MINISTERUL EDUCATIEI CERCETARII SI TINERETULUI

UNI VERSI TATEA TEHNI CA

FACULTATEA DE MECANICA
CATEDRA DE MECANI SME, MECANI CA FI NA SI MECATRONI CA

PROIECT CAPACITATI Nr. 111 CP/I 14.09.2007

Laborator Regional Multifuncţional de

Mecatronică

RAPORT DE CERCETARE

Etapa I: Analiza şi explicitarea standardelor la nivel mondial privind

activităţile de cercetare – dezvoltare – inovare (CDI) în domeniul mecatronicii

DIRECTOR : Prof. Dr. Ing. Vistrian MĂTIEŞ

CLUJ-NAPOCA, 2008
 CUPRINS

Obiectiv general

Obiectivele fazei de execuţie

Rezumatul fazei

A1.1 Analiza şi definirea principiilor fundamentale care stau la baza activităţilor

de cercetare - dezvoltare – inovare în domeniul mecatronicii
Cap. 1 Introducere

1.1 Noţiuni generale

1.2 Educaţie, formare, cercetare – dezvoltarea tehnologica în Europa cunoaşterii

1.3 Scurt istoric al dezvoltării ştiinţei

Cap. 2 Integrarea în practica şi educaţia inginerească

2.1 Noţiuni introductive

2.2 Conceptul de Integronică

2.3 Bazele concepţiei integronice

2.4 Integrarea în natură şi tehnologie

2.5 Metode de integrare în natură şi tehnologie

2.6 Rolul câmpurilor în procesul de integrare

Cap. 3 Medii educaţionale pentru integrare

3.1 Noţiuni generale

3.2 Mecatronica – mediu educaţional pentru integrare

3.3 Relaţia : material - energie – informaţie

3.4 Purtători de informaţie. Semnale

3.5 Noţiunea de legătură în mecatronică

3.6 Dezvoltarea mecatronicii ca disciplină tematică în mediul academic

Cap. 4 Integrare şi cunoaştere

4.1 Conceptul de cunoaştere

2
 4.2 Rolul integrării în procesul de cunoaştere

4.3 Societatea bazată pe cunoaştere

4.4 Mecanisme pentru dezvoltarea producţiei de cunoaştere în domeniul mecatronicii

4.5 Lucrător în producţia de cunoaştere

4.6 Productivitatea muncii în producţia de cunoaştere

4.7 Vectorizarea inovării în societatea bazată pe cunoaştere

4.8 Reciclarea componentă a ingineriei integrării

4.9 Integrare socială – pace socială

Cap. 5 Metode şi sisteme de integrare în mecatronică

5.1 Integrarea în tehnologia electronică

5.2 Forme de integrare ale proceselor şi electronicii

5.3 Materiale inteligente

5.4 Structuri inteligente

5.5 Interfaţarea sistemelor mecatronice

Cap. 6 Experienţa mondială în domeniul tehnologiei si educaţiei mecatronice

6.1 Iniţiative şi programe în Japonia

6.2. Iniţiative şi programe în Uniunea Europeană
6.3. Iniţiative şi programe în SUA
Cap. 7 Iniţiative şi programe în România

A 1.2 Proiectarea conceptuală a laboratorului regional multifuncţional de

mecatronică
Concluzii

Bibliografie

3
1.Obiectiv general
Analiza şi explicitarea standardelor la nivel mondial privind activităţile de cercetare – dezvoltare –
inovare (CDI) în domeniul mecatronicii.

2.Obiectivele fazei de execuţie

Activitatea 1.1. Analiza si definirea conceptelor si principiilor fundamentale care stau la baza
activităţilor de cercetare - dezvoltare – inovare in domeniul mecatronicii.

Activitatea 1.2. Proiectarea conceptuala a laboratorului regional multifuncţional de mecatronica.

Activitatea 1.3. Elaborarea paginii web a laboratorului.

Activitatea 1.4. Diseminarea rezultatelor.

4
3.Rezumatul fazei
Proiectul are drept scop dezvoltarea infrastructurii de cercetare existente şi definirea unor noi
deschideri, prin integrarea modulelor laborator virtual şi laborator mobil de mecatronică. Demersurile
propuse, vin în întâmpinarea nevoilor naţionale privind crearea: Ariei Naţionale a Cercetării şi Inovării, a
educaţiei şi formării a calificărilor, precum şi a Platformei Naţionale a Societăţii Civile pentru Educaţie şi
Formare Continuă. Structurile dezvoltate in cadrul proiectului sunt concepute in acord cu obiectivele
Strategiei Lisabona, ele urmând a fi integrate in structuri similare create in statele comunitare.
In aceasta etapa de dezvoltare a proiectului cercetările au avut drept scop evaluarea standardelor
privind activităţile de cercetare dezvoltare, inovare in domeniul mecatronicii pe plan mondial. Rezultatele
evaluărilor au deschis noi orizonturi in dezvoltarea cercetărilor catedrei şi redefinirea principalelor direcţii de
urmat precum: autotronică; hidronică şi pneutronică; robotica; biomecatronică; surse de energie
regenerabila; telerobotică / teleoperare; tehnici de control - mişcare, forţă; sisteme flexibile pentru control -
prototiparea rapida a controlului, proiectarea integrată a produselor şi proceselor mecatronice (HIL,SIL,
RPC); educaţie mecatronică; prototiparea la scară; „human friendly mechatronics”- interacţiune şi
comunicare robot om; cooperare agenţi autonomi mobili om; machine vision - control prin procesarea
imaginilor; cercetări privind mentenanţa sistemelor mecatronice. Următoarele detalii sunt relevante privind
interesul pe plan mondial pentru promovarea filosofiei mecatronice în toate domeniile de activitate.
Dezvoltarea societăţii bazate pe cunoaştere a generat mutaţii majore în educaţie, cercetare şi
tehnologie. Integrarea este motorul inovării în societatea bazata pe cunoaştere iar inovarea este calea sigură
de urmat pentru creşterea productivităţii muncii în producţia de cunoaştere.
Mecatronica este considerată ca principal motor al inovării în Europa cunoaşterii. Termenul, brevetat
de japonezi la începutul deceniului al 8-lea al secolului trecut a fost utilizat pentru a descrie fuziunea
tehnologică: mecanică – electronică – informatică. Conţinutul termenului s-a îmbogăţit constant ca urmare a
evoluţiei în dezvoltarea tehnologică şi astfel mecatronica a devenit: filosofie, ştiinţa maşinilor inteligente şi
mediu educaţional pentru integrare în societatea bazată pe cunoaştere.
Pentru practica inginerească, filosofia mecatronică a marcat saltul de la ingineria tradiţională,
secvenţială, la ingineria simultană sau concurentă. Spre deosebire de abordarea clasică, în proiectarea
mecatronică, încă din faza de proiectare conceptuală se are în vedere întregul. Sunt deja consacrate extinderi
in alte domenii ca: hidronică, pneutronică, termotronică, autotronică sau agromecatronică. Evoluţia in
dezvoltarea tehnologică înseamnă: micromecatronică, nanomecatronică ţi biomecatronică.
Aceste tendinţe s-au conturat inca din 1995-1996 şi au fost reconfirmate cu ocazia Conferinţelor
internaţionale cu tema: Human friendly mechatronics (Osaka 2000), Human friendly reliable mechatronics
(Tampere 2002), la al 11-lea Congres IFToMM (Tianjin 2004), la al 12-lea Congres IFToMM (Besancon 17
- 21 iunie 2007), la Conferinţa Internaţionala in Mecatronica şi Automatica (ICMA 2005, Niagara Falls,
Canada, 29 Iulie - 1 August 2005), Conferinţa Internaţională în Mecatronică şi Automatică (ICMA 2006,
Luyoang, China, 25-29 Iunie 2006), precum şi la Congresul al 12-lea IFToMM 2007 (Besancon, Franta).
Prin comparaţie cu tehnologia convenţională care operează cu elementele: material şi energie, în
mecatronică se adaugă componenta informaţie. Paradigma mecatronicii este integrarea, informaţia este
mesagerul integrării în mecatronică. Includerea legătoriilor informaţionale şi a lanţurilor cinematice
informaţionale în structura sistemelor mecatronice le asigură acestora flexibilitate şi reconfigurabilitate. In
acest context în cercetare şi educaţie deopotrivă se lansează noi provocări privind evaluarea calitativă şi
cantitativă a informaţiei. Raportul de cercetare include detalii relevante privind procesul de integrare in
natură şi tehnologie, sunt analizate metodele şi stemele de integrare evidenţiindu-se şi rolul câmpurilor în
procesul de integrare.
La nivelul Uniuni Europene, atingerea obiectivelor generic referite «UE 2010» in acord cu
declaraţiile Consiliului UE de la Lisabona (2000) şi Barcelona (2002) aduc in atenţie demersuri pentru
dezvoltarea spiritului european pentru mecatronică. In strategiile de dezvoltare a cercetării elaborate la
nivelul platformelor tehnologice (PT 1...PT 26), create la nivelul UE după 2001, mecatronica este definita ca
principalul vector al inovării in Europa cunoaşterii.
5
 In contextul demersurilor pentru atingerea obiectivelor Strategiei Lisabona, la nivelul UE există un
interes major pentru dezvoltarea spiritului european pentru mecatronică. Mecatronica asigură metodele şi
instrumentele de operare pentru promovarea conceptului de integrare in educatie, cercetare şi tehnologie.
Proiectul Leonardo IE/04/B/F/PP-153207 cu tema: Mainstreaming the Model for Flexible Industrial
Training (MoFIT 2, www.mofit.net), derulat in perioada noiembrie 2004- ianuarie 2007, a avut drept
obiective: oficializarea ocupaţiei de mecatronist la nivelul UE; elaborarea Curriculei Europene pentru
pregatirea mecatronistului şi constituirea unei Reţele Europene de Training in Mecatronica. Centrul de
Cercetare in Mecatronica Cluj a fost partener in acest proiect alături de alţi 9 parteneri din Austria, Germania,
Irlanda, Polonia şi Marea Britanie. Genericul conferinţei finale (Dublin, Ianuarie 2007): Flexible
Mechatronic Training, A key drive of innovative and competitive advantage in a dynamic knowledge based
Europe, este relevant privind nevoia demersurilor pentru promovarea conceptului de integrare in educatie,
cercetare şi tehnologie, utilizând potenţialul mecatronicii - mediu educaţional pentru integrare in societatea
bazata pe cunoastere. In contextul analizat mecatronica poate fi considerata pe drept cuvânt mesager al
integrării la nivelul UE şi la nivel naţional.
Laboratorul Regional Multifuncţional de Mecatronică va crea cadrul pentru abordarea sistemica,
intr-o viziune integratoare a problemelor fundamentale privind cercetarea in tehnologie şi educaţie in acord
cu exigentele societăţii bazate pe cunoaştere.
Dezvoltarea cercetărilor în cadrul precizat şi realizarea Laboratorului Regional Multifuncţional de
Mecatronică, vor avea un impact structural pe termen lung, creând premisele pentru alinierea infrastructurii
de cercetare existente la standarde europene. Laboratorul va include trei module:
- Modulul fix - se va dezvolta prin upgradarea infrastructurii existente astfel încât sa permită
extinderea cercetărilor şi ridicarea calităţii demersului ştiinţific;
- Modulul mobil - este conceput pentru a facilita dialogul ştiinţa –societate, utilizarea mai eficienta a
resurselor, accesul la documentare si informare ştiinţifica. Acest modul va fi utilizat pentru demonstraţii si
experimente ştiinţifice în şcoli,companii, institute de cercetare, organizaţii profesionale etc. Astfel de
abordări exista in SUA si in Europa. Firma FESTO din Germania a realizat un astfel de laborator care s-a
dovedit foarte eficient in demersurile pentru stimularea iniţiativei si creativităţii, in stimularea interesului
pentru pregătirea inginerească;
- Modulul virtual - va include în prima fază de realizare a proiectului structuri pentru experimente
relevante in domeniul mecatronicii accesibile pentru mediul preuniversitar, universitar si deopotrivă pentru
specialiştii din mediul industrial precum si o biblioteca virtuala. Acest modul va putea fi dezvoltat astfel încât
sa răspundă exigentelor unui Centru Regional Virtual de Competente in domeniul Mecatronicii. Acesta va
mai include: baze de surse de cunoaştere, baze de cunoştinţe si alte facilitaţi privind accesul la cunoaştere,
intr-un domeniu tehnologic de vârf, promovat fără rezerve în întreaga lume. Astfel de structuri, create si in
alte centre vor putea fi integrate intr-o reţea naţională. Aria Europeana a Cercetării şi Inovării, Aria
Europeana a Formarii Continue, Platforma Europeana a Societăţii Civile pentru Formare Continua se vor
configura prin integrarea structurilor similare create la nivel naţional.
In acord cu planul de realizare a proiectului in aceasta etapa a fost achiziţionată tehnica de calcul,
componenta importanta privind cercetările in direcţia modelarii, simulării si proiectării integrate a sistemelor
mecatronice. Privind caracterul regional al laboratorului s-au făcut demersurile pentru prezentarea
proiectului in extensiile Universităţii Tehnice din: Alba-Iulia, Bistriţa, Satu-Mare si Zalău. Cadre didactice
membre in echipa de cercetare, predau cursuri in locaţiile menţionate. De asemenea a fost realizata pagina
web a proiectului. Târgul Internaţional de Oferta Educaţionala si de Cercetare „Universitaria 2007” Cluj-
Napoca 20-22 Noiembrie, participarea membrilor echipei de cercetare la conferinţa internaţionala DAAAM
2007, 24-27 .octombrie, precum si la activităţile de training din Zurich şi Stuttgart 3-7 decembrie 2007 au
constituit oportunităţi pentru prezentarea proiectului la nivel european.
Rezultatele demersului ştiinţific în această primă etapă constituie premise pentru derularea cu succes
a următoarelor activităţi şi atingerea obiectivelor stabilite în planul de realizare a proiectului.

6
 A 1.1 Analiza şi definirea conceptelor şi principiilor fundamentale care stau la
baza activităţilor de cercetare - dezvoltare – inovare în domeniul mecatronicii

Cap. 1 Introducere

1.1 Noţiuni generale

Educaţia este o cultură a caracterului, un fel de obişnuinţă contra naturii, dar şi singura nobleţe ce-i
distinge pe oameni. Este un fel de artă ce face să treacă conştientul în inconştient, dar de multe ori nu e un
fapt al şcolii ci al unei virtuţi pe care o porţi în tine.
Educaţia tradiţională a europeanului a fost mereu cizelată de o istorie care ne-a arătat că e mai prudent
să nu te expui şi nici să domoleşti febra unui secol grăbit, trăind iluzia că avem timp pentru toate.
Educaţia este activitatea de disciplinare, cultivare, civilizare şi moralizare a omului, iar scopul ei este
de a dezvolta în individ toată perfecţiunea de care este susceptibil (Kant), dar şi acţiunea de formare a
individului pentru el însuşi, dezvoltândui-se o multitudine de interese (Herbart).
Nu este întâmplător faptul că tocmai ţările care au ştiut să investească în programe de educaţie şi au
perfecţionat standardele educaţionale, au obţinut rezultate remarcabile şi durabile creşteri economice.
Producerea, transmiterea şi aplicarea cunoaşterii în orice domeniu de activitate sunt instanţe care
asigură creşterea productivităţii. Totodată, fără învăţare continuă, adaptabilitatea personală sau modul şi stilul
individual de viaţă sunt mai sărace în conţinut şi în performanţe, scade calitatea vieţii în termenii standardelor
economice, ai diversităţii şi profunzimii acţiunilor sau trăirilor culturale. Inteligenţa bazată pe cunoaşterea şi
competenţa profesională mereu actualizată prin asimilarea de noi abilităţi şi cunoştinţe este indiciul unei vieţi
personale de calitate, capabile să contribuie la dezvoltarea comunităţii.
Evoluţia în dezvoltarea societăţii este strâns legată de evoluţia în dezvoltarea tehnologică. În această
evoluţie au fost consemnate mai multe revoluţii: materială, energetică şi informatică. Revoluţia informatică a
marcat saltul de la societatea industrializată la societatea avansat informatizată (informaţională), generând un
val de înnoiri în tehnologie şi educaţie. Japonezii au definit sensul acestor mişcări de înnoire brevetând la
începutul deceniului opt al secolului trecut termenul de mecatronică [56], [91]. Termenul a fost utilizat pentru
a descrie fuziunea tehnologică (integrarea): mecanică – electronică – informatică. Conţinutul termenului s-a
îmbogăţit constant ca urmare a evoluţiei în dezvoltarea tehnologică şi pas cu pas mecatronica a devenit
filosofie, ştiinţa maşinilor inteligente, şi mediu educaţional pentru integrare în societatea bazată pe
cunoaştere.
Promovarea excelenţei în educaţie, cercetare, tehnologie etc., crearea unor baze de surse de
cunoaştere, baze de cunoştinţe şi facilitarea accesului la acestea, sunt demersuri hotărâtoare pentru o
dezvoltare durabilă, competitivă, în toate domeniile, constituind premise ale dezvoltării societăţii bazate pe
cunoaştere, a economiei bazate pe cunoaştere şi a întreprinderilor bazate pe cunoaştere.

1.2 Educaţie, formare şi cercetare - dezvoltare tehnologică în Europa cunoaşterii

Începutul de mileniu se caracterizează printr-un amplu proces de înnoiri în educaţie, formare,

cercetare - dezvoltare tehnologică şi la nivelul Uniunii Europene. Acest proces a fost stimulat de declaraţia
Consiliului Uniunii Europene din martie 2000 – Lisabona şi 2002 – Barcelona, care statuează că, până în
2010 Uniunea Europeană trebuie să devină „cea mai dinamică economie din lume bazată pe cunoaştere,
capabilă să asigure creştere economică continuă, crearea de noi locuri de muncă şi o mai bună coeziune
socială”. Obiectivele sunt adesea menţionate sub genericul „UE-2010” [100], [159], [161], [163].
Ca răspuns la provocările lansate prin declaraţia amintită, începând din 2001 la nivelul UE au fost
create structurile cunoscute sub numele de platforme tehnologice.
Declaraţiile menţionate au declanşat un val de iniţiative, în sensul stabilirii demersurilor pentru
integrare la nivelul UE. Câteva dintre iniţiative şi programele asociate sunt menţionate în continuare.
7
 - Procesul Bologna (1999) – Crearea Spaţiului European al Învăţământului Superior (acest
document a prefaţat declaraţiile CE);
- Procesul Copenhaga (2002) – Crearea Spaţiul European al Calificărilor;
- Memorandumul privind Formarea Continuă (30 octombrie 2000) – Spaţiul European al Formării
Continue, Spaţiul European al Cercetării şi Inovării [160].
Importanţa şi complexitatea abordărilor privind formarea continuă, depăşeşte resursele umane şi
materiale ale instituţiilor de învăţământ.
În acest context, se fac demersuri pentru configurarea Platformei Europene a Societăţii Civile Pentru
Formare Continuă.
Structurile menţionate la nivelul UE, se vor configura prin integrarea structurilor similare create la
nivel naţional.
Privind platformele tehnologice, în SRA (Strategic Research Agenda) elaborate la nivelul acestora
(PT1-26), cuvintele cheie sunt: inovare, cunoaştere, adaptarea procesului educaţional şi de formare pentru
pregătirea noii generaţii de -knowledge workers (lucrători în cunoaştere)- care, să combine expertiza tehnica
cu spiritul antreprenorial, -knowledge generation (generarea cunoaşterii), knowledge based production
instead of resources based one (producţie bazată pe cunoaştere în locul celei bazate pe resurse)- -new
products from new technologies (produse noi pe bază de tehologii noi) etc.
În strategia privind dezvoltarea cercetării, pentru fiecare dintre platforme, sunt definite obiective
generale până în 2020 sau 2030, fără a oferi soluţii concrete.
O atenţie deosebită se acordă problemelor privind educaţia, formarea şi reconversia profesională.
Şcolile şi universităţile trebuie să-şi adapteze programele educaţionale pentru a asigura educaţie şi formare
flexibilă, dezvoltarea gândirii integratoare, stimularea iniţiativei şi creativităţii.
Dezvoltarea culturii tehnice trebuie să fie un obiectiv major în activităţile educaţionale, de formare şi
reconversie profesională.
Aceste demersuri se impun, întrucât în societatea bazată pe cunoaştere, relevanţa culturală este
determinată de nivelul tehnic, tehnologic.
Mutarea accentului de pe latura de informare pe cea de formare, materializarea principiilor „învăţare
prin practică, învăţare prin cercetare (learning by doing ,learning by research)” constituie provocări lansate
pentru eficientizarea actului educaţional în ansamblu.
La nivel naţional, în demersurile pentru integrarea României în UE, prin Hotărârea Guvernului nr.
368/28.04.2005 a fost aprobat la iniţiativa Ministerului Educaţiei şi Cercetării, Programul Cercetare de
Excelenţă. Programul, precompetiţional, de acumulare, propune acţiuni concrete de întărire a Ariei
Româneşti a Cercetării, astfel încât unităţile şi instituţiile din România să facă faţă nivelului de performanţă
în acest domeniu, precum şi cerinţelor impuse de statutul de ţară membră a Uniunii Europene începând cu
anul 2007 [158].
Obiectivul UE-2010, înseamnă o lansare în competiţie alături de Japonia şi SUA. Reuşita UE în
această competiţie depinde de cunoaşterea şi înţelegerea spiritului competitorilor, care, are la bază filosofia
mecatronică. Aşadar, la nivelul UE se pune problema demersurilor pentru dezvoltarea spiritului european
pentru mecatronică.
Pentru a înţelege dimensiunile reale ale abordărilor în educaţie, cercetare şi dezvoltare tehnologică în
contextul precizat, în continuare se prezintă succinte detalii privind evoluţia în dezvoltarea ştiinţei şi
tehnologiei.

1.3 Scurt istoric al dezvoltării ştiinţei

Cuvântul ştiinţă provine din latinescul scientia = cunoaştere şi se referă la următoarele:
- Investigarea sau studiul naturii prin observaţie şi raţionament;
- Suma tuturor cunoştinţelor acumulate în urma acestei cercetări.

8
 Figura 1.1. Evoluţia în procesul cognitiv

În mediul academic se consideră că investigaţia ştiinţifică este cea care corespunde metode ştiinţifice,
un proces al cărui scop este evaluarea cunoştinţelor empirice. În sens mai larg, cuvântul ştiinţă deseori
descrie orice domeniu de studiu sistematic, sau cunoştinţele căpătate în urma acestui studiu.
Domeniile ştiinţifice se clasifică cel mai adesea ţinând seama de:
- Experiment, căutarea unei informaţii rapid disponibile, versus teorie, dezvoltare de modele care
explică ceea ce se observă;
- Ştiinţele naturale, studiul naturii, versus ştiinţele sociale, studiul comportamentului uman şi al
societăţii.
Ştiinţa actuală este rezultatul unui larg proces cognitiv[66], sugestiv ilustrat în figura 1.1. Probabil că
la început omul a identificat specii de obiecte – eventual după forma lor, dar şi după alţi indici de
recunoaştere. Treptat s-a degajat noţiunea de specie de mărime cum ar fi înălţimea, greutatea, viteza etc.
Din punct de vedere al studiului spaţiului şi al timpului se pot face unele consideraţii generale asupra
ştiinţei.
Fizica a mers pe o anumită cale: punerea în evidenţă a unor specii de mărimi care se pot măsura:
viteză, deformaţie, interacţiune electromagnetică, după care se stabilesc legi, adică relaţii cantitative între
aceste mărimi. Se stabilesc astfel legile general valabile pentru o clasă de fenomene, cum ar fi legile
elasticităţii sau ale câmpului electromagnetic, legea difuziei etc. De exemplu, deşi de la stabilirea legilor lui
Maxwell a trecut mai mult de un secol, continuă cercetările cu privire la fenomenele electromagnetice în
unele cazuri particulare. Astfel s-a dezvoltat o ştiinţă a radiaţiei, din care ramură putem menţiona o
subramură importantă pentru tehnică, anume studiul antenelor.
O metodă de cercetare ştiinţifică se leagă deci de studierea unor cazuri particulare, în care legile
generale capătă anumite aspecte interesante, explicând fenomene observate.
În ştiinţă există şi tendinţa opusă, de a căuta eventuale forme noi ale unor legi fundamentale, forme
care să generalizeze legile cunoscute. În unele cazuri se pleacă de la legile cunoscute, care se modifică prin
adăugarea unor termeni. În alte cazuri se trece de la relaţii liniare la relaţii neliniare, sau se modifică radical
punctele de vedere, astfel încât vechile legi să fie regăsite, în anumite aproximaţii din cele noi.
Experienţele lui Faraday au fost reformulate matematic de J. Maxwell rezultând ca o teoremă,
existenţa undelor electromagnetice. Tot din calcul rezultă că viteza de propagare a acestor unde este egală cu
viteza de propagare a luminii – de unde Maxwell postulează concluzia că undele luminoase sunt unde
electromagnetice.
O cale complet diferită este deschisă de H. A. Lorentz care studiază teoria electronilor. Este o teorie
în care modelul abordat este complet diferit de cel al lui Maxwell, cu toate că forma ecuaţiilor este foarte
asemănătoare.
Toate acestea arată că, chiar într-un domeniu considerat, de către cei din afara lui, ca fiind închis, de
fapt apar mereu noi direcţii de cercetare.

9
 Este interesant de observat că în unele cazuri un concept introdus într-o anume disciplină se dovedeşte
a avea o aplicabilitate cu mult mai largă. Astfel C. Shannon a preluat în teoria informaţiei conceptul de
entropie elaborat de L. Boltzmann în mecanica statistică.
Desigur că în ştiinţele în care studiem obiecte din natură, se impune compararea concluziilor deduse
din model, cu realitatea.
Ştiinţele naturii sunt indisolubil legate de noţiunile de spaţiu şi de timp, cu precizarea că noţiunea de
spaţiu nu trebuie confundată cu cea de geometrie.
Un corp ocupă un loc „în spaţiu” este o constatare la care ajungem, referindu-ne la omenire destul de
târziu.
Newton admite cea mai simplă ipoteză posibilă şi anume: spaţiul, adică totalitatea „locurilor”, este un
continuu omogen şi izotrop, spaţiul putând fi considerat independent de ori ce alt element, în particular de
forţele şi masele existente.
În cadrul teoriei relativităţii, ideile simple ale lui Newton [107], nu-şi mai găsesc locul decât ca o
primă aproximaţie. Nu mai putem vorbi nici de un spaţiu universal, omogen şi izotrop, la fel cum nu putem
vorbi de un timp uniform şi acelaşi pentru toţi observatorii, independent de sistemele lor de referinţă, de mase
şi eventual de alte elemente.
Ştiinţa îi ajută pe oameni să afle mai mult despre viaţa lor şi contribuie la dezvoltarea societăţii.
Întreaga evoluţie a ştiinţei arată posibilitatea unei ameliorări continue a cunoaşterii ştiinţifice.

Filosofia prima treaptă a cunoaşterii

Timp îndelungat cunoaşterea a fost dominată de filosofie. A existat filosofia matematică, morală,
naturală. Relevantă în acest sen este lucrarea lui I. Newton – Principiile matematice ale filosofiei naturale.
Prin aplicarea matematicii şi experimentului a fost posibilă trecerea de la filosofie la fizică, chimie şi alte
ştiinţe.
Filosofia ştiinţei încearcă să înţeleagă natura şi justificarea cunoaşterii ştiinţifice şi a implicaţiilor sale
etice, proces ilustrat în figura 1.2. S-a dovedit a fi dificil de a folosi metoda ştiinţifică pentru a distinge între
ştiinţă şi non-ştiinţă.
Francis Bacon este considerat a fi întemeietorul metodei ştiinţifice moderne. În secolul XX, Karl
Popper a introdus un curent radical în teoria ştiinţei, numit raţionalism critic. Criteriul falsificabilităţii,
formulat iniţial de Popper, a devenit larg acceptat ca, criteriu care desparte ştiinţa de pseudoştiinţă respectiv
religie, fiind numit de către critici şi falsificaţionism [107].

Figura 1.2. Filosofia şi implicaţiile sale

Deşi principiul falsificabilităţii este util pentru a deosebi discipline ştiinţifice autentice de pseudo-
ştiinţe (cum sunt astrologia, homeopatia etc.), în mod practic falsificarea ipotezelor ştiinţifice nu e prezentă în
arsenalul de zi cu zi al ştiinţelor. Mai degrabă, cunoaşterea ştiinţifică avansează datorită acumulărilor
10
cantitative de fapte experimentale şi formulări teoretice, care sunt în general consonante cu teoriile general
acceptate la un moment dat. Pe măsură ce tot mai multe noi fapte experimentale sunt descoperite şi, pe
măsură ce tehnologia permite măsurători din ce în ce mai precise, unele din aceste date experimentale vin în
contradicţie (falsifică) teoriile general acceptate. De cele mai multe ori aceste descoperiri/falsificări nu sunt
intenţionate şi au loc în cursul proceselor ştiinţifice obişnuite. Un exemplu în acest sens îl constituie
descoperirea faptului că viteza luminii este constantă (şi nu depinde de direcţia de propagare). Obiectivul
acestui experiment era de fapt măsurarea vitezei luminii faţă de Eter, însă rezultatele experimentului, fiind în
contradicţie cu teoriile fizicii din acea vreme, au dus la abandonarea concepţiei Eterului şi la formularea
teoriei relativităţii de către Albert Einstein. Această viziune a evoluţiei ştiinţei în etape constituite din
acumulări cantitative urmate de revoluţii în care "paradigma" ştiinţei se schimbă în mod fundamental, a fost
formulată de către Thomas Kuhn în "Structura revoluţiilor ştiinţifice"[107].
"Structura revoluţiilor ştiinţifice", metodologia programelor de cercetare ştiinţifică şi teoria anarhică a
cunoaşterii sunt de asemenea premise ale cercetării ştiinţifice moderne, care urmăreşte să studieze
comportamentul real al savanţilor, în laborator şi pe teren. Astfel, datele obţinute prin această observare şi
analiză contrazic vehement presupunerile ştiinţifico-teoretice clasice sau ale Cercului vienez despre natura
cercetării ştiinţifice[107].
Constructivismul merge mai departe şi respinge teza falsificaţionismului, potrivit căreia modificările
în curs de desfăşurare ale tezelor falsificate duc la o apropiere asimptotică către realitate.
Relativismul consideră paradigmele ştiinţifice drept o chestiune de credinţă, aceste paradigme putând
fi considerate adevărate sau false doar în cadrul unei anume culturi.
Dezvoltarea ştiinţelor autonome a reprezentat un salt calitativ important spre cunoaştere. În
continuare se prezintă câteva detalii în acest sens.

Dezvoltarea ştiinţelor autonome

Fiinţa umană a abordat lumea fragmentar mai ales din cauza posibilităţilor sale limitate de a primi şi
procesa informaţia. Informaţia adunată prin diferite organe de simţ este purtată spre regiuni separate ale
sistemului nostru nervos. Dar, după o procesare primară în aceste regiuni, informaţia este structurată, pentru a
obţine o cunoaştere unitară a lumii în care trăim. Totuşi fiinţa umană nu poate procesa conştient mai mult de
16 bits/sec [68].

Figura 1.3. Ştiinţe autonome - Fizica, Chimie, Biologie

Din acest motiv, s-a preferat abordarea fragmentară a realităţii care a dus la dezvoltarea ştiinţelor
autonome cum sunt fizica, chimia, biologia etc. Procesul este sugestiv ilustrate în figura 1.3.
În scopul de a studia fenomenul în întregime chiar şi aceste ştiinţe s-au divizat şi aşa au apărut
mecanica, optica, acustica, termodinamica, fizica nucleară etc.

11
 Evoluţia în dezvoltarea tehnologică

Evoluţia în dezvoltarea societăţii este strâns legată de evoluţia în dezvoltarea tehnologică. Relevante
în acest sens fiind extremele: tehnologia pietrei, tehnologia informaţiei. Salturile majore în dezvoltarea
tehnologică au fost determinate de invenţii sau mari descoperiri ştiinţifice.
Istoria umanităţii a cunoscut mai multe revoluţii, cum ar fi: în domeniul tehnologiei materialelor, a
energiei şi a informaţiei . Prima revoluţie a fost marcată de trecerea omului de la viaţa nomadă la cea a
cultivării pământului, deci a agriculturii, pentru producerea de hrană (revoluţia agricolă). Din momentul în
care agricultura a făcut posibilă furnizarea permanentă de materiale pentru supravieţuire, impuse de o
existenţă normală ar trebui să se numească revoluţia materială. Următoarea revoluţie a fost cea industrială şi
a avut loc în Europa secolului XVIII. Maşina cu abur a lui Watt simbolizează revoluţia industrială, aceasta a
fost de fapt o revoluţie energetică. Până în prezent, societatea industrializată s-a bazat pe resursele de
material şi energie. Atunci când omenii sunt mulţumiţi de modul material de viaţă, fiinţa umană tinde către
plăcerea spirituală, astfel valoarea informaţiei creşte relativ şi, de asemenea şi importanţa acesteia. Societatea
avansat industrializat face saltul către societatea avansat informatizată, marcând o altă revoluţie, revoluţia
informaţională. Această evoluţie este sugestiv ilustrată în figura 1.4.
Demersurile pentru structurarea şi integrarea informaţiilor îşi găsesc materializarea în producţia de
cunoaştere. Astfel, se creează platforma pentru dezvoltarea societăţii bazate pe cunoaştere, a economiei
bazate pe cunoaştere şi a întreprinderilor bazate pe cunoaştere.

Figura 1.4. Revoluţii tehnologice

În acord cu evoluţia în dezvoltarea tehnologică în educaţie şi cercetare deopotrivă s-au dezvoltat noi
concepte precum: multidisciplinaritate, interdisiplinaritate, transdisciplinaritate şi integrare.

Dezvoltarea ştiinţelor interdisciplinare un prim pas către integrare

Leonardo da Vinci a reprezentat un ideal care în zilele noastre nu mai este tangibil: "Renaissance
man", care era capabil să stăpânească simultan multe forme şi domenii ale cunoaşterii. Leonardo a fost un
remarcabil pictor, scriitor, filosof, inginer şi cosmolog. Explozia cunoaşterii care a început cu iluminismul, a
continuat mai apoi în era industrială şi continuă cu o viteză terifiantă în era informaţională.
Cuvântul interdisciplinaritate este constituit din două cuvinte: inter şi disciplinaritate. Inter înseamnă
între, spre exemplu, internaţional este ceva care implică două sau mai multe naţiuni. Similar, psihologia,
matematica, istoria, sau muzica sunt discipline. Fiecare are specialiştii ei şi subspecialişti şi fiecare se ocupă
de propriile subiecte distincte. Psihologia studiază subiecte ca emoţiile şi percepţiile în timp ce matematica
studiază subiecte ca numerele şi triunghiurile.
Atâta timp cât matematica se limitează la numere, triunghiuri, conuri etc., aceasta presupune o abordare pur
disciplinară. Uneori este nevoie să se combine discipline diferite sau parţi din diferite discipline şi, când se

12
întâmplă aşa atunci apare interdisciplinaritatea. Interdisciplinaritatea se poate defini ca şi combinarea şi
integrarea într-o oarecare măsură a componentelor a două sau mai multe discipline.
Interdisciplinaritatea se regăseşte în mod obişnuit în următoarele situaţii:
Cunoaştere interdisciplinară implică familiarităţi ale aspectelor din două sau mai multe discipline.
Dacă ştim că 1 + 1 = 2 (cunoaştere matematică) şi că Thomas Jefferson a trăit în secolul 18 (cunoaştere
istorică), atunci putem spune că avem cunoştinţe interdisciplinare.
Cercetare interdisciplinară combină componente a două sau mai multe discipline în căutarea de noi
cunoştinţe. Spre exemplu, astronomul Johann Kepler în efortul său de a înţelege cum se roteşte planeta Marte
în jurul Soarelui a combinat meticulos observaţii despre Marte (astronomie) cu cunoştinţele sale despre
secţiuni conice (matematică).
Ingineria Bio-medicală este un domeniu interdisciplinar al ingineriei care se bazează pe disciplinele
clasice ca: ingineria mecanică, ingineria electrică, ştiinţa calculatoarelor, biologie şi anatomie. Ingineria
Mediului este un alt exemplu de ştiinţă interdisciplinară, care studiază interacţiunile dintre componentele
fizice, chimice şi biologice ale mediului înconjurător, incluzând efectele lor asupra tuturor organismelor şi
efectele activităţii umane asupra mediului. Pe lângă fizică, matematică, chimie şi biologie, ingineria mediului
face apel şi la alte discipline, cum ar fi ştiinţele sociale, drept, ştiinţe economice pentru a aborda probleme
legate de interacţiunile om – mediu înconjurător.

Figura 1.5. Trendul interdisciplinar

Ştiinţele moderne sunt caracterizate de un puternic trend interdisciplinar sugestiv ilustrat în figura 1.5.
Educaţie interdisciplinară - combină componentele a două sau mai multe discipline într-un singur program de
instrucţiuni.
Progres creativ: Creativitatea implică adesea legături între ideile anterioare irelevante. Kepler
combină concepte astronomice şi matematice şi a fost astfel capabil să demonstreze că planetele descriu
orbite eliptice în jurul soarelui. Leonardo da Vinci a disecat cadavre omeneşti, le-a studiat şi astfel
cunoştinţele lui anatomice au inspirat munca sa ca pictor.
Nepăsare transdisciplinară: În cadrul disciplinelor se produc adesea greşeli care pot fi observate cel
mai bine de oamenii care sunt familiarizaţi cu două sau mai multe discipline.
Mai întâi putem deduce din istorie că progresele remarcabile au fost adesea întâmpinate cu dispreţ şi
neâncredere. În al doilea rând istoria ne spune că observaţiile veritabile au fost adesea tratate cu neîncredere
deoarece ele nu au putut fi explicate.
Unitatea cunoaşterii: este desigur imposibil să devenim experţi în toate, dar dacă confundăm
cunoaşterea disciplinară cu înţelepciunea; dacă am uita cât de multe nu ştim; câte nu putem să ştim, dacă nu
punem pentru noi înşine idealul unităţii ştiinţei; am pierde ceva de mare importanţă. Prin efortul tenace de a
atinge sarcina imposibilă de a cunoaşte totul, interdisciplinariştii ne ajută să vedem componentele variate ale
cunoaşterii umane ca pe nişte piese într-un puzzle panoramic.
13
 Dezvoltarea ştiinţelor transdisciplinare

Educaţia este o strategie dezvoltată de specia umană cu un dublu scop: stimularea vieţii sociale
(dinamizarea) şi a creativităţii.
Marile schimbări apărute în societate, în domeniul transporturilor, comunicaţiilor, colectarea,
stocarea, procesarea şi transmiterea informaţiilor aduc noi dimensiuni tehnologiilor dezvoltate încă de
timpuriu de ştiinţele moderne. Acestea au reflecţii evidente asupra caracteristicilor civilizaţiei moderne. În
consecinţă, au fost generate şi universalizate noi percepţii asupra echităţii, a securităţii, a recunoaşterii şi
remunerării. De la poziţia colonială ca origine a acestor concepte ne mişcăm cu paşi repezi în a vedea
umanitatea ca un întreg şi recunoaştem o rasă umană, pentru care Tera este casa. Privim către identitatea
noastră ca indivizi aparţinând unei specii cu multe particularităţi în mijlocul celorlalte vieţuitoare de pe o
planetă care este partea unui continuu proces cosmic în desfăşurare.
Caracterul de universalitate al sistemului educaţional, integrarea tradiţiilor în cercurile intelectuale
peste tot în lume şi apariţia noilor forme de producţie necesită o nouă organizare a producţiei şi a transmiterii
cunoaşterii.
Unul din motivele acestui big bang disciplinar este abordarea logicii binar reductive sau bivalent
exclusioniste pe care ştiinţa le-a utilizat de la descoperirea acestor noi metode de gândire raţională [113].
Aceste metode de gândire încearcă să îndepărteze observatorul de observaţie, conform teoriei cuantice
aceasta fiind imposibilă, prezenta observatorului putând fi redusa la minim, insa nu poate fi înlăturată cu
totul. Având in vedere aceasta creştere exponenţiala in complexitate trebuie sa dezvoltăm noi metode şi
unelte de gândire care să utilizeze logici diferite, care să includă subiectul şi să permită o privire mai largă
care să poată fi utilizată la toate disciplinele, permiţând localizarea de puncte şi noduri de comunicaţii
strategice.
Un exemplu de logici diferite îl constituie modul diferit de a vedea lucrurile dintre Aristotel si
Heraclitus. Aristotel a fost primul care a adus în atenţie logica liniară pe care este construită civilizaţia
noastră actuală. Conform acesteia un lucru poate fi fals sau adevărat, neexistând ceva între, conducând la
criza globală ecologică şi socială actuală. Heraclitus pe de altă parte utilizează o logică mai organică şi vede
natura ca o armonie de tensiuni opuse. Acest mod de a vedea lucrurile se poate observa de asemenea în
culturile pre-Aristoteliene cum este cea Celtică sau la Indienii Americani, unde binele şi răul erau văzute ca
polurile nord şi sud ale unui magnet, una neputând exista fără cealaltă. De asemenea acest dualism
inseparabil se poate observa şi în filosofia chinezeasca. Aceasta este mai ales evidentă în formularea yin-
yang care descrie polaritatea înnăscută în toate lucrurile. Această percepţie dipolară este mai aproape de
funcţionarea naturii: o tensiune dinamică între opuşi, yang fiind analog cu gândirea raţională în timp ce yin
este analog cu gândirea relaţională.
Această metodă relaţională faţă de cea raţională este similară cu abordarea de iniţializare pas cu pas a
sistemului (bootstrapping), o metodă de căutare a legilor de corespondenţă care intersectează mai multe
nivele ale realităţii, asemănător cu formarea unui cristal dintr-o singură lege având feţe diferite, aceasta în
esenţă fiind transdisciplinaritatea, studiul corespondenţelor între diferitele domenii ale cunoaşterii.
Transdisciplinaritatea este una din investigaţiile atractive care a apărut nu cu mult timp în urmă, fiind
cercetarea al cărei ţel este de a găsi sinteze transculturale ale disciplinelor aparent diferite cum ar fi arta,
ştiinţa şi spiritualitatea. Este o încercare de decolonizare culturală şi în acelaşi timp o sinergie dinamică între
diferitele materiale, dincolo de frontierele care separă virtual diferite ţări şi deasupra oricărei exclusivităţi.
După cum sublinia Edgar Morin în cartea sa On Transdisciplinarity[10], necesitatea este de a urmări „ o
cunoaştere în mişcare, o cunoaştere care progresează de la părţi către întreg şi de la întreg la părţi”.
Fizicianul Basarab Nicolescu a subliniat sugestiv în cartea sa Natura în oglindă [12], „ experienţa
interioară este primul punct de referinţă pentru diferenţa radicală dintre transdisciplinaritate pe de o parte,
mulţi şi interdisciplinaritate pe de alta”. În acelaşi ton este şi remarca lui Einstein [116]: „Noi suntem aici să
ne consiliem unul pe celălalt. Noi trebuie să construim punţi spirituale şi ştiinţifice care să lege naţiunile
lumii.”

14
 "We are here to counsel with each other. We must build spiritual and scientific bridges linking the
nations of the world."
(Albert Einstein)

Termenul de transdisciplinaritate a apărut cu mai bine de trei decenii în urmă în lucrările unor
cercetători, precum Jean Piaget, Edgar Morin, Eric Jantsch şi mulţi alţii. El a fost inventat în epocă pentru a
exprima nevoia depăşirii frontierelor dintre discipline. La început de nou mileniu, abordarea transdisciplinară
este redescoperită şi folosită ca răspuns la sfidările fără precedent lansate de lumea în care trăim, ca „într-un
sat planetar". Românul Basarab Nicolescu lansează, de la Paris, un „manifest" pentru transdisciplinaritate,
pentru ceea ce se află între şi dincolo de discipline.
“Transdisciplinaritatea este o noua cale iniţiatică; ea integrează fundamentele vechilor tradiţii
ezoterice şi ale ştiinţei contemporane, înnoindu-le limbajul; o cale vizionară şi operativă, care se adresează
celor mai deschise conştiinţe trezite şi care trasează linii riguroase de acţiune. Introducând rigoarea în inima
gnozei, aceasta va evita derivele si delirurile gen New Age. Creând punţi între ştiinţele exacte si ştiinţele
umaniste, între ştiinţă şi tradiţie, între gândirea ştiinţifică şi gândirea simbolică, între cunoaştere şi fiinţă,
Transdisciplinaritatea tinde către unitatea cunoaşterii, trecând prin etapa obligatorie a autocunoaşterii. Adonis
îmi spunea...: "Trans: acest prefix este astăzi seva dătătoare de viaţă a culturii şi a omului. Acest prefix nu
trece în nefiinţă ceea ce depăşeşte, ci pune în mişcare ceea ce depăşeşte, orientându-l spre un nou context."
Aceasta este o etică ce se dovedeşte revoluţionară în planul spiritului, contagioasă în planul sensibilităţii
vitale şi profetică în planul conştiinţei. Spiritul ei de toleranţă constituie contrapolul barbariei şi răstoarnă cu
totul celebra axioma: "Ştiinţa fără conştiinţă nu înseamnă decât ruina sufletului." Văd în Transdisciplinaritate
Marea Cotitura a secolului al XXI-lea (Michel Camus)”[12].
În educaţie, cercetare şi tehnologie promovarea transdisciplinarităţii se realizează prin integrare.
Aceasta explică interesul şi preocuparea pentru dezvoltarea unor medii educaţionale pentru integrare precum
şi a unor metode şi instrumente de operare pentru promovarea conceptului de integrare. În acest context
mecatronica apare ca o soluţie salvatoare.

Conceptul de mecatronică

Mecatronica este un domeniu transdisciplinar al ingineriei care se bazează pe integrarea disciplinele

clasice: ingineria mecanică, ingineria electrică şi ştiinţa calculatoarelor. Sistemele mecatronice sunt
caracterizate de faptul că stochează, procesează, analizează semnalele obţinute şi execută sarcini adecvate.

Figura 1.6. Mecatronica

15
 Ilustrarea grafică a conceptului (figura 1.6) este relevantă privind statutul mecatronicii, de mediu
educaţional pentru integrare în societatea bazată pe cunoaştere. De asemenea, în figura 1.6 se explicitează
înţelesul termenului integrare în acord cu dicţionarul explicativ al limbii române [173]. Înţelesul termenului
integrare fiind – o reunire a mai multor părţi într-un singur tot, altfel spus este un proces de acumulare sau
combinare – crearea unui întreg.

16
 Cap. 2 Integrarea în practica şi educaţia inginerească

2.1 Noţiuni introductive

Realitatea este concepută astăzi ca fiind alcătuită din substanţă şi câmp. Despre ambele forme de
existenţă s-a demonstrat că “circulă, se transformă şi evoluează”. Acestora li s-a atribuit şi calitatea de
purtători de informaţie. Se afirmă despre informaţie că la rândul ei circulă trecând de pe un suport pe altul,
fiind supusă unor procese de decodificare-recodificare. Aceste procese se desfăşoară la nivelul unor
traductori sau, mai general, interfeţe.
Integrarea în natură a început cu milioane de ani în urmă fiind un proces de combinare sau acumulare,
crearea unui întreg. Un organism, chiar şi cel mai simplu nu s-ar fi putut constituii, să se reproducă, să
evolueze, dacă el ca un întreg nu s-ar fi asamblat ca un mozaic, bucată cu bucată, moleculă cu moleculă.
Astfel, organismele sunt constituite într-o ordine de integrare, sugestiv ilustrat în figura 2.1.

Figura 2.1. Tendinţa de a crea întregi în natură

În figura 2.1 se observă că, prin integrare pornind de la particulele elementare se obţin: nuclei simpli,
nuclei complecşi, atomi, molecule, compuşi, organisme virale etc. Evoluţia este specifică abordărilor holiste
evidenţiind, tendinţa materiei de a forma întregi mai mari (în spaţiu) şi mai stabili (în timp).
Astfel, pentru formarea întregului şi integrarea părţilor, acestea trebuie să ia în considerare bunăstarea
întregului mai presus de propria lor bunăstare, în caz contrar se produce dezintegrarea. Propria bunăstare este
subordonată binelui întregului, egoismul este diviziv sau dezintegrativ în timp ce altruismul este integrativ.
Problemele privind integrarea şi integrabilitatea sunt deopotrivă prezente şi în alte domenii de
activitate. În figura 2.2 este sugestiv ilustrat conceptul pentru domeniul tehnologic.

2.2Conceptul de integronică

Integronica este ştiinţa proceselor de integrare şi a sistemelor hiperintegrate, aşa cum este organismul
uman. Ea ţine seama de unitatea indisolubilă a lumii în care trăim şi de necesitatea unei perspective unice
asupra acestei lumi. Conceptul este ilustrat în figura 2.3.
Unitatea: ştiinţă, literatură şi artă, tehnologie, se realizează în cadrul definit de matematică,
cibernetică şi filosofie [68].

17
 La baza integronicii se află nu numai unitatea lumii înconjurătoare ci şi unitatea gnoseologică, a
cunoaşterii de către subiect a acestei lumi. Pentru că nu se poate vorbi de o cunoaştere fizică, chimică şi nici
chiar despre o cunoaştere ştiinţifică sau artistică, cunoaşterea umană fiind unitară.

Figura 2.3 Conceptul de integronică

Integrarea este un proces firesc în natură, care, a creat forme şi structuri ce favorizează evoluţia în
acest sens. În baza principiului superizării, întregul, sistemul, are proprietăţi emergente, datorate efectului de
sinergie.
În societatea bazată pe cunoaştere, demersurile pentru promovarea conceptului de integrare în
educaţie, cercetare şi tehnologie reprezintă o nevoie majoră. Cunoaşterea în sine este rezultatul structurării şi
integrării informaţiilor. Tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor facilitează aceste demersuri [68].
Integrarea reprezintă un principiu de funcţionare a psihicului uman, iar acesta este integrat în sistemul
nervos. În literatura de specialitate se aduc în atenţie abordări privind filosofia integrării şi logica integrării,
de asemenea se definesc mesagerii integrării.
În natură, integrarea poate fi: genetică, prin constrângere, prin dependenţă, la alegere, întâmplătoare
etc. Sistemele de integrare pot fi: dominant material-energetice sau dominant funcţional-informaţionale.
În plan socio-economic, trebuie să avem în vedere diferite trepte de integrare, ca: integrarea instituţională,
integrarea interinstituţională şi integrarea la nivel naţional, ca paşi intermediari pentru integrarea reală în
Uniunea Europeană.
În educaţie şi cercetare, integrarea cunoştinţelor şi a resurselor constituie baza pentru a stimula
iniţiativa şi creativitatea. Se cunoaşte că, personalitatea unui individ nu depinde atât de lărgimea orizontului
şi bogăţia cunoştinţelor, cât de capacitatea de organizare şi integrare a acestora.
Vectorizarea inovării prin stimularea transdisciplinarităţii, integrarea cunoştinţelor şi resurselor, în
educaţie, cercetare şi tehnologie constituie baza creşterii productivităţii muncii în producţia de cunoaştere.
Mecatronica a deschis orizonturi nebănuite în toate domeniile, datorită stimulării efectului de sinergie.
Studiind legăturile indisolubile dintre diferitele obiecte şi fenomene, integronica încearcă să
depăşească limitele extrem de strâmte ale ştiinţelor particulare, pe care nu le poate înlocui însă. Ştiinţele
particulare s-au dezvoltat ca urmare a posibilităţilor limitate ale omului de a cuprinde realităţile lumii
înconjurătoare. Nevoia de progres a impus desfiinţarea graniţelor dintre ştiinţe şi evoluţia spre
interdisciplinaritate şi mai apoi spre transdisciplinaritate. Aşa au apărut chimia-fizică, biofizica, biochimia
etc.
Subliniind limitele abordărilor fragmentare şi necesitatea unei viziuni globale, integronica încearcă să
evite astfel de situaţii, subliniind şi mai pregnant faptul că trebuie să se ţină seama nu numai de subsistemul
asupra căruia trebuie să acţionăm, ci şi de legăturile lui cu celelalte subsisteme şi, de fapt, de suprasistemul
18
din care ele fac parte. Ea se înscrie astfel în contextul gândirii moderne care este, globală, probabilistă,
modelatoare, operatoare, pluridisciplinară şi prospectivă.
Concepţia integronică este unul din marile câştiguri ale omenirii datorate revoluţiei informatice.
Însăşi principiul de bază al integronicii: principiul ordinii şi organizării sistemice care contravine principiului
al doilea al termodinamicii, a putut fi formulat datorită luării în considerare a informaţiei. În formularea
principiului al doilea al termodinamicii nu se ţine seama de informaţie.
Extrem de util, acest proces de apariţie a unor ştiinţe interdisciplinare nu s-a dovedit nici el suficient
pentru a putea rezolva complicatele probleme ale lumii atât de unitare. Este firesc, deoarece, reprezentând
mai mult decât suma părţilor sale, unitatea organismului, de exemplu nu poate fi refăcută prin simpla
unificare a neurologiei cu endocrinologia sau a psihologiei cu imunologia şi cu atât mai puţin unitatea lumii
nu poate fi refăcută prin simpla unificare a astronomiei cu fizica, cu chimia şi biologia.
Prin faptul că informaţia este componentă dătătoare de ton în mecatronică, impactul tehnologiei
depăşeşte sfera economicului, fiind esenţial în domeniile social, cultural etc.
Aceasta explică interesul deosebit la nivelul UE şi a ţărilor comunitare de a lansa iniţiative şi a
dezvolta programe speciale pentru acest domeniu. Demersurile întăresc convingerea că, în societatea bazată
pe cunoaştere, relevanţa culturală depinde de performanţele tehnice, tehnologice.

Figura 2.2.Trendul către integrarea tehnologică

Sintagma integrarea producţiei, indică reunirea în acelaşi loc, în cadrul uneia şi aceleiaşi unităţi de
producţie, a activităţilor succesive, începând cu obţinerea materiei prime şi până la fabricarea produsului
finit.
Se poate defini integrarea dinamică ca: relaţie/interacţiune dinamică între sisteme care se integrează
şi sisteme care integrează. Astfel, au loc transformări atât în sisteme care integrează cât şi în sistemele care se
integrează, la fiecare nivel se produc schimbări care să favorizeze, în final, echilibrul funcţional al părţilor.
Integrarea are la bază trei principii: principiul superizării, principiul ordinii şi organizării şi principiul
integrării complexificării şi diversificării sistemelor. Un organism reprezintă unitatea rezultată din legăturile
informaţionale, materiale şi energetice ale celulelor, iar pentru ca organismul să funcţioneze, există legături
intercelulare şi legături între celule şi o reţea fundamantală înzestrată cu proprietăţi de rezistenţă, stabilitate şi
elasticitate. Această unitate a fost definită ca integron, mesager al integrării, de către F. Jacob [48], [49]. În
lumea vie integronul este un sistem de capturare a genelor [116]. Prin analogie cu sistemele biologice se
poate defini integronul în tehnologie ca fiind un sistem de capturare transdisciplinar, mesager al integrării,
19
care uneşte sistemele: material, energetic, informaţional şi de control. Fotonul, gravitonul şi bitul sunt
exemple de integroni în domeniul tehnlogic.
Cadrul conceptual al abordărilor pentru studiul procesului de integrare este definit de integronică.
Necesitatea integronicii este impusă de unitatea lumii în care trăim şi de asemenea de unitatea cunoaşterii.
Prin comparaţie cu teoria sistemelor şi cibernetica, care studiază sistemul gata format, integronica studiază
deopotrivă geneza sistemelor şi evoluţia acestora [68].

2.3 Bazele concepţiei integronice

Concepţia integronică, după cum am mai subliniat este unul din marile câştiguri ale omenirii datorate
revoluţiei informatice. Însăşi principiul de bază al integronicii: principiul ordinii şi organizării sistemice care
contravine principiului al doilea al termodinamicii, a putut fi formulat datorită luării în considerare a
informaţiei.
În continuare se prezintă detalii relevante privind nevoia promovării concepţiei integronice în
educaţie, cercetare şi tehnologie.

Unitatea lumii
Deşi are o structură corpusculară discontinuă şi neuniformă, fiind formată dintr-o infinitate de sisteme
foarte diferite, lumea este totuşi unitară. Mai întâi pentru că pe lângă aspectul corpuscular, lumea mai are şi
un aspect ondulator. În afară de corpuri şi obiecte, mai există şi o mulţime de câmpuri, de exemplu câmpul
electromagnetic, câmpul gravitaţional şi câmpul informaţional, care leagă diferitele corpuri, realizând o
anumită continuitate. Apoi pentru că între substanţă energie, spaţiu şi timp care se află la baza universului,
există o legătură indisolubilă. I. Newton considera masa, energia, spaţiul şi timpul ca nişte entităţi distincte.
A. Einstein a fost cel care a arătat că nu poate exista un spaţiu şi un timp independent de substanţa şi de
energie pe care le conţin, de care sunt indisolubil legate.
La acestea am mai putea adăuga legăturile dintre substanţă, energie, spaţiu timp şi informaţie. Fiind
expresia modulului în care substanţa şi energia sunt distribuite în spaţiu şi în timp, informaţia realizează o
nouă unitate. Nu există substanţă sau energie care să nu conţină o anumită informaţie şi nici informaţie care
să nu fie legată de o anumită cantitate de substanţă sau de energie. De aceea chiar dacă una dintre
componentele realităţii poate să predomine, ele nu pot fi niciodată complet despărţite.
Chiar mai mult încă, nici spaţiul şi nici timpul nu pot fi concepute fără informaţie. Dacă până acuma
s-a arătat că ele sunt determinate de substanţă şi de energie, noi am precizat că ele sunt determinate de fapt
de informaţia pe care o aduce substanţa şi energia respectivă: dacă nu ar exista repere informaţionale, chiar în
prezenţa substanţei, nu s-ar putea vorbi de spaţiu şi de timp, spaţiul şi timpul fiind în cele din urmă, de natură
informaţională.
Dovezi despre unitatea lumii există la toate nivelurile de organizare a materiei. Cu toată varietatea şi
diversitatea lor, toate sistemele biologice sunt formate din aproape aceleaşi elemente chimice, cu ajutorul
cărora îşi sintetizează aproximativ aceleaşi substanţe moleculare. Se ştie că 99% din structura oricărui sistem
biologic este formată din carbon, hidrogen, azot, oxigen, sulf şi fosfor. Sistemele biologice au apelat la aceste
elemente care, având proprietatea de a forma legături multiple, îmbină în mod armonios stabilitatea cu
mobilitatea necesară desfăşurării proceselor metabolice.
Având o repartizare simetrică a electronilor de valenţă, carbonul realizează legături suficient de
stabile. Sulful şi fosforul realizează legături mult mai uşor de desfăcut intervenind în reacţiile de schimb.
Azotul şi oxigenul, care pot accepta şi ceda cu mare uşurinţă electroni, conferă lanţurilor de carbon
mobilitatea necesară proceselor metabolice, iar hidrogenul umple golurile dintre diferitele elemente.
Lumea este unitară pentru că ori cât de diferite ar fi, toate sistemele sunt constituite din aceleaşi particulare
elementare şi fiind definite nişte sarcini electrice, barionice şi de spin extrem de exacte, particulele din
aceeaşi specie sunt absolut identice [68].
Evoluţia sistemelor biologice s-a făcut nu atât prin modificarea radicală a structurilor vechi, cât prin
adăugarea pe bazele existente a unor structuri noi. La creierul uman s-a ajuns nu prin modificări radicale, ci
prin adăugarea peste structurile vechi a unor structuri noi. Peste encefalul reptilelor, reprezentate în mare
20
parte de corpii striaţi, adică de nucleii de la baza creierului, s-a adăugat treptat scoarţa cerebrală, mai întâi
paleocortexul şi apoi neocortexul.
Un alt exemplu de unitate a lumii poate fi reprezentat de legăturile indisolubile dintre sistemele
biologice şi mediul fizic în care ele trăiesc, pentru că intre mediul înconjurător şi sistemele biologice s-au
stabilit legături atât de puternice, încât este imposibilă existenţa unor organisme izolate. Plantele depind de
sol, de aer, de apă, de lumină şi de temperatură, iar animalele depinde de plantele respective, în cadrul unor
lanţuri trofice, care fac din mulţimea vieţuitoarelor respective o biocenoză, adică o unitate biologică.
Ecosistemul, în cadrul căruia îşi desfăşoară existenţa diferitele populaţii de vieţuitoare, este un sistem
deschis. El depinde de apă de râuri şi ploi şi de energia primită de la soare, ecosistemul însemnând, de fapt, o
unitate cosmică, în care fenomenele nu pot fi modificate separat fără consecinţe majore.
În pofida variabilităţii şi diversităţii ei, există deci numeroase dovezi despre unitatea universului,
abordările fragmentare trebuind, la un moment dat reunite, aşa cum s-a întâmplat în ecologie. Dată fiind
marea unitate a lumii, această reunire trebuie dusă mai departe, pornind de la legităţile ei profunde, adică de
la principiile ordinii şi organizării sistemice şi de la principiul integrării, complexificării şi diversificării
sistemelor.

Unitatea cunoaşterii
S-a demonstrat că omul nu poate cunoaşte, în mod direct, cu ajutorul simţurilor sale, decât o mică
parte din lumea înconjurătoare şi aceasta în mod fragmentar, pentru că el dispune de nişte organe de simţ
specializate pentru recunoaşterea şi recepţionarea unor anumite semnale. Semnalele recepţionate sunt
conduse apoi separat, de-a lungul unor căi aferente, până la nivelul ariilor primare de pe scoarţa cerebrală.
După ce suferă o primă prelucrare la nivelul ariilor primare, semnalele primite sunt amestecate între ele,
pentru a oferi în cele din urmă imaginea integrală a obiectului care le-a generat, funcţia integratoare fiind una
din funcţiile principale ale sistemului nervos. Astfel prin integrarea semnalelor primite, iau naştere în creierul
nostru senzaţiile, percepţiile şi reprezentările lumii care ne înconjoară [68].
Im. Kant a explicat însă că procesul cunoaşterii are două izvoare, unul format de aceste senzaţii şi
reprezentări şi altul de noţiunile şi conceptele la care ajunge gândirea şi inteligenţa, plecând de la semnalele
primite.
Orice activitate umană presupune o succesiune de procese informaţional-decizionale; din această
cauză omul caută să primească cât mai multe informaţii. Astfel creierul ajunge de multe ori să fie
supraâncărcat cu informaţii care, dată fiind complexitatea fenomenelor, se dovedesc, totuşi, insuficiente
pentru a putea lua o decizie fără nici un risc. În consecinţă, omul oscilează de multe ori, între stresul
informaţional şi stresul decizional (condusul auto, funcţii de conducere etc.).
În funcţie de modul în care este abordată lumea înconjurătoare, L. Blaga descria două tipuri de
cunoaştere: o cunoaştere paradisiacă, bazată pe datele sensibile şi pe interpretări simple şi o cunoaştere
luciferică care se distanţează de obiect, problematizează şi caută să descopere semnificaţiile, misterele care se
ascund în spatele obiectului.
Vorbind de funcţia cognitivă a sistemului nervos, percepţia nu poate fi despărţită de gândire, memorie
şi limbaj, care ar realiza un fel de integrare cognitivă. Pe lângă integrarea biologică şi cognitivă, mai există o
integrare şi mai înaltă, simbolică şi axiologică, a personalităţii care produce integrarea adaptivă a individului,
cu toate calităţile sale, în mediul înconjurător.
Unii filosofi ( Platon, Aristotel, Descartes, Spinoza şi Hegel) au considerat omul ca fiinţă eminamente
raţională, mai târziu, după depăşirea etapei speculaţiilor teoretice, s-a constatat că omul este şi o fiinţă
afectivă, că afectivitatea şi motivaţia joacă un rol deosebit de important în reglarea comportamentului.
Sub influenţa informaţiilor primite din afara, în creierul uman a trebuit să ia naştere, în cele din urmă,
o reţea nervoasă corespunzătoare relaţiilor dintre obiectele şi fenomenele lumii înconjurătoare. Pentru că
sistemul nervos nu primeşte, în mod direct, din afară, decât nişte semnale fragmentare, această reţea caută să
descopere mai întâi informaţiile pe care le aduc semnalele respective, adică starea sursei sau obiectului care a
emis semnalele respective. Apoi, pentru a putea ajunge la decizia corespunzătore, ea trebuie să evalueze şi să
compare informaţiile descoperite din toate punctele de vedere.

21
 Pentru a putea cunoaşte lumea sub toate aspectele ei, semnalele primite trebuie să fie atât de
amestecate, prelucrate, elaborate şi integrate, încât am putea vorbi de o unitate a formaţiunilor şi a
mijloacelor care intervin în procesul de cunoaştere, adică de o unitate a cunoaşterii senzoriale cu cunoaşterea
raţională, a cunoaşterii cognitive cu cunoaşterea afectivă, a cunoaşterii artistice cu cunoaşterea ştiinţifică, a
cunoaşterii ştiinţifice cu cunoaşterea filosofică şi aşa mai departe.

Unitatea culturii
Deşi este formată dintr-o mulţime de cunoştinţe, credinţe, arte, obiceiuri, reguli şi legi extrem de
diferite, cultura formează totuşi un ansamblu unitar. Ea reprezintă afirmă D. Krishna, locul unde ştiinţa, arta,
filosofia, politica, economia, şi religia se întâlnesc şi se influenţează reciproc, dând naştere la norme şi la
valori.
Unitatea culturii se realizează în spaţiu şi timp. Ea se creează în spaţiul în care ştiinţa, arta, filosofia,
politica, economia şi religia se întâlnesc şi în timpul în care ele se influenţează şi dăinuie, dând naştere la
norme şi valori.
Civilizaţia şi cultura merg mână în mână, după cum arată G. Călinescu. Dar, în timp ce cultura ar
cuprinde, după A. Weber, mai ales realizările pe plan spiritual, civilizaţia ar reprezenta mai ales realizările
privind umanizarea naturii, respectiv folosirea tuturor mijloacelor ştiinţifice, tehnice, politice şi artistice, în
sensul satisfacerii nevoilor omului şi integrării sale în societate şi în natură.
Omul are o mare capacitate de creaţie şi de organizare, care reprezintă un pas înainte în interpretarea
culturii în acţiune; nimic nu are conţinut cultural în afara organizării şi a integrării. Un procedeu tehnologic, o
invenţie, o idee nouă, o mişcare estetică rămân literă moartă dacă nu sunt integrate într-o cultură. Fiecare
element cultural trebuie deci proiectat într-un context global. De aici derivă unitatea culturii care integrează
şi valorifică fiecare element cultural şi face posibilă convertirea experienţei individuale într-o tradiţie ce se
transmite din generaţie în generaţie.

Unitatea artelor
Deşi există foarte multe arte, T. Munro enumerând peste 100 de tipuri de arte, de actorie, de
acrobaţie, arhitectură şi până la tipografie, tricotaje şi urbanistică, toate au ceva în comun, formând o unitate
sau un sistem al artelor.
În antichitate nu se făcea o deosebire netă între arte şi meserii. Chiar şi în 1744, J. Harris împarte
artele în necesare cum sunt medicina şi agricultura şi plăcute, aşa cum ar fi muzica, poezia şi pictura,
nefăcând o diferenţă mare între arte şi ştiinţă, una din definiţiile artei fiind şi aceea de meşteşug util [68].
De multe ori, tocmai pentru a demonstra legăturile care există între diferitele tipuri de artă, se recurge
la conglomerate, la ansambluri şi îmbinări. Muzica foloseşte de multe ori dramaturgia şi poezia. Regizorii
montează din ce în ce mai des spectacole de sunet şi lumină, iar urbanistica apelează nu numai la arhitectură,
ci şi la peisagistică şi sculptură, ceea ce demonstrează că, deşi se deosebesc, artele se pot completa între ele.
După cum arăta B. Croce, cu toată diversitatea lor, artele nu au limite estetice, pentru că esenţa artei
nu stă în construcţia sau în mijloacele pe care le foloseşte, ci în conţinutul ei spiritual. G. Gentile arată că nu
există 5 sau 6 arte, ci o infinitate de arte posibile care includ în ele o serie întreagă de aspecte morale,
ştiinţifice, religioase, didactice şi pedagogice şi care au în comun valoarea estetică. De aceea se vorbeşte de
artă ca sistem de clase, familii tipuri şi genuri şi chiar de forţele de integrare a artei. Între artele care şi-au
dobândit o existenţă de sine stătătoare se stabilesc o serie întreagă de legături, de interacţiuni ceea ce duce la
structuri artistice extrem de complexe, asemănătoare artelor sincretice din antichitate. Teatrul, de exemplu,
nu apelează numai la textul dramatic care poate fi el însuşi o operă de artă, ci şi la interpretarea actorului, la
mişcare, dans, muzică, lumini, scenografie, arhitectură, sculptură şi altele.
Asistăm în secolul nostru la o adevărată convergenţă a artelor. Pentru că, după cum arată H.
Delacroix, fiecare artă ne dă şi ne refuză ceva. Există în fiecare artă o împlinire şi o neîmplinire care impune
necesitatea celorlalte arte. Arta tinde astăzi să-şi regăsească unitatea pierdută, să ne dezvăluie adevăruri mai
adânci şi mai ascunse, la care nu am putea ajunge pe alte căi.

22
 Unitatea ştiinţelor
Deşi s-a pornit de la realitatea unitară, date fiind capacităţile limitate ale fiinţei umane care nu o poate
aborda în toată diversitatea şi complexitatea ei, au apărut o serie întreagă de ştiinţe particulare, aşa cum au
fost fizica, chimia, şi biologia. Pe măsura aprofundării fenomenelor, aceste ştiinţe s-au divizat şi mai mut,
ocupându-se de aspecte din ce în ce mai limitate ale realităţii.
În 1275, Raymond Lullus căuta rădăcinile comune ale arborelui ştiinţei. În 1627, Francis Bacon
sublinia unitatea ştiinţelor, apoi Leibnitz, vorbind despre combinatorică şi despre limabajul universal, a
susţinut şi el unitatea ştiinţelor. Preocupările enciclopedice din secolul XVIII s-au desfăşurat în numele
unităţii ştiinţelor. În 1794, Condorcet arăta că nici o ştiinţă nu poate fi însuşită fără a se apela şi la celelalte.
În 1825, în discursul său despre unitatea ştiinţelor, Michelet subliniază că ştiinţele reprezintă un sistem unitar
pe care îl privim separat numai datorită limitelor noastre. În 1880 M. Eminescu scria că toate ştiinţele sunt
într-o strânsă legătură, ca într-o reţea şi că fără un efort prea mare, ar trebui să putem trece din fiecare punct
al ştiinţei până la totalitatea ei.
Chiar dacă studiază nişte aspecte fragmentare, cu toată izolarea metodologică, ştiinţele sunt obligate
să apeleze de multe ori şi la metode de împrumut. De exemplu, pentru a putea aprofunda fenomenele fizice,
Galilei a fost obligat să apeleze şi la metodele matematice care au fost folosite apoi de aproape toate celelalte
ştiinţe, tocmai pentru a putea analiza mai bine relaţiile dintr-o lume în care diferitele obiecte şi fenomene sunt
indisolubil legate între ele. De asemenea, chimia a fost obligată să apeleze la metodele fizicii, iar biologia la
metodele chimiei.
Au apărut noţiuni, concepte şi metode comune, cu ajutorul cărora, s-au putut descoperi izomorfisme
şi omomorfisme, adică identităţi ascunse, acolo unde nici nu păreau să existe. Aşa a apărut cibernetica sau
ştiinţa comenzii şi comunicării la fiinţe şi maşini care, în pofida marilor lor deosebiri, au sau ar putea avea
numeroase aspecte comune.
Foarte multe din teoriile care au apărut în ultimul timp au o aplicabilitate extrem de largă. Pornind de
la studiul comunicării în sistemele tehnice, teoria informaţiei poate fi aplicată şi în fiziologie, în psihologie,
în medicină, în sociologie şi chiar în artă [68].
Pe măsura dezvoltării ştiinţelor, devine din ce în ce mai evidentă, după cum reliefează S. N. Smirnov,
unitatea dintre fenomene şi apare din ce în ce mai necesară cercetarea interdisciplinară. De aceea,
interdisciplinaritatea reprezintă una dintre caracteristicile fundamentale ale ştiinţei contemporane care are
tendinţa de ştergere a diferenţelor şi de unificare a cunoştinţelor. W. Heisenberg pune în evidenţă faptul că
ştiinţele contemporane au tendinţa de a-şi depăşi graniţele.
Prin intermediul unei fecundări mutuale au apărut o serie întreagă de ştiinţe interdisciplinare, aşa cum
sunt biofizica, biochimia, imunologia, neuroendocrinologia, psihoimunologia etc. Prin înlăturarea barierelor
şi deschiderea reciprocă, interdisciplinaritatea a reprezentat un veritabil progres.
Teoria sistemelor a reprezentat şi ea un pas important pentru că universul are o structură sistemică şi
toate ştiinţele au de-a face cu sisteme. Ele însele sunt nişte subsisteme deschise dintr-un sistem al ştiinţelor.
Apare evident necesitatea stabilirii unei instanţe care, depăşind limitele diferitelor discipline particulare, să
poată oferi o imagine mai profundă a unităţii acestei lumi. Această instanţă care, plecând de la unitatea
ştiinţelor şi trecând prin diferitele ştiinţe particulare, să se întoarcă din nou la unitatea lor, ar putea fi
reprezentată de integronică.

Unitatea ştiinţă-literatură-artă
Ştiinţa reprezintă unul din modurile de abordare a naturii, o cunoaştere organizată, un ansamblu de
fapte şi de teorii. A. Einstein sublinia că trăsătura caracteristică ştiinţei o reprezintă tocmai previziunea
teoretică şi confirmarea experimentală. De aceea ştiinţa a devenit o forţă dominantă în lumea contemporană.
Pentru a putea ajunge la fapte şi la integrarea lor într-un ansamblu coerent de ipoteze şi teorii, ştiinţa
apelează la o metodologie diferită de cea utilizată de artă.
În cadrul ştiinţelor intervin, după cum evidenţiază R. Thome, trei parametri: inteligenţa, mijloacele şi
cantitatea de informaţie obţinută.

23
 Scopurile, metodele şi limbajele pe care le folosesc modurile de abordare a lumii sunt relativ diferite.
Spre exemplu, în timp ce ştiinţa apelează la mijloacele obiective, arta apelează la cele subiective. Ştiinţa se
ocupă de general, arta se ocupă mai ales de particular.
Deşi se deosebesc între ele , arta şi ştiinţa nu sunt totuşi chiar atât de diferite după cum s-ar părea la
prima vedere. Nici ştiinţa nu este chiar atât de obiectivă şi de exactă şi nici artele nu sunt chiar aşa de
subiective. Ştiinţa, a apelat şi ea întotdeauna la emoţii şi pasiune, iar artele moderne au început şi ele să
apeleze din ce în ce mai mult la raţiune.
Ori ce operă de artă conţine în ea, precizează V. Săhleanu, o anumită cantitate de ştiinţă. Leonardo da
1 5 
Vinci vorbea de ştiinţa picturii. S-ar putea da apoi exemplul proporţiilor, al numărului de aur, 2 , care
conferă valoare estetică multor opere de artă. Realizarea unei opere de artă necesită o profundă cunoaştere a
realităţii. Dramaturgia lui Shakespeare cuprinde cunoştinţe de psihiatrie, iar poezia lui Eminescu este plină de
cunoştinţe de istorie şi cosmologie. P. Barnaud precizează că muzica nu este numai artă, ci şi o disciplină
ştiinţifică.
Pe de altă parte, nici omul de ştiinţă nu poate face abstracţie de metodele artistice şi literare. Nu
trebuie uitat faptul că abordarea artistică este mai veche decât cea ştiinţifică: înaintea unor viziuni obiective,
omul de ştiinţă a avut viziuni intuitive.
Există prejudecata că ştiinţa anulează sursa emoţiilor estetice. A. Einstein însă a văzut creaţia
ştiinţifică plină de poezie. H. Poincare a subliniat importanţa simţului estetic în matematică, iar P. Dirac a
vorbit de o armonie a ecuaţiilor [68].
Dacă orice operă de artă conţine în ea o anumită cantitate de ştiinţă şi creaţiile ştiinţifice utilizează tot
mai des mijloace artistice, scheme, desene, şi dispozitive care le fac mult mai uşor de înţeles, iar produsele
tehnice devin din ce în ce mai estetice, conţinând, pe lângă ştiinţă şi elemente artistice care îmbogăţesc şi
înfrumuseţează viaţa omului modern.
Studiind arta cu mijloacele ştiinţei, mulţi cercetători au remarcat că valoarea estetică depinde de
ordinea, ritmul, rima, şi simetria pe care le cuprind operele de artă. E. A. Poe spune că plăcerea pe care o
produce o operă de artă e proporţională cu ordinea. G. D. Birkenhof a semnalat că plăcerea (M) este
O
M
proporţională cu raportul dintre ordine (O) şi complexitatea (C), adică C , iar A. Moles a explicat că
valoarea estetică depinde de raportul informaţie şi redundanţă (R) care poate fi definită ca raportul dintre
H max  Hreal
R
entropia maximă (Hmax) şi entropia reală (Hreal) după formula H max . Cu cât conţine mai
multă informaţie sau mai multă redundanţă, cu atât opera artistică este mai plăcută, mai originală sau mai
banală.
S-a apelat la ajutorul matematicii şi mai ales al teoriei informaţiei în studiul operelor de artă, astfel
luând naştere estetica informaţională. Cu ajutorul acesteia putem calcula spre exemplu entropia poeziei lui
M. Eminescu, care în cazul poeziei „La mijloc de codru” este de 4,0562, adică mai mică decât entropia limbii
române, care este de 4,11, iar în poezia „Somnoroase păsărele” de 4, 2274, adică deasupra entropiei limbii
noastre.
Omul de ştiinţă ultraspecializat nu poate rămâne un simplu automat mental, ci simte nevoia unei
deschideri, atât spre filosofie cât şi spre artă. Ştiinţa este principala, dar nu unica, formă de cunoaştere. Deşi
este mai puţin exactă, tocmai pentru că este mai vagă, mai mataforică şi mai sugestivă, cu aceleaşi cuvinte
poezia poate exprima, după cum arată Voltaire, mai multe idei decât ştiinţa şi chiar decât proza. Trecerea nu
numai de la ştiinţele exacte spre cele umaniste, ci şi de la ştiinţele umaniste la cele exacte a deschis noi
orizonturi. Adevărurile ştiinţei nu mai sunt nici ele chiar atâta de exacte şi de precise, ci au devenit mai
nuanţate şi mai relative [68].
Deşi totul a fost răscolit, ştiinţa nu poate epuiza toate aspectele realităţii şi de aceea omul are nevoie
atât de artă, literatură cât şi de ştiinţă. Oamenii de ştiinţă de înaltă valoare au fost în acelaşi timp şi artişti de
înaltă valoare, aşa cum a fost cazul matematicianului şi poetului Ion Babu. În cadrul proceselor de integrare
24
se poate vorbi deci de o unitate sau cel puţin de o complementaritate dintre artă, literatură şi ştiinţă, pentru
că, după cum spunea J. R. Fowles, adevărata ştiinţă este artă şi adevărata artă este ştiinţă.

2.4 Integrarea în natură şi în tehnologie

Dacă ne imaginăm o axă a materiei, a energiei şi a informaţiei, cu origine comună (deoarece aparţin
aceluiaşi sistem), pe care înscriem vectori cu valoarea elementului respectiv, reprezentarea unui sistem va fi
de forma unei elipse în spaţiu (figura 2.4):
Dacă sistemul transferă o parte a elementelor (material, energetic sau informaţie), unui alt sistem,
ambele sisteme se transformă, generând două noi sisteme cu proporţii diferite între cele trei elemente. Cum în
natura există o infinitate de sisteme, axele lor având aceeaşi orientare, vor genera un câmp material, un câmp
energetic şi respectiv un câmp informaţional.

Figura 2.4. Triada material (M), energie (E), informaţie(I)

Într-un sistem, cu cât valoarea unui vector este mai mare, cu atât va scădea valoarea relativă a
celorlalţi doi vectori. Astfel, dacă un vector tinde către infinit, ceilalţi doi tind către zero, şi se poate ajunge la
o situaţie de “puritate relativă” a unui sistem (figura 2.5):

Figura 2.5 Situaţia de “puritate relativă” a unui sistem

Dinamica unui sistem în care vectorul material tinde către infinit, se prezintă în figura 2.6.

Figura 2.6. Dinamica sistemului cu M tinzând spre infinit

Pentru fiecare sistem, pe cele trei axe există un punct 0 (zero), punctul de echilibru, de la care pornesc
în direcţii diferite vectori pozitivi şi negativi. Vectorii pozitivi reprezintă orientarea forţelor proprii ale
25
sistemului în scopul supravieţuirii, iar vectorii negativi acele forţe ce au tendinţa de a distruge sistemul,
stricându-i echilibrul.
Orice agresiune, reprezintă dezvoltarea unui vector negativ şi va genera simultan o imagine
corespondentă pe aceeaşi axă, dar în direcţie opusă, cu scopul de a se menţine integritatea sistemului.
Un sistem este în echilibru, atunci când valoarea vectorilor pozitivi şi negativi corespondenţi este
egală, iar agresiunea corespunde cu modificarea valorii unuia sau mai multor vectori ai sistemului. Dacă prin
propriile forţe sistemul nu reuşeşte să se echilibreze, prin realizarea unei valori echivalente vectorului negativ
, în cazul sistemelor închise se produce distrugerea sistemului, iar pentru sistemele biologice (deschise) apare
starea de boală, ce poate culmina cu moartea.
Echilibrul universal îşi găseşte exemplificarea în religie prin unitatea contrariilor “rai - iad”, în
mitologie prin “bine - rău”, în fizică prin “materie - antimaterie”, iar în biologie prin sistem “excitator –
inhibitor”, “sistem coagulant – anticoagulant”, “aparat flexor - extensor” etc. La nivel universal, totul poate
fi rezumat la echilibrul “+” şi ” -”.

Principiile integrării

Principiile de bază ale procesului de integrare sunt:

- Principiul superizării
Esenţa acestui principiu este ilustrată prezentând în continuare câteva exemple relevante privind
efectul de sinergie şi susţinerea sublinierii în baza căreia sistemul înseamnă mai mult decât suma părţilor.

Figura. 2.7 Procesul de superizare în formarea nucleului de He

Exemplul 1: În figura 2.7 se prezintă etapele în procesul de integrare pentru formarea nucleului de
He. Aceste etape presupun parcurgerea unui traseu: particule elementare (quarcuri- u, d) – protoni/neutroni
(p, n)– nucleu (He).
Dacă urmărim procesul de integrare mai departe avem în vedere: atomii, moleculele,
macromoleculele, celulele, ţesuturile, organele, sistemele de organe şi organismele. Procesul complex de
integrare este ilustrat în figura 2.8. Pentru a înţelege esenţa principiului superizării este relevantă comparaţia:
particulă elementară - celulă.
Corpul uman este un sistem hiperintegrat realizat din integrarea mai multor substanţe şi structuri
diferite. Această integrare poate fi aranjată pe nivele cu complexitate crescătoare numite nivele de
organizare, începând cu cel de bază:

1. integrare chimică. Atomi (a) şi molecule (b) care constituie substanţa sau modulele constructive (de
ex. apa şi proteinele) pentru toate celelalte nivele.
integrare la nivel de celulele. Celulele sunt cele mai mici unităţi vieţuitoare ale corpului.
2. integrarea la nivel de ţesut. Aceasta este formată din grupuri de celule cu structură şi funcţii
similare (împreună cu alte substanţe).
3. integrare la nivel de organ. Acesta este format din ţesuturi.
26
 5. integrare la nivel de sistem de corpuri. Acestea rezultă din integrarea mai multor organe care
lucrează împreună.
6. integrare la nivel de organism. Aceasta este suma integrării tuturor nivelelor care există şi operează
împreună.

Figura 2.8 Organismul uman – sistem hiperintegrat

Organismul uman este o maşină biologică complexă şi foarte precis calibrată. Ca şi celelalte maşini el
lucrează în parametri normali la o anumită temperatură, un anumit nivel de umiditate, cu un anumit echilibru
al elementelor chimice etc. Deşi condiţiile din mediul înconjurător se modifică mereu, organismul uman se
poate adapta acestora.
Fiecare organism îşi începe existenţa ca o singură celulă – oul fertilizat, devenind două celule, apoi
patru, opt şi aşa mai departe. În măsura în care celulele se dezvoltă şi se multiplică, ele primesc diverse
roluri. Spre exemplu, unele celule dezvoltă forţă şi mişcare. Acestea sunt celulele musculare, capabile să se
adapteze flexibil diferitelor solicitări.
Celulele nu numai că se specializează ci încep să migreze de asemenea prin organismul în dezvoltare.
Comunităţi mici de celule asemenea încep să se integreze (să se lipească împreună, unească) şi să realizeze
structuri multicelulare numite ţesuturi. Diferite tipuri de ţesuturi integrate devin organe, cum este inima,
ficatul, sau creierul. Un organ este o parte a unei vietăţi care execută sarcini specifice, ca de exemplu inima
care pompează sângele, ficatul (care are mai mult de 500 de funcţii) ne ajută să scăpăm de substanţele
otrăvitoare organismului şi stochează vitaminele, iar creierul interpretează semnale electrice şi ia decizii
despre ce este de făcut.
Diferite organe care funcţionează împreună sunt numite sisteme(uneori sisteme de organe), ca de
exemplu sistemul respirator constituit din integrarea nasului, a faringelui, a laringelui, trahee, bronhii şi
plămâni. Aceste părţi ale sistemului respirator lucrează împreună pentru a prelua oxigenul de care avem
nevoie pentru a supravieţui şi să elimine dioxidul de carbon (gazul rezidual). Sistemul circulator constituit
din inimă, vase de sânge şi sânge, are rolul de a transporta sângele care conţine oxigen şi substanţele nutritive
pretutindeni în ţesuturile organismului. Deoarece toate organele necesită oxigen pentru a funcţiona, sistemul
respirator depinde de sistemul circulator pentru a transporta oxigenul pe care îl respirăm la toate părţile
organismului.
Similar, sistemul muscular împreună cu sistemul osos fac posibil ca noi să putem ridica bagaje, să
zâmbim, să dăm mâna, să vorbim şi să ne ridicăm atunci când cădem. Energia pentru a mişca muşchii
provine de la hrana pe care o mâncăm, care este procesată în combustibil util de un alt sistem, sistemul
digestiv.

27
 Unele organe pot fi considerate ca făcând parte din mai mult de un sistem, ca diafragma, spre
exemplu, care este un muşchi implicat în respiraţie, fiind parte a sistemului scheletomuscular cât şi a
sistemului respirator.

Exemplul 2: În analiza matematică comparaţia calcul diferenţial calcul integral este şi ea relevantă privind
superizarea [83]. Calculul diferenţial ne oferă informaţii privind comportarea unei funcţii în puncte, în timp
ce calculul integral ne oferă detalii privind aria mărginită de graficul unei funcţii, suprafaţa unui corp sau
volumul unui corp.
O ilustrare grafică a principiului se prezintă în figura 2.9.

Figura 2.9. Principiul superizării/matematică

Principiul ordinii şi organizării sistemice

Acest principiu ar putea rezolva multe paradoxuri ale principiului al doilea al termodinamici. Ordinea
nu poate fi distrusă dacă cineva sau ceva nu o generează.
Nu putem vorbi de un principiu al dezordinii (entropiei) în absenţa principiului ordinii şi organizării,
ilustrat în figura 2.10. Din jocul principiilor celor două contrarii rezultă în realitate întreaga evoluţie a
universului.

Figura 2.10 Aranjare: dezordine – ordine

Organizarea reprezintă o formă de manifestare a materiei, un atribut inseparabil al acesteia. Aceasta

înseamnă că, pe lângă cel de al doilea principiu al termodinamicii, în univers trebuie să mai existe şi un
principiu care să tindă spre creşterea ordinii şi a organizării.
Extinderea acestui principiu la sistemele deschise, adică la lumea reală, a dus la anumite paradoxuri,
aşa cum este moartea termică a universului sau paradoxul biologic şi al existenţei sistemelor în general. În
acord cu cel de al doilea principiu al termodinamicii, dezordinea tinde să crească, prin scăderea energiei
interne a sistemului, iar principiul ordinii şi al organizării tinde, dimpotrivă, să crească ordinea şi organizarea
28
folosind, cu ajutorul informaţiei, posibilităţile pe care al doilea principiu, care nu apelează la informaţie, nu le
exclude cu desăvârşire.
Ordinea poate fi produsă prin consum de energie, ordinea asociată cu viaţa pe pământ se obţine cu
ajutorul energiei solare. Procesul este ilustrat în figura 2.11.

Figura 2.11. Ordinea produsă prin consum de energie

Materialele precum gaze, lichide şi vapori sunt într-o stare înalt dezordonată. Copacii spre exemplu
preiau dioxidul de carbon din aer, apa din sol precum şi o mică cantitate de vapori din aer. De la acest început
dezordonat, ei produc înalt ordonatele şi înalt constrânsele molecule de zahăr, precum glucoza. Energia
radiată de soare este transferată energiilor de legătură ale carbonului şi altor atomi din molecula de glucoză.
Adiţional în realizarea zahărurilor, plantele de asemenea eliberează oxigen care este necesar vieţii animale
[117].
Frunzele utilizează energia solară în mici uzine energetice numite cloroplast. Utilizând clorofila în
procesul numit fotosinteză, ele convertesc energia solară într-o formă depozitabilă în moleculele de zahăr
ordonate.
Prin procesul de fotosinteză în plante se stochează energie utilizată pentru a realiza lucru mecanic, o
parte din energie fiind utilizată pentru sinteza carbohidraţilor. Aceştia pot fi zaharuri simple precum glucoza
sau combinaţii complexe ale zahărului.
În sistemele animale există de asemenea mici structuri integrate în celule numite mitocondrii care
utilizează energia stocată în moleculele de zahăr, din hrană, pentru a forma structuri mai înalt ordonate.
După cum ştim, mizeria este în esenţă dezordine, fiind opusul ordinii. Eliminând-o nu este ceva
negativ, ci un efort pozitiv de a organiza mediul înconjurător.
Ordinea este condiţia necesară pentru ori ce încearcă mintea umană să înţeleagă. Dispunerile precum
aranjamentul oraşului sau a clădirii, un set de unelte, o expunere verbală de fapte şi idei sau o pictură sau o
piesă muzicală sunt numite ordonate când un observator sau un spectator înţelege structura şi ramificaţiile
structurii în detaliu. Ordinea face posibil să ne concentrăm asupra ce este asemenea şi ce este diferit, ce
aparţine la un loc şi ce este segregat.
Cu ajutorul informaţiei, principiul ordinii şi organizării, caută să găsească de fiecare dată
posibilităţile pe care cel de al doilea principiual termodinamicii, care acţionează neselectiv, nu le exclude cu
desăvârşire.
Sistemele complexe şi cele hiperintegrate includ în structură subsisteme de integrare. În continuare se
prezintă câteva detalii în acest sens.

29
 Figura 2.12. Entropia şi implicaţiile sale

În teoria informaţiei ordinea este descrisă ca fiind purtătorul de informaţii, deoarece informaţia este
definită ca opusul entropiei şi entropia este o măsură a dezordinii. Transmiterea informaţiilor înseamnă
inducerea ordinii. Din moment ce entropia creşte cu probabilitatea stării evenimentelor, informaţia face
opusul: creşte cu improbabilitatea.

Principiul integrării, complexificării şi diversificării sistemice

În baza acestui principiu se explică existenţa a mai bine de 500mii de specii de plante şi mai mult de
1,5 milioane specii de animale, pornind de la aceleaşi elemente de bază: fosfor, azot, hidrogen, carbon,
oxigen.
Complexificarea este condiţia esenţială a apariţiei vieţii, complexitatea operaţiilor celulelor
depăşindu-ne imaginaţia, fiecare proces multiplicându-se intermediar cu frecvenţă şi cu echilibru între reacţii
contradictorii.
Unii consideră că celula a fost iniţial mai complexă decât bacteria din care provine. Acesta nu este un
motiv să credem că complexitatea ar fi putut apărea dintr-o dată fără să parcurgă stagii mai primitive. Trebuie
să admitem că, complexificarea în ciuda ori cărui fapt este o lege conectată la cea a entropiei.

Figura 2.13. Evoluţie în complexitate

Complexificarea nu este aplicabilă speciei ci unui nivel global în care probabilităţile sunt adăugate,
unde evenimentele improbabile încetează să mai apară. Nu este o lege care să se refere la un termen scurt,
contrar entropiei de această dată, ci doar la un termen lung. La nivelul inferior complexificarea este inversul

30
entropiei pe termen lung dacă termenul scurt merge aproape întodeauna la cel mai probabil şi revine la
medie, în plus trece timpul iar cel mai improbabil ea poate apărea şi părăsi traseul pentru totdeauna, pentru a
organiza spaţiul în mod durabil. Complexificarea pe termen lung pe de altă parte este perechea caracterului
static al entropiei, procesul este sugestiv ilustrat în figura 2.13.

Figura. 2.14. Modelul complexificării

Fără îndoială, complexificarea necesită timp, fiecare stagiu fiind clădit pe stagiul precedent datorită
circumstanţelor excepţionale, după cum este ilustrat în figura 2.14. Legea evoluţiei este aceea că precede
complexităţii şi că cel imediat apropiat nu trece de la bacterie la om, ci necesită timp şi multe nivele. Cu cât
trece mai mult timpul cu atât organizaţiile devin mai complexe.
Complexitatea structurii plantelor, funcţiile şi performanţele lor cresc în paralel cu nivelul de evoluţie.
În acelaşi timp, are loc diversificarea şi specializarea pentru fiecare nivel de complexitate. Astfel fiecare nivel
de complexitate are un număr mai mare de specii decât precedentul.
Termenul nivel de complexitate sau nivel de organizare nu înseamnă că evoluţia a apărut prin salturi
şi legături. Progresele precum, tranziţia de la modul de viaţă acvatic la cel terestru se datorează unei noi
dezvoltări şi optimizarea numeroaselor caracteristici. În decursul optimizării, au existat multe forme de viaţă
tranzitorii. Ele au dispărut, deoarece au fost înlocuite de organisme mai bine adaptate. Astfel dacă ne uităm
la speciile din prezent, vedem de aceea doar partea mai bună a speciei, produs al liniilor evoluţionare care au
avut loc mai mult sau mai puţin independent unele faţă de altele.
În zilele noastre, sistemele de comunicaţii combină adesea diverse tehnologii, precum reţelele, care
încorporează sateliţi, staţii radio terestre şi circuite digitale. Aplicaţiile integrate precum voce/date, internet şi
altele, interconectează diverse dispozitive. Pentru a proiecta şi implementa corect astfel de sisteme, este
necesară o cunoaştere atât teoretică cât şi practică în diverse domenii ale tehnologiei.

2.5 Metode de integrare în natură şi tehnologie

Se cunosc mai multe metode de integrare, deopotrivă în natură şi în tehnologie. În continuare se

prezintă detalii în acest sens.
Integrarea genetică presupune că elementele aparţin unui sistem pentru că sistemul le-a generat, a
generat subsisteme care vor influenţa evoluţia acestuia. Această generare mutuală fiind una din modalităţile
apariţiei evoluţiilor antientropice ale sistemului.
ADN (Acidul Dezoxiribonucleic) este o moleculă prezentă în fiecare celulă a organismului, care
conţine toată informaţia genetică necesară pentru a face organismele să funcţioneze. ADN-ul este conţinut în
miezul sau nucleul fiecărei celule, într-o structură bine sudată, numită cromozom, sugestiv ilustrată în figura
2.15 [116].

31
 Figura 2.15. Integrare genetică

ADN-ul este alcătuit din două fâşii lungi, îmbinate în faimoasa structură dublă, elicoidală. Fiecare
dintre aceste două fâşii este alcătuită din 4 componente de bază, care sunt adenina (A), guanina (G), thimina
(T) şi citosina (C). Milioane de astfel de baze se desfăşoară pe fiecare fâşie. Modul în care sunt aranjate
aceste baze alcătuieşte codul care dictează modul cum sunt create toate componentele unei celule.
Genele sunt o subunitate a ADN-ului şi fiecare genă conţine instrucţiunile necesare creării unei
proteine unice, care este entitatea de bază pentru crearea oricărui organism. Ele sunt citite de o substanţă
conţinută de celulă, denumită mARN (ARN mesager), care joacă rolul mesagerului care transmite
instrucţiunile necesare pentru crearea unei noi proteine, din ADN până la “fabrica” în care celula produce
proteinele. O dată ajuns acolo, acest cod este tradus şi apoi se produce proteina al cărei cod a fost descifrat. În
funcţie de rolul pe care proteina respectivă îl joacă în organism, aceasta fie va rămâne în interiorul celulei, fie
va fi transportată în locul unde îşi îndeplineşte funcţia. Toate proteinele fabricate de celule interacţionează
într-un mod complex, pentru a asigura îndeplinirea funcţiilor organismului.
Prin analogie cu lumea vie în contextul actual al dezvoltării tehnologice integrarea genetică este
prezentă şi în acest domeniu. Există multiple exemple în acest sens precum: microelectronica (circuitele
integrate), senzori inteligenţi, actuatori inteligenţi etc.

Integrare prin dependenţă. Acest mod de integrare se întâlneşte în natură, reprezentativ fiind lanţul
trofic.

Se ştie că funcţional, populaţiile unei biocenoze dintr-un ecosistem cuprind 3 nivele:

- producătorii primari -organisme autotrofe care utilizează pentru sinteza substanţelor organice
energia solară sau energia chimică;
- consumatorii care includ: consumatorii de ordin I (C1) sau organismele fitofage care se hrănesc cu
producătorii primari, consumatori de ordin II (C2) sau organismele care se hrănesc cu C1, consumatorii de
ordin III (C3) sau organismele care se hrănesc cu C2.
- descompunătorii- bacteriile care degradează substanţele organice până la eliberarea elementelor
minerale.
Nivelul trofic (modul trofodinamic) cuprinde specii de organisme cu aceleaşi funcţii trofice, aflate la
acelaşi număr de trepte faţă de nivelul de bază al producătorilor primari.
Relaţiile trofice sunt relaţii care se stabilesc între organisme care aparţin unor nivele trofice diferite, iar lanţul
trofic cuprinde organisme situate pe nivele trofice succesive care se află în relaţii nutriţionale.

32
 Figura. 2.16 Integrarea prin dependenţă: lanţ trofic

Veriga trofică este reprezentată de fiecare organism care intră în compoziţia lanţului trofic, pe când
reţeaua trofică cuprinde ansamblul de interacţiuni trofice dintr-un ecosistem, care reflectă complexitatea
conexiunilor dintre populaţiile unei biocenoze.
Lanţurile trofice, (figura 2.16), reprezintă un şir de verigi care se succed de la un capăt la altul. Putem
defini lanţul trofic ca o unitate trofodinamică de transformare şi circulaţie a hranei , în care substanţa
organică circulă de la o specie la alta într-un singur sens. Fiecare organism care intră în componenţa lanţului
trofic formează o verigă trofică. Numărul verigilor sau legăturilor dintr-un lanţ trofic sunt variabile; obişnuit
ele sunt în număr de 3-5. Un alt aspect funcţional al lanţurilor trofice constă în faptul că ele reprezintă căile
de circulaţie ale materiei şi energiei în ecosistem .
Între indivizii unei populaţii şi între populaţii diferite se stabilesc 2 categorii de conexiuni: conexiuni
genealogice, în care esenţial este fluxul informaţional (genetic) şi conexiuni ecologice, care include transferul
de materie, informaţie şi energie.

Integrare la alegere. Metoda presupune că elementele pot alege sistemele de care să aparţină, aşa
cum se întâmplă în sistemele sociale. Acestea implică totuşi existenţa unor sisteme mult mai complexe având
capacitate de selecţie. În plan social familia este un exemplu reprezentativ de ceea ce înseamnă integrare la
alegere.

Integrare accidentală. Metodă presupune că accidental pot apare condiţii ce favorizează procesul de
integrare. Aceste situaţii pot apare de regulă în fizica nucleară, chimie, biologie etc.
Integrare prin constrângere. Acest mod de integrare presupune existenţa unor forţe care acţionează asupra
particulelor, elementelor. În acest sens o particulă elementară poate fi capturată de nucleul atomic care în
mod firesc o va ţine prin forţă, o forţă ce nu îi va permite să părăsească respectivul nucleu. Procesul este
sugestiv ilustrat în figura 2.17.

33
 Fig. 2.17 Integrarea prin constrângere

În legătură cu acest proces sunt relevante aspectele privind energia de legătura a nucleului:

Energia totala a unui sistem izolat este data de relaţia:

W = mc2 (2.1)

unde m este masa de mişcare a sistemului iar c este viteza luminii în vid:

m  m0 1  v2 c2
(2.2)

unde m0 este masa de repaus a sistemului.

Energia de repaus a sistemului izolat este:

W0 = m0c2 (2.3)

Energia cinetică a sistemului izolat este diferenţa între energia totală şi energia de repaus:

E = W – W0 = (m – m0)c2 (2.4)

Energia totala a unui sistem izolat exprimată prin relaţia (2.1) cuprinde şi energia potenţială, datorată
forţelor interioare ale sistemului. Deci variaţia energiei potenţiale interne a sistemului este echivalentă cu o
variaţie a masei sale. Creşterea masei unui sistem este proporţională cu creşterea energiei sale, iar
descreşterea masei unui sistem, cu descreşterea energiei sale, indiferent de procesul în care are loc variaţia
energiei. Absorbţia energiei de către un sistem este echivalenta cu creşterea masei sale, iar eliberarea de
energie, cu scăderea masei sale, indiferent ce fel de energie este absorbită sau eliberată.
Dacă examinăm un nucleu izolat, acesta este format din nucleoni (protoni şi neutroni), legaţi prin
forţe nucleare. Nucleul izolat în repaus are energia totală egală cu:

WN = MNc2 (2.5)
unde MN este masa de repaus a nucleului.
Neutronii şi protonii pot fi separaţi din nucleu şi aduşi în starea de nucleoni “izolaţi”. În această
situaţie fiecare nucleon este un sistem cu energia de repaus:

WK = mKc2 (2.6)

unde mK este masa nucleonului de tip K (n sau p). Energia totală a nucleonilor izolaţi în repaus va fi:
34
 WF = Zmpc2 + (A - Z)mnc2 (2.7)

unde Z reprezintă numărul de protoni şi (A—Z) numărul de neutroni din nucleu.

Energia de repaus totală a sistemului de nucleoni consideraţi izolaţi trebuie să fie egală cu energia
totală de repaus a nucleului plus lucrul mecanic efectuat pentru a separa nucleonii.
Lucrul mecanic efectuat pentru a desface un nucleu izolat în repaus în nucleoni izolaţi în repaus se numeşte
energie de legătura a nucleului. Ea este egală cu energia transferată mediului înconjurător în procesul
formării nucleului din nucleonii constituenţi. Calculul energiei de legătură se face cu ajutorul relaţiilor (2.5)
şi (2.7) dacă se cunosc masele nucleului şi ale nucleonilor [23]:

Wleg = Zmpc2 + (A - Z)mnc2 - MNc2 (2.8)

unde:
Wleg este energia de legătură a nucleului N cu masa MN.
Pentru ca nucleul să fie stabil trebuie ca Wleg> 0, deci masa nucleului să fie mai mică decât masa
particulelor componente considerate izolate. În reacţia de desfacere a unui nucleu în nucleoni nu se conservă
masa în sensul clasic, se conservă energia totală. Acesta este unul dintre fenomenele care au permis
verificarea directă a corectitudinii teoriei relativităţii restrânse.
Pentru a calcula energia de legătură a unui nucleu după relaţia (2.8) trebuie să utilizăm valorile
maselor nucleelor (MN).
Masa atomică este diferită de masa nucleară. Ea poate fi calculată astfel:

MA = MN + Zmc – Welleg/ c2 (2.9)

în care MA este masa atomică, MN este masa nucleară, Zmc este masa celor Z electroni ai atomului şi
Welleg este energia de legătură totală a electronilor în atom. Energiile de legătură ale electronilor în atomi
sunt mici faţă de energiile de legătură nucleare şi se pot neglija. Pentru a ţine seama de masele electronilor, se
introduce în relaţia (2.8) în locul masei protonului, masa atomică a hidrogenului. În felul acesta masele a Z
electroni se adună şi se scad şi, relaţia (2.8) devine:

Wleg = ZmHc2 + (A - Z)mnc2 – MAc2 (2.10)

Deoarece calculul energiilor se face de obicei în megaelectronvolţi (MeV) este util să cunoaştem
echivalentul în energie al unităţii atomice de masă:

1 u c2 = (931,5016 + 0,0026)MeV (2.11)

În acest context, energia de legătură a nucleului de deuteriu (12H) este:

Wleg  mH c 2  mn c 2  m 2 H c 2
1
(2.12)
= (1,007825 + 1,008665 — 2,014102) 931,5 = 2,22 MeV

Masa nucleului final este mai mica decât masa particulelor componente, deci la formarea sa se
eliberează o energie de 2,22 MeV prin emisia unui foton γ. Simbolic reacţia se poate scrie astfel:

1
1 H  12n12H   (2.13)

Acelaşi lucru se poate spune despre un corp ceresc ce pătrunde în sfera gravitaţională a unei stele
s.a.m.d.
35
 În domeniul tehnologic sunt multiple exemple de integrare prin constrângere: reductoarele, cutiile de
viteză, actuatorii de diferite tipuri, sunt rezultatul integrării prin constrângere. În cutia de viteze sau în
reductor componentele de bază: roţi dinţate, arbori, rulmenţi cuplaje etc. sunt obligate să funcţioneze în
spaţiul delimitat de carcasa cutiei de viteze, respectiv a reductorului. În figura 2.18 este ilustrat exemplul unui
actuator rotativ în structura căruia componentele de bază: 1- corpul actuatorului; 2- pinion; 3- pistoane; 4-
capace; 5- tijă de ghidare; 6-inel de strângere; 7- şaibă; 8- şurub; 9- arcuri; 10- indicator de poziţie, sunt
forţate să funcţioneze într-un spaţiu delimitat de carcasa actuatorului.

Figura 2.18 Actuator rotativ – rezultat al integrării prin constrângere

Subsisteme pentru integrare structurală

După cum am subliniat anterior organismul uman este un sistem hiperintegrat care include în
structură subsisteme de integrare. Analizând aceste subsisteme se poate face o analogie benefică pentru
domeniile tehnologic, economic şi social.
În structura organismului uman scheletul este un subsistem de integrare structurală fiind elementul de
susţinere şi reprezintă aproximativ o cincime din greutatea organismului. Solide şi uşoare, cele 206 oase care
îl compun au o formă adaptată la rolul fiecăruia şi la mediul înconjurător. Coastele sunt suple şi uşoare şi în
timp ce protejează organele vitale, permit ridicarea şi expansiunea toracelui în timpul respiraţiei. Oasele
corpului uman sunt tot atâtea puncte de fixare pentru muşchi, care le utilizează pentru a mişca diferitele părţi
ale corpului.
Corpul uman are aproximativ 700 de muşchi, care reprezintă 40% din masa corpului. Muşchii
denumiţi aparenţi sunt vizibili sub piele, în special la sportivi. Aceştia formează un strat superficial sub care
se găsesc straturi musculare intermediare. Sub acestea din urmă, muşchii profunzi se află în contact direct cu
oasele scheletului [68].
După funcţie, localizare sau natura fibrelor se disting trei tipuri de muşchi: netezi, striaţi şi cardiaci.
Examenul detaliat al particularităţilor muşchilor permite să se înţeleagă rolul lor în funcţionarea corpului
uman.
Fiecare fibră musculară este conectată la creier prin intermediul unui nerv, iar comenzile acestuia sunt
transmise prin influxuri nervoase. Impulsul nervos transmis la fibrele musculare antrenează o cascada de
reacţii chimice care produce contracţia muşchiului. Cu toate că sunt rapizi şi viguroşi, muşchii striaţi au
nevoie de repaus după orice activitate, pentru a se decontracta.
Mecanismul contracţiei se bazează pe emiterea şi transmiterea de impulsuri electrice denumite
potenţiale de acţiune. Aceste semnale sunt propagate după un mecanism denumit depolarizare. Din o sută de
fibre ale miocardului, una singură poate declanşa un potenţial de acţiune.
Sistemul de conducerea a inimii este compus din noduri, aglomerări tisulare globuloase, ansambluri
de fibre nervoase paralele. Nodul sinusal se găseşte în peretele urechiuşei stângi. Minuscul, el oferă cea mai
rapidă frecvenţă de impulsuri dintre toate elementele sistemului de conducere, cca 70-700 de ori pe minut.
Unda potenţială creată de nodul sinusal ce traversează atriile este dirijată spre nodul atrio-ventricular. Este
36
nevoie de aproximativ 0.22 secunde pentru ca influxul să se propage în întreg sistem de conducere a inimii.
Contracţia ventriculară are loc imediat după sosirea influxului, de la apexul cardiac spre partea superioara a
ventriculelor. Valvele aortei şi ale trunchiului pulmonar se deschid atunci şi sângele este ejectat în vase.
În domeniul tehnologic structura mecanică a sistemelor asigură integrarea structurală a
componentelor. Roboţii de toate tipurile sunt exemple reprezentative în acest sens.

Subsisteme pentru integrare funcţional - informaţională

Aceste subsisteme pot fi dominant material-energetice sau dominant informaţionale. În organismul
uman sistemul cardiovascular este un subsistem de integrare dominat material energetic. Sistemul nervos,
sistemul endocrin sunt subsisteme de integrare dominant informaţionale.

Figura 2.19. Subsisteme de integrare structural - funcţional - informaţionale în tehnologie şi lumea vie

Pe baza figurii 2.19 se poate face o analogie între susbistemele de integrare definite anterior în lumea
vie şi în tehnologie. În domeniul tehnologic automobilul mecatronic este un exemplu relevant în acest sens.
În structura acestuia principalele module funcţionale: managementul motorului, managementul transmisiei,
suspensia activă, sistemul de frânare, sistemul de climatizare, sistemele de siguranţă etc., au relativă
autonomie funcţională fiind integrate prin intermediul informaţiei.

2.6 Rolul câmpurilor în procesul de integrare

Definind noţiunea de câmp la sfârşitul secolului 18, M. Faraday a sugerat ideea existenţei unor forţe
ce acţionează asupra corpurilor în univers, asigurând echilibrul acestora şi o anumită stare de ordine şi
organizare. În contextul tehnologic actual abordarea acestor probleme se poate face luând în considerare
interacţiunea: câmp electromagnetic, câmp gravitaţional şi câmp informaţional.
La nivelul actual de cunoaştere şi dezvoltare tehnologică, se consideră că Universul care ne
înconjoară există sub două forme: de substanţă (materie) şi câmp de forţe. Materia este caracterizată prin
două mărimi fundamentale: masa şi energia. Masa este măsura inerţiei şi a gravitaţiei, iar energia este măsura
scalară a mişcării materiei.
Cea mai generală definiţie, prezintă energia ca măsură a mişcării materiei. Această formulare, deşi
corectă, prezintă inconvenientul unei exprimări mai puţin explicite, având în vedere diversitatea mare a
formelor de mişcare a materiei.
Energia mai poate fi definită şi ca o măsură a calităţii şi cantităţii schimbului informaţional din natură.
O legătură între energie şi informaţie poate fi constituită şi din principiile II şi III ale termodinamicii, în
special principiul II, care ne dă legătura între entropie şi energia internă a unui sistem termodinamic. Un
schimb de energie cu valori destul de mari poate fi iniţiat printr-un schimb informaţional de o anume calitate.
Un concept foarte important în energetică este cel de transmitere a energiei. Acesta se referă la:

37
 - transmiterea energiei informaţionale, care posedă o subtilitate mai accentuată;
- transmiterea energiei brute, de tip mecanic, termic etc.

Prin substanţă se înţelege o mulţime de forme ale materiei, calitativ diferite. Astfel, corpurile sunt
alcătuite din molecule, moleculele din atomi. Atomii au în structura lor electroni şi nuclee. Protonii, neutronii
sunt constituenţi ai nucleului etc.
Substanţa şi câmpul, în afara faptului că sunt forme de existenţă a materiei, au şi proprietăţi
particulare, care explică deosebirile calitative dintre ele.
Substanţa şi câmpul formează un tot unitar, fiind inseparabile şi în permanentă interdependenţă.
Inseparabilitatea lor constă, în primul rând, în aceea că diferitele particule (substanţă) sunt cuante ale unor
câmpuri corespunzătoare: fotonii sunt cuante de câmp electromagnetic, electronii şi pozitronii sunt cuante ale
câmpului electro-pozitronic, gravitonii sunt cuantele câmpului gravitaţional, biţii sunt cuantele câmpului
informaţional etc.
Sistemul fizic apare ca o sinteză de particule şi câmp, mişcările acestora fiind interdependente. Din
studiul acestor sisteme reiese legea conform căreia energia legăturii dintre elementele de structură este cu atât
mai mare cu cât nivelul de dezvoltare al sistemului este mai profund. Astfel în sisteme , câmpurile
caracteristice se pot deosebi nu numai calitativ, ci şi cantitativ: densitatea de energie a câmpului în sistemele
mai profunde este mult mai mare decât a câmpului sistemelor mai evoluate.

Câmpul electric
Fenomenul de electrizare a corpurilor prin frecare este cunoscut încă din antichitate. Cuvântul
„electrizare” provine de la „electron”, denumirea în greceşte a chihlimbarului. Procedeele de electrizare ale
corpurilor sunt: prin frecare, prin contact, prin inducţie. Prin aceste procedee corpurile pot fi aduse într-o
stare specială, în care interacţionează între ele forţe de interacţiune electrică. Pentru a exprima cantitativ
proprietatea pe care o manifestă corpurile electrizate este utilizată noţiunea de sarcină electrică , Q, definită
prin relaţia:

Q=It (2.14)

unde: I, este intensitatea curentului electric staţionar dintr-un conductor şi t este timpul în care sarcina
electrică se deplasează printr-o secţiune a conductorului.
S-a demonstrat experimental că un corp cu sarcină electrică, modifică proprietăţile fizice ale spaţiului
din jurul său. Forma de existenţă a materiei din jurul corpurilor electrizate, care se manifestă prin acţiuni
asupra corpurilor cu sarcină electrică se numeşte câmp electric[34].
Un câmp electric produs de un corp cu sarcină electrică aflat în repaus, este constant în timp şi se
numeşte câmp electrostatic. Conform legii lui Coulomb, într-un punct la distanţa r de corp, forţa electrică va
depinde şi de sarcina corpului de probă q:

Qq
F = 4r .
2
(2.15)

Într-un punct oarecare, câmpul electric poate fi caracterizat printr-o mărime vectorială E, numită
intensitatea câmpului electric în punctul respectiv, egală cu raportul dintre forţa F cu care acţionează câmpul
asupra unui corp de probă aflat în acel punct şi sarcina electrică q a corpului de probă:

 F
E
q (2.16)

38
 În figura 2.20 se observă că vectorul E este orientat radial în jurul sarcinii generatoare de câmp, iar
valoarea lui este aceeaşi în toate punctele situate la o distanţă dată de sarcina generatoare. Aşadar, câmpul
electric al unei sarcini punctiforme are simetrie sferică [35], [115].

Figura 2.20 Linii de câmp electric

Câmpul electric poate fi descris nu numai cu ajutorul mărimii vectoriale E, ci şi cu ajutorul unei
mărimi scalare, numită potenţial electric. Prin definiţie, potenţialul într-un punct este o mărime fizică egală
cu raportul dintre lucrul mecanic efectuat de câmp la deplasarea unui corp de probă încărcat, din acel punct în
punctul de referinţă arbitrar ales şi sarcina acelui corp:

L
VM 
q (2.17)

Acţiunea integratoare a câmpului electrostatic este relevant ilustrată în realizarea actuatorilor

electrostatici. Proiectarea şi funcţionarea lor se bazează pe conversia energiei electrostatice în lucru mecanic.
Cercetările în domeniul microtehnologiilor au permis realizarea unor microactuatori electrostatici deosebit de
performanţi cu aplicaţii în: electronică, optică, aparatură de cercetare, calculatoare, microrobotică,
echipamente periferice, aparatură video, echipamente de microchirurgie şi neurochirurgie.
Acţionarea electrostatică favorizează miniaturizarea, la o tensiune constantă, lucrul mecanic pe
unitatea de volum este proporţional cu l-2 (lungimea caracteristică). Aceasta înseamnă că forţa electrostatică
devine mai mare pe măsură ce dimensiunile/volumul sunt mai mici.
Actuatorii electrostatici utilizaţi în componenţa microroboţilor se bazează şi se calculează ţinând
seama de fenomenul fizic de atracţie sau de respingere a sarcinilor electrostatice depuse pe două armături. Cu
cât armăturile sunt capabile să acumuleze o cantitate mai mare de sarcină, (deci cu cât materialele din care
sunt construiţi actuatorii sunt mai uşor de încărcat cu sarcină electrostatică şi pot să conserve această sarcină
mai bine, fără pierderi), cu atât puterea şi randamentul actuatorilor este mai mare.
Forţa de atracţie F se determină cu relaţia [96]:
SU 2
F
2d 2 (2.18)
unde:
F- forţa electrostatică [N];
ε – constanta dielectrică [C2N-1m];
S – aria suprafeţei electrodului [m2];
U – tensiunea aplicată [V];
d – distanţa dintre electrozi [m], (figura 2.21).
Actuatorii electrostatici pot fi: liniari sau rotativi.
Proiectarea ambelor tipuri de actuatori se bazează pe faptul că electrozii în mişcare tind să atingă o
stare de capacitate maximă într-o anumită poziţie. În acest sens, au fost dezvoltate şi motoarele electrostatice.

39
 Atracţie
Sarcină Sarcină
Pozitivă Negativă
Forţă

a) b)
Figura 2.21 Generarea forţelor electrostatice
Pentru a evita scurt-circuitarea rotor-stator elementele componente trebuie prelucrate cu mare precizie
şi în condiţii de calitate ridicată a suprafeţelor. Câmpul electric interacţionează cu unele materiale, atrage
impurităţile din mediu, astfel că sunt necesare elemente izolatoare, pentru a proteja circuitele electrice.
În figura 2.22 sunt prezentate două exemple de micromotoare electrostatice rotative şi unul liniar
[96], [67].

a) b) c)
Figura 2.22 Micromotoare electrostatice

Micromotorul prezentat în figura 2.22 a este un micromotor electrostatic trifazat fabricat din
polisiliciu. Rotorul are un diametru de 120 μm, grosimea de 1,5 μm şi un interstiţiu faţă de stator de 4 μm.
Micromotorul poate atinge turaţii de până la 70 000 rot/min în câteva milisecunde, la o tensiune de operare
de 100 V şi o frecvenţă de 450 Hz.
Actuatorul realizat la Toyota Central Research & Development Labs. Inc. este prezentat în figura
2.23. Este alcătuit din doi electrozi ficşi şi un electrod mobil. Prin aplicarea unei tensiuni între electrozii ficşi,
electrodul mobil realizează o mişcare continuă de oscilaţie între cei doi electrozi [96].

Flectrod fix Izolator

Forţă U
Electrică

Electrod mobil
Electrod fix Articulaţie

Figura 2.23 Structura actuatorului electrostatic

Între electrozii ficşi se află un distanţier izolator, electrodul mobil fiind suspendat între ei printr-o
articulaţie flexibilă. Electrozii ficşi sunt legaţi la o sursă de curent continuu de tensiune mare. La aplicarea
40
unei tensiuni continue, dacă electrodul mobil atinge unul dintre electrozii ficşi îşi modifică încărcarea,
devenind de aceeaşi polaritate cu cea a electrodului fix atins. Astfel, electrodul mobil este respins de forţa
electrostatică spre celălalt electrod fix.
Prin utilizarea acestui principiu, s-a realizat un microrobot pentru deplasări pe suprafeţe plane,
prezentat în figura 2.24.

Corp Inainte

Electrod fix

Electrod mobil

Figura 2.24 Structura microrobotului

Unul dintre electrozii ficşi se consideră suprafaţa de deplasare, din acest motiv deplasarea are loc pe
suprafeţe conducătoare. Electrodul mobil este în legătură cu două picioruşe frontale, mişcarea sa de oscilaţie
este transmisă acestora, determinând deplasarea înainte a microrobotului.
Dimensiunile şi greutatea microrobotului sunt: 10 mm x 10 mm x 6 mm respectiv 0,11 g, iar viteza
maximă înregistrată este de aproximativ 50 mm/s [96].

Câmpul magnetic
Proprietatea unor roci de a atrage fierul este cunoscută încă din antichitate. Folosind substanţe care
conţin fier, cobalt, nichel se pot construi magneţi permanenţi [35].
Câmpul magnetic este o formă de existenţă a materiei, care se manifestă prin acţiunea asupra acului
magnetic sau asupra conductoarelor parcurse de curent electric.
Pentru reprezentarea intuitivă a câmpului magnetic, la fel ca şi în cazul câmpului electric, se pot
folosi linii de câmp. Spre deosebire de liniile câmpului electric, liniile câmpului magnetic sunt curbe închise,
ilustrate în figura 2.25. Pentru descrierea cantitativă a câmpului magnetic se utilizează mărimea vectorială

numită inducţie magnetică B .

Fig. 2.25 Liniile de câmp magnetic

Inducţia unui câmp magnetic uniform este o mărime fizică vectorială, al cărui modul este egal cu
raportul dintre forţa pe care acel câmp magnetic acţionează asupra unui conductor rectiliniu, perpendicular pe
liniile câmpului magnetic şi produsul dintre intensitatea curentului din conductor şi lungimea conductorului,
aflat în câmp magnetic.
Expresia inducţiei câmpului magnetic produs de curentul electric prin conductor este :
41
 F
B
Il (2.19)

Un exemplu de acţiune integratoare a câmpului magnetic îl reprezintă imaginea cu rezonanţă

magnetică - tehnica rotaţiei nucleice [35].
Imaginile cu rezonanţă magnetică, imagini fine, stratificate, aşa-numitele tomograme, pot fi generate
pentru orice segment al corpului, din orice unghi, fără a introduce corpuri străine în organism.
Această procedură de diagnosticare deloc stresantă, care este aplicată de la începuturile anilor 1980,
funcţionează cu câmpuri magnetice puternice şi impulsuri radio scurte, bazându-se pe aşa numita rotaţie
nucleică. Acest termen descrie proprietatea unui nucleu atomic de a se răsuci în jurul propriei sale axe,
transformându-se astfel într-un mic magnet. Nucleii atomilor de hidrogen, care există în corp în număr mare,
se comportă în acest fel.
În imaginea obţinută prin rezonanţă magnetică, corpul pacientului este supus unui câmp magnetic de
aproximativ 30.000 ori mai puternic decât cel al Pământului. Acest câmp magnetic artificial determină atomii
de hidrogen din corp să se alinieze într-o direcţie unică, în mod asemănător cu acele de busolă în câmpul
magnetic al Pământului. Prin frecvenţe radio, se trimite în corp un scurt impuls, cu o lungime de undă şi o
forţă exact determinate. Impulsul determină atomii de hidrogen aliniaţi să se rotească. După ce impulsul este
oprit, atomii revin rapid la poziţiile lor originale. În timpul acestei aşa-numite perioade de relaxare, atomii de
hidrogen emit semnale de rezonanţă, care sunt măsurate.
Semnalele recepţionate stau la baza generării de imagini din interiorul corpului, cu ajutorul unor
procese computerizate, asemănătoare celor deja create pentru radiografie şi tomografia computerizată.
Diversele ţesuturi ale organismului apar pe ecran cu diverse niveluri de strălucire.
Ţesuturile bogate în apă sunt foarte strălucitoare, ţesuturile cu un conţinut scăzut de apă sunt mai
întunecate. În consecinţă, oasele abia se văd, în timp ce ţesuturi precum muşchii, ligamentele, tendoanele şi
organele interne se recunosc clar, în tonuri fine de gri.

Câmpul electromagnetic
Sistemul fizic, prin intermediul căruia se transmit forţe electrice sau magnetice între corpuri, care nu
sunt în atingere, se numeşte câmp electromagnetic [36]. Două circuite parcurse de curent electric
interacţionează prin câmpurile magnetice din jurul lor. Asupra fiecărui circuit câmpul magnetic al celuilalt va
acţiona cu o forţă electromagnetică şi dacă circuitul este mobil, el se va deplasa sub acţiunea acestei forţe. În
figura 2.26 se prezintă interacţiunea câmpului electromagnetic cu mediul înconjurător.

Figura 2.26 Interacţiunea câmpului electromagnetic în mediul înconjurător

Una din cele patru forţe fundamantale, forţa electromagnetică se manifestă prin intermediul forţei
electrice şi magnetice, ilustrate în figura 2.27, reprezentând integrarea acestora.

Figura 2.27. Câmp electric –câmp magnetic

42
 M. Faraday a pus în evidenţă pentru prima oară fenomenul de inducţie electromagnetică. Legătura
dintre fenomenele electrice şi magnetice, s-a dovedit a nu fi unilaterală: nu numai că un curent electric
generează câmp magnetic, ci şi un câmp magnetic variabil în timp generează curent electric. Aşadar
fenomenul de inducţie electromagnetică constă din apariţia unei tensiuni electromotoare într-un circuit
străbătut de un flux magnetic variabil.

Figura 2.28. Spectrul electromagnetic.

Deducerea ecuaţiilor câmpului electromagnetic de către Maxwell a contribuit esenţial la intuirea unui
nou câmp, care se propagă cu viteza luminii sub forma undelor electromagnetice. În 1887 fizicianul german
Heinrich Rudolf Hertz a reuşit să genereze asemenea unde, punând astfel bazele transmisiilor de radio, radar,
televiziune şi altor forme de telecomunicaţii. Spectrul electromagnetic fiind sugestiv ilustrat în figura 2.28.
Ecuaţiile lui Maxwell descriu comportamentul câmpului electric şi deopotrivă al celui magnetic, precum şi
interacţiunea lor cu materia. Legătura dintre aceste ecuaţii este sugestiv ilustrată în figura 2.29.

Figura 2.29. Relaţia de legătură dintre cele patru ecuaţii

J.C.Maxwell a demonstrat teoretic că în jurul unui flux magnetic variabil în timp apare un câmp
electric cu liniile de câmp închise. Aşadar, fenomenul de inducţie electromagnetică se poate defini mai
general ca apariţia unui câmp electric cu linii de câmp închise în regiunea în care există un flux magnetic
variabil în timp [36], [78].
Ecuaţiile lui Maxwell reprezintă formele locale ale legilor: circuitului magnetic, inducţiei
electromagnetice, fluxului electric şi fluxului magnetic, în cazul mediilor imobile (v=0) şi fără
discontinuităţi:

43
  D
rot H  J  t

 E
rot E   t

divD   v

divB  0. (2.20)

Ecuaţiile (2.20) se completează cu relaţiile:

E  J sau J  E (2.21)

şi
D   0 (1  x0 ) E   0 r E  E (2.22)

şi

B  0 (1  xm ) H  0 r H  H (2.23)

Care exprimă legăturile între vectorii J şi E , D şi E , B şi H în medii liniare, cu Ei  0 :

J  E ; D  E ; B  H . (2.26)

Schema de generare a forţei electromagnetice se prezintă în figura 2.30.

Figura. 2.30 Generarea forţei electromagnetice

Relaţiile de legătură dintre electricitate şi magnetism sunt sugestiv ilustrate în figura 2.31

44
 Figura 2.31. Legătura electricitate - magnetism

Generarea razelor X reprezintă un alt exemplu relevant privind acţiunea integratoare a câmpului
electromagnetic. Este binecunoscut impactul descoperirii razelor X în medicină, tehnologie şi alte domenii.
Acestea pot fi generate prin crearea unor curenţi de electroni, care să intre în coliziune, în condiţii speciale.
Un catod încălzit, cu încărcătură negativă, emite electroni într-un tub. Electronii sunt acceleraţi într-un câmp
electric şi se ciocnesc de anodul încărcat pozitiv. Schema de principiu a unui tub cu raze X este ilustrată în
figura 2.32.
Dacă diferenţa de potenţial între anod şi catod este U, electronii acceleraţi sub această diferenţă de
potenţial au energia cinetică:

Ecin = eU (2.25)

Figura 2.32. Tubul de raze X

Un tub cu raze X şi un ecran luminiscent sunt cele mai importante componente ale echipamentului de
diagnosticare cu raze X. Subiectul examinat este plasat între sursa de raze şi ecran. Cu cât materialul este mai
dens, cu atât absoarbe o cantitate mai mare de radiaţii. Imaginea obiectului care apare pe ecran (de exemplu,

45
un os) este întunecată. Cu materialele mai uşor penetrabile se întâmplă exact invers - de exemplu, cu pielea
sau muşchii.
Diagnosticul pe baza radiografiei poate contribui la detectarea fracturilor, a cancerului osos sau
osteoporozei, o boală care afectează ţesutul osos.

Câmpul gravitaţional
Gravitaţia este una din cele patru interacţiuni fundamentale din natură, celelalte trei fiind forţele
electromagnetice, forţele nucleare slabe şi forţele nucleare tari. Gravitaţia este cea mai slabă dintre aceste
interacţiuni, acţionează însă pe distanţe mari şi este întotdeauna de atracţie.

Figura 2.33. Căderea corpurilor

Atracţia gravitaţională a pământului înzestrează obiectele cu greutate şi cauzează căderea lor pe

pământ atunci când sunt aruncate. Fenomenul este ilustrat în figura 2.33. Mai mult, gravitaţia este motivul
existenţei pământului, soarelui şi a altor corpuri cereşti, fără aceasta materia nu s-ar fi coagulat (integrat) în
aceste corpuri şi viaţa cum o cunoaştem nu ar exista. Gravitaţia este de asemenea răspunzătoare pentru
menţinerea pământului şi a altor planete în orbita lor în jurul soarelui, luna în orbita sa în jurul pământului,
pentru formarea de maree şi pentru o mulţime de alte fenomene naturale pe care le putem observa.
În urma observaţiilor astronomice, J.Kepler a stabilit legile care descriu mişcarea planetelor în jurul Soarelui.
Aceste legi statuează că:
- planetele se mişca pe elipse ce au Soarele situat într-unul dintre focare;
- raza vectoare a planetei descrie arii egale în intervale de timp egale;
- patratele perioadelor de revoluţie sunt direct proporţionale cu cuburile semiaxelor mari, adică:

T2 = CR3 (2.26)

unde, prin perioadă de revoluţie T se înţelege timpul în care planeta descrie o elipsă completă.
Isac Newton a arătat că cele trei legi ale mişcării planetelor ale lui Kepler nu erau altceva decât cazuri
particulare ale propriilor sale legi (se presupunea că între toate corpurile din Univers care posedă masă există
forţe de atracţie gravitaţională).
De fapt, Newton a mers chiar mai departe: el a arătat că legile mişcărilor planetelor ale lui Kepler
erau numai aproximativ corecte, şi a făcut corecturile cantitative care, cu observaţii detaliate ce s-au
demonstrat a fi valabile.
Newton a demonstrat că dacă se admite ca forţa de atracţie F din partea Soarelui care acţionează
asupra planetei P este proporţională cu produsul dintre masele acestora şi inversproporţională cu pătratul

46
distanţei r dintre ele, fiind îndreptată către Soare după direcţia PS, atunci pot fi explicate cele trei legi ale lui
Kepler.
S-a presupus deci că forţa este dată de relaţia:

M s  mp
FK
r2 , (2.27)

unde M s este masa Soarelui, mp este masa planetei, iar K este constanta atracţiei universale.

Conform principiului al treilea al dinamicii, Pământul acţionează asupra Soarelui cu o forţă (- F s ) şi

F
asupra Lunii cu o forţă (- L ). Aceste forţe care au punctele de aplicaţie în centrul Soarelui, şi respectiv în
centrul Lunii, se comportă ca nişte forţe centrifuge.
Forţa totală care acţionează asupra Pământului este:

  
F = Fs + FL , (2.28)

deci, în mişcarea sa de revoluţie, Pământul are acceleraţia:


F

a = mr . (2.29)

Newton a generalizat relaţiile, considerând că între orice pereche de corpuri din univers se manifestă
o forţă de atracţie de forma:

m1m2
FK
r122 , (2.30)

În relaţia 2.30 m1 şi m2 sunt masele celor două corpuri, iar r12 este distanţa ce separă centrele lor.
Constanta atracţiei universale K, fiind aceeaşi pentru toate perechile de corpuri care se atrag.
Atracţia Pământului este însă importantă, datorită masei mari a acestuia. Forţa cu care Pământul
atrage un corp determină în principal greutatea acelui corp. Pentru un corp de masă m, situat la suprafaţa
Pământului, neglijând efectele de rotaţie diurne ale Pământului se poate scrie relaţia:
mM r
2
mg 0 =K R , (2.31)

unde M r reprezintă momentul de rotaţie al Pământului.

Deci acceleraţia gravitaţională g0 , la suprafaţa Pământului, este:

Mr
2
g 0 =K R . (2.32)

Când corpul de masă m se găseşte la altitudinea h de suprafaţa Pământului, distanţa de la corp la

centrul Pământului este R+h, iar relaţia devine:

47
 mM r
mg 0 =K R  h  ,
2
(2.33)

unde g 0 reprezintă acceleraţia gravitaţiei la altitudinea h.

Relaţia de mai sus ne arată că acceleraţia gravitaţională scade cu altitudinea, aceasta înseamnă că
greutatea unui corp nu este de fapt constantă, aşa cum eram obişnuiţi să o considerăm, ci variază cu
altitudinea.
Dacă în fiecare punct dintr-o anumită regiune a spaţiului se exercită o forţă, spunem că în acea
regiune există un câmp de forţe. Astfel, forţa de atracţie a Pământului se exercită în fiecare punct în jurul său.
Spunem atunci că Pământul creează un câmp de forţe gravitaţionale sau, mai pe scurt, un câmp gravitaţional
sau gravific, implicaţiile acestuia fiind ilustrate în figura 2.34.

Figura 2.34 Câmpul gravitaţional şi implicaţiile acestuia

După cum am văzut, toate corpurile din univers exercită forţe de atracţie (integrare prin forţă) asupra
celorlaltor corpuri. Din acest motiv trebuie să considerăm că fiecare corp dă naştere unui câmp gravitaţional
într-o anumită regiune a spaţiului. Putem spune că masa fiecărui corp exprimă nu numai proprietăţile sale
inerţiale, dar şi proprietăţile sale gravitaţionale.
Menţinerea pe orbită a sateliţilor este rezultatul acţiunii câmpului gravitaţional.

Figura 2.35 Orbita circulară

Mişcarea sateliţilor, înscrierea acestora pe o anumită orbită este rezultatul acţiunii integratoare a
câmpului gravitaţional [118].
48
 Câmpul informaţional

Oricât de simplu ar fi un experiment, dacă se produce, evenimentul său are informaţie. A priva un
eveniment de informaţie apare ca izolarea unei forme de existenţă a materiei, de energie. Atâta timp cât
materia există într-o continuă transformare, şi fiecare transformare formează un experiment, evenimentul
fiind indisolubil legat de informaţie, rezultă clar că este o absurditate să negi existenţa informaţiei într-un
eveniment. Aşa cum nu există repaus absolut nu poate exista eveniment fără informaţie. Informaţia este o
proprietate şi nu poate fi privită decât în acest context. Ea este una şi aceeaşi pentru un eveniment indiferent
dacă este recepţionată sau nu de către un sistem oarecare.
Este ştiut că, întrucât în natură există o infinitate de experimente, care se desfăşoară simultan, deci cu
un univers de experimente, firesc există şi un univers de informaţii, deci un univers informaţional. Orice
sistem luat în considerare se va afla în acesta, fiind realmente “bombardat” cu o imensă cantitate de
informaţie. Dar, dacă acesta ar da semnificaţie fiecărei informaţii primite, ar fi el însuşi un univers de
răspunsuri, fără a uita însă, că pentru aceasta ar trebui să aibă un univers de receptori.
De aceea un sistem considerat nu va acorda semnificaţie tuturor informaţiilor care-l asaltează ci,
numai acelora care prezintă importanţă pentru el, şi anume informaţiilor ce semnalează prezenţa unor factori
din mediu de care depinde existenţa sa.
Astfel, informaţiile care au sens pentru un sistem dat formează câmpul informaţional al sistemului.
Din aceasta deducem că mărimea câmpului informaţional variază de la sistem la sistem, fiind indisolubil
legat de existenţa acestuia. Nu poate exista un sistem fără câmp informaţional sau un câmp informaţional fără
sistem.
De asemenea, dacă două sisteme au acelaşi câmp informaţional, ele nu vor fi identice întrucât
informaţiile cuprinse în câmp pot avea semnificaţii diferite, acesta fiind un element ce conturează
specificitatea sistemului.
Fizica nu se poate reduce numai la descrierea forţelor fundamentale, fie şi a unei singure forţe
unificate, ci şi la descrierea eventuală a surselor acestor forţe, precum şi la natura realităţii, în cele mai
profunde straturi. Unul dintre aceste straturi s-ar putea găsi sub domeniul acestor forţe. Lumea este în esenţa
ei fizică, dar natura fizică a lumii este oarecum altfel decât ne-a învăţat fizica până acum; avem nevoie de o
nouă fizică, o fizică cu informaţie, iar informaţia care îşi poate face loc în fizică este informaţia semantică,
fenomenologică, care dă drept de cetăţenie în ştiinţă tuturor formelor de informaţie. Nu numai forţele
fundamentale acţionează în lume, ci şi informaţia care se desprinde de fizică, într-o măsură mai mare sau mai
mică, pentru a acţiona la concurenţă cu aceste forţe.
Natura existenţei este fizică, dar o fizică energetică, materială şi informaţională. De fapt,
informaţionalul se ridică într-o anumită măsură deasupra fizicului energetic şi material, prin gradul de
independentă relativă pe care îl are, prin natura lucrurilor având posibilitatea să structureze energia, materia
şi substanţa.
În realitate, informaţia nu este numai digitală, analogică, ceea ce înseamnă structurală, ci şi altfel.
Atunci când citim un text, care este o informaţie structurală, şi îl înţelegem, această înţelegere plină de
sensuri mentale, de imagini, de afectivitate adesea, este şi ea o informaţie. Acest lucru ne arată că de fapt pe
lângă informaţia structurală şi în particular aceea digitală, singurele recunoscute de ştiinţă, şi la care se referă
şi fizica deoarece nu mai poate face abstracţie de ea, există şi o informaţie de altă natură.
La nivel structural, fizic şi informaţional, orice proces fizic este echivalent cu o computaţie şi orice
computaţie este echivalentă cu un proces fizic (teza Turing-Church). Acest lucru arată şi faptul că
informaţionalul poate genera procese fizice (ceea ce se şi întâmplă în orice circuit integrat sau
microprocesor).
În privinţa domeniului structural-fenomenologic, procesele sunt mai complicate , dar şi mai bogate.
Procesarea informaţională structurală este computaţie, respectiv formală. Procesarea informaţională
fenomenologică este non-computaţională, respectiv neformală.

49
 Rolul câmpurilor în medicină

Totul în această lume se află într-o continuă mişcare, aşa cum o piatră aruncată în apă crează cercuri
concentrice divergente care conţin informaţii despre cauza care le-a produs. La rândul său unda generată
reprezintă totalitatea particulelor create de sursa de radiaţie ce poate fi înregistrată în funcţie de capacitatea
receptorului.
Undele radiante se mişcă în spaţiu ducând cu ele un flux uriaş de energie şi informaţie. Totul pe
Pământ şi în univers există într-un spaţiu energo-informaţional, sugestiv ilustrat în figura 2.36.

Figura 2.36 Spaţiul energo-informaţional.

Informaţiile transmise de un corp prin radiere sunt transformate prin metode de observare vizuală,
caracteristice percepţiei noastre non-verbale în informaţii asupra mediului. În zilele noastre oscilaţiile
electromagnetice sunt cele mai cunoscute şi intens cercetate. Orice formă de viaţă posedă propriul său
spectru de oscilaţii electromagnetice, folosit cu succes în terapie.
Dezvoltarea unui proces patologic duce la schimbări în spectrul de frecvenţe care conduc la apariţia
unor frecvenţe patologice, disarmonice. Caracteristicile de undă ale întregului spectru de frecvenţe radiat care
pătrund în spaţiu conţin o mulţime de informaţii privind sursa. Percepem aceasta informaţie sub forma unor
semnale înregistrate la nivelul organelor sistemului nostru de comunicare acordate mai ales pe o bandă mai
îngustă de radiaţii.
Medicina cuantică se bazează pe utilizarea cuantelor de energie, adică pe doze infime de radiaţie
electromagnetică, destinate diagnosticării preveniri şi regenerării sănătăţii individului, folosindu-se pentru
aceasta factori de acţiune electromagnetici cât mai apropiaţi de cei naturali. Folosirea radiaţiilor, biologic si
ecologic pure, duce la restabilirea câmpului electromagnetic şi informaţional perturbat de patologie. Pentru
aceasta emisiile electromagnetice folosite vor trebui sa fie la unison cu procesele informativ-energetice ale
organismului viu, cu alte cuvinte vor trebui să fie în rezonaţă cu acestea.
Sănătatea constă în armonia relaţiilor energetic-infomaţionale dintre individ şi natură. Această
armonie se exprimă prin optimizarea mecanismelor de autoreglare, autoapărare şi autovindecare a
organismului viu. O dinamică activă a sănătăţii interesează organismul ca întreg, pe plan fizic, mental şi
spiritual.
Orientarea nouă către o medicină energetică este o cale inteligentă şi cuprinzătoare de a privi
sănătatea şi de a corecta dereglările apărute, pe baza fizicii cuantice. În conceptul de medicina energetică,
sănătatea depinde de câmpurile informaţionale la nivel energetic sau cuantic. Aceste câmpuri informaţionale
sunt foarte active şi creative, legate intim de existenţa stării de sănătate. Când se examinează un organism din
punct de vedere energetic se stabileşte câmpul informaţional care menţine starea de sănătate, precum şi acele
câmpuri care produc perturbări. Se poate spune că orice boală sau sindrom poate fi redefinit ca o tulburare
apărută iniţial la nivelul energiei informaţionale. Sănătatea poate fi restaurată prin corectarea acestor
dereglări, permiţând organismului să-şi urmeze calea sa proprie către autovindecare şi restabilirea
50
homeostaziei. Corectarea include frecvenţe biorezonanţe care influenţează sistemul, şi alte influenţe care
modifică proprietăţile bioelectrice şi în final energetice ale corpului.
Medicina energetică sau bioenergetică se referă la terapiile complementare care folosesc câmp
energetic: electric, magnetic, sonic, acustic, microunde, infraroşii, pentru a scana sau trata un organism
folosind detecţia şi corecţia dezechilibrelor energetice. Cele mai multe dispozitive se bazează pe sistemul
meridianelor de acupunctură.
Alexandre Gurevich a descoperit (1920) că în anumite condiţii un corp poate emite către un alt corp
"raze energetice" pe care el le-a numit raze mitogenetice. Ultimele concepte fizice şi biologice susţin această
teorie a comunicării intercelulare prin intermediul semnalelor electromagnetice care de altfel a fost şi
demonstrată de doi oameni de ştiinţă americani.
Semnalele care provin de la nivel molecular sunt compuse din unde de joasă frecvenţă (mai puţin de
20 KHz) şi induc funcţia şi modul de interacţiune celulară. Celulele vii pot rezona numai cu frecvenţele joase
întrucât timp de milioane de ani de evoluţie a vieţii pe pământ celulele şi-au dezvoltat metabolismul fiind
expuse câmpului geomagnetic natural al Pământului, caracterizat printr-un spectru de frecvenţe oscilatorii
joase în domeniul 0,5-15 Hz. Celulele vii reacţionează la valori de frecvenţe între 0,3-13 Hz, după cum
creierul uman prezintă unde Delta, Teta şi Alfa în domeniul 0.3-30 Hz.
Cercetările au evidenţiat faptul că energia este transmisă printr-o emisie ultraslabă de fotoni numită
"chimioluminiscenţă sumbră", conform căruia informaţia primită de un corp se transmite în interior din
celule în celulă influenţând în final întregul organism.
Lucrările lui Popp au arătat existenţa razelor laser la nivelul ADN, în fiecare celulă a organismului.
Datorită încărcăturii electrice şi radierii laser a ADN-ului său, celula este atât receptor cât şi emiţător de unde
electromagnetice, iar limbajul intercelular sub forma de unde electrice permite organismului să se menţină
într-un echilibru şi astfel, într-o stare bună de sănătate. "Dirijorul" acestui limbaj intercelular este creierul.
Acesta acţionează printr-un cod electromagnetic şi prin eliberare de substanţe chimice (hormoni şi
neuromediatori). Mai recent, s-a arătat ca microtubulii cito-scheletici acţionează ca ghid pentru undele
electromagnetice milimetrice, asigurând rezonanţa şi coerenţa pentru toate entităţile biologice la frecvenţe de
1013 Hz şi armonicile lor.
Totodată s-a demonstrat posibilitatea de a transmite informaţii de la celule bolnave la celule sănătoase
situate la distanţă de câţiva metri. Constatarea poate fi privită în ambele sensuri. Daca informaţia transmisă la
distanţă poate îmbolnăvi celulele, atunci şi informaţiile de vindecare le pot influenţa.
De asemenea s-a formulat o ipoteză după care moleculele şi atomii organismelor vii sunt legate între
ele prin câmpuri bio-electromagnetice constituind suportul material al energiei informaţionale. Descoperirile
au demonstrat posibilitatea de transfer direct a informaţiei genetice, biologice şi psihice graţie unei "raze"
bioelectromagnetice de ultraânaltă frecvenţă.
Tratamentele cuantice folosesc toate tipurile de radiaţii biologic şi ecologic pure, pentru a restabili
câmpul electromagnetic şi starea informaţională alterată de factori patologici, aducând acest câmp la o stare
stabilă. Pentru a se obţine acest rezultat, emisiile electromagnetice folosite sunt la unison cu procesele
informaţional-energetice ale organismului viu, altfel spus, ele sunt în rezonanţă cu aceste procese.

51
 CAP 3. Medii educaţionale pentru integrare

3.1 Noţiuni generale

Evoluţia în dezvoltarea tehnologică a determinat mutaţii majore în tehnologiile educaţionale. Aceste
mutaţii au devenit mai evidente în societatea informaţională respectiv în societatea bazată pe cunoaştere.
Mutaţiile amintite se referă mai cu seamă la demersuri privind eficientizarea actului educaţional. În acord cu
aceste sublinieri sunt relevante următoarele remarci atribuite lui Confucius:
What I hear – I forgot (ceea ce auzi uiţi)
What I sea – I remember (ceea ce vezi îţi aminteşti)
What I do – I understand (ceea ce faci înţelegi)

Privind evaluarea cantitativă a eficienţei demersului educaţional este relevant de asemenea faptul că:
din ceea ce auzi se reţine 20%, din ceea ce vezi se reţine 30%, din ceea ce auzi şi vezi 50% şi din ceea ce faci
90%.
Evaluările menţionate motivează interesul şi preocuparea pentru promovarea în activităţile
educaţionale şi de formare a principiilor: „Learning by doing (învăţare prin practică) – Learning by research
(învăţare prin cercetare)”.
Promovarea acestor principii presupune existenţa unor medii pentru abordări conceptuale adecvate
precum şi a unor instrumente de operare eficiente pentru toate treptele procesului educaţional.
În continuare se prezintă detalii în acest sens privind: mecatronica - mediu educaţional pentru
integrare.

3.2 Mecatronica - mediu educaţional pentru integrare

În dicţionarul explicativ al limbii române, cuvântul „mediu” are următoarele înţelesuri [174]:
Natura înconjurătoare alcătuită din totalitatea factorilor externi în care se află fiinţele şi lucrurile.
Mediu intern = totalitatea umorilor care scaldă celulele organismului. Mediu de cultură = soluţie nutritivă
sterilizată, utilizată pentru înmulţirea microbilor în laborator, în diverse scopuri; societatea, lumea în mijlocul
căreia trăieşte cineva: ambianţă; substanţă solidă, lichidă sau gazoasă, câmp electromagnetic sau gravitaţional
etc. în care se desfăşoară fenomenele fizice; ambianţă, anturaj, cadru, cerc, sferă, societate, (înv.) mijloc,
(fig.) atmosferă, climat; ansamblu de factori, de obiecte materiale şi de condiţii fizice, care înconjoară şi
influenţează organismele; spaţiu material în care se află un corp sau în care se desfăşoară un fenomen fizic;
ansamblu de condiţii externe în care trăieşte şi se dezvoltă un individ uman; ansamblu de circumstanţe
materiale sau morale; ambianţă care înconjoară o persoană.

Evoluţia în dezvoltarea tehnologică către integrarea mecatronică

Mecatronica s-a născut ca tehnologie cerută de societatea informaţională. Termenul, brevetat de
japonezi la începutul deceniului al 8-lea al secolului trecut, a fost utilizat pentru a descrie fuziunea
tehnologică: mecanică-electronică-informatică [51], [68]. Conceptul este sugestiv ilustrat în figura 1,
capitolul 1. Integrarea celor trei domenii se realizează în baza unui management performant, în acord cu
nevoile pieţei, cu scopul de a produce. Mecatronica este rezultatul evoluţiei fireşti în dezvoltarea tehnologică.
Tehnologia electronică a stimulat această evoluţie. Dezvoltarea microelectronicii a făcut posibilă integrarea
electromecanică. În următoarea etapă, prin integrarea microprocesoarelor în structurile electromecanice,
acestea devin inteligente şi, astfel s-a ajuns la mecatronică, aşa cum se arată în figura 3.1.
Tehnologia mecatronică aduce în centrul atenţiei problema informaţiei, care, este componentă
dătătoare de ton în raport cu materialul şi energia. Această poziţie a informaţiei este motivată de către
japonezi prin următoarele argumente [34]:
- informaţia asigură satisfacerea nevoilor spirituale ale omului;
- numai informaţia creşte valoarea nou adăugată a tuturor lucrurilor;
- informaţia înseamnă cultură.
52
 Figura 3.1 Fluxul către integrarea mecatronică

Promovarea legăturilor informaţionale în structura sistemelor tehnice le asigură flexibilitate şi

reconfigurabilitate [ 44].
Evaluarea cantitativă şi calitativă a informaţiei constituie o problemă esenţială în educaţie, cercetare
şi în tehnologie.
Informaţia este deopotrivă importantă în medicină, literatură, artă, muzică, sport etc.
Mecatronica integrează domeniile clasice ale ingineriei mecanice, electrice, ştiinţei calculatoarelor şi
tehnologiei informaţiei pentru a stabili principii de bază pentru metodologii de proiectare avansate.
Mecatronica reprezintă integrarea sinergetică a mecanicii de precizie, control electronic şi gândire sistemică
în proiectarea produselor inteligente şi a proceselor [3], [4], [5], [7], [68].

3.3 Relaţia: material – energie - informaţie

Prin comparaţie cu tehnologia convenţională care operează cu elementele: material şi energie, în
mecatronică se adaugă componenta informaţie. Comparaţia: material – energie - informaţie se prezintă în
figura 3.2.

Figura. 3.2. Relaţia material-energie-informaţie

53
 Comparaţia are în vedere originea resurselor, rezervele, cererea şi, ce înseamnă viaţa din punctul de
vedere al celor trei elemente,[68]. Realizând produse care înglobează multă informaţie cresc performanţele
funcţionale ale acestora, mai mult se conservă resursele materiale şi energia.
Evaluarea cantitativă şi calitativă a informaţiei

Căutând expresia matematică a informţiei, atât R. V. Hartley, cât şi C. Shannon au ajuns la formule
identice cu cele pe care L. Boltzmann le-a stabilit pentru entropie, dar cu semn schimbat. Acesta a arătat că,
în calitatea ei de mărime a dezordinii, entropia are formula:

S=Klog W, (3.1)

unde W reprezintă stările microscopice distincte ale sistemului respectiv.

Hartley a arătat că informaţia I, pe care o poate aduce un semnal, este şi ea:

I=log N (3.2)

unde N reprezintă numărul de semnale echiprobabile. În cazul în care semnalele nu sunt echiprobabile,
informaţia se exprimă astfel:

I= log 1/pk (3.3)

unde p reprezintă probabilitatea de apariţie a semnalului k.

Căutând să determine informaţia pe care o aduce un mesaj, adică o succesiune de semnale, Shannon a
constatat că, în timp ce entropia mesajului este:

n
S   pk log pk
k 1 , (3.4)

informaţia pe care o aduce mesajul respectiv este:

n
I   pk log pk
k 1 (3.5)

Informaţia este, aşadar, egală cu entropia mesajului, dar cu semn schimbat, adică I= - S. Deoarece
entropia negativă sau negentropia ar fi egală cu ordinea 0 a mesajului sau a sistemului, adică 0=S, atunci
informaţia I ar fi egală cu ordinea 0 a sistemului respectiv, adică I=0. Astfel, informaţia poate fi considerată
ca mărime şi mijloc de obţinere a ordinii, fiind nu numai măsura, ci şi motorul ordinii şi organizării. De aceea
principiul ordinii şi organizării apelează nu numai la energie, ci şi la informaţie.
Informaţia este definită ca “orice mesaj care aduce o precizare într-o problemă ce comportă un anumit
grad de incertitudine”,[68]. Informaţia este factorul determinant în obţinerea ordinii şi organizării.
Cuvântul informaţie - preluat din latină (informatio) prin intermediul limbii franceze (information) -
este polisemantic, putând căpăta mai multe semnificaţii (uneori total diferite sau chiar contradictorii), ce sunt
determinate de domeniile şi contextele foarte variate în care este folosit.
A doua percepţie a informaţiei (ce datează din aceeaşi perioadă), este aceea de serviciu de primă
necesitate, care a determinat dezvoltarea în întreaga lume a unui nou segment a economiilor naţionale:
sectorul de servicii informatice. Beneficiind de avantajele proprietăţilor informaţiei şi construind o percepţie
a utilităţii şi valorii sale individuale şi sociale, acest sector furnizează o largă gamă de produse şi servicii
informatice.
54
 Problema unităţii de informaţie a fost pusă pentru prima dată în 1928 de către R.V. Hartley [68]:

1
ln  ln e  1 nit 
- e 1unitate naturală Hartley şi reprezintă alegerea lui 1 din e.
O altă unitate de informaţie menţionată în literatura de specialitate este definită prin relaţia:
1
lg  lg 10  1 dit 
- 10 1 unitate zecimală, reprezentând alegerea lui 1 din 10.
1
log 2  log 2 2  2 bit
- 2 şi, reprezintă alegerea lui 1 din doi
Relaţiile dintre aceste trei unităţi, având în vedere schimbarea bazei logaritmilor sunt:
1 nit = 1,44 bit,
1 dit = 3,32 bit.

Practic se operează frecvent cu multiplii bitului după cum urmează:

1 octet (byte) (B) = 8 biţi;

1 Koctet (KB) = 210 octeţi;
1 Moctet (MB) = 210 Kocteţi.

Evaluarea cantitativă şi calitativă a informaţiei constituie un demers important pentru a cunoaşte

contribuţia acesteia la preţul de cost al produselor şi sistemelor.

3.4 Purtători de informaţie. Semnale

Semnalul reprezintă forma de manifestare fizică a informaţiei. Acestea pot fi: tensiune, curent, undă
electromagnetică etc., în funcţie de natura procesului studiat. În acest context se defineşte şi noţiunea de
purtător de informaţie. Natura purtătorilor de informaţie poate fi (figura 3.6):

Figura 3.6. Purtători de informaţii – semnale

Radiant – se preocupă cu unde electromagnetice în toată gama de frecvenţe, de la unde radio la raze
gama. Parametrii principali de interes fiind intensitatea, frecvenţa, polarizarea şi faza.
Mecanic – se ocupă cu tot felul de parametri externi ai materialului cum sunt poziţia, viteza,
mărimea, grosime, forţă şi vid.
Termic – implică temperatura, gradientul temperaturii, căldura şi entropie.
Electric – preocupat de parametrii electrici ca tensiunea, curentul, rezistenţa, capacitatea etc.
Magnetic – include intensitatea câmpului, flux, densitate şi permeabilitate.
Chimic – se ocupă cu structura internă a materiei. Parametrii principali fiind concentraţia unui anume
material, structura cristalelor şi starea de agregare.
55
 Modelarea matematică a semnalelor se realizează prin funcţii. În demersurile pentru evaluarea
performanţelor diferitelor sisteme meatronice foarte frecvent se studiază răspunsul acestora la anumite
semnale de referinţă precum: semnalul treaptă, rampă, exponenţial, sinusoidal etc.

3.5 Noţiunea de legătură în mecatronică

Lumea din jurul nostru şi întregul Univers sunt alcătuite dintr-o mare diversitate de materiale şi forme
de materie iar oamenii s-au întrebat dintotdeauna din ce este constituit pământul şi ce le ţine împreună.
Încă din vremuri străvechi, oamenii s-au gândit să organizeze lumea din jurul lor în elemente
fundamentale, precum pământul, aerul, focul şi apa, sugestiv ilustrate în figura 3.7. Filosofii greci Leucip şi
Democrit, în secolul V înainte de Hristos credeau că întreaga materie din care este alcătuit Universul este
formată din cărămizi indivizibile ( pe care le-au numit atomi, de la a-tomos, care în greacă înseamnă
indivizibil) separate de vid.
Aristotel în schimb credea că “ natura are oroare de vid“ şi îşi imagina că materia se poate divide la
infinit, în părţi din ce in ce mai mici. Opinia lui Aristotel a prevalat şi ipoteza atomului a fost dată uitării
pentru două mii de ani.

Figura 3.7. Elementele fundamentale

Fizicienii au elaborat o teorie numită „modelul standard” care explică din ce este constituit pământul
şi ce îl ţine împreună. Ea explică toate particulele şi interacţiunile lor complexe doar prin:
- 6 quarci.
- 6 leptoni, cel mai cunoscut lepton fiind electronul.
- particule purtătoare de forţa, ca fotonul.

Figura 3.8. Particule elementare

Toate particulele cunoscute ale materiei sunt compuse din quarci şi leptoni şi ele interacţionează prin
schimbul de particule purtătoare de forţă [125].

56
 După cum putem observa din cele relatate mai sus orice, de la galaxii la munţi, la molecule este
compus din quarci şi leptoni( fig 3.8). Quarcii, se comportă diferit decât leptonii, iar pentru fiecare particulă a
materiei există o particulă corespunzătoare de antimaterie.
Quarcii sunt un tip de particule a materiei, majoritatea materiei din jurul nostru fiind compusă din
protoni şi neutroni care sunt compuşi din quarci. Există şase tipuri de quarci grupaţi în trei perechi: up/down,
charm/strange şi top/bottom.
Universul pe care îl cunoaştem exista datorita interacţiunii particulelor fundamantale, care includ
forţe de atracţie şi de respingere, părăsire şi anihilare.
Există patru interacţiuni fundamantale între particule şi toate forţele din lume pot fi atribuite acestora (figura
3.9 ) [117].

Figura 3.9. Forţe de interacţiune fundamentale

Orice tip de forţă – de frecare, magnetică, gravitaţională, nucleară etc. – este datorată uneia din aceste
interacţiuni fundamentale.

Figura 3.10. Interacţiunea forţelor fundamantale

Practic lucrurile interacţionează fără să se atingă, precum îşi simt doi magneţi prezenţa şi precum se
atrag sau se resping. Interacţiunea forţelor fundamantale este sugestiv ilustrată în figura 3.10.

57
 Formarea fazei solide a materiei este determinată de apariţia unor forţe de interacţiune între
particulele structurale atunci când acestea sunt apropiate, la distanţe suficient de mici. Aceste particule pot fi
atomi, ioni sau molecule. Pentru a forma o structură stabilă, a corpului solid este necesar ca între particule să
acţioneze atât forţe de atracţie cât şi de respingere. În funcţie de natura particulelor structurale distingem
patru tipuri de forţe, care asigură legătura cristalină, fiind detaliate în continuare.

Legătura Van der Waals

Această legătură este relativ slabă şi se realizează între atomi cu pături electronice exterioare
complete sau între molecule cu legături chimice saturate. Pentru a înţelege natura forţelor de legătură de tip
Van der Waals, se exemplifică interacţiunile dintre doi atomi de heliu (fig. 3.1). Dacă se apropie doi atomi de
heliu, atunci între mişcarea electronilor se poate stabili o corelaţie care duce la apariţia unei forţe de atracţie
(figura. 3.11, a) sau de respingere (figura. 3.11, b).

Figura 3.11. Corelarea mişcării eloctronilor între atomii de heliu în cazul forţelor de atracţie (a) sau de
respingere (b)

În multe cazuri, moleculele se prezintă sub forma unui dipol electric constant (ansamblu de două
sarcini electrice punctiforme, egale şi de semen contrare). Între aceşti dipoli apar forţe de atracţie
electrostatice, care determină o ordonare riguroasa a acestora (figura. 3.12).

Figura 3.12. Ordonarea moleculelor polare datorită interacţiunii electrostatice

Pe măsură ce dipolii se apropie, între ei apar forţe de respingere care sunt cauzate, în principal, de
interacţiunea electrostatică a nucleelor încărcate cu sarcină pozitivă. În figura 3.13 sunt reprezentate calitativ
energia potenţială de atracţie, energia potenţială de respingere şi energia potenţială totală. Acest sistem
(cristalul) va fi stabil când distanţa dintre particulele care interacţionează va avea o valoare r0 pentru care
forţele de atracţie sunt egale cu forţele de respingere. În acest caz, energia potenţială totala va avea un minim
în punctul r0 (fig. 3.13).

Figura 3.13. Reprezentarea schematică a energiilor de atracţie, respingere şi a energiei potenţiale totale în
cazul legăturii de tip Van der Waals.
58
 Cristalele în care predomină legătura chimică Van der Waals se numesc cristale Van der Waals sau
cristale moleculare.

Legătura ionică
Acest tip de legătură chimică predomină în cristalele formate din ioni pozitivi şi negativi. Ionii se
aranjează în cristal în aşa fel încât atracţia coulombiană dintre ionii de semn opus să fie mai puternică decât
respingerea dintre ionii de acelaşi semn. Cristalele tipice cu legături ionice sunt cele ale halogenurilor
alcaline, de exemplu NaCl, care cristalizează sub forma Na+Cl-. Când cei doi atomi se apropie, electronul
trece de la Na la Cl deoarece potenţialul de ionizare al atomului alcalin este relativ mic în comparaţie cu cel
al atomului de halogen.
Ca urmare a acestei treceri se formează cationul Na+ şi anionul Cl- între care apar forte de atracţie
electrostatice. Distanţa până la care se pot apropia ionii este limitată de forţele de respingere care se
manifestă la distanţe mai mici între ioni şi care cresc rapid o dată cu micşorarea distanţei dintre ioni. La o
anumită distanţă r0 dintre ioni, forţele de atracţie sunt egale cu forţele de respingere şi cristalul va fi stabil. În
figura 3.14 este reprezentată structura cristalului de NaCl. Legătura chimică cauzată de interacţiunea
electrostatică dintre ionii cu sarcini electrice de semne opuse poartă denumirea de legătură ionică iar
cristalele în care predomină acest tip de legături se numesc cristale ionice. Acest tip de legătură este mult mai
puternică decât legătura Van der Waals. Aşa se explică de ce cristalele ionice au durităţi mecanice şi puncte
de topire mult mai mari decât cristalele moleculare.

Figura 3.14. Cristalul de NaCl cu structură cristalină cubică. Distanţa dintre doi ioni vecini este r0

Legătura covalentă
Acest tip de legătură se stabileşte între atomi neutri ca rezultat al punerii în comun a electronilor de
valenţă. Numărul legăturilor covalente pe care le poate realiza un atom este egal cu numărul de electroni
necesari pentru că atomul respectiv să-şi completeze ultima orbită. Cel mai simplu exemplu de legătură
covalentă este dat de molecula de hidrogen. Când distanţa dintre doi atomi de hidrogen este mare, atunci
probabilitatea ca un electron să treacă de la un atom la altul este foarte mică. Dacă. se apropie cei doi atomi
până la distanţe de ordinul r aproximativ 0,2 nm, atunci creşte foarte mult şi probabilitatea ca un electron să
treacă de la un atom la altul ca şi cum cei doi electroni ar aparţine simultan celor două nuclee. Astfel, datorită
schimbului continuu de electroni, densitatea de sarcină negativă între cele două nuclee creşte şi apar forţe de
coeziune care poartă denumirea de forţe de schimb. Energia necesară pentru a învinge forţele de schimb şi a
îndepărta un atom de altul poartă denumirea de energie de schimb.
Conform principiului lui Pauli cei doi electroni pot ocupa aceeaşi stare 1 s numai daca au spinii
orientaţi in sensuri opuse. In cazul când spinii sunt orientaţi in acelaşi sens apar forţe de respingere între
atomi si nu se poate forma molecula de hidrogen. În mecanica cuantică se demonstrează riguros ca
dependenţa energiei de schimb de distanţa dintre cei doi atomi de hidrogen prezintă un minim (sistemul
format din cei doi atomi este stabil) numai dacă spinii celor doi electroni sunt orientaţi în sensuri opuse. Iată
cum, punerea în comun a electronilor de valenţa poate duce la apariţia unui nou tip de legătură chimică între
atomi care se numeşte legătură covalentă.

59
 Figura 3.15. Reprezentarea schematică a legăturilor covalente în cristalul de Si

Formarea legăturilor covalente în cazul cristalelor constituite din atomi cu mai mulţi electroni este
similară. Să considerăm un element din grupa a IV-a, de exemplu Si. Fiecare atom de Si poate contribui la
formarea legăturii covalente cu cei patru electroni de valenţa. Astfel, pentru a se realiza o structură cristalină
stabilă este necesar ca fiecare atom de Si să fie înconjurat, la distanţe egale, de alţi patru atomi (figura. 3.15).
La fiecare legătură covalentă atomul de Si participă cu câte un electron şi astfel toţi cei patru electroni de
valenţă, participă la formarea legăturilor covalente.

Legătura metalică
Modelele simple care au fost prezentate mai sus pentru a explica legăturile ionice sau covalente
ilustrează, cel puţin calitativ, multe particularităţi ale cristalelor în timp ce legătura metalică este mult mai
greu de explicat cu ajutorul unui model simplificat. Legătura chimică în metale se poate explica prin luarea în
consideraţie a tuturor atomilor şi presupunând că electronii lor de valenţa aparţin cristalului în întregime.
Multe proprietăţi ale metalelor se pot explica cu ajutorul teoriei ,,electronilor liberi" conform căreia ionii
pozitivi ai metalului formează o reţea scufundata în ,,gazul" electronic care umple tot volumul. Stabilitatea
unui astfel de sistem termodinamic este asigurată de interacţiunea dintre ioni şi electronii de valenţa liberi.
Într-adevăr, electronii care se află în spaţiul dintre ionii pozitivi interacţionează cu aceştia dând naştere la
forţe de atracţie care vor echilibra forţele de respingere electrostatică, dintre ionii pozitivi. Este uşor de
observat că atât în cazul legăturii covalente cât şi în cazul celei metalice are loc punerea în comun (
colectivizarea ) a electronilor de pe orbitele externe ale atomilor. Deosebirea constă în faptul că în cazul
legăturii covalente „colectivizarea", electronilor se face numai între perechi de atomi iar electronii
colectivizaţi rămân tot timpul în vecinătatea lor în timp ce în cazul legăturii metalice la ,,colectivizarea"
electronilor participă toţi atomii cu electronii lor de valenţa iar electronii colectivizaţi nu sunt localizaţi şi se
pot mişca în tot volumul cristalului.

Noţiunea de legătură în mecanică

În mecanică clasică se aduc în atenţie probleme precum statica punctului material supus la legături cât
şi la dinamica acestuia. Un punct material este liber atunci când poate ocupa ori ce poziţie în spaţiu, nefiind
stânjenit de nici o obligaţie geometrică. Poziţiile pe care le ocupă punctul material sunt determinate numai de
forţele ce acţionează asupra lui. În general, poziţia punctului se defineşte prin trei parametri scalari
independenţi între ei, de exemplu coordonatele carteziene x, y, z ale punctului.
În cazul în care, un punct material este obligat, geometric, să ocupe numai anumite poziţii în spaţiu se spune
că este supus la legături. De exmplu punctul poate fi obligat să rămână pe o suprafaţă pe o curbă sau într-un
punct fix din spaţiu.
Considerând un sistem de forţe ce acţionează asupra unui punct material, având acelaşi punct de
aplicaţie, forţele sunt concurente. Vectorii ce reprezintă aceste forţe sunt vectori legaţi. În cazul unui punct
material supus la legături, condiţia de echilibru   0 nu mai este necesară. Punctul material supus la
legături, este echivalent, din punct de vedere mecanic cu punctul material liber. Forţa R poartă numele de
forţă de legătură sau reacţiune.

60
 Operaţia de suprimare a unei legături geometrice şi de înlocuire a ei cu o forţă, poate fi făcută în
general. Se ajunge astfel la axioma legăturilor care statuează că: ori ce legătură geometrică poate fi
întotdeauna înlocuită cu o forţă denumită forţă de legătură (reacţiune). Punctul material, eliberat de legături,
acţionat de forţele date şi de reacţiune este echivalent din punct de vedere mecanic cu punctul material supus
la legături.
În baza acestei axiome, condiţia necesară şi suficientă pentru ca un punct material supus la legături să
rămână în repaus este:

R 0 (3.6)

Legăturile la care poate fi supus un rigid sunt mai complexe decât cele la care este supus un punct
material. Principial o problemă de echilibru a unui rigid supus la legături oricât de complexe ar fi se rezolvă
înlocuind legăturile cu forţe sau cupluri de legătură (reacţiuni).
În studiul mişcării unui punct material supus la legături, ca şi în statică, se aplică axioma legăturilor şi se
tratează în continuare problema, ca şi când punctul material ar fi liber, aplicând de exemplu ecuaţia
fundamentală a dinamicii sau una din teoremele generale.
Noţiunea de legătură în mecanică exprimă o constrângere geometrică, o limitare a poziţiilor
punctelor materiale ce alcătuiesc sistemul. Aceste condiţii pot fi exprimate analitic sub forma unor relaţii fie
între coordonate, fie între deplasări. De exemplu, obligaţia unui punct material de coordonate x, ,y, z de a
rămâne pe o suprafaţă se poate exprima fie prin ecuaţia suprafeţei:

f( x, y ,z )  0
(3.7)
care impune o restricţie coordonatelor punctului, fie prin relaţia diferenţială

f f f
dx  dy  dz  0
x y z (3.8)

care impune o restricţie deplasării infinitesimale a punctului.

Dezvoltarea tehnologiei mecatronice a determinat mutaţii esenţiale şi în studiul mecanismelor.
Apariţia actuatorilor ca elemente de execuţie compatibile cu tehnologia mecatronică, constituie unul dintre
motivele acestor mutaţii. S-au dezvoltat noi tipuri de mecanisme, mecanismele de control. Aceste mecanisme
se întâlnesc deopotrivă în lumea vie şi în tehnologie. Funcţionarea lor are la bază informaţia. În abordarea
mecatronică, mecanismului convenţional, pe lângă lanţul cinematic material şi energetic, i se ataşează lanţul
cinematic informaţional.
Mai mult, legăturile dintre elemente pot fi mijlocite de informaţie. Se definesc în acest context
noţiunile de legătură informaţională, cuplă cinematică informaţională şi purtători de informaţie. În studiul
dinamic al mecanismelor trebuie considerat ansamblul: actuator-mecanism-senzori.
Pentru ca un mecanism să fie desmodrom el trebuie să fie un lanţ cinematic închis. Făcând analogia cu lumea
vie roboţii în general sunt inspiraţi din aceasta.

Figura 3.16. Analogie lumea vie tehnologie

61
 Există diverse tipuri de roboţi care imită comportamentul braţului uman, care din punct de vedere al
mecanismelor sunt lanţuri cinematice deschise, deci nu sunt desmodrome, însă având integrate în structura
lor pe lângă lanţul cinematic material şi energetic şi pe cel informaţional devin desmodrome, lanţul cinematic
închizându-se prin integrarea elementelor de control, devenind mecanisme mecatronice (figura 3.16). În
structura actuatorilor Lorentz (figura 3.17) legătura bobină-magnet permanent este informaţională.

Figura 3.17. Actuator Lorentz

Promovarea legăturilor informaţionale, a lanţurilor cinematice informaţionale în structura sistemelor

mecatronice le asigură acestora flexibilitate şi reconfigurabilitate. Mai mult legăturile informaţionale necesită
consum minim de material şi energie şi astfel creşte eficienţa în funcţionarea sistemelor tehnice.

3.6 Dezvoltarea mecatronicii ca disciplină tematică în mediul academic

În dezvoltarea sa, mecatronica a parcurs etapele: tehnologie, filosofie, ştiinţa maşinilor inteligente,
mediu educaţional pentru integrare.
În figura 3.18, se prezintă tranziţia în evoluţia mecatronicii de la identitate disciplinară la identitate tematică.
De la prima etapă (1) unde nu există interacţiune între disciplinele iniţiale la a doua etapă (2) care reprezintă
o situaţie unde studenţii combină cursuri de la diferite discipline pentru a-şi lărgi orizontul cunoaşterii.
Aceasta este o etapă multidisciplinară, unde, întreg sistemul educaţional este organizat şi funcţionează pe
bază de discipline.

Figura 3.18. Evoluţia mecatronicii ca disciplină academică

În etapa (3) accentul se pune pe crearea cursurilor interdisciplinare. A patra etapă este reprezentată în
principal de crearea de noi curicule pentru aplicaţii interdisciplinare ca de altfel pentru identitatea diferită a
subiectului, identitatea disciplinară diminuându-se în favoarea identităţii tematice. În etapa (5), disciplinele
62
iniţiale se diminuează aproape în întregime, ceea ce este posibil datorită unei schimbări complete în
organizare.
A şasea etapă (6) este echivalentă cu tratarea mecatronicii ca un întreg, ca o identitate tematică [37].

63
 Cap.4 Integrare şi cunoaştere

4.1 Conceptul de cunoaştere

La început de nou mileniu, cel mai de preţ produs global este cunoaşterea, în particular noua
cunoaştere tehnologică care poate oferi un avantaj unei culturi, unei companii şi/sau unui centru de
cercetare.
Cunoaşterea este atât de vastă încât însemnătatea ei trebuie delimitată la câteva principii care conduc
la constrângeri de a fi înregistrate într-o formă şi plasate într-un sistem pentru manevrare. Cunoaşterea este
fluidă, un amestec de experienţe, valori, informaţii şi înţelegere. Conceptul de cunoaştere este sugestiv
ilustrat în figura 4.1.

Propozitii

Adevar Cunoastere Credinta

Figura 4.1. Conceptul de cunoaştere

Cunoaşterea este o abstractizare personală interioară care este modelată de experienţa de producerea
semnificaţiilor în situaţiile realităţii de zi cu zi. Interacţiunile personale cu obiectele cunoaşterii îi ghidează pe
căutătorii de cunoaştere pentru a deveni conectaţi cu înţelegerea faptelor, conceptelor, metodelor, regulilor şi
principiilor prin intermediul unei game de acţiuni precum interpretarea, raţionamentul analitic şi observaţia.
Termenii „date”, „informaţii” şi „cunoaştere” sunt utilizaţi ca sinonime existând următoarele diferenţe:
Date... simplu, există şi nu au semnificaţie în afară de faptul că există. Pot exista în ori ce formă, utilizabilă
sau nu.
Informaţia... informaţiile sunt date cărora li-s-a dat însemnătate prin intermediul legăturii relaţionale.
Această „însemnătate” poate fi utilă, dar nu trebuie să fie neapărat.
Cunoaşterea... cunoaşterea este corespondentul colecţiei de informaţii, astfel încât să fie de folos.
Cunoaşterea este mai profundă şi mai bogată decât datele şi informaţia:
În contextul învăţării, cunoaşterea poate fi: declarativă şi procedurală.

Cunoaştere declarativă. Din punct de vedere ontologic cunoaşterea declarativă este înrudită cu
domenii de cunoaştere strategică şi temporală, cu aspecte ca „cine”, „ce”, „unde” şi „când”. Este o descriere
statică care capturează înţelegerea despre lumea fizică prin mediul cuvintelor, imaginilor, sunetelor şi
emoţiilor. Pentru ori ce scop particular cunoaşterea declarativă se poate identifica cu cunoaşterea explicită
sau cunoaştere care poate fi codată şi transformată în structuri textuale, grafice sau verbale de reprezentări.
Din momentul în care cunoaşterea declarativă se ocupă cu expunerea faptelor, metodelor, tehnicilor şi
practicilor, ea poate fi uşor exprimată, înregistrată şi diseminată în formă de artefacte, norme scrise şi
comunicare verbală pentru a deveni un bun al cunoaşterii explicite.
64
 Cunoaşterea poate fi stratificată în două categorii: tacită şi explicită. Cunoaşterea tacită se referă, de
exemplu, la cunoaştere care poate fi dedusă din conversaţii, discuţii, şi aşa mai departe, în timp ce
cunoaşterea explicită este conţinută în documente, emailuri şi alte surse de hârtie sau electronice, care poate
fi exprimată în cuvinte şi numere şi se poate împărtăşi sub formă de date, formulări ştiinţifice, specificaţii de
produs, manuale, principii universale, etc. Acest tip de cunoaştere poate fi uşor transmisă dincolo de indivizi,
formal şi sistematic. Aceasta a fost forma dominantă a cunoaşterii în vest, în Japonia însă aceasta este văzută
doar ca vârful icebergului. Ei văd cunoaşterea ca fiind în primul rând tacită, ceva mai greu vizibilă şi
expresibilă [145].
Cunoaşterea tacită este foarte personală şi greu de formulat, făcând dificilă comunicarea sau
împărtăşirea cu alţii. Înţelegerea, intuiţia şi presimţirile subiective cad în această categorie a cunoaşterii. Mai
mult, cunoaşterea tacită este profund înrădăcinată în acţiunile şi experienţele indivizilor, precum şi idealurile,
valorile sau emoţiile pe care el sau ea le îmbrăţişează.
Mai exact există două dimensiuni ale cunoaşterii tacite. Prima este dimensiunea „tehnică”, care
încurajează acel tip de informaţie adesea regăsită în termenul "know-how". Cea de a două este dimensiunea
cognitivă semnificativă, care se compune din credinţe, percepţii, idealuri, valori, emoţii şi modele mentale
atât de greu utilizabile încât le luăm ca garantate. Totuşi ele nu pot fi distinse foarte uşor, această dimensiune
a cunoaşterii tacite exprimând modul în care percepem lumea din jurul nostru [144].
Explicitarea conceptului de cunoaştere aduce în atenţie aspecte multiple: cunoaştere despre viaţă de zi
cu zi, cunoaştere expert şi profesională, cunoaştere de produs, cunoaştere de conducere (inclusiv
Management şi Leadership Knowledge), cunoaştere instituţională/de piaţă, cunoaştere înconjurătoare -
Milieu Knowledge, cunoaştere locală, cunoaştere reflexivă [147].

4.2 Rolul integrării în procesul de cunoaştere

Datorită realizărilor ştiinţifice şi tehnice am reuşit să creăm o lume modernă cu o rapidă creştere în
complexitate şi o vastă expansiune a cunoaşterii. Am creat această abundenţă şi încercarea de a ne descurca,
prin intermediul specializărilor: divizarea unui mare şi mai complex întreg în domenii specializate tot mai
mici. În timp ce această tactică a avut un succes remarcabil şi într-adevăr necesar, există şi reversul la toate
aceste specializări: rezolvarea problemelor complexe necesită să avem ceva cunoştinţe despre întreg – pentru
a putea utiliza corespunzător cunoaşterea noastră specializată avem nevoie de o perspectivă mai largă pe care
expertiza izolată nu ne-o furnizează [146].

Figura. 4.2. Integrarea în cunoaştere

65
 Rezultatul ironic şi istoria fără precedent a succesului condus de specializare este acela că abilitatea
de a rezolva o mulţime de probleme nu mai atârnă aşa de mult în jurul descoperirii noilor cunoştinţe, ci în
utilizarea cunoştinţelor pe care le avem deja. Noua provocare este de a începe să legăm cunoştinţele din nou
împreună – să le legăm în forme mai organizate, accesibile şi precise şi, de asemenea în forme care sunt mai
utile pentru rezolvarea problemelor dificile cu care ne confruntăm [146].
Integrarea în cunoaştere, ilustrată în figura 4.2, este un proces de aranjare a ideilor – a teoriilor despre cum
funcţionează lumea – împreună într-o structură coerentă. Acea structură coerentă şi procesul de a
unifica(aduce împreună) cunoaşterea, are multiple utilizări:

• pe măsură ce ne extindem scopul gândirii s-ar putea să ne vină ideea, sau o combinaţie de idei,
progresul fiind posibil prin intermediul interacţiunii problemelor cu care ne confruntăm;
• pe măsură ce ne împăcăm cu idei conflictuale putem ajunge la presupunere (supoziţie) şi
inconsistente logice;
• pe măsură ce sintetizăm diverse perspective putem să ne clarificăm gândirea şi să ilustrăm domenii
de (in)coerenţă, (ne)agreere sau (in)certitudine;
• pe măsură ce conectăm idei putem crea un întreg care este mai mare decât suma părţilor.

Figura. 4.3. Nivel emergent de inteligenţă

Scopul integrării cunoştinţelor este de a pune diverse idei împreună în reţele coerente; reţele care sunt
mai robuste şi mai funcţionale datorită interlegăturilor de idei şi că, în combinaţia lor sinergetică, deschid
posibilitatea unui nivel emergent de inteligenţă în faţa complexităţii (figura 4.3).

Figura 4.4. Sisteme complexe

66
 Succesul aplicaţiei specialist reducţioniste depinde de sistemul de interese (S) fiind de ambele părţi
separabil – separabil în subsisteme independente care pot lucra izolat – şi închis – izolat de influenţe
exterioare (figura 4.4). Sistemele reale tind să nu se conformeze acestor idealuri şi sunt de obicei mai
complexe decât ne place să presupunem. Pentru a putea lucra cu succes cu aceste sisteme complexe trebuie
să ne confruntăm cu aceste interdependenţe şi influenţe exterioare.
Lucrul cu sisteme complexe necesită metode şi unelte diferite. În particular, necesită modele sinaptice
mari pentru a complecta modelele reducţioniste specializate. Cunoaşterea specializată este necesară dar nu
suficientă pentru a rezolva probleme complexe. Modele specializate, izolate vor ceda probabil, în
complexitatea lumii reale; nu fiindcă sunt greşite ci datorită faptului că sunt incomplete – fiindcă sunt
deconectate de alte cunoştinţe cu care trebuie să fie în consoană să formeze un sistem mai larg cu care trebuie
să coopereze [149].
Credem că suntem lezaţi (nu avem capacitatea) în abilitatea de a face faţă eficient la probleme
complexe cum ar fi suprasolicitarea informaţională şi avem un deficit în vederea unor largi perspective
unificatoare. De-alungul timpului cunoaşterea noastră devine tot mai bună dar totodată mai fragmentată:
împrăştiată în jurul textului scris, între diferiţi oameni, şi între limite departamentale, disciplinare sau
culturale. Pentru a contracara aceste fragmentări avem nevoie de un nou proces, o nouă disciplină, care să se
concentreze asupra reunificării cunoştinţelor într-o perspectivă unificatoare şi utilă. O astfel de disciplină este
mecatronica.

4.3 Societatea bazată pe cunoaştere

Viaţa omului la începuturi a fost grea, brutală şi scurtă, doar o luptă pentru supravieţuire în faţa
elementelor naturii şi a foametei. O dată ce aceştia au început să îşi organizeze proviziile de hrană, adăpost şi
securitate s-a ivit oportunitatea pentru unii să gândească mai profund şi să dezvolte idei intelectuale. Iniţial,
dezvoltarea ideilor spirituale privind realizarea armelor şi a tacticilor militare au fost principalele gânduri ale
majorităţii acelor vremuri. Pe măsură ce societatea a evoluat au apărut diferite culturi, sisteme politice cu
diferite accente despre cunoaştere şi activităţi intelectuale.

Cunoaşterea este înţelegerea intelectuală care ne conferă abilitatea de a: explica fapte şi experienţe,
prezice noi posibilităţi, rezolvarea de noi probleme.

Îndemânarea ne conferă abilitatea de a aplica cunoaşterea codificată, învăţată adesea prin intuiţie şi
practică: rezolvarea problemelor definite, implementarea soluţiilor cunoscute.
În lumea modernă, abilitatea de a combina cunoaşterea şi îndemânarea reprezintă soluţia pentru creştere
economică a oricărei societăţi. Cunoaşterea totuşi devine mai importantă decât îndemânarea. Procesul care a
început în perioada revoluţiei industriale, înlocuind negustoria cu maşinile, s-a accelerat în secolul 20.
Dezvoltarea în domenii ca inteligenţa artificială, computere şi tehnologia informaţiei fac din secolul 21
domeniul ingineriei cunoaşterii şi a altor specializări în cunoaştere care pot contribui la creştere economică.
Succesul economic din zilele noastre se bazează pe avantaje competitive create pe baza industriei,
susţinute de generaţia cunoaşterii de cercetare şi dezvoltare care poate fi regăsita în ori ce ţară cu capacităţi
industriale bine dezvoltate şi resurse de oameni bine pregătiţi. Abilitatea oricărui stat de a valorifica
cunoaşterea va deveni foarte importantă pentru creştere economică, în comparaţie cu alţii.
Cunoaşterea a fost dintotdeauna un factor de producţie şi un conducător al dezvoltării economice şi
sociale. Economiile precedente depindeau de exemplu de cunoaştere cum să formeze, cum să construiască şi
cum să producă. Totuşi capacitatea de a manevra, stoca şi transmite ieftin mari cantităţi de informaţie a
crescut foarte mult în ultimii ani.
Digitizarea informaţiei şi internetul facilitează noi deschideri în aplicarea cunoaşterii în activităţi
economice, la faptul că a ajuns factorul predominant în crearea bunăstării. Se presupune că 70-80% din
creşterea economică în zilele noastre se datorează unei noi şi mai bune cunoaşteri.

67
 Tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor (ICT) facilitează de asemenea globalizarea rapidă a
activităţilor economice. Într-o economie globală crescândă, unde cunoaşterea despre cum să excelezi
economic şi informaţia despre cine excelează sunt mai accesibile, crearea efectivă, utilizarea şi
dimensionarea cunoaşterii reprezintă cheia succesului. Inovarea, crează noi locuri de muncă şi creştere
economică, devine rapid factorul determinant în competitivitatea globală.
Inovarea în mod fundamental însemnă să vii cu noi idei despre cum să faci lucrurile mai rapid şi mai
bine. Este realizarea unui produs sau oferirea unui serviciu la care nimeni nu s-a mai gândit înainte şi totodată
este punerea noilor idei la treabă în intreprinderi alături de forţa de muncă antrenată care poate să folosească
noile idei. Acest trend este sugestiv ilustrat în figura 4.5.

Figura 4.5. Trendul către inovare

O altă caracteristică a economiei bazate pe cunoaştere este dependenţa de difuzarea şi utilizarea

informaţiei şi cunoaşterii. Succesul intreprinderilor şi a economiilor naţionale devine dependent de
infrastructura informaţională care este necesară pentru obţinerea şi utilizarea cunoştinţelor.
Cunoaşterea a devenit principala resursă iar crearea de valori reprezintă crearea de noi cunoştinţe. Cea
mai importantă proprietate este acuma proprietatea intelectuală şi nu proprietatea fizică, iar mintea oamenilor
spre deosebire de laboratoarele tradiţionale fiind esenţiala pentru creşterea prosperităţii. Muncitorii pe toate
treptele de calificare din secolul 21, ai societăţii bazate pe cunoaştere, trebuie să înveţe pe tot parcursul vieţii
- lifelong learners, să se adapteze continuu la diverse operaţii şi forme organizaţionale ale societăţii.
În acest mediu schimbător, menţinerea status quo nu este o opţiune. Ne mişcăm înainte şi acceptăm
condiţiile necesare pentru obţinerea de activităţi economice mai importante, locuri de muncă mai bune şi o
nouă prosperitate socială sau vom cădea într-un declin relativ.

4.4 Mecanisme pentru dezvoltarea producţiei de cunoaştere în domeniul mecatronicii

Demersurile pentru construirea societăţii bazate pe cunoaştere a economiei bazate pe cunoaştere şi a

intreprinderilor bazate pe cunoaştere înseamnă provocări pe măsură pentru dezvoltarea producţiei de
cunoaştere. Întrucât cunoaşterea este rezultatul structurării şi integrării informaţiilor dezvoltarea producţiei în
domeniu presupune realizarea unor mecanisme adecvate. Se cunoaşte că mecanismele de tip reţea stimulează
integrarea şi facilitează controlul. De altfel în domeniul mecatronicii şi a educaţiei în special „networking”
68
este cuvânt cheie. La nivel naţional este cunoscută iniţiativa Centrului de Cercetare în Mecatronică Cluj
privind lansarea unui Program Naţional de Educaţie pentru Integrare [171]. Parteneri în proiect sunt catedrele
de specialitate din principalele universităţi cu profil tehnologic din ţară: Braşov, Bucureşti, Iaşi şi Timişoara.
Proiectul menţionat propune crearea unei reţele naţionale de educaţie pentru integrare. Coloana vertebrală a
acestei structuri este definită de Centrul Naţional Virtual de Competenţe şi centrele regionale virtuale de
competenţe. Aceste centre integrate pe structura catedrelor de specialitate din universităţile participante la
program vor include baze de cunoştinţe, baze de surse de cunoaştere, biblioteci şi alte facilităţi privind
accesul la cunoaştere. Practic la nivel naţional şi prin extindere la nivel european se va crea o reţea de reţele.
Pentru mecatronică structura unui centru regional virtual de competente poate fi configurată ca in figura 4.6.

- Tehnologia informatiei Cerinte

si comunicatiilor
Impact social
-
Discipline stiintifice Software Dezvoltare durabila
si tehnologice - Stiinta materialelor
- Micro si nanotehnologii competitiva
- Proiectare si simulare Interfatare
- Mecanica, hidraulica si Siguranta
pneumatica Baze de cunostinte
- Termodinamica
- Electronica
- Control

Module de Sisteme de Productie

baza Roboti
Senzori Module mecatronice
Actuatori IMM-uri
Arhitectura mecanica Metodologii de proiectare Autovehicule si sisteme
Arhitectura pt control si fabricare integrata de transport
si comunicatii Echipamente in tehnologia
Tehnologii de informatiei si comunicatiilor
interfatare Aparatura medicala
Locuinte inteligente
Figura. 4.6. Configuraţie centru regional virtual de competenţe

Cu siguranţă dezvoltarea producţiei de cunoaştere în domeniul mecatronicii se va realiza prin

materializarea unor astfel de structuri. Facilitând accesul la cunoaştere a utilizatorilor din diferite domenii de
activitate se crează bazele reale pentru dezvoltarea producţiei de cunoaştere.
Constituirea structurilor menţionate presupune participarea activă a personalului din diferite domenii
de activitate elevi, studenţi, profesori, cercetători etc. Se conturează astfel o nouă profesie, lucrător în
producţia de cunoaştere (knowledge worker). Aceasta este şi o abordare care se propune în SRA (Strategic
Research Agenda) elaborate la nivelul platformelor tehnologice create în Uniunea Europeană (CEEX) [164].

4.5 Lucrător în producţia de cunoaştere

Încrederea în informaţie şi în sistemele din jurul ei a creat un nou tip de muncă (ocupaţie). Nu mai
mergem la serviciu dimineaţa şi lucrăm la o linie de asamblare şi nici nu ne mai bazăm pe comunicare faţă în
faţă.
Aptitudinile locului de muncă tradiţional se schimbă rapid. Pentru a efectua lucru în producţia de
cunoaştere, angajaţii trebuie să fie lucrători în producţia de cunoaştere (figura 4.7).

69
În societatea bazată pe cunoaştere angajatorii optează ca intreprinderile lor să devină bazate pe informaţie şi
tehnologie, de fapt tehnologia informaţiei şi managementul cunoaşterii sunt priorităţi strategice în majoritate
intreprinderilor şi instituţiilor guvernamentale.

Figura 4.7. Lucrător în producţia de cunoaştere

Lucrătorii în producţia de cunoaştere, sunt aceia care pot să lucreze efectiv şi să producă informaţie,
vor fi cei mai potriviţi pentru realităţile economiei digitale, în zilele noastre fiind necesar să cunoaştem mai
multe decât marketing şi producţie pentru a fi un manager de succes. Putere, resurse, recunoaştere şi
recompensă vor apărea la aceia care înţeleg tehnologia informaţiei şi au capacitatea să o aplice.
Se disting două categorii de îndemânare ale lucrătorilor în producţia de cunoaştere: îndemânare bazată pe
informaţie şi capacităţi de organizare, ambele categorii fiind critice în obţinerea succesului lucrătorilor în
producţia de cunoaştere.
Lucrătorii de succes în producţia de cunoaştere vor trebui să dezvolte trei feluri de capacităţi bazate
pe informaţie: cultura tehnologică informaţională, competenţe în tehnologia informaţiei, cultura
informaţională.
Cultura tehnologică informaţională este definită ca având înţelegere a tehnologiei calculatoarelor şi
telecomunicaţiilor şi cum pot fi aplicate pentru a îmbunătăţi performanţele afacerilor sau ca resursă pentru
rezolvarea de probleme şi a rezultatelor.
Competenţe în tehnologia informaţiei, se referă pe de altă parte la a avea îndemânarea necesară să
aplice tehnologia informaţiei pentru a veni în întâmpinarea nevoilor informaţionale şi a îmbunătăţi
performanţele. Similar, competenţa în tehnologia informaţiei implică abilitatea de a transfera îndemânare
noilor zone de probleme şi achiziţionarea de noi îndemânări după cum dictează nevoile informaţionale ale
intreprinderii sau ale situaţiei. Îndemânările de bază pe care trebuie să le avem ca să devenim lucrător în
producţia de cunoaştere includ detalii despre cum să utilizăm internetul şi Emailul pentru a comunica şi primi
informaţii, managementul bazelor de date, utilizarea softwareului etc.
Pentru a înţelege şi aplica tehnologia informaţiei, lucrătorii în producţia de cunoaştere au nevoie de
capacităţi de învăţare sau educaţie informaţională. Tehnologia este folositoare atâta timp cât abilitatea
lucrătorilor în producţia de cunoaştere este folosită pentru a găsi, manipula, analiza şi interpreta informaţia cu
scopul de a lua decizii mai bune şi de a produce (figura 4.8).
Pentru a oferi valoare, lucrătorii în producţia de cunoaştere trebuie să traducă datele şi informaţia în
cunoaştere iar cunoaşterea în produse, servicii, planuri, decizii, acţiuni şi alte rezultate valoroase. Pe baza
acestor perspective, informaţia este doar un pas intermediar între date şi cunoaştere. Cunoaşterea şi aplicarea
70
cunoaşterii este cheia spre îmbunătăţirea performanţelor, schimbarea comportamentală şi transformarea
intreprinderilor. La nivel fundamental, priceperea lucrătorilor în cunoaştere de a utiliza tehnologia
informaţiei pentru a obţine şi aplica informaţia implică accesul la reţele care să lege oamenii şi informaţia.

Figura 4.8 Interrelaţionatrea cu tehnologia informaţiei

Lucrătorul în producţia de cunoaştere cultivat în informaţie execută o varietate de sarcini de procesare

a informaţiei, de obicei într-o manieră sistemică, pentru a obţine rezultate validate. Aceste sarcini includ:
definirea obiectivelor pentru care este necesară informaţia, definirea informaţiei necesare pentru a obţine
obiectivele predeterminate, identificarea surselor şi metodelor pentru colectarea informaţiei, culegerea
informaţiilor bazate pe nevoi sau abordări predeterminate, evaluarea informaţiei şi interpretarea însemnătăţii
ei, producerea şi distribuirea informaţiei, bazate de obicei pe analize premergătoare a datelor şi informaţiei,
simularea corespunzătoare, pe baza interpretării corecte a informaţiilor.

Figura 4.9. Posibilităţile organizaţionale

Oamenii întotdeauna sunt o componentă importantă a ecuaţiei atunci când vorbim de meserie,
organizare şi tehnologie, de aceea în plus faţă de zona de îndemânare bazată pe informaţie, lucrătorii în
cunoaştere au nevoie şi de îndemânare generală de organizare pentru a reuşi în managementul şi aplicarea
informaţiilor.
Posibilităţile organizaţionale, exemplificate în figura 4.9, includ: abilităţi de echipă, de comunicare,
de management de proiect şi luarea de decizii. Toate patru fiind esenţiale în succesul lucrătorilor în producţia
de cunoaştere.

71
 4.6 Productivitatea muncii în producţia de cunoaştere

În societatea bazată pe cunoaştere, educaţia nu este un lux costisitor, ci este mijlocul de deschidere al
potenţialului intreprinderilor şi este calea spre prosperitate mai ales în vremuri dificile. Totuşi, înainte de a
căuta informaţia optimă, trebuie să înţelegem cum este creată şi organizată in societate [79], [150].
Producţia de cunoaştere este un proces complex şi îndelungat, pentru a produce cunoaştere este necesar ca
cineva să se gândească la o idee şi mai apoi să decidă dacă continuă mai departe. Uneori trec ani până când
ideile sunt procesate în mintea cuiva, ideea având nevoie de timp pentru a fi cercetată şi dezvoltată indiferent
dacă duce la experimentări ştiinţifice sau nu.
Pentru a găsi timpul necesar cercetării şi a produce cunoaştere nouă, o persoană are nevoie să
găsească resursele necesare pentru a continua cercetarea. Cercetarea ştiinţifică este foarte costisitoare,
cercetările sociale fiind mai puţin costisitoare, necesită totuşi investiţii de bani şi timp. Cercetătorii trebuie
adesea să localizeze resursele de capital în afara locului lor de muncă, adesea petrecând ore, scriind granturi
şi aşteptând rezultatele.
În dezvoltarea producţiei de cunoaştere problemele privind productivitatea muncii sunt poate mai
importante decât în alte domenii. Demersul este sigur încununat de reuşită, în acest sens se au în vedere
vectorizarea inovării în toate domeniile de activitate.
Majoritatea cunoaşterii este produsa de către stat, administraţie locală sau agenţii guvernamentale,
deoarece oficialităţile au nevoie de informaţie despre societate pentru a putea lua decizii sociale, economice
sau politice. Ca rezultat agenţiile guvernamentale la toate nivelurile adună informaţii despre societate şi
efectuează cercetări. Deoarece informaţia şi cunoaşterea produsă de guvern este făcută din bani publici
guvernul este obligat să ofere cetăţenilor acces la informaţie la un cost minim sau gratuit, spre exemplu prin
sistemul de biblioteci publice, documentele regăsindu-se de cele mai multe ori în forma tipărită. În ultimi ani
însă o dată cu apariţia internetului, o bună parte din informaţii este publicată online, rezultatul fiind că
cetăţenii pot accesa informaţiile de acasă sau din alte locuri prin intermediul unei conexiuni internet.
Accesul online la informaţii este convenabil dar prezintă şi anumite probleme, în mod special
păstrarea pe termen lung al informaţiilor. O dată cu schimbarea sistemului de calculatoare nu există garanţii
ca informaţia va fi compatibilă cu tehnologiile de calcul viitoare. În consecinţă o bună parte din informaţie
poate fi pierdută iar ca rezultat al instabilităţii mediilor de stocare electronice se argumentează continuarea
depozitării informaţiei în sistemul de librării şi biblioteci, acestea din urmă putând garanta acces continuu la
informaţie.
Universităţile sunt un producător major de cunoaştere, ele efectuând cercetări în diverse domenii de
interes, rezultatul acestor cercetări putând fi uneori aplicat direct la probleme practice şi sociale. Totuşi
majoritatea cercetărilor efectuate în universităţi nu afectează în mod direct publicul larg, mai degrabă fiind
utilizat de studenţii altor universităţi pentru a aprofunda într-un anume domeniu.
Cercetarea în facultăţi este motivată adesea de interesul individual al unui membru al facultăţii sau de
domeniul de studiu de care aparţine acel membru. Multe idei nu sunt continuate niciodată de cercetătorii
facultăţii fie din cauză că nu sunt interesaţi de subiect, din pricina că nu vor putea publica rezultatul
cercetărilor, fie fiindcă continuarea cercetării poate fi in detrimentul carierei lor.
Deoarece producţia de cunoaştere din universităţi are loc în disciplinele academice trebuie să
înţelegem cum sunt structurate şi cum funcţionează acestea în cadrul universităţilor. Nu toate disciplinele
academice produc cunoaştere în acelaşi mod iar disciplinele nu sunt egale ca fundamentare sau importanţă în
cadrul universităţilor. Disciplinele care pot aplica în mod direct cunoaşterea aplicaţiilor practice cum este
medicina, dreptul, ştiinţa calculatoarelor şi ingineria tind să fie mai bine fundamentate şi atrag adesea fonduri
şi din sectorul privat. Acele discipline ca filosofia, istoria, literatura nu produc cunoaştere care poate fi
aplicată în mod direct situaţiilor practice.
Trebuie să avem în vedere şi faptul că anumite discipline sunt considerate mai importante decât altele,
iar anumite persoane de la o anume disciplină deţin mai multă putere şi sunt consideraţi mai importanţi decât
alţii. Această situaţie ar putea deveni o problemă mai ales datorită conservatorismului. Spre exemplu dacă un
cercetător vine cu ideea unei noi teorii şi vrea să o publice într-un anume jurnal s-ar putea să fie respins din
72
cauza că nu se doreşte schimbarea din partea conservatorilor, care sunt interesaţi în menţinerea teoriilor
actuale.
Informaţia produsă în sectorul privat de asemenea produce o bună parte din cunoaşterea şi informaţia
societăţii. Producătorii de informaţie din sectorul privat includ ziare, magazine şi publicaţii de cărţi, industria
filmului şi de televiziune, laboratoare private etc. Organizaţiile de media comerciale oferă acces la cunoaştere
şi informaţii în schimbul unei taxe. Ziarele, cărţile etc. sunt vândute persoanelor şi bibliotecilor prin
intermediul furnizorilor. Dacă o persoană doreşte să urmărească un film ea va trebui să plătească o taxă, fie la
cinematograf fie la magazin.
Putem observa că cercetarea are loc într-un context politic, economic şi social, însă doar fiindcă
cercetarea este efectuată, nu înseamnă că va fi publicată sau uşor accesibilă publicului.
Indiferent cine produce cunoaştere, aceasta trebuie să ia o formă tangibilă pentru ca oamenii să o poată
înţelege, forma în care cunoaşterea este produsă va afecta maniera în care oamenii o vor înţelege. Cărţile,
publicaţiile periodice, ziarele, filmele, televiziunea şi radioul au audienţă diferită şi sunt accesibile diferitelor
persoane în moduri diferite.
Pentru a face accesibilă informaţia publicului trebuie să fie organizată într-un mod util. Majoritatea
oamenilor nu sunt conştienţi de cât de dificil este să se catalogheze sau să se organizeze mari cantităţi de
informaţie astfel încât aceasta să poată fi uşor localizată, dificultatea în organizarea informaţiei fiind datorată
faptului că indexarea şi catalogarea este un proces subiectiv. Bibliotecarii trebuie să determine despre care
parte a informaţiei este vorba şi apoi să încerce să anticipeze toate modalităţile în care oamenii ar putea căuta
informaţia. Oamenii care caută informaţie au diferite motive pentru care vor informaţia şi vor căuta după
aceasta în moduri diferite. O altă dificultate reiese din dificultatea interpretării de către bibliotecari a
intenţiilor autorului.

4.7 Vectorizarea inovării în societatea bazată pe cunoaştere

Cuvântul vector provine din latină şi înseamnă purtător. În fizică prin vector se înţelege o mărime
fizică orientată spaţial. Altfel spus, vectorii se caracterizează întotdeauna printr-o valoare numerică (scalarul
ataşat vectorului), direcţie şi sens în spaţiu. Deseori ei se reprezintă grafic prin săgeţi.
În societatea bazată pe cunoaştere unul din cuvintele cheie în educaţie, cercetare şi tehnologie este
inovarea. Relevantă în acest sens este şi lucrarea „Vectors to innovation – Bringing the spirit of Leonardo
back to Leonardo” lansată cu ocazia conferinţei internaţionale a Asociaţiei Europene pentru Training
Vocaţional (EVTA) [119]. Conferinţa a avut loc la Budapesta, în februarie 2005 [169]. Lucrarea include
detalii privind viziunea despre invenţie şi inovare la nivelul Uniunii Europene. Astfel, Comisia Europeană
defineşte inovarea ca: producerea, asamblarea, exploatarea a ceea ce este nou în sectorul economic şi social.
O definiţie mai detaliată, este: „reînnoirea şi extinderea produselor, serviciilor şi a pieţelor asociate;
implementarea de noi metode de producţie, aprovizionare, distribuţie; introducerea de schimbări în
management, în organizare, în condiţiile de muncă, în calificarea angajaţilor.
Noutatea este esenţială pentru a realiza inovarea, putând lua diferite forme. Se poate presupune
inovare schimbarea radicală în modul în care un produs este livrat. Spre exemplu, inovarea computerelor şi
utilizarea internetului au condus la diseminarea eÎnvăţării (eLearning). În acest context, cercetarea poate
contribui substanţial la inovare.
Inovarea poate fi realizată prin aplicarea unei noi idei de la un sector economic şi social la altul.
Cercetarea noilor medii şi pieţe reprezintă un stimul important pentru inovare. Atenţia acordată abilităţilor de
formator (trainer) şi de profesor este relativ nouă şi prezintă modalitatea unei legături îmbunătăţite a cererii şi
ofertei de formare [169].
Astfel, inovarea poate conduce la introducerea unui mod, cu totul nou, de formulare şi realizare a unei
activităţi. Inovare pedagogică, repere între instituţii, organizaţii şi operatori şi introducerea normelor de
calitate reprezintă factori capabili să transforme activităţile de training şi educaţionale.
În acord cu explicitările făcute se pot defini cei trei vectori ai inovării: vectorii societăţii trecute, prezente şi
vectorul inovării din societatea viitorului (fig. 4.10).
73
 Societate Societate avansat Societate bazată
industrializată informatizată pe cunoaştere
Software

Electronica
Matematica Mecatronica

Fizica
Mecanica

Mecanisme

Vectori ai societăţii Vectorii inovării ai Vectorul inovării din

din trecut societăţii din prezent societatea viitorului

Figura. 4.10. Vectorizarea inovării

Schema este relevantă privind poziţia mecatronicii de principal vector al inovării în societatea bazată
pe cunoaştere.

4.8 Reciclarea componentă a ingineriei integrării

În societatea bazată pe cunoaştere problemele privind protecţia mediului includ atât conservarea
resurselor cât şi problema globalizării inclusiv încălzirea globală, distrugerea stratului de ozon, şi ploaia
acidă. Oamenii şi activităţile sociale sunt o cauza majoră a problemelor de mediu.
O soluţie în reducerea pe termen lung a deşeurilor şi conservarea resurselor este de a încuraja producătorii,
vânzătorii şi consumatorii să vadă altfel produsele pe care le realizează, cumpără şi utilizează, să vândă mai
degrabă produsele ca resurse decât deşeuri.

Figura 4.11. Forme ale energiei

74
 Reciclarea deşeurilor industriale şi a produselor auxiliare este o componentă importantă a
managementului ecologiei industriale. În figura 4.11 fiind prezentată o ilustrare a resurselor regenerabile şi
neregenerabile.
Problema rezidurilor este o problemă crescândă deoarece în fiecare an producem mai multe reziduri.
Modul nostru de viaţa s-a schimbat, oamenii cumpără mai multe alegând dintr-o varietate mai largă de
produse.
Reciclarea înseamnă să utilizăm ceva din nou. Ziarele pot fi reutilizate pentru a face din nou ziare,
aluminiul pentru noi recipiente…, sticla pentru geamuri … Câteva din beneficiile reciclării sunt: salvează
teren agricol, reduce costurile depozitării deşeurilor, salvează energie, salvează resurse naturale, reduce
poluarea aerului şi a apei.
O soluţie este arderea rezidurilor deoarece toate rezidurile organice conţin energie. Oamenii de
milioane de ani au ars un singur fel de material organic , lemnul, pentru a se încălzi, a prepara mâncare,
acesta fiind încă în multe locuri de pe glob principala sursă de energie. În zilele noastre însă rezidurile sunt
arse în fabrici specializate iar căldura rezultată este utilizată pentru încălzirea clădirilor sau generarea de
electricitate. Rezidurile nu conţin atâta energie precum cărbunii( 1 tonă reziduri echivalează ca energie cu
250 kg cărbuni), costă mai mult să generăm electricitate din reziduri decât cărbunii, energia nucleară sau
puterea hidrologică. Marele avantaj însă în arderea rezidurilor este reducerea volumului rezidual pe car îl
depozităm.

Figura 4.12 Procesul de ardere al rezidurilor

Uzinele care ard rezidurile pentru a obţine energie, ca în figura 4.12, au o funcţionare asemănătoare
cu cele pe cărbuni, diferenţa constând în utilizarea combustibilului.
Interesul privind utilizarea resurselor regenerabile este sugestiv ilustrat în figura 4.13.

Figura 4.13 Top recuperare energie

75
 Energia este baza existenţei făcându-ne viaţa mai confortabilă şi mai plăcută. Înglobând informaţie în
structura produselor, se conservă resursele de material şi energie. Consumând mai puţin material şi energie se
procesează mai puţin şi deci se poluează mai puţin. Aşadar, mecatronica este o tehnologie nedisipativă şi mai
puţin poluantă.

4.9 Integrare socială – pace socială

Conceptul de integrare are o sferă de cuprindere foarte largă. În societatea bazată pe cunoaştere
referinţa pentru tehnologie este mecatronica.
Datorită faptului că mecatronica aduce în prim plan informaţia, impactul tehnologiei depăşeşte sfera
economicului fiind major în domeniile: social, cultural etc. De fapt, relevanţa culturală în societatea bazată pe
cunoaştere este determinată de nivelul tehnic, tehnologic. Problemele privind integrarea socială sunt foarte
complexe şi direct legate de componentele tehnologie şi dezvoltare economică. Avem în vedere în acest sens
aspecte privind integrarea socială a persoanelor cu dizabilităţi precum şi reconversia profesională pentru
persoanele care temporar şi-au pierdut locurile de muncă.
Educaţia este elementul hotărâtor care contribuie la rezolvarea problemelor privind integrarea socială.
Coeziunea socială, pacea socială sunt alte dimensiuni ale abordărilor privind integrarea socială. Pacea socială
presupune o stare de spirit a individului, familiei, comunităţii, societăţii în general. Educaţia pentru integrare
şi mecanismele specifice pentru promovarea conceptului la nivel local şi naţional sunt demersuri esenţiale
pentru realizarea „unirii spirituale” ca premisă a coeziunii sociale.
Detalierile în acest câmp scot în evidenţă noi valenţe ale mecatronicii ca tehnologie şi mediu
educaţional pentru integrare. Educaţie pentru integrare, educaţie pentru pace sunt noi referinţe pentru
abordările în activităţile educaţionale şi de formare în societatea bazată pe cunoaştere.

76
 Cap. 5 Metode şi sisteme de integrare în mecatronică
Mecatronica, rezultat al integrării celor trei mari domenii: inginerie mecanică, electrică electronică,
informatică şi ingineria controlului aduce în atenţie probleme majore privind procesul de integrare. Aceste
probleme vizează deopotrivă modulele specifice domeniilor amintite precum şi integrarea acestora în
produsul, respectiv sistemul mecatronic. În continuare sunt analizate particularităţile privind procesul de
integrare în acord cu sublinierile făcute.

5.1 Integrarea în tehnologia electronică

Urmărind evoluţia în dezvoltarea tehnologiei electronice, rădăcinile acesteia le regăsim, pe firul

istoriei ştiinţei, la Maxwell, care cu mai bine de o sută de ani în urmă stabilea legile electromagnetismului,
prin demonstrarea teoretică a existenţei undelor electromagnetice. Preocupările lui Maxwell pornesc de la
faptul că Newton stabilise legile mecanicii clasice , ale atracţiei şi mişcării corpurilor cereşti, dar nu explicase
mecanismele prin care corpurile se atrag. Astfel, studiile acestuia se îndreaptă asupra studiului proceselor
electrice şi magnetice care ofereau ideea propagării unei influenţe fizice în spaţiu prin intermediul unei
realităţi concrete. Concepţia lui Faraday despre liniile de forţă şi intuiţia sa că liniile de câmp electric şi
magnetic, se deplasează în spaţiu formând unde, au constituit pentru Maxwell baza fizică a teoriei sale. În
acest mod se găsea o cale prin care un corp putea avea influenţă la distanţă asupra altuia [32].
Teoria undelor electromagnetice şi confruntarea cu proprietăţile luminii îl duc pe Maxwell la
concluzia că ambele au aceeaşi natură. Undele electromagnetice, intuiţia lor de către Faraday, teoria elaborată
de Maxwell, punerea lor experimentală în evidenţă de către Hertz şi valorificarea sistemică de către Marconi
şi Popov constituie una din cele mai mari cuceriri ale ştiinţei. Forţa, ştim de la Maxwell, este consecinţa unui
câmp, sau schimb de particule, într-o altă imagine.
În sistemele vii există informaţie genetică înmagazinată fără intervenţia unui subiect conştient, în
automatismele organismelor vii informaţia intervine în cea mai mare măsură inconştient, pentru a asigura
comportamentul acestora. Corpurile solide, lichide şi gazoase sunt pentru noi informaţii la scară
macroscopică, acestea reprezentând relaţii obiective. Astfel s-au găsit relaţii între entropie şi informaţie, pe
baza determinării statice a proprietăţilor macroscopice ale unor ansambluri de particule microscopice.
Electronica, automatica şi informatica sunt discipline, domenii ale ştiinţei şi tehnicii care nu abordează în
profunzime relaţia dintre energie, substanţă şi informaţie. Ele caută să utilizeze procese fizice care pot fi
suport de informaţie, susceptibile de a primi informaţia pe care omul doreşte să o introducă pentru a putea fi
transmisă, înmagazinată şi prelucrată [32].
Electronica, automatica şi informatica sunt domenii distincte într-o mare măsură de tehnicile energiei
şi forţei. Ele sunt tehnici care, spre deosebire de ultimele, s-au conturat mai târziu, în secolul al XX-lea, în
care esenţialul îl constituie captarea, transmiterea, prelucrarea şi redarea semnalelor. Acestea sunt prelungiri
ale sistemului nervos uman, sunt fragmente ale sistemului nervos al societăţii.
Cercetările pentru găsirea unor comutatoare electronice mai rapide care să nu aibă dezavantajele
circuitelor electronice cu vid au dus la dezvoltarea tranzistorilor. Aceste dispozitive fiind caracterizate prin
lipsa filamentului şi consum relativ mic de energie. În clasa dispozitivelor electronice active, în care
includem şi tranzistorul, putem cuprinde şi neuronul sistemului nervos, care îndeplineşte în esenţă funcţii
logice. Electronica evoluează pe linia ei proprie, dar apropierea de biologie reprezintă, viitorul ei, noua s-a
etapă revoluţionară.
Tranzistorii sunt realizaţi din material semiconductor, germaniu sau siliciu, în trei straturi. De fapt
tranzistorii seamănă cu două diode ( joncţiunea P-N) fixate spate în spate. Mici ca dimensiuni şi eficienţi,
tranzistorii au înlocuit rapid tuburile electronice cu vid, o ilustrare a primului tranzistor inventat de Bell Labs
în 1947 se prezintă în figura 5.1.

77
 Figura 5.1 Tranzistorul Bell

Forma tranzistorilor s-a modificat de la apariţia lor şi până în prezent, aceasta putându-se observa
foarte bine în ilustrarea din figura 5.2. În sens orar de sus: 1941 tub electronic cu vid utilizat în
telecomunicaţii; primul tranzistor prezentat lumii în iunie 1948; 1955 tranzistor care a înlocuit tuburile
electronice cu vid în echipamentele de comunicaţii prin reţea; 1957 amplificator de banda largă şi frecvenţă
înaltă; 1967 microcip.

Figura 5.2 Evoluţia în dezvoltarea tranzistorilor

Mult timp tranzistorii au fost realizaţi ca şi componente electronice individuale şi au fost conectaţi la
alte componente electronice (rezistenţe, diode, condensatori etc.) pe plăcuţe în circuite electronice, ca în
figura 5.3. Totuşi nu a durat mult timp până să se ajungă la limitele constructive ale acestor circuite.
Circuitele pe bază de tranzistori individuali devenind prea mari şi prea complicat de asamblat, existând prea
multe componente electronice cu care se opera. Pentru a face circuitele şi mai rapide trebuia să se asambleze
tranzistorii cât mai aproape unul de altul.

Figura 5.3 Circuit electronic cu tranzistori

Tranzistorii au fost înlocuiţi de circuite integrate (C.I.). C.I. sunt dispozitive în care sunt imprimaţi
mii de tranzistori într-un singur soclu de silicon. Nu s-au redus numai dimensiunile unui circuit integrat, al
78
unui calculator, care ocupa întreg spaţiul unei camere, ci s-au redus şi costurile computerelor prin eliminarea
circuitelor cu trnazistori.
Nu numai tranzistori ci şi rezistenţe, condensatori şi diode se puteau face prin acelaşi procedeu şi cu
aceleaşi materiale.
Timp de mai bine de 40 de ani, din 1960, numărul tranzistorilor pe unitatea de arie s-a dublat la
fiecare 1.5 ani. Această evoluţie este sugestiv ilustrată în figura 5.4.

Figura 5.4. Evoluţia în dezvoltarea circuitelor integrate

În circuitele integrate toate componentele sunt incluse într-un sigur chip, aşa cum se arată în figura
5.5.

Figura 5.5 Circuit integrat

Realizarea şi dezvoltarea circuitelor integrate a făcut posibilă apariţia microcontrolerelor şi

microprocesoarelor.

Figura 5.6 Structura interna a unui cip

79
 În prima şi a două generaţie a computerelor, memoria internă a fost cea a tuburilor umplute cu
mercur. O dată cu apariţia circuitelor integrate a fost posibilă realizarea memoriilor din acelaşi materiale
semiconductoare, urmând aceleaşi etape de miniaturizare (figura 5.6).
La sfârşitul anilor 1970 a fost posibilă integrarea unui procesor, a memoriilor RAM şi ROM şi a
unităţii de control pe acelaşi cip.
Microprocesoarele şi microcontrolerele astfel realizate, materializează funcţiile creierului artificial în
structura maşinilor inteligente.

5.2 Forme de integrare ale proceselor şi electronicii

În figura 5.7a) se prezintă schema generală a unui sistem mecano-electronic classic. Astfel de sisteme
rezultând din adăugarea senzorilor, actuatorilor şi controlerelor analogice sau digitale componentelor
mecanice. Limitările acestor abordări au fost lipsa senzorilor şi actuatorilor potriviţi, durata de viaţă
nesatisfăcătoare în condiţii de lucru extreme (acceleraţie, temperatură, contaminare), dimensiuni de gabarit
mari, conectarea prin fire şi procesarea relativ lentă a datelor. Cu îmbunătăţirile crescânde în miniaturizare,
robusteţe şi putere de calcul a componentelor microelectronice, creşte rolul acestei părţi şi produsul în
ansamblu se proiectează într-o viziune integratoare mecatronică [47].
Integrarea într-un sistem mecatronic se poate realiza prin două metode, hardware şi software.
Integrarea hardware rezultă din proiectarea sistemului mecatronic ca un sistem general (global) ce
include senzori, actuatori şi microcontrolere în structurile mecanice, după cum este ilustrat în figura 5.7b.
Această integrare spaţială se poate limita la proces şi senzor sau la proces şi actuator. Microcontrolerul poate
fi integrat cu actuatorul, procesul sau senzorul.

Figura 5.7. Integrarea sistemelor mecatronice: (a) schema generală (clasică) a unui sistem mecano-
electronic; (b) integrare hardware; (c) integrarea prin funcţii (integrare software)

Senzorii integraţi cu microcontrolerul au condus la senzori inteligenţi iar actuatorii integraţi cu

microcontroler au condus la actuatori inteligenţi. În cazul sistemelor mari, conectarea prin busuri va înlocui
mulţimea de cabluri, existând mai multe posibilităţi de realizare a unui sistem integrat general prin integrarea
potrivită a hardwareului [47].
Integrarea software se bazează mai ales pe funcţii de control avansate, figura 5.7c, componentele
macanice fiind controlate în moduri diferite prin procesarea informaţiei la nivel înalt cu proprietăţi

80
inteligente, posibil învăţare, formând o integrare software adaptată la proces. Modalităţile de integrare
amintite sunt ilustrate în figura 5.8.

Figura 5.8. Integrarea în sistemele mecatronice: integrare hardware; integrare prin procesarea
informaţiilor (integrare software)

5.3 Materiale inteligente

Tendinţele privind evoluţia în dezvoltarea tehnologică caracterizate ca micromecatronică,
nanomecatronică, biomecatronică arată că evoluţia generală este către miniaturizare, concomitent cu
creşterea performanţelor funcţionale. Aceste tendinţe ar aduce în atenţie cel puţin aparent mai multe
contradicţii. Miniaturizarea sistemelor tehnice şi creşterea performanţelor funcţionale (viteze mari, sarcini
mari preluate de elementele din structură) este o contradicţie aparentă care se rezolvă în proiectare prin
utilizarea unor metode moderne de calcul (analiza modală, elementul finit) care permit evaluarea cât mai
aproape de realitate a solicitărilor preluate de elemente în timpul funcţionării. În altă ordine de idei, realizarea
unor materiale cu caracteristici mecanice superioare şi proprietăţi diferite de cele tradiţionale a permis
rezolvarea contradicţiilor aparente menţionate anterior.
Piatra, lemnul, osul şi blana au fost primele materiale de bază folosite de om, pentru a-şi confecţiona
arme şi unelte. Epoci întregi au fost numite după materialul care a fost descoperit în perioada respectivă, de
pildă cupru, bronz sau fier. Materialele de bază încă joacă un rol esenţial în aproape toate domeniile
tehnologice.
În domeniul ştiinţei şi tehnologiei s-au făcut descoperiri semnificative în proiectarea electronicii şi a
maşinilor (mecanisme, organe de maşini) utilizând materiale standard, care nu au proprietăţi particulare
speciale ( oţel, aluminiu, aur etc.). Astfel, datorită progresului tehnologic a integrării şi a integrabilităţii există
o gamă largă de posibilităţi pentru materiale speciale ale căror proprietăţi pot fi manipulate de cercetători.
Unele dintre aceste materiale au proprietatea de a-şi modifica forma sau dimensiunea prin încălzire, sau să se
transforme din lichid în solid aproape instantaneu când sunt în apropierea unui magnet. Exemple de produse
incluzând în structură astfel de materiale sunt prezentate în figura 5.9.

81
 Figura 5.9. Produse incluzând materiale inteligente

Materialele inteligente au una sau mai multe proprietăţi care se pot modifica radical. Materialele
uzuale au proprietăţi fizice, care nu se pot modifica semnificativ, ca de exemplu uleiul care încălzit devine
mai puţin vâscos, pe când un material inteligent cu vâscozitate variabilă poate să se transforme din fluid care
curge foarte uşor în solid. Există deja o mare varietate de materiale inteligente care sunt cercetate intens.
Acestea includ materiale piezoelectrice, magnetoreologice, electroreologice, aliaje cu memoria formei etc.
Multe produse de înaltă tehnicitate includ în structură materiale inteligente (automate de cafea, automobile,
staţia spaţială internaţională, ochelari etc.) Sfera aplicaţiilor ce includ astfel de materiale se lărgeşte continuu
[8], [91], [116].
Materialele piezoelectrice sunt relevante privind aspectele menţionate. Efectul piezoelectric direct şi invers
poate fi utilizat pentru a realiza senzori şi actuatori, frecvent integraţi în structura sistemelor mecatronice
(figura 5.10).

Figura 5.10. Ilustrare a efectului piezoelectric

În figura 5.11 se prezintă aplicaţii reprezentative pe bază de aliaje cu memoria formei de tip fir.
În figura 5.12 sunt prezentate elemente active din aliaje cu memoria formei de tip fir educate cu efect
de memorare a formei uni-sens. Semnificaţia notaţiilor din figură este: 1 - fir din aliaj cu memorie; 2, 2', 2''
conductori electrici; 3 - greutate; 4 - arc elicoidal; 5 - element activ antagonist din aliaj cu memoria formei
[154].

Figura 5.11 Aplicaţii pe bază de aliaje cu memoria formei de tip fir

82
 Forţa de relaxare este asigurată de greutatea 3 (fig. 5.12 a), fiind constantă de-a lungul cursei x a
actuatorului, de arcul 4 (fig. 5.12 b) fiind crescătoare de-a lungul cursei x a actuatorului sau prin utilizarea
unui alt actuator din aliaj cu memoria formei (fig. 5.12 c) cazul actuatorului diferenţial (sau cu elemente
active antagoniste) la care relaxarea unui element activ este ajutată de activarea celuilalt. Cele două elemente
trebuie activate alternativ, astfel firul 1 se contractă cu o forţă de opoziţie mică atâta timp cât contracţia sa
compensează buclele firului 5 şi îl deformează pe acesta, apoi această forţă creşte.
Evaluarea performanţelor funcţionale ale actuatorilor realizaţi cu ajutorul acestor elemente active are
la bază relaţiile de proiectare presupunând că sunt cunoscute următoarele caracteristici de material: d -
diametrul secţiunii transversale a firului; ε - mărimea efectului de memorare a formei; l - lungimea firului; N
- numărul elementelor active din structura actuatorului; σMax - efortul unitar maxim la revenirea la forma
memorată ; σR - efortul unitar recomandat, la revenirea la forma memorată care asigură protecţia la
suprasolicitări mecanice şi menţine nealterat efectul de memorare a formei; σd - efortul unitar de deformare
a firului în fază martensitică (de relaxare); σlim - rezistenţa admisibilă la rupere; Rl - rezistenţa electrică
liniară a firului din aliaj cu memorie.

2 2 2
1 1 1

2' 2' 2'

x x x

3 4 5
Frelax

G
2''
Frelax Frelax Frelax

Deplasarea x
x x
a) b) c)
Figura. 5.12 Generarea forţei de relaxare pentru elemente din aliaj cu memoria formei de tip fir

Metodologia de proiectare presupune parcurgerea următoarelor etape de calcul [56]:

-eformaţia pentru revenirea la forma (lungimea) memorată este:
l =  l , (5.1)
- forţa maximă şi cea recomandată, dezvoltate la revenirea la forma memorată sunt:
 d2
F Max =  Max ,
4 (5.2)
d 2
FR = R
,
4 (5.3)
- forţa necesară pentru a deforma (alungi) un fir, în fază martensitică (fază de relaxare) este:
 d2
Fd = d .
4 (5.4)
- în cazul legării în paralel, din punct de vedere mecanic, a mai multor fire, cursa actuatorului este:
c = l , (5.5)
- iar la legarea în serie din punct de vedere mecanic:
c = N l . (5.6)
- forţa totală recomandată diferă şi ea după cum elementele active sunt legate în paralel:

83
 Ft = N F R , (5.7)
sau în serie:
Ft = F R . (5.8)
- în funcţie de modul de conectare a firelor, din punct de vedere electric se poate calcula rezistenţa electrică
totală a acestora, care influenţează caracteristicile sursei de alimentare. Astfel, la legarea în serie avem:
Rt = N R , (5.9)
iar la legarea în paralel:
R
Rt = .
N (5.10)
În ultima vreme, se fac cercetări asupra unor materiale care - echipate cu senzori şi dispozitive de
control - să se "comporte" similar cu sistemele biologice. Deja au fost obţinute succese cu aceste tipuri de
"materiale inteligente". Ca urmare, este posibil să avem în curând materiale care să se repare singure sau să
se adapteze la anumite condiţii din mediul înconjurător.
De exemplu, un pod s-ar putea consolida singur, reparându-şi fisurile produse de un cutremur. Sau o
maşină cu "zone inteligente de şifonare" ar putea reveni la forma iniţială după un accident. Ca şi fiinţele,
aceste sisteme s-ar adapta la cerinţe şi ar repara orice posibile stricăciuni, compensând deci erorile
elementelor individuale.
Cercetările au arătat că asemenea materiale şi structuri sunt, în principiu, realizabile. Ele necesită însă
o multitudine de elemente speciale de "ajutor", printre care aşa-numitele "motoare" - care să se comporte ca
nişte muşchi - senzori - care să joace rolul nervilor, memorie şi reţele computaţionale, care să reprezinte
creierul şi coloana vertebrală.
Materialele multi-funcţionale compuse, care absorb vibraţiile în mod autonom, reducând astfel
poluarea fonică, sunt un exemplu de materiale inteligente care deja sunt folosite. Acestea sunt echipate cu
senzori care înregistrează momentul când materialul începe să vibreze. Senzorii lansează un semnal care este
apoi procesat de un controler, controlează actuatorii inteligenţi, iar aceştia acţionează pentru a absorbi
vibraţiile. Fibre ceramice extrem de fine sunt utilizate pentru a converti tensiunea mecanică sau termică în
semnale electrice.

Figura 5.13 Materiale biocompatibile

Materialele inteligente biocompatibile au multiple utilizări şi în medicină. În prezent, tuburi mici, alcătuite
dintr-o reţea metalică, numite stent-uri (figura 5.13), se implantează în artere, pentru a le consolida şi a evita
blocarea acestora. Stent-urile viitorului vor fi mai mici ca dimensiuni. Ele vor fi injectate direct în venă,
implicând deci cea mai simplă procedură medicală, apoi vor lua în mod autonom forma dorită în artera
afectată, lărgind-o şi îmbunătăţind circulaţia. Astfel, o intervenţie chirurgicală complicată poate fi înlocuită
de o procedură medicală foarte simplă, dar la fel de eficientă.

Actuatori inteligenţi
Una din funcţiile de bază ale unui sistem mecatronic este funcţia de execuţie. Aceasta constă în a
iniţia, controla, desfăşura şi încheia acţiunile unei maşini inteligente, pe baza instrucţiunilor primite de la
84
subsistemele de cunoaştere şi de percepţie. Acţiunile maşinii constituie interacţiunea acesteia cu mediul în
care operează.
Elementele principale din structura subsistemului de execuţie sunt actuatorii. Aceştia convertesc o
formă de energie în energie mecanică, controlată, ca răspuns la un semnal.
Mecanismul actuatorului transformă, amplifică şi transmite mişcarea făcând acordul cu parametrii specifici
scopului tehnologic. Actuatorii utilizaţi în mecatronică pot fi concepuţi ca şi actuatori liniari sau rotativi,
având cursă limitată sau teoretic nelimitată, cu un element activ sau cu mai multe elemente active în
structură. Acţionarea propriu-zisă este obţinută pe trei căi distincte, prezentate în figura 5.14 [55], [68].

Efect de acţionare
determinat de:

Interacţiunea Interacţiune Deformaţii

câmpurilor mecanică limitate

Figura. 5.14. Mijloace de obţinere a efectului de acţionare

Interacţiunea câmpurilor magnetice, a curentului electric cu câmpuri magnetice precum şi

interacţiunea sarcinilor electrice permit materializarea unor actuatori care au cursă teoretic nelimitată
(micromotoare de curent continuu, micromotoare de curent alternativ asincrone şi sincrone - în special cu
rotor pe bază de magneţi permanenţi, micromotoare electrostatice), sau limitată (micromotoare liniare de
curent continuu, microelectromagneţi).
Acţionarea bazată pe interacţiunea mecanică presupune asigurarea fluxului de energie prin
intermediul unui agent fizic, de regulă un lichid sau un gaz, a cărui presiune sau debit determină deplasarea
sau deformarea unor elemente active. Astfel, actuatorii cu elemente deplasabile rotative sunt micromotoarele
cu palete cu rotaţie parţială sau totală, microturbinele, iar actuatorii liniari de acest tip sunt reprezentaţi de
cilindri şi camere cu membrane. Actuatorii liniari cu elemente deformabile sunt cei cu tub flexibil iar cei de
rotaţie au în structură elemente active sub formă de tub răsucit sau tub anizotropic, curbat.
Actuatorii a căror funcţionare se bazează pe deformaţiile liniare şi unghiulare limitate au în structură unul sau
mai multe elemente din materiale "inteligente" - materiale care au capacitatea de a se deforma controlat,
confecţionate sub formă lamelară dreaptă sau curbată preformată, cilindrică, formă de disc, bară, bară de
torsiune, membrană, arc spiral sau elicoidal, astfel încât se obţin atât deplasări liniare cât şi deplasări
unghiulare.
Elementele active cu deformaţie controlată pot fi însoţite de elemente elastice pasive sau pot fi
înglobate în structuri cu proprietăţi de elasticitate. Deformaţiile liniare sau unghiulare limitate, ce determină
practic mişcări de translaţie alternativă sau de oscilaţie, pot fi transformate într-o mişcare continuă de rotaţie
sau de translaţie prin intermediul unor mecanisme şi în condiţiile unei dispuneri corespunzătoare a
elementelor active. Transmiterea şi amplificarea deformaţiilor controlate ale elementelor active se realizează
prin transmisii prin formă (mecanisme cu clichet, transmisii prin roţi dinţate, mecanisme pinion-cremalieră şi
şurub-piuliţă), prin microgrip, prin fricţiune etc.
Diversitatea fenomenelor fizice care stau la baza materializării constructive a actuatorilor deschide
noi orizonturi în cercetările privind proiectarea, realizarea şi utilizarea acestora şi stimulează luarea în
considerare a noi principii fizice şi căutarea a noi materiale cu proprietăţi deosebite prin intermediul cărora să
se răspundă cerinţelor de acţionare din domeniul mecatronicii.
Actuatorii produc energie mecanică utilizând un fel de energie de alimentare. Unul dintre cei mai
importanţi parametri este eficienţa actuatorului, care ne conferă cea mai bună conversie menţionată.

85
 Figura 5.18. Produse mecatronice ce integrează actuatori inteligenţi

Senzori inteligenţi
Tendinţele privind evoluţia în dezvoltarea tehnologică caracterizate ca: micromecatronică,
nanomecatronică, biomecatronică aduc în atenţie probleme majore privind miniaturizarea sistemelor tehnice,
demers posibil prin integrarea funcţiilor în modulele componente. Senzorii inteligenţi constituie o realizare
reprezentativă în acest sens.
Dispozitivele senzoriale reprezintă interfaţa între sistemele electronice şi lumea fizică ajutând
electronica să vadă, să miroase, să guste, să audă şi să simtă, prin analogie cu lumea vie, ele reprezintă
organele de simţ artificiale. În interfaţarea lor cu lumea reală senzorii convertesc de obicei semnale fizice
neelectrice sau chimice în semnale electrice.
Senzorii reprezintă o legătură esenţială între proces şi partea de procesare a informaţiilor, fiind de o
deosebită importanţă în componenţa sistemelor mecatronice. În figura 5.19, se prezintă structura de bază a
unui senzor inteligent.

Figura 5.19. Structura de bază a unui senzor inteligent

Câteva aplicaţii reprezentative în care se utilizează senzorii inteligenţi sunt prezentate în figura 5.20.

86
 Figura 5.20. Senzori în diverse aplicaţii

5.4 Structuri inteligente

Structurile inteligente reprezintă un alt exemplu de produse şi sisteme mecatronice rezultat al

procesului de integrare.
Comportamentul inteligent al unui sistem este determinat de accesul la cunoaştere în domeniul în care
operează. În domeniul aerospaţial se identifică aplicaţii relevante ale unor astfel de structuri. Cerinţele
funcţionale presupun utilizarea controlului activ pentru a îmbunătăţi performanţele acestora.
Structurile inteligente au geometria controlată prin integrarea senzorilor, actuatorilor şi a modulelor
ce asigură controlul. Componentele principale ale unei astfel de structuri sunt prezentate în figura 5.21.
Procesarea informaţiilor într-un sistem mecatronic poate varia între controlul simplu al funcţiilor şi
controlul „inteligent”. Există o varietate de definiţii ale sistemelor inteligente de control, un astfel de sistem
putând fi organizat ca un sistem expert on-line, conform figurii 5.22 şi conţine: funcţii multi-control (funcţii
executive); baze de cunoaştere; mecanisme de inferenţa; interfeţe de comunicare.

Figura 5.21. Structură inteligentă

Funcţiile de control on-line sunt organizate de obicei pe mai multe nivele după cum au fost descrise mai sus.
Bazele de cunoştinţe conţin cunoaştere cantitativă şi calitativă, cea cantitativă operând cu modele de proces
analitice (matematice), parametrii şi metode estimative, metode de proiectare analitice (control şi detectarea
erorilor) şi metode cantitative de optimizare. Mai mult cunoaşterea este istoria trecută a evenimentelor şi
posibilitatea de a prezice comportamentul.

87
 Mecanismul de interfaţă ne oferă răspunsuri fie prin raţionament cantitativ (metode Booleene) sau
raţionamet calitativ (metode posibilistice) şi decizii de operaţii pentru funcţiile executive.
În cele din urmă, trebuie organizată comunicarea dintre diferitele module şi managementul bazelor de
date iformaţionale împreună cu interfaţa om-maşină.
Pe baza acestor funcţii ale unui sistem expert on-line, poate fi construit un sistem inteligent cu
abilităţi de modelare, raţionament şi învăţare, să proceseze funcţiile sale automate într-o formă dată şi să le
îmbunătăţească. Astfel se pot dezvolta sistemele mecatronice inteligente, cum sunt actuatorii inteligenţi până
la sisteme inteligente foarte complexe ca vehiculele ghidate automat.

Figura 5.22. Sistem inteligent avansat cu mai multe nivele de control, baze de cunoaştere, mecanisme de
inferenţă si interfeţe

Un sistem mecatronic inteligent îşi poate adapta controlerul la cele mai neliniare comportamente
(adaptare) şi să stocheze parametrii de control dependenţi de poziţie şi încărcătură (învăţare), să supervizeze
toate elementele importante şi să se autodiagnosticheze după erori (supervizare) să ceară lucrări de
întreţinere, dacă apare o eroare (decizie la acţiune). În cazul componentelor multi redundante, supervizarea
poate ajuta la oprirea componentelor avariate şi să efectueze o reconfigurare a procesului controlat, acestea
făcând ca sistemele mecatronice să fie tolerante la avarii [46].

88
 O aplicaţie relevantă a acestor structuri este în domeniul controlului activ al vibraţiilor. În figura 5.23
sunt prezentate câteva aplicaţii reprezentative în acest sens.

Figura 5.23. Structuri inteligente pentru controlul activ al vibraţiilor

În domeniul auto confortul pasagerilor depinde în bună măsură şi de nivelul de zgomot. Sistemele
senzoriale inteligente şi actuatorii inteligenţi integraţi în structura automobilului permit controlul activ al
nivelului de zgomot deopotrivă în interior şi în exterior.

5.5 Interfaţarea sistemelor mecatronice

Evoluţia în dezvoltarea tehnologică înseamnă micromecatronică, nanomecatronică şi biomecatronică.

Tendinţa generală este de intelectualizare a maşinilor şi sistemelor. În acest context problemele privind
comunicarea om maşină devin foarte importante. Aceste probleme se rezolvă prin realizarea unor interfeţe
adecvate. Genericul unor conferinţe internaţionale în domeniu: Human friendly mechatronics (mecatronica
prietenoasă), Osaka 2000 şi Human friendly and reliable mechatronics (mecatronica prietenoasă la purtător)
Tampere 2002 este relevant privind problematica menţionată.
Caracteristicile definitorii ale ori cărui sistem mecatronic definite ca flexibilitate şi reconfigurabilitate
sunt asigurate prin realizarea acestora în structură modulară şi integrarea lanţurilor cinematice
informaţionale. Caracteristicile menţionate aduc în atenţie deopotrivă probleme privind interfaţarea
modulelor din structura unui sistem mecatronic.
Interfaţarea modulelor, a produselor şi sistemelor mecatronice constituie componente importante ale
procesului de integrare în mecatronică.

Figura 5.24. Exemple de interfaţare om - maşină

89
 Imaginile prezentate în figura 5.24 sunt relevante privind dimensiunile abordărilor pe linia interfaţării
produselor şi sistemelor mecatronice.
În domeniul biomecatronicii sistemele electronice şi componentele software integrate în organism
pentru a suplini sau susţine funcţiile unor organe aduc în atenţie demersuri cunoscute sub abordarea generică
„interfaţare activă” (fig. 5.5.

Figura 5.25. Interfaţarea activă în biomecatronică

90
 Cap. 6. Experienţa mondială în domeniul tehnologiei şi educaţiei mecatronice

6.1. Iniţiative şi programe în Japonia

Explicaţia faptului că mecatronica s-a născut în Japonia o găsim urmărind cadrul creat pentru
dezvoltarea economică după cel de-al doilea Război Mondial. Astfel, în 1956 a fost adoptată Legea pentru
dezvoltarea industriei mecanice. În 1957 a fost adoptată Legea pentru dezvoltarea industriei electrice. Acum
produsele mecanice şi electrice sunt considerate ca un întreg din punct de vedere industrial şi tehnologic.
Politica industrială bazată pe aceste două legi a continuat timp de 15 ani. În această perioadă electronica, şi în
special tehnologia semiconductorilor, s-au dezvoltat foarte mult, astfel că din 1964 Japonia începe să
producă circuite integrate [68].
În 1971 este adoptată Legea pentru dezvoltarea industriei electro-mecanice. Din acest moment,
lozinca "integrare electro-mecanică" a fost frecvent utilizată pentru a stimula realizarea sistemelor electro-
mecanice complexe.
Sesizând propria slăbiciune, determinată de lipsa resurselor materiale şi energetice, Japonia a fost
obligată să facă schimbări radicale în domeniul organizării şi restructurării producţiei industriale.
În faţa inginerilor s-a pus cu deosebită acuitate problema economisirii resurselor materiale şi de
energie, precum şi reducerea preţului de cost al produselor. Reducerea consumului de material şi energie a
fost posibilă prin realizarea unor produse care să înglobeze cât mai multă inteligenţă.
Se poate spune că, astfel, inginerii japonezi au transformat neşansa datorată lipsei resurselor materiale
şi energetice proprii într-o binecuvântare. Realizarea noilor produse impunea asigurarea următoarelor
elemente:
- tehnologie mecanică de precizie;
- software pentru comandă prin calculator;
- calitate ridicată şi preţ de cost redus pentru componentele mecanice şi electrice din structura
produselor.
În 1978 a fost adoptată Legea privind dezvoltarea industriei maşinilor pentru prelucrarea
informaţiilor. Ideile privind noua tehnologie se răspândesc repede şi datorită revistei "Mechatronics Design
News" care este editată în această perioadă.
Literatura tehnică, şi nu numai, este foarte bogată în explicaţii privind succesul industriei japoneze. În
continuare se prezintă câteva considerente privind modul de viaţă al japonezilor şi legătura cu mecatronica.
Legătura dintre mecatronică şi modul de viaţă al japonezilor poate fi reliefată prin şase cuvinte cheie:
medie, îmbinare, curat, delicat, educaţie şi flexibilitate[68].

Media
În Europa şi SUA în mod obişnuit se face împărţirea consumatorilor în funcţie de venit: scăzut, mediu
şi ridicat (figura 6.1) [68].
În Japonia există o singură clasă, cea medie. Diferenţa dintre veniturile mici şi mari nu este mare. Nu
de puţine ori sondajele de opinie evidenţiază faptul că aproape 90% dintre japonezi cred că aparţin clasei de
mijloc.
Adevărul este că, în marile oraşe, muncitorii japonezi locuiesc în case modeste. Mulţi oameni de
afaceri fac zilnic naveta cu trenul de la locuinţă la birou, aceasta însemnând 2-3 ore petrecute în mijlocul
mulţimii de navetişti. Astfel, se pot obţine informaţii utile privind problemele şi preocupările angajaţilor.
Japonezii fac eforturi importante pentru a obţine venituri astfel încât să-şi poată plăti împrumuturile pentru
construcţia locuinţelor şi taxele pentru educaţia copiilor.
Grupul şi nu individul este o problemă de principiu în Japonia, la şcoală şi în fabrici se pune mare
accent pe lucrul în echipă. Munca în echipă este o cerinţă importantă pentru controlul de calitate în fabrici.
Aceasta este semnificaţia legii mediei în Japonia.

91
 POPULAŢIA
POPULAŢIA
EUROPA+SUA JAPONIA

Scăzut Mediu Ridicat Mediu

VENIT VENIT

Figura 6.1 Împărţirea populaţiei în funcţie de venit

Sigur, este de remarcat un aspect care nu este lipsit de importanţă şi anume: punând accentul pe
munca în echipă poate fi stânjenită libertatea individuală şi creativitatea.

Îmbinare
Limba japoneză are multe caractere comune cu limba chineză, precum şi cuvinte împrumutate din
limba engleză. Japonezii au importat multe elemente de cultură de la alte popoare şi în timp le-au îmbinat cu
elementele tradiţionale ale culturii japoneze.
Cultura japoneză este rezultatul fuziunii culturii tradiţionale cu elemente de cultură importate.
Mecatronica este de asemenea rezultatul unei fuziuni tehnologice. Japonezii au fost adesea criticaţi că
au copiat şi imitat foarte mult, atât în domeniul cultural cât şi în domeniul tehnologic. Ei recunosc acest
lucru, dar subliniază că au făcut-o inteligent, creator. Progresul tehnologic al japonezilor se datorează
abilităţii deosebite în analizarea şi refacerea modelelor de referinţă. De fapt, ei consideră că aplicarea practică
a rezultatelor cercetărilor ştiinţifice şi pregătirea tehnologică pentru execuţie reprezintă activităţi de creaţie cu
nimic mai prejos decât descoperirile ştiinţifice şi invenţiile. Îmbinarea este o tehnologie creatoare.

Curat
Cuvântul curat este cea mai tipică expresie a spiritului japonez. Înalta calitate a circuitelor integrate
fabricate de japonezi se datorează printre altele şi curăţeniei deosebite din secţiile de producţie.
Recentele realizări în domeniul maşinilor-unelte de precizie sunt puse şi pe seama faptului că
prelucrarea componentelor şi asamblarea se realizează în încăperi deosebit de curate. Tehnologiile de
păstrare a curăţeniei sunt foarte importante pentru mecatronică.

Delicat
Maşinile pentru tehnologiile avansate au în componenţa lor mecanisme de înaltă precizie, senzori
adecvaţi, sistem de control foarte delicat şi o foarte delicată interfaţă om-maşină. Proiectarea şi fabricarea
acestor maşini presupune evident multă delicateţe.
Delicateţea şi sensibilitatea sunt de fapt trăsături caracteristice spiritului şi culturii japoneze.
Delicateţea se manifestă şi în bucătăria japoneză. Gustul special al unor preparate culinare pe bază de
alge nu se obţine uşor, este o problemă de tehnologie şi de tradiţie.
Producerea acestor preparate la nivelul standardelor naţionale este o delicată problemă de control a
calităţii.

Educaţia
Nivelul mediu de educaţie în Japonia este mai ridicat decât în alte ţări. În societatea japoneză, şi în
particular în marile companii, cooperarea şi spiritul de echipă la nivelul mediu de inteligenţă este prioritară.

92
 Sistemul şcolar japonez urmăreşte foarte pragmatic dezvoltarea economică a ţării.

Flexibilitatea
Ultimul cuvânt cheie este flexibilitatea. Se pot da foarte multe exemple din cultura japoneză
caracterizate prin flexibilitate.
Cel mai tipic exemplu de flexibilitate îl constituie însă locuinţele japonezilor. Interiorul este astfel
organizat încât nu este nici o problemă să se schimbe destinaţia camerelor (cameră de zi, cameră de studiu,
dormitor).
Flexibilitatea în acţiune şi gândire este trăsătura definitorie a specialistului în mecatronică.

Educaţia mecatronică în Japonia

Succesul industriei japoneze în proiectarea, realizarea şi comercializarea produselor mecatronice este
pus pe seama pregătirii inginerilor şi a preocupării generale privind procesul educaţional. Companiile
japoneze au reacţionat foarte prompt în orientarea către tehnologia mecatronică şi informatică, cerând
universităţilor să pregătească specialişti în acest domeniu. Astfel, în majoritatea departamentelor de
inginerie din universităţile japoneze se predau cursuri de mecatronică şi se dezvoltă cercetări în acest
domeniu [53]. Primul program de educaţie mecatronică în domeniul ingineriei a fost elaborat în 1978, la
Universitatea Tehnologică din Toyohashi, universitate nou înfiinţată.
Programul includea activităţi specifice pe linia educaţiei, cercetării şi deopotrivă pentru diseminarea
filosofiei mecatronice. Mecanismul educaţional în Japonia este bine articulat. Colegiile şi liceele bunăoară,
sunt considerate ca surori ale facultăţilor şi universităţilor. Mecanismul educaţional este garanţia unui eficient
transfer tehnologic în educaţie şi suportul rezultatelor deosebite pe care le obţin japonezii în activităţile de
cercetare şi producţie.

6.2 Iniţiative şi programe în Uniunea Europeană

Valul de înnoiri în tehnologie şi educaţie, generat de inventarea mecatronicii de către japonezi, s-a
simţit mai puternic în Europa după 1980. Importanţa problemelor este confirmată de iniţiativele şi
programele lansate la nivelul Uniunii Europene. În continuare se prezintă succint câteva dintre acestea.
1986 – Mecatronica primeşte cetăţenie europeană. În martie 1986 – Comitetul Consultativ pentru
Cercetare şi Dezvoltare Industrială al Uniunii Europene recunoaşte că: mecatronica este o nevoie majoră
pentru cercetarea europeană şi pentru programele educaţionale (Doc. IRDAC PM 17-10-86/3) [81].
Comitetul dă şi o definiţie mecatronicii, care, a devenit de referinţă în literatura de specialitate. În
această viziune “Mecatronica este o îmbinare sinergetică: inginerie mecanică de precizie, control electronic şi
gândire sistemică în proiectarea produselor şi proceselor”.
1988 – Sub egida UE a fost lansat primul curs postuniversitar, european, de mecatronică. La
organizarea cursului au participat: Universitatea Catolică din Leuven (Belgia), Institutul de Tehnologie
Cranfield (Anglia) şi T.H. Aachen (Germania) [82].
1995 – În cadrul programului ADAPT, a fost elaborat un proiect transnaţional de educaţie
mecatronică, pentru a sprijini pregătirea resurselor umane în Intreprinderile Mici şi Mijlocii (IMM) [28].
Proiectul a fost elaborat de către universităţi din: Anglia, Franţa, Spania, Belgia şi Grecia (figura 6.2).
Conceput a se derula în perioada (1995-2000), proiectul a avut drept scop:
 accelerarea adaptării forţei de muncă la schimbările din industrie;
 creşterea competitivităţii industriei, serviciilor şi comerţului;
 prevenirea şomajului prin îmbunătăţirea calificării forţei de muncă şi asigurarea unei mai mari
mobilităţi pe piaţa muncii;
 anticiparea şi accelerarea creării de noi locuri de muncă şi noi activităţi, prin exploatarea
potenţialului IMM-urilor.

93
 Figura 6.2 Participanţii la elaborarea proiectului ADAPT

Succesul proiectului este confirmat de numărul mare de aplicaţii în ţările membre ale CE (fig. 6.3).
Pentru a înţelege dimensiunile abordărilor în domeniul mecatronicii, este important de reţinut că, mai bine de
15 ani după brevetarea termenului, japonezii nu au scris despre mecatronică decât în japoneză. Prima lucrare
în engleză, consacrată problemelor privind tehnologia şi educaţia mecatronică a fost publicată în 1984 de
către Prof. K. Yamazaky [107].
Evenimentul a avut loc cu ocazia unei conferinţe internaţionale pe probleme de Educaţie tehnologică
în inginerie, găzduită de Germania.
Prof. Yamazaky a pus bazele Universităţii Tehnologice din Toyohashi. Universitatea a fost înfiinţată
în 1978, pregătirea inginerească având la bază filosofia mecatronică.

Fig. 6.3. Aplicaţiile înregistrate în ţările participante la programul ADAPT

Începutul de mileniu se caracterizează printr-un amplu proces de înnoiri în educaţie, formare,

cercetare - dezvoltare tehnologică la nivelul Uniunii Europene. Acest proces a fost stimulat de declaraţia
Consiliului Uniunii Europene din martie 2000 – Lisabona şi 2002 – Barcelona, care statuează că, până în
94
2010 Uniunea Europeană trebuie să devină „cea mai dinamică economie din lume bazată pe cunoaştere,
capabilă să asigure creştere economică continuă, crearea de noi locuri de muncă şi o mai bună
coeziune socială”. Obiectivele sunt adesea menţionate sub genericul „UE-2010” [169], [170], [171], [172].
Ca răspuns la provocările lansate prin declaraţia amintită, începând din 2001 la nivelul UE au fost
create structurile cunoscute sub numele de platforme tehnologice.
Declaraţiile menţionate au declanşat un val de iniţiative, în sensul stabilirii demersurilor pentru
integrare la nivelul UE. Câteva dintre iniţiative şi programele asociate sunt menţionate în continuare.
- Procesul Bologna (1999) – Crearea Spaţiului European al Învăţământului Superior (acest
document a prefaţat declaraţiile CE);
- Procesul Copenhaga (2002) – Crearea Spaţiul European al Calificărilor;
- Memorandumul privind Formarea Continuă (30 octombrie 2000) – Spaţiul European al
Formării Continue, Spaţiul European al Cercetării şi Inovării [68].
Importanţa şi complexitatea abordărilor privind formarea continuă, depăşeşte resursele umane şi
materiale ale instituţiilor de învăţământ.
În acest context, se fac demersuri pentru configurarea Platformei Europene a Societăţii Civile Pentru
Formare Continuă.
Structurile menţionate la nivelul UE, se vor configura prin integrarea structurilor similare create la
nivel naţional.
Privind platformele tehnologice, în SRA (Strategic Research Agenda) elaborate la nivelul acestora
(PT1-26), cuvintele cheie sunt: inovare, cunoaştere, adaptarea procesului educaţional şi de formare
pentru pregătirea noii generaţii de -knowledge workers (lucrători în cunoaştere)- care, să combine
expertiza tehnica cu spiritul antreprenorial, -knowledge generation (generarea cunoaşterii), knowledge
based production instead of resources based one (producţie bazată pe cunoaştere în locul celei bazate
pe resurse)- -new products from new technologies (produse noi pe bază de tehologii noi) etc.
În strategia privind dezvoltarea cercetării, pentru fiecare dintre platforme, sunt definite obiective
generale până în 2020 sau 2030, fără a oferi soluţii concrete.
O atenţie deosebită se acordă problemelor privind educaţia, formarea şi reconversia profesională.
Şcolile şi universităţile trebuie să-şi adapteze programele educaţionale pentru a asigura educaţie şi formare
flexibilă, dezvoltarea gândirii integratoare, stimularea iniţiativei şi creativităţii.
Dezvoltarea culturii tehnice trebuie să fie un obiectiv major în activităţile educaţionale, de formare şi
reconversie profesională.
Aceste demersuri se impun, întrucât în societatea bazată pe cunoaştere, relevanţa culturală este
determinată de nivelul tehnic, tehnologic.
Mutarea accentului de pe latura de informare pe cea de formare, materializarea principiilor „învăţare
prin practică, învăţare prin cercetare (learning by doing ,learning by research)” constituie provocări
lansate pentru eficientizarea actului educaţional în ansamblu.
Obiectivul UE-2010, înseamnă o lansare în competiţie alături de Japonia şi SUA. Reuşita UE în
această competiţie depinde de cunoaşterea şi înţelegerea spiritului competitorilor, care, are la bază filosofia
mecatronică. Aşadar, la nivelul UE se pune problema demersurilor pentru dezvoltarea spiritului european
pentru mecatronică.

6.3 Initiative si programe in SUA

În 1986 Departamentul de Comerţ al SUA a elaborat un raport: “Jtech Panel Report on Mechatronics
in Japan” [46]. În acest raport se analizează situaţia în domeniul tehnologiei şi educaţiei mecatronice
comparativ cu Japonia şi, se definesc direcţiile de acţiune.
La nivel naţional activităţile sunt coordonate de către Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă. Iniţiativele şi
programele elaborate la nivelul universităţilor sunt amplu detaliate în literatura de specialitate.
O atenţie deosebită se acordă educaţiei mecatronice în învăţământul liceal. Se apreciază că, liceenii de
azi sunt competitorii de mâine din economie.
95
 Strategia adoptată de universităţi are ca punct de plecare trei mari domenii: asamblarea si packaging-
ul electronic, controlul adaptiv şi sisteme de fabricţie inteligente.

Asamblarea şi packaging-ul electronic

Pe această direcţie sunt orientate universităţile care au laboratoare de tehnologia fabricării
dispozitivelor electronice. Obiectivul acestor laboratoare este de a furniza o bună pregătire teoretică şi
practică în domeniul fabricării dispozitivelor electronice avansate.
Universitatea din Kentucky a pus bazele unui centru pentru roboţi şi sisteme de fabricaţie orientat pe
dezvoltarea tehnologiei SMT (surface mounting technology). În acest scop, centrul este deschis atât
cercetării în domeniu, cât şi contractelor industriale. În prezent scopul educaţional al centrului se limitează la
pregătirea studenţilor în ingineria sistemelor de fabricaţie, pe baza unui sistem complet SMT care suportă
întregul proces de fabricaţie al plăcilor pentru componente electronice: proiectarea, plasarea componentelor,
masca ir/uv, curăţarea, inspecţia şi testul.
Un alt exemplu este Institutul Politehnic Rensselaer care a înfiinţat un centru orientat pe creşterea
productivităţii producţiei şi transferul tehnologic.
Suportul material şi financiar este asigurat prin sponsorizări din partea guvernului şi industriei.
Principalul obiectiv al acestui centru este familiarizarea studenţilor cu programele de fabricaţie a circuitelor
electronice, precum şi cercetarea privind îmbunătăţirea automatizării producţiei.
Universitatea din Arkansas a dezvoltat un curs despre procesele de fabricaţie a componentelor
electronice, având ca suport o celulă flexibilă de fabricaţie. Obiectivul lor este de asigura un sprijin pentru
viitorii ingineri din domeniile electric, mecanic şi cel al calculatoarelor, expunându-le problemele şi
tehnologiile utilizate în prezent în industrie . Celula flexibilă de fabricaţie constă dintr-un sistem cu trei
camere de luat vederi asistate de calculator, un robot SCARA pentru plasarea componentelor, şi un calculator
pentru master-control. Prin coordonarea acestor dispozitive, celula flexibilă este capabilă să alinieze şi să
insereze componentele electronice .
Controlul adaptiv
În baza unui proiect al Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă, câteva universităţi din SUA şi-au unit
eforturile formând o coaliţie. Predarea mecatronicii este una din modalităţile prin care această coaliţie îşi
atinge obiectivele privind îmbunătăţirea educaţiei inginereşti.
În acest scop, au fost standardizate echipamentele de laborator, astfel încât programele analitice să
poată fi mai uşor dezvoltate şi distribuite . Elementul esenţial al laboratorului este un PC cu interfaţă directă
şi I/O. Interfaţa directă controlează maşini cu comandă numerică (CNC) sau roboţi, pe când interfaţa I/O este
utilizată de studenţi pentru adăugarea de dispozitive mecatronice. Echipamentele şi programele sunt astfel
concepute încât să fie posibilă o apropriere sistematică de o largă varietate de experimente, acoperind un larg
domeniu de cunoştiinţe.

Sisteme de fabricaţie inteligente

Câteva departamente de inginerie industrială şi-au dezvoltat laboratoare de sisteme de fabricaţie
inteligente, prin integrarea ingineriei industriale tradiţionale cu ingineria mecanică, electronică şi ştiinţa
calculatoarelor. Rezultatul este o educaţie multidisciplinară care pregăteşte mai bine studenţii pentru
industrie.
La Universitatea din Wisconsin departamentele de Ingineria Sistemelor de Fabricaţie şi Inginerie
Industrială cooperează pentru a-şi îmbunătăţi sistemul de pregătire, utilizând în acest scop o celulă flexibilă
de fabricaţie. Celula este formată din 4 roboţi, o freză, un strung, sistem de depozitare automat şi un
conveior.
In cadrul Universităţii din Lousiana cercetările sunt axate pe dezvoltarea unui laborator de sisteme de
fabricaţie inteligente. Acest laborator serveşte atât ca platformă de cercetare pentru tehnologiile CIM cât şi în
scop didactic, pentru familiarizarea studenţilor cu tehnicile CAD/CAM/CIM. Particularitatea acestui
laborator constă în posibilitatea de a lucra cu celule de fabricaţie independente. Această autonomie a
celulelor ajută la menţinerea stabilităţii laboratorului în timpul activităţilor de cercetare şi instruire.

96
 Iniţiativa Universităţii din Louissiana
Laboratorul de sisteme inteligente de fabricaţie, creat în cadrul acestei universităţi, serveşte ca
obiectiv de cercetare, în timp ce trei laboratoare suport: Computer Integrated Manufacturing (CIM),
Advanced Workstation (AWL) şi Machining Processes (MPL), permit accesul la ultimele tehnologii în
domeniul calculatoarelor şi tehnologiilor de fabricaţie [60].
Laboratorul CIM este legat direct de laboratorul de sisteme de fabricaţie inteligente, printr-o reţea.
Această facilitate permite ca cercetările din domeniul CIM să fie puse în practică, cu date reale. Sisteme
avansate de inteligenţă artificială sau proceduri dezvoltate în laboratorul CIM, pot fi instantaneu testate şi
utilizate în laboratorul de sisteme de fabricaţie inteligente .
Laboatorul AWL este dedicat procesării rapide şi graficii pe platforme multiple. O gamă largă de
echipamente de calcul, face din AWL un loc perfect pentru a dezvolta şi testa programe. Modelarea solidelor
şi simularea în timp real, sunt două aplicaţii imediate prin care AWL sprijină eforturile laboratorului de
sisteme de fabricaţie.
Laboratorul MPL conţine freze CNC de tip portal. Trei freze 2D şi una 3D sunt legate la calculatoare
din ultima generaţie. Aceste calculatoare furnizează programe CAD/CAM (EZ-CAM şi AutoCAD), desenele
pieselor putând fi instantaneu transpuse în instrucţiuni CNC. Acest laborator are atât rol de cercetare cât şi de
mică producţie. Cercetarea privind uzura sculelor implică folosirea senzorilor acustici şi ai celor de forţă,
dezvoltarea unui modul de control bazat pe aceste tipuri de senzori va conduce la o autonomie mai mare a
echipamentelor CNC.
Laboratorul de sisteme de fabricaţie inteligente (IMS) este cadrul pentru proiectarea şi construirea
celulelor flexibile de fabricaţie. Fiecare celulă are un control propriu prin calculator, dar este de asemenea
parte din reţeaua laboratoarelor. Utilizând reţeaua locală pentru a împărţi resursele între calculatoare, fiecare
celulă flexibilă poate împrumuta resurse hard şi soft sau poate accesa echipamentele direct.
Laboratorul IMS oferă o largă varietate de componente pentru construirea celulelor flexibile,
incluzând dispozitive complete, senzori şi întrerupătoare. Patru maşini CNC, două freze DYNA şi două
strunguri EMCO completează dotarea laboratorului. Patru roboţi (2 cu şase axe şi motoare pas cu pas
respectiv 2 cu şase axe şi motoare de curent continuu) sunt folosiţi pentru operaţii de manipulare a
materialelor. În completare, pentru o mai bună depozitare sau transferare a materialelor, pot fi introduse o
masă rotativă şi un conveior. Pentru a controla acţionarea dispozitivelor produse, laboratorul are trei
controlere pentru servomotoare şi şase controlere pentru motoare pas cu pas. Sincronizarea de mare viteză şi
controlul pot fi realizate utilizând o interfaţă PLC, sau direct din calculator folosind una din cele două
interfeţe intrare/ieşire DIO. O importantă completare a resurselor laboratorului IMS este un set de modelare
Fischer Technic care permite o rapidă realizarea componentelor active şi pasive. Dispozitivele active sunt
realizate utilizând diferite întrerupătoare, senzori şi motoare.
Primul proiect complet de mecatronică din cadrul LSU este o celulă flexibilă de fabricaţie
semiautomată. Celula foloseşte doi roboţi pentru a deservi o freză şi un strung. Obiectivul iniţial al acestei
celule flexibile a fost fabricarea unui set de piese de şah pentru ca au o largă varietate de forme iar realizarea
lor implică atât strunjirea cât şi frezarea.
Celula flexibilă foloseşte un manipulator UMI plasat pe un robot mobil pentru a deservi magazia de
materiale, un strung, o freză CNC precum şi zonele de depozitare temporară. De pe masa rotativă un al doilea
manipulator UMI ridică piesele finite şi le amplasează pe o tablă de şah. Un computer central coordonează
toate operaţiile (figura 6.4).

97
 CONTROL

REŢEA PIESE
FINITE

MAGAZIE
FREZÃ STRUNG

MANIPULATOR

ROBOT MASĂ
MOBIL ROTATIVĂ

Figura 6.4 Celulă flexibilă pentru realizarea pieselor de şah

Robotul mobil este un mini proiect care îmbină principiile mecatronicii utilizând un control în buclă
închisă şi un dispozitiv de poziţionare cu eroare tolerată. De asemenea sistemul de poziţionare al robotului
mobil este adaptabil, acurateţea şi controlul în buclă închisă fiind criterii esenţiale pentru viitoarele aplicaţii.
Sistemul de control al robotului mobil foloseşte două trasee de ghidare pentru poziţionarea fină,
respectiv grosieră. Datorită alunecării roţilor pe timpul accelerării şi frânării, traductorul încorporat în motor
poate determina mai puţin precis poziţia robotului (fig. 6.5). Oricum acest traductor furnizează date privind
acceleraţia şi viteza, controlul în timp real, în acest caz, nu mai este necesar. Poziţionarea fină este realizată
de senzori magnetici încorporaţi în calea de rulare şi punctele de oprire. Acest tip de sesizare cere control în
timp real prin intermediul calculatorului şi o viteză redusă pentru a micşora alunecarea. Când robotul se
apropie de un punct de oprire, un senzor magnetic, comunică controlerului să reducă viteza motorului, până
când este detectat punctul de oprire [68].

Amplificator
Interfaţă

Motor Traductor

Senzor
Robot mobil magnetic

Magnet

Figura 6.5 Controlul robotului mobil

98
 Cap.7 Iniţiative si programe în România
În România, filosofia mecatronică a pătruns prin înfiinţarea specializărilor de mecatronica în
inginerie. Aceste specializări s-au înfiinţat în 1991-1992 la Universitatea Transilvania din Braşov,
Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, Universitatea Tehnică „Gh. Asachi” din Iaşi şi la Universitatea
“Ştefan cel Mare” din Suceava. În 1994-1995 s-a înfiinţat specializarea de mecatronică şi la Universitatea
Politehnica din Bucureşti, respectiv la Universitatea Politehnică din Timişoara.
Comunitatea mecatronicienilor s-a consolidat constant, un rol important având şi înfiinţarea in 2001 a
Societăţii de Mecatronică din România (SROMECA).
În anul 2003 s-au constituit filiale teritoriale ale SROMECA în centrele: Braşov, Bucureşti, Cluj-
Napoca, Iaşi, Timişoara şi, a apărut primul număr al revistei Mecatronica. În anul 2002 s-au organizat
primele olimpiade de mecatronică, la nivelul Municipiului Bucureşti pentru învăţământul preuniversitar şi la
nivel naţional pentru învăţământul universitar. Olimpiada naţională a fost găzduită de către Universitatea
Tehnică din Cluj-Napoca. În plan internaţional aceste olimpiade se desfăşoară bienal, sub egida Organizaţiei
Internaţionale pentru Trainig Vocaţional. Din 2002 se organizează seminariile naţionale de mecatronică.
Ediţiile 2002, 2003, 2004 şi 2005 au fost găzduite de către Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca. În iulie
2002, 2003 şi 2005, Centrul de Cercetare în Mecatronică Cluj a găzduit cursurile de vară de mecatronică. La
cursuri au participat studenţi din mai multe universităţi Europene.
Un moment important pentru dezvoltarea mecatronicii in România la constituit, organizarea la 30
noiembrie 2003 a Primului Seminar Naţional cu tema: Educaţie pentru integrare - Integrare prin educaţie.
Seminarul initiat de catre Centrul de Cercetare in Mecatronica Cluj, a fost găzduit de către Universitatea 1
Decembrie 1918 din Alba Iulia, fiind inclus in programul manifestărilor cultural - ştiinţifice, dedicate
aniversarii a 85 de ani de la Marea Unire. Cu această ocazie a fost lansată propunerea de proiect: Program
National de Educatie pentru Integrare. Proiectul a fost iniţiat şi coordonat de către Centrul de Cercetare în
Mecatronica Cluj. La elaborarea acestuia au participat specialişti din Catedrele de Mecatronică de la
Universitatea Transilvania Braşov, Universitatea Politehnica Bucureşti, Universitatea Tehnica Gh. Asachi din
Iaşi, Universitatea Politehnica Timişoara şi din catedra de informatică a Universităţii din Alba Iulia. Partener
in acest proiect este şi firma FESTO România, reprezentanta concernului FESTO din Germania, sponsorul
principal al olimpiadelor internaţionale de mecatronică. Proiectul poate fi consultat la adresa:
http://zeus.east.utcluj.ro/mec/mmfm/revista/coperta.htm.
Din 2001 in Nomenclatorul Ocupaţiilor din România s-a introdus meseria de tehnician mecatronist. În
acest context în mai multe grupuri şcolare si colegii tehnice din ţară s-au înfiinţat clase de mecatronică in
învăţământul liceal.
Proiectul Leonardo IE/04/B/F/PP-153207 cu tema: Mainstreaming the Model for Flexible Industrial
Training (MoFIT 2, www.mofit.net), derulat în perioada noiembrie 2004- ianuarie 2007, a avut drept
obiective: oficializarea ocupaţiei de mecatronist la nivelul UE; elaborarea Curriculei Europene pentru
pregătirea mecatronistului şi constituirea unei Reţele Europene de Training în Mecatronică. Centrul de
Cercetare în Mecatronică Cluj a fost partener în acest proiect alături de alţi 9 parteneri din Austria, Germania,
Irlanda, Polonia si UK. Genericul conferinţei finale (Dublin, Ianuarie 2007): Flexible Mechatronic Training,
A key drive of innovative and competitive advantage in a dynamic knowledge based Europe, este relevant
privind nevoia demersurilor pentru promovarea conceptului de integrare in educaţie, cercetare si tehnologie,
utilizând potenţialul mecatronicii - mediu educaţional pentru integrare în societatea bazată pe cunoaştere. În
contextul analizat mecatronica poate fi considerată pe drept cuvânt mesager al integrării la nivelul UE şi la
nivel naţional. [119].
În plan ştiinţific, începând din 1998, conferinţele naţionale COMEFIM si-au extins tematica, de la
mecanică fină la mecatronică. In programul altor conferinţe naţionale sau cu participare internaţională ca:
SYROM, MTM, PRASIC, la ultimele ediţii au fost incluse secţiuni de mecatronică.
Interesul pentru promovarea mecatronicii în educaţie, cercetare şi tehnologie este în continuă creştere.
Cursurile postuniversitare de Educaţie tehnologică, la care participă profesori din învăţământul
preuniversitar, facilitează pătrunderea filosofiei mecatronice şi în acest sector al învăţământului, cu efecte
99
benefice privind calitatea actului educaţional în ansamblu. Aceste cursuri se organizează de către catedrele de
mecatronică şi departamentele de pregătire a personalului didactic din universităţile participante la elaborarea
proiectului. Este important de subliniat că, în toate catedrele de mecatronică fiinţează centre de cercetare
acreditate de către CNCSIS. Cadrele didactice şi cercetătorii acestor centre, sunt prezenţe constante la
manifestările ştiinţifice internaţionale în domeniu. În acest context, apreciem că, există resurse umane şi
materiale pentru a dezvolta un Program Naţional de Educaţie pentru Integrare, similar cu cele comunitare.

100
 A 1.2 Proiectarea Conceptuala a laboratorului regional multifuncţional de
mecatronica

Evoluţia în dezvoltarea societăţii omeneşti este strâns legată de evoluţia în dezvoltarea tehnologică.
Această legătură este uşor de înţeles dacă ţinem seama că s-a pornit de la tehnologia pietrei şi s-a ajuns la
tehnologia informaţiei.

Dezvoltarea societăţii bazate pe cunoaştere a generat mutaţii majore în educaţie, cercetare şi

tehnologie. În educaţie, demersurile pentru dezvoltarea gândirii integratoare sunt la fel de importante ca şi
cele pentru deprinderea scrisului şi cititului. Integrarea este motorul inovării iar inovarea este calea sigură de
urmat pentru creşterea productivităţii muncii în producţia de cunoaştere.
Rezultatele studiului bibliografic sunt relevante privind nevoia promovării filosofiei mecatronice in
educaţie, cercetare-dezvoltare si inovare. Aşa cum de altfel s-a explicitat mecatronica reprezintă principalul
motor al inovării in Europa cunoaşterii.
Concepţia laboratorului are la baza rezultatele menţionate, nevoile naţionale si deopotrivă cerinţele
privind dezvoltarea regionala in acord cu exigentele privind integrarea României in Uniunea Europeana. In
concepţia laboratorului avem in vedere trei module de baza: laboratorul fix, laboratorul mobil si laboratorul
virtual. Infrastructura pentru laboratorul fix este gândita astfel încât sa fie complementara celei existente si sa
ofere deschideri privind dezvoltarea cercetărilor in acord cu tendinţele pe plan mondial. Având in vedere
exigentele menţionate s-au definit principalele direcţii privind dezvoltarea cercetărilor astfel :
- autotronică;
- hidronica si pneutronică;
- robotica;
- biomecatronică;
- surse de energie regenerabila;
- telerobotica/teleoperare;
- tehnici de control - mişcare, forţa;
- sisteme flexibile pentru control - prototiparea rapidă a controlului, proiectarea integrată a
produselor şi proceselor mecatronice (HIL,SIL, RPC);
- educaţie mecatronică;
- protitiparea la scară;
- „human friendly mechatronics”- interacţiune si comunicare robot om; cooperare agenţi autonomi
mobili om;
- machine vision - Control prin procesarea imaginilor;
- cercetări privind mentenanţă sistemelor mecatronice.

Componenta laborator mobil reprezintă o abordare complementara si va permite extinderea

cercetărilor in următoarele direcţii:
- Sisteme de achiziţie si control universale/mobile – aplicaţii in mediul industrial pentru evaluare si
testare;
- Cercetări privind promovarea conceptului de integrare pe diferite trepte ale procesului
educational;
- Evaluarea unor parametri privind protecţia mediului in context local.

Tehnica de calcul, software-ul specific si echipamentele pentru dezvoltare cercetare au fost

nominalizate in acord cu exigentele menţionate. Lista acestora si detaliile tehnice sunt incluse in anexa la
contractul de finanţare.

Laboratorul virtual este conceput pentru a utiliza facilităţile oferite de comunicarea prin internet
deopotrivă pentru cercetări in domeniul tehnologic cat şi in domeniile educaţie şi training în mecatronică.
101
Laboratorul se va constituii ca o componentă a Centrului Regional Virtual de Competente in Mecatronica ce
se va configura pe structura catedrei de Mecanisme, Mecanica Fina şi Mecatronică a Universitatii Tehnice
din Cluj-Napoca. Centrul va mai include baze de cunoştinţe, baze de surse de cunoaştere, biblioteca virtuală
si alte facilităţii privind accesul la cunoaştere in domeniu.

102
6. Concluzii
Demersul ştiinţific pentru aceasta etapa in derularea proiectului a permis atingerea obiectivelor propuse in
planul de realizare. Evaluarea stadiului abordărilor in activităţile de cercetare - dezvoltare, inovare pe plan
mondial au confirmat direcţiile de cercetare ale catedrei si a permis deschiderea de noi orizonturi in domeniu.

Astfel :

- s-au redefinit principalele direcţii privind dezvoltarea cercetărilor in domeniu;

- s-a elaborat lista cu tehnică de calcul, software-ul specific şi echipamentele pentru cercetare
dezvoltare aferente;
- s-au definit cerinţele principale privind configurarea laboratorului mobil;
- s-au explicitat cerinţele si cadrul privind configurarea laboratorului virtual;
- privind caracterul regional al laboratorului, se au in vedere extensiile Universităţii Tehnice din
Cluj-Napoca in reşedinţele judeţelor limitrofe: Alba-Iulia, Bistriţa, Zalău si Satu Mare;
- a fost realizata pagina web a proiectului, adresa:
http://zeus.east.utcluj.ro/mec/mmfm/cercetare.html ;
- a fost achiziţionată tehnică de calcul.

Privind activităţile de diseminare:

- proiectul a fost prezentat de către cadrele didactice membre ale echipei de cercetare, la toate
seriile unde aceştia au activităţi de predare precum si la extensiile UTCN din: Alba-Iulia, Bistriţa,
Satu Mare si Zalău;
- cu ocazia vizitelor in laboratoarele catedrei a unor grupuri de elevi si cadre didactice din judeţele
Cluj, Bistriţa Năsăud, Sălaj si Maramureş (octombrie – noiembrie 2007);
- in cadrul Târgului Internaţional de Oferta Educaţionala si de Cercetare „Universitaria 2007”,
Cluj-Napoca, 20-22 noiembrie;
- cu ocazia participării unor membri ai echipei de cercetare la Conferinţa Internaţionala DAAAM
2007, Zadar, Croaţia, 24 - 27 octombrie, precum si la activităţile de training in Zurich si Stuttgart
(3-7 Dec. 2007).

103
BIBLIOGRAFIE

[1] ACAR, M., 1995, Mechatronics Engineering Education and Training, Proceedings of the International
Conference on Recent Advances in Mechatronics, Istanbul, Turkey, pag. 238-239.
[2] ACAR, M., J., MAKRA, J., DENNEY, E., ed., 1994, Mechatronics – The basis for New Industrial
Development, Proceedings of the Joint Hungarian – British International Conference, Budapest,
Hungary.
[3] ADOLFSON, J., KARLSEN, J., ed., 1998, Mechatronics ’98, Proceedings of the 6th UK Mechatronics
Forum International Conference, Skövde, Sweden.
[4] AIRILA, M., 1995, Ten Years of Mechatronics Education at Helsinki University of Technology,
Proceedings of the International Conference on Recent Advances in Mechatronics, Istanbul, Turkey,
pag. 266-271.
[5] ALCIATORE, D.G., 1995, HISTAND, M.B., Mechatronics at Colorado State University,
Mechatronics, vol. 5, nr. 7, pag. 799-810.
[6] ALEXANDRESCU, N. – Mecatronica, stadiul actual de dezvoltare, Revista Română de Mecanică
Fină & Optică, Supliment COMEFIM-5, Nr. 1, pag. 1-4, 1998.
[7] ALEXANDRESCU, N., Stojanov, I. – Mecatronica. Concept, stadiu de dezvoltare în lume şi în
România, Revista Română de Mecanică Fină & Optică, Nr. 11, pag. 1069-1076, 1997
[8] ALFTEKIN, S.E., 1995, Smart Products A tool for Mechatronics Education, Proceedings of the
International Conference on Recent Advances in Mechatronics, Istanbul, Turkey, pag. 288-292.
[9] AMERONGEN, J., JONGKANO, W., 1996, Mechatronics in the Netherlands, IEEE/ASME.
Transactions on Mechatronics, vol. 1, nr. 2, pag. 106-110.
[10] AUSLANDER D.M., 1996, Mechatronics: Mechanical System Interfacing, Prentice Hall Inc. New
Jersey
[11] AUSLANDER, D.M., 1996, What is Mechatronics? IEEE/ASME Transactions On Mechatronics, vol.
1, nr. 1, pag. 5-9.
[12] BASARAB, N., MICHEL C., 2004, Rădăcinile libertăţii, Editura Polirom.
[13] BĂLAN,R., 2001, Microcontrolere.Structura si aplicatii,Editura Todesco, Cluj-Napoca.
[14] BĂLAN,R., Delphi. 2006, Aplicaţii în mecatronică, Editura Todesco, Cluj-Napoca.
[15] BALAN, R., MATIES, V., HANCU, O., STAN, S., BESOIU, S., LAPUSAN, C., 2007, Integration of
Microcontroller System Design In Mechatronic Education – Low Cost Solutions, CD-Proceedings, 2th
IFToMM World Congress, Besançon (France).
[16] BERGH, F.C., KITA, A., UME, C.I., 1999, Development of Mechatronics Course in the School of
Mecanical Engineering at Georgia Tech, Proceedings of the 1999 IEEE/ASME International
Conference on Advanced Intelligent Mechatronics, Atlanta, USA, pag. 459-465.
[17] BESOIU, S., MĂTIEŞ, V., BĂLAN, R., SZABO, F., - 2006 – Considerations regarding the
positioning systems design, COMEFIM’8 The 8th International Conference on Mechatronics and
Precision Engineering, 8th – 10th June 2006, Cluj-Napoca, Romania
[18] BISHOP, R., H., 2002, Mechatronics Handbook, published by CRC Press LLC, ISBN 0-8493-0066-
5.
[19] BRIŞAN, C., 1998, Roboţi bipezi, Editura, Dacia, Cluj-Napoca
[20] BUUR, J., 1990, A Theoretical Approach to Mechatronics Design, Institute for Engineering Design,
Technical University of Denmark.
[21] CARRYER, E.J., 1995, The Design of Laboratory Experiments and Projects for Mechatronics Courses
(Stanford University), Mechatronics, vol. 5, nr. 7, pag. 787-797.
[22] CARRYER, E.J., 1999, Undergraduate Mechatronics at Stanford University, Proceedings of the 1999
IEEE/ASME International Conference on Advanced Intelligent Mechatronics, Atlanta, USA, pag. 585-
591.

104
[23] CRAIG, K., 1999, Mechatronics at Rensselaer: a two – course senior – elective sequence in
mechanical engineering, Proceedings of the 1999 IEEE/ASME, International Conference on
Advanced Intelligent Mechatronics, Atlanta, USA, pag. 452-458.
[24] CSIBI, V., ş.a., 2000, Maşini şi instalaţii de prelucrat în mecanica fină, Editura, Gloria, Cluj-Napoca.
[25] CSIBI, V., MÂNDRU, D., RUSU, C., TEUŢAN, E., STAN, S., BARBU., D., POPA, M., PERJA, D.,
2003, Maşini, instalaţii şi tehnologii în mecanică fină şi mecatronică, Editura Alma Mater, Cluj-
Napoca.
[26] CSIBI, V., MĂTIEŞ, V., 1994, Mechatronics and Engineering Education at the Technical University
of Cluj-Napoca, Proceedings of the Joint Hungarian-British International Mechatronics Conference,
septembrie, Budapesta, pag. 771-775.
[27] DARIO, P., CARROZZA, M.C., ALLOTTA, B., GUGLIELMELLI, E., 1996, Micromehcatronics in
Medicine, IEEE/ASME Transactions On Mechatronics, vol. 1, nr. 2, pag. 137-148.
[28] DAY, C., 1992, Mechatronics – The European Dilemma, Proceedings of the 1st France – Japan
Congress on Mechatronics, Besancon, France, pag. 1-6.
[29] DAY, C., NAAMANE, A, FERRARINI, A., BERTRAND, J.C., 1996, European Mechatronics
Vocational Education and Training Programme (EMVETP), Proceedings of the 3 rd France - Japan
Congress on Mechatronics, Besancon, France, pag. 105-109.
[30] DAY, C.C.B., 1992, Mechatronics – meeting the technician’s needs into the 21st Century, in:
Mechatronics – The Integrations of Engineering Design, University of Dundee, pag. 183-189.
[31] DORF, C., R., Bishop, R., H., Modern Control Systems
[32] DRĂGĂNESCU, M., 1980, A doua revoluţie industrială. Microelectronica, automatica, informatica –
factori determinanţi, Editura tehnică, Bucureşti.
[33] EMURA, T., 1995, Mechatronic Education and Research at Tohoky University, Proceedings of the
International Conference on Recent Advances in Mechatronics, Istanbul, Turkey, pag. 255-258.
[34] ERKMEN, I., ERKMEN, A.M., 1999, A mechatronics Minor Program Embedding Design via
Multidisciplinary International Virtual Design Studio, Proceedings of the 1999 IEEE/ASME
International Conference on Advanced Intelligent Mechatronics, Atlanta, USA, pag. 592-596.
[35] GLIGOR, D., T., 1979, Electrotehnică şi maşini electrice, Curs, Institutul Politehnic Cluj-Napoca
[36] GOLOVANOV, C., MANOTOVICI, V., IONIŢĂ, A, 1996, Măsurări în biologie şi medicină,
Litografia Universităţii Politehnica Bucureşti.
[37] GRIMHEDEN,M.,HANSON,M.,2005, Mechatronics-the evolution of an academic discipline in
engineering education,Mechatronics 15, pag.179-192.
[38] HANCU, O., MATIES, V., BALAN, R., 2006, Modeling, simulation and control a hydraulic servo
system, PAMM • Proc. Appl. Math. Mech. 6, 811–812 (2006) / DOI 10.1002/pamm.200610385,
Copyright © 2006 WILEY-VCH Verlag GmbH & Co. KGaA, Weinheim.
[39] HANCU, O., 2007, Teza de doctorat, Contribuţii privind proiectarea optimală a sistemelor
mecatronice, Universitatea Tehnica din Cluj Napoca, Romania.
[40] HANDRA-LUCA, V., MĂTIEŞ, V., BRISAN, C., TIUCA, T., 1996, Roboti. Structura, cinematica si
caracteristici, Editura Dacia, Cluj-Napoca
[41] HEWIT, J., 1995, Mechatronics Design – The key to Performance Enhancement, Proceedings of the
International Conference on Recent Advances in Mechatronics, Instambul, Turkey, pag. 18-24.
[42] HEWIT, J., KING, T.G., 1996, Mechatronics Design for Product Enhancement, IEEE/ASME.
Transactions on Mechatronics, vol. 1, nr. 2, pag. 111-119.
[43] HIRSCHFELD, R.A., LIAO, T.W., KEYS, L.K., 1994, Mechatronics Educations Developments in the
United States: the Perspective from Louissiana State University, Mechatronics, vol. 4, nr 3, pag. 233-
246.
[44] HIRSINGER, G., 1996, Mechatronics for a New Robot Generation, IEEE/ASME, vol. 1, nr. 2, pag.
149-157.

105
[45] HSU, T.R, WANG, J., 1999, A Mechatronics Curriculum Stem for Undergraduate Mechanical
Engineering Education, Proceedings of the 1999 IEEE/ASME International Conference on Advanced
Intelligent Mechatronics, Atlanta, USA, pag. 577-581.
[46] HUNT, V.D., 1988, Mechatronics: Japan’s Newest Threath, Published by Chapman and Hall, New
York.
[47] Isermann, R., 2005, Mechatronic Systems, Springer-Verlag, London
[48] JACOB F. 1970, La logique du vivant. Une historie de l heredite, Gallimard Editions
[49] JACOB F. 2002, The logic of life, Gallimard Editions, Frankfurt am Main
[50] JANOCHA, H., 1993, Mechatronics from the Point of View of German Universities, Mechatronics,
vol 3, nr. 5, pag. 543-558.
[51] KAJITANI, M., 1992, What has brought Mechatronics into existence in Japan ?, Proceedings of the 1st
France – Japan Congress on Mechatronics, Besancon, France, pag.9-15.
[52] KALTENBACHER, M., - Numerical Simulation of Mechatronic Sensors and Actuators, Springer
Verlag Berlin Heideberg, Germania, 2004.
[53] KAJITANI, M., 1992, What has brought Mechatronics into existence in Japan ?, Proceedings of the 1st
France – Japan Congress on Mechatronics, Besancon, France, pag.9-15,.
[54] LAPUSAN, P., MATIES, V, BALAN ,R., HANCU, O., 2006, Integrated design of the mechanism for
mechatronics, COMEFIM’8 The 8th International Conference on Mechatronics and Precision
Engineering, Cluj-Napoca, Romania.
[55] LUECKE, G.R., 1999, “Muscletronics” teaching mechatronics with fluid power systems, Proceedings
of the 1999 IEEE/ASME International Conference on Advanced Intelligent Mechatronics, Atlanta,
USA, pag. 466-471.
[56] MÂNDRU, D., TĂTAR, O., CRIŞAN, R., NOVEANU, S., 2004, Acţionări în mecanică fină şi
mecatronică, Editura, Alma Mater, Cluj-Napoca.
[57] MĂTIEŞ, SZABO, F., V, BESOIU, S., Information links, flexibility and reconfigurability of the
mechatronic systems. The ninth IFToMM International Symposium on Theory of Machines and
Mechanisms Bucharest, Romania, September, 1 - 4, 2005, SYROM 2005
[58] MĂTIEŞ, V, SZABO, F., BALAN, R., HANCU, O., Resursele educaţionale ale echipamentelor pe
bază de componente LEGO. A 3-a Conferinţă Naţională “Profesorul Dorin Pavel – fondatorul
hidroenergeticii româneşti”, SEBEŞ, 2003, în vol. Şiinţă şi Inginerie, vol. V, Ed. AGIR, Bucureşti,
2003
[59] MĂTIEŞ, V., BĂLAN, R., HANCU, O., GLIGA, A., 2003, Hidronica-Aplicaţii, Editura Todesco,
Cluj-Napoca.
[60] MĂTIEŞ, V, SZABO, F., BALAN, R., Integrated Design Of The Intelligent Translation Units Based
On Lorentz Actuators. COMEFIM'8 The 8th International Conference on Mechatronics and Precision
Engineering , 8th – 10th June 2006, Cluj-Napoca, Romania
[61] MĂTIEŞ, V., BĂLAN, R., HANCU, O., MĂTIEŞ, M., 2004, Mechatronic Philosophy a Challenge for
New Horizons Opening in the Study of Mechanis, IFToMM, Proceedings of the 11th World Congress
in Mechanism and Machine Science, Vol. 3, p. 1363, , Tianjin, China, ISBN 7-111-14073-7/TH.1438,
[62] MĂTIEŞ, V., BĂLAN, R., HANCU, O., 2004, Mechatronics - educational enviroment for integration,
The 7-th International Conference on Mechatronics and Precision Engineering, p.7, Bucharest, ISBN
973-86886-1-2.
[63] MĂTIEŞ V., BĂLAN R., HANCU O., 2004. Mechatronics Philosophy: A Challange to Innovation in
The Study of Mechanisms, IFToMM, in the 9th International Conference on the Theory of Machines
and Mechanisms, Liberec, Czech Republic, , ISBN 80-7083-847-7.
[64] MĂTIEŞ, V, SZABO, F., BESOIU, S., Virtual laboratory an efficient tool in the study of the
mechanisms. The ninth IFToMM International Symposium on Theory of Machines and Mechanisms
Bucharest, Romania, September, 1 - 4, 2005, SYROM 2005
[65] MĂTIEŞ, V., 1998, Mecatronică, Ed. Dacia, Cluj-Napoca.

106
[66] MĂTIEŞ, V., BĂLAN, R., MĂTIEŞ, M., STAN, S., 2002, The Innovative Resources of Mechatronics,
Proceedings of the International Conference on Machine Automation, ICMA-02-Human Friendly and
Reliable Mechatronics, Tampere, Finland, pag. 483-491.
[67] MĂTIEŞ, V., MÂNDRU, D., BĂLAN, R., 2000, Tehnologie şi educaţie în societatea informaţională,
Lucrările Sesiunii Jubiliare de Comunicări Ştiinţifice ’’Creştere economică, dezvoltare, progres”,
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca.
[68] MĂTIEŞ, V., MÂNDRU, D., BĂLAN, R., TĂTAR, O., RUSU, C., 2001, Tehnologie şi educaţie
mecatronică, Editura. Todesco, Cluj-Napoca.
[69] MĂTIEŞ, V., MÂNDRU, D., TĂTAR, O, MĂTIEŞ, M., CSIBI, V., 2000, Actuatori în mecatronică,
Editura Mediamira, Cluj-Napoca.
[70] MĂTIEŞ, V., MÂNDRU, D., TĂTAR, O., 2000, Biomedical Engineering and the Mechatronic
Eduction, Proceedings of the International Conference TABEMED 2000, Acta Electrotehnica
Napocensis, vol. 41, nr. 1, pag. 123-128.
[71] MĂTIEŞ, V., MĂTIEŞ, M., 1998, Synthesis of the Intelligent Translation Units Actuated with DC
Liniear Engines, Proceedings of the 3rd Asia-Europa, Congress on Mechatronics, Kitakyushu, Japan,
pag. 284-289.
[72] MĂTIEŞ, V., MĂTIEŞ, M., 2000, Designing the Kinematic Interface of the Lorentz Actuators
Proceedings of the ICMA 2000, Human Fiendly Mechatronics. Osaka, Japan, pag. 201-207.
[73] MĂTIEŞ, V., MIRESCU, C., MÂNDRU, D., BĂLAN, R., TĂTAR, O., RUSU, C., 2002, Tehnologie
şi educaţie mecatronică. Auxiliar curricular, Ed. Economică, Bucuresti.
[74] MĂTIEŞ, V., SZABO, F., - Information and Information Links in the Structure of the Mechatronic
Systems, The 9th International Conference of Mechanisms and Mechanical Transmissions, Cluj-Napoca,
June 10-12, 2004, (lucrare publicată în volumul Acta Technica Napocensis, Series Applied Mathematics
and Mechanics: No 47, vol II) pag 579-582.
[75] MĂTIEŞ, V., SZABO, F., –Studiul lanţurilor cinematice informaţionale, A 4-a Conferinţă Naţională
“Profesorul Dorin Pavel – fondatorul hidroenergeticii româneşti”, SEBEŞ, 2004, în vol. Şiinţă şi
Inginerie, vol. V, Ed. AGIR, Bucureşti, 2004, pag.643 – 648.
[76] MĂTIEŞ, V., SZABO, F., TEUŢAN, E., Engineering Education In The Knowladge Based Society. Al
8 - lea Simpozion naţional cu participare internaţionalã PRASIC '06 - Braşov, 9-10 Noiembrie, 2006
[77] MICLEA, M., 2003, Psihologie cognitivă, Editura, Polirom
[78] MORAR, R., IUGA, AL., MAN, E., 1991, NEAMŢU, V., DĂSCĂLESCU, L., Electrotehnică şi
maşini electrice, Institutul Politehnic Cluj-Napoca.
[79] MURRAY, W.R., GARBINI, J.L, 1999, Mechatronics Capstone Design Projects at the University of
Washington, Proceedings of the 1999 IEEE/ASME International Conference on Advanced Intelligent
Mechatronics, Atlanta, USA, pag. 598-604,
[80] NICOLAU, E., 1985, Ingineria cunoaşterii, Editura, Albatros, Bucureşti.
[81] PETERS, J., VAN BRUSSEL, H., 1989, Mechatronics revolution and engineering education,
European, Journal, vol. 34, nr. 1, pag. 5-8.
[82] POPOVIC, D., VLACIC, L., 1999, Mechatronics in Engineering Design and Product Development,
Marcel Dekker, Inc., New York.
[83] POTRA, G. T., Calcul integral. Teoria matematică a câmpului. Cuadraturi şi cubature, Casa de editură
Transilvania Press, Cluj-Napoca, 2003
[84] PUDLOWSKI, Z.J., 1995, An Undegraduate Degree Program in Mechatronics Taught in English in
Poland – A Foundation Dean’s Perspective, Proceedings of the International Conference on Recent
Advances in Mechatronics, Istanbul, Turkey, pag. 66-71.
[85] RZEVSKI, G., 1991, Mechatronics at The Open University, Proceedings of the ISATA’91
Conference, Florence, Italy, pag. 1-9.
[86] RUSU, C., 2005, Teza doctorat, Contributii privind studiul mecanismelor pentru mecatronica,
Universitatea Tehnica din Cluj Napoca, Romania.

107
[87] Sabo, F., 2006, Teza de doctorat, Contribuţii privind procesul de integrare in mecatronica,
Universitatea Tehnica din Cluj Napoca, Romania.
[88] SALMINEN, V., 1996, Ten Years of Mechatronic Reserch and Industrial Applications in Finland,
IEEE/ASME Transactions on Mechatronics, vol. 1, nr. 2, pag. 103-105.
[89] SALMINEN, V., VERHO, A., LAURILA, T., 1992, The Finish Mechatronics Program-Educational,
Reserch and Industrial Applications, Mechatronics, vol. 2, nr. 3, pag. 221-230.
[90] SCHWEITZER, G., 1996, Mechatronics for the Design of Human - Oriented Machines, IEEE/ASME
Transactions on Mechatronics, vol. 1, nr. 2, pag. 120-126.
[91] SHIVAROV, N., TASLAKOVA, D., 1995, Training Laboratories for Learning Mechatronics,
Proceedings of the International Conference on Recent Advance in Mechatronics, Istanbul, Turkey,
pag. 646-651.
[92] SOMMER, D., ed., 2001, IVTO – International Vocational Training Organisation, History from 1950
to June 2000.
[93] Srinivasan, A.,V., McFarland, M., D., 2001, Smart Structures, Cambridge University Press, New
York, USA.
[94] STRANKOWSKI, T., 2000, European Mechatronic Network, Mechatronic Institute of Duisburg,
Germany.
[95] SZABO, F., MĂTIEŞ, V, TEUŢAN, E., About the integrated design process in mechatronics.
Proceedings of the Conference Inter-Ing, Tg-Mures, 2005
[96] TĂTAR, O., MĂTIEŞ, V., MÂNDRU, D., 2005, Mini şi microroboţi, Ed., Todesco, Cluj-Napoca
[97] TEUŢAN, E., MĂTIEŞ, V, SZABO, F., Integrated design of tetrobot structures type. Proceedings of
the Conference Inter-Ing, Tg-Mures, 2005
[98] TIMMERMAN, M., 1995, A Hybrid Approach for Mechatronics Instructions at the University of
Tulsa, Mechatronics, vol. 5, nr. 7, pag. 833-843.
[99] TRUMPER, D.L., LUDWICK, S.J., 1999, Development of 2.737 Mechatronics at MIT, Proceedings
of the 1999 IEEE/ASME, International Conference on Advanced Intelligent Mechatronics, Atlanta,
USA, pag. 446-451.
[100] UME, C., TIMMERMAN, M., 1995, Mechatronics Instruction in the Mechanical Engineering
Curriculum at Georgia Tech., Mecatronics, vol. 5, nr. 7, pag. 723-741.
[101] VAN BRUSSEL, H., 2003, Mechatronics Network of Excellence, Propunere de proiect în PC 6,
Bruxelles.
[102] VIŞA, I., Structural Analysis of Linkages as Multibody Systems, 2001, Simpozion SYROM 01,
Bucureşti, vol 1.
[103] VIŞA, I., ş.a., 2004, Proiectarea funcţională a mecanismelor. Metode clasice şi moderne, Editura Lux
Libris, Braşov.
[104] VODOVOZOV, V.M., 1995, The Educational Resources of Mechatronics, vol. 5, nr. 1, pag. 15-24.
[105] WILLGROSS, R.A., 1995, A Taxonomy for Mechatronic Education, International Conference on
Recent Advances in Mechatronics, Istanbul, Turkey, pag. 240-246.
[106] YAMAZAKI, K., 1988, The Mechatronics Challenges to Innovation, Proceedings of the ASME
Anual Conference, pag. 1169-1180.
[107] YAMAZAKI, K., SUZUKI, I., HOSHI, T., 1985, Methodology of Education and R & D in
Mechatronics, Int. Appl. Eng. Ed. Vol. 1, nr. 1, pag. 35-41.
[108] www.mofit.net – Model for Flexible Industrial Training in the Knowledge Based Society, Leonardo
Project.
[109] http://europa.eu/.int
[110] http://www.cnr-unesco.ro/ro/articol.php?id=18
[111] http://web.worldbank.org/WBSITE/EXTERNAL/WBI/WBIPROGRAMS/EDUCATIONLP/0,,menuP
K:460949~pagePK:64156143~piPK:64154155~theSitePK:460909,00.html
[112] http://www.straddle3.net/context/01/010313.en.html
[113] http://www.goodshare.org/pillars.htm

108
[114] http://www-groups.dcs.st-and.ac.uk/~history/HistTopics/The_rise_of_calculus.html
[115] http://physics.bu.edu/py106/Notes.html
[116] http://ro.wikipedia.org/
[117] http://hyperphysics.phy-astr.gsu.edu/hbase/emcon.html#emcon
[118] http://www.ux1.eiu.edu/~cfadd/1150/05UCMGrav/Sat.html
[119] http://www.mofit.net
[120] http://www.evta.net
[121] http://www.read-tpt.com/tdrill2.htm
[122] http://en.wikipedia.org/wiki/Linear_induction_motor
[123] http://www.tech.plym.ac.uk/sme/desnotes/actuators1.htm
[124] http://www.copleycontrols.com/motion/technologies/motor/
[125] http://www.coloradocollege.edu/Dept/PC/RepresentativePhy/Pages/power.htm
[126] http://www.ux1.eiu.edu/~cfadd/1150/05UCMGrav/Sat.html
[127] http://particleadventure.org/particleadventure/frameless/inter_summary.html
[128] http://cnx.org/content/m0003/latest/
[129] http://www.lego.com
[130] http://ohoh.essortment.com/legohistory_rbco.htm
[131] http://inventors.about.com/library/inventors/bllego.htm
[132] http://www.futurelab.org.uk/viewpoint/art74.htm
[133] http://www.mbari.org/education/internship/01interns/01papers/winter.pdf
[134] http://www.badlink.com/lego_mindstorms/mechatronics.htm
[135] http://www.owlnet.rice.edu/~elec201/Book/legos.html
[136] http://www.truedimensions.com/lego/
[137] http://www.sjbaker.org/steve/lego/dimensions.html
[138] http://robert.cailliau.free.fr/ByLetter/L/Lego/Dimensions/zDimensions.html
[139] http://robert.cailliau.free.fr/ByLetter/L/Lego/Dimensions/Dimensions.html
[140] http://www.eng.iastate.edu/twt/Courses/Undergrad/packet/info/magic.htm
[141] http://web.me.unr.edu/me151/building/legobuild.htm
[142] http://www.quasar.ualberta.ca/legorobots/main.htm
[143] http://www.learnativity.com/standards.html
[144] http://www.linezine.com/2.1/features/wheyewtkls.htm
[145] http://www.ni.com/academic/mindstorms/
[146] http://rd11.web.cern.ch/RD11/rkb/PH14pp/node104.html
[147] http://www.managementjournals.com/journals/km/article129.htm
[148] http://www.gdrc.org/kmgmt/km-7.html
[149] http://www.idiagram.com/ideas/knowledge_integration.html
[150] http://www.iee.org/TheIEE/President/PA01/full_text.cfm
[151] http://www.isc.ie/downloads/know.pdf
[152] http://www.pals.msus.edu/tutorial/tablesversion/lessons/lesson1/production.htm
[153] http://www.firstmonday.org/issues/issue9_7/tuomi/index.html
[154] http://si.ist.psu.edu/blogs/110
[155] http://www.kappa.ro/idgro/cworld/cw96r-12.html
[156] http://www.eia.doe.gov/kids/energyfacts/saving/index.html
[157] http://www.crestinism-
ortodox.ro/html/11/11h_asistenta_sociala_si_religioasa_a_sfarhiep_a_bucurestilor_2002.html
[158] http://euroed.ro/~coechipier/nr1.html
[159] http://www.salvaticopiii.ro/romania/ce_facem/programe/institutionalizare_integrare.html
[160] http://www.referatele.com/referate/noi/2/LEGISLATIA-UNIUNII-EUROPENE-[131]Protectia-
Sociala.php
[161] http://www.motionsystemdesign.com/Issue/Article/21851/ArticleDraw.aspx

109
[162] http://www.mstarlabs.com/docs/tn031.html
[163] http://www.e2-vet.org/typo/Romania.152.0.html
[164] http://www.bestcj.ro/
[165] http://johnny.best.eu.org/event.jsp?activity=edpwwgg
[166] http://www.best.ee/center.php?teema=news&id=44
[167] http://www.mct-excelenta.ro/
[168] http://www.vatican.va/holy_father/john_paul_ii/messages/peace/documents/hf_jp-
ii_mes_19781221_xii-world-day-for-peace_en.html
[169] *** The Lisbon Strategy, March 2000.
[170] *** A Memorandum on Lifelong Learning, 30.10. 2000.
[171] *** The Copenhagen Declaration, 30 November 2002.
[172] *** Vectors to Innovation. Bringing the Spirit of Leonardo back to Leonardo, The European
Vocational Training Association, February 2005
[173] *** VDI-2306/2003-Principles of mechatronic Systems design.
[174] *** Dicţionar Explicativ al Limbii Române, 1996, Ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti
[175] *** http://europa.eu.int/invest-in-research/research.06.htm-Report on: ”Creating an Innovative
Europe”. Report of the Independent Expert group on R&D and Innovation appointed following the
Hampton Court Summit, January 2006.
[176] *** Program de dezvoltare a învăţământului mecatronic, Grant BM-195/2001. Director Grant Prof. Dr.
Ing. V. MĂTIEŞ.
[177] *** Cercetări privind interfaţarea sistemelor mecatronice, Grant CNCSIS tip A/2004. Director Grant
Prof. Dr. Ing. R. BĂLAN.
[178] *** Cercetări privind sinteza axelor cinematice în mecatronică, Grant CNCSIS tip A/2005. Director
Grant Prof. Dr. Ing. V. MĂTIEŞ.

110