CAPITOLUL I

CARDIOTONICE HETEROZIDE

I.1.DEFINIȚIE
Heterozidele sau glicozidele cardiotonice reprezintă un grup de substanțe
de natură vegetală folosite în tratamentul insuficienței cardiace datorită acțiunii
lor principale de creștere a forței de contracție a miocardului (inotrop pozitivă).
Cardiotonicele sau tonicardiacele sunt substanţe care cresc forţa şi viteza
contracţiei miocardice, măresc randamentul cardiac, combat decompensarea
cardiacă. Reprezintă cele mai importante medicamente pentru corectarea
tulburărilor hemodinamice prin deficit de pompă cardiacă, în special în
insuficienţa cardiacă.
Heterozidele cardiotonice sunt substanțe naturale cu structura chimică
asemănătoare și caracterizată printr-o acțiune specifică asupra sistemului
cardiovascular. Administrate în cantități mari sunt toxice producând moartea
prin oprirea inimii în sistolă.
Acțiunea toxică a acestor substanțe este cunoscută din cele mai vechi
timpuri fiind folosite de diferite popoare din țările calde ca otrăvuri pentrusăgeți
și în judecăți mistice.
Vorbind despre folosirea plantelor în medicina contemporană, noi foarte
des accentuăm greutatea specifică a medicamentelor obținute din ele. Din tot
arsenalul de remedii cu acțiune cardio-vasculară mai mult de 80% revin celor
obținute din plante, ca regulă produsele vegetale cu conținut de heterozide
cardiotonice.
I.2. RĂSPÂNDIRE

1
 Aceste principii active se găsesc numai în plantele superioare, într-un
număr mare de dicotiledonate, în familiile: Scrophulariaceae (Digitalis),
Apocynaceae (Strophanthus), Ranunculaceae (Adonis), Brassicaceae
(Erysimum), Asclepiadaceae (Periploca), etc.
La monocotiledonate se întâlnesc la unele specii din familia asparagaceae
(Convallaria).
Heterozidele cardiotonice sunt localizate în diferite organe ale plantelor
(frunze de degețel, flori și părți aeriene de lăcrămioare, semințe de strofant,
rizomi cu rădăcini de spânz, părți aeriene de rușcuță de primăvară etc).
În aceeași plantă sau în același organ se pot găsi heterozide cardiotonice
diferite în ceea ce privește structura și intensitatea de acțiune.

I.3. STRUCTURA CHIMICĂ

Heterozidele cardiotonice sunt compuși naturali, agliconii (genolii sau
geninele) cărora sunt steroide – derivați ai ciclopentanperhidrofenantrenei.
În mod constant la C3 și C14 se găsesc câte o grupare hidroxilică orientate
în -poziție, la C14- o grupare metilică orientată tot în poziția , iar la C17- o
lactonă nesaturată pentaatomică sau hexatomică cu aceiași configurație sterică
(-axială). Radicalul de la C10 (metil sau aldehidă) și hidrogenul de la C5 au
aceiași orientare. Excepție face H de la C9 care este orientat în poziția α față de
radicalulde la C10. În acest caz cele 4 inele ale nucleului
ciclopentanperhidrofenantrenic sunt orientate astfel : A/B și C/D – cis, B/C –
trans. Această configurație sterică deosebește heterozidele cardiotonice de alte
steroide naturale cunoscute la care inelele C/D ocupă poziția trans și este
determinată în manifestarea acțiunii cardiotonice.
Partea glucidică , formată din una sau mai multe oze, se leagă de aglicon
prin hidroxilul de la C3. La unele heterozide în componența părții glucidice intră

2
și rămrșița acidului acetic, care se unește prin legătură eterică de una din oze
(oza acetilată).
În prezent în componența heterozidelor cardiotonice au fost identificate
circa 30 de diferite oze. Particularitatea caracteristică a lor este aceea, că
majoritatea din ele sunt sărace în oxigen, deci se clasifică la dezoxioze. Se mai
întâlnesc D-sarmentoza, D-tevetoza, D-fucoza, etc.
Heterozidele cardiotonice sunt constituite dintr-un aglicon sterolic de tip
cardenolidic sau bufadienolidic și o catenă glucidică formată din 1-5 oze.

C H3
C H3
R 13 17
CH 14D R CH D
10 O O O
A H OH O
3 5B A B H OH
HO H HO
H

cardenolide
bufadienolide

Activitatea cardiotonică este condiționată de anumite particularități

structurale ale agliconului:
- lactona nesaturată grefata la C17 orientată în poziția β
- gruparea OH liberă sau glicozidată grefată la C3 orientată în poziția β
- configurația sterică cis- trans- cis a ciclurilor A, B, C, D ale nucleului
sterolic
- o grupare metil, formil sau hidroximetil grefată la C10
- o gupare OH grefată la C14.
Catena glucidică a heterozidelor cardiotonice este constituită din oze
obișnuite (D- glucoza, D- fructoza, L- ramnoza ) și oze specific prezente numai
în structura anumitor heterozide cardiotonice (digitoxoza, cimaroza ). Unele

3
oze specific pot fi acetilate ca în cazul celor din Digitalis lanata (degetelul
lânos).

I.4. CLASIFICARE
În comparație cu alte steroide agliconii heterozidlor cardiotonicese
deosebesc prin catena laterală prezentată de o lactonă nesaturată. După natura
lactonei nesaturatede la carbonul din poziția 17, heterozidele cardiotonicese
împart în două grupuri:
a) cardenolide, cu lactona nesaturată pentaatomică;
b) bufadienolide cu lactona nesaturatăhexaatomică (bufo-broaște,
deoarece primii compuși cu așa structură au fost identificați în secreția dermică
a unor specii de broaște).

CH3
CH3
R 13 17
CH 14D R CH D
10 O O O
A H OH O
3 5B A B H OH
HO H HO
H

cardenolide
bufadienolide

În cadrul acestor grupuri agliconii heterozidelor se deosebesc în primul

rând după natura radicalului de la carbonul C10, și avem 3 subgrupuri:
a) subgrupul degețelului ( Digitalis, Nerium, Periploca, Scilla), agliconii
cărora în poziția 10 au o grupare metilică;
b) heterozidele cu rămășița –CHO în poziția 10 alcătuiesc subgrupul
strofantului ( Strophanthus, Adonis, Convallaria, Helleborus);
c) mai rar se întâlnesc heterozide cu CH3OH în poziția 10- helebrigenolul
etc.

I.5. ACȚIUNE ȘI ÎNTREBUINȚĂRI

4
 Cea mai importantă utilizare a acestor principii active este în tratamentele
insuficienței cardiace congestive (acumularea anormală de sânge într-o anumită
cavitate a corpului).
Heterozidele cardiotonice influențează toate funcțiile inimii:
- cresc forța de contracție a inimii (efect inotrop pozitiv )
- cresc excitabilitatea miocardului (efect batmotrop pozitiv)
- cresc tonicitatea miocardului (efect tonotrop pozitiv )
- scad viteza de conducere atrioventriculară (efect dromotrop negativ)
- scad frecvența cardiacă (efect cronotrop negativ).
Farmacocinetica heterozidelor cardiotonice este influențată de polaritatea
moleculei care la rândul ei depinde de gradul de hidroxilare al agliconului și
de lungimea catenei glucidice. Un grad ridicat de hidroxilare al agliconului și
un număr mare de oze în catena glucidică cresc considerabil polaritatea
moleculei. Heterozidele cardiotonice nepolare (digitoxozida- cu o singură
grupare OH liberă pe nucleul sterolic) străbat ușor membranele celulare ; ca
urmare se absorb rapid și complet la administrarea orală , se leagă în proporție
mare de proteinele plasmatice și se elimină pe cale biliară și renală ceea ce
explică pe de o parte efectul lent și durabil, iar pe de altă parte fenomenele de
toxicitate cumulativă.
Heterozidele cardiotonice polare (G- strofantozida ) cu 5 grupări OH
libere pe nucleul sterolic străbat cu dificultate membranele celulare; ca urmare
nu se absorb la nivelul tractului digestiv și se administrează numai pe cale
intravenoasă.
Se fixează în proporție redusă de proteinele plasmatice și se elimină rapid
pe cale renală având un efect prompt de scurtă durată fără reacții toxice
cumulative. Heterozidele cardiotonice se folosesc în insuficiența cardiacă din
cadrul bolii coronariene, prin disfuncție sistolică, cu fibrilație atrială.
Fitopreparatele care conțin heterozide cardiotonice se administrează pe cale
orală. Se recomandă ca tratamentul să înceapă cu o doză de atac urmată de doze
5
de întreținere care au rolul de a asigura un nivel plasmatic eficient al
heterozidelor cardiotonice. Schema de tratament trebuie individualizată în
funcție de datele furnizate la examenul clinic și de electrocardiogramă.
Întrebuințări:
Heterozidele cardiotonice acționează asupra tuturor funcțiilor inimii,
asupra vaselor și presiunii arteriale și indirect asupra diurezei. Aceste substanțe
stimulează funcțiile miocardului la insuficiență prin creșterea forței de
contracție (efect ionotrop pozitiv), creșterea excitabilității (efect batmotrop
pozitiv) și a tonicității lui (efect tonotrop negativ). În același timp scade viteza
de conducere atrio-ventriculară (efect dromotrop negativ) și frecveța cardiacă
(efect cronotrop negativ). Ca urmare a efectelor acestor principii active asupra
aparatului cardio-vascular, se ameliorează irigația renală, deci se mărește
diureza (acțiune diuretică indirectă). Se întrebuințează în tratamentul
insuficienței cardiace, în fibrilație atrială, tahicardie paroxisistică
supreventriculară, edem pulmonar, astm cardiac. Se administrează cu prudență,
fiind substanțe toxice.
În dependență de caracterul de acțiune cardiotonicele heterozide se împart
în două subgrupuri de bază (și unul auxiliar):
1. Subgrupul degețelului se caracterizează prin acțiune mai îndelungată.
Acțiunea preparatelor apare încet, peste 3-4 ore, maximal acționând la a 6- 8
oră, chiar și mai târziu și se prelungește foarte îndelungat (de la câteva zile până
la săptămâni).
Din organism heterozidele degețelului se elimină ăncet chiar la a 20 a
ziconținutul heterozidelor în organism este mare (rămâne încă30-60%din doza
introdusă). În legătură cu aceasta primirea mai îndelungată a preparatului poate
duce la acumularea lui în organism și poate provoca otrăviri. Acest fenomen,
adică acumularea heterozidelor în organism se numește cumulare. Preparatele
din acest grup se folosesc în cazul bolilor cronice, dar luându-se în considerație

6
proprietățile lor cumulative, la administrarea lor se fac pauze (întreruperi) de
câteva zile sau chiar săptămâni.
2. Subgrupul strofantului. Preparatele strofantului posedă o cu totul altă
acțiune. Ele provoacă un efect puternic și rapid (intravenos chiar în câteva
minute), dar de scurtă durată. Ele se elimină repede din organism, peste 2-6
zile. De aceea se folosesc în acele cazuri când trebuie foarte repede de mărit
tonusul contracțiilor cardiace. Deci, se folosesc în boli acute.
3. Subgrupul periplocăi etc. acționează foarte repede și repede își pierde
activitatea(o zi). Aceste preparate sunt slab eficiente și în prezent aproape că
nu se folosesc.
Acțiunea farmacologică a cardiotonicelor haterozide este determinată de
inelul lactonic. El poate avea - orientare(cis) sau α- orientare (trans). Acțiune
fiziologică asupra inimii posedă numai acei izomeri la care inelul lactonic are
- orientare, iar α- izomerii aproape sau deloc nu acționează asupra inimii.
Agliconii heterozidelor cardiotonice au minimum 8 atomi de carbon
asimetrici de aceea numărul minimal de stereoizomeri este de 28- 256.
Caracterul stereoizomerieidivers acționează asupra activității a heterozidelor
cardiotonice.cea mai pronunțată acțiune asupra activității biologice posedă
stereoizomeria la C17 (locul unirii ciclului lactonic). Schimbările efectuate în
ciclul lactnic duc la pierderea de către aceste substanțe a acțiunii caracteristice.
Acțiunea specifică a heterozidelor cardiotonice este determinată și de
structura agliconului.însă agliconul singur posedă o activitate biologică foarte
mică, deoarece nu se dizolvă în apă, ceea ce împiedică asimilarea acestor
heterozide. Lungimea catenei glucidice și componența ei (natura glucidelor)
determină solubilitatea heterozidului, distribuția lui în organism. Deci,
capacitatea heterozidelor cardiotonice de a cumula depinde de componența
părții glucidice. Puterea acțiunii biologice depinde de lungimea catenei
glucidice- cu cât este mai lungă cu atât puterea acțiunii este mai slabă.

7
 I.6. BIOSINTEZA
Cercetările efectuate au arătat că la formarea agliconilor heterozidelor
cardiotonice participă pregnenolona(C21), care are ca produs intermediar
lanosterolul. Pregnenolona cu o moleculă de acetil –CoA sau malonil –CoA, în
prezența anumitor sisteme enzimatice, se poate transforma în compuși cu 23
atomi de carbon, de tip cardenolidic sau 24 atomi de carbon de tip
bufadienolidic.
I.7. DINAMICA ACUMULĂRII

Conținutul heterozidelor cardiotonice în plante într-o mare măsură

depinde de faza de vegetație, vârsta, condiții climaterice și alți factori.
Frunzele de degețel roșuîn primul an de viață conțin mai multe heterozide
ca în cel de-al doilea an.
Conținutul haterozidelor în frunze de lăcrămioară este maxim în
momentul apariției și desfacerii frunzelor (335 UAB), iar cu vârsta se
micșorează (30UAB în timpul maturizării fructelor). Printr-un conținut bogat
de heterozide se evidențiază axa florală a lăcrămioarei.
În părțile aeriene de rușcuță de primăvară cele mai multe heterozide se
conțin în timpul înfloririi.
Deci, conținutul haterozidelorcardiotonice în plante este predispus la mari
variații și este strâns legat de faza de vegetație. Pentru obținerea produsului
vegetal de o înaltă calitate este necesar de a studia dinamica acumulării la
fiecare plantă individual pentru a stabili termenele optimale de colectare.

I.8. COLECTAREA ȘI PĂSTRAREA PRODUSELOR VEGETALE

Din toate grupurile cu conținut de heterozide, heterozidele cardiotonice

sunt cele mai labile. De aceea, colectarea și uscarea produsului vegetal se
8
efectuează reeșind din labilitatea acestor principii active. În planta vie sub
acțiunea fermenților se petrece procesul de sinteză a hatarozidelor și procesul
de descompunere a lor, dar deoarecesinteza prevalează heterozidele tot
timpulse acumulează. Înainte se socotea, că fermenții și heterozidele se află în
diferite celule, chiar în diferite țesuturi. Biochimistul, academicianul A. Oparin
a stabilit, că fermenții și substanțele inițiale pentru sinteză (a heterozidelor) se
află într-o celulă, dar în spațiu procesul de sinteză și hidroliză sunt separate.
Sinteza se efectuează la suprafața formațiunilor structurale ale celulei
(microsomi, mitocondrii, grăuncioare sau celule din proteine, lipide și poartă
pe ele sisteme fermentative într-o ordine anumită). Când către ele vin produsele
inițiale (agliconul și zahărul) atunci fermentul sintetizează heterozida. Pentru
această sinteză este necesară starea fizică a fermentului, ca el să se găsească în
corelație de spațiu. Cum numai rupem (tăiem) planta foarte puternic se schimbă
starea fizică a mitocondrilor, înseamnă că fermentul desorbează în sucul
celular, dar acolo sunt heterozidele sintetizate și atunci fermentul ca un
catalizator îl hidrolizează. Deci, îndată după tăierea plantei trebuie imediat
inactivat fermentul. Aceasta se efectuează prin uscare la 50-600C, temperatura
la care fermentul se inactivează. Uscarea se face până umiditatea este de 10-
14%. Unii fermenți sunt foarte activi (de exemplu în părți aeriene de mixandre)
și se cere regimul de temperatură 80-900C, timp de 10-15 minute, iar pentru
altele chiar 100-1050C, apoi la temperatura obișnuită. Produsul vegetal poate
fiprelucratcu vaporide etanol sau gaz sulfuros.
Se păstrează în încăperi cu aer uscat fără variații bruște de temperatură.
Anual produsul vegetal în componența cărora sunt heterozide cardiotonice se
controlează la conținutul principiilor active (standardizare biologică).

I.9. STANDARDIZAREA BIOLOGICĂ

9
 Documentația tehnică de normare a produselor vegetale cu conținut de
heterozide cardiotonice, de rând cu metodele fizico-chimice de dozare, necesită
standardizarea lor biologică obligatorie.
După cerințele DTN standardizarea biologică a heterozidelor cardiotonice
se efectuează pe broaște, pisici, hulubi pentru următoarele produse vegetale și
preparate: frunze de degețel roșu și galben și preparatele lor; preparatele
degețelului lânos; părți aeriene, frunze, flori și preparatele rușcuței de
primăvară; părți aeriene, frunze, flori și preparatele lăcrămioarei, forme
medicamentoase compuse care conțin tinctură de lăcrămioară; semințe și
preparatele strofantului; părți aeriene și semințe de mixandre sălbatice, forme
medicamentoase compuse, care conțin preparatele mixandrelor sălbatice.
Dozarea este bazată pe capacitatea heterozidelor cardiotonice de a provoca
oprirea inimii în sistolă la animale. Activitatea se determină în comparație cu
preparatele standarde și se exprimă în unități de acțiune.
Ca substanțe-standard la dozarea frunzelor și preparatelor de degețel roșu
și galben, părților aeriene, florilor, frunzelor și preparatelor de lăcrămioară se
folosesc extracțiile alcoolice special pregătite din aceste plante, care conțin
totalurile de heterozide maximal purificate de substanțele de balast.
Ca substanțe-standard la dozarea altor produse vegetale și preparate din
ele servesc heterozidele individuale cristalice: la dozarea preparatelor di
degețel lânos – celanida – standard; părților aeriene și preparatelor rușcuței de
primăvară – cimarina – standard;semințelor și preparatelor de strofant –
strofantina G – standard; părților aeriene și semințelor de mixandre sălbatice –
crizimina – standard.
O unitate de acțiune broască (UAB) corespunde dozei minime a
preparatului- standard, care introdusă subdermal provoacă oprirea inimii în
sistolă la broaștele mascule (Rana temporaria) cu masa 28-33 grame timp de o
oră, dacă se studiază produsele vegetale și preparatele degețelului,

10
lăcrămioarei, rușcuței de primăvară și timp de 2 ore pentru produsele vegetale
și preparatele strofantului, mixandrelor sălbatice.
O unitate de acțiune pisică sau hulub (UAP, UAH) exprimă doza
substanței-standard din calculul la un kilogram de masă al animalului sau
păsării, care oprește inima în sistolă și se determină în condiții anumite de
experiment.
În DTN la produsele vegetale cu conținut de haterozide cardiotonice
obligatoriu se arată valoarea lui – numărul de unități de acțiune, care se conțin
într-un gram de produs vegetal.

I.10. EFECTELE FARMACODINAMICE ȘI MECANISMUL

REALIZĂRII LOR
Acțiunea benefică a glicozidelor cardiotonice se explică prin modificarea
stării funcțional-biochimice în primul rând a aparatelor cardiovascular, excretor
și nervos. Pentru digitalice sunt caracteristice următoarele efecte
farmacologice:
 Efect inotrop pozitiv (acțiune sistolică). Glicozidele cardiotonice au ca
efect principal creșterea forței și frecvenței contracțiilor miocardului, cu
ameliorarea randamentului funcției de pompă a cordului. Ca urmare a efectului
inotrop pozitiv, crește debitul sistolic și scade cantitatea de sânge rezidual la
sfârșitul sistolei, ceea ce duce la scăderea volumului cordului.
Mecanismul manifestării efectului inotrop pozitiv prezintă
rezultantaurmătoarelor acțiuni ale glicozidelor cardiotonice:
I. Digitalicele măresc conținutul de calciu ionizat în cardiomiocite prin
intermediul următoarelor circumstanțe:
- inhibiția Na+K- - ATP-zei membranare, drept rezultatal interacțiuniicu
Sh-grupele ATP-azei, scăderea conținutului K+ intracelular, majorarea
nivelului ionilor de Na+ și activarea metabolismului sodiu-calciu;

11
 - facilitarea influxului transmembranar de Ca2+ și amplificarea eliberării
Ca2+ din reticulul sarcoplasmatic datorită formării complexului digitalicelor cu
ionii de calciu și alte componente ale biomembranelor;
- eliminarea catecolaminelor din depourile labile și activarea
mecanismelor AMP-ciclic dependente.
II. Modificarea proprietăților fizico-chimice și conformaționaleale
proteinelor contractile, intensificarea activității proteikinazei, ameliorarea
fosforilării proteinelor ce facilitează interacțiunea lor cu calciul.Eliberarea
factorului endogen cu proprietăți biologic active similare digitalicelor.
III. Realizarea acțiunii trofice salutifere a glicozidelor cardiotonice care se
manifestă prin readucerea la normă a indicilor metabolismului energetic,
plastic, lipidic și electrolitic, micșorarea necesității miocardului în oxigen și
consum de energie, stabilizarea permeabilității membranelor lizozomale.
 Efect cronotrop negativ (acțiune diastolică).
Digitalicele măresc duratași amplitudinea diastolei. Efectul cronotrop
negativ este realizat prin două mecanisme: pe de o parte, digitalicele cresc
tonusul vagal, ca urmare a creșterii sensibilității baroreceptorilor
sinocarotidieni, a stimulării vagale centrale și a facilitării transmisiei
colinergice la nivelul miocardului,iar pe de altă parte, glicozidele cardiotonice
diminuează tonusul simpatic,cu scăderea acțiunii acestei verigi vegetative
asupra nodului sinoatrial.
 Efect dromotrop negativ (scăderea vitezei de propagare a impulsurilor
nervoase prin sistemul conductor al cordului).
La nivel atrial acest parametru rămâne practic neschimbat,fiind doar
evident la nivelul joncțiunii atrioventriculare. Efectul nominalizat este realizat
prin creșterea tonusului vagal și acțiunea deprimantă directă asupra sistemului
conductor cardiac.
 Efect tonotrop pozitiv

12
 Creșterea tonusului muschiului cardiacși micșorarea dimensiunilor
cordului dilatat. Se explică prin influența benefică asupra metabolismului
miocardului.
 Efect batmotrop pozitiv
Amplificarea excitabilității miocardice. Se datorează perturbărilor ionice
induse la nivelul celulei miocardice. În doze toxice glicozidele
cardiotonicestimulează activitatea simpatică la nivel central și. Indirect, funcția
batmotropă.efectul batmotrop pozitiv poate explica unele efecte adverse de
tipul aritmiilor.
 Efectul diuretic.
Glicozidele cardiotonice nu influențează diureza la subiecții normali și
nici la cei cu insuficiență cardiacă, fără retenție hidrosalină. De asemenea, ei
nu influențează edemele de origine extracelulară. În cazuledemelor cardiace
creșterea diurezei este însă, unul din efectele semnificative ale digitalicelor.
Efectul diuretic este rezultatul ameliorării funcției cardiocirculatorii , cu
creșterea fluxului sanguin renal. Aceeași ameliorare funcțională determină
scăderea hiperaldosteronismului secundar, factor care întreține retenția
hidrosalină în insuficiența cardiacă, conform următoarei suuccesiuni: scăderea
debitului sistolicscăderea stimulării baroreceptorilorcreșterea tonusului
simpaticscăderea fluxului sanguin renalhipersecreție de reninăproducție
crescută de angiotensină IIhipersecreție de aldosteroncreșterea
reabsorbției renale de sodiu și apă.
 Efecte hemodinamice.
La bolnavii cu insuficiență congestivă, ca urmare a ameliorării
performanțelor cardiace și, secundar, a diminuării tonusului simpatic, rezistența
periferică și tonusul venos scad, iar fluxul sanguin crește. Efectele digitalicelor
asupra valorilor presiunii arteriale în insuficiența cardiacă sunt variabile, ele
fiind dependente de efectele cardiace și nu de cațiunea asupra vaselor.

13
Hipertensiunea arterială nu reprezintă o contraindicație pentru utilizarea
glicozidelor cardiotonice, bolnavii cu hipertensiune asociată cu insuficiența
cardiacă fiind beneficiari ai terapiei digitalice.

I.11. REACȚII ADVERSE PRODUSE DE CARDIOTONICELE

HETEROZIDE
Produc frecvent reacții adverse toxice de cele mai multe ori grave sau
fatale care constau în :
- tulburări de ritm cardiac : bradicardie accentuată (sub 60 de
bătăi/minut), tahicardie ventriculară;
- tulburări gastro- intestinale : anorexie, vomă, greață;
- tulburări de vedere: diminuarea acuității vizuale, vedere colorată
(galben, verde, roșu, alb), ciclopegie, diplopie;
- tulburări neurologice și psihice: oboseală, cefalee, nevralgii, stări
depresive, insomnie, halucinații, delir.
Efectele adverse toxice apar în caz de supradozare, metabolizare și
eliminare deficitare, hipokalemie. Incidența lor este mai mare la pacienții în
vârstă și la cei care au suferit recent un infarct miocardic.
Heterozidele cardiotonice din Digitalis purpurea și Digitalis lanata
reprezintă remediile clasice folosite în tratamentul insuficientței cardiace ; cele
2 produse nu se folosesc in fitoterapie.
Digitaloidele sunt glicozide cardiotonice izolate din alte specii decât cele
de Digitalis. Ca și glicozidele digitalice influențează toate functțiile inimii
deosebindu-se de acestea prin farmacocinetică , efectele lor fiind de durată mai
scurtă deoarece se absorb la nivel intestinal și se fixează de proteinele
plasmatice în proporție mai redusă.
Fitopreparatele care condiționează extracte cu digitaloide au o compoziție
foarte complexă conținând de regulă până la 40 de heterozide cardiotonice

14
alături de alți compuși extractibili odată cu digitaloidele (saponozide, flavonide
).
Din acest motiv standardizarea unor astfel de preparate este foarte dificilă
iar administrarea lor se face cu o maximă prudență.

15
 CAPITOLUL II
PLANTE ȘI PRODUSE VEGETALE CU
CONȚINUT DE CARDIOTONICE HETEROZIDE

II.1. DIGITALIS PURPUREA L. - DEGEȚELUL ROȘU - FAMILIA

SCROPHULARIACEAE
Descriere:
Plantă bienală, frecvent perenă, erbacee. Rădăcina este pivotantă, foarte
ramificată. În primul an planta formează o rozetă de frunze bazale lungi (30-40
cm) și late; iar în al doilea an tulpina este înaltă, groasă și neramificată,
acoperită cu peri simpli, glandulari.frunzele bazale, destul de variabile ca formă
și mărime, sunt de obicei oval lanceolate, cu pețiol lung și aripat, au fața
superioară a limbului cu peri scurți și mar, iar cea inferioară mai pubescentă,
marginea limbului fiind crenelată. Frunzele tulpinale sunt alterne, cele
inferioare pețiolate, iar cele superioare sesile, mărimea lor descrescând de la
bază spre vârful tulpinii. Toate frunzele sunt brăzdate de o rețea de nervuri
proeminente care le conferă un aspect reticular.
Florile în număr de 80-120, formează un racem terminal, unilateral, fiind
prinse cu un pedicel, la bază cu o mică bractee ovală. Caliciul este gamosepal,
cu 5 lacinii oval lanceolate, din care cea superioară este mai mică. Corola
gamopetală (zigomorfă), bubulos campanulată, de culoare roșie –purpurie, roz
sau albă, cu pete aureolate în interior, glabră la exterior și păroasă în interior,
prezintă un lșabiu inferior trilobat, care se prelungește la mijloc cu o limbă.

16
 Din cele 4 stamine ale florii, staminele inferioare au filamentul mai lung,
iar cele superioare mai scurt. Ovarul este superior, prevăzut cu un stil lung.
Fructul este o capsulă ovoidă, de aceeași lungime cu calicliul persistent. În
interiorul fructului se găsesc semințe mici, lungi, de formă prismatică și de
culoare cărămizie-brună, cu tegumentul fin alveolat (Anexe, figura II.1.1, p.
48).
Perioada de înflorire este în lunile iunie-iulie.
Răspândire:
În aria de răspândire naturală a genului, specia Digitalis purpurea este
considerată ca element vest-european. Spre est, arealulnatural este limitat de
lanțul Munților Alpi, spre nord ajunge până în sudul Peninsulei Scandinavice,
unde ocupă coasta vestică, iar limita sudică o constituie partea de jos a
Peninsulei Iberice. În America de Nord se întâlnește numai ca element
subspontan și sporadic. În aceeași situație degețelul roșu mai apare în Chile,
sudul Australiei și în Noua Zeelandă. Atâtîn Europa, cât și în america de Nord,
începuturile culturii sunt semnalate după primul război mondial. Crește pe la
marginea pădurilor și tufișurilor, prin locuri necultivate, poieni.
Organul utilizat, recoltare:
Ca produs vegetal se folosesc frunzele de degețel roșu – Digitalis
purpureae folia. Se recoltează frunzele bazilare dezvoltate în primul an de
vegetație, iar în al doilea an pe lângă cele bazilare se recoltează cele tulpinale.
Cele bazilare de anul II se recoltează la începutul perioadei de vegetație chiar
înainte de a răsări butonul din mijlocul rozetei. Aceste frunze, în general sunt
mai robuste și mai bogate în principii active decât cele tulpinale care se
recoltează numai după ce a început înflorirea. Recoltarea se face cu secera,
având grijă de a proteja vârful de creștere și a evita tăierea frunzelor tinere din
jurul acestuia. Frunzele recoltate se pun în coșuri și se transportă imediat la
locul de uscare.
Compoziția chimică:
 Frunzele de degețel conțin patru grupuri mari de componente: heterozide
steroidice cardiotonice, heterozide steroidice necardiotonice; saponozide
steroidice și alte componente.
În frunzele de degețel, conținutul total în heterozide cardiotonice este
foarte variabil și depinde de mulți factori, în frunzele proaspete, acest conținut
poate avea valori cuprinse între 0,2-0,5%, din care heterozidele priare, dacă
frunzele au fost stabilizate, pot reprezenta de la 70 la 100%. Frunzele uscate, în
schimb, acest conținut scade mult și valori ce trec peste 0,1% reprezintă un
conținut bogat.
Din frunze de degețel s-au izolat peste 25 heterozide de tip cardenolidic,
care pot fi clasificate în trei grupuri, după structura chimică a agliconilor
(digitoxigenol, gitoxigenol și gitaloxigenol).

O O
3
OH
RO

R = ( digitoxoza)3→digitoxozida
R = β-glucoza-acetildigitoxoza-(digitoxoza)→lanatozida C
Cele trei heterozide genuine se numesc:
a) purpureaheterozida A (digitoxigenol + 3 molecule de digitoxoză+-
glucoză).
b) Purpureaheterozida B (gitaloxigenol + 3 molecule de digitoxoză+-
glucoză).

18
 c) Glucogitaloxozida (gitaloxigenol + 3 molecule de digitoxoză+ -
glucoză).
Aceste heterozide primare în prezența unei enzime proprii
(digipurpuridaza), sau prin tratamente mai aspre, se hidrolizează cu ușurință,
pierzând câte o moleculă de glucoză transformându-se în heterozide secundare
(digitoxozida, gitoxozida și gitaloxozida). Ele sunt mult mai stabile, iar
digitoxozida este socotită chiar ca fiind heterozida principală a conținutului
cardiotonic din frunze de digitală.
Heterozidele steroidice necardiotonice n-au lactonă nesaturată la carbonul
17 și hidroxil la carbonul 14; poartă denumirea de heterozide digitanolice:
diginozida, digipronozida și digileinozida.
Saponozidele steroidice au structură steroidică complexă, fără proprietăți
cardiotonice, dar care, în schimb, posedă toate proprietățile saponozidelor. Se
numesc: tigonozida, gitonozida și digitonozida.
Frunzele de digitală mai conțin flavone, antrachinone, tanin, mucilagiu
etc.
Întrebuințări:
Degețelul, este, în doze terapeutice, un cardiotonic vascular; influențează
puterea de contracție a miocardului, rărind și regularizând ritmul bătăilor
inimii. Totodată se mărește amplitudinea acestor bătăi. Constituie și un
diureticfoarte eficace, determinând o mai bună irigare renală.
Se administrează sub formă de pulbere titrată (comprimate), infuzie,
tinctură. Ca preparate medicamentoase sunt Digitoxina, gitoxina și Cordigita.

II.2. DIGITALIS LANATAE - DEGEȚELUL LÂNOS - FAMILIA

SCROPHULARIACEAE
Descriere:
Digitalis lanata este o plantă bianuală sau perenă, erbacee. Rădăcina este
fasciculată, foarte ramificată și răspândită în stratul superficial al solului.
19
Tulpina, care se formează în general în anul al doilea, în stadiul vegetativ planta
dezvoltând numai o rozetă de frunze, este erectă, neramificatăsau slab
ramificată în treimea superioară, glabră în partea inferioară și lânoasă în cea
superioară. Frunzele din rozetă sunt alungit lanceolate, cu marginile întregi,
slab ondulate sau ușor crenat dințate; cele tulpinale sunt alterne, eliptic
lanceolate, sesile, semiamplexicaule. Toate frunzele sunt glabre, lucioase pe
partea superioară. Florile sunt grupate într-un racem spiciform terminal lung și
sunt inserate pe 2-3 rânduri la subsuoara bracteelor lanceolate și acute, iar
corola, brună-gălbuie la exterior și brună-ruginie, reticulată, în interior, formată
dintr-un tub globulos, având un labiu superior scurt și un labiu inferior trilobat
din care lobul mijlociu de lungime egală cu a tubului corolei. Staminele sunt în
număr de 4, dintre care 2 inferioare, cu filamentul mai lung decât cele
superioare. Ovarul este superior, prevăzut cu un stil lung. Fructul este o capsulă
prismatică de culoare maronie la maturitate. Semințele au culoare brună-ruginie
(Anexe, figura II.2.2, p. 49).
Răspândire:
Degețelul lânos este originar din Europa Centrală și Orientală. Spontan și
în cultură este întâlnit în Germania, Italia, Ungaria, Polonia, Moldova.
Organul utilizat, recoltare:
Ca produs vegetal se folosesc frunzele de degețel lânos-Digitalis lanatae
folia, colectate atât de la plantele spontane cât și cultivate ca la Digitalis
Purpureae.
Compoziția chimică:
Ca și în frunzele de degețel roșu combinațiile heterozidice steroidice pot
fi clasificate în heterozide cardiotonice și necardiotonice. Cele cardiotonice în
nmăr de peste 60 constituie 0,7-2% și se numesc lanatozide. Ele au structură
chimică asemănătoare celor din Digitalis purpurea, deosebindu-se prin
existența mai multor tipuri de agliconi și prin prezența unui radical acetil fixat
la a treia moleculă de digitoxoză din catena glucidică.
20
 O O
3
OH
RO

R = ( digitoxoza)3→digitoxozida
R = β-glucoza-acetildigitoxoza-(digitoxoza)→lanatozida C
Alături de lanatozidele A, B, C, D și E se găsesc heterozidele secundare
rezultate prin hidroliza enzimatică a compușilor primari. Exemplu – se
descindează glucoza – acetildigitoxozida; se descindează glucoza+acetil –
digitoxozida.
Prin hidroliza acidă se obțin 5 tipuri de agliconi.
Din heterozide necardiotonice fac parte diginina, digifolina, digipropina,
lanafolina și saponozidele steroidice tigonozida, digitonozida.
Au mai fost izolați derivați flavonici, antrachinone, enzime, vitamina C,
săruri minerale.
Heterozidele din Digitalis lanata sunt de 3-4 ori mai active decât cele din
Digitalis purpurea.
Din totalul de lanatozide cea mai activă este lanatozida C. Acțiunea
cardiotonică a acestei heterozide se instalează în timp de 15 minute de la
administrarea orală și se elimină mai repede (capacitatea redusă de fixare pe
proteinele plasmatice) comparativ cu heterozidele din Digitalis purpurea.
Ca rapiditate de acțiune pe cale orală este similară strofantinei, în timp ce
parenteral are o acțiune mai prelungită.
Întrebuințări:
Se utilizează în tratamentul insuficiențelor cardiace, în fibrilații atriale.

21
 Aceste preparate sunt indicate în toate formele de insuficienţă cardiacă
stângă sau dreaptă, inclusiv în cele cu frecvenţă normală sau cu uşoară
tahicardie, pregătirea preoperatorie sau "ante-partum" a cazurilor de
cardiopatii decompensate, etc.
Industria de medicamente prepară: Digoxină, Celanidă, Acetildigitoxină,
Lantozidă.

II.3. STROPHANTHUS KOMBE – STROFANT - FAMILIA

APOCYNACEAE
Descriere:
Este o liană, a cărei tulpină ajunge la 4 metri și poartă frunze opuse sau
verticilate, ovale, acoperite cu peri tari, integre, scurt-pețiolate. Florile albe la
exterior și galbene la interior au petale prevăzute cu prelungiri în formă de
panglică. Grupate în inflorescențe umbelifere.
Fructele sunt formate din 2 folicule divergente, lungi de 0,5-1 metru în
care se găsesc sute de semințe păroase prevăzute cu egretă de peri (Anexe,
figura II.3.3, p.50).
Genul Strophanthus mai cuprinde și alte specii, care au întrebuințare în
medicină: Strophanthus gratus și Strophanthus hispidus.
Răspândire:
Toate speciile sunt originare din Africa, și anume crește în Camerun,
Congo, Guineea, Nigeria etc. În cultură este introdusă și în India.
Organul utilizat, recoltare:
Ca produs vegetal se folosesc semințele de strofant – Strophanti semina.
Din folicula divergentă se scot semințele, se curăță de egretă ce o poartă la
capătul posterior și se condiționează apoi după caz.
Compoziția chimică:
Semințele de strofant care conțin heterozida nativă principală K-
strofantozida (2-3%) – triozidă, formată din agliconul K-strofantigenol, la care
22
se leagă partea glucidică compusă din cimaroză și două molecule de glucoză (α
și ).

La hidroliza fermentativă în prezența α-glucozidazei se scindează

molecula terminală de α-glucoză și se obține heterozida secundară K-
strofantozidă-. Mai departe enzima -glucozidaza scindează -glucoza și se
formează K-strofantozidă- α sau cimarozida. A mai fost identificată heterozida
cimarolul, care la hidroliză dă agliconul strofantidolul și cimaroza.
Totalul de heterozide în semințe de Strophanthus Kombe constituie 8-
10%. Semințele acestei specii mai conțin 30% lipide, steroli, tanin, saponozide
și substanțe minerale.
Semințele de Strophanthus Gratus conțin până la 8% heterozide
cardiotonice, din care 90-95% revin G-strofantozidei (agliconul- ouabaigenol
și o moleculă de ramnoză).
Componența heterozidelor cardiotonice a Strophanthus hispidus este
aceiași ca și la Strophanthus Kombe, dar în cantități mici.
Întrebuințări:
Heterozidele din Strophanti semina având un oxidril în plus, față de
heterozidele digitalice, sunt mai solubile în apă. Din această cauză acțiunea lor
este mai rapidă dar de mai scurtă durată. Nu se acumulează în organism și astfel
nu ajung la doze toxice prin administrare repetată.

23
 Semințele se folosesc la prepararea tincturii, Strofantinei K (soluție 0,05
% K-strofantozidă) și Strofantidinei acetat.

II.4. ADONIS VERNALIS - RUȘCUȚĂ DE PRIMĂVARĂ -

FAMILIA RANUNCULACEAE
Descriere:
Plantă erbacee cu rizom scurt, tare, gros de circa 3 mm, din care pornesc
rădăcini fibroase. Tulpină erectă, glabră, folită, puțin ramificată, înaltă de 10-
40(50) cm; lăstarii sterili au la bază scuame brune, lipsiți de frunze bazale.
Frunze tulpinale sesile, numeroase, de 2-4 ori penat-sectate, cu lacinii îngust-
liniare, late până la 1 mm. Flori galbene-aurii, solitare, la vârful tulpinii, mari;
caliciul cu 5 sepale, brun membranoase, mai mult sau mai puțin păroase; corolă
cu 10-20 petale, întregi, lucioase; androceu cu numeroase stamine; gineceu
pluricarpelar apocarpic (Anexe, figura II.4.4, p. 51).
Răspândire:
Planta este răspândită în Europa, vestul Asiei. Se întâlnește printre
arbuști, pe povârnișuri. Iubește solurile de cernoziom bogate în calcar.
Organul utilizat, recoltare:
Ca produs vegetal se folosesc părțile aeriene ale rușcuței de primăvară-
Adonidis vernalis herba. Recoltarea se face la începutul înfloririi și până la
scuturarea fructelor, totuși produsul cu flori este mai prețios. Când florile s-au
deschis complet se taie toată partea aerianăde deasupra frunzelor solzoase.
Uscarea se face rapid la 50-600C pentru a evita hidroliza principiilor active.
Este interzisă smulgerea lăstarilor, deoarece se vătămează mugurii de
restabilire și planta piere. La fiecare 10 mp de desișuri se lasă cel mai dezvoltat
exemplar pentru însămânțare. Colectarea pe unul și același loc se efectuează nu
mai des decât o dată în 4 ani.
Compoziția chimică:

24
 Primul heterozid din rușcuța de primăvară a fost izolat de chimistul
Ciervello în 1882. Însă aceasta a fost mai repede nu o substanță individuală, ci
un total de heterozide și produse de descompunere.
Mulți cercetători s-au ocupat cu structura chimică a acestei plante. Dar
heterozidele cardiotonice individuale – cimarozida și adonitoxozida au fost
obținute abia în anii 1940-1947 de chimistul elvețian Reihștein cu colaboratorii.

OH

OH R3 O O

R 1O
R2

R1 R2 R3
cimaroza OH H cimarozida
ramnoza H OH adonitoxozida
Despre posibilitatea aflării în părțile aeriene ale rușcuței de primăvară
a altor heterozide cardiotonice s-au expus păreri opuse. Așa, Reihștein socotea,
că în extracția din care el a izolat adonitoxozida, probabil au mai rămas câteva
heterozide cardiotonice, deoarece adonitoxozida alcătuia numai 30% din
activitatea biologică a extracției. O parte din cercetători confirmau, că afară de
adonitoxozidă în aceste extracțiialte heterozide n-au fost identificate.
Așa păreri contradictorii au dat posibilitatea de a presupune, că
cercetările chimice ale rușcuței de primăvară nu-s suficiente și studiul mai
profund poate să deschidă noi (secrete) date. Așa a și fost, prin metode noi de
cercetări Kolesnikov D.G. și Bugrim N.A. au izolat din părțile aeriene de
rușcuță de primăvară câteva heterozide noi, printre care și strofantozida.
În primele comunicări, apărute în 1960, strofantozida figura ca
heterozida B, deoarece autorii nu erau convinși de identitatea acestei
heterozide, dar studiu de mai departe al acestei heterozide a dovedit această
identicitate.
25
 În produsul vegetal se mai conțin flavone, determinate de L.
Horhammer (1961) ca adonivertina. Mai pot fi citate și alte substanțe fără
acțiune terapeutică: timina, pentatriacontanolul, asparagina, colina, rezine etc.
Întrebuințări:
Adonis vernalis este un vechi remediu folosit în medicina empirică din
diverse țări pentru tratamentul hidropiziei sau migrenelor, ca revulsiv,
emanagog și abortiv.
Datorită complexului cardenolitic la care se adaugă și flavonele,
Adonidis herba prezintă, pe lângă acțiunea cardiotonică, și o acțiune diuretică.
În aceste condiții, eliminarea heterozidelor din organism se face mai rapid și
astfel nu se acumulează spre a conduce la fenomene toxice. Datorită acestor
calități, preparatele din Adonis vernalis se administrează în pauzele digitalice.
Infuzia din părțile aeriene de rușcuță de primăvară intră în componența mixturii
Behterev, iar din Extractum Adonidis vernalis siccum se produc comprimate,
inclusiv ”Adonis-brom” cu acțiune sedativă.
Adonisidum este un preparat neogalenic, care la rândul său intră în
componența medicamentului complex Cardiovalena ce se folosește în viciu
reumatic al inimii, cardioscleroză, stenocardie etc.
Adonizida intră de asemenea în componența diferitelor picături împreună
cu tinctura de lăcrămioară, odolean, talpa gâștei, NaBr etc.

II.5. CONVALLARIA MAJALIS – LĂCRĂMIOARA - FAMILIA

ASPARAGACEAE
Descriere:
Plantă erbacee cu rizom cilindric, orizontal, stolonifer, galben-brun, lung
de 5-15 cm. Rădăcini adventive pornite din rizom. Tulpină aeriană, cilindrică,
floriferă, înaltă de 15-20cm, glabră, apare simultan sau după înfrunzire. Frunze
lanceolat-eliptice, cu nervuri paralele, arcuite, lung-pețiolate, cu depășirea
inflorescențelor. Flori albe (tipul 3) cu înveliș dublu, pedicelate, nutante,
26
frumos mirositoare, 5 până la 15 grupate într-un racem simplu, unilateral.
Fructe, bace sferice, roșii, cu 3-6 semințe sferice în interior (Anexe, figura
II.5.5., p.52).
Răspândire:
În stare spontană lăcrămioara este ocrotită prin lege. Este răspândită în
Europa, Asia temperată, America de Nord; are cerințe ridicate față de umiditate,
crește pe soluri brune sau brun-roșcate bogate în calciu, fertile, prin păduri de
foioase, mai ales stejărete, tufărișuri, lunci, în regiunile de câmpie și dealuri.
Organul utilizat, recoltare:
Ca produs vegetal se folosesc frunzele, florile și părțile aeriene de
lăcrămioară – Convallariae folia, flores et herba. Colectarea se face numai pe
timp uscat, după ce roua s-a ridicat: părțile aeriene și florile - în timpul înfloririi,
frunzele – până la înflorire și la începutul înfloririi. La colectare părțile aeriene
și frunzele plantei se taie cu cuțitul sau secera la înălțimea de 3-5 cm deasupra
solului. Este interzisă smulgerea plantei. Pentru ocrotirea desișurilor trebuie
lăsat neatinse nu mai puțin de o plantă pe un metru pătrat.
Colectarea repetatăpe unul și același loc se face nu mai devreme decât
peste 3-4 ani. Frunzele de lăcrămioară la recoltare pot fi confundate cu :
- Pecetea lui Solomon – Polygonatum officinale, frunzele căreia după
formă și mărime se aseamănă, dar sunt așezate pe tulpină în câteva perechi
altern;
- Perișor – Pyrola rotundifolia care se deosebește prin frunze rotunde
grupate în rozete bazilare.
Compoziția chimică:
Heterozidele cardiotonice din lăcrămioară se găsesc de obicei în
cantități maai mici decât în alte produse (0,2-0,4%), au însă activitate
farmacodinamică importantă.
Compusul principal este 3-ramnozida K-strofantigenolului (sau
convalatoxozida).
27
 R2
O O
OH
R 1O
OH

R1 R2
ramnoza CHO convalatoxozida
ramnoza CH2OH convalatoxol
Convalatoxozida este una din cele mai toxice heterozide cardiotonice
din câte se cunosc. Ea este de circa 10 ori mai activă decât digitoxozida, de 2
ori mai activă decât strofantozida.
În flori conținutul de convalatoxozidă este de 2 ori mai mare ca în
frunze.
Alături de această heterozidă principală, în Convallaria au mai fost
identificate convalozida și glucoconvalozida, care diferă de convalatoxozidă
prin una respectiv două molecule de glucoză, în plus la catena glucidică.
În Convallariae herba au fost identificate și heterozide ale
strofantidolului și anume convalatoxolul și glucoconvalatoxolozida, ce diferă
între ele printr-o moleculă de glucoză în plus la cea de a doua heterozidă.

R2
O O
OH
R 1O
OH

Convalozida R2 = CHO; R1 = ramnoza-glucoza;

Glucoconvalozida R2 = CHO; R1 = ramnoza-glucoza-glucoza;
Convalotoxol R2 = CH2OH; R1 = ramnoza;
28
 Glucoconvalotoxozida R2 = CHO; R1 = ramnoza-glucoza.
Glucoconvalatoxolozida ca de altfel și convalozida, se găsesc și în
semințele plantei sau numai în semințe.
Se mai conțin heterozide necardiotonice (valarotoxina, frecvent
glucocheirotoxina, majalozida); saponozide(convalarozida), ulei volatil,
asparagină, glucide, etc.
Întrebuințări:
Principalele indicații pentru preparatele de Convallaria sunt cazurile de
insuficiență cardiacă, în special, tratamentele prelungite a formelor cronice ale
maladiei indicate. Se mai prescrie în tulburări nervoase ale activității cardiace,
leziuni cardiace datorate sportului, insuficiență miocardică de natură sclerotică,
în hipodinamia circulatorie și formele bradicardice ale pacienților sensibili față
de heterozidele digitalice. Poate cea mai importantă utilizare este cea din
tratamentele interdigitalice.
Tinctura Convallariae se folosește la nevroze și alte dereglări ale
activității cardiace. Sunt un șir de preparate medicamentoaseîn componența
cărora intră Tinctura Convallariae:
- Picături de lăcrămioară și odolean;
- Picături de lăcrămioară cu adonizidă;
- Picături de lăcrămioară cu sodiu bromid;
- Picături de lăcrămioară cu adonizidă și sodiu bromid;
- Picături de lăcrămioară și talpa gîștei.
Corgliconum – preparat medicamentos, care conține totalul de
heterozide din frunze de lăcrămioară. După caracterul de acțiune este apropiat
de strofantozidă, se inactivează în organism mai încet și posedă un efect mai
îndelungat.
Se folosește la insuficiența cardiacă cronică de gradul II și III.
Convaflavinum – prezintă totalul flavonozidelor din lăcrămioară cu
acțiune colagogă și spasmolitică.
29
 II.6. ERYSIMUM DIFFUSUM – MIXANDRE - FAMILI
BRASSICACEAE
Descriere:
Plantă bianuală cu înălțimea 30-80 cm; surie de la abundența perișorilor
scurți. Tulpini câteva; rar solitare, ramificate. În primul an de viață formează
numai o rozetă de frunze bazilare alungite, îngustate înspre pețiol, puțin dințate.
Frunzele la plantele anului doi sunt mai scurte și înguste, treptat micșorându-se
înspre vârful tulpinei, liniar-lanceolate sau liniare, scurt pețiolate, integre.
Florile grupate în raceme terminale puternic alungite, mici, regulate, cu petalele
galbene. Fructul – păstaie diviată de la tulpină, lungă și subțire, lungimea 4 – 7
cm, patruunghiulară, albuie datorită perișorilor. Semințe mici brune-roșiatice
(Anexe, figura II.6.6., p.53).
Răspândire:
Spontan se întâlnește în Asia Mijlocie, în raioanele de stepă ale Siberiei
și în raioanele sudice ale părții europene.
Organul utilizat, recoltare:
Ca produs vegetal se folosesc părțile aeriene proaspete de mixandre
sălbatice – Erysimi diffuzi herba recens. Recoltarea se înfăptuiește în perioada
de înflorire.
Compoziția chimică:
Părțile aeriene conțin heterozide cardiotonice: florile și semințele –
până la 6%, în frunze – 1 – 1,5%, în tulpini – 0,5 – 0,7%.
Principalele din ele: erizimozida și erizimina.

30
 Erizimozida este glucodigitoxozida K – strofantigenolului.
Întrebuințări:
Din părțile aeriene de mixandre se obține suc, care intră în componența
preparatului medicamentos Cardiovalenum ( în care mai intră adonizidă,
tinctură din rizomi proaspeți de odolean, extract de păducel, camfor, natriu
bromid).
Se folosește la viciu cardiac, cardioscleroză cu insuficiență cardiacă, la
stenocardie, nevroze.

31
 CAPITOLUL III
PRODUSE FARMACEUTICE
CARE CONȚIN CARDIOTONICE HETEROZIDE

III.1. GENERALITĂȚI
Majoritatea medicamentelor din grupa tonicardiacelor sunt de origine
vegetală, având structură glicozidică. Primele medicamente au fost frunzele de
Digitalis purpurea, care la sfârşitul secolului XVIII (1785) au fost studiate de
Withering (Scoţia). Principalele medicamente din această clasă se obţin din
frunzele de Digitalis purpurea şi Digitalis lanata, numindu-se de aceea şi
digitalice. Principiile active responsabile de efectul farmacodinamic se numesc
glicozide.
Definiţia medicamentului – orice compus chimic pur sau produs complex,
care datorită acţiunii exercitate asupra organismului, poate fi folosit pentru
diagnosticul, prevenirea, tratamentul şi ameliorarea bolilor.
Originea medicamentelor:
 vegetală: morfina, atropina, digoxinul;
 animală: hormoni (insulina porcină, bovină) ;
 enzime (tripsina, amilaza);
 minerală: sulfatul de magneziu, un purgativ;
 semisintetice: unele antibiotice (penicilina G);
 sintetice: chimioterapicele, sulfamidele antibacteriene, etc.
Drogul este materia primă brută folosită pentru prepararea
medicamentelor. Conţine una sau mai multe substanţe active care se pot

32
extrage, izola sau reproduce şi materii balast. Principiile active sunt substanţe
medicamentoase chimic pure, cu efect farmacodinamic.
Preparatele medicamentoase (formele medicamentoase) au următoarea
compoziţie generală:
1. substanţa sau substanţele active principale - responsabile de efectul
terapeutic;
2. substanţele adjuvante - care au rolul de a intensifica efectul substanţei
active principale sau de a contracara sau atenua unele efecte nedorite ale
acesteia;
3. substanţele cu rol corectiv - folosite pentru ameliorarea proprietăţilor
organoleptice necorespunzătoare ale substanţelor active principale şi adjuvante
(ex. edulcoranţi pentru corectarea gustului, aromatizanţi pentru corectarea
mirosului, coloranţi);
4. excipientul - o substanţă inertă cu rol de completare a cantităţilor şi de
înglobare a tuturor celorlalte ingrediente. În cazul preparatelor lichide se
numeşte vehicol;
5. substanţele ajutătoare tehnice - conservanţi, emulgatori, antiagreganţi,
stabilizanţi.
Denumirea medicamentelor:
1. Denumirea chimică – indică structura chimică a produsului. De multe
ori este complicată, fiind folosită numai pentru compuşii cu structură simplă,
de obicei anorganici, pentru care funcţionează ca denumire ştiinţifică. Ex.
sulfatul de magneziu.
2. Denumirea comună internaţională (DCI) – este recomandată de OMS,
derivă uneori din denumirea chimică, este scurtă şi se foloseşte ca denumire
ştiinţifică a substanţelor medicamentoase. Ex. pornind de la denumirea chimică
33
de “metil-propil-propandiol dicarbamat” s-a stabilit denumirea comună
internaţională de meprobamat (DCI).
3. Denumirea oficinală – este prevăzută de Farmacopee în limba latină. Se
foloseşte pentru prescrierea reţetelor magistrale. Uneori coincide cu DCI.
4. Denumirea comercială – de obicei este fantezistă, nu are nici o legătură
cu DCI, sau poate sugera efectul substanţei respective. Este înregistrată şi
patentată, fiind stabilită de compania farmaceutică producătoare. Denumirile
comerciale reprezintă patente referitoare la medicamentele în formă finită
(substanţa activă şi forma farmaceutică). De exemplu: Hipopresol®, Enap®,
Dormicum.

III.2. Produsele farmaceutice

A. Digoxin, Digoxinum (DCI)
Prezentare farmaceutică:
Comprimate conținând digoxina 0,25 mg (cutie cu 25 comprimate), fiole
a 2 ml soluție injectabilă conținând digoxina 0,5 mg (cutie cu 5 fiole) se prezintă
sub formă de soluţie limpede, lipsită de particule vizibile, incoloră (Anexe,
figura III.2.A, p. 54).
Acțiune terapeutică:
Glicozida tonicardiacă cu acțiune intensivă, relativ rapidă (apare la 1-2
ore, este maximă la 6 ore după administrarea orală; apare la 20 de minute, este
maximă la 1,5-3 ore după injectarea intravenoasă; concentrația plasmatică
constantă se obține după 6-7 zile de tratament) și de durata relativ scurtă (la
bolnavii complet digitalizați decompensarea survine după 5-6 zile de la oprirea
medicației).
Indicații:
Insuficiența cardiacă acută, insuficiența cardiacă congestivă, cord
pulmonar cronic, insuficiența cardiacă la copii (în cursul cardiopatiilor
congenitale sau căpătate); fibrilație și flutter atriale, tahicardie
34
supraventriculară. Este de ales pentru digitalizare rapidă și la bolnavii cu
tendință mare de acumulare a digitalicelor. Tratamentul digitalic realizează
rezultate optime în insuficiența cardiacă cu debit mic, inima dilatată, funcție
sistolică diminuată, dar rezerva contractilă păstrată și când se adaugă fibrilația
atrială sau alta tahiaritmie supraventriculara; medicatia digitalica se poate
asocia cu diuretice si vasodilatatoare.
Mod de administrare:
Adulți: tratament de atac (eventual) cu 0,5-1 mg/zi oral, până la
compensare (câteva zile), apoi întreținere cu 0,125 - 0,50 mg/zi (obișnuit 0,25
mg mai puțin la batrâni și la bolnavii cu insuficiență renală - 0,125 mg); în
urgențe, dacă pacientul nu a mai fost digitalizat, se injectează intravenos lent
(diluat și cu prudență) 0,5-1 mg, repetând la nevoie după 4-8 ore înca 0,5 mg.
Copii : oral 0,025 mg/kilocorp la 8 ore, 2-4 doze pentru digitalizare, apoi
întreținere cu 0,0125 mg/ kilocorp și zi. Posologia trebuie individualizată sub
control medical.
Reacții adverse și contraindicații:
Aceleași ca pentru digitoxina, dar riscurile toxicității cumulative sunt mai
mici; injectarea intravenoasă trebuie făcută cu prudență. Nou-născuții și
imaturii sunt mai sensibili (prudență în dozare); insuficiența renală și vârsta
înaintată favorizează acumularea (doze mici). Antiacidele, sucralfatul,
colestiramina pot diminua absorbția intestinală a digoxinei, anticolinergicele,
eritromicina, tetraciclina pot crește absorbția; chinidina, diltiazemul și
verapamilul, amiodarona, cimetidina pot crește concentrația plasmatică a
digoxinei (uneori este necesară reducerea dozei de tonicardiac); tiazidele,
furosemidul, acidul etacrinic, amfotericina, corticosteroizii cresc riscul
aritmiilor (prin hipokaliemie), de asemenea simpatomimeticele beta -
adrenergice - adrenalina, izoprenalina (prin mărirea excitabilității miocardice);
beta - blocantele și alte deprimante ale conducerii atrio-ventriculare pot fi

35
riscante, mai ales pentru calea intravenoasă; litiul poate sensibiliza miocardul
la acțiunea digoxinei.
Sinonime: Coragoxine, Dilacor, Qilanacin, Lanicor, Lanoxin.
Deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă şi fabricantul : S.C. ZENTIVA
S.A.

B. Deslanozid, Deslanosidum (DCI)

Prezentare farmaceutică:
Fiole a 2 ml soluție injectabilă conținând deslanozida 0,4 mg - cutie cu
5 fiole (Anexe, figura III.2.B, p.54).
Acțiune terapeutică:
Tonicardiac cu acțiune intensă, rapidă (apare în 10-30 minute, este
maximă dupa 1,5-3 ore de la injectarea intravenoasă) și de durată relativ scurtă
(în condițiile digitalizării complete compensarea se menține în medie 6 zile
după oprirea medicației).
Indicații:
Forme acute sau grave de insuficiență cardiacă, digitalizarea copiilor;
fibrilație și flutter artrial cu ritm rapid, tahicardie paroxistică supraventriculară.
Mod de administrare:
Adulți: tratament de atac cu 0,6 - 0,8 mg/zi intravenos lent, timp de 2-3
zile, întreținere cu 0,4 mg/zi (de preferință se trece la calea orală, folosind
Lanatozid C); în edemul pulmonar acut 0,8-1,2 mg la 30 de minute, după
nevoie, până la doza totală de 1,6 mg;
Copii: 0,008-0,016 mg/kilocorp si zi, intramuscular sau intravenos,
pentru digitalizare (întreținerea se face pe cale orală cu Lanatozid C). Dozarea
trebuie individualizată sub control medical.
Reacții adverse:
Supradozarea poate provoca greață, vomă, cefalee, amețeli, tulburări de
vedere, parestezii, confuzie (la batrâni), bradicardie marcată, bloc atrio-
36
ventricular, aritmii ectopice; foarte rar erupții alergice, eozinofilie, purpură
trombocitopenică, ginecomastie.
Contraindicații:
Bloc atrio-ventricular, bradicardie marcată, tahicardie ventriculară,
bigeminism, pericardită constrictivă; prudență la bolnavii cu miocardită;
prudență și doze mici în insuficiența renală și la batrâni, la nou-născuți și la
imaturi. În timpul tratamentului nu se injectează calciu intravenos, nu se
administrează amine simpatomimetice; prudență în folosirea chinidinei și când
se administrează doze mari de diuretice cu acțiune intensă (atenție la
hipokaliemie - risc de aritmii ectopice severe).
Sinonime: Cedigalan, Ceglunat-amp, Isolanid, Lanimerck.
Deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă şi fabricantul : S.C. BIOFARM
S.A.

C. Lanatozid C, Lanatosidum (DCI)

Prezentare farmaceutică:
Drajeuri conținând lanatozida C 0,25 mg - cutie cu 40 drajeuri.
Acțiune terapeutică:
Tonicardiac cu proprietăți asemănătoare digoxinei; are acțiune intensă,
rapidă (apare la 1-2 ore, este maximă la cea de-a 6 oră de la administrarea orală,
concentrația plasmatică constantă se realizează după 6-7 zile de tratament) și
de durată relativ scurtă (în condițiile digitalizării totale compensarea se menține
circa 6 zile după oprirea medicației).
Indicații: Insuficiența cardiacă, mai ales la bolnavii cu tendința de
acumulare a digitalicelor; fibrilație atrială și flutter atrial cu ritm rapid.
Mod de administrare:
Adulți: tratament de atac cu 1,5-2 mg/zi oral, timp de 3-5 zile, întreținere
cu 0,25-1 mg/zi;

37
 Copii: 0,02-0,04 mg/kilocorp și zi (în 3 prize), pentru digitalizare, apoi
0,01-0,025 mg/kilocorp și zi (în 3 prize) pentru întreținere. Dozarea trebuie
individualizată sub control medical.
Reacţii adverse şi contraindicaţii: Aceleaşi ca pentru digitoxină, dar
riscurile toxicităţii cumulative sunt mai mici; injectarea intravenoasă trebuie
făcută cu prudenţă. Nou-născuţii şi imaturii sunt mai sensibili (prudenţă în
dozare); insuficienţa renală şi vârsta înaintată favorizează acumularea (doze
mici). Antiacidele, sucralfatul, colestiramina pot diminua absorbţia intestinală
a digoxinei, anticolinergicele, eritromicina, tetraciclină pot creşte absorbţia;
chinidina, diltiazemul şi verapamilul, amiodarona, cimetidina pot creşte
concentraţia plasmatică a digoxinei (uneori este necesară reducerea dozei de
tonicardiac); tiazidele, furosemidul, acidul etacrinic, amfotericină,
corticosteroizii cresc riscul aritmiilor (prin hipokaliemie), de asemenea
simpatomimeticele beta - adrenergice - adrenalina, izoprenalina (prin mărirea
excitabilităţii miocardice); beta - blocantele şi alte deprimante ale conducerii
atrio-ventriculare pot fi riscante, mai ales pentru calea intravenoasă; litiul poate
sensibiliza miocardul la acţiunea digoxinei. Insuficienta renala si vârsta
înaintata favorizeaza acumularea (doze mici).
Sinonime: Cedigalan, Cedilanid, Ceglunat, Isolanid, Lanatigen,
Lanimerck.
Deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă şi fabricantul : S.C. BIOFARM
S.A.

D. Nidacil, acetildigitoxina
Prezentare farmaceutică:
Fiole a 2 ml soluție injectabilă conținând acetildigitoxina 0,2 mg (cutie cu
5 fiole); soluție pentru uz intern conținând acetildigitoxina 0,5 mg/ml sau 25
picături (flacon cu 10 ml); comprimate conținând acetildigitoxina 0,2 mg

38
(flacon cu 20 comprimate); supozitoare conținând acetildigitoxina 0,5 mg
(cutie cu 6 supozitoare).
Acțiune terapeutică: Tonicardiac cu acțiune lentă (se instalează în 1 — 5
ore de la administrarea orală) și relativ prelungită (durează 1—3 zile, iar în
condițiile digitalizării totale, compensarea se menține circa 13 zile după oprirea
medicației); se absoarbe digestiv 80%, pragul mediu de compensare este la 2,5
mg pentru calea orală și la 2 mg pentru cea intravenoasă, proporția de inactivare
este de 10% pe zi.
Indicații: Insuficiența cardiacă, în special forme cu ritm rapid; tahicardie
paroxistică, fibrilație atrială și flluter atrial.
Mod de administrare: Adulți: doza de atac 0,6 — 0,8 mg/zi oral, 1 — 1,5
mg/zi rectal, 0,5—0,8 mg/zi intravenos lent, diluat în soluție glucozată 5%;
doza de intreținere 0,1 — 0,3 mg/zi oral, 0,25 — 0,5 mg/zi rectal, 0,10—0,3
mg/zi intravenos; copii: doza de atac 0,02 — 0,04 mg/kilocorp/ zi oral, doza de
întreținere 0,005—0,01 mg/kilocorp/ zi oral. Dozarea trebuie individualizată,
sub control medical.
Reacții adverse și contraindicații:
Aceleași ca pentru digitoxină, dar pericolul de acumulare este ceva mai
mic.

39
 CAPITOLUL IV
REACȚII ADVERSE PRODUSE DE CARDIOTONICELE
HETEROZIDE

Cardiotonicele heterozide produc frecvent reacții adverse toxice de cele

mai multe ori grave sau fatale care constau în :
- tulburări de ritm cardiac : bradicardie accentuată (sub 60 de
bătăi/minut), tahicardie ventriculară;
- tulburări gastro- intestinale : anorexie, vomă, greață;
- tulburări de vedere: diminuarea acuității vizuale, vedere colorată
(galben, verde, roșu, alb), ciclopegie, diplopie;
- tulburări neurologice și psihice: oboseală, cefalee, nevralgii, stări
depresive, insomnie, halucinații, delir.
Efectele adverse toxice apar în caz de supradozare, metabolizare și
eliminare deficitare, hipokalemie. Incidența lor este mai mare la pacienții în
vârstă și la cei care au suferit recent un infarct miocardic.
Heterozidele cardiotonice din Digitalis purpurea și Digitalis lanata
reprezintă remediile clasice folosite în tratamentul insuficienței cardiace; cele
două produse nu se folosesc în fitoterapie.
Digitaloidele sunt glicozide cardiotonice izolate din alte specii decât cele
de Digitalis. Ca și glicozidele digitalice influențează toate funcțiile inimii
deosebindu-se de acestea prin farmacocinetică, efectele lor fiind de durată mai
scurtă deoarece se absorb la nivel intestinal și se fixează de proteinele
plasmatice în proporție mai redusă. Fitopreparatele care conditionează extracte

40
cu digitaloide au o compoziție foarte complexă conținând de regulă până la 40
de heterozide cardiotonice alături de alți compuși extractibili odată
cu digitaloidele (saponozide,flavonide). Din acest motiv standardizarea unor
astfel de preparate este foarte dificilă iar administrarea lor se face cu o maximă
prudență.
Indicaţiile terapeutice:
- insuficienţa cardiacă congestivă, eventual în asociere cu diuretice şi
vasodilatatoare;
- la cardiaci nedecompensaţi, profilactic, în condiţii de suprasolicitare:
naştere, intervenţii chirurgicale, febră ridicată;
- în unele tahiaritmii supraventriculare: fibrilaţie atrială, pe care o
transformă în bradiaritmie, hemodinamic mai avantajoasă pentru cord, de
asemenea în flutter atrial pe care-l transformă în fibrilaţie atrială;
- în edemul pulmonar acut.
Contraindicaţiile:
- supradozarea;
- hiperexcitabilitatea ventriculară (risc de aritmii);
- cardiomiopatia obstructivă (prin creşterea tonusului îngreunează
golirea ventricolului);
- pericardita constrictivă;
- asocierea cu săruri de calciu şi simpatomimetice.
Numai circa 15% din glicozidele tonicardiace ajung să se lege de
proteinele din miocard, restul ajung în alte ţesuturi. În decompensarea cardiacă
administrarea începe cu aşa numita doză de atac, care se poate continua timp
de 3-5 zile pentru preparatele cu acţiune lentă şi durabilă sau doar 1-2 zile
pentru preparatele cu acţiune rapidă, realizând digitalizarea adică atingerea
41
dozei de saturaţie, după care se continuă cu administrarea dozei de întreţinere,
adică înlocuirea cantităţii eliminate zilnic.
Digitalicele sunt contraindicate în mai multe anomalii cardiace
(miocardiopatia obstructivă, blocul auriculoventricular, fibrilația și tahicardia
ventriculară) și sunt incompatibile mai ales cu calciul administrat pe cale
venoasă. Atunci când sunt luate împreună cu diureticele hipokalemiante (care
diminuează concentrația de potasiu sangvin), se impune compensarea pierderii
de potasiu, pentru a evita tulburările de ritm cardiac, a cărui frecvență este
atunci crescută.
Supravegherea tratamentului, în principal clinica și electrocardiografica,
trebuie să fie strictă. Ea face uneori apel la dozările sangvine pentru a verifica
concentrația medicamentului.
Efecte nedorite:
Digitalicele sunt adesea bine suportate. Totuși, datorită unei marje relativ
înguste între doza terapeutică și doza toxică, există un risc de supradozare.
Acesta, care poate fi grav, se manifestă prin tulburări digestive (grețuri, vome,
diaree), neurologice (dureri de cap, vertije, vedere colorată) și cardiace
(tulburări de ritm). În acest caz se impun spitalizarea și oprirea, cel putin
temporară, a tratamentului digitaIic, chiar și a altor măsuri terapeutice.
Cardiotonicele heterozide administrate în cantități mari sunt toxice
producând moartea prin oprirea inimii în sistolă.
Tabloul clinic al supradozării:
Indicele terapeutic al tonicardiacelor este mic. Dozele terapeutice sunt
apropiate de cele toxice. O doză care la un anumit bolnav este terapeutică, la
altul produce fenomene de supradozare. Frecvenţa reacţiilor adverse la bolnavii
digitalizaţi este de 1220%. Fenomenele se pot clasifica în 3 mari sindroame:
Sindromul digestiv - se caracterizează prin inapetenţă, greaţă, vomă,
semne care apar precoce şi se datorează excitării centrului vomei. De asemenea
apar colici abdominale, consecinţa pierderilor de potasiu, diaree.
42
 Sindromul central-nervos - ameţeli, stare de confuzie, cefalee, adinamie,
discromatopsie (halou verde în jurul obiectelor, scântei în câmpul vizual).
Sindromul cardiovascular - se caracterizează prin bradicardie accentuată
(sub 60), tulburări de conducere atrioventriculare (bloc atrioventricular),
aritmii, extrasistole bigeminate, trigeminate, tahicardie ventriculară ce poate
evolua spre fibrilaţie ventriculară.
Tratamentul supradozării: în cazuri uşoare se opreşte medicaţia, iar în cele
grave se administrează atropină pentru combaterea vagotoniei, antiaritmice:
fenitoină, xilină, aspartat de potasiu şi magneziu (Aspacardin) pentru
corectarea hipopotasemiei, chelatoare de calciu (edetamina, acid edetic) pentru
scăderea calcemiei, anticorpi antidigitalici.

43
 ANEXE

Figura II.1.1. Digitalis purpureae – degețelul roșu

44
Figura II.2.2. Digitalis lanatae – degețelul lânos

45
Figura II.3.3. Strophanthus kombe – strofant

46
Figura II.4.4. Adonis Vernalis – rușcuța de primăvară

47
Figura II.5.5. Convallaria majalis – lăcrămioara

48
Figura II.6.6. Erysimum diffusum – mixandre

49
Figura III.2.A. Forma de prezentare Digoxin

Figura III.2.B. Forma de prezentare Deslanosid

50
 BIBLIOGRAFIE

Agenda Medicală 1998

Bennett PN, Brown MJ - Clinical Pharmacology, ed. a 9-a, Editura
Churchill Livingstone 2003
Buzoianu Anca-Dana - Farmacologie, vol I, 2002, Editura Medicală „Iuliu
Haţieganu” Cluj Napoca
Buzoianu Anca-Dana - Farmacologie, vol II, 2006, Editura Medicală
„Iuliu Haţieganu” Cluj Napoca
Cristea Aurelia Nicoleta (red.) - Tratat de farmacologie, ediţia I, Editura
Medicală, Bucureşti 2005
Curs de utilizarea plantelor medicinale si aromatice in terapie - Autori:
Mișu Moscovici, Alina Popa, Alis MihaelaVezeanu, Mihaela Claudia
Marinescu, Cătălina FlorentinaTrofosila, Vasilica Manea, Angela Casarica,
Daniela Mariana Ghera, Ramona Ionela Vlase, Amalia Ștefaniu, Cornelia
Nichita, Virginia Vulturescu
Curs farmacologie – Badea Victoria
Constantin Pârvu, Universul plantelor, ed. Enciclopedică, București,
1997, pg 319.
Dogaru Maria, Vari Camil - Compendiu de farmacologie generală,
University Press Tg.Mureş 2003
Dobrescu D şi colab. - Memomed 2004, ed.a 10-a, Editura Minesan
Bucureşti 2004
Hardman J, Limbord L, Gilman A - Goodman & Gilman’s The
Pharmacological Basis of Therapeutics, ed. a 10-a, Editura The McGraw-Hill
Companies, Inc. 2001
http://www.selene.ro
www.corpul-uman.com
http:www//scribd.com/doc/Medica
51
 https://ro.wikipedia.org/wiki/Plante_medicinale
www.sfatulmedicului.ro/arhiva_medicala/glicozide-cardiotonice
http://www.paginafarmacistilor.ro
https://www.umftgm.ro/.../CARTE_FARMACOLOGIE
www.anm.ro
http://www.pharmakobotanik.de
http://www.sfatmedical.ro/Medicina_naturista/Plante_medicinale/Strofa
ntul_Strophanthus
Ionescu DG, Jaba MI, Mungiu OC - Compendiu de farmacologie, Editura
Edit Dan, Iaşi 2001
Katzung B - Basic and Clinical Pharmacology, ed. a 9-a, Editura Appleton
Lange, Stamford Connecticut 2004
Monea Marioara, Cucuiet Sorina, Bengea Simona, Brassai Attila - Curs
de farmacologie, vol I. 1999, Litografia UMF Tg.Mureş
Monea Marioara, Cucuiet Sorina, Bengea Simona - Curs de farmacologie,
vol II. 2001, Litografia UMF Tg.Mureş
Preparate care acționează asupra aparatului cardiovascular – suport curs
Rang HP, Dale MM, Ritter JM, Moore PK - Pharmacology, ed. a 5-a,
Editura Churchill Livingstone 2003
Stroescu V - Bazele farmacologice ale practicii medicale, Editura
Medicală, Bucureşti 1999

52