Sunteți pe pagina 1din 9

Ministerul Educației al Republicii Moldova

Universitatea Tehnică a Moldovei

Facultatea Cadastru, Geodezie și Construcții

Lucrare de verificare
La Filosofia dreptului

Tema: Obiectul și problematica filosofiei dreptului

A efectuat : Lisnic Ionela

Gr.DP-168

A verificat : Toporet Valeria

Chișinău 2017
Cuprins

1. Conceptul şi specificul filosofiei dreptului ......................................... 3

2. Domeniile filosofiei ............................................................................. 4

3. Obiectul şi problematica filosofiei dreptului....................................... 5

Bibliografie ....................................................................................................... 8
1. Conceptul şi specificul filosofiei dreptului

Filosofia se află pretutindeni unde, prin gândire, omul devine conştient de sine. Ea este prezentă
peste tot fără a fi numită ca atare, căci când gândeşte, omul filosofează, fie că o face la bine sau la rău,
superficial sau profund, în treacăt sau mai temeinic. Acolo unde există o lume a omului,acolo unde
sunt acceptate anumite norme de conduită,unde oamenii deliberează, continuu, acolo se află şi
filosofia.
Pe lângă lumea externă, independentă de voinţa noastră, constituită din lucruri, obiecte, fenomene,
procese exterioare nouă, dacă privim înlăuntrul nostru vom descoperi o altă lume, aparte, diferită de
cea dintâi, constituită din emoţiile, sentimentele, afectele,ideile ce ne definesc ca fiinţe conştiente în
acest colţ de univers. Aşadar, cu alte cuvinte, trebuinţele şi interesele noastre îşi găsesc expresie în
produsele noastre spirituale. Prin ele căutăm întotdeauna o explicaţie a lumii exterioare.
Viaţa noastră spirituală este un anumit mod de cunoaştere realităţii. Căutările ei se îndreaptă spre
elaborarea unor noţiuni, idei principii pe baza cărora să putem cunoaşte, explica şi înţelege lumea
exterioară, în unitatea şi diversitatea ei.
În decursul existenţei ei, viaţa spirituală a oamenilor s-a amplificat şi diversificat continuu, luând
forma a numeroase domenii (ramuri) între care: ştiinţa, arta, filosofia,etc.
Filosofia, deci, este o formă a vieţii spirituale a omului având o finalitate proprie pe care nici o altă
formă din cele enumerate mai sus nu şi-o poate asuma, dar care se realizează nu prin izolare, ci numai
prin interacţiune activă cu celelalte manifestări ale spiritualităţii lui. Dacă adăugăm că filosofia
formează prin intermediul unui system coerent de cunoştinţe, o concepţie generală despre lume, care
implică o anumită înţelegere a condiţiei umane, putem afirma că ea se poate defini ca o reflecţie
metodică asupra totalităţii activităţilor şi experienţelor umane, răspunzând la marile întrebări privind
determinaţiile generale ale existenţei, raporturile omului cu ansamblul universului şi cu civilizaţia
făurită de el.
Aşadar, trăsătura esenţială şi definitorie a filosofiei este aceea că ea reprezintă un ansamblu coerent
de enunţuri, formulate prin categorii, teze şi principii referitoare la determinările fundamentale ale
lumii ca totalitate. Din acestea se poate deduce că filosofia dreptului îşi conturează specificul
demersului său prin cercetarea originii dreptului, a caracterelor generale ale dezvoltării istorice a
dreptului şi evaluarea idealului de justiţie afirmat de raţiunea umană. Filosofia dreptului este
rezultatul unui proces cumulativ, consecinţă, la rândul său, a unui proces dialectic şi complex al
continuităţii şi discontinuităţii. În această perspectivă, drumul parcurs de filosofie în existenţa ei
multimilenară a condus la cristalizarea unor idei cu caracter general privind dreptul în funcţie de
înţelesurile cu care sunt vehiculate în fiecare etapă istorică şi de achiziţiile teoretice şi practice în
domeniu. Deci, filosofia dreptului se profilează ca domeniu specializat al reflecţiei filosofice cerut de
momentele de răscruce din viaţa socială să legitimeze din punct de vedere teoretic o ordine social şi de
drept, în care, respectul faţă de lege, adevăr şi dreptate este de prim ordin.

2. Domeniile filosofiei
Din punctul de vedere al structurii sale interne, distingem principalele domenii de care s-a
preocupat filosofia, părţile ei componente şi disciplinele filosofice ce se constituie în procesul devenirii
obiectului şi problematicii ei:
– Ontologia, este domeniul primar, iniţial al reflecţiei filosofice, care vizează studiul existenţei,
al naturii şi al modului ei de a fi. Problematica ontologiei cunoaşte şi ea o evoluţie strâns legată de
dezvoltarea practicii social-istorice şi a cunoaşterii ştiinţifice. Aceasta explică de ce problematica
ontologiei a evoluat treptat, de la o ontologie a naturii spre ontologia socială şi umană, în sfera ei
cuprinzându-se astăzi explicaţii referitoare la natură, om, societate şi raporturile dintre ele.
– Gnoseologia, este al doilea mare domeniu al filosofiei care apare relativ târziu în raport cu
primul şi anume odată cu introducerea momentului subiectiv în filosofie, (prin acel dicton socratic
„Cunoaştete pe tine însuţi”), ocupându-se de studiul posibilităţii cunoaşterii, a căilor, metodelor,
formelor şi valorii cunoaşterii.
–Metodologia, este teoria despre metodă şi vizează studiul căilor, mijloacelor şi procedeelor
după care se conduce subiectul în investigarea obiectului, în vederea sporirii eficienţei cunoaşterii şi
acţiunii umane.
–Axiologia, este acea parte a filosofiei ce se ocupă cu studiului valorilor (natura, geneza,
funcţionalitatea şi ierarhia valorilor, etc.), dinamica şi implicaţiile acestora în procesul devenirii
omului şi a societăţii umane;
– Antropologia filosofică, este punctul de intersecţie al tuturor cercetărilor referitoare la om şi
la raportul acestuia cu mediul. Ea studiază problematica omului sub aspectele sale cele mai generale,
prin sintetizarea datelor tuturor ştiinţelor particulare despre om (biologie, psihologie, antropologie).
– Filosofia socială, vizează probleme ca: natura societăţii, raportul individ-societate, factorii
determinanţi ai existenţei şi devenirii vieţii sociale, progresul social.
– Filosofia istoriei, axată în principal pe soluţionarea următoarelor întrebări: este istoria o
ştiinţă?; are procesul istoric un sens, şi care este acesta?; ce rol au masele şi personalităţile în istorie?;
– Filosofia culturii, are ca obiect de studiu procesul creaţiei umane şi rezultatul acestui proces
–fenomenul cultural şi civilizaţia umană în multidimensionalitatea sa, precum şi interrelaţiile acestuia
cu celelalte componente ale sistemului social global,
– Filosofia religiei, este acel domeniu al filosofiei ce are ca teme principale: originea şi esenţa
religiei, tipurile de viaţă religioasă, ideea de sacru, raţional şi iraţional în viaţa religioasă, etc.
– Praxiologia, este acea disciplină filosofică ce studiază structura generală a acţiunii umane,
condiţiile organizării şi desfăşurării ei, pentru a fi cât mai eficientă.
–Logica, este acea ramură a filosofiei care studiază legile şi regulile gândirii corecte care a
apărut în cadrul sistemului filosofic al lui Aristotel şi a evoluat de-a lungul timpului, în paralel cu
filosofia.
– Etica, este ca disciplină filosofică, teoria despre morală. S-a constituit şi s-a dezvoltat ca o
componentă statornică a reflecţiei filosofice, semnificând raţiunea practică prin fundamentarea unui
sistem determinat de norme morale în viaţa oamenilor.
– Estetica, este teoria generală despre artă, care cercetează producerea şi perceperea frumosului
artistic, condiţiile apariţiei, determinarea şi funcţia socială a artei.
– Filosofia dreptului (sau filosofia juridică). Rezultă din această structurare vastitatea
problematicii filosofiei, caracterul său peren şi dinamic, conexiunea domeniilor şi a disciplinelor
filosofice în procesul practicii social-istorice, care a traversat veacurile.

3. Obiectul şi problematica filosofiei dreptului

Filosofia dreptului,după cum o arată şi numele, este acea ramură sau parte a filosofiei, care priveşte
dreptul în esenţa sa universală, spre deosebire de ştiinţa dreptului care studiază dreptul în natura şi
caracterele lui particulare. Nici o ştiinţă juridică specială din marea familie a știinţelor juridice nu
poate să spună ce este dreptul în general, ceea ce are el universal, ci, poate numai să spună ce este
dreptul la un anumit popor (de ex., drept anglo-saxon, drept francez, drept german, etc.),într-un anumit
moment dat. Deci, cercetarea dreptului în general depăşeşte competenţa oricărei ştiinţe juridice, ea
fiind apanajul filosofiei dreptului.
Dacă juriştii, reflectând asupra domeniului lor, propun noţiuni generale ca: izvor de drept, normă
juridică, raport juridic, act juridic, fapt juridic, subiect de drept, aplicarea dreptului, legalitate, etc.,
filosofii elaborează diferite modele explicative tipice filosofării, propunând noţiuni de maximă
generalitate ca: normă, raport social, act, fapt, esenţă, fenomen, sistem, structură, principiu, cauză,
efect, etc., toate acestea ţinând de o ramură sau alta a filosofiei. Căci pe filosofi nu-i interesează analiza
înfăţişărilor concrete, variabile ale 10 dreptului, ci generalitatea lui, în timp ce pe jurişti îi interesează
tocmai înfăţişarea lui concretă, determinată desigur prin prisma unei perspective generale asupra lui.
De aceea filosofia dreptului este filosofia însăşi aplicată şi asupra dreptului: „Filosofia dreptului
meditează asupra conceptului de Drept, asupra celui de Justiţie, de care nu se interesează nici o ştiinţă
juridică particulară, deşi, paradoxal, fundamentele acestora îl au ca unic temei”[21, p.204].
În acest sens, filosofia dreptului este o proiecţie conceptualizată asupra dreptului, pentru a-i
dezvălui raţiunile participării lui la universalitatea fiinţei în devenire, temeiul situării lui în lume,
măsura în care el se adevereşte ca fiind pentru fiinţa umană speranţa pentru adevăr şi binele public.
Dorind să-i contureze problematica, profesorul Giorgio Del Vecchio arată într-o celebră lucrare,
„Lecţii de filosofie juridică”, că filosofia dreptului îşi orientează cercetările în trei planuri:
- în plan logic, investigând dreptul în totalitatea sa logică, adică să ştim care sunt elementele
esenţiale comune tuturor sistemelor juridice trecând peste particularităţile lor şi urmărind conceptul
universal al dreptului;
- în plan fenomenologic, dezvăluind că „dreptul pozitiv nu e produsul unor cauze speciale şi
excepţionale, ci este un fenomen comun tuturor popoarelor în toate timpurile, cu alte cuvinte, este un
produs al naturii umane”[14, p.28];
- în plan deontologic, evidenţiind faptul că juristul practician se mărgineşte a înţelege şi a
interpreta în sens propriu normele pozitive, neîntrebându-se dacă nu ar putea să existe şi altele mai
bune. Ştiinţele juridice prin natura lor, se mărginesc să aplice un sistem juridic existent, fără a-i pune în
discuţie temeiurile. Este sarcina filosofiei dreptului, să cerceteze tocmai ceea ce ar trebui să fie în
drept, opunând astfel, un ideal de drept unei realităţi juridice date.
Aceste trei direcţii de cercetare ale filosofiei dreptului, desi distincte sunt totuşi conexe între
ele. Astfel, Del Vecchio ajunge la concluzia că „Filosofia dreptului este disciplina care defineşte
dreptul în universalitatea sa logică, cercetează originile şi caracterele generale ale dezvoltării sale
istorice şi îl preţuieşte după idealul de justiţie afirmat de raţiunea pură”[14, p.30].
Cu alte cuvinte, considerând dreptul în esenţa lui universală, şi în planul modului imperativ,
filosofia dreptului începe unde se sfârşeşte ştiinţa dreptului, căreia de altfel îi dă temeiurile şi noţiunile
fundamentale. Fiind meditaţie asupra ideii de drept, ea sintetizează, uneşte în mod logic toate datele
particulare ale jurisprudenţei. Regăsim aici raportul filosofie-ştiinţă în sensul întregirii lor reciproce:
ştiinţa dreptului are nevoie de filosofia dreptului pentru a-şi extrage din ea metodele şi principiile; la
rândul său, filosofia dreptului trebuie să ia în considerare ştiinţele juridice care, prin intermediul
jurisprudenţei, îi dă posibilitatea să-şi constituie, verifice şi aplice legile şi principiile. Filosofia
dreptului a fost reprezentată de-a lungul devenirii ei, fie de către filosofi precum Aristotel, Toma
D’Aquino, Hobbes, Locke, Leibnitz, Kant, Hegel, Marx, Husserl, etc.( în România: S. Bărnuţiu, V.
Conta, D. Gusti, P. Andrei, ş.a.), fie de către jurişti filosofi ca H. Grotius, Montesquieu, Kelsen,
Fechner, Giorgio Del Vecchio, ş.a.( la noi: M.Djuvara, E. Speranţia).
Toţi marii creatori de sisteme filosofice au conştientizat faptul că ideile despre drept ocupă un
loc important în opera lor. De asemenea, toţi marii jurişti-filosofi de-a lungul timpului, au înţeles că
pentru a-şi cristaliza concepţia generală despre drept, pe parcursul dezvoltării gândirii şi doctrinei lor,
sunt indispensabile luări de poziţie filosofice.
Filosofia dreptului are o funcţie practică (propune şi pregăteşte recunoaşterea pozitivă a
idealului juridic), ea făcând de altfel, parte alături de etică, din ceea ce este cunoscut sub numele de
„filosofie practică”. În toate timpurile ea a îndeplinit atare funcţie. De aceea momentele importante ale
filosofiei dreptului sunt legate de toate marile evenimente politice ale omenirii. De exemplu, Revoluţia
engleză de la 1688, cea americană de la 1776 şi cea franceză de la 1789 au fost precedate de scrieri
filosofico-juridice.
În final, misiunea filosofiei dreptului, este de a elucida rolul pe care ideea de justiţie îl poate
juca în elaborare reală a reglementărilor juridice, ca mod de analiză raţională a condiţiilor ce determină
posibilitatea dreptului şi a cunoaşterii sale precum şi a criteriului specificităţii dreptului şi a întemeierii
raţionale a idealului de justiţie.
Bibliografie
1. Andrei Petre: „Problema valorii în drept”, în „Opere sociologice”, vol.I, Editura Academiei
R.S.R.,1973.
2. Antoniu George: „Raportul de cauzalitate în dreptul penal”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1968.
3. Banciu Dan: „Sociologie juridică”, Editura Hyperion XXI, Bucureşti, 1995.
4. Bâtlan Ion: „Introducere în istoria şi filosofia culturii”, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1993.
5. Biriş Ioan: „Valorile dreptului şi logica intenţională”, Editura Servo-Sat, Arad, 1996.
6. Blaga Lucian, „Despre conştiinţa filosofică”, Editura Facla, Timişoara, 1974.
7. Ceterchi Ioan: „Teoria generală a statului şi dreptului”, Editura Didactică şi Pedagogică,n
Bucureşti, 1967.
8. Cicero, „Despre legi şi despre stat”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.
9. Craiovan Ion: „Introducere în filosofia dreptului”, Editura All Beck, 1998.
10. Culic Nicolae, „Mircea Djuvara - teoretician şi filosof al dreptului” Editura Trei, 1997
11. Djuvara Mircea: „Eseuri de filosofie juridică”, Editura Trei, 1997.
12. Descartes Rene, „Discurs asupra metodei”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957.
13. Georgescu Ştefan, „Filosofia dreptului. O istorie a ideilor”, Editura All, 1998.
14. Giorgio Del Vecchio, „Lecţii de filosofie juridică”, Editura Europa Nova, 1992
15. Grotius Hugo, „Despre dreptul războiului şi al păcii”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1986.
16. Gusti Dimitrie, „Sociologie juridică”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997.
17. Hatmanu Ioan, „Istoria doctrinelor juridice”, Editura Fundaţiei „România de Mâine”,
Bucureşti, 1997.
18. Hegel G,W.F. „Principiile filosofiei dreptului”,Editura IRI, Bucureşti,1996
19. Kant Immanuel, „Scrieri moral-politice”, Editura Ştiinţifică, 1991.
20. Kant Immanuel, „Critica raţiunii pure”, Editura IRI, Bucureşti, 1994.
21. Mihai C. Gheorghe, Motica I.Radu, „Fundamentele dreptului. Teoria şi filosofia dreptului”,
Editura All, 1997.
22. Montesquieu Ch., „Despre spiritul legilor”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,1964.
23. Munteanu Roxana, „Drept european. Evoluţie, instituţii, ordine juridică”, Editura Oscar
Print, Bucureşti, 1996.
24. Negulescu P.P. „Filosofia Renaşterii”, Editura Eminescu, Bucureşti, 1986.
25. Popa Nicolae, „Teoria generală a dreptului”, Editura Actami, Bucureşti, 1996.
26. Popa Nicolae, Dogaru Ion, „Filosofia dreptului. Marile curente”,Editura All Beck, 2002.
27. Popescu Sofia, „Introducere în studiul dreptului”, Editura UNEX,Bucureşti,1991.
28. Râmbu Nicolae, ”Introducere în filosofie”, Editura Universităţii„A.I.Cuza”, Iaşi, 1993.
29. Rousseau J.J., „Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni”, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1958.
30. Speranţia Eugeniu, „Introducere în filosofia dreptului”, Tipografia Cartea Românească, Cluj,
1946.
31. Stroe Constantin, „Reflecţii filosofice asupra dreptului”, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1998.
32. Stroe Constantin, Culic Nicolae, „Momente din istoria filosofiei dreptului”, Editura
Ministerului de Interne, 1994.
33. Tănase Alexandreu, „Introducere în filosofia culturii”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.
34. Vianu Tudor, „Studii de filosofia culturii”, Editura Eminescu, Bucureşti, 1982.
35. Vlăduţ Ioan, „Introducereîn sociologia juridică”, Editura Ministerului de Interne, 1992.
36. Zamfir Elena „Cultura libertăţii”, Editura Politică, Bucureşti, 1979.

S-ar putea să vă placă și