Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 30

COMPORTAMENTUL AGRESIV

1. Definiţii şi măsurare
Agresiunea reprezintă unul din comportamentele sociale extrem de greu de definit.
Înţelesul acordat de un cercetător sau altul depinde de perspectiva teoretică adoptată. În plus,
ceea ce este considerat a fi agresiv depinde de standardele sociale şi culturale ale
percepătorului. Există culturi care privesc violenţa ca pe ceva firesc, chiar neceesar.
Iată cîteva definiţii:
- un comportament care determină vătămarea unei persoane sau distrugerea unui bun
al ei.
- un comportament desfăşurat cu intenţia de a face rău altuia din aceeaşi specie.
- un comportament ce are drept scop de a face rău ori de a vătăma o altă persoană, care
este motivată să se eschiveze de la un astfel de tratament.
- un comportament care presupune a face rău altora.
Reţinem, ca numitor comun ala acestor definiţii, intenţia de a face rău.
Definiţiile operaţionale ale conceptelor sunt adesea de o importanţă covîrşitoare pentru
succesul cercetării. În experimentele de laborator asupra comportamentului agresiv, acesta a
fost operaţionalizat astfel:
- a lovi o păpuşă de plastic (în experimentele lui Bandura)
- a apăsa un buton prin intermediul căruia se aplică un şoc electric cuiva. Aceasta este
cea mai folosită măsură şi a fost propusă de Arnold Buss în 1961.
- aprecierea cu ajutorul unei scale a nivelului agresivităţii cuiva, efectuată de cei ce-l
cunosc.
- exprimarea de către subiect a intenţiei de a folosi violenţa în cadrul experimentului.

2. Teorii asupra comportamentului agresiv

Explicaţiile privind comportamentul agresiv fac parte din două mari clase: sunt fie de
factură biologică, fie socială. Psihologii sociali se interesează în mod prioritar de factorii
sociali ai agresiunii, deci construiesc teorii bazate pe învăţarea acestui comportament. Totuşi,
Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 30
teoriile biologice nu pot fi ignorate. În fond, violenţa este o reacţie care ţine mai mult de corp
decît de psihic. În plus, unele teorii biologice sunt exclusiviste, ameninţînd orice teorie
socială.

A. Explicaţii biologice
Teoriile biologice consideră agresivitatea o tendinţă înnăscută de acţiune.
Agresivitatea este un instinct - un pattern predeterminat de răspunsuri ce sunt controlate
genetic. Orice instinct are următoarele caracteristici:
- este îndreptat spre un scop, sfîrşeşte într-o consecinţă specifică;
- este benefic pentru individ şi pentru specie;
- este adaptat la mediul normal;
- este prezent la toţi membrii speciei (deşi manifestarea poate să difere de la individ la
individ);
- nu este învăţat pe baza experienţelor individuale;
- se dezvoltă pe măsură ce individul se maturizează.
Una din poziţiile biologice cunoscute este cea a lui McDougall, exprimată chiar în
cartea din 1908. Potrivit psihologului englez, toate comportamentele umane, inclusiv cele
agresive se află sub controlul a 18 instincte diferite. Criticii acestei poziţii teoretice au replicat
că a pune totul pe seama unui instinct de agresivitate nu explică declanşarea
comportamentului agresiv.
Abordarea psihanalitică - După 1920, Freud a dezvoltat o concepţie bizară despre
conduita umană, avînd la bază două instincte fundamentale, instinctul vieţii, Eros şi instinctul
morţii, Thanatos. Aparent, acesta din urmă contrazice existenţa unui instinct de conservare,
ale cărui manifestări sunt atît de uşor de observat în viaţa cotidiană. Ca medic, Freud a
cercetat procesul lent de degradare a organismului uman odată cu trecerea anilor. El a postulat
că acest proces este dirijat de o forţă psihică, de instinctul morţii, indreptat spre auto-
distrugere (prin auto-distrugere trebuie înţeles în acest context pur şi simplu deteriorarea
treptată a celulelor organismului). În anumite condiţii, acest instinct determină
comportamente îndreptate spre distrugerea altora, deci comportamente agresive. Teoria lui
Freud este uni-factorială: agresivitatea apare în mod natural, din tensiunile fiziologice şi
trebuie să se manifeste pentru ca individul să se detensioneze.
Teoria etologică - etologia este o ramură a biologiei care studiază instinctele sau
modelele fixe de acţiune. Potrivit etologilor, comportamentul animal trebuie cercetat atît în
Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 30
mediul fizic în care evoluează specia, cît şi în mediul social. Comportamentul este determinat
genetic şi controlat de selecţia naturală.
Etologii au evidenţiat aspectele pozitive, funcţionale ale agresivităţii. Instinctul agresiv
se află la baza unor funcţii vitale, ca protejarea teritoriului împotriva invaziilor, apărarea
progeniturilor şi competiţia sexuală în care se selectează cele mai puternice exemplare pentru
reproducere.
Konrad Lorenz este cunoscut pentru analiza comportamentului agresiv uman din
perspectiva etologiei. Potrivit lui Lorenz, manifestarea acestui instinct la om este defectuoasă.
În multe culturi, normele sociale reprimă orice formă de agresiune. De aceea, impulsul este
refulat pînă ce răbufneşte puternic şi deosebit de nociv. La multe specii animale, agresivitatea
este limitată de anumite semnale de capitulare şi supunere din partea învinsului, ceea ce face
ca învingătorul să renunţe să-şi ucidă inamicul. În cazul speciei umane, această inhibiţie s-a
pierdut. De multe ori oamenii luptă la distanţă de inamicii lor, încît cei mai puternici nu pot
vedea posturile de supunere ale învinşilor.
Sociobiologia - este şi ea o ramură a ştiinţelor biologice. Ea şi-a propus să pună în
evidenţă baza biologică a comportamentelor sociale. Postulatul fundamental al sociobiologiei
este că agresivitatea, altruismul şi alte comportamente sociale au funcţia de a facilita
supravieţuirea genelor individului. Inspiraţi de teoria darwiniană, sociobiologii demonstrează
că multe comportamente au apărut pentru că ele înlesnesc existenţa genelor ce permit
individului să trăiască cel puţin atît cît e necesar pentru a transmite genele sale generaţiei
următoare. Agresivitatea este adaptativă pentru că îl ajută pe individ să trăiască cel puţin pînă
la vîrsta cînd poate procrea. De exemplu, agresivitatea facilitează accesul la resurse, iar
sănătatea şi capacitatea de reproducere a individului depind de acestea.
În general, cercetătorii din ştiinţele sociale resping explicaţiile agresivităţii fondate
exclusiv pe instinct, argumentînd că:
- instinctul depinde de o energie necunoscută şi care nu poate fi măsurată;
- astfel de explicaţii nu sunt sprijinite de date empirice suficiente;
- ele au o utilitate redusă în prevenirea şi controlul agresivităţii;
- ele se bazează pe o logică circulară, propunînd legături cauzale nedemonstrate
empiric.

B. Explicaţii sociale şi bio-sociale ale comportamentului agresiv

Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 30
Psihologii sociali nu preţuiesc prea mult teoriile biologice, preferînd teorii care pun
accentul pe procesul de învăţare şi pe anumiţi factori dn contextul social legaţi de agresivitate.
Chiar dacă ideea instinctului este respinsă, există cercetători care acceptă că agresivitatea
trebuie privită ca o tendinţă învăţată ori înnăscută, a cărei manifestare e declanşată de
cicumstanţe sociale specifice. Întrucît o astfel de abordare include un element biologic, ele
sunt teorii bio-sociale.

a. Frustrare şi agresivitate
Teoria frustrare – agresiune a fost una din cele mai influente din acest domeniu. Ea a
fost propusă în 1939 de un grup de psihologi de la Yale University (Dollard, Doob, Miller,
Mowrer şi Sears). Este important să remarcăm că ea a apărut ca o reacţie la teoria freudiană.
În esenţa ei, este teribil de simplă: se afirmă că orice frustrare duce la agresiune şi orice
comportament agresiv are la bază o frustrare. Psihologii de după război au arătat că există şi
alţi factori în afara frustrării care pot determina comportamentul agresiv. De altminteri,
imediat după publicarea volumului celor cinci psihologi s-au găsit critici care să observe că
frustrarea nu duce întotdeauna la agresiune, că există şi alte reacţii posibile: apatia, strigătul
de neputinţă, etc. În plus, frustrarea nu este prezentă ca factor cauzal în toate cazurile de
agresiune: de exemplu, un asasin plătit nu a fost în nici un fel frustrat de victimă.

b. Teoria indice-excitaţie (cue-arousal theory)

În urma obiecţiilor formulate de mulţi din colegii lor, înşişi autorii teoriei frustrare-
agresiune au acceptat că frustrarea crează un set, o stare în care individul este pregătit să se
arate agresiv, dar manifestarea propriu-zisă a agresivităţii în comportamente depinde de
condiţiile specifice.
Această idee a fost preluată şi dezvoltată de Leonard Berkowitz, probabil psihologul
social cu cele mai valoroase contribuţii în domeniul agresivităţii. Între frustrare şi
comportamentul agresiv, Berkowitz a introdus o verigă intermediară: condiţiile de mediu
adecvate pentru agresiune. Frustrarea nu evocă imediat agresivitate, ci generează în individ o
stare de excitaţie (activare) emoţională: furia. Aceasta produce la rîndul ei o stare de pregătire
(readiness) pentru comportamentul agresiv. Dar comportamentul agresiv va fi efectuat numai
dacă în contextul social respectiv există stimuli cu o conotaţie agresivă - indici asociaţi cu
furia. Stimulii ajung să funcţioneze ca indici de agresiviatate prin condiţionare clasică: în
principiu, orice obiect ori persoană pot deveni un indice de agresivitate de acest fel.
Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 30
Ca atare, potrivit lui Berkowitz, un act agresiv are două surse: 1. starea de excitare
emoţională (furia) şi 2. indicii din situaţie. Cel mai cunoscut expriment efectuat de psihologul
social american pentru a-şi argumenta poziţia teoretică a fost realizat în 1967 şi a demonstrat
aşa-numitul efect al armelor (weapons effect). Potrivit lui Berkowitz, anumite obiecte ajung,
prin învăţare socială, să fie asociate cu agresiunea; ele capătă o valoare de indici de
agresivitate. Armele, cu deosebire pistoalele, sunt exemplele cele mai evidente. Faţă de cuţite,
pistoalele au o întrebuinţare foarte precisă. Prezenţa pistoalelor, ca obiecte avînd o conotaţie
agresivă ar trebui, prin urmare, să declanşeze o agresiune mai intensă decît prezenţa altor
obiecte conotate neutru. În experimentul din 1967, realizat în colaborare cu Le Page,
subiecţilor (cu toţii studenţi) li se cerea să execute o sarcină iar performanţa le era evaluată de
un complice al experimentatorilor. Evaluarea, ce consta în aplicarea unor şocuri electrice, nu
ţinea seama de performanţa reală a subiecţilor şi avea menirea să provoace grade diferite de
furie. Subiecţii care primeau pe nerept multe şocuri deveneau mai furioşi decît cei ce primeau
un singur şoc. În a doua fază a experimentului, aceşti subiecţi (atît cei furioşi cît şi cei foarte
puţin furioşi) ajungeau să evalueze la rîndul lor (în aceeaşi manieră) performanţa complicelui.
În această etapă a experimentului, în funcţie de condiţie, se introduceau indici de
agresivitate ori obiecte conotate neutru. Într-una din condiţii, alături de subiect, pe o masă, se
afla un pistol, iar subiectului i se spunea că el aparţine complicelui şi că nu trebuie să-l ia în
seamă. Astfel, arma era asociată cu oponentul. Într-o a doua condiţie, aceeaşi armă era
vizibilă, dar nu mai era asociată cu celălalt. A treia condiţie funcţiona ca o condiţie de control:
nu se prezenta nici un obiect. În sfîrşit, într-o condiţie suplimentară de control, numai pentru
subiecţii foarte furioşi s-a pus la vedere o rachetă de badminton - deci, un obiect neutru din
punct de vedere al agresivităţii. Rezultatele au fost relevante. În primul rînd trebuie notat că
subiecţii furioşi aplică semnificativ mai multe şocuri electrice în comparaţie cu cei foarte
puţin furioşi. Apoi, a reieşit clar că în cazul celei de-a doua categorii prezenţa armei nu are
nici un efect, în vreme ce subiecţii furioşi pentru care e vizibilă arma aplică mai multe şocuri
decît cei la fel de furioşi, dar care nu au văzut arma. În fine, subiecţii furioşi se arată mai
agresivi în prezenţa armei decît în prezenţa rachetelor de badminton. Toate aceste rezultate
sprijină ipoteza despre rolul indicilor de agresivitate în declanşarea agresiunii. Efectul armelor
a fost confirmat de Leyens şi Parke în 1975; grăitor este faptul că aceşti cercetători nu au
folosit pistoale reale, ci diapozitive care înfăţişau pistoale. O confirmare îngrijorătoare a venit
din partea unor psihologi care au folosit copii drept subiecţi şi arme - jucărie în locul
pistoalelor reale.
Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 30

c. Teoria trasferului excitaţiei

Influenţat de teoria celor doi factori ai emoţiei a lui Schachter, Dolf Zillmann a
dezvoltat printr-un program vast de cercetări, teoria trasferului excitaţiei. Potrivit acestei
teorii, indivizii pot transfera excitaţia (activarea) fiziologică reziduală produsă de o sursă,
atribuind-o unei alte surse de excitaţie. Aşadar, excitaţia rămasă dintr-o situaţie trecută poate
fi adăugată excitaţiei produse într-o nouă situaţie. Zillmann a explorat minuţios condiţiile în
care transferul excitaţiei poate amplifica agresivitatea.
El a demonstrat, de exemplu, că trasferul excitaţiei reziduale la o nouă situaţie creşte
agresivitatea numai cînd comportamentul agresiv este răspunsul dominant în noua situaţie. Să
ne imaginăm un individ care a petrecut o oră în sala de forţă. În parcare, constată că un alt
şofer i-a blocat maşina. Deşi o astfel de întîmplare nu are consecinţe extrem de grave, este
probabil că omul nostru va reacţiona în exces, manifestînd violenţă verbală exagerată. Aşadar,
cînd un individ este deja pregătit să acţioneze agresiv (altercaţiile dintre conducătorii auto
sunt la ordinea zilei), transferul excitaţiei reziduale va creşte probabilitatea răspunsului
agresiv. Zillmann şi colaboratorii săi au furnizat un suport empiric acestei idei într-un
experiment din 1972. O parte din subiecţii lor erau provocaţi de un complice. Apoi, subiecţii
astfel provocaţi, ca şi cei neprovocaţi, în funcţie de condiţie, pedalau trei minute la o bicicletă
de cameră ori priveau o serie de diapozitive neutre. În a doua parte a experimentului li se
oferea prilejul să aplice complicelui şocuri electrice. Confirmînd ipotezele experimentatorilor,
rezultatele au arătat că subiecţii care au fost provocaţi şi care au făcut exerciţiul fizic au fost
cei mai agresivi: excitaţia trasferată a amplificat gradul de violenţă al celor ce aveau deja
tendinţa de a se comporta agresiv.
Un al doilea experiment efectuat de Zillmann şi colaboratorii săi (Zillmann, Johnson şi
Day, în 1974) a testat o ipoteză mai subtilă printr-un montaj mai ingenios. Contribuţia
excitaţiei anterioare la intensificarea comportamentului agresiv depinde de felul în care
individul interpretează excitaţia. Dacă, de exemplu, ca răspuns la o acuzaţie nejustificată, ne
simţim pulsul crescut şi ne înroşim la faţă, vom interpreta această stare de excitaţie drept
furie. Furia etichetată ca furie creşte probabilitatea răspunsului agresiv. Dar aceleaşi semne de
activare fiziologică pot să apară atunci cînd sîntem înştiinţaţi că trebuie să vorbim peste cîteva
minute în faţa unui public. În cazul din urmă interpretarea corectă este frica şi răspunsul
agresiv devine foarte improbabil. Zillmann, Johnson şi Day au creat condiţii experimentale
care i-au făcut pe subiecţi să atribuie cauza activării fie unui stimul cu înţeles agresiv, fie unui
Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 30
stimul neutru. Ipoteza lor era că numai în primul caz trasferul excitaţiei reziduale va
intensifica agresiunea. La fel ca în studiul prezentat antrior, subiecţii (studenţi) au fost
provocaţi de un complice şi mai tîrziu au avut posibilitatea să-i aplice şocuri electrice. Între
cele două faze, li s-a cerut să pedaleze timp de două minute, pentru a se obţine o stare de
excitaţie fiziologică. În plus, experimentul mai cuprinde o etapă de 6 minute de odihnă, care
pentru jumătate din subiecţi a fost aşezată înaintea exerciţiului fizic, iar pentru cealaltă
jumătate după exerciţiul fizic. Aşadar, pentru cele două grupuri experimentale, succesiunea
secvenţelor de experiment e următoarea:
Grupul I: Provocare - Relaxare - Exerciţiu - Reacţie
Grupul II: Provocare - Exerciţiu - Relaxare - Reacţie
Zillmann, Johnson şi Day au făcut predicţia că în cazul grupului II excitaţia reziduală
resimţită în faza de reacţie (aceasta corespunde secvenţei de experiment în care se aplică
şocuri complicelui) va fi interpretată ca furie, căci perioada de odihnă a oferit posibilitatea
dispariţiei semnelor activării provocate de exerciţiul fizic. Dimpotrivă, în cazul grupului I,
excitaţia resimţită de subiecţi cînd sunt puşi în situaţia de a aplica şocuri complicelui poate fi
pusă uşor pe seama exerciţiului şi nu ne putem aştepta la o creştere a agresivităţii. Rezultatele
au confirmat aceste predicţii: subiecţii din grupul II s-au manifestat mai agrsiv faţă de
complice. Forţa demonstraţiei autorilor americani devine mai evidentă dacă ne gîndim că între
cele două grupuri experimentale apar diferenţe clare în comportamentul agresiv, deşi toţi
subiecţii au fost provocaţi la fel şi toţi au fost excitaţi fiziologic în aceeaşi măsură.
Experimentul acesta presupune o sursă non-emoţională a excitaţiei (exerciţiul fizic) şi
o sursă emoţională (provocarea). El are meritul de a stabili limitele trasferului excitaţiei.
Zillmann şi colegii săi au arătat că dacă situaţia conţine factori ce-l determină pe subiect să
atribuie corect excitaţia unei surse, transferul nu mai are loc. Un astfel de factor este timpul:
dacă, de exemplu, pedalăm cîteva minute şi apoi urmărim un film erotic, există puţine şanse
să atribuim excitaţia produsă de exerciţiu filmului. Dar dacă vizionăm filmul după 20 de
minute de la încheierea exerciţiului fizic, excitaţia provocată de exerciţiu este mai puţin
resimţită şi nu va mai fi atribuită exerciţiului, ci filmului. În experiment, se demonstrează că
circumstanţle care favorizează trasferul excitaţiei sunt: exerciţiu urmat de o perioadă suficient
de lungă pentru ca semnele evidente ale exerciţiului să dispară şi apoi expunerea la un stimul
emoţional.
Deşi pare foarte sofisticată, teoria lui Zillmann este extrem de simplă şi corespunde
cunoştinţelor noastre din viaţa cotidiană: ştim foarte bine că avem o tendinţă mai accentuată
Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 30
de a răspunde agresiv cuiva cînd altcineva (cu sau fără legătură cu cealaltă persoană) ne-a
supărat deja. Zillmann numeşte mecanismul psihofiziologic ce funcţionează în această situaţie
transferul excitaţiei.

d. Teoria învăţării sociale

Teoria învăţării sociale reprezintă o abordare foarte influentă în psihologie, ce explică
procesele prin care: 1). se achiziţionează un comportament sau o secvenţă de comportament;
2). se iniţiază comportamentele; 3). se menţin patternurile de comportament. Cel mai cunoscut
psiholog din acest perimetru teoretic este Albert Bandura, care a aplicat toria învăţării sociale
şi în studierea agresivităţii. Potrivit lui Bandura, comportamentul social nu este înnăscut, ci
învăţat de la modele adecvate. Accentul cade pe experienţele de învăţare ale individului, care
pot fi directe sau indirecte (vicariante). Prin socializare, copilul învaţă comportamentul
agresiv întrucît este recompensat direct ori observă că ceilalţi sunt recompensaţi pentru
conduite agresive.
Ideea învăţării din experienţă directă se bazează pe principiile întăririi operante
formulate de Skinner. Dacă, de exemplu, o fetiţă îi ia alteia biscuitul şi nimeni nu intervine,
prima este recompensată pentru conduita agresivă, căci are acum biscuitul. Cît despre
învăţarea prin experienţă vicariantă (termenul de vicar există şi în limba română, desemnînd
un rang în ierarhia eclesistică; la origine, el echivala cu reprezentant sau locţiitor), ea
reprezintă o contribuţie a teoreticienilor învăţării sociale, referindu-se la achizionarea unui
comportament, achiziţionare ce urmează observaţiei că un act făcut de altul conduce la o
recompensă. Conceptul de imitaţie n-a fost introdus în ştiinţele sociale de aceşti teoreticieni.
Ei îl inovează în oarecare măsură, arătînd că nu imităm decît comportamente ce au fost
recompensate. Copiii au tendinţa de a-i imita pe părinţi, pe fraţi, pe colegii lor de la grădiniţă
ori de la şcoală. În plus, ei imită - şi nu numai ei, dar şi adulţii - comportamentele de pe
ecranul televizorului.
Potrivit lui Bandura, comportamentul agresiv al unei persoane într-o situaţie specifică
depinde de:
- experienţele trecute ale persoanei asupra acţiunilor violente, incluzînd propriile
conduite agresive şi cele observate la alţii;
- gradul de succes al comportamentelor agresive efectuate ori observate la alţii;
- probabilitatea actuală ca agresivitatea să fie recompensată sau pedepsită;
- factorii cognitivi, sociali şi de mediu din situaţie.
Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 30
Bandura a efectuat multe experimente asupra modelării (tendinţa persoanelor de a
reproduce acţiuni, atitudini şi răspunsuri emoţionale ale unor modele reale ori simbolice),
reliefînd uşurinţa cu care copiii repetă actele agresive ale altora. Adulţii sunt modele agresive
prin excelenţă pentru copii, dat fiind că sunt percepuţi ca responsabili şi autoritari.

3. Factori personali ai agresivităţii

Personalitatea - Este foarte simplu să explicăm conduita agresivă prin personalitatea
agresivă. Pentru fiecare din noi este facil să stabilim diferenţe între cei pe care-i cunoaştem
din punctul de vedere al agresivităţii, apreciind că unii sunt foarte agresivi sau că alţii sunt
foarte puţin agresivi. Totuşi, nu trebuie uitat că întotdeauna comportamentul este rezultatul
interacţiunii dintre personalitate şi mediu.
Cercetările din ultimii 25 de ani au atestat existenţa a două tipuri fundamentale de
personalitate, tipul A şi tipul B. Primul tip este predispus la boli coronariene. Persoanele din
această categorie sunt foarte active şi extrem de dispuse să intre în competiţie cu alţii; se pot
arăta adesea agresive cu cei care intră în comptiţie cu ele. Indivizii de tip A preferă să lucreze
singuri cînd sunt stresaţi, pentru a evita conflictul cu ceilaţi din cauza incompetenţei acestora
şi pentru a controla situaţia.
Sexul – Sexul reprezintă o sursă importantă de diferenţe de agresivitate între indivizi.
În cursul procesului de socializare, băieţii sunt încurajaţi pe căi directe ori subtile să se arate
agresivi, în vreme ce fetele sunt constant descurajate. Mărimea diferenţei de agresivitate
dintre cele două sexe variază în funcţie de tipul de agresivitate: bărbaţii manifestă
incomparabil mai multă violenţă fizică şi au atitudini mai agresive; totuşi, femeile sunt la fel
de dispuse ca şi bărbaţii să folosească un atac verbal într-un context similar.
O idee interesantă, care a cîştigat mulţi adepţi în ultimul timp este aceea că
emanciparea femeii a contribuit la înmulţirea actelor de violenţă comise de femei. Redefinirea
rolurilor de sex a condus, se pare, la desfiinţarea constrîngerilor care afectau asertivitatea şi
agresivitatea femeilor şi, implicit, la o rată a delicvenţei crescută în rîndul acestora. Totuşi,
cum această tendinţă este mult mai pronunţată în rîndul femeilor cu status soco-economic
inferior şi cum mişcarea feministă a avut un impact scăzut tocmai în rândurile acestei
categorii, legătura cauzală dintre emancipare şi delicvenţă feminină rămîne îndoielnică.
Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 30
4. Factori situaţionali
În privinţa factorilor de mediu, cercetătorii s-au aplecat cu deosebire asupra influenţei
zgomotului, căldurii şi aglomeraţiei.
Zgomotul - Pentru a explora impactul zomotului, Donnerstein şi Wilson au realizat un
experiment, ce cuprindea două faze. În prima fază, jumătate din subiecţi au fost provocaţi de
un complice. În faza a doua, subiecţii, atît cei ce fuseseră provocaţi cît şi ceilaţi, aveau
posibilitatea să aplice şocuri electrice complicelui. Numărul şi intensitatea acestor şocuri
reprezentau variabilele dependente. Trebuie precizat că în această fază subiecţii purtau căşti
prin intermediul cărora erau trasmise zgomote variind ca intensitate. Concluzia
experimentatorilor a fost că zgomotul amplifică agresivitatea numai pentru indivizii care au
deja tendinţa de a acţiona agresiv.
Căldura - În ceea ce priveşte influenţa temperaturii asupra agresivităţii, studiile
corelaţionale arată că agresivitatea creşte pe măsură ce creşte temperatura. De pildă, potrivit
statisticilor din oricare ţară occidentală, în zilele călduroase se comit mai multe crime. Ipoteza
legăturii cauzale dintre căldură şi agresivitate a fost testată în multe studii experimentale.
Concluziile precizează, ca şi în cazul altor factori ai agresivităţii, că trebuie ţinut seama de
starea de pregătire a individului de a se comporta agresiv.
Aglomeraţia - Cel puţin la prima vedere, studiile asupra influenţei aglomeraţiei nu
sunt consistente. De pildă, studiile corelaţionale demonstrează o relaţie directă între
agresivitate şi densitate. Totuşi, acest efect dispare de îndată ce se ia în calcul statusul socio-
economic sau nivelul de educaţie. S-a arătat că în condiţii de aglomeraţie, un factor crucial îl
constituie percepţia subiectivă - aglomeraţia poate fi cu totul neplăcută (în tramvai, la o oră de
vîrf) sau deosebit de plăcută (la discotecă). Cînd aglomeraţia blocheză îndeplinirea planurilor
persoanei, tendinţele agresive se accentuează. În acelaşi timp, tendinţa de a părăsi situaţia
constituie o alternativă viabilă.