt din care se nasc unele
obligaţii reciproce, aşa cum prevăd art. 986-991 Cod civil.
Plata lucrului nedatorat se întâlneşte atunci când o
persoană plăteşte alteia o datorie inexistentă sau care nu cade în
sarcina sa ceea ce duce la restituire, art. 992-997 Cod civil.
Din aceste definiţii rezultă cu claritate faptul că
asemănarea sau apropierea de contractul propriu-zis este destul
de ambiguă, în astfel de cazuri analizate mai sus neexistând un
acord de voinţă care să creeze anumite obligaţii.
Delictele şi cvasidelictele (art. 998-999 Cod civil) sunt în
realitate fapte ilicite ce produc prejudicii unei alte persoane
obligând pe cel care le-a cauzat la reparare.
 Distincţia dintre cele două instituţii juridice constă în
faptul că delictul este o faptă săvârşită cu intenţie, pe când
cvasidelictul este o faptă ilicită săvârşită din neglijenţă sau
imprudenţă.
În ambele cazuri se impune repararea integrală a
prejudiciului produs.
Legea este izvor de obligaţie în măsura în care generează
direct şi nemijlocit obligaţii civile fără intervenţia unui fapt
juridic anterior naşterii acestor obligaţii (ex. obligaţiile ce revin
din starea de vecinătate a două imobile cu privire la servituţi
sau grăniţuire).
Imperfecţiunile acestui mod de clasificare constau în:
faptul că se întemeiază pe categorii de izvoare inexacte sau
inutile (cvasicontractele şi cvasidelictele); clasificarea este
incompletă în sensul că se impune ca izvor de obligaţii şi
îmbogăţirea fără justă cauză în detrimentul altei persoane.
Nu este, de asemenea, amintit ca izvor de obligaţii actul
juridic unilateral care nu este cuprins în Codul civil.
Unii autori au procedat la o altă clasificare a izvoarelor
obligaţiilor reducându-le la două categorii.
- actele juridice;
- faptele juridice în sens restrâns.
Prin act juridic civil trebuie înţeleasă acea manifestare de
voinţă cu intenţia de a produce anumite efecte juridice, efecte
care se pot produce numai dacă a existat o asemenea intenţie.
În această categorie se includ:
- contractul;
- actul juridic unilateral dacă generează un angajament
juridic.
Faptele juridice, în înţeles restrâns, sunt acele fapte (licite
sau ilicite) săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice,
efecte ce se produc totuşi în virtutea legii, independent de
voinţa celor care le-au săvârşit.
În această categorie se includ:
 - gestiunea intereselor altuia;
- plata lucrului nedatorat;
- îmbogăţirea fără justă cauză;
- delictul civil.

Subiecte pentru pregătirea în vederea evaluării finale:

1. Dezvoltaţi problema elementelor raportului juridic de

obligaţie;
2. Arătaţi care sunt criteriile după care se clasifică
obligaţiile civile şi descrieţi fiecare tip de obligaţie în parte;
3. Precizaţi ce sunt izvoarele legale ale obligaţiilor.

Test de autoevaluare Cursul 1

1. Conţinutul raportului juridic de obligaţie se referă la:

a) acea acţiune sau abstentaţiune la care este obligat
subiectul pasiv (debitorul);
b) drepturile aparţinând creditorului dar şi la obligaţia
aferentă acestui drept a debitorului;
c) o prestaţie pozitivă – a da, a face ceva, sau o abţinere
– de a nu face ceva.
Răspuns: b

2. Dreptul real se deosebeşte de cel de creanţă prin:

a) subiectele ce compun aceste drepturi;
b) caracterul sau absolut, în condiţiile în care dreptul de
creanţă este un drept relativ;
c) includerea acestuia în activul patrimonial al creditorului.
Răspuns: b

3. Clasificarea obligaţiilor după obiectul lor se poate face în

următoarele exemple:
 a) obligaţii materiale sau obligaţii civile imperfecte;
b) obligaţii de a da, de a face şi de a nu face;
c) obligaţii obişnuite, reale şi opozabile terţilor.
Răspuns: b

4. Potrivit Codului civil, izvoarele obligaţiilor se clasifică în:

a) acte şi fapte juridice licite şi ilicite;
b) contracte, delicte, legea;
c) faptele juridice în sens restrâns.
Răspuns: a

5. Noţiunea de obligaţie, în sens larg, defineşte:

a) drepturile de creanţă ale creditorului în raport de
izvorul care dă naştere obligaţiilor respective;
b) raportul juridic ce are o latură activă – dreptul de
creanţă – ce aparţine creditorului cât şi o latură
pasivă, respectiv – datoria –ce incumbă debitorului;
c) raportul de obligaţie, ca orice raport juridic civil, care
cuprinde trei elemente: subiectele, conţinutul,
obiectul.
Răspuns: b

CURSUL 2
FAPTELE JURIDICE – IZVOR DE OBLIGAŢII

Obiectivele cursului:

- prezentarea incidenţelor acţiunilor omeneşti asupra

raporturilor juridice civile şi delimitarea acestor acţiuni de
actele juridice pentru a se stabili răspunderea civilă care
provine din delicte (fapte juridice) sau din contracte, şi anume
răspunderea delictuală şi răspundere contractuală.
 - clasificarea şi diferenţierea faptelor juridice licite şi
diferenţierea lor din punct de vedere obligaţional de faptele
juridice ilicite.

Cuvinte cheie:
fapte juridice, evenimente, acţiuni, caz de forţă majoră,
caz fortuit, îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată,
gestiunea de afaceri, licit, ilicit.

Notiţe curs – Cursul 2

I. noţiunea faptelor juridice

Faptele juridice sunt acele împrejurări care, potrivit legii,
determină apariţia, modificarea sau stingerea raporturilor
juridice şi odată cu aceasta naşterea, modificarea sau încetarea
unor drepturi subiective sau obligaţii.
În sens restrâns faptele juridice mai sunt apreciate ca un
eveniment, cum ar fi un caz de forţă majoră, o manifestare de
voinţă ilicită sau chiar licită dar săvârşită fără intenţia de a da
naştere la raporturi de drept.
O altă grupare a faptelor juridice are în vedere şi alte
categorii distincte cum ar fi:
- Evenimentele care sunt împrejurări ce se produc
independent de voinţa omului, dar cărora legea le atribuie,
totuşi, anumite efecte juridice (ex. naşterea unei persoane
semnifică apariţia unui nou subiect de drept; moartea unei
persoane comportă încetarea calităţii de subiect de drept a
defunctului, fenomenele naturale constitutive de forţă majoră
împiedică săvârşirea unor acţiuni; scurgerea timpului prevăzut
de lege are ca efect stingerea dreptului material la acţiune în
justiţie, etc.)
 - Acţiuni, care sunt fapte voluntare ale persoanelor fizice
sau juridice, a căror săvârşire în condiţiile prevăzute de lege
antrenează consecinţe juridice.
Unele dintre ele sunt săvârşite fără intenţia de a produce
efecte juridice, dar generează totuşi asemenea efecte în puterea
legii şi pot fi licite sau ilicite.
Altele sunt săvârşite cu intenţia de a produce efecte
juridice şi au îndeobşte caracter licit.
Aceste din urmă fapte juridice formează marea categorie
a actelor juridice şi produc efecte în puterea voinţei aceluia sau
acelora care le-au făcut, precum şi în puterea voinţei de stat
exprimată în norma de drept.
Faptele juridice, de orice fel, constituie principalul izvor
al raporturilor juridice.
Anumite fapte juridice sunt izvor de structură simplă,
anume acelea care produc prin ele însele efectele ce legea sau
actul juridic le au în vedere (ex. naşterea unei persoane
determină prin ea însăşi stabilirea raporturilor juridice de
familie între noul subiect de drept, pe de o parte, şi părinţii, şi
celelalte rude ale sale, pe de altă parte).
Tot astfel moartea unei persoane determină prin ea însăşi
încetarea existenţei unui subiect de drept şi generează raporturi
succesorale etc.
Alte fapte juridice sunt izvor de structură complexă,
anume acelea care, fiind concomitente sau succesive, au o
acţiune conjugată ce determină producerea efectelor urmărite,
şi care luate individual, izolat de celelalte, nu sunt succesibile
să producă singure acele efecte , elementul de complexitate
decurgând din pluralitatea de fapte juridice care nepăstrându-şi
pluralitatea de acţiuni proprii sau independente, exercită o
singură acţiune în care se contopesc acţiunile individuale (ex.
dobândirea de drepturi reale imobiliare în sistemul de carte
funciară se înfăptuieşte prin acţiunea conjugată a mai multor
fapte juridice: actul – contractul – prin care titularul dreptului
real consimte la transmiterea şi intabularea acelui drept în
folosul dobânditorului, şi încheierea de intabulare prin care
organul de stat competent dispune intabularea).
II. Clasificarea faptelor juridice
În sens restrâns, faptele juridice sunt de două feluri:
A – Fapte juridice licite, sunt acţiuni omeneşti săvârşite
fără intenţia de a da naştere la raporturi juridice obligaţionale,
dar care produc asemenea efecte în puterea legii, fără ca prin
ele să se încalce normele legale în vigoare.
Intră în această categorie:
- îmbogăţirea fără justă cauză;
- gestiunea de afaceri;
- plata lucrului nedatorat.
B – Fapte juridice ilicite, care sunt acţiuni omeneşti
săvârşite fără intenţia de a da naştere la raporturi juridice
obligaţionale, dar care produc asemenea efecte în temeiul legii,
împotriva voinţei autorului lor şi prin care se încalcă legea sau
bunele moravuri.
III. Reglementarea legală a faptelor juridice
A – Faptele juridice licite.
Sunt reglementate în art. 986-997 Cod civil în capitolul
intitulat „Despre cvasicontracte”.
Practica judiciară şi literatura de specialitate, pe baza
acestor texte, au construit teoria obligaţiei de restituire născută
din principiul îmbogăţirii fără justă cauză, deoarece această
instituţie nu a fost reglementată expres de lege.
Cvasicontractul este definit de art.986 Cod civil, ca fiind
„un fapt licit şi voluntar, din care se naşte o obligaţie către o
altă persoană sau obligaţii reciproce între părţi.”
Cvasicontractul este un fapt voluntar deoarece presupune
o voinţă liberă a autorului său întrucât fără această voinţă el nu
ar fi obligat.
Noţiunea de cvasicontract a fost criticată în literatura de
specialitate cu argumente diferite de la o tabără la alta.
 S-a susţinut pe de o parte că obligaţiile care se nasc din
gestiunea de afaceri derivă din ideea de culpă iar cele născute
din plata nedatorată din ideea de convenţie.
Pe de altă parte s-a apreciat că efectele acestor obligaţii
pot fi explicate cu ajutorul principiilor care cârmuiesc
contractele fără a mai fi necesar de a crea un alt izvor de
obligaţii cum este cvasicontractul.
O altă opinie susţine ideea că gestiunea de afaceri şi plata
nedatorată ar avea ca izvor îmbogăţirea fără just temei.
Nici una din aceste opinii nu este de apreciat că ar lămuri
problema obligaţiilor izvorâte din fapte juridice licite deoarece
în măsura în care gestiunea de afaceri este generatoare de
obligaţii nu numai în sarcina geratului care trebuie să-l
despăgubească pe gerant, ci şi în sarcina acestuia, care este
ţinut să continue gestiunea începută, este neîndoielnic că
obligaţia nu îşi poate avea temeiul în îmbogăţirea fără just
temei, atâta vreme cât gerantul este cel care face cheltuieli
pentru gerat, deci el nu se îmbogăţeşte şi în nici un caz şi cu
atât mai puţin în detrimentul stăpânului afacerii (geratul).
În realitate este vorba de fapte juridice licite care în
virtutea legii produc anumite efecte juridice dând naştere la
raporturi obligaţionale, indiferent că părţile au dorit sau nu
acest lucru.
B – Faptele juridice ilicite.
Sunt reglementate în art.998-999 Cod civil, texte de lege
care trebuie coroborate cu prevederile art.1000 şi 1003 Cod
civil, art.1-3 din Decretul nr.31/1958 şi art.723 Cod procedură
civilă.
Luând în considerare faptul că atunci când printr-o faptă a
omului se încalcă interesele legitime sau drepturile subiective
ale unei persoane cauzându-i-se acesteia un prejudiciu, cel
răspunzător este obligat să-l repare.
 Între autorul faptei ilicite şi prejudiciabile şi victimă, se
naşte un raport de obligaţii, care este un raport de răspundere
civilă delictuală.

Subiecte pentru pregătirea în vederea evaluării finale:

1. Noţiunea faptelor juridice;

2. Clasificarea faptelor juridice;
3. Reglementarea legală a faptelor juridice;
4. Faptele juridice licite;
5. Faptele juridice ilicite;
6. diferenţierea faptelor juridice licite şi diferenţierea lor,
din punct de vedere obligaţional, de faptele juridice ilicite.

Test de autoevaluare - Cursul 2

1. Evenimentele sunt:
a. acele împrejurări ce se produc independent de voinţa
omului, dar cărora legea le atribuie anumite efecte
juridice;
b. acele manifestări spontane la care cetăţenii iau parte
din convingere sau din curiozitate;
c. acţiuni organizate de anumite asociaţii sau organizaţii
de tip social, cultural sau politic;
d. cele care sunt denumite ca atare în legi speciale sau
generale.
Răspuns: a

2. În sens restrâns faptele juridice sunt:

A. evenimente materiale care se produc independent de
voinţa omului şi care produc efecte juridice (naşterea,
decesul unei persoane fizice etc.)
 B. fapte voluntare ale persoanelor fizice şi juridice
săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice;
C. fapte voluntare ale persoanelor fizice şi juridice
săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar
care, potrivit legii, generează asemenea efecte;
D. convenţii încheiate de părţi cu respectarea dispoziţiilor
legale în vigoare.

a. A+B
b. C+D
c. A+D
d. A+C
Răspuns: d

3. Faptul juridic stricto sensu cuprinde şi categoria faptelor

ilicite cauzatoare de prejudicii ca izvoare de obligaţii.
A
F
Răspuns: A

4. În categoria faptelor juridice licite intră:

a. îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, şi
gestiunea de afaceri;
b. novaţia, darea în plată, imposibilitatea de executare;
c. acţiunea oblică, acţiunea pauliană, acţiunea confesorie;
d. acţiunea posesorie, acţiunea revocatorie, acţiunea
negatorie;
Răspuns: a

5. Faptul juridic stricto sensu cuprinde şi categoria faptelor

juridice ilicite cauzatoare de prejudicii ca izvoare de
obligaţii.
A
F
Răspuns: A

CURSUL 3
FAPTELE JURIDICE LICITE

Obiectivele cursului:

- definirea şi clasificarea faptelor juridice licite şi

stabilirea asemănărilor precum şi a deosebirilor acestora faţă de
faptele juridice ilicite;
- prezentarea faptelor juridice licite pentru a fi însuşite ca
instituţii ale răspunderii juridice obligaţionale;
- expunerea cazurilor practice în care pot fi generate sau
întâlnite aceste fapte juridice licite.

Cuvinte cheie: fapte juridice licite, îmbogăţirea fără

justă cauză, gestiunea de afaceri, plata
lucrului nedatorat, fapte material,
gerant, gerat, solvens, accipiens,
îmbogăţire.

Notiţe curs – Cursul 3

Faptele juridice licite. Noţiune

Faptele juridice licite, sunt acţiunile omeneşti săvârşite
fără intenţia de a da naştere la raporturi juridice obligaţionale,
dar care produc asemenea efecte în puterea legii, fără ca prin
ele să se încalce normele legale în vigoare.
Din categoria faptelor juridice licite, cele mai
reprezentative sunt:
- îmbogăţirea fără justă cauză (just temei);
- gestiunea de afaceri;
- plata lucrului nedatorat.
În cazul faptelor juridice licite, voinţa părţilor nu apare
drept hotărâtoare pentru producerea de efecte juridice aşa cum
apare în cazul actelor juridice.
Ne aflăm în prezenţa unor fapte juridice stricto sensu
care, în virtutea legii, produc anumite efecte juridice, dând
naştere la raporturi obligaţionale, la drepturi şi obligaţii civile,
indiferent dacă părţile au dorit sau nu acest lucru, dar se
impune o reparaţiune în cazul apariţiei unui prejudiciu.
II. Gestiunea de afaceri
Gestiunea de afaceri denumită ca atare sau denumită de
alţi autori ca gestiunea intereselor altei persoane, etimologic
provine din verbele latine gero, gessi, gestum, gerere care
înseamnă a duce, a purta, a administra, adică a gera, ceea ce
denotă că gestiunea de afaceri este o administrare a intereselor
altuia însă fără ştirea acestuia.
A. Definiţie – Gestiunea de afaceri este un fapt juridic
licit prin care o persoană numită gerant, săvârşeşte din proprie
iniţiativă, fără împuternicire, acte juridice sau fapte materiale,
în folosul sau în interesul altei persoane, numită gerat.
Pentru a-şi produce efectele specifice, gestiunea de
afaceri trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să existe o gestiune (gerare) a afacerilor altuia
constând în săvârşirea uneia sau mai multor fapte materiale sau
acte juridice utile geratului.
Actele de gestiune nu trebuie, în principiu, să depăşească
sfera actelor de administraţie, dar se pot face şi acte de
dispoziţie, dacă sunt utile intereselor geratului.
 Utilitatea gestiunii se apreciază în momentul săvârşirii
actelor respective, chiar dacă ulterior utilitatea lor dispare
pentru gerat. Ex. gerantul repară acoperişul casei vecinului,
degradat de o furtună, act care este util chiar dacă ulterior casa
este distrusă de un incendiu.
În nici un caz, gerantul nu poate face acte care implică
din partea autorului lor o apreciere subiectivă cum ar fi
încheierea unui contract de valorificare a dreptului de autor,
chiar pentru o operă deja ajunsă la cunoştinţa publicului de
către însuşi autorul ei.
b) actele de gestiune să fie săvârşite din propria
iniţiativă a gerantului, fără împuternicire (chiar tacită) din
partea geratului şi chiar fără ştirea acestuia.
Voinţa geratului neavând nici un rol în gestiunea de
afaceri, capacitatea sa juridică fiind indiferentă.
c) actele de gestiune să fi fost săvârşite cu intenţia de a
gera interesele altuia, alături de propriile sale interese. Ex. plata
integrală făcută de unul dintre codebitorii solidari din delict.
Dacă actele au fost săvârşite cu intenţie liberală, de a
dona sau de a face un serviciu gratuit, nu ne aflăm în prezenţa
unei gestiuni de afaceri şi nici dacă actele săvârşite reprezentau
executarea unei obligaţii (legale sau convenţionale) a celui ce
le-a săvârşit.
d) gerantul să aibă capacitatea deplină de a se obliga,
dacă săvârşeşte acte juridice.
B. Obligaţiile părţilor. Gestiunea de afaceri este un izvor
de obligaţii, având ca efecte, potrivit legii, crearea unor
obligaţii atât în sarcina gerantului cât şi în sarcina geratului.
a) Gerantul este obligat:
- să continue gestiunea începută, până când geratul sau
moştenitorii săi vor fi în măsură să o preia şi să se ocupe ei
înşişi de interesele lor.
Dacă însă continuarea gestiunii ar fi prejudiciabilă pentru
gerant, acesta poate să o întrerupă fără a fi ţinut răspunzător.
 - să manifeste în gestiune diligenţa, unui bun gospodar
(apreciere în abstracto), răspunzând de orice culpă.
Dacă însă se dovedeşte că fără intenţia lui, lucrarea s-ar fi
compromis, gerantul nu va răspunde pentru dol.
- să dea socoteală geratului, când acesta va ratifica
gestiunea.
Gerantul mai este obligat, faţă de terţi, să răspundă de
îndeplinirea obligaţiilor asumate prin actele de gestiune în
numele său propriu, fără ca terţii să ştie că el acţiona pentru
altul.
Dacă însă a acţionat în numele geratului atunci numai
acesta va fi direct obligat faţă de terţi, dacă actele în care a fost
reprezentat, fără împuternicire i-au fost utile sau dacă el a
ratificat gestiunea.
b) Geratul, la rândul său, este obligat faţă de gerant:
- să-l indemnizeze de toate cheltuielile necesare şi utile
făcute în interesul gestiunii, inclusiv în executarea obligaţiilor
asumate în nume propriu, dar în interesul geratului.
Până la plata tuturor acestor obligaţii, gerantul are un
drept de retenţie asupra bunului la care se referă gestiunea de
afaceri.
- Faţă de terţi, geratul trebuie să îndeplinească toate
obligaţiile contractate de gerant, fie în numele geratului, fie în
nume propriu, dar în interesul geratului.
În toate cazurile, geratul este ţinut de aceste obligaţii
numai în măsura în care gestiunea i-a folosit.
Dacă însă geratul ratifică gestiunea transformând-o,
retroactiv, într-un mandat, geratul devenit mandant, va fi ţinut
de toate actele încheiate de gerantul mandatar, fără ca acesta să
trebuiască a dovedi utilitatea lor.
III. Plata lucrului nedatorat
A. Definiţie: Prin plată se înţelege executarea unei
obligaţii care poate avea ca obiect o prestaţie pozitivă (a da, a
face) sau o prestaţie negativă (a nu face).
 În ipoteza în care executarea unei asemenea obligaţii nu
are fundament, plata trebuie restituită, fiind făcută fără cauză,
nefiind datorată..
Putem defini plata nedatorată ca fiind acel fapt juridic
licit care rezidă din aceea că o persoană, denumită solvens
execută, din eroare, o prestaţie la care nu era obligată, către o
altă persoană denumită accipiens, lipsind intenţia de a plăti
pentru aceasta.
Cel care, din eroare, crezându-se debitor, a plătit o datorie
inexistentă, sau care nu-i incumbă, este îndreptăţită să pretindă
celui care a încasat-o restituirea ei.
Pentru a ne afla în prezenţa unei plăţi nedatorate, se cer
îndeplinite următoarele:
B. Condiţii:
- remiterea lucrului sau a sumei de bani să se fi făcut cu
intenţia de a plăti, adică în scopul de a stinge o obligaţie prin
plată;
- între cel care a făcut plata nedatorată (solvens) şi cel
care a primit-o (accipiens) să nu fi existat obligaţia respectivă;
- plata să se fi făcut din eroare, adică în credinţa de a
stinge o obligaţie existentă, căci dacă solvensul ştia că nu
datorează nimic accipiensului, se poate presupune că a dorit să
facă o libertate, să plătească o obligaţie naturală, să confirme o
obligaţie anulabilă etc., situaţii în care el nu are drept la
restituire.
Obligaţia de restituire a plăţii nedatorate variază ca
întindere, după cum accipiensul era, la data plăţii, de bună
credinţă sau de rea credinţă.
Accipiensul de bună credinţă, care credea că într-adevăr
solvensul îi datorează ceea ce plăteşte, va fi ţinut la restituire
numai în măsura în care s-a îmbogăţit.
El va restitui în natură lucrul cert primit, sau cantitatea
corespunzătoare de lucruri generice ori fungibile, sau, după
caz, suma de bani primită, fără dobânzi.
 Dacă lucrul cert primit ca plată nedatorată a pierit fortuit,
accipiensul de bună-credinţă nu este obligat nici la restituire,
nici la despăgubiri.
Dacă accipiensul a înstrăinat lucrul cert primit, înainte de
a i se fi cerut restituirea lui, el va remite solvensului numai
preţului pe care l-a încasat.
În toate cazurile, accipiensul de bună-credinţă păstrează
fructele pe care le-a perceput înainte de a afla că plata a fost
nedatorată.
Accipiensul de rea-credinţă, care ştia că plata nu-i este
datorată de către solvens, va fi ţinut să restituie suma de bani
primită, cu dobânzi din ziua plăţii.
Lucrul cert sau lucrurile de gen primite, în natură, dacă
ele mai există, sau contravaloarea lor din ziua cererii de
restituire, dacă ele au pierit, chiar fortuit, precum şi toate
fructele culese de la data primirii plăţii nedatorate.
Dacă accipiensul a înstrăinat lucrul cert primit ca plată
nedatorată, el va trebui să restituie contravaloarea lui, chiar
dacă aceasta este superioară preţului încasat.
Accipiensul de rea-credinţă este liberat de obligaţia de
restituire numai dacă lucrul cert a pierit în mod fortuit şi dacă
dovedeşte că el ar fi pierit chiar dacă rămânea în posesia
solvensului.
Accipiensul incapabil nu este obligat la restituire decât în
măsura în care se dovedeşte că a profitat de această plată, s-a
îmbogăţit.
Dacă însă accipiensul incapabil a primit plata nedatorată
cu rea-credinţă, ştiind că nu-i este datorată, va trebui s-o
restituie în întregime, ca sancţiune a faptei ilicite săvârşite şi
pentru care trebuie să răspundă.
La rândul său, solvensul căruia i se restituie plata
nedatorată este obligat să restituie accipiensului – chiar dacă
acesta a fost de rea credinţă – toate cheltuielile necesare făcute
de acesta pentru conservarea lucrului primit ca plată nedatorată,
precum şi cheltuielile utile, în măsura în care au sporit valoarea
lucrului.
Cheltuielile voluptorii, făcute exclusiv în scopul
înfrumuseţării lucrului nu trebuie să fie restituite, dar
accipiensul care le-a făcut are dreptul să ridice adăugirile aduse
lucrului, dacă prin aceasta nu-i aduce nici-o stricăciune.
IV. Îmbogăţirea fără justă cauză
A. Definiţie. Este un principiu de drept civil pe care
literatura şi practica juridică l-au consacrat deşi nu este
reglementat în vreun act normativ.
Prin aplicaţiile sale particulare reglementate de lege
potrivit căruia persoana care realizează o îmbogăţire constând
în sporirea sau micşorarea activului patrimoniului său, în dauna
unei alte persoane are suferă o însărăcire corespunzătoare,
micşorarea patrimoniului său, în lipsa oricărui temei juridic,
lege, contract etc., care să le justifice, este obligată să restituie
însărăcitului valoarea cu care s-a îmbogăţit, dar nu mai mult
decât valoarea însărăcirii.
Între îmbogăţirea primei persoane şi însărăcirea celei de a
doua, trebuie să existe o relaţie cauzală, chiar dacă îmbogăţirea
nu s-a realizat printr-un transfer direct de valori între
patrimoniile lor, ci prin intermediul unei terţe persoane. Ex.
proprietarul unei case de locuit se îmbogăţeşte în dauna
antreprenorului care a efectuat lucrări de sporire a valorii casei,
la cererea unui chiriaş de la care însă n-a putut obţine plata
lucrărilor respective.
Dacă valoarea însărăcirii nu este egală cu valoarea
îmbogăţirii, obligaţia de restituire este limitată la valoarea celei
mai mici dintre ele.
Atât existenţa cât şi valoarea îmbogăţirii şi însărăcirii se
apreciază pe data introducerii acţiunii în restituire.
Dacă însă îmbogăţitul a fost de rea credinţă, el trebuie să
restituie valoarea îmbogăţirii sale anterioare.
Principalele aplicaţii ale îmbogăţirii fără justă cauză sunt:
 - plata nedatorată;
- gestiunea de afaceri;
- obligaţiile de restituire a cheltuielilor necesare şi utile
făcute cu lucrul de către depozitar, creditorul gajist etc.;
- obligaţia despăgubirii proprietarului lucrului accesoriu
de către proprietarul lucrului principal în caz de accesiune, etc.

Subiecte pentru pregătirea în vederea evaluării finale:

1. Noţiunea şi clasificarea faptelor juridice licite.

2. Stabilirea asemănărilor precum şi a deosebirilor
acestora faţă de faptele juridice ilicite.
3. Prezentarea faptelor juridice licite pentru a fi însuşite
ca instituţii ale răspunderii juridice obligaţionale.
4.Gestiunea de afaceri. Definiţie. Condiţii. Obligaţiile
părţilor.
5. Plata lucrului nedatorat. Definiţie. Condiţii.
6. Îmbogăţirea fără justă cauză. Definiţie. Principalele
aplicaţii ale îmbogăţirii fără justă cauză.
7. Expunerea cazurilor practice în care pot fi generate sau
întâlnite aceste fapte juridice licite.

Test autoevaluare Cursul 3

1. Gestiunea de afaceri este utilă geratului:

d) dacă prin operaţiunile săvârşite de gerant s-a evitat o
pierdere patrimonială în dauna geratului, chiar dacă
ulterior bunul gestionat a pierit din cauză de forţă
majoră;
e) dacă prin operaţiunile săvârşite de gerant s-a evitat o
pierdere patrimonială în dauna geratului, dar numai
dacă bunul nu a pierit ulterior din caz fortuit sau din
cauză de forţă majoră;
 f) în raport de momentul în care operaţiunea a ajuns la
cunoştinţa geratului.
Răspuns: a)

203.Cel care şi-a mărit patrimoniul fără vreun temei

legitim, micşorându-se astfel patrimoniul unei alte
persoane:
a) este obligat să restituie bunul sau valoarea cu care s-a
micşorat patrimoniul celeilalte persoane, la momentul
intentării acţiunii;
b) este obligat să restituie bunul sau valoarea cu care s-a
mărit patrimoniul, iar această mărire trebuie apreciată
la momentul în care a avut loc creşterea valorii
patrimoniului;
c) nu este obligat să restituie bunul cu care s-a mărit
patrimoniul, dacă acest bun a pierit fortuit până în
momentul intentării acţiunii.
Răspuns: c)

204.Raportul juridic la care dă naştere îmbogăţirea fără

justă cauză poate avea izvorul:
a) într-un fapt juridic, în sens larg, sau act juridic
unilateral;
b) într-un fapt juridic ilicit, stricto sensu;
c) într-un fapt juridic licit, stricto sensu.
Răspuns: b)

205.Termenul de prescripţie al acţiunii în restituirea plăţii

nedatorate:
a) curge de la momentul efectuării plăţii;
b) curge de la momentul când solvensul trebuia să
cunoască împrejurarea că plata a fost nedatorată;
 c) este de 6 luni.
Răspuns: b)

206.Nu există obligaţia de restituire a plăţii nedatorate:

a) când plata s-a făcut în temeiul unui contract nul pentru
cauză imorală;
b) când plata s-a făcut în temeiul unui contract anulabil
pentru viciu de consimţământ;
c) când plata a fost efectuată în temeiul unui contract
rezolubil.
Răspuns: a)

CURSUL 4
RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ

Obiectivele cursului:
- precizarea cazurilor în care răspunderea civilă
delictuală este o răspundere directă sau indirectă.;
- stabilirea principiilor şi regulilor care operează în
domeniul răspunderii civile delictuale.
- definirea noţiunii de delict şi cvasidelict şi împrejurările
avute în vedere de legiuitor în care a cestea se produc şi care
sunt efectele producerii lor.

Cuvinte cheie: prejudiciu, delict, cvasidelict, răspundere

civilă delictuală, răspundere directă, răspundere indirectă,
caracter solidar, raport de cauzalitate, sancţiunea, pedeapsă,
făptuitor.
 Notiţe curs – Cursul 4

Răspunderea civilă delictuală. Noţiune

Răspunderea civilă delictuală este o formă a răspunderii

civile care intervine atunci când printr-o faptă păgubitoare se
încalcă o obligaţie instituită prin lege, spre deosebire de
răspunderea contractuală care provine din nerespectarea unei
obligaţii prevăzute în contractul încheiat de părţi.
În principiu răspunderea civilă delictuală este o
răspundere directă, pentru fapta proprie dar se poate manifesta
şi ca răspundere indirectă - numai în cazurile expres prevăzute
de lege.
În dreptul nostru civil sunt consacrate următoarele cazuri
în care răspunderea civilă delictuală este indirectă şi anume:
a) răspunderea pentru fapta altuia care la rândul ei
cunoaşte patru ipostaze distincte:
- răspunderea părinţilor pentru faptele păgubitoare
săvârşite de copiii lor minori;
- răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru
pagubele pricinuite de elevii şi ucenicii aflaţi în subordinea lor;
- răspunderea comitenţilor pentru faptele ilicite
păgubitoare ale prepuşilor lor;
b) răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin acţiunea
lucrurilor sau animalelor ce avem în pază.
Ca răspundere directă, răspunderea civilă delictuală este
în toate cazurile subiectivă, întemeindu-se pe culpa celui
chemat să răspundă.
Ca răspundere indirectă, în unele ipoteze (răspunderea
părinţilor pentru faptele copiilor şi răspunderea institutorilor şi
artizanilor), răspunderea civilă delictuală este subiectivă,
întemeindu-se pe o culpă prezumată de lege până la proba
contrară.
 În alte ipoteze (răspunderea comitenţilor) ca şi în cazul
răspunderii pentru lucruri şi animale, răspunderea civilă
delictuală are caracter obiectiv, întemeindu-se pe ideea de
cauzalitate.
Răspunderea civilă delictuală prezintă o serie de trăsături
specifice în comparaţie cu răspunderea civilă contractuală.
Normele legale ce reglementează răspunderea civilă
delictuală constituie dreptul comun în materia răspunderii
civile.
Tot ceea ce nu este răspundere contractuală este supus
normelor cu caracter general ale răspunderii civile delictuale.
Subiect pasiv al răspunderii civile delictuale poate fi atât
persoana fizică cât şi persoana juridică, iar în unele cazuri,
chiar statul.
Răspunderea directă este o formă a răspunderii civile
delictuale, ce are ca temei obiectiv fapta ilicită cauzatoare de
prejudicii săvârşită de însăşi persoana în sarcina căreia se naşte
obligaţia la reparaţie, iar ca temei subiectiv, culpa acelei
persoane.
Răspunderea directă este o răspundere pentru fapta
proprie.
Răspunderea indirectă este tot o formă a răspunderii
civile delictuale ce are ca temei obiectiv fapta ilicită a
persoanelor pentru care cel îndatorat la reparaţiune este obligat,
potrivit legii, să răspundă, sau acţiunea păgubitoare a lucrurilor
ori animalelor aflate în paza acestuia.
Răspunderea indirectă este o răspundere pentru fapta
altuia sau, după caz, pentru lucruri sau animale.
Ea intervine numai în situaţiile expres reglementate de
lege.
Cu excepţia răspunderii părinţilor şi, respectiv, a
răspunderii institutorilor şi artizanilor, răspunderea indirectă
este o răspundere fără culpă obiectivă.
 Răspunderea civilă delictuală este reglementată în
art.998-1003 cod civil, care sintetizează un număr redus de
principii ce corespund tuturor cerinţelor de etică şi echitate
socială, principiul răspunderii civile pentru faptele ilicite
cauzatoare de prejudicii.
Răspunderea pentru fapta proprie este reglementată în
art.998-999 cod civil, iar prin art.1000-1002 cod civil se
instituie răspunderea unor categorii de persoane pentru
prejudiciile cauzate de lucruri ori animale, precum şi
răspunderea proprietarului pentru prejudiciile produse prin vina
unor construcţii care-i aparţin.
Prin art.1003 cod civil se concretizează caracterul solidar
al persoanelor răspunzătoare.
Alături de dispoziţiile cuprinse în codul civil, în dreptul
nostru civil există şi alte norme juridice prin care se poate
angaja răspunderea civilă delictuală, respectiv în domeniul
aerian, domeniul energiei nucleare, contenciosului
administrativ, norme cu caracter special, care se aplică în mod
derogatoriu pentru aceste domenii.
Aceste texte de lege nu-şi propun să descrie şi să
enumere în mod concret fapte ilicite ce pot atrage răspunderea
civilă, acest rol revenindu-i practicii şi doctrinei judiciare.
Fapta ilicită care dă naştere raportului juridic de
răspundere poartă denumirea de „delict civil” ceea ce face ca
răspunderea pentru această faptă să se mai numească şi
răspundere civilă delictuală.
Fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu declanşează o
răspundere civilă delictuală al cărei conţinut îl constituie
obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat.
Codul civil distinge între delictul civil, care este o faptă
ilicită săvârşită cu intenţie (art.998) şi cvasidelict, care este o
faptă săvârşită prin imprudenţă sau neglijenţă (art.999).
 În literatura noastră juridică mai veche s-a afirmat că
distincţia dintre delict şi cvasidelict este relativă la un element
psihic:
- delict, când există intenţie păgubitoare şi
- cvasidelict, când paguba respectivă este corelativă
cu o imprudenţă, o nebăgare de seamă sau chiar o nepricepere a
agentului cu privire la limitele dreptului său obiectiv, ceea ce
din punct de vedere al elementului de imputabilitate, adică de
conştiinţă, corespunde mai mult cu o culpă presupusă decât cu
o culpă reală.
Deoarece consecinţele celor două fapte ilicite sunt
aceleaşi, respectiv repararea integrală a prejudiciului de către
autorul faptei prejudiciabile această grupare este inutilă.
În schimb, desemnarea răspunderii civile prin sintagma
răspundere delictuală este deplin consacrată în terminologia
juridică.
Principiile şi regulile răspunderii civile delictuale sunt
aplicabile în toate situaţiile în care unei persoane i s-a cauzat un
prejudiciu printr-o faptă ilicită extracontractuală.
Fapta ilicită extra-contractuală este acea conduită prin
care se încalcă obligaţia de a nu aduce atingere drepturilor şi
intereselor legitime ale celorlalte persoane cât şi neexecutarea
lato-sensu a obligaţiilor născute dintr-o faptă ilicită şi dintr-un
act juridic unilateral.
Literatura şi practica judiciară consideră că răspunderea
civilă delictuală este o sancţiune civilă care se aplică în cazul
săvârşirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, prin urmare
având un caracter reparator, fără a fi în acelaşi timp o pedeapsă.
Specificul pedepselor este caracterul lor strict personal,
prin care se urmăreşte o restrângere sau interzicerea de drepturi
şi prin care, uneori făptuitorul este obligat la anumite prestaţii
(amenzi penale sau contravenţionale).
Ca urmare a acestui caracter, pedepsele, indiferent de
natura lor, nu pot fi aplicate şi executate decât în timpul vieţii
celui care a săvârşit fapta cum este cazul atât la amendă, cât şi
la pedeapsa privativă de libertate, care nu se pot aplica şi
executa decât în timpul vieţii condamnatului.
Spre deosebire de pedeapsă, răspunderea civilă delictuală
privită ca o sancţiune civilă, se aplică nu în considerarea
persoanei care a săvârşit fapta ilicită, ci în considerarea
patrimoniului său.
În caz de deces al făptuitorului, obligaţia de dezdăunare
se va transmite moştenitorilor săi, ceea ce demonstrează că
răspunderea delictuală nu are caracterul unei pedepse (care nu
se poate transmite moştenitorilor celui care a cauzat prejudiciul
prin fapta ilicită).
Chiar dacă răspunderea civilă este o sancţiune fără
caracter de pedeapsă, nimic nu se opune ca această sancţiune
civilă să fie asociată cu o pedeapsă.
Este cazul în care fapta ilicită este în acelaşi timp o
infracţiune sau o abatere administrativă, situaţie în care alături
de pedeapsa penală prevăzută de lege sau de sancţiunea
administrativă aplicată, făptuitorului i se va aplica şi sancţiunea
civilă a obligării la plata despăgubirilor.
Chiar dacă se aplică cele două sancţiuni, pedeapsa penală
şi sancţiunea civilă, acestea nu se confundă, nu îşi pierd
individualitatea şi nici nu îşi modifică natura juridică.
Se poate observa că, deşi unul din principiile
fundamentale ale răspunderii juridice este acela că fiecare este
răspunzător de propria lui faptă, necesităţi de ordin obiectiv,
deduse din necesitatea ocrotirii unor persoane împotriva
prejudiciilor pe care le-ar suferi fără a avea vreo vină, au impus
extinderea răspunderii civile delictuale dincolo de limitele
faptei proprii.
Toate aceste răspunderi speciale, pentru a atrage
recuperarea prejudiciului este necesar să îndeplinească pe lângă
condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale şi unele
condiţii speciale.
 Această grupare a condiţiilor speciale pe structura
condiţiilor generale are drept rezultat o adaptare a condiţiilor
generale la specificul fiecărui fel de răspundere precum şi o
completare a condiţiilor specifice, care singure nu ar fi
suficiente să angajeze răspunderea în cazurile specifice.

Subiecte pentru pregătirea în vederea evaluării finale:

1. Notiunea şi felurile răspunderii civile delictuale;
2. Precizarea cazurilor în care răspunderea civilă
delictuală este o răspundere directă sau indirectă;
3. Principiile şi regulile care operează în domeniul
răspunderii civile delictuale;
4. Delictul şi cvasidelictul. Noţiunea şi împrejurările
avute în vedere de legiuitor în care a cestea se produc şi care
sunt efectele producerii lor.

Test de autoevaluare – Cursul 4

207.În cazul răspunderii civile delictuale, se acoperă:

a) atât paguba efectivă, cât şi câştigul nerealizat, numai
dacă acestea au fost previzibile;
b) numai prejudiciul previzibil;
c) şi prejudiciul imprevizibil.
Răspuns: c)

208.Atrage aplicarea regulilor răspunderii civile delictuale:

a) când una dintre părţile unui contract, nemulţumită că
cealaltă parte contractantă nu-şi îndeplineşte
obligaţiile asumate prin contract, o loveşte pe aceasta
cauzându-i o vătămare corporală;
b) reziliază contractul din proprie iniţiativă fără să-l
înştiinţeze pe cocontractant;
 c) refuză să regularizeze cu partenerul obligaţiile
asumate de fiecare în parte.
Răspuns: a)

209.În materia răspunderii civile delictuale, este supusă

reparaţiunii:
a) numai prejudiciul previzibil;
b) şi prejudiciul moral;
c) şi prejudiciul eventual.
Răspuns: b)

210. Dacă victima unei fapte ilicite, pentru care s-a angajat
răspunderea civilă delictuală, este beneficiara unei
asigurări de persoane, atunci pentru prejudiciul
suferit de victimă:
a) se poate cumula suma primită de victimă de la
asigurator cu despăgubirea datorată de autorul prejudiciului;
b) autorul prejudiciului poate fi obligat numai la
acoperirea diferenţei dintre indemnizaţia de asigurare şi
prejudiciu;
c) autorul faptei ilicite nu mai poate fi obligat la vreo
despăgubire, când şi el are calitatea de asigurat.
Răspuns: a)

CURSUL 5
RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA PROPRIE

Obiectivele cursului:
- arătarea şi definirea condiţiilor care conduc la angajarea
răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.
 - definirea şi exemplificare noţiunii de prejudiciu şi
modurile de repararea ale acestuia;
- definirea şi exemplificarea de faptă ilicită;
- definirea şi exemplificarea raportului de cauzalitate între
fapta ilicită şi prejudiciu;
- definirea şi exemplificare noţiunii de vinovăţie a
făptuitorului precum şi cea a capacităţii juridice a acestuia.

Cuvinte cheie: prejudiciu, faptă ilicită, faptă proprie,

raport de cauzalitate, vinovăţie, capacitate juridică, repararea
prejudiciului, faptă păgubitoare, culpă, victimă, despăgubiri.

Notiţe curs - Cursul 5

Răspunderea pentru fapta proprie

Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este

reglementată în art. 998-999 Cod civil.
Pentru a se putea angaja răspunderea civilă delictuală este
necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii:
- existenţa unui prejudiciu;
- existenţa unei fapte ilicite;
- existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită
şi prejudiciu;
- existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul;
- existenţa capacităţii delictuale a celui ce a săvârşit
fapta ilicită.
Răspunderea pentru fapta proprie este o răspunderea
directă, specie a răspunderii civile delictuale ce implică
obligarea la repararea prejudiciului, a însăşi persoanei care a
săvârşit fapta păgubitoare.
Răspunderea pentru fapta proprie, constituie domeniul
principal al răspunderii fondate pe culpa făptuitorului, culpa
însă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de către victimă.
 Fiind o răspundere subiectivă, bazată pe culpă, persoana
fizică poate deveni subiect pasiv al acesteia numai dacă posedă
(efectiv sau prezumat de lege) însuşirile psihice intelective şi
volitive care să-i permită să prevadă urmările faptei sale şi să
aleagă între o conduită conformă cu cerinţele disciplinei sociale
şi una potrivnică acestor cerinţe.
Devine subiect al acestei răspunderi numai acela care
acţionează cu discernământ în momentul săvârşirii faptei
păgubitoare.
Cel lipsit total de discernământ nu poate fi ţinut
responsabil de fapta sa proprie, în această situaţie găsindu-se:
minorul sub 14 ani, alienatul şi debilul mintal, precum şi acela
care, din alte cauze, este lipsit, permanent sau temporar de
discernământ.
Lipsa parţială a discernământului este irelevantă sub
aspectul răspunderii civile, legea prezumându-l responsabil pe
acela care acţionează cu discernământ diminuat.
Prejuduciul este un element esenţial al răspunderii
delictuale ce constă în efectul negativ suferit de o anumită
persoană ca urmare a faptei ilicite săvârşită de o altă persoană
sau ca urmare a acţiunii unui animal sau lucru aflat în paza
juridică.
Prin prejudiciu nu trebuie înţeles numai încălcarea unui
drept subiect ci şi pierderea suferită ca urmare a încălcării unui
simplu interes ce nu alcătuieşte conţinutul unui drept subiectiv.
Ex. plata unor despăgubiri pentru întreţinerea pe care
victima unui accident o presta în fapt (fără a avea obligaţia
legală) copiilor soţului său proveniţi dintr-o altă căsătorie sau
acordarea unor despăgubiri concubinei şi copilului acesteia
dacă fuseseră întreţinuţi în fapt de victimă.
În cazul acestor exemple este necesar a se dovedi o
anumită permanenţă care să justifice presupunerea că ar fi
continuat şi pe viitor acordarea unei astfel de întreţineri.
Prejudiciul patrimonial şi prejudiciul moral
 În principiu despăgubirea care se acordă în cadrul
răspunderii delictuale este întotdeauna patrimonială indiferent
dacă această despăgubire constă într-o reparare în natură a
pagubei sau în echivalentul bănesc al acestei pagube.
Această despăgubire patrimonială este întotdeauna
susceptibilă de evaluare bănească, poate fi apreciată în bani.
Discuţii s-au ivit în situaţia în care prejudiciul nu este
susceptibil de o astfel de evaluare bănească – aşa numitul
prejudiciu moral (nepatrimonial).
Ex. atingerea adusă onoarei şi demnităţii unei persoane,
suferinţa de ordin afectiv determinată de pierderea unei
persoane apropiate, suferinţa de ordin fizic provocată de o
accidentare.
În dreptul nostru, problema admisibilităţii despăgubirilor
materiale pentru acoperirea unui prejudiciu moral a cunoscut o
evoluţie aparte determinată de schimbările istorice.
Până la instaurarea totalitarismului, repararea
prejudiciului moral a fost admisă fără rezerve de doctrina şi
jurisprudenţa de drept civil invocându-se argumente de text
legal şi în primul rând dispoziţiile art. 998 şi 999 C.civil care
folosesc termenul de prejudiciu fără a distinge între cel
patrimonial şi cel moral.
După anul 1952, printr-o decizie a Tribunalului Suprem
s-a decis că „nu se pot acorda despăgubiri pentru prejudicii de
ordin moral”, invocându-se imposibilitatea transformării în
bani a suferinţei morale ori specularea unui prejudiciu moral,
ca mijloc de îmbogăţire
Astăzi, această problemă nu mai poate constitui obiect de
controverse, legislaţia recent adoptată consacrând expres o
astfel de posibilitate.
Ex. – Legea nr.554/2004 dispune că în cazul anulării
actului administrativ sau recunoaşterea dreptului încălcat,
instanţa va hotărî şi asupra daunelor materiale şi morale
solicitate.
 - Legea 11/1991 privind concurenţa neloială (art.9)
menţionează expres daunele morale pentru care se poate
introduce acţiune în justiţie.
1. Condiţii cerute pentru repararea prejudiciului
a) prejudiciu cert – atât în privinţa existenţei cât şi a
posibilităţii de evaluare. Este cert şi un prejudiciu viitor,
susceptibil de evaluare şi sigur că se va produce în viitor (ex.
despăgubirile pentru scăderea ori pierderea capacităţii de
muncă a unei persoane).
b) prejudiciul să nu fi fost încă reparat – de obicei, cel
care a săvârşit fapta trebuie să acopere prejudiciile. Sunt însă
situaţii când altcineva decât autorul plăteşte aceste despăgubiri:
- victima primeşte pensie de la asigurările sociale;
- victima primeşte pensie de la societatea de asigurare;
- victima primeşte pensie de la o terţă persoană ce nu are
această obligaţie.
În cazul pensiei de asigurări sociale, se va putea intenta
acţiune în răspundere delictuală numai pentru diferenţa de
prejudiciu.
În privinţa despăgubirilor acordate de o societate de
asigurare, în baza unei asigurări personale, se va cumula
această despăgubire cu pensia de asigurări sociale şi, eventual,
despăgubirile acordate în răspunderea delictuală.
În a treia situaţie, victima, primind despăgubiri de la o
terţă persoană neobligată nu mai poate acţiona în răspundere
delictuală pe autorul, prejudiciul său fiind acoperit în
întregime.
În cazul unui ajutor benevol de la prieteni sau cunoscuţi,
obligaţia autorului subzistă în acoperirea întregului prejudiciu.
2. Repararea prejudiciului
Victima are la îndemână acţiunea în justiţie pentru
despăgubiri. Această acţiune nu mai este posibilă dacă părţile
s-au înţeles asupra întinderii despăgubirilor şi a modalităţilor
de reparare.
 Repararea prejudiciului prin acţiune în justiţie este supusă
unor principii şi anume:
- repararea integrală a prejudiciului (damnum emergens si
lucrum cessans). Nu se are în vedere nici starea materială a
părţilor şi nici gravitatea vinovăţiei cu excepţia situaţiei unor
culpe concurente;
- repararea în natură şi/sau echivalent. În principiu –
repararea se face în natură iar numai atunci când nu este posibil
se face prin echivalent.
Repararea prin echivalent se poate face fie prin acordarea
unei sume globale fie prin stabilirea unor prestaţii periodice
succesive cu caracter viager sau temporar.
Dacă după acordarea despăgubirilor, se face dovada unor
noi prejudicii apărute ulterior se pot obţine despăgubiri
suplimentare fără a se putea invoca autoritatea de lucru judecat.
În privinţa reparării prin echivalent, momentul în care se
apreciază cuantumul prejudiciului este cel al pronunţării
hotărârii şi nu data producerii.
Pentru o deplină reparare prin echivalent, victima poate
solicita şi plata dobânzii legale până în momentul achitării
integrale.
În situaţia vătămării sănătăţii, dacă aceasta nu a avut
consecinţe de durată se iau în considerare cheltuielile de
îngrijire medicală şi diferenţa de retribuţie acordându-se de
regulă o sumă globală.
Dacă vătămarea sănătăţii a avut drept consecinţă
pierderea sau diminuarea capacităţii de muncă, repararea prin
echivalent se face sub forma unor prestaţii periodice care pot fi
majorate sau micşorate atunci când intervin modificări în starea
sănătăţii, putându-se ajunge chiar la sistarea plăţii pentru viitor.
Împrejurarea că victima este minoră nu exonerează pe
autor de obligaţia de a acorda despăgubiri.
Dacă, prin fapta ilicită s-a cauzat moartea unei persoane,
un prim aspect este acela al acordării despăgubirilor legate de
plata cheltuielilor medicale şi a celor de înmormântare. După
1990 se acordă nu numai cheltuieli cu înmormântarea efectivă
ci şi cele ocazionate de ceremoniile creştineşti ulterioare.
În privinţa persoanelor apropiate decedatului, dacă aceştia
au dreptul la pensie de urmaş trebuie să se adreseze asigurărilor
sociale şi apoi împotriva vinovatului pentru recuperarea
eventualei diferenţe neacoperite a prejudiciului.
Dacă persoana respectivă primea efectiv întreţinere de la
victimă potrivit Codului Familiei, este îndreptăţită să ceară
acelaşi lucru de la cel vinovat, o astfel de cerere putând
formula şi cel care nu primea efectiv întreţinere dar era
îndreptăţit.
Dacă existau persoane ce primeau întreţinere deşi nu erau
îndreptăţite şi aceasta avea caracter de stabilitate, se va
continua acordarea de către persoana vinovată a acestei
întreţineri.
Dat fiind faptul că această întreţinere are caracter de
despăgubire, nu se ţine seama de posibilităţile materiale ale
celor obligaţi.
Referitor la durata în timp a prestaţiei de întreţinere
aceasta se acordă până la majorat sau la împlinirea vârstei de
25 ani dacă îşi continuă studiile.
Întotdeauna, plata întreţinerii începe de la momentul
producerii faptei.
3. Fapta ilicită
Deşi, potrivit art.998 c.civil se menţionează instituirea
răspunderii pentru „orice faptă care cauzează altuia prejudiciu”,
atât literatura cât şi practica au apreciat că este necesară o faptă
ilicită. Menţiuni exprese în acest sens întâlnim în Decr.31/1954
- art.35 al.final şi Decr.32/1954 - art.25 al.final.
Definiţie: Orice faptă prin care, încălcându-se normele
dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv
aparţinând unei persoane, este faptă ilicită.
 În aprecierea caracterului ilicit al faptei, se ţine seama nu
numai de încălcarea unor norme juridice ci şi a unor norme de
convieţuire socială în măsura în care reprezintă o continuare a
prevederilor legale în plan social.
Nu are relevanţă juridică, atitudinea subiectivă a
persoanei faţă de fapta sa sau de urmările acesteia în sensul de
a fi acţionat cu intenţie sau numai din neglijenţă, important
fiind numai săvârşirea acelei fapte.
Există însă, cel puţin două excepţii de la cele arătate mai
sus:
- săvârşirea unei fapte cauzatoare de prejudicii sub
imperiul forţei majore;
- comiterea faptei de către o persoană lipsită de
discernământ.
În privinţa faptei ilicite mai trebuie menţionat faptul că se
are în vedere nu numai acţiunea (fapta comisivă) ci şi
omisiunea, inacţiunea ilicită, neîndeplinirea unei activităţi sau
neluarea unor măsuri atunci când această acţiune trebuia
întreprinsă de o anumită persoană.
Cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei
a) Legitima apărare – întrucât codul civil nu dă o definiţie
a legitimei apărări se apelează la dispoziţiile penale care cer
întrunirea mai multor condiţii:
- atac material, direct, injust;
- atacul să fie îndreptat împotriva unei persoane sau a
drepturilor acesteia sau a unui interes colectiv;
- atacul să pună în pericol persoana sau drepturile acesteia
sau interesul colectiv;
- apărarea să fie proporţională cu gravitatea pericolului şi
cu împrejurările în care s-a produs atacul.
b) starea de necesitate – definită tot de codul penal
(art.45) constă în săvârşirea faptei pentru a salva de la un
pericol iminent, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a
altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes
colectiv.
Nu va fi stare de necesitate dacă persoana ce săvârşeşte
fapta îşi dă seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât
acelea care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat.
c) îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege
ori a ordinului superiorului, dat cu respectarea legii;
d) consimţământul victimei – dacă aceasta a fost de acord
încă înainte de producerea faptei ca autorul să acţioneze într-un
anumit mod deşi exista posibilitatea cauzării unei pagube.
Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu
Pentru instituirea răspunderii unei persoane, este necesar
ca între faptă şi prejudiciu să fie un raport de cauzalitate în
sensul că acea faptă a cauzat un anume prejudiciu.
Codul civil este transant în acest sens prin dispoziţiile
art.998 – fapta omului „... care cauzează altuia prejudiciu” şi
art.999 – răspundere angajată nu numai pentru „... prejudiciul
cauzat prin fapta sa...” dar şi acela „... cauzat prin neglijenţa
sau imprudenţa sa”.
În privinţa acestui raport de cauzalitate, practica
judecătorească acceptă premisa coexistenţei dintre cauză şi
condiţii cuprinzând în noţiunea „raport de cauzalitate” nu
numai faptele ce constituie cauza necesară dar şi condiţiile
cauzale definite ca acele fapte ilicite care au făcut posibilă, au
favorizat acţiunea cauzală.
Vinovăţia celui care a cauzat prejudiciul
Pentru angajarea răspunderii civile, este necesar ca fapta
săvârşită să fie imputabilă autorului adică acesta să fi avut o
vină atunci când a săvârşit-o.
Aceasta este în strânsă legătură cu latura subiectivă a
faptei, cu atitudinea pe care autorul o are faţă de fapta sa şi
urmările acesteia.
 Aceleaşi două texte din codul civil (art.998 şi art.999)
prevăd răspunderea celui a cărui „greşeală” ori a cărui
„neglijenţă” sau „imprudenţă” a ocazionat prejudiciul.
Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică pe care autorul a
avut-o în momentul săvârşirii faptei.
Răspunderea civilă presupune săvârşirea faptei cu
vinovăţie iar lipsa acesteia ănlătură răspunderea.
Formele vinovăţiei – este necesară, din nou, raportarea la
dreptul penal care precede 2 forme: intenţia şi culpa, iar
intenţia poate fi:
- directă – când autorul prevede şi urmăreşte
producerea rezultatului şi
- indirectă – când autorul prevede rezultatul faptei şi
deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii sale.
Culpa este, la rândul săi, de două feluri:
- imprudenţa (uşurinţa) – când autorul prevede
rezultatul dar nu-l acceptă considerând că nu se va produce şi,
- neglijenţa – când autorul nu prevede rezultatul faptei
deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
În dreptul civil, spre deosebire de cel penal, răspunderea
civilă operează pentru cea mai uşoară culpă iar obligaţia de
reparare a prejudiciului este integrală indiferent de gravitatea
vinovăţiei.
Criterii pentru stabilirea vinovăţiei
Prezintă relevanţă numai în situaţia culpei, înlăturându-se
criteriul subiectiv acceptat în dreptul penal unde se porneşte de
la capacitatea efectivă a fiecărui subiect de a aprecia
semnificaţia propriilor sale fapte.
În dreptul civil, se adoptă drept criteriu de apreciere a
culpei, criteriul obiectiv completat cu unele elemente
subiective (locul, timpul, împrejurările în care a fost săvârşită
fapta, calităţile şi pregătirea subiectului activ).
În apreciere, instanţa trebuie să adopte ca tip de referinţă
omul normal, avizat, prudent.
 Capacitatea de discernământ
Factorul intelectiv al vinovăţiei comportă atitudinea
psihică a persoanei de a înţelege semnificaţia faptei, de a
discerne între ceea ce este licit şi ilicit.
În lipsa acestei atitudinii nu se poate vorbi de vinovăţie
chiar dacă fapta a fost săvârşită iar prejudiciul a fost produs.
Elemente specifice întâlnim în trei situaţii:
- minorii – prin lege se stabileşte o prezumţie legală
relativă de existenţă a discernământului începând cu vârsta de
14 ani. În consecinţă, pentru antrenarea răspunderii civile
anterior acestei vârste este necesar să se facă dovada că
minorul a acţionat cu discernământ.
- persoanele nepuse sub interdicţie care suferă de boli
psihice ce le afectează discernământul dacă au peste 14 ani, se
prezumă discernământul, fiind necesar, pentru înlăturarea
acestei prezumţii, să se facă dovada efectivă că, la momentul
săvârşirii faptei persoana nu a avut discernământ.
- alineatul sau debilul mintal pus sub interdicţie –
răspunderea va fi angajată numai dacă victima prejudiciului va
reuşi să facă dovada, că la momentul comiterii faptei ilicite
prejudiciabile, interzisul a acţionat cu discernământ.
Împrejurări care înlătură vinovăţia – acele fapte şi
împrejurări care au împiedicat sau anihilat libertatea de acţiune
a individului fie restrângând sau anihilând posibilitatea de
înţelegere a semnificaţiei faptei şi urmărilor sale fie anihilând
capacitatea de deliberare şi decizie a subiectului, obligându-l
ca, împotriva voinţei sale să acţioneze într-un anumit fel, deşi,
intelectiv, urmările erau previzibile.
Când se analizează astfel de împrejurări se pleacă de la
premisa că fapta omului a jucat un rol cauzal – fie singuri fie în
asociere cu un alt fapt sau eveniment exterior.
Dacă fapta autorului a fost singura cauză a prejudiciului,
prin aceste împrejurări exoneratoare va trebui demonstrată lipsa
totală de vinovăţie întrucât în cazul răspunderii civile
răspunderea se angajează şi pentru culpa cea mai uşoară.
Dacă, la producerea prejudiciului au concurat şi faptele
altor persoane ori anumite evenimente exterioare aceasta poate
conduce fie la excluderea totală fie numai la diminuarea
vinovăţiei autorului. În acest caz, răspunderea va fi solidară.
În literatura juridică şi practica judecătorească sunt
reţinute drept împrejurări principale ce înlătură vinovăţia: fapta
victimei însăşi; fapta unui terţ pentru care autorul nu e ţinut a
răspunde; cazul fortuit; cazul de forţă majoră.
Făcând o paralelă între răspunderea penală şi cea civilă,
se contată că nu există o identitate perfectă a celor două
instituţii, sfera vinovăţiei civile fiind mai largă decât cea a
vinovăţiei penale înglobând atât cazurile de vinovăţie penală
dar putând reţine vinovăţia autorului chiar dacă aceasta este
numai civilă fără a se suprapune cu cea penală.
Această diferenţiere prezintă consecinţe teoretice şi
practice deosebite:
- instanţa penală poate obliga la despăgubiri civile chiar
când prenunţă achitarea întrucât fapta nu prezintă pericolul
social al unei infracţiuni ori pentru că lipseşte unul din
elementele constitutive ale infracţiunii;
- autoritatea de lucru judecat a penalului asupra civilului
se întinde numai până la limita sferei vinovăţiei penale
putându-se reţine o vinovăţie civilă fără a se putea invoca
această autoritate întrucât obiectul procesului penal l-a
constituit numai stabilirea vinovăţiei penale şi nu a vinovăţiei
în general.
Proba răspunderii civile pentru fapta proprie
Sarcina probei revine victimei prejudiciului ea fiind cea
care reclamă ceva în faţa justiţiei (art.1109 c.civil). Ea trebuie
să dovedească prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate
între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia.
 Fiind vorba de dovedirea unor fapte juridice, este
admisibil orice mijloc de probă inclusiv martori.
Mai dificilă este dovedirea vinovăţiei, atât fiind caracterul
subiectiv, intern, al acestui element, dovada sa directă fiind
uneori imposibilă.
Se pot dovedi numai elemente exterioare de
comportament.
Aspecte specifice privind răspunderea pentru fapta ilicită
în cazul persoanelor juridice.
Şi răspunderea acestei categorii de persoane poate fi
contractuală sau delictuală, iar aceasta din urmă poate fi pentru
fapta proprie, pentru fapta altuia (în calitate de comitent sau
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucrurile, edificiile
ori animalele ce-i aparţin).
Răspunderea pentru fapta proprie va fi angajată atunci
când organele persoanei juridice, cu prilejul exercitării funcţiei
ce le revin, au săvârşit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.
Dacă fapta nu a fost săvârşită de organele persoanei
juridice ci de către un reprezentant al acesteia cu prilejul
exercitării atributelor ce i-au fost încredinţate, răspunderea va fi
nu pentru fapta proprie ci o răspundere pentru fapta altuia.
La rândul lor, persoana sau persoanele fizice ce intră în
componenţa organelor persoanei juridice nu sunt scutite de
răspundere. Ele răspund propriu atât faţă de persoana juridică
cât şi faţă de victima prejudiciului.
O primă consecinţă constă în aceea că victima poate, la
alegere, să cheme în judecată fie persoana juridică în solidar cu
persoanele fizice ce au acţionat ca organe ale acesteia fie numai
acele persoane fizice.
Altă consecinţă rezultă din faptul că persoana juridică
plătind despăgubirile are dreptul la acţiune în regres împotriva
persoanelor fizice din componenţa organelor de conducere.
 Subiecte pentru pregătirea în vederea evaluării finale

1. Reglementarea răspunderii pentru fapta proprie;

2. Condiţii necesare angajării răspunderii civile
delictuale. Definirea condiţiilor;
3. Prejudiciul. Definire, exemplificare, moduri de
repararea prejudiciului;
4. Fapta ilicită. Definire, exemplificare;
5. Raportul de cauzalitate. Definire şi exemplificare;
6. Vinovăţia. Noţiunea şi formele vinovăţiei; Capacitatea
juridică a făptuitorului; Proba răspunderii civile pentru fapta
proprie.

Test autoevaluare – Cursul 5

1. Pentru a se angaja răspunderea civilă delictuală sunt

necesare următoarele condiţii:
a. existenţa unei persoane capabile juridic care să comită
o faptă ilicită prejudiciabilă şi o persoană prejudiciată;
b. existenţa unei prevederi legale prin care să poată fi
antrenată răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie;
c. existenţa unei convenţii între părţi pentru a fi angajată
răspunderea juridică civilă a celui care a comis o faptă ilicită şi
un prejudiciu;
d. existenţa unui prejudiciu, a faptei ilicite, a unui raport
de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, existenţa
vinovăţiei şi a capacităţii celui care a cauzat prejudiciul.
Răspuns: d

2. Prejudiciul este:
 a. un element esenţial al răspunderii civile delictuale ce
constă într-un efect negativ suferit de o anumită persoană
printr-o faptă ilicită;
b. paguba legal stabilită printr-o hotărâre judecătorească
în sarcina unei sau unor persoane determinate;
c. plata efectuată de către debitor creditorului ca urmare a
unei convenţii legale stabilite între cei doi;
d. încălcarea unui drept subiectiv aparţinând unei
persoane majore.
Răspuns: a

3. Pentru repararea prejudiciului se cer a fi îndeplinite

următoarele condiţii:
a. prejudiciul să fie corect determinat prin convenţia
părţilor, prin lege sau prin hotărâre judecătorească;
b. prejudiciul să fie cert şi să nu fi fost încă reparat;
c. stabilirea cu certitudine a întinderii şi modalităţilor de
reparare a prejudiciului;
d. cel păgubit să fie într-o stare economică precară din
cauza producerii prejudiciului.
Răspuns: b

4. Dacă victima unei fapte ilicite, pentru care s-a angajat

răspunderea civilă delictuală, este beneficiara unei
asigurări de persoane, atunci pentru prejudiciul suferit de
victimă:
d) se poate cumula suma primită de victimă de la
asigurător cu despăgubirea datorată de autorul prejudiciului;
e) autorul prejudiciului poate fi obligat numai la
acoperirea diferenţei dintre indemnizaţia de asigurare şi
prejudiciu;
f) autorul faptei ilicite nu mai poate fi obligat la vreo
despăgubire, când şi el are calitatea de asigurat.
Răspuns: a
 CURSUL 6
RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA ALTEI
PERSOANE

Obiectivele cursului:
- definirea instituţiei răspunderii juridice delictuale pentru
fapta altei persoane ca o răspundere indirectă;
- precizarea persoanelor care răspunde indirect pentru
faptele păgubitoare comise de cei pentru care sunt responsabili;
- precizarea răspunderii părinţilor pentru faptele
prejudiciabile ale copiilor lor minori;
- precizarea răspunderii institutorilor şi meşteşugarilor
pentru faptele elevilor şi ucenicilor aflaţi în supravegherea lor
juridică;
- precizarea răspunderii comitenţilor pentru faptele ilicite
cauzatoare de prejudicii săvârşite de prepuşii lor.

Cuvinte cheie: răspundere indirectă, comitent, prepus,

elev, ucenic, copii minori, artizani, părinţi, ocrotire
părintească.

Notiţe curs – Cursul 6

Răspunderea pentru fapta altei persoane

I. Noţiuni introductive
Răspunderea pentru fapta altuia este o răspundere
indirectă parte a răspunderii civile delictuale, care derogă de la
dreptul comun în materie şi care se înfăţişează sub forma
prezumţiilor de răspundere stabilite de lege în sarcina unor
persoane care au calitatea de părinţi, institutori, artizani sau
comitenţi, pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii
săvârşite de alte persoane, copii, elevi, ucenici sau prepuşi ,
aflate în supravegherea, îndrumarea sau la dispoziţia lor.
Cei prezumaţi de lege responsabili pentru faptele altora
sunt desemnaţi şi prin termenul de „partea sau persoana,
civilmente responsabilă”.
Această expresie este utilizată cu precădere în situaţiile în
care acţiunea în responsabilitate civilă este promovată în cadrul
procesului penal, fiind menită să sublinieze odată mai mult că
numai în domeniul dreptului civil este posibilă şi admisibilă
tragerea la răspundere a unei persoane pentru fapte săvârşite de
alte persoane.
Legea reglementează trei asemenea posibilităţi de
răspundere pentru fapta altei persoane şi anume:
- răspunderea părinţilor pentru pagubele pricinuite prin
faptele copiilor lor minori;
- răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru faptele
păgubitoare ale elevilor şi ucenicilor;
- răspunderea comitenţilor pentru faptele păgubitoare ale
prepuşilor lor.
În primele două posibilităţi răspunderea pentru fapta altuia are
caracter subiectiv, fondându-se pe o prezumţie de culpă, iar în
ultima ipoteză ea are caracter obiectiv, fondându-se pe o
prezumţie de cauzalitate ceea ce de fapt luate împreună conduc
spre acelaşi rezultat al obligaţiei de reparare a prejudiciului.
II. Răspunderea părinţilor pentru faptele ilicite
păgubitoare ale copiilor lor minori.
În cadrul acestei forme de răspundere pentru fapta altuia
fondată pe o prezumţie de culpă (a părinţilor în supravegherea
copiilor minori care locuiesc împreună cu ei) şi totodată de
cauzalitate (între conduita părinţilor şi conduita copiilor lor).
Culpa se concretizează aici într-o stare psihică ce a
determinat lipsa de supraveghere şi îmbracă forma neglijenţei,
imprudenţei ori a intenţiei maliţioase în îndeplinirea de către
părinţi a îndatoririlor privind educarea copiilor.
Lipsa de supraveghere şi de educaţie constituie încălcări
ale îndatoririlor părinteşti şi, totodată, factori de cauzare (cauze
concurente) ale faptei păgubitoare săvârşite de minor şi a
prejudiciului provocat prin acea faptă.
Ambii părinţi răspund pentru faptele păgubitoare ale
copiilor lor minori răspunderea lor fiind solidară.
Legea se referă la părinţii din căsătorie, dar au fost
asimilaţi acestora şi părinţii din afara căsătoriei, indiferent dacă
filiaţia faţă de ei a fost stabilită prin recunoaştere sau prin
hotărâre judecătorească, precum şi înfietorii, fără a se distinge
după cum înfierea este cu efecte depline sau cu efecte restrânse.
Prezumţia legală de culpă care apasă asupra părinţilor, fie
ei din căsătorie, din afara căsătoriei sau înfietori, nu poate fi
extinsă prin analogie şi asupra altor persoane care, fără a avea
calitatea de părinţi, sunt ţinuţi de îndatoriri asemănătoare
îndatoririlor părinteşti faţă de persoanele care au nevoie de
ocrotire cum sunt tutorii.
Această prezumţie nu cade nici în sarcina rudelor sau
altor persoane, ori a instituţiilor de ocrotire, cărora minorul le-a
fost încredinţat pentru motive temeinice cu ocazia divorţului
părinţilor lui, şi nici în sarcina persoanelor sau instituţiilor de
ocrotire cărora minorii le-au fost date, în condiţiile legii, cu
încuviinţarea părinţilor sau tutorelui, în plasament familial.
În cazurile în care, prin efectul scindării ocrotirii
părinteşti, exerciţiul drepturilor şi îndeplinirea îndatoririlor
părinteşti trec asupra unuia dintre părinţi, acestuia singur îi
revine şi paza copilului, iar prezumţia de răspundere, care este
de culpă şi cauzalitate în acelaşi timp, apasă exclusiv asupra
acestui părinte.
Asemenea cazuri sunt:
 - ipotezele în care unul dintre părinţi este mort, decăzut
din drepturile părinteşti, pus sub interdicţie sau, din orice
împrejurare, se află în neputinţă de a-şi manifesta voinţa;
- ipoteza divorţului când răspunderea revine integral
părintelui căruia i s-a încredinţat copilul spre creştere şi
educare;
- ipoteza copilului din afara căsătoriei, pentru care
răspunde numai părintele faţă de care i-a fost stabilită filiaţia,
iar în cazul stabilirii filiaţiei s-a făcut faţă de ambii părinţi,
numai aceluia căruia i s-a încredinţat copilul;
- ipoteza în care unul dintre părinţi fiind declarat mort
prin hotărâre judecătorească, celălalt se recăsătoreşte, dacă
hotărârea declarativă de moarte este ulterior anulată, răspunde
numai părintele căruia i-a fost încredinţat copilul;
- ipoteza înfierii, în care răspunderea trece de la părinţii
fireşti la înfietori;
Legea stabileşte două condiţii minimale pentru ca răspunderea
părinţilor să devină operantă şi anume:
- copilul să fie minor la data săvârşirii faptei, deoarece
numai cât timp copilul este minor, părinţii sunt îndatoraţi să-i
dea educaţie şi să-l supravegheze;
- copilul să locuiască împreună cu părinţii; comunitatea
de locuinţă a copilului şi părinţilor fiind o premisă
indispensabilă pentru ca aceştia din urmă să poată exercita
supravegherea şi să facă direct educaţie copilului.
În cazurile când, prin efectul scindării ocrotirii părinteşti,
dreptul de a ţine copilul revine exclusiv unuia din părinţi,
condiţia comunităţii de locuinţă fiind îndeplinită numai faţă de
acesta, şi răspunderea îi va reveni în întregime lui.
Condiţia comunităţii de locuinţă nu este îndeplinită nici
faţă de părintele care se află în executarea unei pedepse
privative de libertate sau în arest preventiv, pe toată durata
privaţiunii de libertate şi nici faţă de părintele dispărut, pe
durata dispariţiei, afară de situaţia în care dispariţia este opera
voinţei acelui părinte.
Tot astfel, nu este îndeplinită această condiţie nici în
cazul copilului care, datorită încheierii unui contract de muncă,
are o locuinţă proprie, distinctă de aceea a părinţilor.
Alte situaţii în care condiţia comunităţii de locuinţă nu
este îndeplinită sunt:
- ipoteza în care autoritatea tutelară încuviinţează ca
minorul care a împlinit vârsta de 14 ani să aibă locuinţa în altă
localitate, în scopul desăvârşirii studiilor sau a pregătirii
profesionale,
- ipoteza părăsirii fortuite de către minor a locuinţei
părinteşti şi instalarea lui, în pofida opoziţiei părinţilor şi a
diligenţelor depuse de aceştia în supraveghere, într-o altă
locuinţă (cum este cazul minorei care se mută în locuinţa
concubinului ei).
Victima, sub condiţia ca atât minorul cât şi părintele să aibă
discernământ, poate opta între acţiunea în responsabilitate
pentru fapta proprie, îndreptându-se numai împotriva minorului
autor al faptei ilicite păgubitoare, acţiunea în responsabilitate
pentru fapta altuia îndreptându-se împotriva părinţilor şi o
acţiune în responsabilitate combinată, urmărind obligarea în
solidar a părinţilor şi a copilului.
Părinţii sunt apăraţi de răspundere dacă probează că n-au
putut împiedica săvârşirea faptei păgubitoare.
În cazul în care minorul a săvârşit fapta ilicită împreună
cu alte persoane, iar părinţii lui au fost obligaţi la repararea
integrală a prejudiciului, părinţii se pot îndrepta împotriva
celorlalţi coautori cu o acţiune în regres şi dovedind culpa
fiecăruia dintre ei, să obţină partea lor contributivă la reparaţie,
corespunzător gravităţii culpei dovedite.
III. Răspunderea institutorilor şi artizanilor
(meşteşugarilor) pentru faptele păgubitoare ale elevilor şi
ucenicilor
 Reprezintă tot o răspundere pentru fapta altuia, fondată pe
o prezumţie legală de culpă a institutorilor şi artizanilor în
supravegherea elevilor şi ucenicilor, ce poate fi răsturnată prin
dovada contrară, a lipsei de culpă de către cel ţinut responsabil,
şi totodată pe o prezumţie de cauzalitate, între îndeplinirea
prezumat defectuoasă a obligaţiei de supraveghere şi fapta
păgubitoare săvârşită de elev sau ucenic.
Aceste prezumţii apasă asupra persoanelor încadrate în
muncă la o instituţie sau o unitate productivă, comercială şi
care în virtutea atribuţiilor de serviciu dau instrucţiuni şi
asigură supravegherea elevilor sau ucenicilor din acea unitate
cum sunt:
- cadrele didactice din învăţământul general,
profesional, tehnic sau liceal;
- persoanele însărcinate cu supravegherea în coloniile de
vară, în taberele şcolare, în instituţiile de reeducare morală ori
în instituţiile de ocrotire pentru copiii lipsiţi de ocrotire
părintească;
- maiştrii sau cei asimilaţi lor sub aspectul îndreptăţirii
ce au de a îndruma practica în producţie a celor ce se pregătesc
pentru însuşirea unei meserii precum şi al îndatoririi ce le
revine privind supravegherea acestora în timpul cât durează
pregătirea şi instruirea practică.
De asemenea, prezumţiile apasă şi asupra celor cărora, lucrând
în cadrul unei organizaţii cooperatiste le revin asemenea sarcini
şi îndatoriri, precum şi meşteşugarilor cu ateliere particulare ce
angajează ucenici pentru instruire practică în atelierele lor.
Răspunderea institutorilor şi artizanilor, spre deosebire de
răspunderea părinţilor pentru faptele păgubitoare ale copiilor
lor minori, nu este condiţionată de împrejurarea ca cel ţinut
responsabil să aibă locuinţă comună cu acela pentru care este
chemat să răspundă.
În schimb, deşi legea nu o cere expres, pentru angajarea
acestei răspunderi este necesar ca elevul sau ucenicul autor al
faptei păgubitoare să fie minor, căci obligaţia de supraveghere
poate exista numai cu privire la minori.
Pentru intervenţia răspunderii institutorilor şi artizanilor
se cere însă condiţia ca fapta păgubitoare a elevului sau
ucenicului să fi fost săvârşită pe timpul cât el se afla sub
supravegherea acesteia.
Institutorii şi artizanii nu răspund pentru pagubele
pricinuite de elevi sau ucenici în timpul cât acestea din urmă nu
se aflau, sau nu trebuiau să se afle sub supravegherea lor cum
ar fi situaţiile în care fapta ilicită este săvârşită în afara şcolii
sau atelierului, într-o zi de sărbătoare când programul de
instruire şcolară şi practică este întrerupt, în timpul vacanţei,
etc.
Răspunderea institutorilor şi artizanilor nu operează în
cazul în care elevul şi ucenicul se sustrage în timpul
desfăşurării programului de instruire şcolară sau practică de
sub supravegherea acestora, fugind de la şcoală, din atelier sau
din institutul de reeducare.
Institutorii şi artizanii nu răspund nici pentru faptele
păgubitoare ale elevilor sau ucenicilor săvârşite pe când aceştia
absentau nemotivat de la programul stabilit.
IV. Răspunderea comitenţilor pentru fapta
prepuşilor
Această ipoteză de răspundere pentru fapta altuia dă
expresie unei obligaţii legale de garanţie întemeiată pe ideea
riscului de activităţi şi nu pe aceea a riscului de profit şi care
este condiţionată de împrejurarea ca prepusului să i se poată
imputa o culpă în îndeplinirea funcţiilor ce i-au fost în fapt
încredinţate de comitent.
Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului
comportă îndeplinirea următoarelor cerinţe:
- cel pentru care se răspunde (prepusul) să se afle într-un
raport de prepuşenie cu cel care răspunde (comitentul);
 - fapta păgubitoare să fi fost săvârşită de către prepus în
îndeplinirea funcţiilor ce i-au fost încredinţate;
- prepusul să fi săvârşit această faptă din culpă.
Comitentul răspunde indiferent dacă prepusul a săvârşit fapta
păgubitoare în exerciţiul normal al funcţiilor sale sau abuzând
de aceste funcţii când prepusul deviază funcţiile de la scopul
pentru care i-au fost conferite, exercitându-le în folosul său nu
al comitentului, ori când îşi depăşeşte atribuţiile.
Astfel, comitentul este ţinut răspunzător pentru pagubele
pricinuite de către şoferul său care comite un accident de
circulaţie în timpul deplasării cu autovehiculul ce i-a fost
încredinţat pentru nevoile serviciului.
Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului
intervine ori de câte ori funcţia prepusului a procurat acestuia
prilejul de a săvârşi fapta culpabilă, precum şi în toate cazurile
când prepusul a lucrat pentru îndeplinirea scopului în vederea
căruia i-au fost încredinţate funcţiile, chiar dacă a acţionat fără
să aibă instrucţiuni din partea comitentului, ori împotriva
instrucţiunilor primite de la el sau nesocotind o prohibiţie
expresă a acestuia.
Comitentul răspunde însă numai pentru faptele
păgubitoare săvârşite de prepus în timpul serviciului.
El nu răspunde şi pentru faptele păgubitoare săvârşite de
prepus în timpul său liber sau în perioada concediului de boală
sau de odihnă.
De asemenea, comitentul nu răspunde nici pentru faptele
păgubitoare săvârşite de prepus care nu sunt obiectiv
imputabile acestuia din urmă.
Victima poate pretinde obligarea comitentului la
despăgubiri numai dacă dovedeşte că prepusul a acţionat din
culpă.
Comitentul apare astfel, în raporturile cu victima, un
garant al consecinţelor patrimoniale negative suferite de
aceasta ca urmare a culpei prepusului.
 Legiuitorul a creat această garanţie legală exclusiv în
folosul victimei, pentru asigurarea cât mai eficientă a protecţiei
juridice a intereselor sale, recunoscând totodată victimei şi
dreptul de a pretinde direct de la prepus, în condiţiile dreptului
comun, repararea prejudiciului încercat.
Atunci când fapta păgubitoare a fost săvârşită în comun
de către mai mulţi prepuşi, victima se bucură de către
beneficiul solidarităţii, putând reclama repararea integrală de la
oricare dintre ei.
Răspunderea comitentului este alăturată celei a
prepusului fiind vorba de o răspundere, de o obligaţie „in
solidum”, adică, comitentul şi prepusul, în temeiul a două
obligaţii independente (cel dintâi în calitate de gerant, cel de al
doilea în calitate de autor al faptei ilicite) sunt ţinuţi să repare
integral prejudiciul suferit de victimă, aceasta putându-se
îndrepta împotriva oricăruia dintre ei, sau împotriva
amândurora.
Comitentul care a plătit victimei despăgubirea are un
drept de regres împotriva prepusului.
În cazul în care fapta păgubitoare a fost săvârşită de mai
mulţi prepuşi în comun, comitentul se poate întoarce, pentru
recuperarea plăţii făcute, împotriva tuturor acestora sau a
oricăruia dintre ei.
Această facultate se justifică prin ideea că în raporturile
lui cu prepuşii, comitentul nu este un codebitor solidar alături
de ei.
Plătind despăgubiri victimei, comitentul s-a subrogat în
drepturile acesteia, iar prepuşii autori ai faptei ilicite rămân
obligaţi solidar faţă de el, întocmai cum erau obligaţi şi faţă de
victimă.
Dreptul de regres al comitentului împotriva prepusului
pentru recuperarea sumei plătite cu titlu de despăgubire
victimei se fondează pe ideea că în sarcina comitentului nu se
poate reţine, în absenţa probei contrare, nici o culpă în
prejudicierea victimei.
Dacă se face însă dovada că şi comitentului îi este
imputată o faptă culpabilă proprie, care a contribuit la
producerea prejudiciului, sarcina despăgubirii se repartizează,
potrivit regulilor culpei comune, între comitent şi prepus,
proporţional cu gravitatea culpei fiecăruia dintre ei.
În acest caz, comitentul care a plătit victimei întreaga
despăgubire se poate întoarce împotriva prepusului numai
pentru partea din plată ce corespunde contribuţiei acestuia la
cauzarea prejudiciului.
Comitentul îşi pierde dreptul la regres în cazul în care
prepusul probează că a săvârşit fapta păgubitoare la ordinul
acestuia, precum şi atunci când plăteşte întreaga despăgubire
fără să-l înştiinţeze pe prepus, care, necunoscând această
împrejurare, plăteşte şi el pentru a doua oară victimei
despăgubirea.
De astă dată însă comitentul are la îndemână o acţiune
împotriva victimei care, primind două despăgubiri pentru un
singur prejudiciu, are obligaţia să restituie comitentului plata
nedatorată de la el.
În cazul în care prejudiciul încercat de angajator se
datorează culpei comune a prepuşilor săi şi a prepuşilor altui
angajator, acesta din urmă are obligaţia să plătească celui dintâi
numai diferenţa dintre valoarea prejudiciului integral şi partea
din prejudiciul cauzat de prejudiciul păgubitului (angajator).

Subiecte pentru pregătirea în vederea evaluării finale

1. Instituţiei răspunderii juridice delictuale pentru fapta

altei persoane ca o răspundere indirectă;
2. Persoanele care răspund indirect pentru faptele
păgubitoare comise de cei pentru care sunt responsabili;
 3. Răspundea părinţilor pentru faptele prejudiciabile ale
copiilor lor minori;
4. Răspunderea institutorilor şi meşteşugarilor pentru
faptele elevilor şi ucenicilor aflaţi în supravegherea lor juridică;
5. Răspunderea comitenţilor pentru faptele ilicite
cauzatoare de prejudicii săvârşite de prepuşii lor.

Test autoevaluare – Curs 6

211.Dacă mai mulţi prepuşi ai unor comitenţi diferiţi au

săvârşit împreună o faptă ilicită prejudiciabilă:
a) victima poate să ceară oricăruia dintre prepuşi să
acopere prejudiciul în totalitate;
b) victima poate chema pe comitenţii prepuşilor să
acopere prejudiciul, comitenţii răspunzând, în acest
caz, solidar;
c) fiecare comitent răspunde ca garant faţă de victimă
proporţional cu contribuţia prepusului său.
Răspuns: c)

212.În temeiul art. 1000 alin. 2 Cod civil, poate fi obligat la

repararea prejudiciului cauzat:
a) adoptatorul pentru faptele săvârşite de adoptatul
minor;
b) tutorele pentru faptele săvârşite de minorul pe care îl
are în tutelă;
c) părintele pentru faptele copilului său, dar numai dacă
filiaţia este din căsătorie.
Răspuns: a)

213.Răspunderea institutorului pentru fapta elevului în

temeiul art. 1000 alin. 4 Cod civil:
 a) se fundamentează pe neîndeplinirea sau îndeplinirea
necorespunzătoare de către institutor a îndatoririi de
supraveghere a elevului;
b) poate fi angajată şi pentru prejudiciul suferit chiar de
elevul respectiv;
c) este o răspundere obiectivă.
Răspuns: a)

214.Pentru a fi declanşată răspunderea părinţilor pentru

fapta copiilor lor minori trebuie îndeplinite şi
condiţiile:
a) copilul să fie minor şi să existe un raport de
cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
b) copilul să fi avut discernământ în raport cu fapta
săvârşită la data săvârşirii ei;
c) copilul să aibă domiciliul sau locuinţa oriunde.
Răspuns: a)

215.Răspunderea institutorului pentru fapta elevului în

temeiul art. 1000 alin. 4 Cod civil:
a) se fundamentează pe neîndeplinirea sau îndeplinirea
necorespunzătoare de către institutor a îndatoririi de
supraveghere a elevului;
b) poate fi angajată şi pentru prejudiciul suferit chiar de
elevul respectiv;
c) este o răspundere obiectivă.
Răspuns: a)

CURSUL 7
RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE
DE ANIMALE, LUCRURI, EDIFICII
 Obiectivele cursului:

- stabilirea condiţiilor în care este antrenată răspunderea

civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate de lucruri
neînsufleţite, animale sau edificii;
- precizarea persoanelor şi a calităţii acestora care sunt
ţinute răspunzătoare de pagubele create de lucruri, animale sau
edificii;
- definirea şi exemplificarea răspunderii civile delictuale
pentru prejudiciile cauzate de lucruri, animale, sau edificii;

Cuvinte cheie: lucru neînsufleţit, animal, edificiu, ruină,

paznic, proprietar, parte civilmente responsabilă, debitor,
codebitor, antreprenor, arhitect, probă, antrepriză.

Notiţe curs – Cursul 7

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri,

animale, edificii
 I. Răspunderea pentru lucrurile neînsufleţite

Reprezintă o specie a răspunderii civile delictuale fondată

pe o prezumţie legală de cauzalitate în temeiul căreia cel
păgubit prin fapta unui lucru poate obţine repararea
prejudiciului încercat de la cel ce deţine paza juridică a lucrului
respectiv, fără să dovedească vreo culpă a paznicului.
Răspunde în calitate de paznic (deţinător al pazei
juridice) persoana fizică sau juridică ce are lucrul în serviciul
său, putând exercita asupra lui o putere independentă de
direcţie şi de control, care îi permite să ferească pe alţii de
daunele ce ar putea fi produse de lucrul de sub paza sa.
O asemenea calitate are proprietarul, acesta rămânând
paznic, răspunzător, chiar în privinţa lucrului pe care l-a
pierdut.
El încetează însă să fie obligat la pază dacă şi-a
abandonat lucrul sau dacă a consimţit ca lucrul său să intre în
stăpânirea altor persoane.
Statul este paznic al bunurilor ce-i aparţin, numai în
măsura în care aceste bunuri n-au fost repartizate în
administrare directă unor persoane juridice.
În caz contrar, răspunderea pentru lucrurile proprietate de
stat revine persoanei (fizice sau juridice) titulară a dreptului de
administrare directă, care deţine în temeiul acestui drept
puterea de control şi direcţie.
Tot astfel au calitatea de paznici şi titularii drepturilor de
folosinţă, precum şi titularii drepturilor reale principale care
dezmembrează dreptul de proprietate:
- superficiarul, uzufructuarul, uzuarul, titularul dreptul
de abitaţie sau al unei servituţi aparente.
De asemenea, sunt paznici şi aceia care dobândesc în
temeiul unui act juridic un drept personal cu privire la lucru,
adică detentorii precari ai lucrului cum ar fi depozitarul,
comodatarul, locatarul, etc.
 Stabilirea răspunderii pentru lucrurile neînsufleţite
implică în mod necesar distincţia între paza structurii şi paza
utilizării lui, deoarece puterea de direcţie şi control asupra
lucrului se poate scinda şi trece, prin act juridic, numai în parte
asupra altei persoane decât proprietarul.
În acest caz edificator este exemplul când proprietarul
poate închiria temporar automobilul său altei persoane care în
caz de accident pe timpul cât autovehiculul este folosit de
chiriaş, răspunde proprietarul dacă accidentul s-a datorat unui
viciu al structurii maşinii, chiriaşul răspunzând dacă accidentul
a avut drept cauză greşita utilizare a autovehiculului.
În cazul scindării pazei juridice, proprietarul rămâne
paznic al structurii lucrului şi răspunde pentru prejudiciile
datorate acestei structuri.
De altfel, în toate cazurile proprietarul este prezumat că
deţine puterea de direcţie şi control asupra lucrului, câtă vreme
acesta nu dovedeşte că a transferat-o, prin efectele unui act
juridic, altei persoane.
Obligaţia lui de pază se prelungeşte în timp chiar dincolo
de momentul în care el încetează să mai fie proprietar, ca
urmare a transmiterii dreptului său de proprietate, până în
momentul predării efective a lucrului către dobânditor, căci
numai în acel moment trece asupra acestuia din urmă puterea
de direcţie şi control.
Pe de altă parte, dobânditorul unui lucru poate deveni
paznic juridic al acelui lucru chiar mai înainte de a fi dobândit
proprietatea lui, dacă punerea sa în stăpânirea lucrului s-a făcut
anterior acestei date.
Proprietarul încetează să mai fie paznic în privinţa
lucrului ce i-a fost furat fără vina sa; prin efectul furtului,
proprietarul este lipsit de uzul, controlul şi direcţia lucrului,
aceste prerogative trecând în fapt asupra hoţului.
Tot astfel, prepusul care, ignorând legătura sa de
dependenţa faţă de comitent, foloseşte în interes personal lucrul
ce i-a fost încredinţat, devine paznic şi răspunde pentru
pagubele pricinuite de acel lucru.
Posesorul fie el legitim sau nelegitim, este prezumat
paznic, această calitate derivând nu numai dintr-un raport
juridic, ci şi din starea de fapt a posesiei.
Răspunderea pentru lucrurile neînsufleţite este
condiţionată de împrejurarea ca la producerea rezultatului
păgubitor să fi participat activ un lucru.
Participarea lucrului trebuie să îmbrace caracterul unei
fapte distincte şi să aibă forţă cauzală proprie.
Ca urmare, rămân în afara domeniului de incidenţă al
acestei specii de răspundere faptele păgubitoare la producerea
cărora lucrurile îndeplinesc numai rolul de instrumente pasive
prin care se transmit efectele negative ale unor fapte omeneşti
(ex. pistolul utilizat pentru uciderea unei persoane).
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri are un
caracter obiectiv, ea stabilindu-se fără considerare la
comportarea paznicului.
Răspunderea paznicului se justifică nu prin conduita sa
culpabilă, ci prin existenţa unui raport de cauzalitate între
lucrul aflat sub paza sa şi prejudiciul încercat de persoana
vătămată.
Pentru ca persoana păgubită să obţină despăgubirea, este
suficientă dovada că lucrul respectiv a participat la producerea
prejudiciului.
Participarea lucrului poate să aibă loc cu sau fără contact
material, dar obligatoriu trebuie să fie activă, în sensul ca ea să
fie cauzală, să reprezinte cauza sau una dintre cauzele
generatoare ale prejudiciului.
Caracterul cauzal al participării lucrului se prezumă de
vreme ce victima a făcut dovada că acel lucru a fost implicat
(direct sau indirect) în producerea prejudiciului.
 Paznicul se poate exonera de răspundere înlăturând
această prezumţie, dacă dovedeşte caracterul necauzal al
participării lucrului.
Contraproba făcută de paznic are ca efect înlăturarea
răspunderii pentru lucrurile cauzatoare de prejudicii numai în
măsura în care demonstrează că lucrul a participat la
producerea prejudiciului doar ca un instrument ce a prelungit
mâna omului şi că, deci, omul şi nu lucrul a cauzat prejudiciul.
Atât proba participării lucrului cât şi contraproba
caracterului necauzal al acestei participări pot fi făcute prin
orice mijloace de dovadă.
În cazul în care o terţă persoană suferă un prejudiciu la
producerea căruia participă cauzal două sau mai multe lucruri,
având paznici diferiţi, ca de exemplu, unul din pasagerii dintr-
un autobuz este accidentat grav ca urmare a ciocnirii acelui
autobuz cu un alt autovehicul, victima poate pretinde reparaţie
integrală oricăruia dintre paznicii acelor lucruri.
La rândul lui, fiecare dintre paznici se poate exonera de
răspundere, rămânând răspunzător numai celălalt sau ceilalţi
paznici, dacă dovedeşte că lucrul său a fost implicat în
producerea prejudiciului prin fapta acestora din urmă.
Pe de altă parte, paznicul care a plătit victimei întreaga
despăgubire se subrogă în drepturile acesteia putând pretinde
celorlalţi paznici partea lor contributivă la reparaţie în
conformitate cu regulile aplicabile codebitorilor solidari.
Partea contributivă a fiecărui paznic la repararea
prejudiciului se stabileşte în raport cu importanţa participării
lucrului său la producerea acestuia.
Dacă nu se poate stabili în ce măsură participarea fiecărui
lucru a determinat cauzal păgubirea victimei, paznicii tuturor
lucrurilor implicate în producerea prejudiciului vor contribui
egal la repararea lui.
Pentru anumite lucruri cu regim juridic special sunt
reglementate forme aparte de răspundere, şi anume:
 - răspunderea pentru aeronavele de tip clasic şi pentru
cele supersonice;
- răspunderea pentru vehiculele cu pernă de aer;
- răspunderea pentru cosmonave şi alte obiecte lansate
în spaţiul extraterestru (extra atmosferic);
- răspunderea pentru energia nucleară etc.
II. Răspunderea pentru fapta animalelor
Este o răspundere specifică răspunderii delictuale având
un regim aproape identic, în privinţa condiţiilor structurii,
fundamentului şi cauzelor de exonerare, cu răspunderea pentru
lucrurile neînsufleţite.
Este ţinut responsabil de prejudiciile cauzate de animale
paznicul acestora, adică acela care deţine puterea de folosire,
direcţie şi control asupra lor şi pe care o exercită personal sau
prin prepusul lui, în mod independent.
Are calitate de paznic proprietarul animalului, precum şi
persoana care a dobândit în mod licit, cu consimţământul
acesteia, o autoritate în privinţa animalului.
Este, de asemenea, paznic şi persoana care a dobândit în
mod ilicit (prin furt sau uzurpare) puterea de folosire şi control
asupra animalului.
Răspunderea proprietarului este alternativă cu
răspunderea persoanelor care se servesc de animal, acestea din
urmă răspund numai pe timpul cât animalul se află în serviciul
lor, au deci o răspundere subsidiară, spre deosebire de
proprietar, a cărui răspundere este generală.
Sunt îndreptăţiţi la reparaţie toţi aceia care au fost
păgubiţi prin fapta unui animal, precum şi succesorii lor în
drepturi.
Nu au beneficiul acestei îndreptăţiri paznicul păgubit el
însuşi prin fapta animalului de sub paza sa şi nici acela care,
participă la folosirea animalului cu consimţământul benevol şi
dezinteresat al paznicului.
 Răspunderea pentru fapta animalelor, priveşte toate
animalele care formează obiectul unui drept de proprietate,
orice animal apropiat fiind, prin efectul apropierii susceptibil
de a fi supus unei paze.
Este irelevant sub acest aspect dacă animalul se află sub
pază sau a scăpat de sub pază, ori este lăsat liber, nepăzit (în
ultimul caz fiind vorba de animale din categoria celor care,
potrivit obiceiului, sunt lăsate să rătăcească liber, cum sunt
porumbeii şi albinele).
Intervenţia acestei răspunderi nu comportă vreo distincţie
între animale domestice şi cele sălbatice ori între animalele
normale şi cele vicioase.
Se răspunde deopotrivă pentru animalele care trăiesc şi se
înmulţesc pe lângă casa omului, ca şi pentru acelea care se află
în captivitate la circuri sau în grădini zoologice, pentru
porumbeii din porumbării, iepurii de casă, albinele din stupi şi
peştele din iaz.
Legea declară că animalele sălbatice care sunt obiect de
vânătoare aparţin statului.
Se instituie cu privire la aceste animale, în sarcina
organizaţiilor care gospodăresc direct sau au în folosinţă
fonduri de vânătoare, o răspundere specială fondată pe o
prezumţie legală relativă de culpă.
Domeniul de aplicare al acestei răspunderi speciale este
limitat la pagubele cauzate culturilor agricole pentru fapta
cerbilor şi mistreţilor care trăiesc pe un fond de vânătoare.
Răspunderea pentru fapta animalelor, fiind supusă, în
principiu, aceloraşi reguli ca şi răspunderea pentru lucrurile
neînsufleţite, întinderea obligaţiei la reparaţie a paznicului
animalului se stabileşte după aceleaşi criterii ca întinderea
obligaţiei similare a paznicului lucrului.
Astfel, în cazul pagubelor pricinuite prin lupta între
vieţuitoare aparţinând unor paznici diferiţi, primeşte aplicare
soluţia valabilă pentru coliziunea de vehicule, în sensul că
fiecare paznic este răspunzător pentru paguba cauzată de
animalul pe care îl are în pază.
Paznicul se poate exonera de răspundere dovedind forţa
majoră, fapta victimei sau fapta unui terţ pentru care el nu
răspunde.
III. Răspunderea pentru ruina edificiului.
Este asemănătoare cu răspunderea pentru prejudiciile
cauzate de lucrurile neînsufleţite având ca domeniu de aplicare
pagubele pricinuite prin dărâmarea unei construcţii ca urmare a
lipsei de întreţinere din partea proprietarului sau a unui viciu de
construcţie.
Pentru aceste pagube este ţinut răspunzător proprietarul,
chiar dacă nu deţine edificiul şi nu este în măsură să exercite
efectiv paza acestuia.
Proprietarul nu poate transmite prin act juridic, odată cu
paza edificiului şi răspunderea pentru ruina acestuia, el rămâne
răspunzător, chiar în ipoteza transmiterii posesiei edificiului
către o altă persoană.
În cazul proprietăţii sub condiţie, coexistând doi
proprietari, unul sub condiţie suspensivă şi unul sub condiţie
rezolutorie, răspunderea se distribuie între aceştia după cum
urmează:
- proprietarul sub condiţie suspensivă devine
răspunzător numai la îndeplinirea condiţiei dar întrucât condiţia
retroactivează până la momentul încheierii contractului, făcând
ca dobândirea calităţii de proprietar să aibă loc chiar din acest
moment, şi răspunderea lui se naşte tot atunci;
- proprietarul sub condiţie rezolutorie este în realitate
proprietar actual şi, la rândul său, datorează reparaţiune până la
îndeplinirea condiţiei, deoarece, sub rezerva producerii acelui
eveniment cu efecte retroactive el rămâne proprietar la data
ruinării edificiului.
În ipoteza în care edificiul se află în proprietatea comună
pe cote-părţi a mai multor persoane, fiecare coproprietar este
ţinut răspunzător pentru pagubele produse prin ruina acestuia,
proporţional cu partea ce-i revine din dreptul de proprietate
asupra edificiului.
Această soluţie este valabilă şi pentru cazul când edificiul
formează obiectul unui drept de proprietate în devălmăşie.
Obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat prin ruina
unui asemenea edificiu nu are însă caracterul unei obligaţii
proprii a fiecărui codevălmaş, ci reprezintă o sarcină a
proprietăţii acelui edificiu, motiv pentru care păgubitul se poate
îndestula pentru pagubele suferite, potrivit întinderii dreptului
său la reparaţie, urmărind în primul rând celelalte bunuri
devălmaşe ale codebitorilor şi numai în măsura în care ele n-ar
fi suficiente pentru repararea integrală, va putea urmări şi
bunurile proprii ale fiecăruia dintre ei.
Dacă dreptul de proprietate asupra edificiului este
dezmembrat prin constituirea unui drept de superficie,
superficiarul şi nu proprietarul este acela care răspunde pentru
pagubele produse prin ruina edificiului respectiv.
În cazul în care dezmembrarea dreptului de proprietate
asupra edificiului se face prin constituirea unui uzufruct
răspunde nudul proprietar, iar atunci când dezmembrarea este
urmarea constituirii unei servituţi, răspunderea revine
titularului fondului dominant.
Soluţia este deosebită în cazul drepturilor reale principale
cum ar fi în cazul dreptului de administrare transmis de stat
unor instituţii sau organizaţii, răspunderea revenind acestora
din urmă, chiar şi în cazul dreptului de folosinţă.
Domeniul de aplicare a răspunderii pentru ruina
edificiului este limitat la situaţiile în care ruina se produce ca
urmare a lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie a
edificiului.
Intervenţia sa în timp este, de asemenea, limitată la
intervalul cuprins între momentul terminării construcţiei
edificiului, mai exact, între momentul recepţionării construcţiei
acela al începerii demolării voluntare a acestuia, căci şi
edificiul aflat în construcţie şi cel supus demolării se află în
paza unui antreprenor care este ţinut răspunzător el însuşi
pentru pagubele ce s-ar produce cu ocazia desfăşurării
activităţii sale de construire ori de demolare.
Nu se cere ca lipsa de întreţinere sau viciul de construcţie
al edificiului să fie imputabile celui chemat să răspundă.
În concepţia legiuitorului, lipsa de întreţinere, ca şi viciile
de construcţie, primesc semnificaţia unor elemente obiective de
determinare a obligaţiei de garanţie ce revine proprietarului şi
nu semnificaţia unor elemente prin referire la care s-ar putea
stabili caracterul deficient al conduitei proprietarului.
Pe plan cauzal, lipsa de întreţinere sau viciul de
construcţie trebuie să constituie cauze ale ruinei edificiului, iar
aceasta din urmă, la rându-i, să fie cauza păgubirii unui terţ.
Sarcina probei acestei duble relaţii cauzale revine
persoanei păgubite, dovada putând fi făcută prin orice mijloace
de probă.
Proprietarul se poate exonera de răspundere dovedind că
ruina edificiului se datorează unei cauze străine: forţă majoră,
fapta victimei sau fapta unui terţ pentru care el nu răspunde.
Proprietarul va fi exonerat numai parţial, dacă dovedeşte
că paguba suferită a avut o determinare cauzală multiplă, în
cadrul căreia ruina edificiului din cauza lipsei de întreţinere sau
a unui viciu de construcţie a fost doar o cauză concurentă.
Proprietarul care a plătit despăgubirea are un drept de
regres, după următoarele distincţii:
- în cazul în care ruina este cauzată de lipsa de
întreţinere datorată proprietarului anterior, cel care a cumpărat
casa poate reclama de la vechiul proprietar înapoierea
despăgubirii plătite, dar numai în limitele obligaţiei de garanţie
de care este ţinut vânzătorul sau mai exact, numai în măsura în
care lipsa de întreţinere, nefiind cunoscută la momentul
perfectării contractului de vânzare cumpărare, îmbracă forma
unui viciu ascuns al clădirii;
- dacă imobilul a fost închiriat proprietarul are regres
împotriva locatarului ori de câte ori ruina se datorează
neefectuării reparaţiilor ce cădeau în sarcina acestuia din urmă
în baza contractului de locaţiune sau, deşi nu cădeau în sarcina
lui, el s-a obligat să le execute;
- atunci când ruina se datorează efectuării unor reparaţii
pentru care era necesară autorizarea unui organ administrativ,
iar acel organ nu a autorizat sau a autorizat cu întârziere
reparaţiile respective şi ca urmare ele n-au putut fi făcute în
timp util, proprietarul poate reclama de la organul administrativ
respectiv înapoierea despăgubirii plătită terţului prejudiciat prin
ruina edificiului;
- atunci când ruina edificiului se datorează unui viciu de
construcţie, proprietarul se poate îndrepta cu regres împotriva
arhitectului sau antreprenorului căruia îi fusese încredinţată
construirea edificiului, pentru recuperarea sumelor plătite ca
despăgubiri persoanei prejudiciate.
Dreptul său de regres izvorăşte din contractul de
antrepriză şi este supus prescripţiei extinctive din materia
răspunderii fondate pe un asemenea contract.

Subiecte pentru pregătirea în vederea evaluării finale

1. Răspunderea pentru lucrurile neînsufleţite.

2. Răspunderea pentru fapta animalelor
3. Răspunderea pentru ruina edificiului.

Test autoevaluare – Cursul 7

216.Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale
reglementată de art. 1001 Cod civil, nu poate fi
angajată împotriva:
a) celui care deţine paza juridică a unui animal sălbatic;
b) detentorului precar al animalului;
c) proprietarului animalului, dacă prejudiciul a fost
cauzat de animal după ce proprietarul a fost deposedat
de el în mod nelegitim.
Răspuns: c)

217.Deţine paza juridică a lucrului şi răspunde în temeiul

art. 1000 al.1 Cod civil:
a) posesorul de bună sau de rea credinţă;
b) elevul care ia lecţii de conducere, utilizând în acest
scop, autoturismul proprietate a şcolii de şoferi;
c) ucenicii în timpul lor liber.
Răspuns: a)

218.În materia răspunderii pentru prejudiciile cauzate de

animale:
a) culpa concurentă a unui terţ exonerează total de
răspundere;
b) cazul fortuit nu exonerează de răspundere;
c) răspunderea revine, în toate cazurile, proprietarului.
Răspuns: b)

219.În materia răspunderii pentru prejudiciile cauzate de

lucruri în general - art. 1000 Cod civil:
a) cazul fortuit nu exonerează de răspundere;
b) răspunderea revine, în toate cazurile, proprietarului;
c) culpa concurentă a unui terţ exonerează total de
răspundere.
Răspuns: a)
220.Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale
reglementată de art. 1001 Cod civil, nu poate fi
angajată împotriva:
a) celui care deţine paza juridică a unui animal sălbatic;
b) detentorului precar al animalului;
c) proprietarului animalului, dacă prejudiciul a fost
cauzat de animal după ce proprietarul a fost deposedat
de el în mod nelegitim.
Răspuns: c)

CURSUL 8
OBLIGAŢII COMPLEXE

Obiectivele cursului:
- definirea obligaţiilor complexe create prin respectarea
raportului obligaţional de către diferite părţi;
- clasificarea obligaţiilor complexe după criteriile
specifice acestora;
- definirea noţiunii de obligaţie sub condiţie, obligaţie cu
termen, obligaţie cu subiecte multiple sau obligaţie cu obiecte
multiple.

Cuvinte cheie: creditor, debitor, raport obligaţional,

obiect, obligaţie sub condiţie, obligaţie cu termen, condiţie
suspensivă, condiţie rezolutorie, obligaţie complexă, obligaţie
solidară, obligaţii conjuncte, obligaţii indivizibile, obligaţii
alternative, obligaţii facultative, termen cert, termen incert,
termen legal, termen convenţional, termen judiciar, termen de
graţie, termen de decădere, condiţie potestativă.

Notiţe curs – Cursul 8

Obligaţii complexe
I. Noţiuni introductive
În forma sa cea mai simplă, raportul obligaţional
presupune un creditor, un debitor şi un obiect, care intră în
categoria obligaţiilor pure şi simple.
Acest raport obligaţional se poate înfăţişa şi sub forme
mai complexe, conţinând elemente suplimentare, care intră în
categoria obligaţiilor complexe.
Obligaţiile pure şi simple sunt acele raporturi de obligaţii
care îşi produc efectele în mod ireversibil şi se execută în
întregime, imediat după naşterea lor.
Sunt acele obligaţii care, de fapt, nu sunt afectate de nici
o modalitate.
Obligaţiile complexe sunt acele raporturi obligaţionale,
care prezintă anumite particularităţi în ceea ce priveşte fiinţa,
executarea sau subiectele şi obiectul lor, elemente suplimentare
ce sunt de natură a produce anumite efecte, ceea ce conferă o
anumită specificitate faţă de obligaţiile pure şi simple.
Obligaţiile complexe, la rândul lor, se clasifică în mai
multe categorii.
În funcţie de elementul care dă complexitatea raportului
juridic, avem:
a)obligaţii afectate de modalităţi, când elementul
suplimentar afectează fiinţa sau executarea obligaţiei adică
exigibilitatea acesteia.
Acestea sunt:
- obligaţii sub condiţie;
- obligaţii cu termen.
 b) Obligaţiile cu subiecte multiple, care au o pluralitate
de subiecte şi care pot fi:
- obligaţii solidare;
- obligaţii conjuncte;
- obligaţii indivizibile.
c) Obligaţii cu obiecte multiple, care au o pluralitate de
obiecte şi care sunt:
- obligaţii alternative;
- obligaţii facultative
II. Obligaţii afectate de modalităţi
A. Termenul
Termenul este un eveniment viitor şi sigur că se va
produce, care afectează fie executarea, fie stingerea unei
obligaţii.
Termenul este susceptibil de mai multe clasificări după
diferite criterii.
1.După efectele pe care le produce, avem:
a) termen suspensiv, care suspendă executarea obligaţiei
până la îndeplinirea unui eveniment viitor şi sigur.
Ex. vânzarea pe credit.
b) Termen extinctiv, este acela la a cărui împlinire
obligaţia civilă se stinge pentru viitor.
2. După momentul cunoaşterii sau necunoaşterii
împlinirii sale, poate fi:
a) termen cert, când data împlinirii este cunoscută din
momentul naşterii raportului juridic obligaţional, cum ar fi o
anumită dată din calendar, o sărbătoare fixă etc;
b) termen incert, când data împlinirii nu este cunoscută
în momentul naşterii raportului obligaţional, dar această dată
sigur se va împlini în viitor.
Ex. renta viageră sau contractul de întreţinere.
3. După izvorul său, termenul poate fi:
a) termen legal, când este stabilit printr-o dispoziţie a
legii, ca în cazul moratorului legal sau al prorogării legale;
 b) termen convenţional, când este stabilit prin acordul
de voinţă al părţilor şi poate fi: expres sau tacit;
c) termen judiciar, când este fixat de către instanţa de
judecată, numit termen de graţie.
4. După persoana care beneficiază de termen, poate fi:
a) termen în favoarea debitorului;
b) termen în favoarea creditorului;
c) termen în favoarea ambelor părţi.
5. După modul în care a fost precizat în raportul juridic
obligaţional, termenul poate fi:
a) termen expres, când este prevăzut de părţi în mod
formal;
b) termen tacit, când este dedus din natura raportului
juridic obligaţional.
Termenul creează în anumite efecte specifice astfel:
1.Efectele termenului suspensiv – Acest termen nu
afectează existenţa obligaţiei, care există ca şi cum ar fi pură şi
simplă, ci numai exigibilitatea acesteia, care este amânată până
la împlinirea termenului suspensiv.
Termenul dă deci debitorului dreptul să opună
creditorului, care ar cere anticipat plata, o excepţie, cel puţin în
cazul în care termenul este stipulat în favoarea debitorului.
De aici rezultă mai multe consecinţe:
a) perdente termine – creditorul poate lua măsuri de
conservare a patrimoniului debitorului său, ca: înscrierea unei
ipoteci, separaţie de patrimoniu etc;
Nu poate promova acţiunea pauliană sau oblică, deoarece
aceste acţiuni depăşesc sfera măsurilor de conservare.
b) Dacă debitorul execută obligaţia înainte de împlinirea
termenului el face o plată valabilă şi nu una nedatorată şi ca
urmare nu poate cere restituirea ei;
c)În cazul obligaţiilor care au ca obiect transmiterea
dreptului de proprietate asupra unui bun determinat, creditorul
devine proprietar din momentul naşterii raportului juridic,
urmând a suporta riscul pieirii fortuite după regula res perit
creditori, respectiv res perit domine.
Prin urmare, vânzătorul va fi liberat de obligaţia de a
preda lucrul, pe când cumpărătorul va trebui să plătească
preţul.
Efectele termenului extinctiv - - împlinirea acestui termen
are ca efect stingerea raportului obligaţional pentru viitor.
Până la împlinirea termenului extinctiv obligaţia există şi
părţile trebuie să o execute definitiv.
Împlinirea acestuia nu afectează existenţa obligaţiei
pentru trecut ceea ce face ca prestaţiile neexecutate să existe în
continuare.
3. Efectele termenului de graţie – Termenul de graţie
produce acelaşi efect suspensiv ca şi termenul legal sau
convenţional, dar acesta se acordă de instanţă numai în
favoarea debitorului, ţinând cont de situaţia sa patrimonială,
fără consimţământul creditorului şi fără a se ţine seama de
stipulaţiile contractuale.
Termenul de graţie se poate acorda în cazul executării
oricărei obligaţii efectul fiind acela de împiedicare a executării
silite, dar nu şi a compensaţiei, deoarece termenul de graţie este
o favoare acordată debitorului.
Sunt şi situaţii anume prevăzute de lege în care nu se
poate acorda termenul de graţie, cum sunt:
- în cazul contractului de depozit;
- în cazul în care părţile au prevăzut un pact comisoriu
expres;
- în materie comercială nu se acordă termenul de graţie;
- în cazul rezoluţiunii vânzării de imobile.
Renunţarea la termen.
Partea în folosul căreia a fost prevăzut termenul poate
renunţa la beneficiul acestuia:
a)dacă termenul a fost stipulat în beneficiul debitorului
ceea ce se prezumă dacă nu sunt stipulaţii sau circumstanţe
contrarii, debitorul poate renunţa la termen şi, în consecinţă,
poate oferi creditorului plata, adică poate obliga pe creditor să
primească executarea obligaţiei;
b) dacă termenul a fost stipulat în beneficiul
creditorului, acesta poate renunţa la termen, şi poate solicita
debitorului executarea imediată a obligaţiei;
c)dacă termenul a fost prevăzut în favoarea ambelor părţi,
ele pot renunţa la acesta numai prin acordul de voinţă.
Renunţarea la termen produce efecte ca şi împlinirea
acestuia, respectiv obligaţia devine imediat exigibilă, adică
pură şi simplă şi creditorul poate să uzeze de toate căile de
drept pentru a dobândi de îndată plata creanţei sale.
Decăderea din beneficiul termenului.
Debitorul poate fi decăzut de drept din beneficiul
termenului în două situaţii legale:
a)când prin fapta sa a micşorat garanţiile pe care le-a dat
creditorului, cum ar fi garanţiile propriu-zise: gajul, ipoteca,
privilegiile şi nu despre micşorarea gajului în general al
creditorilor chirografari căci, orice act de înstrăinare
nefraudulos debitorului este opozabil creditorilor chirografari;
b) când a devenit insolvabil, indiferent dacă are sau nu
vreo culpă, cu excepţia cazului în care creditorul cunoştea o
asemenea stare la încheierea contractului.
Decăderea se deosebeşte de renunţare prin faptul că prima
este contrară voinţei debitorului, pe când a doua este voluntară.
B. Condiţia
Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur că se va
produce, de care depinde însăşi existenţa raportului
obligaţional, naşterea ori stingerea acestuia, cu efect retroactiv.
Ca şi termenul este un eveniment viitor, dar spre
deosebire de acesta, realizarea evenimentului este nesigură.
De esenţa obligaţiei sub condiţie este ca evenimentul să
se realizeze în viitor, iar producerea lui să fie nesigură.
 De asemenea, dacă în cazul termenului este efectuată
executarea obligaţiei, în cazul condiţiei este afectată însăşi
existenţa acesteia şi a dreptului corelativ.
Obligaţiile a căror fiinţă depinde de realizarea unei
condiţii se numesc obligaţii condiţionale.
Condiţiile se pot clasifica după mai multe criterii:
1.După efectele pe care le produce, condiţia poate fi:
a)condiţia suspensivă este aceea de care depinde naşterea
raportului obligaţional.
Ex. o persoană se obligă să-i doneze altei persoane un
apartament dacă aceasta din urmă va absolvi o facultate ca şef
de promoţie.
b) Condiţia rezolutorie este aceea a cărei îndeplinire
duce la desfiinţarea retroactivă a raportului obligaţional.
Ex. unul din coproprietari îi vinde unui terţ, fără
consimţământul celorlalţi coproprietari, imobilul ce constituie
proprietatea comună pe cote părţi.
În această situaţie terţul a dobândit un drept sub condiţia
rezolutorie ca bunul să nu cadă la partaj în lotul altui
coindivizar decât proprietarul înstrăinător.
2. După cauza de care depinde realizarea sau nerealizarea
evenimentului, condiţia poate fi:
a) Condiţie cauzală - care este aceea a cărei realizare
depinde de întâmplare, de hazard, nefiind în puterea vreuneia
dintre părţi;
Ex. Contractul de donaţie încheiat de un donator fără
copii care poate fi revocat dacă i se naşte ulterior un copil.
b) Condiţie mixtă - este acea împrejurare a cărei
realizare depinde atât de voinţa uneia din părţi, cât şi de voinţa
unei terţe persoane determinate.
Ex. Cineva promite că îşi va vinde autoturismul dacă se
va căsători cu o persoană anume.
c) Condiţie potestativă - este aceea a cărei realizare
depinde de voinţa uneia din părţi.
 La rândul ei această condiţie este de două feluri:
c1- condiţia potestativă pură atunci când realizarea
evenimentului viitor depinde exclusiv de voinţa uneia dintre
părţi;
c2- condiţia potestativă simplă este acel eveniment viitor
a cărui realizare sau nerealizare depinde de voinţa unei părţi şi
de un fapt exterior ori de voinţa unei părţi nedeterminate.
3.După cum condiţia constă în îndeplinirea sau
neîndeplinirea evenimentului, ea poate fi:
a)condiţie pozitivă, când obligaţia depinde de un
eveniment ce urmează să se îndeplinească;
Ex. îţi vând apartamentul meu dacă mă voi stabili în
străinătate.
b) Condiţie negativă, când obligaţia depinde de un
eveniment ce urmează să nu se îndeplinească;
Ex. îţi vând autoturismul dacă nu mă voi căsători.
4.După alte criterii, când nu produce efecte juridice
valide, condiţia poate fi:
a)condiţia imposibilă este aceea care constă într-un
eveniment ce nu se poate realiza material (imposibilitate
materială) sau juridic (imposibilitate juridică) conform regulii
ad imposibilium nulla obligatio est;
b) condiţia imorală este aceea care contravine regulilor
de convieţuire socială;
c)condiţia ilicită este aceea care contravine legii sau prin
care se urmăreşte obţinerea unui rezultat contrar legii.
Efectele condiţiei.
Efectele condiţiei se produc, în principiu, retroactiv, adică
din momentul naşterii raportului obligaţional afectat de
condiţie şi nu acela al îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiei.
Pentru a stabili efectele condiţiilor trebuie făcută
distincţia între condiţia suspensivă şi cea rezolutorie, iar în
cadrul fiecăreia dintre ele trebuie să distingem între efectele:
- anterioare îndeplinirii condiţiei – pendente conditione;
 - care se produc după de condiţia s-a îndeplinit –
evenimente conditione;
- care se produc în cazul în care condiţia a căzut –
deficiente conditione.
Sarcina.
Sarcina este specifică contractelor cu titlu gratuit
(liberalităţi) şi constă într-o obligaţie de a da, de a face sau de a
nu face, impusă de dispunător gratificatului.
Sarcina nu afectează existenţa raportului obligaţional ci
stabileşte numai o obligaţie faţă de una din părţi, iar în caz de
neexecutare, creditorul se poate adresa instanţei pentru a-l
obliga pe debitor la executarea în natură sau la plata de
despăgubiri
III. Obligaţiile plurale
A. Obligaţii cu pluralitate de obiecte
1. Obligaţiile alternative.
Obligaţia alternativă este acea obligaţie al cărui obiect
constă în două sau mai multe prestaţii, dintre care, la alegerea
uneia din părţi, executarea de către debitor a unei singure
prestaţii duce la stingerea obligaţiei.
Suntem în prezenţa unei asemenea obligaţii, de exemplu,
în situaţia în care debitorul se obligă să predea creditorului fie
un computer, fie un televizor de o anumită valoare.
Debitorul va fi liberat de obligaţie când va preda unul din
cele două lucruri la care s-a obligat (art.1026-1033).
Specificul acestei obligaţii îl constituie faptul că obiectul
obligaţiei cuprinde două sau mai multe prestaţii.
Obligaţia alternativă trebuie stipulată în mod expres, ea
neprezumându-se niciodată, deoarece obligaţia pură şi simplă
constituie regula, pe când obligaţia alternativă constituie
excepţia.
Efecte.
 Problema efectelor obligaţiilor alternative trebuie
abordată după cum dreptul de alegere al prestaţiei ce trebuie
executată aparţine debitorului sau, dimpotrivă creditorului.
În principiu, alegerea prestaţiei care trebuie executată
aparţine debitorului.
Când alegerea obiectului prestaţiei aparţine debitorului,
acesta va preciza singur care prestaţie o execută, fără a cere
consimţământul creditorului.
Creditorul poate primi sau refuza plata, în acest din urmă
caz, debitorul având posibilitatea să recurgă la instituţia ofertei
reale de plată urmată de consemnaţiune.
Opţiunea odată făcută devine irevocabilă.
Obligaţia alternativă mai produce următoarele efecte:
- dacă la scadenţă debitorul nu optează asupra prestaţiei
care va fi executată, creditorul poate cere executarea silită
pentru oricare din prestaţiile datorate, dar numai pentru una din
ele;
- dacă obligaţia are două obiecte, iar unul dintre ele este
imoral, ilicit sau imposibil, ea se consideră pură şi simplă
având un singur obiect care urmează a fi prestat;
- dacă obligaţia are două obiecte şi unul din ele piere sau
nu mai poate fi predat din orice altă cauză, chiar imputabilă
debitorului, obligaţia alternativă devine pură şi simplă.
Când alegerea obiectului prestaţiei a fost lăsată
creditorului, acesta poate face alegerea numai dacă acest drept
i-a fost recunoscut în mod expres în convenţie, consimţământul
tacit fiind exclus.
Odată făcută alegerea de către creditor, aceasta este
irevocabilă, acesta neputând reveni pe considerentul că bunul
pentru care a optat are unele vicii ascunse, având în asemenea
caz numai o acţiune redhibitorie sau estimatorie.
Efectele obligaţiei alternative sunt următoarele:
- dacă obligaţia are două obiecte şi numai unul a pierit
fără culpa debitorului, creditorul are dreptul de a primi obiectul
rămas, fără ca el să aibă dreptul să ceară valoarea lucrului
pierit, pentru că această valoare nu era datorată;
- dacă unul din obiecte piere din culpa debitorului,
creditorul are dreptul de a opta între obiectul rămas sau preţul
lucrului pierit;
- dacă amândouă obiectele pie din culpa debitorului,
creditorul poate pretinde plata preţului oricăruia dintre ele;
- dacă numai unul din obiecte a pierit din culpa
debitorului iar celălalt a pierit fortuit, creditorul nu are drept de
opţiune, putând cere numai valoarea bunului pierit din greşeala
debitorului.
2. Obligaţiile facultative.
Obligaţia facultativă este aceea în care debitorul se obligă
la o singură prestaţie, cu facultatea pentru el, de a se libera,
executând o altă prestaţie determinată.
Suntem în cazul unei astfel de obligaţii, de exemplu în
cazul în care debitorul se obligă să predea creditorului un utilaj
agricol, dar prin convenţie el are dreptul să plătească o sumă
determinată, în locul acestuia.
Ceea ce este specific acestor obligaţii este faptul că au ca
obiect o singură prestaţie, dar debitorul poate executa o altă
prestaţie determinată.
Prin urmare, există o pluralitate de prestaţii în privinţa
posibilităţii de a plăti, o obligaţie fiind înlocuită cu alta.
Efecte.
Creditorul poate cere debitorului să execute nu numai
prestaţia care constituie obiectul obligaţiei, cealaltă prestaţie
fiind doar o facultate de plată la care poate recurge numai
debitorul, chiar dacă a fost obligat să execute printr-o hotărâre
judecătorească definitivă.
Dacă obiectul obligaţiei piere fortuit, din cauză de forţă
majoră, fără culpa debitorului sau este scos din circuitul civil,
debitorul va fi liberat de orice plată, deoarece el este ţinut
numai la această prestaţie, care reprezintă obiectul obligaţiei.
 Dacă obiectul piere din culpa debitorului acesta va trebui
să plătească contravaloarea lucrului.
B. Obligaţii cu pluralitate de subiecte
Pluralitate de subiecte există atunci când un raport juridic
obligaţional are fie mai mulţi creditori şi un singur debitor, fie
mai mulţi debitori şi un singur creditor, fie mai mulţi creditori
şi mai mulţi debitori.
Pluralitate de subiecte poate să existe din punct de vedere
activ, între creditori, cât şi din punct de vedere pasiv, între
debitori.
La obligaţiile cu pluralitate de subiecte, regula, în dreptul
nostru civil este divizibilitatea drepturilor şi obligaţiilor.
De la această regulă există şi excepţii, respectiv
obligaţiile solidare şi obligaţiile indivizibile unde datoriile sau
creanţele nu se mai divid între subiectele pasive sau active.
1. Obligaţiile conjuncte (divizibile)
Obligaţia conjunctă sau divizibilă este acea obligaţie cu
pluralitate, de subiecte (mai mulţi creditori sau mai mulţi
debitori) între care creanţa sau datoria se divide de plin drept.
Ca urmare, fiecare creditor nu poate cere debitorului sau
debitorilor decât cota sa parte din creanţă, iar fiecare debitor nu
poate fi urmărit de către creditor sau creditorii săi, decât pentru
cota parte din datoria la care s-a obligat.
Efecte.
Caracteristic obligaţiilor conjuncte este coexistenţa a tot
atâtea raporturi de obligaţie independente unele de altele, după
câţi creditori sau debitori sunt.
De aici decurg o serie de efecte, precum:
- dacă sunt mai mulţi debitori, fiecare este ţinut şi poate
fi urmărit numai pentru plata părţii sale din datorie;
- dacă sunt mai mulţi creditori, fiecare poate urmări pe
debitor numai pentru partea sa din creanţă;
 - insolvabilitatea unuia dintre debitori este suportată de
către creditor, deoarece ceilalţi codebitori nu pot fi urmăriţi
pentru plata celui insolvabil etc.
2. Obligaţiile solidare.
Raportul de obligaţie privit în simplitatea lui, există între
un creditor şi un debitor.
Adeseori însă, raportul de obligaţie se complică datorită
pluralităţii părţilor legate prin acelaşi raport, fie că un creditor
are mai mulţi debitori, fie că un debitor este ţinut de mai mulţi
creditori.
Obligaţia solidară este acea obligaţie cu subiecte
multiple, în cadrul căreia fiecare creditor solidar poate cere
debitorului întreaga sa datorie sau fiecare dintre debitorii
solidari pot fi obligaţi la executarea integrală a prestaţiei
datorată creditorului.
Efectele solidarităţii sunt determinate de prezumţia că
fiecare creditor reprezintă pe toţi ceilalţi, care i-au dat mandat
să-i reprezinte, dar numai pentru a conserva şi realiza creanţa,
deci nu pentru a-i prejudicia.
Obligaţiile solidare sunt de 2 feluri:
- obligaţii solidare active;
- obligaţii solidare pasive.
Solidaritate activă există atunci când obligaţia este
solidară între mai mulţi creditori, când titlul creanţei dă anume
drept fiecăruia dintre ei a cere plata în tot a creanţei şi când
plata făcută unuia din creditori liberează pe debitor.
Solidaritatea activă produce mai multe efecte:
- în raporturile dintre creditorii solidari şi debitorul lor
comun, unde se produc următoarele consecinţe;
- fiecare dintre creditori are dreptul să pretindă şi să
primească plata integrală a creanţei sale, care liberează pe
debitor faţă de toţi creditorii;
 - debitorul poate plăti întreaga creanţă oricăruia dintre
creditori, atâta timp cât a fost chemat în judecată de către unul
dintre creditorii solidari;
- remiterea de datorie făcută de unul dintre creditorii
solidari liberează pe debitor numai pentru partea acestuia în
raporturile dintre creditorii solidari conform dispoziţiilor
art.1038 cod civil care dispune: creditorul solidar reprezintă pe
ceilalţi cocreditori solidari, în toate actele care pot avea ca efect
conservarea obligaţiei.
Solidaritate pasivă există atunci când sunt mai mulţi
debitori, la care creditorul este îndreptăţit să ceară oricărui
codebitor executarea integrală a prestaţiei care formează
obiectul obligaţiei.
Solidaritatea pasivă poate să rezulte nu numai din voinţa
expresă a părţilor, convenţie sau testament, dar în unele cazuri
şi din lege cum este, spre exemplu, solidaritatea persoanelor
care au cauzat un prejudiciu printr-o faptă ilicită.
Spre deosebire de solidaritatea activă, unde legea nu este
izvor al solidarităţii, codul civil prevede mai multe cazuri de
solidaritate pasivă legală:
- când mai multe persoane prin fapta lor ilicită, au cauzat,
în comun, un prejudiciu altei persoane, răspund solidar faţă de
victimă;
- când mandanţii au împuternicit un singur mandatar
pentru o afacere comună, fiecare răspunde solidar pentru toate
efectele manadatului, etc.
3. Obligaţii indivizibile.
Obligaţia indivizibilă este acea obligaţie cu pluralitate de
subiecte al căror obiect nu este susceptibil de divizare prin
natura ori prin convenţia părţilor.
Problema indivizibilităţii se pune numai în situaţia în care
obligaţia are mai mulţi creditori sau debitori, deoarece în
situaţia în care există un singur creditor sau debitor, problema
indivizibilităţii nu prezintă interes practic, pentru că obligaţia
divizibilă va trebui executată ca şi cum ar fi indivizibilă,
debitorul neputând face o plată fracţionată.
În ceea ce priveşte izvoarele indivizibilităţii acestea sunt
două:
- natura prestaţiei care formează obiectul prestaţiei caz în
care indivizibilitatea este naturală;
- voinţa părţilor, caz în care indivizibilitatea este
voluntară, deci obiectul obligaţiei este divizibil, executarea ei
nu se poate face decât în întregime, deoarece aşa au convenit
părţile.

4. Obligaţiile in solidum
Existenţa acestei categorii de obligaţii cu pluralitate de
debitori este controversată în literatura juridică existând mai
multe opinii care în final toate conduc la unele trăsături
definitorii astfel:
- obligaţiile in solidum izvorăsc fie din lege, fie din acte
juridice;
- deşi implică o pluralitate de debitori, ele nu fac parte
nici din grupa obligaţiilor divizibile, nici din aceea a
obligaţiilor indivizibile, şi nici din grupa obligaţiilor solidare;
- fiecare dintre codebitori răspunde de creditor pentru
plata întregii datorii, acesta fiind singurul aspect sub care se
poate face o similitudine între obligaţiile in solidum şi
obligaţiile solidare;
- datoria nu se împarte între cel obligat in solidum şi cel
care a cauzat paguba prin fapta proprie, ci debitorul ţinut in
solidum are drept de regres împotriva celuilalt debitor pentru
întreaga plată efectuată creditorului.

Subiecte pentru pregătirea în vederea evaluării finale:

1. Obligaţiile complexe. Definire şi criterii de clasificare.

2. Obligaţii afectate de modalităţi.
2.1. Obligaţiile cu termen.
2.2. Obligaţii condiţionale.
3. Obligaţiile plurale
3.1. Pluralitatea de obiecte (obligaţia alternativă;
obligaţia facultativă)
3.2. Pluralitatea de subiecte (obligaţii conjuncte;
obligaţii solidare; obligaţii indivizibile).

Test autoevaluare – Cursul 8

221.După cauza de care depinde realizarea sau

nerealizarea evenimentului, condiţia poate fi:
d) suspensivă sau rezolutorie;
e) cauzală, potestativă sau mixtă;
f) pozitivă sau negativă.
Răspuns: b)

222.Termenul suspensiv:
d) afectează existenţa obligaţiei;
e) afectează exigibilitatea obligaţiei;
f) marchează momentul stingerii obligaţiei.
Răspuns: b)

223.Termenul de graţie:
d) este un termen legal, facultativ;
e) este un termen judiciar;
f) poate fi acordat de instanţă în favoarea debitorului sau
a creditorului.
Răspuns: b)

224.Dacă debitorul execută plata mai înainte de împlinirea

termenului suspensiv:
 d) el face o plată nedatorată şi este îndreptăţit să ceară
restituirea ei;
e) el face o plată valabilă şi obligaţia se stinge;
f) el poate cere compensarea ei.
Răspuns: b)

CURSUL 9
EXECUTAREA OBLIGAŢIILOR

Obiectivele cursului:

- precizarea modalităţilor de executare a obligaţiilor;

- modul de executare a obligaţiilor în natură sau
executarea directă;
- modul de executarea obligaţiilor prin echivalent,
executare indirectă;
- modul de executare prin plată, obiectul plăţii, locul
plăţii şi persoana care face plata, precum şi persoana
care primeşte plata.

Cuvinte cheie: executare directă, executare silită,

executare în natură, executare prin echivalent, plată, obiectul
plăţii, prestaţie, plată cherabilă, plată portabilă, imputarea
plăţii, dovada plăţii, executare indirectă, dezdăunare, punere
în întârziere, daune moratorii, daune compensatorii, evaluare
judiciară.

Notiţe curs – Cursul 9

Executarea obligaţiilor
 I. Executarea directă (în natură) a obligaţiilor
Noţiune.
Executarea în natură a obligaţiei înseamnă executarea
prestaţiei însăşi la care s-a obligat debitorul şi nu plata unui
echivalent bănesc în locul acestuia. Acest principiu presupune
executarea obligaţiei în natura sa specifică, realizarea
obiectului avut în vedere de părţi, debitorul neavând
posibilitatea înlocuirii cu o altă prestaţie.
Plata.
În general, debitorul execută de bună voie obligaţia, prin
plată, indiferent de natura acestei obligaţii.
Prin noţiunea de plată în sens juridic nu trebuie înţeles
numai remiterea unei sume de bani ci executarea, în general, a
oricărei obligaţii.
Ex. vânzătorul când transferă dreptul de proprietate al
lucrului vândut; cumpărătorul când remite preţul stabilit face
de asemenea o plată; antreprenorul când execută lucrarea la
care s-a obligat face o plată.
Privită ca mod de stingere a unei obligaţii, codul civil a
reglementat-o prin art.1092-1121 sub următoarele aspecte:
condiţiile plăţii, subiectele, obiectul plăţii, data acesteia etc.
Condiţiile plăţii.
Potrivit art.1093 cod civil, obligaţia poate fi achitată de
orice persoană interesată sau chiar de o persoană neinteresată.
În principal, cel ţinut a face plata este debitorul ce poate
plăti personal sau prin reprezentant. Dar plata poate fi făcută şi
de persoana ţinută alături de debitor (codebitor solidar) sau
pentru debitor (fidejusorul sau cauţiunea reală) precum şi de o
persoană interesată în efectuarea sa.
Ex. dobânditorul unui imobil ipotecat poate efectua plata
pentru evitarea urmăririi silite.
Plata poate fi însă efectuată şi de o persoană neinteresată
(art.1093 al.2 cod civil). El poate face plata în numele
debitorului (contract de mandat sau gestiune de afaceri) sau în
nume propriu când vrea să facă o liberalitate în favoarea
debitorului. De la această posibilitate de plată există două
excepţii:
- în cazul obligaţiei de a face „intuitu personae”;
- dacă părţile au convenit ca plata să nu fie făcută de
altcineva.
Potrivit art.1095 Cod civil, dacă plata constă în
executarea unei obligaţii de a da respectiv transmiterea sau
constituirea unui drept real asupra unui bun ea trebuie făcută de
proprietarul capabil de a înstrăina deci trebuie să aibă
capacitate deplină de exerciţiu şi să fie proprietarul lucrului.
Dacă obiectul plăţii constă într-o sumă de bani sau bunuri
consumptibile, nu se poate cere restituirea chiar dacă plata a
fost făcută de o persoană lipsită de capacitate când creditorul
le-a consumat cu bună credinţă (art.1095 al.2 cod civil).
Această bună credinţă constă în faptul necunoaşterii de
către creditor că cel ce face plata nu este proprietar sau nu are
capacitate de exerciţiu.
Dacă plata s-a efectuat cu bunul aparţinând altei
persoane, acesta are la îndemână acţiunea în revendicare de la
creditor.

Cui se face plata?

Pentru a stinge obligaţia, plata trebuie făcută creditorului
sau împuternicitului acestuia sau aceluia ce este autorizat de
lege să primească pentru creditor sau de justiţie ex. un creditor
popritor.
În codul civil sunt prevăzute unele situaţii în care plata
este valabilă chiar făcută unei alte persoane decât creditorul sau
un împuternicit al acestuia:
- când creditorul ratifică plata făcută unei persoane ce nu
are calitatea de a primi;
 - când plata a folosit creditorului ex. când debitorul
plăteşte unui creditor al creditorului;
- când plata a fost făcută unui creditor aparent (art.1097
cod civil) ex. debitorul plăteşte unui moştenitor al creditorului
ce deţine creanţa şi care, ulterior este înlăturat de la moştenire.
Cel care primeşte plata trebuie să fie o persoană cu
capacitate deplină de exerciţiu, o plată făcută către o persoană
incapabilă fiind sancţionată cu nulitate relativă, cel care a făcut
o astfel de plată putând fi obligat să plătească din nou cu
excepţia cazului în care se face dovada că aceasta a profitat
creditorului incapabil.
Obiectul plăţii.
Potrivit art.1100 cod civil „...creditorul nu poate fi silit a
primi alt lucru decât acela care i se datoreşte, chiar când
valoarea lucrului oferit ar fi egală sau mai mare”.
Acceptând o altă prestaţie decât cea datorată, obligaţia nu
se mai stinge prin plată ci prin alt mod de stingere – dare în
plată.
Dacă obiectul obligaţiei constă în a da un bun cert,
debitorul trebuie să-l predea în starea în care se găseşte în
momentul predării. Nu va răspunde de predarea bunului sau de
stricăciuni, dacă acestea nu s-au produs prin fapta sa ori a
persoanelor pentru care este ţinut a răspunde decât după
punerea sa în întârziere (art. 1102 cod civil). Nu va răspunde
nici în acest caz dacă dovedeşte că bunul ar fi pierit şi la
creditor (art.1156 al.2 cod civil).
Dacă obiectul plăţii este un bun de gen, debitorul nu este
eliberat de plată prin pieire sau stricăciuni.
Indivizibilitatea plăţii.
Debitorul nu poate sili pe creditor a primi numai o parte
din datorie dacă este vorba de prestaţii succesive, la termenele
stabilite fiecare prestaţie face obiectul unei plăţi distincte (ex.
plata lunară a chiriei).
Excepţii:
 - convenţia părţilor;
- în cazul decesului debitorului care lasă mai mulţi
moştenitori, datoria se va diviza între aceştia;
- în cazul stingerii obligaţiei prin compensaţie când
datoriile reciproce se sting până la concurenţa celei mai mici;
- dacă datoria este plătită de fidejusori, ei au beneficiu de
discuţiune;
- dacă instanţa acordă debitorului termen de graţie poate
dispune şi eşalonarea plăţii.
Data plăţii.
Plata de face când datoria a ajuns la scadenţă adică a
devenit exigibilă.
La obligaţiile cu execuţie imediată plata trebuie făcută în
momentul naşterii raportului juridic iar dacă obligaţia este cu
termen, plata este exigibilă la termenul stabilit de părţi,
creditorul neputând pretinde plata înainte.
În cazul plăţii cu întârziere creditorul are dreptul la
despăgubiri, acordarea acestora fiind, în principiu, condiţionată
de punerea în întârziere în raporturile dintre persoanele fizice.
Locul plăţii.
Potrivit art.1104 cod civil, plata trebuie să fie efectuată la
locul convenit de părţi. Dacă nu s-a stabilit un astfel de loc,
plata se efectuează la domiciliul debitorului (art.1104 al.2) –
plata este cherabilă. Dacă s-a convenit ca plata să se facă la
domiciliul creditorului plata se numeşte portabilă.
Prin lege sau convenţia părţilor se poate stabili şi un alt
loc al efectuării plăţii.
Când obiectul plăţii este un bun cert şi nu s-a stabilit
locul plăţii, aceasta se va face la locul unde se găsea bunul în
momentul încheierii contractului (art.1104 al.2 cod civil).
În privinţa cheltuielilor pentru efectuare plăţii, art.1105
cod civil dispune că acestea cad în sarcina debitorului deşi
părţile pot conveni altfel.
Imputaţia plăţii.
 Această problemă se pune când un debitor are, faţă de
acelaşi creditor, mai multe datorii având ca obiect bunuri de
aceeaşi natură şi plăteşte insuficient pentru stingerea tuturor
acestor datorii este necesar în acest caz a se şti care este
ordinea de stingere.
Imputaţia plăţii, în principiu, poate fi făcută prin acordul
părţilor sau legea dispune asupra modului în care se face
această imputaţie, precum şi una dintre părţi, poate dispune.
În lipsa unei convenţii, primul care decide este debitorul
(art.1110 cod civil). Dacă acesta nu o face, creditorul – prin
chitanţă eliberatorie stabileşte ce datorie s-a stins.
Când nici una dintre părţi nu stabileşte, imputaţia se face
după principiile înscrise în Codul civil şi anume:
- dacă numai una din datorii este scadentă, plata se
impută asupra acesteia;
- dacă toate datoriile au ajuns la scadenţă, imputaţia se va
face asupra aceleia care este mai oneroasă pentru debitor;
- dacă toate datoriile sunt scadente şi la fel de oneroase,
imputaţia se face asupra celei mai vechi;
- dacă toate datoriile sunt scadente, la fel de oneroase şi
au aceeaşi vechime plata se va imputa proporţional asupra
fiecăreia.
Dovada plăţii.
Debitorul este cel obligat să facă dovada plăţii. Uneori,
faptul plăţii este prezumat de lege. Astfel, potrivit art.1138 cod
civil, remiterea voluntară a titlului original făcută de creditor
debitorului face proba eliberării de plată iar remiterea copiei
legalizate instituie prezumţia de plată.
În celelalte cazuri, creditorul trebuie să elibereze o
chitanţă liberatorie. În privinţa probelor, se aplică regulile
generale – pentru prestaţii mai mici de 250 lei, dovada se poate
face numai prin înscris. În situaţia unei imposibilităţi morale de
preconstituire, dovada de face cu orice mijloace de probă.
2. Executarea silită în natură a obligaţiilor
 În situaţia neexecutării de bună voie, creditorul poate
recurge la executarea silită.
În principiu, şi executarea silită se face tot în natură,
debitorul făcând tot o plată dar silită. Executarea prin
echivalent se face numai atunci când nu este posibilă
executarea în natură.
În principiu, orice fel de obligaţii pot fi executate silit cu
excepţia celor care presupun o participare strict personală a
debitorului (obligaţiile intuitu personae).
Dacă aceste mijloace de executare silită se dovedesc
insuficiente, practica judecătorească a creat un alt mijloc de
constrângere şi anume daunele cominatorii.
Aceste daune constau într-o sumă de bani pe care
debitorul trebuie să o plătească pentru fiecare zi de întârziere,
până la executarea obligaţiei.
Ele nu sunt legate de un prejudiciu pentru creditor ci au
caracterul unei sancţiuni civile.
Astfel de daune nu se aplică obligaţiilor ca au ca obiect
sume de bani, existând instituţia dobânzii în caz de întârziere.
Ele se aplică numai pentru obligaţii de a face sau a nu face.
Prin modificările aduse Codului de Procedură civilă prin
O.U.G. nr.138/2000 şi O.U.G. nr.59/2001 se dă posibilitatea
creditorului să realizeze mai eficient executarea în termene
mult mai scurte şi sub sancţiunea unor amenzi care se fac venit
la stat.

II. Executarea indirectă a obligaţiilor (executarea

prin echivalent)
Noţiune.
Potrivit art.1073 Cod civil, creditorul este îndreptăţit la
îndeplinirea exactă a obligaţiei asumate altfel „…are drept la
dezdăunare”. Aceasta constă în echivalentul prejudiciului
suferit ca urmare a neexecutării sau executării
necorespunzătoare a obligaţiei de către debitor. Ele se mai
numesc şi despăgubiri sau daune interese şi pot fi acordate fie
sub forma unei sume de bani, fie a unor sume prestate periodic.
Deci, executarea indirectă a obligaţiei înseamnă dreptul
creditorului de a pretinde şi a obţine de la debitor echivalentul
prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării, executării cu
întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei asumate.
Există situaţii în care executarea în natură nu mai este
posibilă, relevând astfel importanţa executării prin echivalent şi
anume:
- în cazul obligaţiilor de a face când obligaţia este intuitu
personae sau când obligaţia trebuia executată într-un termen
esenţial pentru creditori;
- în cazul obligaţiilor de a nu face, dacă debitorul nu-şi
execută obligaţia asumată.
Dacă executarea nu mai este posibilă, creanţa iniţială este
înlocuită cu o creanţă de despăgubire ce are ca obiect o sumă
de bani ce reprezintă prejudiciul suferit de creditor.
Categorii de despăgubiri.
Despăgubirile (daune interese) pot fi moratorii când
reprezintă echilibrul prejudiciului cauzat ca urmare a executării
cu întârziere a obligaţiei şi daune compensatorii când
reprezintă prejudiciul suferit pentru neexecutarea totală sau
parţială a obligaţiei.
Condiţiile răspunderii civile contractuale.
- existenţa unei fapte ilicite constând în nerespectarea
unei obligaţii contractuale;
- existenţa unui prejudiciu patrimonial;
- raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu;
- vinovăţia celui ce nu respectă obligaţia asumată.
Din momentul în care se întrunesc aceste condiţii, se
naşte pentru creditor dreptul subiectiv de a pretinde despăgubiri
de la debitorul său.
 Pentru exercitarea acelui drept este necesar ca debitorul
să fie pus în întârziere şi să nu existe o cauză de
neresponsabilitate.
Condiţiile acordării de despăgubiri (daune interese).
- Prejudiciul – constă în urmarea faptei debitorului ce
constă tocmai în neexecutarea sau executarea
necorespunzătoare a obligaţiei asumate.
Între faptă şi prejudiciu trebuie să existe un raport de
cauzalitate.
Sarcina dovedirii prejudiciului incumbă creditorului.
Se exceptează situaţiile în care prejudiciul este fixat prin
lege – cazul obligaţiilor având drept obiect sume de bani când
legea fixează dobânda.
- Vinovăţia – pentru naşterea dreptului creditorului de a
pretinde despăgubiri este necesar ca neexecutarea, executarea
cu întârziere sau necorespunzătoare să-i fie imputabilă
debitorului (să existe vinovăţie).
Această condiţie a vinovăţiei rezultă în mod implicit din
dispoziţiile art.1082 cod civil. Debitorul va fi obligat la plata
despăgubirilor nu numai când acţionează cu intenţia de a-l
păgubi pe creditor ci întotdeauna când nu se va dovedi
existenţa unei cauze străine neimputabile. Se acceptă deci nu
numai vinovăţia sub forma intenţiei ci şi a culpei.
Pe de altă parte operează o prezumţie de culpă care este
însă relativă putând fi răsturnată prin dovedirea cazului de forţă
majoră, cazului fortuit sau culpa creditorului.
- Punerea debitorului în întârziere – această punere în
întârziere trebuie efectuată în formele prevăzute de lege. Deci
simpla expirare a termenului în care trebuia executată obligaţia
nu-l pune pe debitor în întârziere.
Se poate face în următoarele forme:
- notificare prin intermediul executorilor judecătoreşti
(art.1079 cod civil);
- cererea de chemare în judecată a debitorului.
 Există însă situaţii în care nu mai este necesară punerea
în întârziere:
- în cazurile prevăzute de lege. Potrivit art.1370 cod civil,
la vânzarea de produse şi bunuri mobile, aceasta se va rezolvi
de drept şi fără punerea în întârziere, după expirarea termenului
pentru ridicarea lor;
- când părţile au convenit expres că debitorul este în
întârziere la împlinirea termenului. Convenţia trebuie să fie
expresă;
- când obligaţia, prin natura sa, nu putea fi îndeplinită
decât într-un termen determinat;
- în cazul obligaţiilor continue (ex. furnizarea apei,
energiei);
- în cazul încălcării obligaţiei de a nu face.
Convenţii cu privire la răspundere.
Normele legale ce reglementează instituţia răspunderii
sunt, în principiu, supletive putând fi modificate prin convenţia
părţilor. Această convenţie trebuie însă să intervină înainte de
producerea prejudiciului.
Nu au relevanţă convenţiile încheiate ulterior când
creditorul renunţă la repararea prejudiciului. Astfel de
convenţii pot fi caracterizate, eventual, ca o iertare de datorie.
Executarea despăgubirilor (daunelor interese).
1. Evaluarea judiciară
Prejudiciul suferit cuprinde pierderea suferită (damnum
emergens) şi câştigul nerealizat (lucrum cesans).
Debitorul va fi ţinut să repare numai prejudiciul
previzibil la momentul încheierii contractului, cu excepţia
cazului în care neexecutarea obligaţiei este intenţionată în
privinţa debitorului. În acest caz debitorul va fi ţinut să
răspundă şi de prejudiciul imprevizibil la momentul încheierii
contractului.
 În toate situaţiile, se impune repararea numai a
prejudiciului direct, ce se găseşte în legătură cauzală cu fapta
ce a generat neexecutarea contractului.
2. Evaluarea legală – cea făcută prin lege şi se referă
numai la obligaţii ce au ca obiect o sumă de bani.
Potrivit art.1088 cod civil „…la obligaţiile ce au ca
obiect o sumă oarecare, daunele interese pentru neexecutare nu
pot cuprinde decât dobânda legală afară de regulile speciale în
materie de comerţ, de fidejusiune şi societate…”.
În astfel de situaţii creditorul nu este obligat să facă
dovada unui prejudiciu iar dobânda legală se calculează din
ziua chemării în judecată.
3. Evaluarea convenţională
Părţile pot conveni asupra cuantumului despăgubirilor
după ce s-a produs încălcarea obligaţiei contractuale asumate
deci după producerea prejudiciului.
Se poate, de asemenea, stabili în cuprinsul contractului
sau printr-o convenţie separată ulterioară încheierii acestuia,
dar înainte de producerea prejudiciului, cuantumul daunelor
interese datorate. O astfel de înţelegere se numeşte clauză
penală şi poate fi definită ca acea convenţie accesorie prin care
părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de
creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau
necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său.
În privinţa condiţiilor de validitate a unei astfel de clauze
menţionăm: are un caracter accesoriu (dacă obligaţia principală
este nulă şi clauza penală va fi nulă), trebuie să îndeplinească
condiţiile de validitate ale oricărei convenţii, instanţa nu este în
măsură să modifice această clauză.

Subiecte pentru pregătirea în vederea evaluării finale

 1. Executarea directă (în natură) a obligaţiilor.
1.1. Plata;
1.2. Executarea silită în natură a obligaţiilor;
2. Executarea indirectă a obligaţiilor (executarea prin
echivalent);
2.1. Condiţiile acordării despăgubirilor (daunelor-
interese);
2.2. Evaluarea daunelor interese.

Test autoevaluare – Cursul 9

225. Obligaţia este lichidă când:

d) poate fi îndeplinită prin executare silită;
e) este determinată;
f) are o existenţă reală.
Răspuns: b)

226. În sensul Codului civil, noţiunea de „plată” în materia

obligaţiilor, semnifică:
d) remiterea unei sume de bani, exclusiv;
e) executarea voluntară a obligaţiei de către debitorul ei;
f) executarea silită a obligaţiei de către debitorul ei.
Răspuns: b)

227.Executarea în natură a obligaţiilor poate fi cumulată

întotdeauna cu:
d) daunele interese – moratorii;
e) daunele interese – compensatorii;
f) daunele cominatorii.
Răspuns: a)

228.Imputaţia plăţii făcută de creditor:

d) este obligatorie pentru debitor;
 e) nu este obligatorie pentru debitor;
f) poate fi contestată de către debitor dacă creditorul l-a
surprins sau l-a indus în eroare prin manoperele pe
care le-a făcut.
Răspuns: c)

229. În cazul în care debitorul nu şi-a achitat plata:

d) instanţa poate acorda debitorului un termen de graţie;
e) instanţa este obligată să acorde un termen de graţie
dacă debitorul cere aceasta;
f) instanţa nu poate dispune eşalonarea plăţii înăuntrul
unui termen de graţie.
Răspuns: a)

CURSUL 10
GARANTAREA EXECUTĂRII OBLIGAŢIILOR

Obiectivele cursului:

- definirea noţiunii de garantare a executării obligaţiilor;

- precizarea mijloacelor prin care se realizează garantarea
executării obligaţiilor;
- definirea noţiunii de creditori chirografari şi a dreptului
de gaj general al creditorilor;
- definirea noţiunilor de acţiune oblică indirectă sau
subrogatorie şi acţiune pauliană sau revocatorie şi a condiţiilor
în care aceste acţiuni se pot exercita, de cine şi pentru ce.

Cuvinte cheie: garanţii generale, garanţii speciale,

dreptul de gaj general, creditor chirografar, clauză penală,
arvună, separaţie de patrimoniu, acţiune oblică, acţiune
pauliană, acţiune în simulaţie, creanţă certă, lichidă şi
exigibilă.

Notiţe curs – Cursul 10

Garantarea executării obligaţiilor

Prin garantarea obligaţiilor înţelegem totalitatea

mijloacelor juridice, respectiv a drepturilor şi acţiunilor
recunoscute de lege sau născute din acordul de voinţă al
părţilor raportului obligaţional, prin a căror executare se
asigură realizarea drepturilor de creanţă.
După cum se ştie, orice juridic obligaţional se încheie
pentru a fi executat, urmând ca partea care s-a obligat, să-şi
execute obligaţia cu bună credinţă.
Însă, prudenţa îl determină pe creditor să-şi ia anumite
măsuri de asigurare a executării obligaţiei, mai ales când există
pericolul insolvabilităţii debitorului.
Garantarea executării obligaţiilor se realizează prin două
categorii de mijloace juridice:
- garanţii generale;
- garanţii speciale.
Garanţiile generale sunt recunoscute tuturor creditorilor,
cea mai cunoscută fiind dreptul de gaj general al creditorilor
chirografari, prevăzută de art. 1718 cod civil, garanţie care este
insuficientă în caz de insolvabilitate a debitorului.
Caracteristic acestui drept de gaj general este că se aplică
tutor creditorilor chirografari, toţi aceştia fiind egali în faţa
patrimoniului debitorului.
Garanţiile speciale, spre deosebire de cele generale, sunt
recunoscute numai anumitor creditori, fiind diferite de acelea
pe care le poate utiliza orice creditor în limita gajului general.
 Creditorii care beneficiază numai de mijloace generale de
garantare a drepturilor lor de creanţă se numesc creditori
chirografari, iar creditorii cărora le sunt recunoscute mijloacele
juridice speciale de garantare, se numesc creditori cu garanţie
sau garantaţi.
Este controversată ideea de a se include în această
categorie de garanţii clauza penală şi arvuna, care, amândouă
contribuie la executarea obligaţiilor.
Atât clauza penală cât şi arvuna nu adaugă nimic la
dreptul de gaj general, creditorul acestora rămânând un creditor
egal cu toţi ceilalţi în ceea ce priveşte posibilitatea urmăririi
bunurilor debitorului.
Clauza penală contribuie indirect şi la executarea
obligaţiei de către debitor, dar în primul rând, ea este un mijloc
convenţional de evaluare a prejudiciului.
Arvuna constă într-o sumă de bani pe care o parte
contractantă o dă celeilalte părţi la încheierea contractului, ca
dovadă a încheierii acestuia şi pentru a se asigura executarea
lui.
Arvuna presupune existenţa unei obligaţii principale şi
constă, de obicei, într-o sumă de bani fiind o convenţie
accesorie pe care părţile o pot încheia şi care funcţionează ca o
clauză penală.
Garanţiile sunt reglementate în titlul XIV al codului civil,
titlul XV şi titlul XVIII, og nr.61/2002, Legea nr.99/1999 şi
Legea nr.190/1999.garanţiile se împart în două mari categorii:
1. Garanţiile generale ale executării obligaţiilor care
sunt mijloace juridice recunoscute tuturor creditorilor şi se
întemeiază pe dreptul general de gaj asupra patrimoniului
debitorului.
Acest drept de gaj general oferă creditorilor două
categorii de mijloace privitor la patrimoniul debitorului şi la
actele juridice încheiate care sunt:
- mijloace preventive şi de conservare cum sunt:
 - dreptul de a cere separaţie de patrimoniu;
- dreptul de a cere punerea sechestrului asigurător asupra
bunurilor debitorului;
- acţiunea oblică, etc.
- mijloace reparatorii:
- acţiunea pauliană;
- acţiunea în simulaţie.
2. Garanţiile speciale ale executării obligaţiilor care
sunt acelea care conferă creditorului garantat anumite drepturi
şi prerogative suplimentare faţă de cele oferite oricărui crditor,
şi care sunt de două feluri:
- garanţii personale care constau în angajamentul pe care
o persoană decât debitorul principal şi-o asumă faţă de creditor
de a executa obligaţia în caz că debitorul nu o execută;
- garanţii reale care sunt drepturi reale accesorii
constituite de regulă de către debitor, asupra unor bunuri
individual determinate, care conferă creditorului un drept de
preferinţă şi de urmărire asupra acestora.
II. Dreptul de gaj general al creditorilor
Este un drept de natură specială conferit prin lege, ca
garanţie, creditorilor chirografari, în temeiul principiului de
drept civil potrivit căruia debitorul răspunde de îndeplinirea
obligaţiilor sale cu toate bunurile mobile şi imobile, prezente şi
viitoare, întregul său patrimoniu servind pentru garantarea
comună şi proporţională a tuturor creditorilor săi chirografari.
Dreptul de gaj general al creditorilor nu are nimic comun
cu noţiunea de gaj, ca garnţie reală, care implică deposedarea
debitorului de bunul determinat constituit ca amanet, fără a-l
deposeda pe debitor.
Acest drept al creditorilor îi îndreptăţeşte pe aceştia să
urmărească în realizarea creanţelor lor, întreg activul
patrimonial al debitorului, considerat ca universalitate juridică
existentă independent de bunurile individuale care o compun la
un moment dat.
 Acest drept nu implică indisponibilizarea bunurilor
debitorului şi nu conferă creditorilor nici dreptul de urmărire şi
nici dreptul de preferinţă, pe care le conferă drepturile reale şi
garanţiile reale.
În schimb dreptul de gaj general al creditorilor îi
îndreptăţeşte pe creditori să recurgă la măsuri conservatorii şi
preventive (sechestrul asigurător, punerea de peceţi, acţiunea
oblică, cererea de separaţie a patrimoniului suscesoral de
patrimoniul moştenitorilor etc.) precum şi la măsuri reparatorii
(acţiunea pauliană, acţiunea în simulaţie etc) menite să
preîntâmpine ajungerea debitorului în stare de insolvabilitate şi,
respectiv, să readucă în patrimoniul acestuia bunurile prin a
căror înstrăinare şi-a provocat ori şi-a agravat o asemenea stare.
III. Acţiunea oblică (indirectă sau subrogatorie)
În cazul în care debitorul, din neglijenţă, din delăsare, din
nepricepere sau cu rea credinţă, nu exercită anumite drepturi pe
care le are asupra unei terţe persoane, prin aceasta micşorându-
şi patrimoniul sau devenind insolvabil, legea conferă
creditorului chirografar dreptul de a le exercita, în numele
debitorului său, substituindu-se acestuia.
Acţiunea oblică se fondează pe dreptul de gaj general al
creditorului şi constituie un mijloc preventiv de apărare
împotriva pericolului insolvabilităţii debitorului.
Domeniul de aplicare al acţiunii oblice cuprinde numai
drepturile şi acţiunile patrimoniale care sunt în pericol de ase
pierde datorită pasivităţii debitorului.
Creditorului nu-i este îngăduit să exercite drepturile şi
acţiunile strict personale ale debitorului, cum sunt cele care se
referă la starea şi capacitatea persoanei cele care implică o
apreciere etică din partea titularului, ex. revocarea unei donaţii,
şi nici acţiunile ce privesc bunuri neurmăribile ale acestuia.
De asemenea, creditorul nu este îndreptăţit să se
substituie debitorului în administrarea patrimoniului acestuia
căci o astfel de imixtiune a creditorului ar răpi debitorului
libertatea de acţiune, punându-l într-o situaţie asemănătoare cu
aceea a incapabilului.
Pentru exercitarea acţiunii oblice se cer întrunite
următoarele condiţii:
- debitorul să fi neglijat ori refuzat a-şi exercita el însuşi
dreptul sau acţiunea în exercitarea căreia i se subrogă
creditorul;
- să existe un pericol de insolvabilitate a debitorului prin
pierderea dreptului neexercitat de el;
- creanţa creditorului să fie certă şi lichidă (nu se cere ca
ea să fie şi exigibilă, cu atât mai puţin, ca să existe un titlu
executor) deoarece acţiunea oblică constituie numai un mijloc
de evitare a diminuării gajului general şi nu un mijloc de
executare silită.
Exercitarea acţiunii oblice nu reclamă ca debitorul să fi
fost pus în întârziere de a-şi valorifica dreptul, şi nici ca,
creanţa să fie anterioară dreptului pe care creditorul voieşte să-l
valorifice în numele debitorului.
Creditorul promovează această acţiune direct împotriva
terţului căruia îi este opozabil dreptul debitorului nefiind
necesar ca acesta din urmă să fie introdus în proces, dar
introducerea lui în cauză este totuşi utilă, pentru a-i face
hotărârea judecătorească opozabilă şi pentru a-l împiedica să
tranzacţioneze fraudulos cu pârâtul.
Terţul pârât are dreptul să opună creditorului reclamant
toate excepţiile pe care le-ar fi putut opune debitorului.
Acţiunea oblică nu antrenează indisponibilizarea
drepturilor debitorului, acesta poate dispune de ele chiar după
intentarea acţiunii, actele sale fiind opozabile creditorului dacă
nu sunt frauduloase.
IV. Acţiunea pauliană (revocatorie)
Este o acţiune civilă prin care creditorului poate cere
anularea actelor juridice făcute în frauda drepturilor sale de
către debitor.
 Vizând existenţa acelor acte, acţiunea pauliană este
îndreptată atât împotriva debitorului cât şi împotriva terţului
care a beneficiat depe urma lor.
Fundamentul ei juridic faţă de debitor rezidă, pe de o
parte, în dreptul de gaj general al creditorului, iar pe de altă
parte în ideea că prin actele sale frauduloase debitorul comite
un delict civil împotriva creditorului, delict ale cărei consecinţe
negative este obligat a le repara.
Faţă de terţul benefiar al actului, dacă acesta a fost
complice la fraudă (de rea credinţă) acţiunea pauliană se
fondează pe principiul responsabilităţii delictuale, iar dacă a
fost de bună credinţă, în măsura în care a tras foloase de pe
urma actului ce a prejudiciat pe creditor, terţul este ţinut să
suporte consecinţele desfiinţării acelui act pe baza principiului
că nimeni nu se poate îmbogăţii pe nedrept în detrimentul
altuia.
Pentru promovarea acţiunii pauliene sunt necesare
următoarele condiţii:
- să existe o fraudă din partea debitorului;
- să se fi cauzat o prejudiciere a drepturilor creditorului,
care să constea în micşorarea gajului general de natură să
determine insolvabilitatea totală sau parţială a debitorului;
- actul atacat să nu constituie exerciţiul unui drept strict
personal al debitorului, astfel nu poate fi atacat actul prin care
debitorul renunţă la revocarea unei donaţii pentru ingratitudine,
nici actul de recunoaştere al unui copil din afara căsătoriei, etc.;
- creanţa creditorului să fie anterioară actului atacat, căci
dacă este posterioară, acel act nu poate fi nici prejudiciabil şi
nici fraudulos pentru creditor;
- creanţa să fie certă, lichidă şi exigibilă;
- în cazul actelor cu titlu oneros, terţul să fi participat, în
complicitate cu debitorul, la fraudă.
În principiu, orice act încheiat de către debitor în aceste
condiţii poate fi atacat prin acţiune pauliană.
 Actele cu titlu gratuit sunt atacabile chiar dacă terţul
achizitor a fost de bună credinţă.
Prin excepţie, unele acte care întrunesc condiţiile
necesare pentru promovarea acţiunii pauliene nu pot fi, totuşi,
atacate pe această cale.
Astfel de acte sunt:
- plata unei datorii;
- contractarea unor noi obligaţii;
- exercitarea unei opţiuni legale;
- partajul, dacă creditorul nu a intervenit la partea şi nu
s-a opus ca acesta să se facă în lipsa lui etc.
Acţiunea pauliană este o acţiune personală revocatorie,
efectul ei revocator fiind relativ, limitat la raportul dintre
creditor şi terţ.
Faţă de terţul dobânditor, acţiunea pauliană are ca efect
revocarea actului, dar numai în măsura în care aceasta este
necesară pentru îndestularea creditorului.
Terţul poate opri această acţiune şi să păstreze bunul,
plătind creditorului datoria celui de la care a dobândit bunul.
Actul revocat rămâne valabil în raporturile dintre debitor
şi terţi, valoarea lucrului care excede plata creditorului nu
aparţine debitorului, ci terţului dobânditor.
Când terţul a dobândit cu titlu oneros, el are acţiune în
regres împotriva debitorului pentru întreaga valoare de care a
fost lipsit prin admiterea acţiunii creditorului urmăritor.
Revocarea profită numai creditorului care cerut-o şi
creditorilor care au intervenit în instanţă, aceştia putând urmări
pe cale silită bunul chiar în mâinile terţului, ca şi cum el n-ar fi
ieşit din patrimoniul debitorului.
Faţă de creditorii care n-au intervenit în acţiune actul
atacat rămâne valabil, iar bunul înstrăinat rămâne în
patrimoniul dobânditorului, neputând fi urmărit de ei.
 Subiecte pentru pregătirea în vederea evaluării finale:

1. Garantarea executării obligaţiilor;

2. Dreptul de gaj general al creditorilor;
3. Acţiunea oblică (indirectă sau subrogatorie);
4. Acţiunea pauliană (revocatorie).

Test autoevaluare – Cursul 10

230. Creditorii chirografari sunt acei creditori care:

d) au o garanţie reală pentru creanţa lor;
e) au numai un drept de gaj general asupra bunurilor
debitorilor lor;
f) nu pot intenta acţiunea revocatorie sau pauliană.
Răspuns: b)

231.Creditorul:
d) poate intenta acţiune în declararea simulaţiei unor acte
încheiate de debitorul lor, numai dacă debitorul este
insolvabil sau este pe cale a deveni insolvabil;
e) poate face o cerere de efectuare a înregistrării în cartea
funciară a dreptului real dobândit de debitorul său,
când acesta neglijează efectuarea acestei înscrieri;
f) nu poate interveni în procesele debitorului său cu
privire la bunuri din patrimoniul acestuia.
Răspuns: b)

232.Pe calea acţiunii oblice, creditorul:

d) poate să facă acte de dispoziţie sau de administrare
pentru debitor;
e) se poate substitui debitorului în administrarea
patrimoniului său;
 f) nu poate intenta acele acţiuni care privesc drepturi
patrimoniale ale debitorului, care au însă un obiect
neurmăribil.
Răspuns: c)

233.Când creditorul câştigă procesul prin care a pornit

acţiunea oblică:
d) bunul asupra căruia purta dreptul ce era ameninţat cu
pierderea trece în patrimoniul creditorului;
e) bunul asupra căruia purta dreptul ce era ameninţat cu
pierderea este readus în patrimoniul debitorului,
creditorul care a introdus acţiunea având un drept
preferenţial cu privire la acest bun, pentru satisfacerea
creanţei sale;
f) bunul asupra căruia purta dreptul ce era ameninţat cu
pierderea este readus în patrimoniul debitorului el
servind la asigurarea gajului general al tuturor
creditorilor chirografari.
Răspuns: c)

234.Prin intermediul acţiunii revocatorii (pauliene),

creditorul:
d) poate ataca actul debitorului său care refuză să accepte
o ofertă de donaţie;
e) poate ataca un act cu titlu gratuit al debitorului, numai
dacă terţul este complice la fraudă;
f) poate ataca un act încheiat de debitorul său în frauda
sa, chiar dacă nu şi-a cauzat sau şi-a mărit o stare de
insolvabilitate.
Răspuns: b)
 CURSUL 11
STINGEREA OBLIGAŢIILOR

Obiectivele cursului:

- definirea şi exemplificare mijloacelor legale sau

convenţionale de stingere a obligaţiilor, precum şi a noţiunii de
stingere a obligaţiei;
- definirea noţiunii de compensaţie, confuziune, dare în
plată, remitere de datorie şi imposibilitate de executare.

Cuvinte cheie: stingere a obligaţiei, încetare a

raportului juridic de obligaţie, mijloace de stingere a
obligaţiei, moduri de stingere a obligaţiei, compensaţie,
confuziune, remitere de datorie, novaţie, dare în plată,
imposibilitate fortuită de executare.

Notiţe curs – Cursul 11

Stingerea obligaţiilor
I. Noţiune
Stingerea obligaţiei înseamnă, de fapt, încetarea
raportului juridic de obligaţie prin unul din mijloacele de
stingere a obligaţiilor reglementate de lege, sau convenite de
părţi.
Stingerea obligaţiei, acţionează numai pentru viitor,
păstrând efectele produse de raportul juridic de obligaţie până
în momentul stingerii sale legale.
Stingerea obligaţiei se deosebeşte de transmiterea
obligaţiei, făcând ca raportul juridic să înceteze complet şi faţă
de toate părţile, iar nu doar faţă de una dintre părţile, căreia
prin transmiterea obligaţiei, i se substituie o altă persoană.
II. Mijloace de stingere a obligaţiilor
 Sunt moduri stabilite de lege sau convenite de părţi, prin
care raportul juridic de obligaţie încetează pentru viitor.
Mijlocul firesc de stingere a obligaţiilor îl constituie
plata, adică satisfacerea dreptului de creanţă al creditorului prin
obţinerea prestaţiei la care era obligat debitorul.
Raporturile de obligaţie pot înceta şi prin alte moduri de
stingere a obligaţiei, care pot fi:
- voluntare, când stingerea obligaţiei implică o
manifestare de voinţă a părţilor cum ar fi darea în plată,
remiterea de datorie, novaţia, sau
- legale, când obligaţia se stinge în temeiul legii,
independent de voinţa părţilor cum ar fi compensaţia,
confuziunea, imposibilitatea fortuită de executare.
Unele moduri de stingere a obligaţiei dau satisfacţie
creditorului, a cărui creanţă o realizează, plata, darea în plată,
compensaţia.
Altele sting obligaţia de a da satisfacţie creditorului
remiterea de datorie, confuziunea, imposibilitatea fortuită de
executare.
Raporturile de obligaţie cu execuţie succesivă se mai pot
stinge şi prin împlinirea termenului extinctiv, ca şi prin
reziliere.
Rezoluţia nu este un mod de stingere a obligaţiei în
sensul propriu al cuvântului, ea desfiinţând obligaţia cu efect
retroactiv.
III. Compensaţia
Este un mijloc de stingere a două obligaţii reciproce
având ca obiect, amândouă, bunuri de acelaşi fel.
După izvorul ei, compensaţia poate fi legală,
convenţională sau judiciară.
A. Compensaţia legală operează automat, în temeiul
legii, dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
 - există două obligaţii reciproce, între persoane având
fiecare, în mod personal şi în acelaşi timp, atât calitatea de
creditor cât şi calitatea de debitor al celeilalte;
Dacă una dintre părţi nu este obligată în nume personal,
ci, spre exemplu, în numele minorului aflat sub tutela sa,
compensaţia legală nu poate opera;
- obligaţiile reciproce au ca obiect sume de bani sau alte
bunuri fungibile de acelaşi fel;
- ambele obligaţii sunt certe, lichide şi exigibile.
Nu pot fi compensate:
- obligaţiile afectate de o condiţie suspensivă, care nu
sunt certe;
- obligaţiile cedeterminate în ce priveşte natura şi/sau
cuantumul obiectului lor, care nu sunt lichide;
- obligaţiile neajunse la scadenţă, care nu sunt exigibile.
Termenul de graţie acordat de judecător după împlinirea
scadenţei nu împiedică însă compensaţia legală, obligaţia
scadentă rămânând şi în acest caz, exigibilă;
- obligaţiile neînzestrate cu acţiune în justiţie care nu
sunt nici ele exigibile.
B. Compensaţia convenţională operează în temeiul
voinţei comune a părţilor, chiar dacă nu sunt întrunite toate
condiţiile compensaţiei legale, obiecte diferite, creanţe
neexigibile, etc.
Compensaţia convenţională reprezintă, prorpiu-zis, o
dare în plată reciprocă.
C. Compensaţia judiciară poate fi dispusă prin hotărâre,
de către instanţa de judecată, dacă părţile în litigiu şi-au
formulat pretenţii reciproce, prin acţiune şi prin cerere
reconvenţională, admise deopotrivă ca întemeiate.
Compensaţia judiciară poate fi dispusă chiar dacă nu sunt
îndeplinite condiţiile compensaţiei legale.
Efectele compensaţiei sunt următoarele:
 - compensaţia operează ca o dublă plată, producând
stingerea obligaţiilor reciproce, în întregime dacă ele sunt
egale, sau până la concurenţa celei mai mici dacă sunt inegale,
precum şi stingerea tuturor accesoriilor acestor obligaţii:
garanţii reale sau personale;
Atunci când între acelaşi persoane există mai multe
datorii reciproce compensabile, se aplică regulile de la
imputaţia plăţii.
- compensaţia legală operează de plin drept, chiar fără
ştirea părţilor.
Ea nu operează însă împotriva voinţei părţilor, care pot
renunţa, expres sau tacit, la efectele acesteia, fie înainte, fie
după îndeplinirea condiţiilor compensaţiei legale.
Cu toate acestea prin renunţare nu se pot înlătura efectele
compensaţiei care s-au produs de plin drept în beneficiul unor
terţe persoane, astfel, debitorul care plăteşte o datorie deşi
putea să invoce compensarea ei cu o datorie pe care o avea, faţă
de el, creditorul accipiens, nu va mai putea apoi, urmărind
creanţa sa, să se prevaleze, împotriva altor creditori concurenţi,
de garanţiile care însoţeau creanţa sa şi care s-ar fi stins odată
cu aceasta, dacă el n-ar fi renunţat la efectele compensaţiei.
Efectele compensaţiei legale se produc în momentul în
care condiţiile acesteia se găsesc întrunite.
Efectele compensaţiei convenţionale se produc în
momentul încheierii acordului de voinţă al părţilor sau la
termenul stabilit prin acest acord.
Efectele compensaţiei judiciare se produce din momentul
rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunţat.
Compensaţia nu poate fi invocată fiind exclusă de lege în
următoarele situaţii:
- de către debitorul unei creanţe insesizabile cum ar fi
obligaţia legală de întreţinere, de la executarea căreia debitorul
nu se poate sustrage invocând în compensaţie vreo creanţă a sa
faţă de creditorul întreţinerii;
 - de către debitorul a cărui creanţă a fost poprită în
folosul unui terţ;
- de către depozitarul obligat la restituirea depozitului
etc.
IV. Confuziunea
Este un mijloc legal de stingere a unei obligaţii prin
întrunirea asupra aceleiaşi persoane a calităţilor de creditor şi
de debitor al aceleiaşi obligaţii.
Confuziunea stinge obligaţia, deoarece un raport juridic
nu poate subzista decât între două subiecte de drept distincte.
Creditorul care dobândeşte şi calitatea de debitor al
aceleiaşi obligaţii, sau invers, s-ar afla, în cazul menţinerii
obligaţiei, în raport juridic cu el însuşi, ceea ce este de
neconceput.
Între persoane fizice, confuziunea intervine cel mai
adesea cu ocazia succesiunii, când unul dintre subiectele
raportului de obligaţie succede celuilalt şi acceptă succesiunea
pur şi simplu.
Dacă succesiunea este acceptată sub beneficiu de
inventar sau dacă creditorii succesiunii obţin separaţia de
patrimonii confuziunea nu mai poate opera.
Între persoane juridice, confuziunea intervine cu ocazia
reorganizării lor prin comasare (fuziune sau absorbţie).
Odată cu obligaţia principală, confuziunea stinge şi
accesoriile ei.
Când confuziunea se realizează în persoana unui
codebitor solidar, creanţa se stinge numai pentru partea
acestuia, ceilalţi codebitori rămânând obligaţi pentru restul
creanţei.
Când confuziunea se realizează între creditor şi fidejusor,
se stinge numai obligaţia accesorie a fidejusorului.
Efectul extinctiv al confuziunii este, uneori, limitat de
lege.
 Astfel, când debitorul succede creditorului, creanţa
acestuia, deşi stinsă, intră în calculul activului succesoral
pentru determinarea rezervei şi a cotităţii disponibile.
Confuziunea nu poate opera dacă asupra creanţei
respective există înfiinţată o poprire care o indisponibilizează.
Când actul juridic prin care creditorul a dobândit şi
calitatea de debitor al aceleiaşi obligaţia, sau invers, este
desfiinţat retroactiv, prin efectul nulităţii sau al rezoluţiei,
efectul extinctiv al confuziunii este, şi el, desfiinţat, obligaţia
renăscând ex tunc.
V. Darea în plată
Reprezintă un mijloc de stingere a unei obligaţii constând
în acceptarea de către creditor a unei alte prestaţii în locul celei
datorate de către debitor.
Acceptul creditorului trebuie să intervină chiar în
momentul executării prestaţiei.
Dacă acest acord a fost prealabil, s-a realizat o novaţie de
datorie prin schimbare de obiect.
Darea în plată este o varietate a plăţii şi produce aceleaşi
efecte:
- stinge obligaţia împreună cu toate accesoriile ei.
Atunci când obligaţia iniţială avea ca obiect plata unei
sume de bani, iar creditorul acceptă în loc transferul proprietăţii
unui lucru, darea în plată realizează o vânzare, fiindu-i
aplicabile, în acest caz, şi reglementările specifice acesteia,
privind capacitatea părţilor, condiţiile de formă şi de autorizare
prealabilă, dacă este cazul, garanţia de evicţiune şi de vicii, etc.
VI. Remiterea de datorie
Este un mijloc voluntar de stingere a unei obligaţii,
constând în renunţarea creditorului la dreptul său de creanţă, cu
consimţământul debitorului.
Remiterea de datorie are, deci un caracter contractual,
implicând acordul, expres sau tacit, al debitorului.
 O renunţare unilaterală a creditorului la creanţa sa n-ar
putea fi opusă debitorului, care are oricând facultatea de a se
libera de datorie prin procedura ofertei reale, sau de a invoca
alte moduri de stingere a acesteia (compensaţia etc.).
În principiu, remiterea de datorie este gratuită.
O remitere de datorie cu caracter oneros ar putea fi
privită, după caz, ca o novaţie prin schimbare de obiect, ca o
dare în plată ori ca o tranzacţie.
Remiterea de datorie făcută prin act între vii trebuie să
îndeplinească toate condiţiile de validitate ale unui contract cu
titlu gratuit.
Fiind o liberalitate, ea este supusă reglementărilor
specifice privitoare la raport, revocare şi reducţiune.
Realizând, însă, numai o donaţie indirectă, remiterea de
datorie, nu este supusă condiţiilor de formă ale contractului de
donaţie, putându-se săvârşi în orice formă, scrisă, verbală şi
chiar tacită (rezultând din fapte neechivoce ale creditorului,
care învederează voinţa acestuia de a-l libera pe debitor).
Remiterea de datorie făcută prin testament constituie un
legat de liberaţiune şi trebuie să îndeplinească atât condiţiile de
fond cât şi cele de formă ale testamentului.
Efectul remiterii de datorie constă în stingerea obligaţiei,
cu toate accesoriile ei.
Odată cu debitorul principal sunt liberaţi şi fidejusorii,
precum şi codebitorii solidari, afară de cazul când creditorul şi-
ar fi rezervat expres dreptul de a urmări partea din datorie ce
revine acestor codebitori.
Remiterea de datorie acordată unui fidejusor nu-l
liberează decât pe acesta, lăsând nestinsă obligaţia principală a
debitorului şi obligaţiile celorlalţi fidejusori, dacă erau mai
mulţi.
În cazul remiterii de datorie făcută prin act între vii,
efectul liberator se produce la data realizării acordului de
voinţă al părţilor.
 În cazul celei făcute prin testament, dacă debitorul legatar
acceptă legatul de liberaţiune, acesta produce efecte retroactiv,
de la data deschiderii succesiunii.
Dovada remiterii de datorie se face potrivit regulilor din
dreptul comun.
În privinţa liberării debitorului sunt aplicabile prezumţiile
legale de liberare izvorâte din remiterea voluntară, de către
creditor sau mandatarul său, debitorului a înscrisului
constatator al creanţei.
Sarcina de a dovedi natura actului liberator astfel
prezumat va reveni celui interesat (moştenitor rezervator al
creditorului, urmărind revocarea sau reducerea liberalităţii;
comoştenitor, alături de debitorul iertat al creditorului,
urmărind raportul donaţiei indirecte, etc.).
Remiterea titlului (înscrisului) de creanţă se aseamănă cu
remiterea de datorie fiind tot un act voluntar prin care
creditorul predă debitorului înscrisul constatator al dreptului
său de creanţă.
VII. Imposibilitatea de executare
Obligaţia se poate stinge şi prin faptul că executarea a
devenit imposibilă datorită cazului fortuit sau forţei majore,
independent de culpa debitorului.
Potrivit art.1156 cod civil, debitorul este liberat prin
intervenţia cazului fortuit sau forţei majore, dacă pieirea
obiectului obligaţiei a avut loc fără culpa debitorului şi înainte
de punerea sa în întârziere.
Dacă a fost pus în întârziere, debitorul va fi liberat numai
dacă va face dovada că lucrul ar fi pierit chiar dacă s-ar fi aflat
la creditor.
Dacă bunul piere în întregime, obligaţia se va stinge
integral, iar când bunul piere parţial, se va stinge în măsura
pierderii bunului.
 În cazul în care bunul a fost furat, cel ce l-a sustras nu
este liberat de obligaţia de restituire a preţului, indiferent de
cum acesta a pierit sau s-a distrus.
Imposibilitatea fortuită de executare poate privi
obligaţiile de a da un bun individual determinat, de a face şi de
a nu face.
Nu este incidenţă în materia obligaţiilor de a da bunuri
generice, deoarece „genera non pereunt”, debitorul nefiind
exonerat de plată sub cuvânt că bunul a pierit fortuit, pentru că
fiind un bun de gen, va putea fi înlocuit prin predarea unor
bunuri din aceeaşi categorie.
Pentru ca acest mod de stingere a obligaţiilor să opereze
trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
- pieirea obiectului obligaţiei să se fi produs independent
de orice culpă a debitorului;
- pieirea bunului care constituie obiectul derivat al
raportului juridic să se fi produs înainte ca debitorul să fi fost
pus în întârziere.

Subiecte pentru pregătirea în vederea evaluării finale

1. Mijloace se stingere a obligaţiei;

2. Compensaţia;
3. Confuziunea;
4. Darea în plată;
5. Remiterea de datorie;
6. Imposibilitatea fortuită de executare.

Test autoevaluare – Cursul 11

1. Stingerea unei obligaţii existente prin înlocuirea

acesteia cu o nouă obligaţie constituie:
a) darea în plată;
b) delegaţie;
 c) novaţie.
Răspuns: c

2. Operaţiunea pe care părţile unui raport juridic

obligaţional se înţeleg ca în locul prestaţiei asumate,
debitorul să execute o altă prestaţie constituie:
a) delegaţie sau remitere de datorie;
b) novaţie prin schimbare de cauză;
c) dare în plată.
Răspuns: c

3. Remiterea de datorie:
a) nu poate fi refuzată de debitor;
b) este un act juridic unilateral;
c) făcută prin acte intervivos constituie o donaţie
indirectă şi este supusă regulilor de fond ale donaţiei.
Răspuns: a

4. Confuziunea ce operează între calitatea de creditor şi

debitor:
a) are ca efect stingerea raportului juridic obligaţional şi
liberează garanţiile obligaţiei principale;
b) nu liberează garanţiile şi accesoriile obligaţiei
principale;
c) nu poate înceta atunci când încetează cauza care a
provocat-o.
Răspuns: a

5. Compensaţia legală operează cu îndeplinirea şi a

următoarelor condiţii:
a) între părţi să existe obligaţii reciproce care să îşi aibă
izvorul în acelaşi fapt juridic – lato sensu;
b) creanţele să aibă ca obiect sume de bani sau o cantitate
oarecare de bunuri fungibile, chiar dacă nu ar fi de
aceeaşi specie;
c) creanţele reciproce ce urmează a se compensa să fie
certe, lichide şi exigibile.
Răspuns: c