CLASA A XI-A
OMUL ANTIC
Epopeea lui Ghilgameº
Epopeea lui Ghilgameș,
creaţie sumero-babiloniană,
este cea mai veche poveste
scrisă a omenirii, datând din
secolul al XIII-lea î.H. (deși ex-
pune evenimente cu mult mai
vechi). Ea a fost grafiată în cu-
neiforme, pe tăbliţe de argilă,
și nu s-a păstrat integral.
Scriere cuneiformã
SUBIECTUL EPOPEII
Ghilgameș este regele unei
cetăţi înfloritoare (Uruk), pe
care o conduce tiranic, întru-
cât nu-și găsește egal. Zeii îi
făuresc un prieten pe măsură
– Enkidu – și, împreună, săvâr-
șesc fapte eroice (îl înfruntă
pe uriașul Humbaba, ucid Taurul
Ceresc). Convinși că victoriile
lor îi fac egalii zeilor, Ghilga-
meș și Enkidu o sfidează pe
zeiţa Iștar. Aroganţa lor este
pedepsită prin moartea lui
Enkidu. Ghilgameș, copleșit de
disperare, pleacă în căutarea
nemuririi. Utnapiștim, singurul
om nemuritor, îl supune unor
probe, dar Ghilgameș nu
reușește să le treacă. Întors în
Uruk, eroul are revelaţia că
singură cetatea îi va purta nu-
mele în eternitate. Gândul
morţii nu-l părăsește însă și el
le cere zeilor să-l pună în legă-
tură cu spiritul lui Enkidu.
Epopeea se încheie cu poves-
tea lui Enkidu despre lumea
morţii.
LITERATURÃ UNIVERSALÃ
(fragmente)
1. Cine este Ghilgameº?
Cel care a văzut totul până la marginea lumii,
Cel care a ştiut totul şi a cunoscut totul,
Ghilgameş, a pătruns totodată şi taina tuturor
lucrurilor.
El s-a împărtăşit din toată înţelepciunea lumii;
a văzut ceea ce era tăinuit şi a cunoscut ceea ce a
rămas ascuns oamenilor.
A dat în vileag vremile dinaintea Potopului.
A trăit şi a suferit străbătând Drumul cel Lung.
A săpat pe o stelă toate frământările sale.
(tableta întâi, I)
2. Ghilgameº încearcã sã dobândeascã nemurirea.
Dar, acum, pentru tine, cine-i va mai aduna pe zei,
pentru ca şi tu să găseşti nemurirea pe care o cauţi?
Ei bine, iată un mijloc: să nu dormi timp de şase zile
şi şapte nopţi!» Dar abia se aşezase Ghilgameş pe vine,
că somnul se şi lăsă peste el, ca o ceaţă. Utnapiştim îi
spuse atunci soţiei sale:
«– Priveşte-l pe omul acesta care doreşte nemurirea!
Somnul se lasă peste el ca o ceaţă.»
Soţia lui îi spuse lui Utnapiştim cel de pe tărâmuri
îndepărtate:
– O, zgâlţâie-l şi trezeşte-l;
pentru ca teafăr să poată face calea întoarsă,
pe poarta pe care a trecut spre a ieşi, să se întoarcă în
ţara lui!» Utnapiştim îi spuse soţiei sale:
«– Oamenii sunt neloiali; va fi deci şi el neloial faţă de
tine. Du-te, coace-i pâinea cea de toate zilele, aşază-i-o la
căpătâi şi înseamnă pe perete zilele pe care le va dormi!»
Femeia puse la copt pâinea cea de toate zilele, i-o
aşeză la căpătâi şi însemnă pentru el, pe perete, zilele cât
a dormit.
Cea dintâi dintre pâinile sale era cu totul uscată, cea
de a doua era stricată, cea de a treia se topea, coaja celei
de a patra era albicioasă,
cea de a cincea avea pete de mucegai, cea de a şasea
era veche, cea de a şaptea tocmai se cocea;
când îl zgâlţâi şi când îl trezi,
Ghilgameş îi spuse lui Utnapiştim cel de pe tărâmuri
îndepărtate: «Abia mă cuprinsese somnul
PAG 11

Ghilgameº - statuetã
sumerianã din anul 2600 d.H.
PORTRETUL FIZIC
AL LUI GHILGAMEȘ
„Ghilgameș își spălă părul
mânjit, / își curăţi legăturile cu
care-și încingea fruntea, își
pieptenă cu grijă părul pe spate.
Aruncă veșmintele întina-
te, îmbrăcă altele curate, se
înfășură într-o mantie și se
încinse cu o eșarfă.
După ce-și puse Ghilga-
meș diadema pe cap, / zeiţa Iștar
luă aminte la frumuseţea lui
Ghilgameș.“
Epopeea este specia
genului epic în versuri cu
acţiune amplă, structurată pe
mai multe planuri narative și
în care nota dominantă o
constituie fabulosul. Epopeea
transpune fapte eroice și
legendare, situate la originile
unui popor sau într-un timp
mitic. Specia caracterizează lite-
ratura Antichităţii, cea mai
cunoscută epopee antică fiind
Iliada lui Homer.
LITERATURÃ UNIVERSALÃ
OMUL ANTIC
că tu m-ai şi zgâlţâit şi m-ai trezit.»
Dar Utnapiştim îi spuse lui Ghilgameş:
«Haide dar, Ghilgameş, numără-ţi pâinile cele de
toate zilele; vezi tu însuţi ce-i însemnat pe zid:
vezi, prima dintre pâini e cu totul uscată, a doua e
stricată, a treia e topită,
coaja celei de a patra e albicioasă,
a cincea are pete de mucegai, a şasea e veche, a şaptea
tocmai se cocea, când te-ai trezit!»
Ghilgameş îi spuse lui Utnapiştim cel de pe tărâmuri
îndepărtate: «Ce trebuie să fac, Utnapiştim, unde să
mă duc,
de vreme ce Răpitorul mi-a prins cu neînduplecare
mădularele?
În camera unde dorm, moartea şi-a statornicit
lăcaşul,
Şi oriunde aş pune piciorul, moartea mă urmează
mereu!» (tableta a unsprezecea)
3. Enkidu povesteºte cum este în lumea morþilor.
– Spune-mi, prietene, spune-mi, prietene,
spune-mi care-i legea lumii subpământene pe care o
cunoşti!
– Nu, nu ţi-o voi spune, prietene, nu ţi-o voi spune:
dacă ţi-aş destăinui legea lumii subpământene pe care
o cunosc,
te-ai porni pe plâns!
– Ei bine, fie, vreau să mă pornesc pe plâns!
– Ce ţi-a fost drag, ce-ai mângâiat şi era pe placul
inimii tale
este astăzi pradă viermilor, ca o haină veche.
........................................................................................
– Pe acel pe care moartea lui [lacună în text], l-ai
văzut?
– L-am văzut:
stă întins pe un pat şi bea apă rece, proaspătă.
– Pe acel care a căzut în încăierare, l-ai văzut?
– L-am văzut:
tatăl său şi mama sa îi ţin capul şi femeia sa se lipeşte
de el.
– Pe acel al cărui stârv e părăsit pe câmp, l-ai văzut?
– L-am văzut:
se hrăneşte cu resturile din ulcele şi cu rămăşiţele de
mâncare ce se aruncă în uliţă!
(tableta a douăsprezecea, IV;VI)
PAG 12
 OMUL ANTIC

Dupã lecturã
1 Evenimentele povestite în Epopeea lui Ghilgameş s-au petrecut, probabil, la finele
mileniului al II-lea î.H. Vi se par cu mult diferite de preocupările actuale ale unui
tânăr? Aduceţi argumente în sprijinul ideii voastre.

2 Ce părere aveţi despre preocuparea lui Ghilgameş faţă de viitor? El a săpat pe o stelă
toate frământările sale. Voi aţi trăit această tentaţie de a scrie ori de a povesti oral o
experienţă personală? Dezvoltaţi răspunsul. Care credeţi că este intenţia celui care
povesteşte despre sine: povesteşte ca să se laude? povesteşte ca să împărtăşească
experienţa? povesteşte de dragul povestirii – cu intenţia de a crea o operă artistică? Din
ce cauză şi-a scris Ghilgameş toate frământările sale?
Organizaţi o conversaţie de câteva minute pornind de la aceste întrebări şi notaţi pe
caiete concluzia discuţiei.

3 Ghilgameş îşi doreşte nemurirea. Dorinţa lui este una obişnuită? Care este opinia
voastră despre efemeritate şi eternitate? Scrieţi un scurt eseu, de două paragrafe,
despre dorinţa lui Ghilgameş. Comparaţi-o cu dorinţa prinţului din basmul românesc
Tinereţe fără bătrâneţe (cules şi prelucrat de Petre Ispirescu) sau cu alte opere (filme,
muzică, picturi etc.), care tratează tema. Citiţi eseurile şi sintetizaţi în scris informaţia.

4 Cum interpretaţi proba la care îl supune Utnapiştim pe Ghilgameş? Ce relaţie

simbolică există între lupta cu somnul (numit în epopee şi Răpitorul) şi lupta cu
moartea? Citiţi fragmentul următor şi rezumaţi în câteva propoziţii (oral) viziunea
românească despre ţinutul nemuririi:
„Trecură pe dasupra pădurii şi, tocmai când erau să se lase în jos la scara palatului,
d-abia, d-abia atinse cu piciorul vârful unui copaci şi dodată toată pădurea se puse în
mişcare; urlau dobitoacele, de ţi se făcea părul măciucă pe cap. Se grăbiră de se lăsară
în jos; şi de nu era doamna palatului afară, dând de mâncare puilor ei (căci aşa numea
ea lighionile din pădure), îi prăpădea negreşit.
Mai mult de bucurie că au venit, îi scăpă ea; căci nu mai văzuse până atunci suflet de
om pe la dânsa. Opri pe dobitoace, le îmblânzi şi le trimise la locul lor. Stăpâna era o
zână naltă, subţirică şi drăgălaşă şi frumoasă, nevoie mare! Cum o văzu Făt-Frumos,
rămase încremenit. Dară ea, uitându-se cu milă la dânsul, îi zise:
– Bine ai venit, Făt-Frumos! Ce cauţi pe aici?
– Căutăm, zise el, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.
– Dacă căutaţi ceea ce ziseşi, aci este.”
(Petre Ispirescu – Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte)

Care credeţi că este viziunea lui Ghilgameş despre nemurirea pe care şi-o doreşte?

5 Faceţi oral rezumatul epopeii, subliniind cauzele care au declanşat dorinţa lui Ghilgameş
de a fi nemuritor. Cum interpretaţi apariţia lui Enkidu? Este vorba despre destinul lui
Ghilgameş, statornicit de zei? Constituie o materializare a dorinţei lui Ghilgameş? Pornind de
la aceste întrebări, organizaţi o conversaţie de câteva minute şi notaţi concluziile.

LITERATURÃ UNIVERSALÃ PAG 13

 OMUL ANTIC

6 În Epopeea lui Ghilgameş apar adeseori îndrumări destinale pentru eroul titlular,
aşa cum sunt visele şi interpretările lor. Citiţi următorul fragment şi extrageţi două-
trei simboluri care vi se par interesante în tălmăcirea lui Ninsun, mama lui Ghilgameş:
„«– Mamă, în noaptea asta am avut un vis:
se făcea că erau stele pe cer;
ca un bolovan, din bolta cerească, ceva a căzut lângă mine. Am vrut să-l ridic, era mai
puternic decât mine;
am vrut să-l răstorn, n-am putut să-l clintesc din loc. Tot Urukul era lângă el,
toată ţara se strânsese în juru-i, mulţimea se îngrămădea,
oamenii se înghesuiau
şi, ca nişte copii, bărbaţii îl sărutau.
Eu, ca pe o nevastă, cu mângâieri l-am acoperit, apoi l-am aşezat la picioarele tale,
ca să-l faci deopotrivă cu mine.»

Mama lui Ghilgameş, înţeleaptă şi atotştiutoare, îi spune stăpânului său,

Ninsun, înţeleaptă şi atotştiutoare, îi spune lui Ghilgameş:

«– Stelele cerului sunt tovarăşii tăi.

Ceea ce a picat lângă tine, ca un bolovan căzut de pe boltă, care, când ai vrut să-l
ridici, era mai puternic decât tine,
când ai vrut să-l răstorni, n-ai putut să-l clinteşti din loc, pe care l-ai aşezat la
picioarele mele
ca să-l fac deopotrivă cu tine,
şi ca pe o nevastă cu mângâieri îl acopereai
este o fiinţă puternică, un tovarăş care-şi ocroteşte prietenul, este cel mai puternic
din ţară, e tăria însăşi;
forţa sa e asemeni unui bolovan căzut de pe boltă.
Iar faptul că l-ai acoperit cu mângâieri ca pe o nevastă
înseamnă că nu te va părăsi niciodată.
Acesta este tâlcul visului tău!»”

Ce importanţă are visul în viaţa contemporană? Interpretarea viselor mai constituie

o componentă a existenţei actuale?

7 În finalul epopeii, Enkidu povesteşte despre lumea morţilor. Rescrieţi viziunea lui
în limbajul actual, dar din aceeaşi perspectivă (6-7 minute). Citiţi câteva compoziţii
şi comentaţi relaţia dintre informaţia din epopee şi rescrierea ei.

LITERATURÃ UNIVERSALÃ PAG 14

 OMUL ANTIC

Informaþii generale — Omul antic

Vechile civilizaţii (sumeriană, mesopotamiană, egipteană, chineză, greacă etc.) se fixează
cu aproximaţie în perioada 3000 î.H., dar, în general, a existat o etapă de apogeu în jurul
anului 1500 î.H. Deşi pentru unele civilizaţii declinul Antichităţii începe către anul 300 î.H.,
epoca se prelungeşte până către secolul al IV-lea d.H.
Luptele pentru putere, pentru impunerea unei credinţe, a unei idei etc. au constituit
principalul impuls în transformările lumii antice, iar între aceste preocupări dorinţa
unanimă de a accepta ideea morţii a generat cele mai multe dintre creaţiile spirituale.
Piramidele egiptene au păstrat texte de îndrumare a sufletului în lumea morţilor (Cartea
morţilor) care vădesc speranţa într-o viaţă viitoare. Aproape că fiecare civilizaţie antică are
un îndrumar similar ori scrieri care ilustrează viaţa de dincolo de moarte, iar speranţa în
acest spaţiu stimulează formarea modelelor morale. Eroii, oamenii cu viaţă exemplară sunt
privilegiaţi în lumea de dincolo, ceea ce conduce în timp la instituirea unor canoane care,
parţial, stau şi astăzi la baza atitudinii etice. Tipurile de erou din literatura antică au în
comun dârzenia, puterea fizică, inflexibilitatea morală, o legătură fermă cu strămoşii. Astfel,
Ahile, din Iliada homerică, este neînduplecat în luptă, devotat prietenului său, Patrocle,
aproape invincibil şi pe jumătate zeu. Nici portretul lui Ghilgameş nu este altfel. Războaiele,
confruntările cu monştri ameninţători, călătoriile (până la marginea pământului) sunt
câteva dintre încercările eroice ale omului antic.
Lumea civilizaţiilor de început are o atitudine religioasă determinată de credinţa
politeistă, ceea ce face ca fiecare sector al vieţii, guvernat de unul sau mai mulţi zei, să
prezinte importanţă. Atât sentimentele cât şi acţiunile sunt patronate de zei, care
impulsionează ori obstrucţionează orice întreprindere în funcţie de legăturile ritualice ale
individului cu zeul respectiv. Din această cauză şi există o serie de insurgenţe la adresa zeilor:
Ghilgameş o sfidează pe zeiţa Iştar, Oedip îl învinovăţeşte pe zeul Apolo, iar într-un mit
chinez se spune că un ţăran îl prinde într-o cuşcă pe zeul fulgerului şi intenţionează să-l
mănânce.
În acest context, afectivitatea se află şi ea sub puteri destinale. Iubirea este determinată
adeseori de voinţa zeilor (ca în Iliada), iar legăturile dintre îndrăgostiţi sunt eterne, ca în
cazul lui Orfeu şi Euridice.

Harta Mesopotamiei antice

LITERATURÃ UNIVERSALÃ PAG 15


TEMĂ PENTRU ACASĂ
Scrieţi un eseu despre un as-
pect, o idee ori un simbol din
Epopeea lui Ghilgameș, pornind
de la referinţele critice alătu-
rate.
NOŢIUNI RECAPITULATIVE
ESEUL este un tip compo-
ziţional profund subiectiv, în
care autorul prezintă o idee, o
temă dintr-un punct de vede-
re personal. Eseul se caracte-
rizează prin inventivitate sti-
listică, incursiuni culturale va-
riate, asociaţii insolite de idei.
LITERATURÃ UNIVERSALÃ
OMUL ANTIC
EXEGEZE ªI IDEI

„Născută din eterna frământare a omului, stăpânit de
teama morţii, dornic de a-şi desluşi înspăimântătoarea
taină şi de a găsi un mijloc să o biruie – descoperind astfel
cheia ce deschide poarta nemuririi –, acţiunea epopeii nu
reuşeşte să fie până la urmă decât o teribilă dovadă a
zădărniciei acestei căutări“ (Al. Dima, prefaţă la Epopeea lui
Ghilgameş, Ed. pentru Literatură Universală, 1966, pp. 17-18).

„Ghilgameş, ca şi Adam, a pierdut nemurirea prin
viclenia şarpelui şi prin propria lui prostie. Aşa cum n-a
putut ieşi biruitor din încercările la care l-a supus Ut-
Napiştim, tot astfel n-a ştiut să păstreze nici ceea ce
dobândise cu ajutorul atâtor bunăvoinţe [...]. Monstrul,
şarpele, era deci, prin excelenţă, adversarul nemuririi
omului“ (Mircea Eliade – Tratat de istorie a religiilor,
Ed. Humanitas, 1992).

„Ghilgameş, pe care titlul poemului îl defineşte drept
cel care a văzut totul (sha nagba imuru), a câştigat
experienţă, dar a eşuat în căutarea sa. Unii s-ar putea
hazarda să susţină că ceva straniu s-a întâmplat în
Mesopotamia. Ghilgameş – altfel un erou tipic al unei
civilizaţii evoluate – nu a fost un şaman cu succes, ci mai
degrabă unul care n-a izbutit [...]. Prin modul cum îşi
amăgeşte frustrarea, Ghilgameş pare a fi o străveche
varianta a lui Faust care, înainte de a muri devine filantrop
pentru a scăpa de Mefistofel“ (Ioan Petru Culianu –
Călătorii în lumea de dincolo, Ed. Nemira, 1994, pp. 79, 81).
PAG 16
 OMUL ANTIC

Metamorfoze
de Publius Ovidius Naso
Cartea X, 1
COBORÂREA LUI ORFEU ÎN INFERN
(text integral)

De aici Hymeneu îmbrăcat într-o haină galbenă

PUBLIUS OVIDIUS NASO
(43 î.H.-17 d.H.) este poate
cel mai popular poet al Romei
antice, cunoscut mai ales prin
volume de versuri de dragoste
– Iubiri (Amores) și Arta de a
iubi (Ars amandi). A mai scris
Metamorfoze, Fastele, iar în
perioada de exil, Tristele și
Ponticele. Ultima parte a vieţii
și-a petrecut-o în cetatea
grecească Tomis (azi, Constan-
ţa), unde a fost exilat din
ordinul împăratului Octavia-
nus Augustus, pentru o vină
obscură. În opera sa de exil
oferă informaţii interesante
despre cetatea Tomis și împre-
jurimi.
Metamorfoze este un
amplu poem în versuri, care
debutează cu o cosmogonie,
apoi reunește, în 15 cărţi,
mituri, majoritatea grecești,
despre transformări miracu-
loase. Varianta românească
reprezintă o traducere în pro-
ză, fără valoare literară, dar
care redă subiectul cu acura-
teţe.
strălucitoare, străbătând văzduhul nemăsurat, se
îndreaptă spre ţinuturile ciconilor şi zadarnic îl cheamă
cu glasul său Orfeu. El a răspuns într-adevăr chemării,
dar n-a adus nici cuvinte solemne, nici faţă veselă, nici
semne fericite: chiar făclia pe care a ţinut-o a sfârâit
mereu cu un fum lăcrămos şi, oricât a fost mişcată, n-a
produs flacără. Urmarea a fost mai nefericită decât se
bănuia, căci, pe când se plimba prin iarbă însoţită de o
ceată de naiade, noua soţie, cu care se căsătorise de
curând, a murit fiind rănită la călcâi de dintele unui
şarpe.
După ce a plâns-o destul în faţa cerului, cântăreţul din
Rhodope, hotărât să înduplece cu rugăminţi chiar îm-
părăţia umbrelor, a îndrăznit să se coboare pe poarta
Taenarului până la Styx. Trecând printre mulţimile
uşoare şi printre chipurile celor ce au avut parte de
morminte, a mers la Persephona şi la stăpânul care de-
ţinea domniile triste ale umbrelor, unde, strunind coar-
dele pentru cântec, astfel a grăit:
„O, zeităţi ale lumii subpământene în care venim toţi
cei ce suntem născuţi muritori, îngăduiţi, de se poate, să
vorbesc adevărul, lăsând la o parte ocolişurile unei
vorbiri meşteşugite. N-am venit aici ca să văd Tartarul cel
întunecat, nici să leg monstrul cel cu trei capete şi cu
şerpi ca ai Meduzei în jurul gâtului. Soţia mea e pricina

DICŢIONAR EXPLICATIV
Hymeneu – zeul căsătoriei și, după unele tradiţii, fratele lui Orfeu.
Ciconi – populaţie tracă.
Cântăreţul din Rhodope – Orfeu (care era din Rhodope, munţi în Tracia).
Taenar [se pronunţă Tenar] – oraș antic, din Laconia, unde exista o peșteră
considerată poartă a infernului.
Styx – fluviu în infern.
Persefona – zeiţa infernului, soţia lui Hades, stăpânitor peste lumea morţilor.
Tantal, Ixion, Tityos, Belus, Sisif – personaje din mitologia greacă, condamnate la pedepse
cumplite în lumea morţilor.
Eumenide – sau Furii, zeităţi infernale, fiicele lui Pluton, al căror rol principal era acela de a-i
biciui pe morţii din infern.
Acheron – alt fluviu care înconjoară infernul, alături de Styx.

LITERATURÃ UNIVERSALÃ PAG 17


Metamorfoza (transforma-
rea), temă frecventă în mitu-
rile lumii, simbolizează trăsătu-
ra esenţială a materiei și evocă
teama sau nădejdea omului în
faţa devenirii.
Lichnomanţia constituie
practica ghicirii viitorului în
funcţie de intensitatea unei
flăcări. În Antichitatea romană
exista o preocupare publică
faţă de semnele care indicau
viitorul, exista chiar o insti-
tuţie care avea angajaţi speci-
alizaţi în divinaţie (auguri), care
interpretau diversele semne ale
naturii (zborul păsărilor, as-
pectele subtile petrecute în
timpul sacrificiilor, sunetele
etc.). În metamorfoza alătu-
rată, moartea Euridicei este
anunţată de stingerea făcliei în
timpul unui ritual de invocare
a zeului Hymeneu.
PRONUNŢIA
NUMELOR LATINE
Când numele latinesc este
rostit integral (de exemplu
Publius Ovidius Naso ori
Orpheus), se respectă și fone-
tica originară, dar dacă se
adoptă varianta românească
(de exemplu Ovidiu) nu este
nevoie de latinizarea numelui
(adică nu se spune niciodată
Ovidius).
LITERATURÃ UNIVERSALÃ
OMUL ANTIC
acestui drum. O viperă călcată i-a trimis veninul în corp
şi i-a răpit anii tinereţii. Am voit să pot suporta şi nu voi
nega că am încercat. Amor a învins. Acest zeu e bine-
cunoscut în lumea celor de sus. Nu ştiu dacă e şi aici,
totuşi cred că se găseşte şi aci la locul său şi, dacă nu e
mincinoasă vechea poveste cu răpirea, şi pe voi tot
dragostea v-a unit. Vă conjur pe aceste locuri pline de
groază, pe acest haos imens şi pe tăcerile marii împărăţii,
desfaceţi destinele prea repede terminate ale Euridicei.
Toţi vă suntem datornici vouă şi, dacă zăbovim puţin în
viaţă, mai curând sau mai târziu spre acelaşi locaş
pornim. Aci tindem toţi, aceasta este cea din urmă casă şi
sub puterea voastră sunt cele mai îndelungate împărăţii
ale neamului omenesc. Şi ea, după ce va ajunge la anii
bătrâneţii, se va supune legilor voastre. Vă cer să-i daţi să
se folosească de dreptul ei. Iar dacă destinele refuză
această îngăduinţă pentru soţia mea, eu în niciun chip nu
vreau să mă mai întorc. Bucuraţi-vă de moartea
amândurora!“
Pe când el spunea aceste cuvinte şi mişca cu degetele
coardele lirei după vorbe, sufletele palide îl plângeau.
Tantal nu mai încercă să prindă unde înşelătoare. Roata
lui Ixion se opri înmărmurită. Vulturii nu mai sfâşiară
ficatul lui Tityos. Urmaşele lui Belus stătură lângă vasele
lor şi tu, Sisif, ai şezut pe piatra ta. Se spune că atunci,
pentru prima dată, genele Eumenidelor s-au umezit de
lacrimi, învinse de cântec. Nici regeasca soţie, nici regele
infernului nu pot respinge rugăminţile. O cheamă pe
Euridice. Ea era între umbrele de curând venite şi mergea
cu pas anevoios din cauza rănii. Rhodopianul Orfeu o
primi, dar cu condiţia să nu-şi întoarcă înapoi privirile
spre ea, până ce va ieşi din văile Avernului, altfel darul
primit va fi zadarnic.
Porniră prin tăcerea mută pe o cărare povârnită, greu
de urcat, întunecoasă, învăluită într-o negură deasă.
Ajunseseră aproape de suprafaţa pământului. Aici,
temându-se să n-o piardă şi dornic de a o vedea, întoarse
cu dragoste ochii spre ea, dar ea alunecă înapoi.
Întinzând braţele şi căutând s-o prindă şi să fie prins,
nefericitul nu cuprinse decât aerul uşor. Şi acum, murind
a doua oară, nu se plânse deloc de soţul său. Căci de ce s-
ar fi plâns, decât că a fost iubită? Rosti cuvântul de ultim
rămas-bun care abia mai ajunse la urechile lui şi se
rostogoli iarăşi în infern. Nu rămase Orfeu mai
înmărmurit de îndoita moarte a soţiei sale decât acel
PAG 18
 OMUL ANTIC

păstor fricos, care a văzut cerberul cu trei capete legat în

Orfeu uitându-se la Euridice,
Bauer
lanţuri. Pe acesta nu l-a părăsit spaima înainte de a-l
părăsi viaţa, corpul prefăcându-i-se în piatră. Sau ca
Olenus, care şi-a luat asupră-şi crima soţiei sale Lethaea
şi-a vrut să pară că el e vinovat. Şi tu, nefericită Lethaea,
încrezătoare în frumuseţea ta: inimile voastre atât de
unite altădată acum sunt pietre, pe care le poartă în
vârful său umedul Ida.
Orfeu se ruga şi voia să treacă iarăşi Acheronul, dar
zadarnic, căci portarul îl opri. Şezu totuşi şapte zile trudit
pe mal, fără darurile lui Ceres. Hrană îi fură grija,
durerea şi lacrimile. Cu jalea în suflet că zeii Erebului
sunt cruzi, se întoarse pe înaltul Rhodope şi pe Hemonul
cel bântuit de aquiloni.
De trei ori soarele sfârşise anul închis în Constelaţia
Peştilor şi Orfeu fugise de orice Veneră cu chip de femeie,
fie că aşa se întâmplase, fie datorită credinţei lui. Totuşi
multe ardeau de dorinţa de a se uni cu minunatul
cântăreţ. Multe au suferit că au fost respinse. El chiar a
fost pilda popoarelor trace să-şi strămute dragostea lor
către băieţi tineri şi să culeagă astfel primele flori ale
tinereţii, această scurtă primăvară a vieţii.

Dupã lecturã
1 Metamorfoza ovidiană debutează cu descrierea unui ritual. Recitiţi incipitul şi
încercaţi să explicaţi sensul afirmaţiei: „făclia pe care a ţinut-o a sfârâit mereu
cu un fum lăcrămos şi, oricât a fost mişcată, n-a produs flacără“.
Ce credeţi, este vorba despre un ritual de invocare a zeului Hymeneu? Constituie
un semn divin rău-prevestitor? Argumentaţi răspunsul, folosind şi informaţia
despre lichnomanţie (vezi mai sus).

2 Povestea despre Orfeu şi Euridice, transpunere a unui mit grecesc, propune o

altă atitudine faţă de moarte, în comparaţie cu cea din Epopeea lui Ghilgameş.
Faceţi (oral) o paralelă între cele două opere şi subliniaţi sentimentul omului antic
în faţa morţii.
Care dintre personaje vi se pare că suportă mai bine destinul de fiinţă muritoare?
Orfeu sau Ghilgameş?

3 Rescrieţi povestea lui Orfeu în limbaj actual, insistând pe detaliile infernului.

Citiţi compoziţiile voastre şi comentaţi elementele nou introduse, viziunea
personală a autorului.

LITERATURÃ UNIVERSALÃ PAG 19

 OMUL ANTIC

4 Pentru a-i convinge pe zeii infernului, Orfeu îşi spune dorinţa prin intermediul
cântecului. Ce importanţă are acest detaliu? Citiţi informaţiile următoare şi
extrageţi acele elemente care întregesc portretul personajului.
Orfeu, fiul lui Oiagru, rege trac, şi al nimfei Calliope, este un personaj din
mitologia greacă, despre care legendele spun că s-a născut cândva, înainte de epoca
homerică (respectiv, înainte de secolul al VIII-lea î.H.). Orfeu era preot, poet şi
muzician care îmblânzea animalele şi oamenii prin cântecul lirei sale, pe care o
primise în dar de la zeul Apolo. Însoţindu-i pe argonauţii lui Iason, plecaţi în
căutarea lânii de aur, Orfeu a salvat corabia de la urgia unei furtuni, deoarece
cântecul său a domolit valurile mării.
De asemenea, Orfeu a coborât în infern pentru a o readuce în lume pe soţia sa,
Euridice, dar, încălcând interdicţia de-a se uita înapoi, şi-a pierdut iubita pentru
totdeauna. După revenirea din infern, Orfeu a murit sfâşiat de fiarele sălbatice, iar
după alte surse, de femeile trace, a căror iubire o dispreţuise, iar moartea sa
constituie preţul plătit pentru călătoria în infern. Capul şi lira sa, azvârlite în râul
Hebrus, au plutit până în mare şi de acolo în insula Lesbos, devenită de atunci loc al
poeziei lirice.

Sintetizaţi informaţia într-un scurt portret scris. Citiţi compoziţiile voastre şi

pornind de la ele stabiliţi dacă există vreo relaţie între talentul de cântăreţ al lui
Orfeu şi coborârea lui în infern.

5 Caracterul magic al muzicii lui Orfeu a intrat în legendă, generând noţiunea de

orfism. Citiţi definiţia orfismului şi comentaţi-i semnificaţia.

Orfismul a devenit o categorie estetică prin care se definește calitatea unei creaţii
(este vorba, în primul rând, despre poezie) de a încânta, de a vrăji printr-o
muzicalitate anume, dar și de a atrage atenţia asupra unui sens secret, asupra unui
mesaj misterios, pe care orice receptor îl simte, fără a-l înţelege pe deplin. De
asemenea, opera orfică vorbește despre salvarea fiinţei prin moarte și înviere,
ritual pentru care sunt pregătiţi doar cei care învaţă sensul profund al iubirii, adică
sunt îmblânziţi, iar muzica pregătește cel mai bine sufletul în acest sens. De-a lungul
timpului, numeroși artiști s-au autonumit orfici pentru că și-au considerat creaţia
un mod de iniţiere și o cale de cunoaștere mistică.

6 Identificaţi mesajul următoarelor versuri, socotite orfice:

„Pendulul apei calme, generale,
Sub sticlă sta, în Ţările-de-Jos.
Luceferii marini, amari în vale;
Sălciu muia şracul fosforos.
Un gând adus, de raze şi curbură
(Fii aurul irecuzabil greu!)
Extremele cămărilor de bură
Mirat le începea, în Dumnezeu.“
(Ion Barbu — Margini de seară)

LITERATURÃ UNIVERSALÃ PAG 20

 OMUL ANTIC

EXERCIÞII DE COMUNICARE

Organizaţi o scurtă conversaţie despre

Orfeu, desen pe un vas din sec.
al V-lea î.H.
caracterul magic al muzicii lui Orfeu, pornind
de la întrebările următoare:
Darul divin al lui Orfeu este pus pe seama legăturilor
sale cu zeul Apolo (Apollon), despre care, în unele scrieri
ale Antichităţii, se spune că ar fi fost tatăl lui Orfeu.
Puteţi să daţi şi alte exemple de scrieri antice în care se
subliniază caracterul magic al muzicii? Pentru a pătrunde
în lumea morţilor, Ghilgameş intonează un cântec
ritualic, iar Orfeu le cântă zeilor infernului. Comentaţi
aceste două aspecte, legându-le şi de afirmaţia
următoare:
„Cântul este simbolul cuvântului care leagă puterea
creatoare de creaţia sa, în felul în care cuvântul îşi
recunoaşte dependenţa în calitate de creatură şi o
exprimă prin bucurie, adoraţie sau implorare. Este suflul
fiinţei creatoare care răspunde suflului creator” (Jean
Chevalier, Alain Gheerbrant – Dicţionar de simboluri,
Ed. Artemis, 1994, vol. I, p. 334).

EXERCIÞIU DE RECEPTARE
Sufletele din infern sunt numite umbre ori mulţimi uşoare. Explicaţi
această asociaţie simbolică, interpretând şi secvenţa: „Întinzând braţele şi căutând s-o
prindă şi să fie prins, nefericitul nu cuprinse decât aerul uşor.“
Citiţi fragmentele următoare şi extrageţi pe fişe informaţii despre viziunea omului
antic asupra lumii de dincolo:

A. „Cum ne-am putea însă imagina această psyche care, rămasă neobservată în timpul
vieţii, îşi face simţită prezenţa abia când se desprinde de trup, alăturându-se nenumăratelor
ei consoarte şi plutind în împărăţia întunecată a «nevăzutului» (Hades)? Însăşi denumirea
ei, ca şi cele date «sufletului» în limbile multor altor popoare, o arată ca fiind ceva aerian, o
suflare care se manifestă, la omul viu, sub forma respiraţiei. Ea iese prin gură sau prin rana
deschisă a muribundului şi, e1iberată, poartă şi numele de «imagine» (eidolon). La
marginea Hadesului, Odiseu vede plutind «imaginile celor care s-au chinuit în viaţă».
Aceste imagini fără trup, impalpabile, ca un fum (Iliada, XXIII, 100), ca o umbră (Odi, XI,
207; X, 495), reproduc totuşi în chip distinct contururile celor dispăruţi. Odiseu recunoaşte
de îndată printre aceste imagini fantomatice pe mama sa, Antikleia, pe Elpenor, care abia
murise, pe tovarăşii săi de luptă din războiul troian, căzuţi înaintea lui. Sufletul lui Patroclu,
care i se arată lui Achile în timpul nopţii, este întru totul asemănător celui dispărut, ca
înălţime, statură şi fel de a privi“ (Erwin Rohde – Psyche, Ed. Meridiane, 1985, pp. 17-18).

LITERATURÃ UNIVERSALÃ PAG 21

 OMUL ANTIC

B. „Iată-l, s-apropie sufletul bietului prieten Patroclu,

Însuşi leit după stat, după faţa cu ochii cei mândri
Şi după glas, după port. La creştet îi stete şi-i zise:
«Dormi şi de mine uitat-ai cu totul, Ahile? Eu nu sunt
Printre cei vii, ci sunt mort şi-i păcat că de mine nu-ţi pasă.

Pune-mă-n groapă curând, ca aşa să pot trece de poarta

Iadului. Umbrele morţilor, dusele suflete, acolo
Calea mi-aţin peste râu şi-ncă nu mă primesc între ele; [...]»

Dar lui îndată-i răspunse şoimanul Ahile:

«Dragul meu, suflete scump, de ce vii la mine şi-aceste
Tu mi le spui şi pe rând mi le ceri câte una?
Eu toate ţi le voi face deplin după cum ţi-i dorinţa şi voia
Dar mi te-apropie, vino să stăm împreună o clipă
Îmbrăţişaţi amândoi ostoindu-ne jalea şi plânsul.»
Asta i-a zis şi s-a-ntins cu braţele el, ci pe dânsul
Nu-l putu strânge, că sufletul tocmai ca fumul, sub glie
S-a risipit târâind.“ Ahile ucigând-o pe amazoana
(Homer – Iliada, XXIII, 65-73; 92-100) Penthesilea;
vas din sec. al VI-lea î.H.

C. „Ceata de suflete-acum de pe maluri cu zgomot se-ndeasă,

Mame şi tineri bărbaţi şi vieţile stinse din trupuri
De-ale vitejilor nobili, copii şi copile fecioare,
Tineri pe rug aruncaţi sub ochii părinţilor jalnici,
Fără de număr! Întocmai, de brumă, la-nceperea toamnei,
Frunzele veştede cad sau, fără de număr, întocmai
Paseri s-adună din văi, când frigul în stoluri le mână
Peste cuprinderi de mări, departe-n mai calde pământuri.[...]
Gloata ce-o vezi e fără mormânt, nevoiaşă cu totul.
Charon de colo-i luntraşul şi-n luntre se duc îngropaţii.
Însă dincolo de râul sălbatec, dincolo de râpă,
Nimeni nu trece cât timp n-au oasele-n groapă repaos.
Jalnici o sută de ani ei umblă şi-aşteaptă pe maluri;
Numai atunci îi primeşte şi Charon, şi balta dorită.“
(Publius Vergilius Maro – Eneida, cartea a VI-a, 306-312; 325-330)

EXERCIŢII DE RECEPTARE CRITICĂ

1. Scrieţi un scurt eseu despre viziunea antică asupra sufletului și a relaţiei sale cu lumea
celor vii, folosind informaţia din cele două lecţii.
2. Citiţi eseurile și organizaţi o conversaţie despre categoriile de argumente folosite de
voi. Notaţi concluziile.

LITERATURÃ UNIVERSALÃ PAG 22


SINTEZĂ
 Literatura Antichităţii este cu precădere preocupată de sensul vieţii și al morţii.
 Coborârea în infern constituie o temă dominantă, actul în sine fiind considerat un mod
de iniţiere.
 De aceea, povestea este însoţită de elemente ritualice: muzica lui Orfeu, tăierea
copacului sacru, în Epopeea lui Ghilgameș sau visul în Iliada lui Homer.
TEMĂ PENTRU ACASĂ
Citiţi textele alăturate și alegeţi
o idee pe care s-o susţineţi ori
s-o respingeţi aducând cel puţin
două argumente (oral).
DICŢIONAR
DE SCRIITORI
HOMER – poet grec
despre care se crede că a trăit
în sec. al VIII-lea î.H., autorul
epopeilor Iliada și Odiseea.
PUBLIUS VERGILIUS
MARO (70 î.H.-19 d.H.) –
poet latin, autorul unei epopei
care continuă acţiunea Iliadei
homerice, intitulată Eneida,
precum și al volumelor de ver-
suri Bucolice, Georgice.
LITERATURÃ UNIVERSALÃ
OMUL ANTIC
EXEGEZE ªI IDEI

„Putem constata că literatura dramatică se inspiră
întotdeauna din veşnica înfruntare între speranţa umană
şi timpul muritor şi că evocă mai mult sau mai puţin
liniile primitive ale primitivei liturghii şi ale imemorialei
mitologii. Romeo şi Julieta despărţiţi de ura dintre
Capuleţi şi cei din familia Montague, Orfeu înfruntând
infernul pentru a o aduce pe Euridice, Alcesta pradă
ridicolilor mici marchizi, Faust faţă-n faţă cu Mefisto,
Don Quijote, Fabrice, Julien Sorel înfruntând mori de
vânt, tâlhari, temniţe pentru o oarecare Dulcinee, cu toţii
joacă în straiele literare ale ţării şi epocii lor drama
liturgică a Fiului persecutat, jertfit, ucis, şi pe care-l
salvează poate dragostea mamei-iubită. În felul acesta
imaginea dramei învăluie şi maschează prin peripeţiile ei
figurate şi prin speranţele ei drama reală a morţii şi a
timpului“ (Gilbert Durand – Structurile antropologice
ale imaginarului, Ed. Univers, 1977, pp. 437-438).

„Orfeu a coborât în infern ca să salveze o singură fiinţă
şi încă o fiinţă mult iubită, pe propria lui soţie. Nici măcar
n-a coborât pentru o necunoscută sau un ins oarecare, un
bătrân sau un copil, mai ales un copil, căci în primul rând
copiii mor muşcaţi de şerpi. Dar Cristos a coborât în infern
pentru toţi oamenii, pentru toţi cei care muriseră de la
Adam încoace, milioane şi milioane de necunoscuţi şi
necunoscute, a coborât în infern ca să-i mântuiască. Şi cu
toate acestea [...], Biserica lui Cristos n-a izbutit să schimbe
oamenii. De ce să mai vorbim, atunci, de Orfeu în infern? E
un simplu episod care nu-mi revelează nimic. Şi ştiu şi de ce
nu-mi revelează nimic: pentru că poetul nu este implicat în
acest descensus ad Infernos. În timp ce Orfeu în Tracia,
printre lupi, urşi şi mistreţi...“ (Mircea Eliade –
Nouăsprezece trandafiri, Integrala prozei fantastice, vol.
III, Ed. Moldova, 1994, p. 202).
PAG 23
 OMUL ANTIC

STUDIU DE CAZ:

Omul ºi destinul
1. Sarcini de lucru (orientativ)
A. Predestinarea
 Ce reprezintă moira pentru grecii antici? (Conspectează citatele de la punctul 6 al
lecţiei).
 Prezentaţi opinia lui Petru Creţia despre relaţia omului din Antichitatea greacă cu destinul
(vezi punctul 6). Este valabilă această atitudine şi în cazul altor culturi antice? Dezvoltaţi.
 În ce circumstanţe îşi conştientizează Ghilgameş destinul? Comparaţi dorinţa lui
Ghilgameş de a obţine nemurirea cu atitudinea lui Orfeu în faţa morţii.

B. Atitudinea faţă de destin

 Destinul de fiinţă muritoare declanşează atitudini diferite în operele amintite mai
sus. Care dintre aceste atitudini este mai aproape de modul vostru de a reacţiona?
Argumentaţi.
 Povestea lui Oedip ilustrează un caz de protest împotriva destinului. Expuneţi pe
scurt mitul şi subliniaţi părţile pe care insistă Sofocle în transpunerea lui literară. Care
este cauza principală a destinului oedipian?
 Cum explicaţi faptul că destinul lui Oedip constituie o pedeapsă pentru faptele
tatălui său?
 Pornind de la fragmentul extras din tragedia lui Sofocle, realizaţi un scurt eseu de
o pagină. Subliniaţi sentimentul din secvenţa: „Voi, muritori, vă perindaţi mereu, /
Mereu, dar viaţa voastră ce-i? / Nimicnicie-i văd!“
 Selectaţi câteva fragmente din textele de la punctul 5 şi din cărţile studiate, în care
să apară atitudinea omului antic faţă de destin. Alcătuiţi un portofoliu şi sintetizaţi
două-trei idei, pe care să le prezentaţi în faţa clasei.

C. Legătura dintre zei şi destin

 Citiţi fragmentul extras din E.R. Dodds, Dialectica spiritului grec, Ed. Meridiane,
p. 53, şi comentaţi opinia lui despre hybris. Aduceţi un argument în sprijinul ori
împotriva ideii lui.
 Templul din Delfi era patronat de zeul Apolo. În viziunea lui André Bonnard
(Civilizaţia greacă), acest zeu este responsabil de tragedia pe care o trăieşte Oedip.
Aduceţi două argumente pentru a susţine ori pentru a respinge această idee.
 Comentaţi un citat critic dintre cele de mai jos, după planul următor:

Prezentaţi pe scurt despre ce este vorba în citat.

Spuneţi la ce opere literare se referă citatul.
Ce părere aveţi despre afirmaţie?
Care este argumentul pe care vă bazaţi propria idee?

LITERATURÃ UNIVERSALÃ PAG 24

 OMUL ANTIC

D. Căile de a anticipa destinul

 Alături de oracol, visul constituie altă cale de a afla destinul prestabilit. Faceţi o
scurtă prezentare a viselor studiate până aici (Epopeea lui Ghilgameş, Iliada) şi
comparaţi-le cu visele tălmăcite în cea mai veche carte de oniromanţie, cea a lui
Artemidoros (vezi punctul 5). Pe ce este întemeiată veridicitatea visului ori a
predicţiei oracolului?

2. Bibliografie teoreticã
 Gilbert Durand – Structurile antropologice ale imaginarului, Ed. Univers,
1977.
 André Bonnard – Civilizaţia greacă, (vol. I-III), Ed. Ştiinţifică, 1967, 1968,
1969 (comentariile la Oedip Rege de Sofocle).
 E.R. Dodds – Dialectica spiritului grec, Ed. Meridiane, 1983 (cap. II şi IV).
 Erwin Rohde – Psyhé, Ed. Meridiane, 1985.
 Eugen Cizek – Istoria literaturii latine (vol. I), Ed. Societatea Adevărul, 1994.
 Friedrich Nietzsche – Naşterea tragediei, în vol. De la Apollo la Faust, Ed.
Meridiane, 1978.
 Guy Rachet – Tragedia greacă, Ed. Univers, 1980 .
 Hajime Nakamura – Orient şi Occident. O istorie comparată a ideilor, Ed.
Humanitas, 1997 (pp. 47-51 – „Destinul omului“).
 Ioan Petru Culianu – Călătorii în lumea de dincolo, Ed. Nemira, 1994.
 Jean Starobinski – Relaţia critică (partea a treia), Ed. Univers, 1974.
 Maria Marinescu-Himu, Adelina Piatkovsky – Istoria literaturii eline, Ed.
Ştiinţifică, 1972.
 Petru Creţia – Catedrala de lumini, Ed. Humanitas, 1997 (cap. Ahile).
 Plutarh – Despre oracolele delfice, Ed. Polirom, 2004.
 René Girard – Violenţa şi sacrul, Ed. Nemira, 1995 (o abordare antropologică
a tragediilor greceşti, referiri interesante la mitul lui Oedip).

3. Opere literare care ilustreazã tema

Epopeea lui Ghilgameş; Homer – Iliada şi Odiseea; Eschil – Orestia; Sofocle –
Oedip Rege, Antigona; Euripide – Medeea; Pindar – Pithyca a VIII-a; Vergiliu –
Eneida; Ovidiu – Metamorfoze, Tristele, Ponticele.

Sanctuarul lui Artemidoros, construcþie din secolul III î.H.

LITERATURÃ UNIVERSALÃ PAG 25


4. O operã reprezentativã pentru temã
SOFOCLE (495-405 î.H.)
este unul dintre autorii de
seamă ai tragediei grecești. A
prelucrat mituri arhaice, ur-
mărind confruntările destinale
cu caracter general-uman.Printre
tragediile sale se numără: Aiax,
Electra, Antigona.
Subiectul mitului de la
care pornește tragedia Oedip
Rege: Laios, regele Tebei, încalcă
legile ospitalităţii și este bleste-
mat să fie ucis de propriul fiu.
Când i se naște primul copil,
Oracolul din Delfi îi confirmă
că destinul lui este acela de a fi
ucis de fiul său, abia născut.
Înfricoșat, Laios hotărăște să se
apere de un destin așa de groaz-
nic și, după ce străpunge tălpile
copilului cu un fier, poruncește
unui servitor să-i arunce corpul
însângerat în sălbăticia pădurii.
Acestuia i se face milă și încre-
dinţează copilul rănit unui dru-
meţ, iar drumeţul îl duce regelui
din Corint, care îi dă numele
Oedip (Oidipos – cel cu picio-
are umflate). La vârsta maturi-
tăţii, Oedip află de la același
oracol din Delfi că își va ucide
tatăl și se va căsători cu mama
sa. Îngrozit, ca și Laios, el face
aceeași greșeală, adică încearcă
să-și evite soarta și pleacă în
lume, cât mai departe de Co-
LITERATURÃ UNIVERSALÃ
OMUL ANTIC
Oedip Rege
de Sofocle
(fragment)
Oedip află adevărul
OEDIP: Cu ce gând oare ţi l-a dat?
PASTORUL: Ca să-l ucid!
OEDIP: Chiar maică-sa? Ce chin!
PASTORUL: Oracolu-o-ngrozea.
OEDIP: Dar ce i-a spus?
PASTORUL: Că-şi va ucide el părinţii, el!
OEDIP: Şi tu de ce l-ai dat moşneagului. De ce?
PASTORUL: Stăpânul meu, de milă doar! Am vrut să-l
scap.
Să-l ia cu el în ţara lui... El l-a scăpat!
Dar îl pândeau mai mari urgii. Şi dacă-acel
Copil eşti tu, vai, ce nenorocit mai eşti!
OEDIP: Azi văd ce-a fost!... O, Soare, n-am să te mai
văd!
Azi ştiu că m-am născut din cine nu s-ar fi
Căzut. Şi aflu că-am spurcat, ca soţ, un sfânt
Culcuş şi că-am ucis pe... vai, ce-ngrozitor!
(Oedip fuge în palat. Pleacă Vestitorul şi Păstorul.)
CORUL
Strofa l
Voi, muritori, vă perindaţi mereu,
Mereu, dar viaţa voastră ce-i?
Nimicnicie-i văd! Şi cine-a fost
Mai fericit decât atât
Cât în închipuirea-i s-a văzut?
Ca mai de sus să cadă el!
Vreo pildă vreţi? Eşti însuşi tu, sărman
Oedip! Ah, cum mai pot să cred
Că e vrun om ferice pe pământ?
Antistrofa l
Ţintise sus, mai sus ca toţi. Şi cât
De fericit era! Aşa
De fericit! O, Zeus, zdrobise el
Fecioara care ghearele-şi
PAG 26

rint. Ajuns în Teba, dintr-o
neînţelegere, se ceartă cu un
bărbat necunoscut și îl ucide
accidental, iar acesta era chiar
Laios. Oedip nu apucă să afle
identitatea celui ucis, căci Teba
este ameninţată de un Sfinx (o
zeitate monstruoasă și hibridă,
cu trup de leu, cap de femeie și
aripi imense), care cerea tutu-
ror drumeţilor să dezlege o
enigmă și, cum nimeni nu era în
stare, toţi mureau în chinuri
cumplite. Oedip dezleagă para-
bola Sfinxului și acesta este
nevoit să dispară. În semn de
mulţumire, tebanii îi oferă lui
Oedip tronul cetăţii și, astfel, el
se căsătorește cu Iocasta, ma-
ma sa, împlinind prezicerea ora-
colului. După mai mulţi ani
fericiţi, după ce i se născuseră
patru copii (Antigona, Ismena,
Eteocles și Polynice), asupra
Tebei se abate ciuma. Oracolul
din Delfi spune că cetatea nu va
fi cruţată până când nu va fi
găsit și pedepsit ucigașul lui
Laios. Oedip face investigaţii și
află cumplitul adevăr. Iocasta se
sinucide, iar Oedip își scoate
ochii și își trăiește nefericirea
ani lungi, până când Eumenidele
se îndură și îl coboară, fără
durere, în infern.
Notă: Numele grecesc
Oidipos a fost preluat în limba
latină în forma Oedipus (Sene-
ca are o tragedie cu acest
titlu), citit Œdipus. În lumea
modernă a pătruns mai ales în
forma latinească și s-a
răspândit fie prin intermediul
limbii franceze, în forma
Oedipe (citit Œdip), fie prin ita-
liană (Edipo). În cultura româ-
nă a circulat forma Edip, cu
referire la personajul lui Sofo-
cle, și forma Oedip, cu referire
la opera lui George Enescu,
intitulată astfel, ori la tezele
psihanalizei lui Freud. În mo-
mentul actual este cu mult mai
răspândită această ultimă for-
mă: Oedip.
LITERATURÃ UNIVERSALÃ
OMUL ANTIC
Chircea şi în enigme prorocea!
În calea morţii meterez
Al ţării mele-a fost. Noi rege-atunci
Te-am uns, Oedip, al Tebei prea
Puternice şi mult te-am mai slăvit.
Strofa 2
Orfeu dezlegând enigma
Sfinxului — vas din secolul
Nu-i om mai urgisit decât eşti tu! al IV-lea î.H.
Mai grele-amaruri şi urgii
Nicicând schimbat-au viaţa vrunui om,
Ca ţie azi!“
În mentalitatea Greciei antice, lumea este guvernată de
destin (moira) şi nimeni nu se poate sustrage de la ceea ce
este deja statornicit. Nici măcar zeii nu intervin pentru a
modifica moira.
NOŢIUNI DE ESTETICĂ
 tragedia este o specie literară în care personajul se
confruntă cu destinul, iar experienţa sa este sublimată,
transfigurată printr-un gest înalt și eliberator, provenit dintr-o
îndelungată tradiţie mitico-ritualică. Geneza cuvântului tragedie se
află în sintagma grecească tragos ode (cântecul ţapului), ceea ce
evocă ritualuri marcate de o jertfă de sânge însoţită de invocaţii
și cântece magice.
 tragicul este o categorie estetică prin care se definește
experienţa cea mai intensă a fiinţei – confruntarea cu limita
omenească.
 hybrisul constituie un act de revoltă împotriva zeilor și a
destinului, atitudine pentru care vor trebui să greșească și să
plătească toţi urmașii vinovatului iniţial.
TRĂSĂTURILE TRAGEDIEI ANTICE
 Născută din ritualurile dionisiace, care presupuneau sacrificiu
sacramental și serbări carnavalești, adică haosul morţii care precede
viaţa, tragedia conservă sensurile mitice și magico-religoase.
 Tragicul se întemeiază pe un hybris (o greșeală iniţială faţă de
zei, pentru care plătesc toţi urmașii vinovatului).
 Pentru greci, există un destin prestabilit (moira), împotriva
căruia nici măcar zeii nu se pot lupta.
 Tragedia prezintă o experienţă universal-valabilă (se poate
întâmpla oriunde, oricând, oricui). Personajul se confruntă cu un
destin implacabil și, deși nu-l poate învinge, el capătă sentimentul
eternităţii, căci fapta sa presupune moarte sublimă, iar istoria sa intră
în memoria generală, definind natura intimă și imuabilă a fiinţei.
Sensul acestei confruntări este subliniat de un cor vorbit, specific
tragediei antice, sau ca în tragedia shakespeariană – de o instanţă ve-
nită de dincolo de moarte.
 Această specie este caracteristică modului de gândire grecesc;
s-au mai scris tragedii (în Renaștere – Shakespeare –, în clasicism),
dar nu se mai respectă cu stricteţe aceste trăsături. Încercările ulte-
rioare Antichităţii eșuează adeseori în dramă.
PAG 27
 OMUL ANTIC

5. Secvenþe din scrieri antice care trateazã tema destinului omenesc

CÂNTECUL HARPISTULUI
text egiptean
(2160-2000 î.H.)

„Nimeni nu se întoarce de acolo

Ca să ne povestească cum o duc ei,
Ca să ne spună de ce au nevoie ei,
Ca să liniştească inimile noastre.
Până când noi înşine nu mergem spre locul în care ei s-au dus
Fii bucuros
Că poţi să-ţi laşi inima să dea uitării,
Că oamenii te vor sfinţi într-o zi.
Dă urmare dorinţei tale
Atâta vreme cât vei trăi,
Aşază mireasmă de mir pe capul tău,
Înveşmântează-te în pânză subţire de in
Şi unge-te cu unsorile minunate ale zeilor!
Sporeşte încă mai mult plăcerile pe care le ai
Şi nu lăsa inima ta să se slăbească.
Urmează dorinţei tale şi fă-ţi bine ţie însuţi.
Fă cele ce doreşti pe lumea aceasta
Şi nu-ţi răni inima ta, La Fortuna, picturã de Allori Cristofano
Până când ziua bocetelor va veni peste tine,
Căci cel ce are inima liniştită nu dă ascultare jelirilor lor
Şi plânsetele nu izbăvesc pe om de Lumea de Dincolo.
Refren: Petrece-ţi ziua cu fericire şi nu te mâhni!
Ia seama! nimeni nu-şi poate lua avuţia cu el!
Niciunul din oamenii care au plecat dintre noi
nu poate veni înapoi!“

Tălmăcirea viselor în Antichitate

„Cineva a visat că intră în şcoala de gimnastică din cetatea natală şi că-şi vede acolo
propria statuie, ridicată chiar pentru el. Apoi, i s-a părut în vis că întreaga schelărie
exterioară a statuii s-a desfăcut. Şi întrebat fiind ce s-a întâmplat cu statuia, i s-a părut
că răspunde: Statuia e în bună stare, dar schelăria s-a desfăcut.
A devenit şchiop de ambele picioare. Rezultatul este corect: şcoala de gimnastică
simbolizează buna constituţie fizică a trupului în întregul său, statuia semnifică faţa, iar
schelăria exterioară — restul trupului. [...]
Cineva a visat că-şi iese din trup ca un şarpe din vechea-i piele. A doua zi a murit.
Sufletul său, pe punctul de a-i părăsi trupul, îi arăta astfel de fantasme. [...]
Să visezi că-ţi speli propriile veşminte ori pe ale altora înseamnă că scapi de unul
dintre neajunsurile vieţii, pentru că şi veşmintele îşi pierd murdăria.”
(Artemidoros din Daldis — Carte de tălmăcire a viselor)

LITERATURÃ UNIVERSALÃ PAG 28

 OMUL ANTIC

6. Secvenþe din opere teoretice despre tema destinului în literatura Antichitãþii

„Pe de altă parte, oamenii homerici se ştiu supuşi atât Sorţii, cât şi pasiunilor şi
toanelor divine, ştiu că puterile şi vieţile lor sunt mărginite, că pot cădea pradă unor
forţe oarbe sau propriei lor voinţe de a se nimici unii pe alţii, că îi pândesc la tot pasul
durerea şi pierzania. Dar, cum se va vedea, ei ştiu – şi se poartă ca atare – că fiinţa şi
existenţa lor nu sunt lipsite de orice valoare şi de orice demnitate. Că forţa care trăieşte
în ei şi prin ei ca forţă omenească, dând avânt strădaniei lor, nu se anulează în
zădărnicie. De aici tranziţii bruşte de la sentimentul precarităţii omenescului la acela al
demnităţii sale, de la umilinţă la semeţie. [...]
Şi ştiu că tot ce au de trăit – până la vremea şi la felul morţii lor – le este prescris de
soartă. Şi că, între ei şi Soartă, se află şi zeii, care se joacă adesea cu ei. Şi totuşi se
poartă în mare măsură ca şi când ar fi liberi, ca şi când ar putea să-şi schimbe ursita sau
lucrurile ar putea lua cumva alt curs. Oricât ar şti că totul este hotărât din nevăzut, ei
tot aleg şi stăruie să spere până şi ceea ce prevestirile le-ar interzice să nădăjduiască. Iar
atunci când Soarta îi constrânge să aleagă doar între o cale sau alta, se simt liberi s-o
aleagă, chiar când e mai crâncenă, pe cea hotărâtă de ei în numele unei ierarhii de
valori. E cazul lui Ahile. Prin întreaga Iliadă străbate, până la absurd, tensiunea aceasta
între predeterminare şi libertate. În aşa măsură încât zeii se sperie uneori că oamenii,
prin puterea şi curajul lor, ar putea să le încalce voinţa. Mai mult, zeii, ei înşişi îngrădiţi
de soartă, se tem din când în când că forţa omenească ar putea frânge cercul ei de bronz
şi săvârşi ceva hyper moron, mai presus de hotărârea sorţii” (Petru Creţia – Catedrala
de lumini, Ed. Humanitas, 1997, p. 39).

„Solon vorbeşte de victimele ereditare ale lui Nemesis ca fiind anaìtioi, «ne-
responsabile»; Teognis se plânge de nedreptatea unui sistem prin care «criminalul scapă,
iar altul este pedepsit mai târziu»; Eschil, dacă nu greşesc, e înclinat să atenueze
nedreptatea admiţând că un blestem moştenit poate fi dezlegat. Iar faptul că aceşti
oameni acceptau ideea unei vini moştenite şi a unei pedepse întârziate se datorează
credinţei în solidaritatea familiei pe care Grecia arhaică o împărtăşea cu alte societăţi
timpurii şi cu multe culturi primitive de astăzi. Oricât de nedreaptă ar fi fost, ea le apărea
ca o lege a naturii care trebuie acceptată; fiindcă familia era o unitate morală, viaţa fiului
era o prelungire a vieţii tatălui şi el moştenea datoriile sale morale aşa cum le moştenea şi
pe cele comerciale. Mai devreme sau mai târziu fapta îşi cerea răsplata; după cum îi
povestea Pitia lui Cresus, legătura cauzală dintre crimă şi pedeapsă era moira, aşadar o
legătură pe care niciun zeu nu o putea dezlega” (E.R. Dodds – Dialectica spiritului grec,
Ed. Meridiane, p. 53).

„Grecul din vremea lui Homer simte în adâncul inimii dependenţa, subordonarea
faţă de forţele care acţionează în afara lui. Pietatea lui constă în faptul că îşi aminteşte în
permanenţă de acest lucru, că se supune destinului. Deasupră-i domnesc zeii, având
puteri magice şi acţionând adesea după bunul lor plac. Începe totuşi să se înfiripe ideea
unei ordini generale a lumii, a unei integrări a întâmplărilor multiple din viaţa
individuală şi colectivă într-o rânduială prestabilită (moira)”. (Erwin Rohde – Psyhé,
Ed. Meridiane, 1985, p. 49).

LITERATURÃ UNIVERSALÃ PAG 29

 OMUL ANTIC

„Vraja este condiţia prealabilă a oricărei arte dramatice. NOŢIUNI DE

Astfel vrăjit, exaltatul dionisiac se vede ca satir şi, ca satir, îl ESTETICĂ
contemplă pe zeu, adică odată metamorfozat, contemplă în apolinicul (de la zeul
afara sa o nouă viziune, desăvârşirea apolinică a stării lui. Cu Apolo) definește senină-
tatea, aspiraţia nobilă și
această viziune nouă, drama este completă. Aşa fiind, trebuie să predispoziţia pentru visare.
considerăm tragedia greacă ca un cor dionisiac care se dionisiacul (Dionis)
dezlănţuie iarăşi şi iarăşi într-o lume de imagini apolinice. se referă la însăși starea
Vocile corului care se împletesc în tragedie sunt deci originea de beatitudine a visului,
definește universul instin-
întregului aşa-numit dialog, adică a întregii lumi scenice, a ctual, natura adâncă a fiinţei,
dramei propriu-zise. Mai multe asemeni dezlănţuiri succesive subconștientul.
iradiază această cauză primordială a tragediei, această viziune a
dramei care e pe de-a-ntregul o apariţie de vis şi, ca atare, de
natură epică, dar care, pe de altă parte, ca obiectivare a unei stări dionisiace, reprezintă nu
eliberarea apolinică prin aparenţe, ci, dimpotrivă, nimicnicia individului şi identificarea lui
cu fiinţa primordială“ (Friedrich Nietzsche – Naşterea tragediei, în vol. De la Apollo la
Faust, Ed. Meridiane, 1978, pp. 213-214).

„Sub specie aeternitatis, tragicul există numai în măsura în care constituie un punct
de tranziţie eternă pentru victoria binelui şi a salutarului. În Dumnezeu, tragicul este un
moment veşnic răscolitor, dar totuşi veşnic biruit. De aceea, dacă am vrea să ni-l
imaginăm pe Dumnezeu sub chipul unui erou tragic, care suferă din cauza eului său
scindat, sub chipul unui erou, care, în forul său interior, are de-a face cu o forţă contrară,
adumbritoare şi prăvălitoare, ar trebui să adăugăm că eroul acesta creşte totodată, în mod
substanţial, dincolo de tragic, căci îşi domină scindarea şi o duce la împăcare şi mântuire“
(Johannes Volkelt – Estetica tragicului, Ed. Univers, 1978, p. 588).

„Majoritatea viselor înregistrate în literatura assiriană, hittită şi egipteană veche sunt

vise sacre, în care apare un zeu şi transmite celui adormit un mesaj limpede, precizând
uneori viitorul, cerând alteori să i se consacre un cult. Cum este şi firesc într-o societate
monarhică, privilegiaţii care visau astfel erau de obicei regi (idee care apare şi în Iliada);
oamenii de rând se mulţumeau cu visul simbolic obişnuit, pe care îl interpretau cu ajutorul
unor cărţi de vise“ (E.R. Dodds – Dialectica spiritului grec, Ed. Meridiane, p.133).

„Figura cea mai dureroasă a teatrului grecesc, nefericitul Oedip, a fost concepută de
Sofocle sub aspectul unui suflet nobil care, în ciuda înţelepciunii sale, este sortit eroarei şi
mizeriei, dar care la urmă, datorită grozavelor lui suferinţe, radiază o forţă magică şi
binefăcătoare a cărei acţiune dăinuieşte şi după moartea sa. Cu admirabila lui profunzime
de spirit, poetul vrea să arate că un suflet nobil nu păcătuieşte; faptele sale pot răsturna
legea, orânduirea firească, chiar lumea morală; dar consecinţele înalţă o lume nouă pe
ruinele celei vechi“ (Fr. Nietzsche – Naşterea tragediei, în De la Apollo la Faust, Ed.
Meridiane, 1978, p. 217).

7. Sugestii privind elaborarea proiectului

Împărţiţi sarcinile între cei 5-6 elevi care compun grupul. Prezentarea iniţială este
bine să fie generală, iar celelalte să fie variate: comentarii ale unei opere, comparaţii de
texte, analize de fragment, comentarii de text critic etc.

LITERATURÃ UNIVERSALÃ PAG 30